Haiducul: ELTeC edition Dumbravă, Bucura [Fany Seculici/ Fanny Szeculicz] (1868-1926) codare ELTeC Roxana Patras corectura manuala Roxana Patras 124789 507 COST Action "Distant Reading for European Literary History" (CA16204) Zenodo.org ELTeC ELTeC release 1.1.0 ELTeC-rom ELTeC-rom release 0.9.0 Bucura Dumbravă Haiducul Bucharest Editura Librăriei Școalelor C. Sfetea 1919 This is the source of the text Facsimile on zenodo Bucura Dumbravă Haiducul Bucharest Editura Librăriei Școalelor C. Sfetea 1908

Encoding to ELTeC level 1

Romanian Fixed gap attributes, replaced '-1' with '-l' and [’'] when used for contractions with '-' Corrected errors in spacing Converted by checkUp script for new release Initial TEI version generated. Annotation in ELTeC format: Roxana Patras Ocerization by: Roxana Patras

Bucura Dumbravă

HAIDUCUL

Tradus

de

Teodor Nica

ediția a IV-a

București

Editura Librăriei Școlelor C. Sfetea

63-64, - Calea Moșilor, - 62-64

1919

PREFAȚĂ LA EDȚIA ÎNTÂIA

Isvoarele, de cari m-am slujit la studiul vieții lin Iancu Jianu și a timpului său, sunt cele următoare: Aricescu, Ioan Ghika, Heliade Rădulescu, Hurmuzaki, Ionescu-Gion, lorga, Poboran, (istoria orașului Slatina), Tocilescu, Rangabe, Xenopol, Zallony, Genealogia familiei Jianu, precum și notițe din vieața Haiducului, te datoresc amabilității d-lui Ion St. Cezianu, strănepotul eroului popular.

Material folcloristic am cules din scrierile d-lui F. Marian și din cartea populară a d-lui N. D. Popescu despre Iancu Jianu, în care se găsesc adunate, cu lăudabilă sârguință, multe detaliuri și particularitâți istorice și culturale, care nu le-aș fi putut găsi in altă parte, fiindcă opere culegătoare de acest fel nu există încă în România. În liniile mari m-am și ținut, în descrierea vieții de Haiduc a lui Jianu, de felul, cum a descris-o d-l N.D. Popescu, m-am abătut insă acolo, unde istoria sau notițele mele particulare, m-au luminat într-altfel.

Cele mai prețioase deslușiri, însă, istorice și culturale mi le-a dat d-l Teodor Nica, care într-un mod cu adevărat prietenesc, mi-a pus la dispoziție tot tezaurul său încă ne publicat, de însemnări și observații, adunate de Domnia-sa in curs de mai multi ani, privitoare la obiceiurile și la vieața poporului Românesc.

BUCURA DUMBRAVĂ.

București, 1911.

PREFAȚĂ LA EDIȚIA A TREIA

Binevoitoarea primire, pe care a găsit-o edițiunea întâia si a doua a traducerii de față, ne-a îndemnat să mai scoatem încă o edițiune.

Graba și împrejurările, in care a trebuit să apară edițiunea I și II, va servi de scuze pentru multe defecte.

La edițiunea aceasta am ținut seamă, cu multă recunoștință, de toate criticele apărute, precum și de toate observațiunile prietenilor, și, întrucât le-am găsit întemeiate, ne-am grăbit să facem îndreptările cuvenite.

TEODOR NICA.

București, 1914.

PREFAȚĂ LA A PATRA EDIȚIE

Măgulitorul fapt că s-a sleit și edițiunea a treia de trei mii de exemplare, ca și celelalte două de mai ’nainte, ne-a determinat să scoatem și a patra edițiune — aproape neschimbată.

TEODOR NICA

București. Martie 1919

I

Din ciucurii fiorilor de tei se scutura o făiniță aurie pe învelitoarea casei boierești. Cete de albine mișunau prin frunzișul copacilor, bâzâind împrejurul garoafelor, mușcatelor și micsandelor, care cu învăpăiată strălucire, împodobiau marginile pridvorului. La fiecare locuință Românească fie o mică căscioară, fie un palat, pridvorul constituește o parte arhitectonică caracteristică. El este o prelungire a învelitoarei, purtată de niște bolți mici, rotunde de zidărie, așezate pe stâlpușori de lemn. Aceste arcuri deschise dau clădirei, fie mare sau mică, o înfățișare plăcută și pare că ar voi să vestească că stăpânii casei sunt primitori de oaspeți.

Cu cât înainta ziua mai mult spre seară, cu atâta mișcarea albinelor se întețea și adunătoarele de miere se repezeau cu mat mare zor asupra trandafirilor acățărăitori dela piciorul ciardacului și dimprejurul ușei chelarului, așa încât, din pricina zgomotului lor, cânele cenușiu, cel ritai bătrâni al curții, care dormia pe pragul pivniței, își ridică capul în sus și hăpăind împrejurul său, se întinse căscând zgomotos, si 'și scutură sdravăn de ele.

Odată cu scăderea căldurei de peste zi începu și în casă o mișcare mai vie. Slugile, si slujnicele,, toți țiganii robi, alergau dela odăile de gospodărie spre casele boierești și, lăsându-și galențele clăpănitoare înaintea ușelor, intrau numai în ciorapi în sală spre a nu face zgomot.

Înlăuntrul casei era răcoare și mirosea a ceară și a mare curățenie, iar când slugile deschiseră obloanele dela ferestre, un miros dulce de flori de tei străbătu în odăile scunde, spoite cu var.

De pe divanul, unde 'și făcuse somnișorul de după amiazi, se sculă atunci boierul Amza Jianu, un bărbat înalt, în vârstă ca de cincizeci de ani, cu fata osoasă și serioasă. Mustățile lui cărunte erau așezate pe niște buze cărnoase. Întinse feciorului, îngenunchiat pe covor înaintea lui, un picior și apoi altul, ca să-i pună pantofii moi de safian roșu. Se sculă apoi drept în sus și se întinse.

Eră îmbrăcat cu un anteriu lung de mătase vărgată albastru și cu galben, iar peste mijloc era încins cu un șal de mare preț. Ficiorul îi aduse apoi o giubea de postav cenușiu, care, deși era vară, era îmblănită pe de mărgini.cu pacele de samur. Un fes civit îi acoperiă creștetul capului, și părul lui era tuns scurt.

Un al doilea slujitor sosi înaintea boierului, aducând dulceață cu apă rece pe o tavă de argint.

Dar ca să mai soarbă și din cafeaua, pe care i-o aducea un al treilea slujitor, nu mai avu vreme, fiindcă, pe neașteptate, se auziră afară plesnituri de bice, bătaia câinilor și chiotele prelungite ale surugiilor, care străbăteau printre zăngănitul clopoțeilor dela cai.

Boierul Amza ieși în pridvor.

În curte sosiau „brașovence” boierești, trăsuri de acele învelite, cum le făsceau Sașii din Ardeal pentru Țara Rumânească. De supt coviltirile tor lungărețe, de piele neagră, și care acoperiau întreaga trăsură, scoborau acum fete, gătite cu rochi în fețele cele mai deschise, și purtând pe cap niște mici tulpănașe, împodobite cu flori, ieșiau apoi cucoane tinere, îmbrăcate cu malotele de atlas, precum și boieri cu giubele de fețe deosebite, și purtând în cap ișlice, care semănau eu niște ciuperci uriașe. Ișlicul deși era foarte mare,- nu era însă prea greu, făcut fiind din puf îmbrăcat cu postav foarte subțire, sau cu blănițe de mielușei nefătați. După rangul boierului, vârful ișficului era o bucățică de postav cenușie-albastră sau verde.

La o margine a pridvorului era făcută o deschizătură pătrată prin care ducea o scară jos în curte. Cine se urcă în sus pe această scară, apărea mai întâi numai cu capul deasupra podelei, și era o priveliște foarte hazlie, să vezi, cum ieșiau la iveală, pe aci, unul după altul ișlicurile cenușii și negri, clătinate pe capetele boierilor.

Boierul Amza Jianu primi pe musafirii săi, cum era obiceiul, în felul Turcesc, adică ridicând mâna dreaptă în cerc mare, întâiu Ia gură și apoi la frunte, Soția lui, copiii și ceilalți musafiri, veniți-de mai-nainte, îl înconjurau, și pe când poștalioanele zgomotoase se îndreptau spre grajduri în chiotele surugiilor, sus în pridvor se auziau încrucișându-se în mare veselie glasurile boierilor.

Puțin mai în urmă cucoana Catinca Jianu se retrase împreună cu celelalte cucoane în odăile ei, unde li se adusera dulcețuri și cafele negre, și se începu vorba despre soți și copii, despre măritișuri, însurători și dragoste.

Bărbații se adunară în odaia boierului, unde slugile le scoasera îndată încălțămintele, spre a le pune în picioare pantofi moi, fiindcă pe divanurile Turcești nu se putea ședea altfel, decât cui picioarele încrucișate sau lungit.

Fumau tutun aromatic din ciubucele de lemn mirositor, sau, când nu fumau, se jucau, ca să le treacă vremiea mai ușor, cu boabele uriașe ale mătăniilor de chihlibar, ahat sau de sidef, pe cari Ie purtau totdeauna la brâu. Erau toți boieri cu moșii mari, vecini și rude de ale Jienilor, și în curând se încinse vorba despre nădejdiile și plângerile plugăriei.

— „Mie mi-a stricat gerul mai toată via”, zise Dumitru Jianu, fratele mai mic al găzduitorului, „iarna trecută va rămânea de pomină.

— „Să mulțumim lui Dumnezeu, că cel puțin avurăm parte de pace”, oftă un al t boier, apropiind de buze zarful cu cafea și sorbind din băutura gustoasă, cu mare mulțumire și cu mare zgomot.

— „De pace și de Vodă Caragea”, zise scurt Crețescu, un boier cu față fină și slabă.

— „Ori șade Caragea, ori Hangerliu, ori Ipsilant

în scaunul Domnesc al Țării Rumânești”, zise Dumitu, „tot acea e, tot din Fanar sunt cu toții la urma urmelor”.

— „Ia te uită!” zise Columbeanu, un tânăr frumos, legat Ia cap cu uni taclit de mătase vărgat roșu cu vânăt, în felul cialmalelor. „D-ta vorbești ca fratele D-tale Iancu, dușmanul Grecilor 1”

— „Asta ne-ar mai trebui!” întrerupse gazda, care de altfel era scump la vorbă, uitându-se cu asprime Ia el. „Ajunge un cap sucit într-un neam”.

— „Nu face glume sarbede, prietene Columbene”, zise Mihai, al treilea dintre Jieni, punând mâna pe umărul lui Amza ca semn de îmbunare. „Nenea Amza are destulă supărare din pricina lui Iancu, și împreună cu el și noi ceștilalti”.

Toți întrebară atunci deodată: „Da unde este frățiorul D-voastră cel mic acuma? Tot ascuns șade la via lui din Drăgășanî?”

Amza era acum așa de supărat, încât, lăsă pe frații lui mai tineri să dea răspuns prietenilor. Ședea cu picioarele încrucișate;pe divan și „bea tutun” din’ narghileaoa de pe covor, „beâ” cu astfel de zor, încât se auzia clocotind apa din carafă.

Mihai Jianu își dădu micul fes vânăt spre ceafă și scărpinându-se pe frunte zise: „De! Iancu a fost așa de mult răsfățat de părinții noștri, Dumnezeu să-i odihnească, încât el n-a învățat să-și pună nici un frâu Ia gărgăunii lui și la toate poftele”.

— „O inimă de înger”, adaogă Dumitru, „dar cu cap de drac”.

— „Numai cu urșii din pădure se simte în ale sale”, urmă Mihai. „Se înțelege, că urmând astfel nimic nu se va alege din moșiele Iui. Clăcașii lui s-au făcut cu toții tâlhari”.

— „Și cu mintea lui cea agera ar fi putut să fie un minunat gospodar oftă Dumitru..

— „Dar cine ar putea să-l înduplece la așa ceva?” zise Mihai.

— „Vre-o fată frumușică”, răspunde zâmbind boierul cel bătrân, „ca, de o pildă, mititica Ileana Golfineanu. Pre cinstea mea! când s-a scoborît adineaori cu mamă sa din trăsură, mi-a lăsat gura apă, cu toți perii mei cei albi! Din opt copii, câți au fost, a rămas ea singură în viață, și prim urmare trebuie să aibă și o zestrișoară frumoasă”.

— „Dar tot nu ne-ați spus” începu iară vorba Crețescu, „dacă Iancu e la Drăgășani, sau aci, la moșia lui de lângă Caracal?”

— „Este aici”, răspunse Dumitru, „și tocmai am trimis să-l aducă, am! trimis chiar pe prietenul lui, pe Slugerul Tudor Vladimirescu, care a venit în treacăt, să cerceteze pe Amza”.

— „Cum, Tudor este aici?” întrebară toți musafirii cu mare interes.

—Numai Columbeanu se scutură și făcea parcă-i clănțăniau dinții în gură: „Brr! Doamne, iartă-mă!

— „Ce va să zică asta?” întrebă Dumitru Jianu mirat. „Eu credeam, că voi sunteți prietenii cei mai buni; n-ai dus tu zaherelele lui Vladimirescu la Dunăre, în vremea răsboiului?”

— „Ba da! Tocmai! Dar ce am văzut ca acolo, n-au să mai uit nici în ceasul morții”.

Toți tăbărâră atunci pe Columbeanu, să le spună, ce-a văzut.

— „În toamna trecută”. începu el să povestească, Kutusoff era, cum știți, înaintea Giurgiului, si Vladimirescu cu pandurii lui era cu el. Pe mine mă a trimisese Banul Bibescu cu douăzeci de care, încărcate cu zaherele ca să i le duc lui Tudor. Rușilor le mergea rău, erau aproape nimiciți după cinci ani de luptă cu Turcii, fiindcă întăririle nu sosiau niciodată la vreme. Marele Napoleon zăpăcise toată lumea și o tinea cu privirile ațintite asupra sa”.

— „Slavă și mulțumită lui Dumnezeu, că însfârșit gerul, focul și Țarul l-au biruit și pe acel Napoleon astă iarnă”, zise un prieten al Rușilor.

Columbeanui urmă:

— „Tudor era atunci foarte amărât din pricina isbânzilor din urmă ale Ienicerilor. Dumneavoastră îl cunoașteți. Pe acest om nu l-a văzut nimenea râzând, numai când pleacă la luptă, începe să cânte și să joace. De multă vreme Rușii și cu pandurii noștri n-avuseseră, decât o înfrângere după alta. Când am sosit cu însărcinarea mea, în tabără și când-întrebai, unde aș putea găsi pe Slugerul Tudor, mi se răspunse, că este de vale, la Dunăre, unde face judecată la patrusprezece Sârbi, cari treceau în fiecare noapte dincoace de Dunăre, ca să iscodească și să facă furtișaguri, și-pe cari, în sfârșit pusese mâna. Mă dusei devale la malul Dunării. Din dăpărtare încă văzui o mulțime de panduri și auzii un glas înfiorător strigând: „Să mori, câine, să mori, dihanie!” Mă apropiai, străbătând prin mulțime, și văzui înaintea miea pe TuL dor Vladimirescu, cum ridică sabia asupra urni Sârb îngenuchiat cu mâinile legate la spate; o lovitură cu sabia, și capul ras al Sârbului se rostogoli în nisip, iar trupul, despărțit de cap, căzu spre cealaltă parte. Un șiroi de sânge mohorât curgea devale spre Dunăre. Și tot astfel Tudor tăiă capul la al doilea, la al treilea, la al patrulea, la al cincilea.

— „Peste putință!” strigau unii din cei de față.

— „La al șaptelea Sârb!” urmă Columbeanu, lovind cu pumnul în divan. „Atunci n-am mai putut să privesc. L-am cuprins cu brațele pe la spate și l-am rugat: „Iartă boierule, pe ceilalți, iartă-i pentru sufletul părinților răposați!”. El își mușcă în buză de mânie și mușcă așa de aprig, încât începu să-i curgă sângele pe bărbie în jos, și nu era chip să se oprească, atât era de înfierbântat. Toate cârpele de in, care i se dădeau, să se șteargă, se înroșiau una ca și alta. Dădu sabia sa, încruntată de sânge, unui pandur și porunci, ca ceilalți Sârbi să fie bătuți la tălpi. Apoi se duse în cortul său, fără să se uite măcar la mine. Abia a doua zi dimineața trimise să mă cheme și-mi zise — „D-voastră știți cum vorbește el, scurt și aspru: — „De nu erai omul lui Bibescu, te făceam bucăți!” Privirea, pe care mi-a aruncat-o zicându-mi aceste vorbe, încă n-am s-o uit niciodată! Pe când mă întorceam, călare la Craiova, mă scuturau frigurile de groaza celor ce văzusem”.

Mătăniile alunecau, sunând, printre degetele frământate ale boierilor și din ciubucuri se stinsese câte unul. Stăpânul casei bătu de trei ori în palme, și o slugă veni cu grabă spre a pune cărbuni, din nou, la ciubucuri.

Crețescu care sta la fereastră, strigă de odată:

—„Mi se pare că vin!”

înconjurați de câini, cari îi lătrau cu înverșunare, intrau în curte doi călăreți. Unul purtă uniforma verde închisă de pandur și era călare pe un cat mic negru de Dobrogea, care împroșcâ în toate părțile spumele albe dimprejurul zăbalei sale. Celălalt avea un cal alb, cu coama sburată în vânt, asemenea unei marame de mătase. Acest din urmă era un tânăr subțire și înalt, îmbrăcat în haine oltenești. Cioarecii lui strâmti și ilicul erau împodobite cu șireturi negre, cusături alcătuite după izvoade vechi și rare. În cap ave o căciulită cu fundul rotund.

— „Iancu nu se poate lăsa cu nici un chip de portul țărănesc”, zise Mihai dând din umeri.

— „Dar îl și prinde bine de minune”, zise Columbeanu râzând.

La intrarea în casă a musafirilor celor noi, li se făcu o primire călduroasă și veselă,

Crețescu își făcu semnul crucii: „Doamne Sfinte, „După cum aud, adicătelea, Dumneata ai pus de gând să te faci în curând pustnic?”

Iancu își aruncă, mândru, capul pe spate și zise: „Codrul nu minte, codrul nu înșală, și în codru' și pierde afurisitul de ban purtarea lui drăcească. De aceea-negreșit, codrul nu este loc căutat de oameni”.

— „Dacă toți ar gândi astfel...” răspunse Crețescu dând din cap.

Dar Iancu scurtă vorba: „Atunci ar fi un soiu de gângănii mai puțin pe lumea asta. Și crede-mă pe mine, nici un copac nu și-ar smulge frunzele, si s-ar boci, dacă s-ar prăpădi chiar toată omenirea”.

Crețescu își făcu semnul crurii: „Doamne Sfinte, dar asemenea filosofie nu se învață nici chiar la școala Grecească d la Sf. Sava, din București!”

— „Negreșit că nu, căci dacă ar prinde rădăcini; în scurtă vreme n-ar mai fi nici școli Grecești, n-ar mai fi nici slujbași Greci de ai Visteriei, n-ar mai fi nici arendași Greci și isprăvnicei, n-ar mai fi nici Bei Grecești, sau cum îi chiamă pe toți acei pungași din Fanar, cari se răsfață la noi, se așează pe-țară ca muștele pe miere, o sug și apoi o spurcă”. Zâmbind urmă cu bătaie de joc: „Liniștește-te și nu te uită așa de speriat împrejur. Rar se întâmplă, ca astăzi, să nu fie nici un cațaon printre musafiri”.

Dumitru care auzise vorba batjocoritoare de „cațaon”, se apropie de ei: „Ce ai, Iancule, iară cu Grecii? Mai lasă gărgăunii, băiete!”

— „Dacă uo omi de treabă nu vrea să aibă aface cu potlogarii, ziceți că are gărgăuni”, răspunse laneu, ridicând umerii.

— „Destul este să fim noi cinstiți”, zise Crețescu. „Pentru faptele altora n-avem să răspundem înaini, tea lui Dumnezeu”...

— „Se vede că ai fost la școala dela Sf. Sava!” strigă laneu; „Numai acolo ai putut să înveți asemenea întortocheri ale dreptei judecăți. De! Eu, în neștiința mea”, judec altfel. Și mai bine decât să vând grâul meu la samisarii grecești, mâi bine îl dăruiesc țăranilor. Dar să știi, că nici nu mai calcă pui de cațaon în curtea mea! Ocolesc via mea pe departe, fiindcă știu!, că este acolo un butoiu cu păcură și că cel din urmă cataon, care a îndrăznit să intre. în curtea mea să vorbiască de vreo daravera, a ieșit, iute, afară și în fugă turbată, negru ca dracu. Îl boise bine Alexe, feciorul meu”.

Apropiindu-se pe la spatele lor, Vladimirescu puse mânia pe umărul lui Iancu și-i zise:

—„Fă să răsară fapte din mânia ta. Peste tot lumea se mișcă. oamenii visează de slobozenie și de dreptate, numai noi, Rumânii, stăm-amorțiți și ne lăsăm să fim înjugați ca niște boi la plug!”.

Începură acum și ceilalți să fie băgători de seamă la ce se vorbia. Simtiau. că cei doi prieteni, Iancu și cu Tudor, sosisera amândoi aprinși și trebuia prin urmare să fi avut pe drum vreo ceartă, sau cel puțin, să fi urmat între ei.pătimașe lămuriri. Furtuna abia potolită amenință acum să înceapă din nou.

Ei se uitau unul la altul tintă în ochi.

Amândoi aveau fete hotărîte bărbătești. însă deosebite cu desăvârșire, unul de celălalt. Fata lui T.u-dor era mai rotunjioară, roșie și sănătoasă, cu niște sprâncene amenințătoare; gura lui era serioasă și adumbrită de niște mustăți stufoase, scurte, castanii. Părul‘lui Jianu era creț, mustața lui subțire șî neagră ca pana corbului, iar în ochii Iui, verzui, era când ziuă și când noapte. La fiecare simțire nouă îi tremurau nările ca la armăsarii de sânge, dar fața lui de fildeș rămânea neschimbată. Tudor era de treizeci de ani, Iancu abia de douăzeci și cinci.

— „Parucicule”, zise Iancu, „Domniata ai slujit cinci ani cu Rușii. Invățat-ai la ei, că se poate face ceva pe lumea asta fără putere covârșitoare?”

— „Am învățat, că nu este putere, dacă nu este un conducător. Tocmai de acea mi-ami dus Ia Ruși ca să învăț cum se conduce''.

— „Dar pe cine vrei să conduci în țara asta?” îi răspunse Iancu cu dispreț, „pe țăranii hămisiți de foame? pe târgoveții stricați? pe boierii, cărora otrava Grecească le-a pătruns sulfletul și i-a molipsit de putreziciune? Și mai ales pe boierii cei mari, cei din plămada nouă, ale căror,merite, isvorîte din vreun butoi de scrumbii, de lângă vreo tijghea de căsăpie, sau de pe vreun scăunel de pantofar, sunt acuma răsplătite de Vodă Caragea, aproape zilnic, cu caftane de boieri mari. Aceste lepădături vrei să le conduci? Apoi toată această leotă nu vrea și nici nu poate să fie slobodă!”

— „Boier!” zise Tudor, cuvântând rar și apăsat, „boier! din creștet până în tălpi!”

— „Cine?”, zise Iancu aprins.

— „Tu”, răspunse Tudor, „fudul, fără răbdare și ușuratic”.

Cu ochii învăpăiați se apropie Jianu de prietenul său, dar Tudor își încrucișă brațele pe piept și-i zise: „Eu am plecat, dimpotrivă, de jos, din sat, dela pășune. Am păzit oile tatei și am sgâriat buchile cu ghimpi pe Foi de stejar. Eu vin de jos, sunt dela rădăcina neamului, pe al cărui vârf tu, și alții ca tine, vâjâiți ca mândrul frunziș al copacului. Eu vin însă de jos, știu ce viețuiește acolo, ce mijește în acel pământ, știu ce bogăție zace ascunsă în acea rădăcină copleșită de vitrega soarte. Dar înfigeți odată acolo plugul cel adevărat și la vremea cuvenită, și veți vedea apoi ce minunat are să încolțească, să crească și să rodească.

— „Plugul dracului! da, acela ar trebui!” mârâi Iancu.

Sburase veselia și molateca sindrofie, ce domnise înainte de sosirea acestor doi musafiri cu capetele aprinse.

Se mai făcu multă politică, ca de obiceiu, în formă de plângeri bine alcătuite și de pilde, spuse în zeflemea și cu mult haz. Dar pentru o ceartă bărbătească hotărîtă lipsiâ și puterea1 și libertatea. Afară de aceasta Amza era foarte supărat, că băietanul Iancu, înldrăsnise să vorbească astfel în de fața lui și a celorlalți boieri mlai bătrâni, și dacă n-ar fi fost Slugerul Tudor, vestitul căpitan de panduri, potrivnicul lui în vorbă, fără îndoială i-ar fi porunct lui Iancu să tacă din gură.

>Dar fiindcă era Ia mijloc Slugerul Tudor Vladimirescu, pe care-l deosebise marele Țar Alexandru, după sfârșitul răsboiului, cu ordinul Sfântul Vladimir și pe care nu putea să-l dojenească ca pe Iancu, și de vreme ce el găsise de cuviință să stea de vorbă serioasă cu Iancu, era peste putință pentru Amza, gazda casei, să facă altceva, decât să-și înghită supărarea.

Atunci Crețescu încercă să schimbe mersul vorbei zicând:

—„înțeleg acum, Slugerule Tudor, că poți să înfierbânți inimile pandurilor! Cuvintele frumoașe, pe care le-ai spus”.

Vladimirescu îi curmă vorba cu asprime:

—„Eu nu spun cuvinte frumoase. Treaba asta o las ciocoilor. Eu s-pun adevărul,. dar ca să-l înțeleagă cine me ascultă, trebuie să nu -fie surd, sau să se prefacă a fi surd!”

Crețescu, lăsând-o încurcată, dacă acest răspuns îl privia numai pe Iancu sau și pe ceilalți, zise cu diplomație:

—„D-ta știi multe, fiindcă ai văzut multe în viata d-tale, și.de aceea te și ascultăm totdeauna bucuroși. Acuma însă, spune-ne ce se petrece la-București, de oarece vii de acolo. Ce se aude din lăuntru? Ce face Împăratul Napoleon după înfrângerea ce a suferit-o m Rusia?

Cam supărat răspunse Vladimirescu:

—„Napoleon își arată acum colții Rușilor și Nemților chiar în Țările Ghermanicești”.

— „Iară!” zise Dumitru, „iar aut mai fost bătălii?”

— „Vodă Caragea încă nu primise dela Viena știri în această privință”, zise Tudor.

— „Dar d-ta pentru ce ai fost acum la București?” îl întrebă uni alt boier.

Toți urmară pilda lui Crețescu, îngrămădind pe Tudor cu întrebări, spre a-l împiedică să urmeze cearta începută cu prietenul său.

„Am o judecată”, mormăi Tudor, „Visteria nu datorește patruzeci de mii de lei, pe care i-am cheltuit cu pâlcul meu de panduri”. -

— „Ei și? Nu ți se plătesc?

— „Nu mi se plătesc”.

. — „Și ce ai de gând să faci?”

— „Am de gând să mă jeluesc Țarului”.

— „Așa dară stai rău cu Vodă Caragea?” Tudor răspunde după o mică tăcere: „Poate. El m-a chemat și m-a firitisit pentru ordinul Sf-tului Vladimir pe care l-am primit”.

— „Cât trebuie să se suciască și să se învârtească un Fanariot ca el”, zise Cretescu zâmbind, „ca să-și potrivească treburile cu totii! De Sultanul el este deadreptul atârnător și trebuie să se ferească de a-i pricinui vre-o supărare, dar, Doamne ferește, nici Tarului, și nici chiar atunci, când ar fi făcut răsboiu Sultanului”.

— „Ei, Padișahul s-a făcut pare că nar fi având știință de asemenea lucru”, zise Dumitru, „și le-a dat amnistie la toți, câți au luat parte Ia răsboiu.”

— „Acuma cred, că Turcii nu vor mai aveâ nimica de temut din partea Rușilor; cel puțin câtăva vreme”, se amestecă Mihai Jianu în vorbă.

— „Și noi nu vom aveâ nimic de nădăjduit”, zise Tudor.

— „De nădăjduit?” zise Cretescu deschizând ochii mari. „Prietene Tudor, mă mir de asemenea nădăjduiri! Mai bine de două sute de mii de oameni au fugit din tară în timpul răsboiului din urmă, ca să scape de birurile grozave, pe care ni le-au pus Rușii pe capul nostru. În București și-au închis opt-sute de negustori prăvăliile, spre a scăpâ de stoarcerile de bani și au trebuit pe urmă să le deschiză iarăși, fiindcă au ’fost amenințați cu Siberia. Basarabia au luat-o dela Moldova, nouă ne-au cerut două milioane lei despăgubiri de răsboiu, precum și patruzeci de mii de țărani și optzeci de mii de, boi. Iar ia plângerea obștească generalul Kutusoff: a răspuns, că li se vor lăsă Rumânilor totuși ochii,! ca să poată să plângă”.

— „Răsboiul e răsboiu”, răspunse Tudor scurt. Toate acestea ni le-au tăcuit Rușii ca dușmani ai Turcilor”.

— „Tot astfel ne vor face și altădată. Rușii voesc tara noastră și nici prieteșugul nostru, nici binele nostru sau libertatea noastră”.

— „Și sunt totuși de aceiași lege cu noi”, stărui Parucicul.

— „Prietene Tudor, mult m-ași mira, să n-ai vre-o socoteală încă de descurcat la milostivul nostru împărat — cu toată amnistia ce a dat-o el pentru toti!”

— „Ca ostaș nu i-a jurat credință niciodată”, zise un. alt boier cu aprindere, „noi Rumânii avem dreptul, să ne răsboirrt cu cine vrem și pentru cine vrem. înalta Poartă n-are fată cu noi, alt drept, decât acela să ne proteguiască”.

— „Și acela să ne mănânce”, zise Cretescu, „Turcii dau Țării noastre frumosul nume de „Keler ai Devletului” — „hambarul împărăției Osmanilor, dar numai Dumnezeu și Țara Rumânească știu, ce însemnează asta și cu cât se plătește.

—„De altmintrelea”, se amestecă Mihai în vorbă, „stai foarte bine, Slugerule Tudor, cu câțiva din Grecii cei mari. Samurcaș, de-o pildă, acest mare învățat, este prietenul D-tale, nu-i așa?”

— „Acuma în urmă am șezut la el în București”,răspunse Vladimirescu..

— „Atunci, la o nevoie, te va sprijini la Țarigrad?”

— „Poate”, zise Tudor scurt.

— „Samurcaș?” întrebă Columbeanu, „dar cum mai merge tovărășia lui cea de taină, Eteria, însoțirea grecească a prietenilor?”

— „Tot mai cântă ei cântece revoluționare Grecești prin București? Și tot se mai închină la proorocul lor, poetul Rhigas? Tot mai visează o mare împărăție libera Elinicească cu comerție libera de lămâi?” zise Cretescu în bătaie de joc.

— „Dacă doresc slobozenie în tara lor, atunci li se cuvine toată cinstea”, zise Tudor aspru.

Iancu care tăcuse până acum, se apucă cu amândouă.mâinile de cap și clătinându-se în dreapta și în stânga zise:

—„Puternice Dumnezeule! Mai ai tu răbdare să privești la-această politică scârboasă? Ruși, Turci, Greci, și printre ei și Rumâni de ai noștri vărsându-și sângele ba pentru unii, ba pentru alții! Ingenuchiați și căleați ca vai de ei, și totuși m>ai flecărind despre libertate! Mare Dumnezeule din ceruri! nu mă pedepsi, dacă, în asemenea vremuri, copacii mei din codru îmi simit din zi în zi mâi dragi!”

— „Ajunge!” se răsti acum Amza la el.

Dar Crețescu se grăbi a bate pe Iancu pe umăr zicând:

—„Filosof! Filosof fără cărți! Mă făcuși să-mi aduc aminte de un alt filosof, cu cărți, a căruia poveste am păstrat-o anume, ca să v-o istorisesc astăzi. Și întorcându-se spre Vladimirescu: „Poate că-o cunoști? Afacerea cu Logofătul Nicola, grămăticul Marelui Spătar al Măriei Sale”.

Tudor răspunse că n-o cunoaște, dând însă răspunsul în felul Turcesc, adică ridicând capul spre spate și plesnind din limbă.

Cretescu își frecă mâinile, căci totdeauna simții o mare plăcere, când s-auzia singur pe sine vorbind, și cit grabă începu să istorisească:

—„Când Măria Sa vodă a numit pe Banul Grigore Spătar Mare, acesta a chemat pe omul său credincios Nicola, cil care se îndeletnicisera împreună, la multe învățături ” înalte și i-a zis: „Logofete, de oarece am ajuns Mare Spătar, să apuci și tu să lingi ceva din fagurul milei Domnești. Te fac polcovnic al poterii din.județul Vlașca. Polcovnicul Nicola mulțumi înaltului său protiguitor prîntr-un logos bine alcătuit și aducându-și smerit cu mâna stângă giubeaua la piept, apucă cu dreapta mâna Marelui Spătar și-o aduse întâiu la buze și apoi la frunte.

Abia se retrăsese în odaia sa, când premergătorul lui în slujbă se și înfățișă, cu adâncă plecăciune, și-i vorbi astfel: „Arhon Polcovnice Nicola, precum poate îți este cunoscut, înaintea Domniei-taie am fost eu Polcovnic în Vlașca, pe vremea Marelui Spătar de mai înainte. Milostive Arhon Polcovnice, Domniata ești un om învățat! Iți iubești cărțile și-ți place-o viată retrasă. Vinde-mi mie slubja cea nouă în care nu te așteaptă decât osteneală și alergături, trebuie să fii zi și noapte tot călare pe vânt și pe ploaie și dacă ajungi odată în sfârșit acasă, atunci trebuie să mai stai de dimineață și până seara, să judeci-pe tâlharii de Rumâni, să le dai pedepse și osân-de. Eu îți dau: pentru slujba aceasta cincizeci de mii de lei pe an. Nai decât să îi bagi în buzunar și să stai liniștit acasă.

„Bine, răspunse semeț Nicola, căruia începuse să-i furnice prin vine numele ostășesc de Polcovnic, „avem să ne mai gândim și apoi te vom chiema.

începu să cugete: „Vezi! Cincizeci de mii de lei pe an! Ce binevoitor e stăpânul meu pentru mine! Nici n-ași fi crezut!

A dona zi, când Se înfățișă iară stăruitorul, Polcovnicul îi dădiî un răspuns respingător.

„Bine, zise celălalt, „am voit numai să te îndatorez, Arhonda!”.

„Negreșit, negreșit, ești prea îndatoritor! zise zâmbind înțeleptul Nicola, și mai șiret ca el.

Se duse apoi de-și luă slujba în primiire. O casă mare în mijlocul linei curți largi, pridvorul și curtea pline de ciauși și de oamenii lor. Trecură zile și săptămâni. Ciaușii horcăiau prin pridvor și oamenii lor prin umbra copacilor. Polcovnicul ar fi putut să horcăiască și el, dacă n-ar fi început iarăși să se gândească loghicește: — „La dracu! Eu șed atei și cheltuiesc banii mei, dar de primit nu primesc nimic. Pentru ce va fi voit pehlivanul acela, care a fost mai înainte polcovnic aici, să-mi plătească mie cincizeci de mii de lei pe an? Trebuie s-o știu asta”. Bătu din palme și porunci ciaușului, care se înfățișă, să-i pună îndată șeauia pe cal și poinî drept la București unde trimise să-i cheme pe fostul Polcovnic.

„Știi ce m-am gândit? îi zise, „tu mi-ai făgăduit cincizeci de mii de lei pe an, — eu îți cer numai douăzeci și cinci de mii, dar să lucrăm împreună. Celălalt mulțumi prea plecat. Se alcătui zapisul de tovărășie și amândoi plecară împreună la slujbă. Când sosiră, iu bucurie mare la vederea Polcovnicului de mai nainte: „Bine ai sosit, stăpâne! strigau arnăuții, Dumnezeir să-ți dea sănătate!” Era să înebunim de vreme lungă! Neavând nici o treabă.

„Așa, ăștia sunt băieții miei”, zise noul părtaș la tovărășia polițienească lui Nicola filosoful. „Noi ne înțelegem bine unii cu alții, deși mai gâdilam câteodată pe câte unul,'și-l scărpinam mai asprișor. Așa-i, Marine? Ce ziceți voi, Stane, Ioane?”.

„Numai sănătate să fie, boierule! Biciul stăpânului îngrașă sluga.

„Așa dar acuma Ia treabă, băieți! Vă sunt caii în bună stare și armele? Să fiți gata pe diseară cu toții!”. Boierii se dusera apoi la masă. După masă își făcură obicinuitul somjnișor și se răcoriră apoi cu dulceți și cu cafeluțe. Mai pe seară, noul ajutor de Polcovnic chemă pe toți ciaușii în casă și le porunci, care în ce sate să meaTgă dimpreună cu oamenii lor.

Învățatului Nicola i se păreau aceste porunci un fel de halima. El nu putea să înțeleagă ce noimă aveau.

A douazi însă ’sosiâ un ciauș după altul, vestind că din satul cutare și cutare s-au întors oamenii săi cu atâtea și atâtea vite cornute sau de altfel.

Polcovnicul cel de al doilea porunci apoi ca vitele să fie aduse în alte sate. Pentru Nicola-asta era încă o halima!

Intr-aceea se umplea curtea cu țărani cari veniau cu genuchiul plecat și cu lacrimi fierbinți să se jeluiască pentru pagubele ce suferisera, iar înalta ocârmuire făcea cuvenita însemnare amănunțită despre fiecare plângere despre numărul și 'felul vitelor furate. Satul se umpluse acum de oameni și cârciu marii aduceau laude lui Dumnezeu și harnicului Polcovnic!

Puțină vreme după aceea sosiră ciaușii cu oamenii, lor aducând vitele ce se furase: boi, vaci, viței și cai și istorisind ce au pătimit în goanele făcute după tâlharii, cari la urmă toți o rupsera la fugă.

Țăranii recunoșteau vitele, și se făcu o măre harababura, până cândcel de al doilea Polcovnic porunci Ia toți, să tacă din guiră, căci curtea lui ar fi ajuns un adevărat bâlciu.

„Ai tăi sunt boii ăștia, Creștine?” întrebă el pe unul, „îi cunoști tu, cu adevărat?”

„Cum să nu-i cunosc? Că n-am avuit alții, 'decât numai ăștia doi bouleni”

„Atunci să-ți trăiască! Vezi tu, băieții mei ți i-au găsit Frumoși- boi în adevăr! Fac cel puțin cinci sute de lei. A zecea parte ar fi prin urmare cincizeci de lei dijma lor. Desleagă-ți băierile punguței, și să găsești acolo ceva și pentru băieți, căci, de, nici ei nu sunt slugile tale”.

„Aoleo! Săracul de mine, boierule! Zeu așa! boii ăștia i-am cumpărat numai CU două sute de lei,și dacă aș stă să-i vând acuma nu mi-ar dă ni- mem mai mult de o sută cincizeci de lei!”

„Minți, câine de Rumân! ori plătești cincizeci de lei. ori scutură-ți căciula-și du-te dracului fără boi!”

Așa veniau la rând, un țăran după altul. Multe din vite, se înțelege, nu s-aui mai găsit, ca de obiceitf tocmai cele m!ai frumoase, fiindcă tâlharii apucasera cu ele drumul cunoscut spre Moldova.

În curs de două-săptămâni se petreceau lucrurile astfel în fiecare zi. Dijma ce se adună dela toate vitele furate făceă pentru Polcovnicul cam o mie de lei pe zi.

La vederea acestor coțcării, Nicola, înțeleptul, oftă adânc. Incălecă iarăși calul, se duse înapoi!a București, la proteguitorul sau, Marele Spătar, și-i istorisi foarte mâhnit ce rost avea slujba, pe care-o dăduse.

— „Eu sunt sărac, stăpâne”, zise „și cincizeci de mii de Iei sunt bani frumoși, clar mai bine mă lipsesc de ei!” și scuturând de două degete marginea blănită a giubelei: „Vroiu să rămâiu sărac dar curat, cu cărțile mele, Ia biserica mea, unde am cântat în strană antifoanele, când vii Milostivirea ta la liturghie. Și voim găsi oricând pe cât timp îți va dărui Dumnezeu viață, Milostive, un codru de pâine în casa ta îmbelșugată, cum: găsesc atâția slții”.

Marele spătar, începu să râză cu poftă, și-i arătă înțeleptului Nicola, cu deamăruntul, cât e de prost, fiindcă toată Oblăduirea Țării nu este așezată pe altă temelie, decât pe aceasta: Vodă își cumpără scaunul Domnesc penitriv câțiva ani dela Sultanul, adică nu numai dela Sultanul, ci și dela Marele Vizir și dela toți ceilalți Pași. Deia Vodă apoi își cumpără toți veliții boieri slujbele lor și dela cei doisprezece mari boieri divaniți își cumpără slujbași cei mai mici slujbele lor—șiașa mai departe. Firește că fiecare mai întâiu trebuie să-și-scoată banii dați pentru slujbă, apoi trebuie să trăiască și el și să mai pună deoparte și ceva bani albi pentru zile negre. De aceea Marele Spătar trebuie să pună la mezat slujbele de polcovnici, ele se plătesc după județe până la o sută de mii de lei. Logofătul Nicola, i-a căzut o asemenea slujbă „ca o prună coaptă în1 gură”, i-a fost dăruită, din curat prieteșug și bunăvoință și el îrdă acum cu piciorul! Da, da, vorba Turcului:„Em chiel, em fudul”, — e un calic si tot e fudul. — Ei, slavă Domnului, Logofătul Nicola poate să fie înlocuit oricând în polcovniicie cu altcineva. Altfel ar fi, se înțelege, dacă el însuși, Marele Spătar, și-ar aruncă slujba Ia picioarele iui Vodă! Dar oare ar fi aceasta p faptă patriotică?”.

„Aferim!” zise Iancu în bătae de joc, „se vede că Banul Grigore n-a învățat degeaba loghica grecească”.

— „Aceasta”, zise Columbeanu, ridicând umerii, „este marele sistem de stat Fanariot al „Catahrisis”

— „Pe rumânește se chiamă al tâlhăriei”, isbucni Iancu, „Sfetarisirile! — Stoarcerile puterilor! — Jaful ocârmuitorilor!” mai traduceau alții.

— „De”, zise Crețescu,dar toate acestea, pe care le înșirați Domniile voastre, tot nu spun de-ajuns! Acea vorbă frumoasă, singură poate să cuprindă, la un loc toate aceste lucruri folositoare”. Și ascuțindu-și buzele, cum fac Grecii, cu accent simandicos zise cu glas înălțat și cu un fel de părere de rău politicoasă: „Catahrisis! Catahrisis!”

Toți boierii începură să râză.

— „Dacă râdeți Domniile-voastre”, zise Tudor cu obicinuita lui seriozitate, „nici eu n-am de ce să plâng”. Și pe când spunea aceste vorbe, se uita așa de amărît jur împrejur, încât privirile tuturor i se abăteau din cale, numai ochii lui Iancu nu.

— „Eu nu râd”, zise el, căci mi se întoarce rânza pe dos. Eu nu râd, eu plec la codru!”

— „Dă-l dracului de codru!” strigă Tudor, pe are îndărătnicia sumeață a prietenului său. îl scoase acuma din răbdări. „Nu care cumva ai te faci haiduc, sa te întovărășești cu Mereanu.

— „Și încă ar fi o meserie mai cinstită acea de Polcovnic!, zise Iancu.

— „Deci, fiindcă nu mai poate fi nici o cinste în Tara asta”, strigă Tudor cu glas tunător”, fiindcă la noi toate sunt de vânzare litica a ajuns o umblare prin mocirlă, de aceea trebuie acum să ia lucrurile o schimbare. Altă î tare nu este ou putință decât să alungăm fanarioți din scauntul Domnesc și să așezăm iară Domnitori din sângele nostru, ca ddir când un Mihai și un Matei Basarab domn; cinste și cu dreptate”.

Boierii se speriară la vorbele fiului de la Vladimir.

Iancu, singurul, care îl înțelegea pe deplin care avea un mare dispreț de oameni, zise:,,E a fost odată, dar acuma nimeni nu are vremi rupă lanțurile, fiindcă pentru aceasta ar tre se lipsească de somnișorul de după masă, sa se stingă ciubucul, — și Țara aceasta nu e vri de asemenea jertfe.

Cu o privire care lui Columbeanu îi aduse minte de măcelărirea, pe care o văzuse la Dunării, răspunse Tudor:

—„Bătaia de joc, armă grecească!”

Iancu scoase un gemet încet, iar ceilalt mureau de frică, nu cumva să se încăiere hărtăgași. Se auzi însă o bătaie la ușă, și cu zâmbitoare năvăliră cucoanele, grămadă.

Au ieșit în pridvor, ca să privească la horă. Dacă stați închiși, aici, se înțelege, că inimile D-voastră n-au să se aprindă. Haide, mai bine veniți afară!”

Eră praznicul lui Sân-Petru și în curte se adunasera țăranii încet-încet, îmbrăcați în hainele lor de sărbătoare. Veniau în cete pe potecuțe înverzite, înaintând cu pași ușori și liniștiți, căci opinca nu îngreunează piciorul, și piciorul Rumânului este îngust, iar gleznele lui sunt subțiri. Țăranul și în deosebi Olteanul, ține totdeauna capul în sus, chiar și când stă cui căciula în mână, înaintea stăpânului său. Aceasta face ca înfățișarea lui să fie plăcută și cu demnitate.

În curte stăteau bărbații și femeile, în cete deosebite unii de alții. Bărbații aveau cămăși albe, lungi, strînse în cute împrejurul mijlocului cu brâne de lână roșii sau verzi. Marginile cămășilor erau împodobite cu flori meșteșugite, negre și roșii. Femeile purtau vâlnice crețe, lipite de mijlocul lor, subțirel, ca al Tanagrenelor. Poalele iilor, albe ca zăpada, ajungeau până la glezne. Mijlocul îl strângea un brâuleț îngust de betelii roșii sau cu alesături de fir. Mânecele crețe, crețe, fâlfâiau ușor în vânt, erau cusute cu felurimi de flori în toate fețele, după isvoade vechi. În cap aveau, pe subt marame, un 'fel de cauc, care le arătară cu o palmă mai înalte, iar maramele, albe sau gălbuie, așezate pe cauc, erau aduse cu un căpătâiu pe subt bărbie, și cu celalt capăt lăsat să atârne în jos, pe spate până la genunchi. Fetele aveau flori în cosițele, împletite strâns de tot.

Toți împreună străluciau ca niște flori de câmp în lumina soarelui pe asfințite.

Când ieșiră boierii în pridvor, toti oamenii din curte își îndreptară privirile în sus, unde printre stâlpișorii îmrbrăcați în verdeață, strălucia bogăția veștmintelor 'boierești și frumusețea fetelor albe ale cucoanelor.

Cât era de neastâmpărată mișcarea sus în pridvor, cât de zgomotos se râdea acolo și se vorbia, cui câtă lipsă de sfială se întorceau ochii cei frumoși și plini de foc ai cucoanelor, tot atât de cumpătată se înfățișă lumea adunată în curte.

Asemănat unor crăiese stau țărăncile, ținând câte un copil în brațe sau de mână, sau având amândouă brațele încrucișate pe piept subt marama albă ca zăpada.

— „Bine ati venit”, zise Amza de sus din pridvor. Bărbații ridicară căciulile și răspunseră:

— „Să trăiești, boierule, bine te-am găsit sănătos!”

— „Unde sunt lăutarii?”, întrebă Dumitru, „să zică pentru joc”.

Trei țigani, îmbrăcați în giubele lungi de fete închise, ieșiră din curtea gospodăriei, foarte grăbiți, și după ce se închinară de nenumărate ori înaintea boierilor din pridvor, se așezară în mijlocul curții și începură să cânte, unul din lăută, celalt din cobză și al treilea din naiu.

Câțiva flăcăi înalți și chipoși ieșiră atunci din cetele Oltenilor și prinzându-se de mâini, începură să joace strămoșeasca horă. Lăutarii se așezară în mijlocul cercului, care, cu pași măsurați, când se lărgea și când se strângea spre mijloc. Eră un cerc luminos de figuri 'bărbătești, în alb împrejurul sâmburelui întunecat al țiganilor.

O fată se apropie de horă și despărțind mâinile între doi flăcăi, se prinse între ei. Mișcarea horei începu îndată să fie mai domoala. Nu se mai iacă „bărbătește”, ci ca cu nevestele, se făceau adică pașii mai mărunței. După fata cea dintâiu urmă a doua, apoi intrară și femeile în horă și se formă un șir bogat de fete, toți strânși umăr ia umăr, iar pașii tuturor se legănau, cum leagănă vântul de seară lanurile de grâu.

După melodia undulată a horei, urmă ritmul săltăreț și scurt al brâului, la care cobză bâzâia mereu ca un bondar turbat. Flăcăii jucau acum „voinicește”. Săriau și bateau din picioare, se plecau și-și înfigeau călcâiele în pământ, apoi se repeziau iar drepți în sus, aruncându-și pletele pe spate; fiecare mușchiu din trupul lor tresăria împreună cu tactul, sau mai bine zis în contra tactului, căci atât jocul cât și muzica- merge în sincope, și cine nu le simte pe aceste în tot trupul lui, din umeri până în talpe, acela nu poate să nimerească niciodată ritmul unei hore sau al unui brâu. Și cine n-are mușchii oteliți, nu poate s-o ducă la jocurile Rumânești nici cinci minute.

Tudor sta la marginea pridvorului, privind în curte, și când se apropia Iancu de el îi zise: „Uită-te la ei, necredinciosule, — un popor care joacă așa, nu piere!”

Iancu nu răspunse nimic. Căci, deși își bâtea joc cu amărăciune de starea desnădăjduită, în care ajunseseră lucrurile din Țara lui, totuși nu putea să se împotrivească la ritmul plin de viată ai jocurilor păstrate din bătrâni, care ii pătrundeau, până în măduva oaselor și îi fură inima. Nu putea să ru vadă, câtă putere și câtă demnitate mai erau încă păstrate în jocurile acestui popor, după atâtea asupriri și suferințe. În cântecele și în jocurile unui neam se plămădește, și în ele trâieșțe sufletul lui.

Vorbele lui Tudor le auzise cucoana Crețescului și băgase de seamă, cum privirea lui Iancu din ce în ce era mai ațintită la joc. Ea puse atunci mâna pe umărul drăgălașei Ileana Golfineanu și zise: „Du-te și tu de joacă”.

Și pe când fata ale cărui piciorușe se mișcau încă demult, în tact, sub rochiță, aruncă o privire întrebătoare spre mama sa, înroșindu-se:ie bucurie, cucoana Crețescului se apropia de Iancu și-i zise zâmbind: „Așa de frumos nu se leagănă nici un plop Ia suflarea vântului, cum se leagănă mica noastră Ileana, când joacă brâulețul!”

Îndată ce se prinsese fetica între flăcăi, unda jocului se potolise, iar cercul nuse mai aruncă zbuciumat la dreapta și la stânga, ci pasul se făcea acuma „pe loc”, așa încât tot șirul de oameni, se mișcă numai în ritm din când în când într-o parte sau într-alta.

Una câte una se prinseră și țărancele în joc și Ileana juca întocmai ca și ele, foarte liniștită și ținând capul ridicat în sus, iar ochii plecați în jos.

În pridvor se auziau numai vorbe de laudă, ceea-ce făcu și pe alte cucoane tinere să scoboare, chihăind, în curte și să se prindă în horă, ca să fie și ele lăudate.

Când ridică însă Ileana încă odată ochii în sus, Iarocu nu mai privia Ia horă, întorsese spatele spre curte și vorbia cu Tudor. Deodată se întoarse însă cu iuțeala acea năprasnică, Vijelioasă, care era în toate mișcările lui. Toți câinii se repeziseră lătrând nebunește spre poartă, fiindcă o roată de călăreți se oprise acolo.

Nările lui Iancu tremurau ca ale unui armăsar, când simte o fiară sălbatică în apropiere.

— „Cine este?” întrebă el uitându-se cercetător, peste capetele lumei din curte, spre drumul de afară.

— „E Cârc Sărdarul Pervanoglu”, zise Tudor. „Când trecui acuma prin Pitești, el era acolo cu potera lui, urmărind pe haiducul Mereanu”.

— „Și deocamdată jefuia Piteștii, așa e!” zise Jianul în aceiași vreme sosi o slugă în pridvor și vesti: Cârc Sărdarul Pervanoglu face întrebarea, dacă boerul Amza vrea să-l primească.

Stăpânul casei dădu din cap cu demnitate: „Să poftească, îmi este bine...”

Iancu însă îi tăie vorba ca un fulger: „Nu vei îngădui doară, ca acel nemernic să calce pragul casei Domniei tale!”

În obrajii lui Amza se vedea urcându-se o văpaie de mânie, dar el se stăpâni și de astădată, din cauza musafirilor și zise, parcă ar fi vorbit un copil fără judecată: „Dar cum aș putea să fac una ca asta, chiar dacă aș dori să nu-l primesc pe acest om?”

— „Trimite-i vorba că n-ai poartă să fii acasă”, zise Iancu cu ochii scânteietori.

Amza dădu numai din umeri și porunci încă odată slugii, să poftească pe Cârc Sărdar înăuntru.

Iancu intră în casă, iar Mihai zise către musafirii dinprejur, oftând: „Cu băiatul ăsta Dumnezeu ne-a pedepsit pentru păcatele noastre”.

Amza așteptă pe Cârc Sărdarul, în capul scării.

Acesta intrase cu cei patruzeci de arnăuți ai lui în curte.

Soarele apunea, văzduhul era înroșit și pe cer se vedeau mielușei roșiatici, semn că ziua de mâine va ăduce furtună.

Lumea de jos din curte alcătuia o minunată icoană vie și bogată în fel de fel de fețe, luminate de asfințitul soarelui. Lefegii din potera aveau ghebe roșii peste șalvari creți și purtau fesuri roșii în cap. Puștile lor lungi le aveau atârnate de-acumezișul peste spate. Cârc Sărdarul era muiat în aur. Avea ceacșiri verzi de mătase și o cialma bogată cu împletituri de aur învelea capul lui hâd și respingător. Obrazul lui era pocit rău de vărsat,

Pomojnicul său, un căpitan cu fata galbenă verde ca veninul, și cu niște mustăți lungi negre, sărise de pe cal, ca să dea ajutor lui Pervanoglu la descălicat. El îi ținea scara, iar doi Arnăuți stăteau la capul calului și un al treilea îngenuchiase, ca să-i slujiască Cârc Serdarului cu spatele drept scăunel. Un al patrulea Arnăut, împreună cu veninosul Pomojnic -îl sprijiniră pe Grecul burduhănos de subțiori, când fu în stare, în sfârșit, să stea pe picioarele lui.

Gâfâind ajunse Pervanoglu1 sus în pridvor, dar când Amza ’l întâmpină cu „bun sosit”, ei îi scurtă vorba repede și pițigăiat.

— „De! dacă Mata, ținstite boerule, ziți ca ți pare bine pentru c-am venito sa te țerțetez, atunți negreșit trebuieste să te crez, deși mi s-a părut, ca ai cam stato la îndoiala, dacă sa ma primești sau sa nu ma primești. Sa nu tagaduesti, fiindcă la ochii mei nu scapa nimica nevăzuta. Pentru țe sint io Kirk Sardar. La urma sa poate ca d-ta ai mitusito acuma, rute, — iute dinainte me pe aței talhar de Mereno, si sa poate sa fie ascunso chiar in haine femeeste acolo printre ațele fete frumușele, care sa gramadesco ca niște mielușei. Nu ar fi re ațesta ascuzatoare!” Vorba Grecului vroia să fie glumeață, dar înțelesul ei era o șiretenie. Haiducii fiind toți Rumâni, erau totdeauna ocrotiți de pământeni, oricând vroiau să se ascunză pe la ei, nici odată nu erau vânduți.

— „Nu cred că faci bine”, zise râzând Mihai, dacă spui astfel de bănuieli istețe în gura mare, Cârc Sărdarule, căci s-ar putea să faci pe cineva să se folosească de ele”.

Pervanoglu, ale cărui galeșe priviri se lipiseră de grămăjoara fetelor frumușele, se apropie și mai mult de dânsele, și, legănându-se răspunse: „Carnaxi, ai dreptate, boerule, as vra sa fio chiar io singur acum ațela, care sa ma folosesco”

Un slujitor vesti că este dat la masă pentru cină.

Amza veni grăbit pe deoparte la Pervanoglu, iar Mihai de cealaltă, și-l poftiră la masă, însoțindu-l până la sofragerie. În treacăt Amza zise aspru lui Dumitru: „Să aduci pe Iancu, trebuie să stea la masă cu noi”.

Tudor care auzise această vorbă, le zise: „Nu v-ași sfătui, să faceți asta”.

Dar Amza, care se simția jicnit în mândria lui de cap al familiei, nu era de înduplecat. La urma urmei voința lui trebuia să fie îndeplinită.

Sofrageria era scundă și mai mult lungă decât iată. Pereții erau spoiți cu var alb. Pe masă ardeau multe lumânări de ceară în sfetnicile de argint. Pervanoglu se purtă gălăgios și bădăranește, spunând vrute și nevrute, iar Mihai și Crețescu își dădeau multă osteneală, să le acopere, vorbind și ei cât se putea mai tare. Amza tăcea ca de obiceiu. Cucoanele mai tinere râdeau câte odată de glumele prea îndrăsnețe ale Grecului. Cucoanei Catincăi însă nu-i venea îndemână deloc. Fetele nu ridicau ochii din farfuriile lor. Cârc Sărdarul însă nu-și mai luă ochii dela Ileana Golfineanu.

Dumitru se uită mereu la Iancu, care nu mânca nimic, și vedea, cum împrejurul buzelor lui se zărea câte odată o tresăltare, iar pe fruntea lui sudori.

Acuma începu să-i pară rău lui Dumitru, că-l silise să vină la masă, văzându-l cât sufere. „Școala, îi șopti el. Du-te de te plimbă puțin afară”.

Dar Iancu n-auzea. El ședea pe aceeaș parte a mesei, unde ședea și Cârc Sărdarul. Deodată se plecă înainte și se uită pironit la Pervanoglu.

— „Draco sa te ia!” strigă Grecul la el cu limba îngreunată de băutură și râzând. „De țe-mi impediți vedere? Și asa nu se vede dechit foarte puțin din ațea țe este lucrul țel mai frumos. Abia se vede ghipul la ațeste... „U!” țipă el, pe jumătate lunecat, căci un pahar plin cu vin îi sburase, glonț, în față.

. — „Afară!” strigă Iancu sărind în sus, „ieși afară!”

Toată lumea se ridicase, femeile sperioase fugiră din odaie; iar Tudor și cui Dumitru îl apucară pe Iancu de umeiri, de amândouă părți.

Pervanoglu, care rămăsese dintâiu amuțit de harțag, își regăsi iarăși glasul și țipa înțeglat: „Căpitane Duța! Sa-l împusti pe ațesc chine, să-l împusti acom indata! Și tota ațasta adunatura de Rumuni ticăloși!”

Dar cu mare grabă o rupse Grecu spre ușă țipând pițigăiat de frică, când Iancu, scăpând din mâinile celor ce încercasera să-l rețină, turbat de mânie și cu pasul rar ca o fiară, se apropia de dânsul. Pervanoglu, răsturnând toate scaunele din cale și împingând la o parte pe toți cei din prejur, ajunse afară strigând mereu:

— „Caii! Caii!”

Lucrurile se petrecusera cu iuțeala fulgerului așa încât boierii abia pe urmă putură să-și dea seama Aumza, Dumitru și Mihai alergară după Grec, dar degeaba fu osteneala lor să-l liniștească. El făcea spume la gură și tremura de frică, era și beat și turbat de mânie. Alergă nebun prin pridvor în sus și în jos, până să-i sosească caii, și înjurăturile lui năpraznice se mai auziau. încă și când ieșise în drumul mare, însoțit de poterașii săi.

Amza, stăpânul casei, era foarte amărît, și nu știa ce să facă. Niminea nu cuteza să-i vorbească. Dintre cucoane nici una nu se mai arătă, se zăvoriseră cu toate în odăile lor. Slugile înspăimântate vorbiau numai șoptind în sofragerie.

Era lună ca ziua și Amza umbla în pridvor în sus Și în jos, ținându-și amândouă mâinile pe spate încleștate sub giubea. Alergă frământat, de-i sbura anteriul și i se bătea de glezne.

—„Nemaipomenit!” zicea el mereu. „Nu s-a mai văzut un asemenea lucru! Să îndrăznească el, să facă una ca asta în casa fratelui său celui mai mare!”

Deodată se opri hotărît și porunci: „Să vină Iancu aici, acuma, îndată să vie!”

— „Te rog”, zise Crețeseu, „lasă, nu tocmai acum, prea sânteti întărâtați amândoi”.

— „Nu! fără nici o întârziere! Să vie îndată Iancu aici!” strigă Amza. „Ademenea faptă nu o pot lăsă nepedepsită! Ce îndrăzneală! În casa mea!” — Nu mai găsiâ a-lte vorbe și repetă mereu tot astea.,

Mihai voia tocmai să intre în casă când se întâlni cu Dumitru piept în piept.,

— „Unde este Iancu? Ai fost la el?”

— „Am fost”, răspunse celălalt frate, ridicând din umeri: „De! Nu trebuiâ să stăruiască, să vin» la masă!

— „Dar iartă-mă, frate, iartă-mă!” răspunse Mihai „nici toate nazurile acestui băiat nu pot ținute în seamă!”

— „Eu am dreptul să primesc în casa mea pe cine vreau eu!” strigă Amza, bătând din picior. „Pe cine vreau eu! și cum vreau eu!”

— „Da, da, negreșit, nene”, căuta Dumitru să-l liniștească, „D-ta ești capul familiei noastre și noi. Mihai și cu mine, deși oameni însurați și cu copii, nu ieșim din vorba D-tale. Și Iancu are cea mai bună voință, însă el se scarpină pe frunte, „pricina aia cu Grecii îl face să-și pearză sărita, și îndată îl prind un fel de friguri.

— „Dacă e nebun, atunci locul lui este la Mala-moc, iar nu în casele noastre'', zise Mihai, iutit-

— „Adu-I încoace!', porunci Amza iară.

După puțin timp se auziră pașii, iuți și ușori ai lui Iancu prin sală, îndteptându-se spre pridvor.

Era galben ca lumânarea de ceară, și ochii lui aruncau scântei.

— „Îmi pare foarte rău, nene Amza”, zise el, „că ’ ti-am pricinuit această supărare, dar la oricare alt prilej ca acesta, tot astfel are să se întâmple. Eu nu le fac temenele acestor stârvuri din Fanar”.

— „Așa?” strigă Amza, „adică tu-mi dai povețe? N-ai vrea cumva să-mi spui, că o tară poate să fie fără ocârmuire? Acești oameni sunt astăzi ocârmuirea noastră și eu am trebuință de ei, fiindcă am nevastă și copii, am casă și moșie, și n-am vreme sa umblu, hoinar, prin păduri, după năluci!”

— „Înțeleg”, răspunse Iancu, „dar atunci nu mă chema pe mine din, pădure, să stau în fata lor”.

— „Iți jur, că n-am s-o mai fac!” strigă Amza. „Rămâi acolo, unde este locul tău, cu lupii și cu urșii. Te opresc să mai calci în casa mea! Ai înțeles?”

Dumitru ar fi vroit să zică ceva, dar Amza îi tăia vorba: Tine-ți gura! aici eu sunt stăpân! Să se ducă! Să plece!” Iancu plecă repede pe scară în jos, încet. îl întrebă Mihai pe Tudor, cel scump ia vorbă: „N-ai putut să-l faci să înțeleagă?''

— „N-are răbdare!fu răspunsul lui, mânios, „vrea să le ia toate ’n coarne”

Iancu se duse la grajd. Două felinare cu lumânări de seu revărsau o lumină turbure în grajdul scund și deșteptau pe ici, pe colo, câte o licărire, ca de oglindă, pe spinările cailor, înșirați la iesle. Numeroșii vizitii și țigani încetară îndată vorba, cum intră tânărul boier în grajd.

— „Calul meu!” porunci Iancu.

Cu mare zor se repezi o slugă între cai, dar tot atât de repede se rostogoli înapoi, fiindcă armăsarul bălan, pe care voise să-l apuce de căpăstru, începu să asvârle, nechezând.

„Lasă-l în pace, nătărăule!”, zise Iancu și se apropiă singur de nebunul său de bălan.

În acelaș timp fu deslegat și murgul de alături. Omul, care-l deslega, fu recunoscut de agerul ochiu al lui Iancu că era unui din Arnăuți.

— „Tu ce mai cauți aici?” strigă Iancu la el. „Ori te-a lăsat stârvu ăla de Grec, ca iscoadă în urma lui?”

— „Ba nu, stăpâne”, încercară unii din oamenii curții să-l liniștească, „i se rupsese chinga dela șea și a trebuit să i-o coasă Dincă, curelarul nostru”.

—„I s-a rupt chinga! Vorbă să fie...” mormăi Iancu, aruncându-și singur șeaua, cu dibăcie, pe spinarea îngustă a bălanului, — „Ticăloșie!”

Iute și în tăcere, își încăpestri și Arnăutul calul său.

— „Încotro a apucat afurisitul lui de stăpân?! întrebă Iancu.

— „Spre Caracal, boierule, răspunse vătaful grajdurilor.

Un țigan, sosi în fuga mare: „Trăsura cucoanei Maria Golfineanu! Conița vrea să se întoarcă la Caracal”.

— „Ține-ți gura, dobitocule!” strigă Iancu la el.

Țiganul se rugă de iertare. Nu știuse, zicea, ca boierul era acolo, căci n-ar fi îndrăznit să vorbească așa de tare.

Intr-acea Arnăutul scoase calul său afară din grajd cu mare grabă.

Bătrâna cucoană Maria Golfineanu, a căreia față galbenă, cu ochii scufundați, era îmbrobodită cu o maramă neagră, în felul cum obicinuesc a purtă călugărițele, stăruia să plece din curte cât mai grabnic, căci după vijelia, care bântuise casa lui Amza ocoprinsese o neliniște superstițioasă, parcă ar fi fost dânsa pricina nenorocirei ce se întâmplase.

—„Ileana și cu mine am venit într-uu ceas rău, zise ea rudei și prietenei sale Catinca Jianu, care însă nu voia să împărtășească această părere, și care aruncă toată vina pe cerbicia cumnatului său celui mic.

— „Dumnealui, bărbatul meu, a făcut, după moartea părinților săi, tot ce a putut, ca să domesticească pe acest băiat sburdalnic, și l-a lăsat, timp de trei ani de zile, în Craiova, la curtea banului Dumitru Bibescu, care este un bun prieten al casei noastre, pentru ca să învețe acolo obiceiuri bune și purtări frumoase, să se cioplească în mulțimea de oameni, cari umblă în casa unui boier așa de mare. Degeaba însă. Și ce-a fost și mai rău, el îi juca pe toți pe degete, când voia să fie drăguț, și cu glasul lui, — cântă minunat, — se furișa în inimile tuturor”.

Cucoana Maria oftă. La bătrânețele ei amărâte ar fi fost o mare mângâiere, să poată face un asemenea ginere.

Cucoana Catinca îi gâcise gândul. „De, cine știe, cum vor mai veni încă lucrurile!” o mângâia dânsa și urmă: „Cearta de astăseară nu s-a iscat, crede-mă, numai din pica ce o are Iancu pe Greci, ci s-a iscat mai ales pentru Ileana. Înnebunise Cârc Sărdarul, uitându-se la fata D-tale, n-m văzut numai eu asta, ci au văzut-o toți ceilalți”.

Cucoana Maria oftă iarăși.

Apoi își luă rămas bun și mama cu fata plecară la Caracal, unde ședeau, și care nu era departe. Înlăuntrul trăsurei era întuneric, numai pe ferestre se vedeau afară în luminia lunei, cum alergau parcă, unele după altele gardurile și copacii. Ileana ședea puțin plecată înainte, pare c-ar fi voit să iasă din cutia întunecoasă și să se bucure de noaptea de vară. Ochii mamei erau pironiți la profilul drăgălaș al fetei, pe care razele lunei parcă-l desemnau cu un condeiu de argint. Despre întâmplarea din casa lui Jianu nu se făcu nici vorbă. Tânăra fată în deobște nu îndrăsnea să spună ceva, iară ca mama ei să fi deschis mai întâia vorba. Dar în sfârșit nu se mai putu stăpâni, și cu mare sfială întrebă: „Mamă, de ce este boierul Iancu altfel, decum sunt frații săi?”

— „Nu este treaba femeilor”, îi răspunse mama să judece cum sunt bărbații”.

Și Ileana trebui să se mulțumească cu această maximă de supunere. Ea tăcu iarăși îndelungat.

Gândurile ei însă sburau și rătăciau pe departe, așa departe, cum nu se mai avântaseră, de când era ea pe lume. Zarea acestei vieți de șeasesprezece ani se mărginise până acum numai la ulucile grădinii celei mari dinprejurul casei părinților săi, așa pre-cum se cuvine pentru o fată de boier. Și casa ei părinteaseă era foarte retrasă. Pe tatăl său Ileana nici nu-l cunoscuse, fiindcă ea se născuse după încetarea lui din vieața. Frățiorii și surioarele ei se dusesera pe rând, unul după altul, la peretele bisericii Sf. Treimi spre odihna de veci. Mama ei trăia numai pentru pomenirea răposaților săi și lăsase pe fata cea din urmă ce-i mai rămăsese să crească de tot retrasă, până când se găsi deodată față ’n față cu ea, ca înaintea unui piersic înflorit peste noapte.

Atunci scrise verișoarei sale Catinca și începu să lege iarăși ițele de prieteșug, pe care Ie rupsese de mulți ani.

Acuma când abia înceuse Ileana să iasă și dânsa în lume — se cutremură de ce văzuse. Ședea gânditoare și-și încorda toate mințile, ascultând

Deodată zise: „Mamă, auzi par-că un tropot de cal?”

— „Sunt caii noștri”, răspunse cucoana Maria Golfineanu.

Dar Ileana se pleca iar înainte, ascultând, tot câte putini mai mult înainte, ca să nu bage de seamă mama' ei, și când putu să scoată capul pe fereastra trăsurii, văzu la lumina lunei, prin norul de praf ce se ridică după trăsură, un călăreț îmbrăcat în haine albe cu un cai bălan. Inima ei se sbuciumă deodată foarte puternic, aproape dureros, și apoi se opri de a mai bate. Ea se lăsă iar pe scaun înapoi, încetișor — și numai întrebă nimica.

Caracalul era depărtare cale de un ceas dela moșia lui Amza. Pe atunci un oraș Rumânesc de provincie se deosibea de un sat numai printr-aceea, că era mai întins, avea mai multe biserici și vre-o câteva case boierești. De altmintrelea era tot ca și un sat, o grădină bogată de arbori, așezată între holde și livezi, printre ale căror spice și flori se pierdeau casele de pe la margini. Ulițele erau scofâlcite și brăzdate, și, după vreme, pline de praf sau de noroiu.

Zăngănind din clopoței, poștalionul cu cinci cai al cucoanei Maria intră în orașul luminat de lună și scufundat în somn, înaintând până se opri la zidul văruit al unei curți boierești. Cele trei slugi bine armate săriră de pe capră și de pe jilțul din dosul trăsurii și începură să sgâlțâie la poartă. Trebuită să strige cam multișor, fiindcă nu se așteptase cuconițele pe astăseară, și oamenii din casă dormiau duși.

În curte crescuse iarba mare, fiindcă rar se ieșia și se intră pe porți. Caisa albă boierească era străjuită de niște tei înalți.

Cucoanele se dădură jos din trăsură și intrară în casă. Curând după aceea domnia iarăși o liniște adâncă în curte. Dar călărețul îmbrăcat în: alb și cu calul bălan, pe care-l zărise Ileana la lumina lunei și-l recunoscuse, se ținea tot pe lângă poartă, în umbra copacilor. Părea că ascultă la ceva, deși nu se mișca nimica, nici măcar frunzișul copacilor.

Deodată se auzi din lăuntrul casei un țipăt pătrunzător, un țipăt de femee. Părea că-l așteptase sau îl presimțise călărețul din afară. El își întoarse, cu o repede mișcare, bălanul în loc și cu o singură opintire, sări peste zid, din mijlocul drumului, strângându-și capul și umerii la un loc și străbătând printre crăci, drept în mijlocul: curții. Apoi se repezi în dosul caselor, dând peste o ceată de femei, care, speriate, voiau să fugă de el: „Eu sunt Iancu Jianul” strigă la ea: „Ce s-a întâmplat? Am auzit un țipăt!”

— „Doamne, Dumnezeule! Milostive boierule”, începu una dintre femei să se bocească, „tâlharii ne-au răpit pe cuconița noastră — din casă! Trebuie să fi fost ascunși în odăi. Abia se retrăsesera cucoanele la odihnă, când auzirăm și noi strigătul. Am alergat la iatacul cuconiței Ileana, — fereastra era dată în lături, zăbrelele erau rupte — odaia goală!”

— „Unde sunt oamenii? Slugile?” striga Iancu cu asprime.

— „În grădina de pomet, într-acolo i-a văzut vizitiul pe tâlhari fugind.”

Jianu și sărise de pe cai și începuse să alerge spre gradini=a de pomet, când se întâlni fată în fată cu slugile, — erau șase — care aduceau pe o altă slugă plină de sânge.

Iancu află că vizitiul, care prinsese cel dintâiu de veste și se luase după tâlhari, ajungându-i tocmai când se urcau pe o scară, ca să treacă zidul, iar când se apropiase de ei, cel din urmă îi înfipse un cuțit în piept. Până să sosiască celelalte slugi, tâlharii se făcuseră nevăzuți.

— „Unde?!! strigă Iancu bătând din picior. „N-a putut să sboare în cer? Nătărăilor! Ce este dincolo de grădină?

— „Mai sunt alte grădini, boierule, — și ziduri!” Iancu și încălecase din nou: „Deschideți-mi poarta de grabă!” Le porunci el, și ca o nălucă sbură afară.

Ca un turbat străbătu prin ulicioarele sucite, printre grădinile caselor și bordeielor, cufundate în somn, și, înconjurând.într-un cerc larg toate proprietățile dimprejurul casei Golfinenilor, ajunse la marginea orășelului, unde se află cea din urmă cârciumă, o cocioabă de pământ, învelită cu, stuf răpănos. Ei smulse un par din umbrarul de alături și începu să isbească cu el în ușă.

Supărat, dar grăbit, deschise ușa un om îmbrăcat cu șalvari de aba.

— „Ascultă, Bulgarule”, îi zise călărețul, „trebuie să fie trecut pe aici niște Arnăuți din potera cu o fată, pe care au răpit-o! încotro au apucat, spre Olt la vad?”

Cârciumarul, pe care-l amăgia portul țărănesc al lui Jianu, îi răspunse mojicește: „Da ce știu eu?”

— „Trebuie să știi!” strigă Iancu Ia el, cum numai un boier știe să strige, și o pereche de palme zdravene răsunară pe obrazul Bulgarului, „Eu sunt Iancu Jianu!”

îndată căzu cârciuimarul în genunchi și sărută vârful cismelor lui Jianu, zicând: „Da, milostive boierule, au trecut pe aici niște Arnăuți din potera, unul tinea în brațe, pe dblâncul șelei, o ființă ome-nească1''.

Iancu își întoarse bălanul și o luă, în goana mare, învelit în praful argintiu în spre Olt. Calul parcă simțiâ groaza sălbatică a stăpânului său, și-I duse ca un fulger, până la malul apei.

Un cearcăn de aburi se așezase împrejurul lunci, și micșoră lumina ei. Zăduful creștea. Calul și călărețul erau scăldați în sudori. La coliba dela vad se opri Iancu o clipă, căutând să zărească ce era dincolo, la celalt mal al râului. El zări, cum podui plutitor tocmai ajungeâ la mal și cum o ceată de călăreți ieșiau la țărm. Dincolo așteptă o butcă care, înconjurată de Arnăuți, porni îndată înainte.

Ar fi trebuit cel puțin o jumătate de ceas, până să se întoarcă podul înapoi. De aceea, fără' a mai stă pe gânduri, laneu își îndreptă calul în pânza de apa, lată și strălucitoare, care se scurgea la vale cu o domoală gorgăială. Bălanul înota sforăind și strănutând, îndreptat de stăpânul său prin strângeri cu pulpeic sau din căpăstru. Iancu-i ținea capul în sus și se ridica în scări, urmând cu ochii lui de șoim drumul, pe care-l luasera Arnăuții. Era drumul mare, care duce spre miazănoapte Ia Slatina.

Jianu ajunse Ia celălalt mal.

La stânga și la dreapta se întindeau livezi largi, din care se înaltă în văzduh țârâitul greerilor, acum crescând și acum scăzând. Mii și mii de flori împrăștiau un miros, aproape înnecător, în căldura nopței, din ce în ce mai întunecoase.

Va fi alergat bălanul vre-o două ciasuri și mai bine, și acum răsuflă greu prin nările lui largi, Iancu însă nu ținea seamă. O lumină slabă roșiatică străbătu deodată văzduhul. Un vânt începu să mâne înaintea sa un nor, bine mirositor, pe deasupra livezilor. Greerii încetară cântarea lor. La lumina fulgerului celui de al doilea, se văzură niște nori negri amenințători și la al treilea fulger se cutremură văzduhul de tunete și o vijelie îngrozitoare, însoțită de ploaie în șiroaie, se deslănțui pe toată valea Oltului.

Iancu se plecase, și se lipise de gâtul calului, silindu-l mereu înainte sălbatic și nebunește,-împotriva vijeliei. Printre necontenitele tunete cădeau din cer puhoaie de apă, care la lumina fulgerelor părea văpsite trandafirii. Trosnituri: îngrozitoare, asemănate cu acele ale unor ziduri, care se surpa; răsunau Ia urechile lui Iancu. Dar el tot silea pe sărmanul său cal înainte. Deodată acesta căzu în genunchi de oboseală.

Iancu sări jos, se plecă spre el, și îl pipăi la mână. Ea rău se mai sbătea. Calul se lăsă într-o dungă și-și întinse picioarele.

Atunci Iancu aruncă frâul pe coama credinciosului animal, cu o înjurătură, și începu să alerge înainte pe jos. Dar curând pierdu drumul. Ajunse în niște livezi cu iarbă mare, udă și încâlcită, prin care putea să înainteze nulmai cu mare greutate. Umibletul lui era acumia ca acel al unui om stăpânit de un vis greu și curând înțelese Iancu, că acest umblet era fără de folos. - i

Se muncea totuși să înainteze, numai fiindcă nu putea să se oprească. Vijelia dimprejurul lui nu mai înceta, și el nu mai putea să găsească drumul, înainte de ce se va lumina de ziuă.

După multă orbecare se lovi de un gard. Pipăi cu mâna dealungul gardului, găsi o portiță; o deschise, și văzu la lumina unui fulger în curte o căsuță țărănească. Bătu în ușă, și la întrebarea, ce i se făcu dinăuntru, el răspunse: „Un creștin, care s-a rătăcit. Atunci ușa se deschise.

În casă toți Oamenii erau deștepți și se închinau prin întuneric. O lumânărică galbenă de ceară licărea slab prin odaie, ca un ochiu care se stinge.

Era lumânarea dela Sf. înviere, care se aprinde spre apărare când este vreme tare.

Iancu se așeză pe un scăunel, pe care îl îmbin gazda și o femeie, îi zise punându-i mâna pe spate:

„Nu vrei să desbraci hainele astea ude?”

— „Nu pot să stau, trebuie să merg înainte!” răspunse Iancu răgușit „Cum se chiamă satul vostru?”

— „Isvoru, Da urate vrei să mergi pe asemenea vreme?”

Iancu nu răspunse nimica, ci, sprijinindu-si capul pe amândouă mâinile, gemu: „Isvorul!” — Acest sat era foarte mult abătut din drumul, care ducea la Slatina.

— „Aveți un cal?”

— „N-av-em”, răspunse țăranul.

— „Dar are altcineva în sat!?”

— „A fost strângătorii de biruri pe la noi”. zise țăranul cu glas încet, „și fiindcă n-am avut bani, ne-au luat caii și boii”.

Tunetele se urmau, bubuind, și ploaia vâjâia împrejurul bordeiului..

Până să se lumineze de ziuă, Iancu trebuia să rămâe acum aici. Să mai rătăcească pe jos, pe vremea asta cumplită, naveâ înțeles. Și de când se oprise din mișcare, și nu mai putea să facă nimic alta, decât să șadă în întuneric și să lasă să curgă șiroaiele de apă pe trupul său în jos, se aprinseră toate flăcările Gheenei de mânie, care chinuia răsvrătitu lui suflet. Isbucnise acuma în el o simțire, care până acum nu o mai cunoscuse. Teama pentru Ileana deșteptase deodată ca prin niște biciuri de foc, dragostea în inima lui mândră. Numai după ce ochii spurcați ai lui Pervanoglu se opriseră asupra acestei fete, numai atunci o văzuse el. Știa că acest Cârc Sărdar nu cunoștea nici o altă lege, decât desfrânata lui poftă trupească. Din Fanar se adusese, cam de o sută de ani, de când erau Domni Greci, și molima părerii josnice, ca femeia este făcută pe lume numai pentru mulțumirea poftelor bărbătești, și ei nu i se dădea alia băgare de seamă, decât spre a i se cunoaște farmecele trupești și a le gustă. De aci urmă și veșnica neîncredere a bărbaților unul față de altul.

Spre apărarea cucoanelor de vre-o călcare, Iancu Jianu însoțise, călare, trăsura Golfinencelor până la Caracal, având teamă, că Pervanoglu, chiar dacă ar fi fost numai din răzbunare pentru rușinea ce o pățise, va încercă să pună mâna pe tânăra fată, la întoarcerea lor în noaptea aceea la Caracal. Negreșit că Arnăutul care întârziase — învederat din porunca Grecului — în curtea lui Amza, era să-l vestească de plecarea lor. De aceea așteptase lăncii, pe urmă, câtva timp la poarta Golfinencei, și avusese dreptate să bănuiască. El scrâșnia acum din dinți, de-l dureau fălcile. Pe când trecuse însă, Oltul în înot, ceata blestemată ajungea la caleașca Grecului, care așteptă pe celalt mal și-i aruncase prada în brațele lui. Iar ceeace vedea acuma Iancu în sufletul său, îl făcea aproape să înnebunească.

Împrejurul bordeiului ploaia bătea mereu. Țăranii se închinări cu glasul pe jumătate. Erau doi bărbați și două femei, și când femeile, făcând mătănii atingeau cu fruntea lor lutul, cu care era lipită casa pe jos, se auzea un zgomot tășit.

Deodată se ridică un glas de copil dintr-un colț:

— „Mi-e foame, maică!” și un al doilea copil începu să plângă.

— „Tăceți, drăguții mamii, acum se face ziuă”,le răspunse o femeie, dibuind prin întuneric pe lângă Iancu, spre a ajunge la coltul unde erau ghemuiți copilașii.

—Da, și apoi dimineața ne spui că vine acușica seara, și noi tot nu căpătăm nimica de mâncare”, se jelui copilul.

— „Da nici mama și tata n-au ce să mănânce”, îi mângâia femeia.

— „O Doamne, mare Dumnezeule, fie-ți milă de noi!” zise o altă femeie, „și strânge-ne de pe pamatul ăsta!”

— „Taci din gură, babo!” strigă unul din bărbați ia ea.

— „Ba nu tac!” răspunse femeia, „nu tac! Voi vă rugați la Dumnezeu pentru viața voastră! Dar, nici un câine uter dori să aibă o astfel de vieață ca a noastră!”.

Lumina unui fulger străbătu prin toate crăpăturile ușei, și pe deasupra casei se auzi un tunet asurzitor.

Bărbații, femeia cea tânără și copiii își făcură cruce, speriați.

Baba însă urmă cu glas răgușit: „Te-am auzit, Doamne Dumnezeule! Ia trăsnește casa blestematului -de ciocoiu, care ne suge măduva din oase! Din holda ce o muncim, nici un bob nu ne lasă să folosim. Copilașii ne stau goi, fiindcă plătim, plătim, — plătim pentru casă, pentru fum, pentru albine, pentru pășiune, pentru oile fătate. Și ntr-o zi ne va cere plată și pe aer și pe soare; ba- și pentru ca să putem umblă în zdrențe și ca să putem muri de foame! Mai știi, ne-o cere vamă și la intrarea Raiului! Christoase Dumnezeule, tu, care ai zis, că cel care a fost mai necăjit pe pământ, e-n cer mai fericit, mai dă din cerul ăla și ciocoiului și da-ne din ale pământului, și la de alde noi! înfundă gura popii, mincinosului, cu bucuriile ferești, și dă-ne nouă, în schimb, o bucățică de pâine! Ia-ți și cerul și cuvântul, și mai lasă-ne pământul!”

Așa blestema baba necontenit prin întunericul nopții vijelioase. Nimeni numai cuteza să-i spună o vorbă de împotrivire, pe toții îi cuprinsese groaza, văzând cearta babei cu Dumnezeu și cu Fiul lui. Iancu zise atunci cu glas tare și aspru: „De ce, voi bărbații, nu vă luați puștile voastre și nu vă duceți în codru?”

Țăranii tresăriră.

— „Dar cine ești d-ta, boierule??” întrebă unul cu sfială.

Bătrâna deschise ușa.

În slaba lumină a amurgului de dimineață, văzură atunci oamenii, șezând pe vatra lor, un om cu o fata galbenă ca ceara, croită îndrăsneață, cu niște ochi aprigi și scânteietori.

Câtăva vreme ei se uitară la el în tăcere. Apoi țăranul cel bătrân și slăbănog zise: „Gândeam că ești Mereanu”.

Buza lui Jianu se ridică deasupra colților, ca într-un fel de zâmbet, și el zise: „încă nu”. Apoi se sculă în sus, își întinse mădularele înțepenite, scoase un ban de aur din chimir, pe care-l dădu țăranului celui mai bătrân, și, pășind peste prag, se făcu nevăzut prin ceața ce plutea alburie, fărâmiță pe deasupra livezilor.

Când răsări soarele, negurele se împrăștiară, și câmpurile se vedeau în toată jalea, ce o înfățișau acum». Toate druîmuirile și potecile erau acoperite cu un zmârc lipicios, și Iancu în scurtă vreme era stropit cu noroiul gros până Ia brâu. Suite de gânduri se încrucișau prin capul lui: Slatina era încă departe, locurile erau pustii, cine știe, dacă era să mai găsească un cal, în vre-un sat și ce fel de cal? Așa dar, mai bine înapoi la moșia dela Caracal. Dar ticălosul de Pervanoglu într-aceea ajungea tot mai departe și câștigă tot mai multă vreme, spre a ascunde pe nenorocita fată în vre-un cuib retras! Iancu gemu adânc și porni iarăși înainte.

Trebuia, înainte de toate, să dea în drumul spre Slatina. Drept în fată, se vedea în depărtare o fâșie de negură rămasă, pe care soarele încă n-o biruise, acolo trebuia să fie Oltul. Apucă drept într-acolo peste țarini și peste gloduri. Uneori se cufundă până Ia glezne în pământul înmuiat. În sfârșit, iată că dădu peste o fâșie lată de noroi: era drumul, pe care-i căutase și pe drum zări, într-o mică depărtare, un om călare, care duce și un alt cal de căpăstru.

În lumina argintie, prin care-și revărsase dimineața farmecul său pe câmpiile Rumâniei, se par toate figurile mai mari decât sunt. Se văd foarte de departe și astfel recunoscu Iancu îndată pe celălalt drumeț, și fu de asemenea recunoscut de el îndată. Călărețul era țiganul Alexe, sluga lui credincioasă, care, îndată ce se apropia, descălică, și luând mâna stăpânului său, o duse Ia buze și la frunte.

— „Slavă Domnului! că te-am găsit, boierule! zise el și istorisi în grabă: „Am fost eri la Caracal, stăpâne, ca să-ți cumpăr pe șargul. Când pornii pe la miezul nopții, ca sa ți-l aduc, precum ai poruncit, ta răsăritul soarelui, în curtea boierului Amza, Trecui pe lângă curtea cucoanei Maria Golfineanca. Acolo toate slugile alergau, jelindu-se, în toate părțile, și aflaiu nenorocirea ce se întâmplase. Aflaiu că d-ta, stăpâne, te-ai pus pe goana tâlharilor. Căutaiu să-ți dau de urmă. Bulgarul dela cârciuma din marginea orașului te văzuse apucând spre Slatina. Dar nu putuiu să trec râul, decât după ce se mai așeză vremea. Mulțumesc lui Dumnezeu și Maicii prea curate, că în sfârșit te-am găsit!”

Iancu dădu numai din cap, era obișnuit cu pătrunderea și cu iscusința lui Alexe.

— „Bălanul a rămas astă noapte lungit”, zise el, și această vorbă îi ajungă lui Alexe. ca să înțeleagă mulțumirea stăpânului său. „Acum înainte spre Slatina!” Dădu pinteni calului și porniră în goana mare.

Când se înălțase soarele, cei doi călăreți ajungeau în Slatina.

Orașul era așezat pe dâmburi, acoperite de grădini, și văgăunile de printre ele slujeau drept ulițe.

De marginile grădinilor erau garduri, cele mai multe gata șă pornească de vale. Slatina înfățișă a paragină, ca orice oraș, în care Turcii avuseseră conace.

Arșița soarelui de amiazi cocea ca un cuptor, prin ulicioarele verzi, acum pustiii de orice suflare omenească.

Când cârmiră călăreții fa un colț, ei se întâlniră cu un Arnăut, pe care Iancu îndată îi cunoscu că era acela, care rămăsese aseară înapoi,în curtea lui Amza, după plecarea Cârc Sărdarului. Cu iuțeala gândului aruncă Iancu frânele calului său peste mâinile lui Alexe, așa încât țiganul abia avu vreme să le apuce, înainte de ce s-o rupă șargul la fugă, speriatele zmuicituira pe care o primise.

Cum sări Iancu de pe cal, făcu numai doi pași,, prinse furios pe Arnăut, înhățându-l de gâtlej, și-i aruncă jos Ia pământ, înainte ca acesta să poată să se apere.

Punându-i genunchiul în piept și apucând cu mâna stângă, ca într-o ghiară, amândouă mâinile Arnăutului, Jianu trase, cu dreapta, cuțitul din brâu și-l înfipse în umărul omului.

— „Câine! câine spurcat”, sbiera la el, „unde este fata, pe care ați răpit-o ieri? Unde e?” și la fiecare întrebare cuțitul lui se înfigea din nou în trupul Arnăutului, culcat la pământ, „bihanie ze-mislită în Iad, spune! Ori îți smulg limba din gură!”'

Amăutul însă era pe jumătate mort de spaimă și de dureri și ochii îi eșiră dini orbitele lor.

Alexe se apropia de Iancu, cu sfială, și zise încet:

— „Stăpâne, îl omori înainte de a-ți răspunde”.

— „Da, ai dreptate!” Iancu se sculă în sus și mai dând Arnăutului lungit o lovitură cu piciorul în ' coaste, îi strigă: „Spune, nemernicule, spune pentru, cine ați răpit fata?” și se plecă, încruntând sprâncenele sălbatic., Pentru cine?” Ținu răsuflarea, ca să înțeleagă îngăimarea Arnăutului, care începuse să tragă de moarte,

— „...Pervanoglu...”

— „Tâlharule!” țipa Iancu înecat, călcându-l cu picioarele. „Unde e acum acea dihanie spurcată?”

Dar Arnăutul nu mai răspunse nimic — murise.

Deodată pătrunse un vaiet lung de muiere prin văzduhul liniștit: „Aoleo...o...o...o!” și apoi iarăși:

„Aoleo...o...o...!”

— „Stăpâne”, zise Alexe în taină, „ne-a văzut o femee de după gard. Auzi cum Strigă?”

— „Aoleo...o...o!” se auzi a treia oară, „Săriți oameni buni! îl omoară! îl omoară! Ajutor!”

— „Haide, stăpâne, să plecăm”, zise Alexe zorind, „femeea aceea ridică mahalaua. Vino, stăpâne, pentru numele lui Dumnezeu! Haidem! s-a făcut ziua mare, și dacă te vot prinde, n-ai folosit nimic!”

— „Sa fie a dracului!” scrâșni Iancu, sărind în șea, drept de jos, culm ’i era obiceiul, fără să întrebuințeze scările, cu o singură mișcare. Amândoi se făcură nevăzuți, tocmai când o gloată de oameni, sosea la cotitura uliței din dos.

— „Pe aici!” strigă Alexe și sări cu surul lui sprinten peste un gard înalt de cătușnică și ciritiș.

Jianu îl urma printre grădinile de poame, până ajunsera în vârful dealului.

Când apucasera sus pe coamă, se auzi în vale o împușcătură.

— „Ne urmăresc!” zise Alexe.

— „Pe cale greșită”, răspunse Iancu. „De aici însă trebuie să ne despărțim, urmele unui cal se găsește mai greu, decât dacă sunt doi cai împreună.

Tu s-o ieai de vale la podul umblător și eu am să trec Oltul în înnot, mai pe din sus”.

— „Cum poruncești, stăpâne”, răspunse țiganul și apucă, cu surul lui mărunțel, în buiestru, de vale ia stânga, pe când Jianu o luă la dreapta.

La poalele șirului de dealuri era o pădurice de sălcii, pe la spatele cărora curgea Oltul, lucitor, în albia lui largă. Și iară mai săvârși Iancu îndrăsneața faptă, pe care o făcuse cu o seară mai înainte, iară trecu Oltul deacurmezișul, printre undele clocotitoare, ce curgeau cu repeziciune ia vale, deși tremură de frică calul cel nou, care nu cunoștea încă primejdioasele-obiceiuri ale stăpânului său.

II

Pe șirul lung de dealuri, care se întinde dela Miazăzi spre Miazănoapte, pe malul drept al Oltului, și la poalele cărora este așezat orășelul Drăgășanii, creșteau și se coceau strugurii în viile sădite și lucrate aici în Oltenia de mai bine de o mie de ani. Cerul este așa de blând, încât viile n-au nevoie să fie îngropate nici iarna.

Colo sus, pe un vârf, era o căsuță mică, o cotea albă, a cărei învelitoare neagră, de șindrilă, se sprijinea în față, pe niște stâlpi subțiri, albi ca spuma laptelui. O pădurice de trandafiri, roșii ca focul și foarte mirositorii, creșteau îmbelșugat, împrejurul pridvorului și împodobeau colțul casei spre Miazăzi.

Era locuința lui Iancu Jianu.

Casa, trandafirii, nucii împrăștiat, ale căror cununi rotunde se înălțau peste rândurile de vițe și peste gardurile vil, toate zăceau; ca fermecate, de arșița grea a soarelui. Zărea și lunca întinsa a Oltului erau acoperite cu un zăbranic cenușiu de ceață. Dulăul din curte, gălbuiu, se retrăsese în bârlogul lui, spre a se apără de dogoarea soarelui. Deodată însă se repezi afară, zârnăind lanțul. În aceași clipă sări și Alexe din ușă, se aplecă spre câine și-o porunci să tacă. Iși îndreptă apoi privirea prin văzduhul tremurat, spre intrarea viei, o portiță de șipci așezată în gardul verde, la care se oprise un călăreț.

Alexe se repezi spre întâmpinarea lui și-i zise: „Vă sărutăm mânile, boierule Dumitre!”

Dumitru Jianu, — căci el era — oftă: „Off! în sfârșit am găsit drumul. Mor de căldură.

Șiroaie de sudori îi curgeau de pe tâmple în jos.

— „Mulțumesc lui Dumnezeu, că ai venit, boierule”, răsuflă țiganul, „eu mă topesc de frică pentru cuconul Iancu, aici, în singurătatea asta”.

— „Mi-ai trimis vorbă că e bolnav. E mai bine acum?”

— „Tocmai a ațipit”, răspnse Alexe, și suspinând adânc: „of!” zise, „de zece ori am crezut, în aceste două săptămâni, că-mi moare pe brațe! Și acum, boierule, mlilostivește-te și descalică aici, în umbra nucului ăstuia. Boierul nostru are somnul foarte ușor, și-mi e frică, că ne aude, dacă intrăm în casă”. Țiganul dispară și se întoarse apoi în grabă, aducând câteva periuii, pe cari le puse pe iarbă, o doniță cu apă răcită și un ștergar de pânză de in. Apoi ajută boierului să se desbrace de hainele de pe deasupra, până rămase numai în cămașă, îi turnă apă pe cap, pe gât și pe mâini și-i dădu ștergarul, să se svânte. Apoi îi scoase imineii din picioare și-i puse pantofi ușori.

Toate acestea fură făcute liniștit și cu mare îndemânare, cu acel simt de slujire, care ghicește dorința și trebuințele înainte de a fi spuse, simt, pe care îl au Țiganii într-un fel deosebit de desvoltat.

După ce se răcorise boierul Dumitru astfel pe din afară, i-aduse Alexe și o dulceață cu apă rece, spre a se răcori pe din lăuntru. Apoi fratele mai mare al, lui Iancu zise ou un suspin adânc de mulțumire trupească: „Of! Pe fierbințeala asta să vie cineva călare în sus aici, nu e glumă! Trăsura am lăsat-o în Drăgășani. Când ne-am apropiatde oraș, am pus să scoată și clopoțeii dela cai, ca să nu trag băgarea de seamă asupră-mi. Tu m-ai rugat să vin, fără ca să se știe. Da, da, îmi închipuesc pentru ce! Istoria din Slatina, am aflat-o și noi! și clătinând din cap: „Pare că nu știu ce duh necurat a intrat în Iancu!”

— „O, Doamne sfinte!” se vaită Alexe încet, numai de mi s-ar face sănătos! De două ori în douăzeci și patru de ciasuri, aprins cum era, cu sângele clocotind s-a aruncat în Olt și l-a trecut înnot! Maica Domnului ce mai călărit fuse și acela! Când a sosit boierul Iancu aici, îi clănțăneau dinții din gură, — tot veninul i se revărsase în vine.

Îl scuturau frigurile, și trei nopți de-a rândul s-a sbătut în aiurare!” Țiganul se luă cu,manele de cap: „Groaznic lucru! Am aprins făclia dela Paști, și după. ce Maica Domnului și ceilalți Sfinți mi-au ascultat rugăciunile mele fierbinți, în sfârșit s-a mai liniștit boierul Iancu. I-am răcorit mereu cu apă rece fruntea și vinele cele mari dela mâini. Ardea ca un jăratec, boierule milostive! N-avea nici uii pic de somn, și nu vrea să ia nici o bucățică, cât de mică, în gură. Of! of! of!” —încheiă țiganul povestirea sa. Deodată însă își întoarse capul ascultând spre casă. Se repezi într-acolo și intră în casă.

Dumitru își făcu de câteva ori cruce și zise încet: „Doamne, Doamne! Frumoasă istorie mai fu și asta!”

Alexe se întoarse înapoi și, îngenuchind înaintea-lui Dumitru, îi sărută picioarele rugându-l încet: „Stăpâne milostive, iartă pe robul tău, fie-ți milă de groaza lui și să nu cumva, să-i spui boierului Iancu, că te-am chemat eu aicia”.

— „Adică nu ți-ar fi dat voie să mă chemi? Ce?” îi tăia Dumitru vorba. „Fii pe pace! N-am să-i spui nimica. Dar pot să-l văd a-cuim?”

Alexe dădu din cap, se repezi afară, de sub umbra nucului, în văpaia soarelui, și rupând o foaie uriașă de brustur, adumbri cu ea capul cel tuns scurt al boierului Dumitru, pe tot drumul dela nuc și până în casă.

Iancu zăcea în pat și când intră fratele său, se uită la el cu ochii mari și aprinși.

— „Alexe îmi spuune că D-ta ai venit din pricina întâmplării din Slatina?” zise el cu repeziciune, deși glasul lui era încă slab și fără putere.

— „Așa este”, răspunse Dumitru, aplecându-se, după obiceiul de atunci, asupra fratelui său mai mic și sărutându-l pe frunte. Se înțelege, noi am jurat că nu se poate să fi fost tu. — Insă....”

— „Ba eu am fost! Puteti să spuneți ori și cui. Pe ticălosul acela de Arnăut l-am omorît, ziua nămiaza-mare în dreptul caselor lui Costică Popescu, răspunse Iancu. Un fior trecu printre sprâncenele lui și întreba zorit: „Găsitu-s-a fata?”

Dumitru aruncă capul spre spate drept semn: că nu s-a găsit. '

Iancu închise ochii. „Și mamă sa? nu face nimic?”

— „S-a stins, săraca, ca o făclie de ceară, în care ai sufla”, fu răspunsul.

— „La dracul” strigă Iancu cu glas devenit acum deodată puternic. „Și ce faceți voi?” Iar când zări pe Alexe, speriat, în ușă, strigă la el ridicându-se repede în sus în, pat: „Ce mutră faci? Crezi tu, că am să mai gogesc aici în lenevire? Să nu zici o vorbă! Eu nu sunt muiere! „și învingând amețeala, ce-i veni după mișcarea așa de zbuciumată, zise iarăși fratelui său:: „Va să zică nimenea nu cutează măcar să ridice un deget, dacă i-a venit poftă unui cațaon, să ne răpească femeile noastre? Firește, pentru aceea îi poftiți la voi pe acei câini și le deschideți casele voastre!” Puterile lui Iancu nu erau însă atât de mari, cât era mânia lui. Se făcuse alb ca tibișirul, și trebui să se lase înapoi pe căpătâiu.

— „Iubite frate!” zise răbdătorul Dumitru apoi liniștit, „acuma ascultă-mă și pe mine. Fata nu se știe.unde este. Mama ei a murit. Plângerea, pc care ar fi putut s-o facă cucoana Maria la Divan, noi n-avem cădere s-o facem, deși suntem ceva înrudiți mai pe departe. Și plângere împotriva cui? Împotriva unui desmerdat al Domnitorului, împotriva Cârc Sărdarului Pervanoghu? Orce om cuminte» care știe cum merg lucrurile la noi, trebuie să înțeleagă, că un asemenea pais air fi o curată pierdere de vreme. Nu numai că n-ar avea nici o urmare asemenea plângere, ani de zile, dar încă ar tace pe jefuitori neplăcuți, ar știrbi vaza și trecerea lor, dacă n-ar primejdui chiar și siguranța lor. și toate acestea, ți-o spun încă odată, fără nici o isbândă. Chiar și dacă am isbuti, ce ar mai însemnă aceasta în cazul de față? Draga Iancule, să spunem lucrurile ritos, cum se cuvine între bărbați. Când stă în puterea ta s-o alegi de soție pe Ileana Golfineanu, în frăgezimea și curățenia ei, n-ai prețuit-o, și acum când nu mai poate să fie soția ta...”

Un fel de muget înnăbușit străbătu printre dinții încleștați ai lui Iancu întrerupând pe Dumitru. Mâna lui cea lungă și slabă se adună încet, strângându-se în pumn pe cearceaful alb al patului. „Ajunge!” zise el, cu glas stins.: „Ce înțelegi D-ta sub acest cuvânt drept și dreptate și ce înțeleg eu, sunt lucruri cu totul deosebite unul de altul, deosebite ca focul de apă. Despre aceste să nu mai vorbim.

A trebuit iubirea cea caldă de frate a lui Dumitru și cruțarea ce o datoră stărei, în care se găsia Iancu, pentru ca să se stăpânească. Dumitru, care efâ privit în tot județul, ba chiar în toată Oltenia, ca o pildă de om drept, ale cărui vorbe și povețe erau primite de toți cu supunere, tocmai el trebuia să sufere, ca un băiat tânăr ca Iancu, să-i spună, că, la o adicătelea, el nu știe ce este drept și ce e dreptatea! Cum ar mai fi putut cineva să iea în nume de rău lui Amza, fratelui celui mare, care era înzestrat dela fire cu mai puțină răbdare, dacă se arătă aspru față de Iancu!

— „De vreme ce nu mai avem nimic de vorbit”, zise Dumitru cu mândrie, „me voiu întoarce acasă”.

Iancu nu făcu nici o mișcare. /

—„Rămâi cu bine!” zise Dumitru, și din pragul ușei se mai uită încă odată înapoi: „Casa mea, se înțelege, că rămâne oricând deschisă pentru tine”.

Afară Alexe se repezi cu ochit plini de lacrimi la urma lui și-i zise șoptind: „Boierule, bunătatea D-tale este ca aurul cel mai curat! Vai, dar mare frică am pentru stăpânul meu”.

— „Îngrijește de el”, îi zise Dumitru cu stăruință, „și să râmâie liniștit aicea la vie. Cu cât mai ascuns, cu atât mai bine! Noi vom încera toate chipurile, ca să-l împăcăm pe Cârc Sărdar și să mituim nesăbuita faptă săvârșită la Slatina. Deocamdată nu se poate vorbi nici o vorbă cuminte cu stăpânul tău. Trebuie ca vremea să-i așeze mintea iarăși înapoi în scaunul ei”.

A doua zi noaptea sosi argatul, care-l chemase pe boierul Dumitru din Caracal și oare rămăsese apoi în Drăgășani, după povața lui Alexe, ca să iscodească, dacă nu cumva s-arată potera. El vesti cu mare zor că a sosit Căpitanul Duțu cu zece arnăuți în orășel.

Iancu sări din pat. Vestea aceasta îl făcu sănătos. De când se mai întremase, nu mai avea răbdare să șeadă în pat și trecerea vremii fără rost îl chinuia, iar când Alexe începu să se roage cu sfiala, să se păzească, ca să nu, cază în mâna dușmanilor, Iancu strigă Ia el: „Du-te la Dumitru, păcătosule, dacă ’ți e frică”.

Țiganul începu să plângă din adâncul sufletului.

Iancu își repezi pletele spre spate, și lărgind pieptul, zise, de astădată mai blând: „Ei, mă simt mai bine acuma! Haide să curățim armele și să le ducem sus în foișor. Aici în casă nu putem să rămânem. Aici ne pun la fum”.

Pe creasta dealului în apropiere de casă, era un nuc bătrân de vre-o sută de ani. Intre ramurile Iui, în 'inima bogatului frunziș, așezase Alexe un cuib de scânduri, pe care Iancu îl numea foișorul lui. In această ascunzătoare de verdeață îi plăcea să se lungească, ascultând bâzâitul albinelor și ciripitul păsărilor. Din când în când rupea câte o fruză lucitoare și frumos brăzdată din nuc și o frecă între degete spre a gusta mirosul ei aromatic și răcoritor.

Când se ridică pe un genunche și despărția cu mâna desișul crengilor, avea o minunată priveliște înaintea ochilor săi. Se vedeau mai întâiu viile, pe coasta repede, cu gardurile lor zbârlite, alcătuite din tot felul de spini înfloritori, apoi mai la vale, un brâu de grădini cu pomi roditori și, în dreapta, orășelul Drăgășani, din a cărui bogăție de,verdeață se înălțau trei-patru turnuri de biserici, învelite cu tinichea strălucitoare. Mai jos se întindea, lin în lunca' largă, Oltul străbătând-o din Miazănoapte spre Miazăzi. De cealaltă parte a râului se ridică malul înalt și încununat, pe creastă, cu întinse păduri.

Lui Iancu îi era dragă această priveliște, pe care o cunoștea și acoperită de zăpezile iernei, și presărată cu zăpada florilor de pomii, atât îmbrăcată în verdeața verei, cât și învăluită în fetele de foc ale toamnei. Ii erau deopotrivă dragi dealurile, ale căror coame șerpuite pe marginea cerului, cât și Oltul, care se întindea, strălucitor, în depărtare. El iubea pacea roditoare de jur împrejur, și de multe ori, în nopțile cu lună, zicea din frunză, iar Alexe, care-l ascultă, era fericit.

Astăzi însă se sfârșise cu liniștea boierului. El prefăcuse cuibul său într-o mică cetate. Puști, pistoale', gloanțe și coarne cu iarbă erau atârnate de crengile cele mari, din miijlocu-I nucului, spre a fi la îndemână.

În aceeași vreme Alexe se făcuse nevăzut într-un colt al viei, prin mărăcinii, ce creșteau pe deasupra răzorului, puțin ridicat, care înconjoară fiecare vie.

Afară de Alexe, de stăpânul său și de vier, nu știa nimenea, că supt cocoașa aceasta de pământ se află o hrubă, a cărei intrare era ascunsă cu un capac de scânduri, acoperite de tufe de zmeură și de mărăcini.

Când se urcă Țiganul iar în sus, în foișor, la stăpânul său, Jianu îl întrebă: „Toate bine? Toate gata?”,

— „Toate, stăpâne. Am dat de mâncare și la cai și i-am adăpat”.

— „Ai pus și șelele pe ei?”

— „Le-am pus. Nici dracu n-ar bănui ca sunt acolo în beciu”. Apoi adaose: „Dar n-ai mâncat nimica astăzi, stăpâne, să-ți aduc ceva de gustat aice”.

—„Pe urmă”, răspunse Iancu scurt.

— „Pe urmă? întrebă Alexe.

Dar Iancu nu-i mai răspunse nimic, pândia ațintit și nemișcat printre crengile, pe care le dăduse puțin într-o parte cu degetele.

Nouă călăreți se urcau la deal, prin văgăuna dintre vii. Sosiți la via lui Jianu, se opriră și descălicară. Unul rămase cu caii, iar ceilalți opt pătrunseră, printre spinii gardului, în vie, pe opt deosebite locuri.

Cu băgare de seamă și foarte iute, poterașii cântară întreaga vie. Unul dintre ei era căpitanul Duța, cel cu fața galbenă ea veninul. El se îndreptă spre casă. După scurtă vreme, veni iarăși afară, șuera odată, și câteși opt poterași ai lui se adunară din toate părțile lângă el, supt nuc.

— „Nimic?” îi întrebă căpitanul.

— „Nimic”, răspunsera ceilalți. „Nicăeri nu se aude sunând pământul a gol. În tot cuprinsul viei nici o urmă. măcar de ascunzătoare pe supt pământ”.

— „Va să zică”, hotărî atunci Căpitanul, scuipând cu dispreț, „ne-a mințit Dobre astăzi, ca și acum patru zile Ivancea, care ne-a dus la curtea lui Iancu Jianu de lângă Caracal, spunândiune că vulpea este în vizuină, și că n-avem decât să-i punem fum, s-o scoatem”.

— „Zău, Căpitane!” se apără Dobre, „fratele lui Iancu Jianu a fost astăzi aici. Oamenii din Drăgășani l-au văzut cum urcă dealul călare.

— „Ține-ti gura!... Acei oameni din Drăgășani au fost tot așa de chiori ca voi!” se răsti Dufa Ia el. „De două săptămâni ne pierdem vremea, și pentru asta nu ne plătește Cârc-Sărdarul nimic. Abia dacă ne plătește pentru isprăvile cele bune ce-i le facem. Dintâiu am trebuit să-i fur pe cireșica cea dulce, iubita lui Jianu. Și acum îmi cere capul cuconașului! Pentru această ispravă, firește”, adaose el cu un zâmbet mulțumit, „voi fi răsplătit odată, când stăpânul se va fi săturat de ea, și nu-i va mai trebui, atunci îmi va da mie această pradă drăgălașă”.

Ortacii râdeau cu haz.

Deodată însă tună un glas, de sus din copac: „Răsplata să ți-o primești acum îndată, dihanie!”

S-auzi o împușcătură, și Duțu căzu cu fata la pământ.

Răzbunătorul îl nimerise drept în inimă.

Zăpăciți de spaimă, Arnăuții se retraseră. Această clipă îi ajunse țintașului de sus din nuc, ca să descarce, cu amândouă mâinile, două pistoale deodată și să culce încă doui vrăjmași.

Acum însă trăzniră cinci puști, îndreptate în-sus spre copacul, care aruncase moartea în jos. Gloanțele șuerau, ferfelițând foile zămoase, și lovind cu un sunet surd în partea de jos a cuibului și în crucile nucului. Printre solzii verzi ai scutului de frunziș se ridicau, șerpuind, limbele cenușii ale fumului de iarbă, și lupta ținu o jumătate de ceas, până ce toti Arnăuții erau culcați la pământ, fiindcă Iancu, trăgaciul iscusit, putea să-și aleagă jertfele sale din apropiere, pe când năvălitorii nu vedeau nimic nici deasupra lor, nici în, fata lor, nimica' alta, decât frunzișul uriaș al nucului, în crengile căruia era ascunsă, undeva, moartea și țintea de acolo în ei.

Când amuți și pistolul celui de ai optulea Arnăut. atunci, cel de al noulea de afară de vie, încalică și rupse la vale spre oraș, trăgând după sine întreaga cireada de cai.

Sprinten ca o pantera, sări Jianu jos din copac. „Alexe!” strigă el, oprindu-se înaintea grămezei de leșuri și ridicând amândouă mâinile în sus, „Alexe! acuma mi-e bine! In sfârșit mă simt vindecat! Am gustat din răsbunare! Ura mea era groaznic de însetată! Cât pe aci era să pier de văpaia ei. Acuma m-am răcorit, m-am ușurat Acuma nu voiu să mor de ură, ci vreu să trăiesc din ea!”

Se reped apoi în casă, strigând: „Haideți, băieți, să mâncăm!”

Alexe și cu vierul, un Țigan bătrân, veniră cu grabă și Iancu le porunci: „Aduceți pâine și brânză, o bucățică de pastrama și o dușcă bună de țuică! Mi-e foame acum!”

Dar când luă cea dintâiu bucățică în gură, i se făcu greață, și trebui să înghită îm silă. Țrebui sa-și sprijinească o clipa capul de perete. În urechi i se păreau mereu că aude împușcături de puști.

— „Stăpâne nu e bine niciodată, să începi lupta cu inima goală. Sluga ta credincioasă a cutezat să ți-o spună totdeauna”, îi zise Alexe cu sfială. „Și acuma trebuie mai întâiu să beai ceva și apoi să mănânci”.

Jianu își mușcă buzele.

— „Afurisita aia de boală, ea este de vină”, zise el „ai haide, adu încoace!” Și apucând plosca, ce i-o întinse Alexe, trase o dușcă bună. îndată începu să-i placă și mâncarea.

Strânseră apoi rămășițele de merinde, și le puseră în desagii de lână. Alexe aruncă desagii pe - umeri și urmă pe stăpânul său, care rânji când trecu pe lângă mormanul de Arnăuți morți sub nuc. Iar Țiganul își făcea mereu la cruci.

Bătrânului vier îi zise Iancu: „Tu vei rămânea aici. Hrănește-te din rodul viei. Și să ții casa în bună stare!”

Apoi scoaseră caii din hrubă de sub răzor și încălicând porniră, încărcați de arme. Pe spatele lui Alexe se încrucișau două puști lungi. Apucară spre Miazănoapte în sus la munte.

Șoimul și cu Surul, caii neobositi ai Iancului și ai lui Alexe, alergară toată ziulica, ba de vale, printre petrișuri mărunte, ba la deal spre coaste înalte, cum numai caii Rumânești sunt obișnuiti s-alerge.

Se făcuse noapte, o noapte mai răcoroasă decât în viile dela Drăgășani, o noapte de munte, care vine repede, ca o pasăre uriașă, bătând numai din când în când din aripi.

Fugarii se opriră în mijlocul prundișului din matca unui râuleț, ce curgea murmurând ușurel, și lăsară caii să bea. Apa era lucitoare ca un oțel ferecat, iar frunzișul pădurilor înalte, care îmbrăcau malurile văilor, păreau mai întâiu fără nici o față, apoi se întunecau din ce în ce mai mult, până păreau negre.

Deodată Șoimul lui Iancu ridică capul în sub și începu să joace urechile.

Călăreții începură să fie și ei băgători de seamă.

„Poate a simțit vre-o fiară”, șopti Alexe.

Jianu ascultă.

Nu putură însă să înțeleagă nimic altceva, decât în șoaptele ușoare ale râulețului ce trecea prin valea liniștită. Știind însă, că un cal însetat nu se oprește degeaba din băut, așteptau ascultând.

Din deal, de dincolo, se auzi un fel de zgomot ca frângerea unor crăci uscate, apoi o țăcăneală ușoară, ca loviturile unui fier de o piatră. Nu mai încăpea îndoială: era un cal, care scobora de vale pe acolo. Prin întuneric însă nu se putea vedea ce este.

În fundul văii se mai zărea numai un fel de lumină cenușie, care părea mai mult să vină din pietriș decât de sus din cer, dar care ajungea pentru un ochiu dibaciu, ca să îi vază pe cei doi călăreți de lângă apă.

Sa le fi dat de urmă cineva, așa de curând, nu puteau să creadă, de oarece ei apucaseră binișor înainte și aveau și cai buni. Afară de acestea ei apucaseră deadreptul prin mijlocul pădurilor pustii, fără drumuri și poteci, și trecuseră prin multe ape, spre a urmă apoi cărările de pe coamele împădurite, despărțite în multe parți, și se scoborîseră iar în văi, pe care le trecusera deacurmezișul.

Iară se auzi țăncănitul de potcoavă, acuma însă chiar printre pietrile prundului. Trebuia să fie un călăreț singuratic. Iancu și Alexe își întoarseră caii în loc și, după ce călătorul se apropia bane, Iancu îl întrebă cu glas tare: „Încotro ți-e drumul?”

— „Jianul” strigă celălalt.

— „Tudor!”

Și amândoi pusera iarăși pistoalele înapoi la oblânc.

— „Unde te duci tu?” întrebă Iancu.

— „Eu fug”

— „Și eu”

— „Vrei să mai mergi înainte astăseară?”

— „E prea întuneric”.

— „Acolo, drept înaintea noastră, se închide valea printr-un colț de munte, care vine deacurmeziș. Să poposim de noapte dincolo de acel colț!”

După aceste întrebări și răspunsuri scurte ei înaintară, urmând sfatul lui Tudor, tăcuți pe vale în sus, trecând prin apa, care șopotea deasupra lespezilor netede și peste pietrele mărunte, ce scârțâiau sub potcoavele cailor lor. După ce ocoliră coltul, care strâmtorează valea, găsiră în dosul lui o braniște cu iarbă bogată. Acolo luară șelele de pe cai, deslegară desagile și le puseră la un loc apărat, în marginea pădurii, rezimându-se de ele spre a ședea la masă.

— „Să nu faci foc!” porunci Iancu, când cu ochiul lui ager, văzu pe Alexe, cu toată întunecimea, plecându-se spre a adună uscături.

— „Da, așa e”, întări Tudor.

Țiganul își luă șeaua și traista cu merindele lui și se așeză la depărtarea cuviincioasă de cei doi boieri.

Pe fâșia de cer întunecat, deasupra văii, străluceau două stele curate ca rouă. Coastele de munților se ridicau, jur împrejur, și la poalele lor, murmurul pârâiașului făcea să se simtă și mai mult adâncimea tăcerei dimprejur.

— „Ești fugar?” întrebă Tudor cu acea liniște a țăranului rumân, care de veacuri a trăit în mijlocul atâtor împrejurări înspăimântătoare, încât nu se mai minunează de nimica.

—„Da și nu. Eu îl caut pe Mereanu”, răspunse Iancu amărît.

— „Pe Mereanu?”

— „Da, voiu să mă fac haiduc”.

— „Ce, ai nebunit?”

Iancu râse cu hohot: „Casa mea de lângă Drăgășani, mi-au prefăcut-o în cenușă”, și după un mic restimp adăogă: „Și pe Ileana Golfineanu au răpit-o!”

— „Ileana răpită — când s-a întâmplat asta?”

— „Când?” zise Iancu cu batjocură amară „n-ai aflat nimic la Amza?”

— „N-am aflat”, răspunse Tudor. „Des de dimineață după ce ai plecat tu din curte, am încălecat și eu și-am plecat la Cerneți”.

Ramaseră apoi câtăva vreme în tăcere. Amândoi erau suflete răsvrătite și de aceea nu puteau găsi vorbe de mângâiere unul pentru altul, dar știau bine, că fiecare împărtășia simțirile celuilalt.

În sfârșit întrebă Tudor: „Dar de cine fugi tu?”

— „Am ucis nouă Arnăuți”, răspunse Iancu, „pe unul la Caracal și pe ceilalți opt la via mea din dealul Drăgășanilor”.

— „Bine ai făcut”, întări Tuduor scurt.

— „Dar tu?” întrebă apoi Jianui.

— „La mine la Cerneți,” începu Tudor să povestească, „sosiră, sunt acum trei săptămâni, un Buluc Bașa împreună cu trei Arnăuți, cu o poruncă dela Vodă, prin care mă chemă la București. M-am îmbrăcat atunci cu uniforma rusească, am dat cheile caselor mele părintelui protopop loniță, și am plecat cu o căruță spre oraș. Dar boierul Samurcaș îmi trimise un om înainte, îmbrăcat ca cerșetor, care mă aștepta tocmai la intrarea orașului, lângă o cârciumă, și care îmi șopti la ureche, să las pe însoțitorii mei să se îmbete bine. Făcui așa. Apoi luai hățurile singur în mână, și dusei căruța, încărcată cui flăcăii, cari sforăiau, afară la câmp, unde o lăsaiu în marginea drumului și mă duseiu pe jos la boierul Samurcaș. Dela el alaiu, că ar fi sosit un trimis din partea Sultanului cu porunca să mă lege și să mă ducă la Țarigrad”.

— „Sa te prinză pe tine? Pentru ce?” zise Iancu tresărind.

— „Nu le-a plăcut, că în războiul din urmă am luptat de partea Rușilor,” răspunse Tudor liniștit.

— „Dar Sultanul a dat amnistie!” zise Iancu.

— „Ei și?” răspunse Tudor, fără a se arătă suparat, „acuma fiindcă Rusul are de furcă cu împăratul Franțuijilor, Padișahul n-are trebuință să se mai gândească la amnistie

— „Trăsni-l-ar Dumnezeu!” blestemă Iancu „Atâta preț are o vorbă de împărat!”

— „Prietene, răspunse Tudor, „de când ești tu pe lume? O vorbă dată în politică, se tine numai atâta vreme, cât nu poate fi călcată fără primejdie”

— „Ce spui?” zise Iancu batjocoritor, „și tu ai vrea să mă îndupleci să mă amestec și eu în trebile obștești? Pune-ți pofta în cuiu, frate Vladimirescu nu răspunse nimic și amândoui tăcură mai multă vreme, fiindcă știau că vorbele arzătoare ale politicei aprindeau totdeauna între ei certuri înflăcărate. Și aveau destule supărări și destul venin în sufletele lor.

Ședeau prin urmare tăcuți în întunericul pădurei și, sgribuiind binișor de frig, se înveliră mai strâns în ghebele lor.

Într-un târziu întrebă Iancu iară, de astădată mai liniștit: „Ei și?”

Tudor începu să urmeze povestirea de unde lăsase: „Se știe că din Țarigrad nu se mai întoarce ușor cineva cu vieață. De aceea m-a povățuit Samur caș, să-mi schimb portul, sunt acuma îmbrăcat oltenește, cum ai să mă vezi când se va face ziuă, și m-a mai povățuit tot el, să pornesc îndată spre granița Austriei, dându-mi un pașaport și câteva scrisori către niște boieri mari din Viena. Am, de gând să rămân acolo deocamdată.

— „Până când?

— „Până când voîit putea să mă întorc fără primejdie.

— „Și acum ești pe drum spre graniță, spre trecatoarea Vâlcanului?

— „Așa e”.

— „Apuci de aci spre Miazănoapte?

—„Încă nu, mai întâiu trebuie să mă duc la Târgu-Jiului, la vechiul nostru prieten Vasile Moangă. Prin mijlocirea lui voiu primi, în străinătate, știrile din Țară și lui voiu trimite veștile din 'ăuntru”..

— „Atunci drumurile noastre se despart dimineață”.

— „De ce?”

— „Eu mă duc spre Miazănoapte. Voiu să-l găsesc pe Mereanu sus în munte”.

Iară se făcu tăcere.

Încetase și caii să smulgă iarba și s-o rumege în măsele. Osteniți, și ei voiau să doarmă.

Tudor zise deodată

— „Iancule”.

Jianu, care ațipise, lăsând bărbia în jos pe piept, își ridică repede capul: „Ce este?”

Dar Vladimirescu îi răspunse liniștit: „Voiam numai să te rog, să vii cu mine până la Târgu-Jiului. Vasile Moangă a fost prietenul tatălui tău. Un sfat părintesc este totdeauna o binecuvântare”.

Iancu era gata să se burzuluiască și să toi primească propunerea, dar Tudor îi mai zise încă odată: „Te rog, Jiene! ascultă de mine”.

Așa de rar se întâmplă ca Tudor să roage pe cineva, încât Iancu nu putu să se mai împotrivească.

— „Să viu!” răspunse el.

Seara târziu, Iancu și cu Tudor descălicară la casa Lui Vasile Moangă. Când intrară la el, boerul bătrân cu barba colilie, deschise largi brațele amândouă și îi strânse pe amândoi tinerii la pieptul său. Apoi îi mângâie cu mâinile, netezindu-le părul și zicând iarăși și iară: „Iancule! Tudore!! Bucuria ochilor mei! Luceferii mei! Orce împrejurare v-ar ii adus a-ici, Dumnezeu să binecuvânteze intrarea voastră în casa mea și să vă dea spor la orice ați pus în gând1 să ia ceti!”

— „Să te auză Dumnezeu! zise Tudor cu evlavie.

— „Dar acum, mai întâiu de toate desbrăcați-vă, dragii mei!” zise Moangă, a cărui fată deși de om, bătrân era rumenă și sănătoasă și strălucea de mulțumirea ce o simțea uitându-se la musafirii săi.

Ei bătu de câteva ori din palme și o slugă se arătă în ușă.

— „Ilie, pantofi pentru boieri, ciubuce și vutcă.

Să se facă degrabă cina și să fie bună, să fie gata și paturile!” Apoi se întoarse zorit iară la prieteni: „De ce nu puneți jos armele voastre și ghebele? Ei, Tudore, astăzi te-ai îmbrăcat și tu oltenește ca Iancu!” apoi mai serios: „Nu cumva ești fugar?”

— „Da, sunt fugar, răspunse Vladimirescu. „Un Capugi-Bașa a venit la București, cerând să fiu trimis la Țarigrad.

— „Am înțeles! Viteazul meu! Și nu mă mir de loc! zise bătrânul Moangă, cu ochii scânteietori.

„Și încotro ai plecat? Spre Ardeal?”

Tudor îi povesti toate pe scurt.

— „Dumnezeu să te aibă supt scutul lui!” zise bătrânul Moangă. „Pe mine poți să te bizuieșri, câtă vreme îmi va mai dărui zile Cel de sus. Îți voiu trimite scrisori prin oamenii mei, cari trec dincolo cu turmele de vite, ca să știi ce se petrece în țară și ce vom fi putut face noi, prietenii tăi. De vre-o săptămână au fost și Urdăreauu, Miu și Columbeanu pe la mine. Urdăreanul are un băiat, îți spun, picat din soare! Frumos ca un înger și gata la luptă ca un tăurel! E de vre-o șaptesprezece ani. Tudore, Țara asta nu poate să piară, dacă vă veți aduna voi, tinerii, cu toții într-un mănuchiu!”

— „Dumnezeu să te auză, tată!”

— „Amin! Dar Iancu? ei unde merge?” și se întoarse spre Jianu, care până atunci avusese treabă cu descinsul brâului săui încărcat de arme..

Cu mirare îl văzu bătrânul, cum ședea pe jumătate rezemat pe divan și adormise. Nările nasului său subțire se scufundasera, și împrejurul ochilor se însemnă un cearcăn adânc de oboseală.

—„Lasă-l, tată!”, șopti Tudor, „mai bine îti povestesc eu, cum a fost toată întâmplarea, pe el îl prea obosește să ti-o mai istorisească”.

Moangă deschise binișor ușa și trecu cu Vladimiirescu în odaia de alături, unde se puse masa. Așezându-se pe câte un scaun, Tudor povesti tot ce știa despre Iancu și ce-i mai spusese și el singur astăzi, în timpul scurt, cât făcură popasul dela amiazi.

Moangă ascultă cu capul plecat adânc spre piept. Apoi ridică ochii săi albaștri și împreunând mâinile, zise rugător, dar ou; stăruință: „Tudore! Tudore! Să vii curând înapoi! Noi nu mai trăim aici ca oamenii, nici măcar ca dobitoacele! Noi trăim în această Țară, de Dumnezeu binecuvântată și plină de belșug, trăim rău ca în Iad!”

— „Să nu mă părăsiți, și atunci mă întorc curând la voi”, răspunse Tudor „Și boierule Vasile, pe cât timp voiu lipsi eu din Țară, căutând să ne câștigăm simpatiile Puterilor dinlăuntru — și am de gând să fac să pătrundă jeluirile noastre dacă-mi va ajută Dumnezeu, până la treptele tronului Austriacesc, ca să auză suferințele, ce le îndurăm noi supt jugul Grecilor,— pe cât timp, zic, voiu lipsi din tară, te rog să-mi ții prietenii mei laolaltă. Pe Iancu ți l-am adus aci, boierule, ca să-l împedicăm de a se amestecă cu haiducii și să ajungă apoi, mai curând sau mai târziu, spânzurat de niscaiva furci de ale Stăpânirii. Puterea lui s-o pună în slujba binelui obștesc și pentru slobozirea poporului nostru”.

Moangă clătină din cap îngrijorat și răspunse după câtăva vreme, umplând paharul lui Tudor: „Și haiducii sunt iubitori de Țară. Să nu-mi dispretuești pe acești voinici, care din desnădăjduire se înfrățesc cu codrul, străvechiul prieten al Rumânului.

Nici un țăran nu-i dușman al haiducului, și aceasta este un semn bun, poți să fii încredințat. Haiducul nu este un tâlhar, el este un răsbunător. Firește că nu e un om de stat, sau un stratig. Pentru aceasta n-are răbdare destulă. Dar trăiește în el încă sufletul cel vechiu războinic, și mai presus de toate să nu uiți, fiul meu, ca în el arde iubirea de dreptate, această scânteie tainică așezată de Dumnezeu î-n sufletul omului! Haiducul nu vrea dreptate numai pentru sine, o vrea și pentru ceilalți frați ai lui în suferință. El ia dela cel bogat ca să dea celui sărac. Ia însă numai dela acela bogat, care este totodată și un dușman al țărei. Tudore, cei mai buni ostaș ai tăi, îi vei găsi odată printre haiduci!”

— „Tată”, stărui Vladimireseii aspru și încăpățânat, „Iancu e prea bun pentru...”

Un zgomot din odaia de alături ’i curmă vorba. Podelele scârțâiau, și se auzi un fel de oftat adânc ca din pieptul unui om, care se deșteaptă dîntr-un somn profund și vede iară jalea lumei. Puțin în urmă se și văzu figura mlădioasă a lui Iancu în mijlocul ușei. Galben și cu ochii obosiți, privia la cei dela masă.

— „N-am vroit să te deșteptăm, fiule!” zise Moangă. „Dar acuma vino, te rog, să mănânci ceva cu noi”.

Iancu se așeză la masă, dar farfuria, pe care i-o puse bătrânul înainte, el o dădu într-o parte, clătinând din cap.

— De ieri n-a îmbucat nimic ca lumea”, mârâi Tudor...

— „Mi se par toate că au gust de cenușe”, zise Jianu, frecându-și ochii cu amândoi pumnii și învingând un căscat. „Ieri la vie, da!, îmi era foame, după ce ucisesem Arnăuții”. Și uitându-se la Moangă, Tudor îți va fi spus, boierule Vasile?” Moangă dădu din cap. „Firește” urmă Iancu „acuma a trecut beția isbândei și ura mea a înflămânzit iarăși! Dar de mâncare n-am poftă”.

— „Un pahar de vin roșu însă tot ai să bei, în sănătatea lui Tudor, de rămas bun, căci până la ziuă el are să treacă granița, schimbat în haine mocănești printre ciobanii mei, apoi poți să te duci să te culci”, stărui Moangă cu hotărâre părintească.

Peste Târgui-Jiului se vărsă zgomotos o ploaie rece de toamnă și crăcile încărcate de apă se loviau de ferestre. /

Jianu nu se deșteptă decât a doua zi pe la amiazi.

El bătu în palme și îndată se înfățișă Alexe, care așteptă de mult, stârcit înaintea ușei stăpânului său. Întrebat, povesti cum boierul Tuidor plecase, când se crăpă de ziuă, îmbrăcat cu o sarică lățoasă și cu o căciulă albă de oaie în cap, înaltă și mare cât toate zilele.

Se auzi o bătaie în ușă și Moangă intră în odaie.

— „Ai odhinit bine?” întrebă el vesel.

— „Mulțumesc, da, boierule Vasile”.

— „Laudă și har Domnului! Alexe, ia dă fuga la bucătărie, și spune să grăbească cui mâncarea. Dar să nu vii înapoi în, odaie, fiindcă avem să vorbim Grecește.

Aceasta însemnă că au să vorbească boierii ceva, ce nu trebuia să auză nimeni. La masă se vorbea adesea Grecește, ca să nu poată înțelege slugile.

Țiganul ieși afară. Boierul Vasile se așeză pe marginea divanului, unde dormise Iancu, și îndreptând căldura blândă a ochilor săi în spre ochii lui Iancu: „Așa”, zise, „acum să vorbim”.

Iancu tăcu.

— „Tu știi, fiule, din pățaniile tale”, începu bătrânul, „ce noian de rușine și de nedreptăți s-a grămădit pe Țara ta, și cât de greu o apasă, de aceea îți va fi milă de ea și vei da ascultare glasului ei”.

— „Boierule Vasile”, îl întrerupse Iancu mânios, sprijinindu-se pe palma dreaptă de divan, și ridicând cu stânga părul de pe frunte, „tocmai fiindcă îl înțeleg pe acel glas, de aceea îmi vine să înebunesc! Eu nu-l aud ca D-ta... și ca Tudor și ca ceilalti, cu răbdare și cu nădejde, că are odată să fie mai bine în viitor, când vre-o minune mare se va întâmpla și ne-ar sosi și nouă oștiri nenumărate într-ajutor. Eu nu pot să-mi stăpânesc mânia într-atâta, încât să mă duc ba la Ruși, ba la Austriaci, sa mă învețe, cum să lupt, cum să duc pe alții în luptă, cum să-i ocârmudesc, și ce mai știu eu încă ce să învăț dela ei. S-a săvârșit o nedreptate, care strigă la cer, și eu doresc să văd sânge!” sbiera Iancu. „Sânge! înțelegi D-ta! Sânge! Numai sângele spală acele vedenii îngrozitoare, care mă chinuesc mereu zi și noapte! Tată, încă n-am spus-o Ia nimeni, n-am putut să deschid gura. către nimeni până acum, însă...” și el frământă mâinile așa de tare, încât se vedeau oasele lor gălburii prin pielea arsă de soare, „eu văd necontenit trupul ei alb, care a rămas pentru mine o taină sfânită, și pe care acea dihanie, acel pui de năpârcă... Ah!” Un oftat groaznic îi înecă glasul. Și încleștându-și brațele sale împrejurul gâtului lui Moangă, își ascunse fața pe umerii lui.

Fiorii aceia, cari treceau prin trupul tânărului, îl sguduiau și pe boierul cel bătrân.

— „Fiule...” începu Moangă.

Iancu se ridică repede și ’și înfipse pumnii în tâmplele care-i svâcneau puternic:

—„Eu nu înțeleg, cum ar putea fi cineva un bărbat, Și să nu înnebunească de un asemenea lucru! De-ar fi murit măcar, ca mamă-sa! Dar gândește-te, auzi, ea slujește ba unuia, ba altuia, spre mulțumirea poftelor lor! Iar eu n-am pe nimeni să mă ajute să o caut!”

—„Ar trebui să pot porni cu o sută de oameni în căutarea ei. Frații miei nu vor, Doamne! Doamne!” El încrucișa mâinile pe deasupra capului și se tavăliră între perinele divanului încolo și încoace.

Bătrânul Moangă privea, mișcat, la această furtună sufletească.

Apoi deodată zise cu glas tare: „Tu ești bărbatul, care va da Țării slobozenia!”

Iancu se ridică în sus și răspunse cu batjoocură:

—„Nu, nu cum credeți voi, și cum m-ati povățuit voi de atâtea ori cu sfătuiri tainice, și iar sfătuiri, și nimica alta decât sfătuiri, cum ați învățat voi dela Greci! Vorbe, vorbe, vorbe! Numai minciuni goale!

Tot așteptând să vie ceasul cel bun! Oroare ceas e bun, boierule Vasile, ca să străbat cu o mână de haiduci, ca un fulger, în casele ticăloșilor acelora de asupritori! Răsbunare! Răsplată! — fapte — nu politică! Îi voi face eu să tremure, eu singur, eu, Iancu Jianu! Dacă este un Dumnezeu în ceruri!”

— „Și dacă vor trimite puteri covârșitoare împotriva ta! Și dacă te vot prinde și te vor spânzura?” întrebă Moangă.

— „Pe mine?” zise Iancu râzând, — „pe mine? în codru? cu Șoimul meu? Tată, pe mine mă cunoaște cerul și tot văzduhul Olteniei, mă cunosc copacii, toate rîurile și toate drumurile. Nici unul nu m-a vândut vreodată! Am crescut împreuna cu vulturii! Ca și ei știu să mă reped la pradă, și dacă sunt urmărit, știu să mă ridic în sus, la munte! Ha ha! așa am pus de gând să mă lupt cu ei!”

Și un hohot de râs ușurător isbucni din pieptul iui cel lat.

Ochii albaștri ai bătrânului Moangă scânteiau, când răspunse: „Zău, dacă n-ași fi de șeaptezecl de ani, aș plecă și eu cu tine, Căpitane!

Vorba asta îi plăcu lui Iancu. El se mai liniști.

După vre-un ceas, ședeau împreună la masă, față ’n față și mâncau.

Alexe bărbierise pe stăpânul său cu mare băgare ide seamă și-l îmbrăcase. Deoarece hainele lui Iancu aveau trebuință de o curățenie zdravănă, Moangă fi împrumutase ha Iancu haine din ale sale. Pădurețul găsea, că-i șade ciudat cu anteriul de mătase, încins peste mijloc cu un șal, și cu fermeneaua îmblănită. Moangă însă se uită la el cu mulțumire. Tot așa de minunat, cum îl prindea portul țărănesc de munte, tot atât de falnic arăta în hainele boierești.

— „Mă mir, cum puteti purta aceste poale floșcăitoare împrejurul genunchilor!” zise Iancu.

— „Ei! la călărit punem fuste mai scurte!” răspunse Moangă râzând, „ca să nu pătăm ca Turcii, cari câteodată, în mijlocul luptei, își spintecau hainele de pe trup, fiindcă vântul le uimfla ca pânzele unei corăbii.

— „Ai văzut D-ta asta vreodată?

—„Da, am văzut-o, sunt acum câțiva ani, când Pasvantoglu, Pașa acela răsvrătit dela Vidin, își trimisese cetele lui sălbatice asupra Târgu-Jiului. Ochii bătrânului se întunecară. „Toată Oltenia se prefăcuse atunci într-o pustie. Craiovei noastre îi dădură foc din patru părți, așa încât fumul întunecase soarele. Și celor, cari scăpau din flăcări, Turcii le tăiau nasurile și urechile. Sultanul nu putea să facă altceva, decât să amenințe, și îndată pe urmă, să ierte iarăși, — fiindcă Pasvantoglu era foarte tare. Pașii din cetățile de peste Dunăre, acei cari ar trebui să apere împărăția, șed ca niște spini otrăvitori, înfipti în carnea împărăției ca și într-a noastră.

— „Spinii, cari stau înfipți în carnea noastră, sunt așa de mulți, de nici nu se mai poate numără!” zise Iancu posomorându-se la față.

— „De aceea avem clești, ca să-i scoatem!” răspunse Moangă. „Da, uită-te la mine, fiule! Și tu ești un astfel de clește! Eu am credință în tine, eu, moșneagul de șaptezeci de ani, care arm văzut în vieața mea nespus de multă jale, eu am încă credință, și fiindcă cunosc oameni ca tine, Iancule, și ca Tudor! Ciocnește paharul cu mine, Jiene, și golește-l întru îndeplinirea visurilor lui Moangă cel bătrân!”

Ei ciocniră paharele.

— „Ascultă, Iancule”, zise apoi boierul și sprijinindu-se cu amândouă mâiniîe de masă, se aplecă spre musafirul său și se uită cu ochii săi senini, drept în fața lui îndrăsneată. „Tu ai pus de gând,să cureți mulți, foarte mulți din dușmanii Țărei noastre. Oricât de mulți vei putea curăța tu, un voinic singur și ci o mână de haiduci!”

Iancu dădu din cap. „Dar eu vroiu să găsesc fata!” zise el printre dinți.

— „Cine n-are însă puterea de partea lui, trebuește să lucreze cu șiretenie”.

Sprâncenele lui Iancu se încruntară cu mânie.

Boierul bătrân își ridică atunci capul argintiu cu mândrie în sus și zise: „Îndrăsneala oarbă nu e vitejie, ci numai un fel de joc de copilandru, o faptă nesăbuită de bărbat. Tu ai ucis pe cei nouă Arnăuți. Și acum, când pleci în codrii, va trebui să-ți pierzi vremea mai ales, ca să te aperi împotriva poterei. Vine apoi și iarna, când haiducul nici nu poate să iasă din bârlogul lui înzăpezit.”

— „Eu n-am vreme să aștept!” îl întrerupse Iancu, care-și mușcă buzele și fără astâmpăr mișcă din picioare, supt masă, în dreapta și ’n stânga.

— „Nici nu trebuie să aibi”, zise Moangă. „Peste câteva săptămâni poți să-ți alegj jertfele taie și încă să fii liniștit și fără nici o teamă din partea oamenilor Stăpânirii! Te rog să mă asculți. Ca haiduc nu vei putea face acuma în curs de câteva luni, vre-o mare ispravă, și eu nu cred că vei putea îndupleca nici pe Mereanu, sau pe vre-un alt vătaf de ceată, să umble, în vreme de iarnă, adulmecând după Cârc Sărdarul. Așa fără minte nu supt oamenii aceștia. Când își pun vieața lor în joc, vor sa aibă cel puțin nădejdea, că vor isbuti. Trebuie să aibă putința de a se ascunde în grabă, la primejdie, și să se facă nevăzuți. Iarna omul nu poate trăi în pădure, iar zăpada te vinde, blestemata, fiindcă, păstrează urmele. Ca boierul Iancu Jianu, mai ales, nu te vei putea apropia de Pervanoglu și de prada lui nefericită și nici nu găsești, precum singur mi-ai spus, destui oameni, cari să fie în stare să te ajute cu istețime și cu credință. Stai mai bine locului!” — se opri Moangă din povețele sale stăruitoare, și apucând pe Iancu de brațul drept, adăogă cu blândețe: „Eu nu vorbesc astfel, numai ca să te chinuesc, fiule. Dar voiesc să trag urmare ajungi, mai curând pe altă cale, nu ca haiduc, și nici ca frate al Jienilor, și poți să începi, de îndată, cercetările tale!”

— „Adică cum?” întrebă Iancu.

— „Făcându-te însuți slujbaș al Stăpânirii”, zise Moangă.

— „Vrei să faci glume!” răspunse Iancu supărat.

— „Nu, fiule”, urmă Vasile, „Dumnezeu îmi este martor, că nu! Nu cunoști vorba aceea: „Fă-te frate cu dracu, până ai trecut puntea?'' Eu te sfătuesc, să' te faci zapciu, până va trece iarna. Ispravnicii,, zapcii, și Cârc Sărdatul sunt dușmanii cei mai mari ai haiducilor. Să-icunoști și tu, să cunoști toate tertipurile lor. Urlă și tu câtva timp cu lupii, ca să poți să-i urmărești apoi cu atât mai aprig. Învață să-i urăști, nu numai ca pe dușmanii tăi, ci ca pe dușmanii Țărei tale! Omul, a cărui ură este vie, nu-și pierde nădejdea! Vezi, fiule, eu sunt sameș in județul Gorj, și de aceea nu scade Sfânta mea ură, care face din mine un patriot iubitor de Țară!”

Pe fața lui Jianu începură să joace un fel de lumini, până când el isbucni într-un râs asupra propunerei înfocatului bătrân și a mijlocului ce-i arătă, cum sa rămâie bun patriot. „Așa, bun și frumos!

Așa dară am să mă fac slujbaș prea cinstit al stăpânirei. Ce ochi mari au să facă frații mei! Ha, ha, ha! Dar, cine are să mă numească, boierule Vasile?

— „Va face-o prietenul meu și vechiul tău protiguitor, în casa căruia ai petrecut trei ani din copilăria ta, va face-o Dumitrache Bibescu, Banul Olteniei”.

— „Ești sigur?

— „Sunt sigur de tot. Banul Dumitrache este de unul de-ai noștri. Om în toată puterea cuvântului. Poate să ți-o spună Tudor! Când Banul a fost pus ta prinsoare de Turci, înainte de răsboiu, fiindcă îl pârâseră dușmanii lui ta Țarigrad, că ar fi unelta Rușilor, și când Vladimirescu. i-a propus să fugă, Dumitrache a răspuns: „Mai bine să piară un om, decât să fie arsă Craiova și robită de Turci!” Da, fiule, poți să aibi încredere în Banul Bibescu. Și el vrea învierea Țărei. Dar e bătrân și nu poate, cum nu pot nici eu să facă alta, decât să aștepte și să aibă nădejde”.

— „În cine să aibă nădejde?” oftă Iancu, adunându-și sprâncenele posomorit.

— „În voi!” strigă Moangă cu putere.

Se sculară dela masă și trecură în odaia de alături, unde Moangă se așeză îndată la masă, ca sa scrie Banului. În aceeași vreme Iancu fuma și se uită afară pe fereastră la ploaia, ce curgea în șiroae.

Boierul Vasile ținea ciubucul în mâna Stângă, punându-l jos din când în când, spre a sorbi din ceașca cu cafea, iar cit mâna dreaptă purta, zorit, pana de gâscă, care scârția ușor peste o mare foaie de hârtie gălbuie. Se înșirau, ou iuțeală, frumușelele slove pe hârtie. Din când în când boierul aruncă câte o sprânceană pe deasupra, sau câte o codită pe dedesuptul rândului. Era meșter în scrierea numită ciocoiască.

Odată ridică capul în sus si zise: „Scriu și despre Tudor, și că orice ar voi să-i aducă la cunoștintă lui să trimită la mine”.

III

Câteva săptămâni mai în urmă, Iancu Jianu înainta spre Craiova, ca zapciu al plășei Balta din județul Romanați, având pitacul de numire în buzunar.

După cele câteva zile de ploaie rece, ce se lăsase în jos dela munte, acum strălucia iară soarele, dar verdele de vară al pădurilor se schimbase, iute, în bogatul joc al fețelor de toamnă. Toți copacii păreau îmbrăcați în flăcări. Stejarii alcătuiau o catapeteazmă aurită. Roșu închis strălucea fagul, roșu trandafiriu se înfățișă cornul. Unele din tufe păream presărate cu flori stacojii. De pe ramurile săltărețe ale mestecănașilor atârnau frunzulițele gălbuie închise, ca niște gălbinași, ținuți în toartă. Chiar prin amurgul serei străbatea, lucind, lumina fețelor, căci de jos se ridică o lumină de jeratic dela frunzele,care se scuturaseră în cursul zilei.

Iancu înainta mereu. Printre vârfuirle înflăcărate ale copacilor, printre crăcile lor, se străvedea cerul de toamnă al Rumâniei, albastru întunecat, lumina puternică îi încălzia sufletul, căci timpul, pe care-l petrecuse la Vasile Moangă, la bătrânul cu inimă tânără, îi fusese priincios, și acuma era iarăși înțelegător de frumusețile naturei. După suferințele sufletești și trupești, prin care trecuse, după setea învăpăiată de răsbunare, a căreia jertfă căzuseră cei nouă Arnăuți, după singurătatea cea groaznică în care nu găsise nici un, sprijin și nici o stea, care să-l călăuzească, alta decât ura ce-i rodea sufletul, venea acum reacțiunea. Și aceasta o datoră prietenului din Târgu-Jiului al părintelui său.

Îi reveniseră iară puterile și se simțea iară stăpân pe ura sa. Acum vroia să o mânuiască ca pe o sabie ascuțită. Mâhnirea și amărăciunea le ascunsese în fundul inimei sale, ca pe niște fiare sălbatice într-un beciu adânc supt pământ, pentru ca Ia vremea potrivită, să poată apoi să le asmute, ca să pustiască. Această dorință îi dădea liniștire, și mulțumire pentru puternica lui fire. Numai trebuia să-și arate colții ca un lup prigonit și să muște, chioreșfle și fără scop, jur împrejurul său, ci aveâ de gând să purceadă după plan anumit, ducând în luptă ura sa stăpânită ca un stratig chibzuit. Ochii lui de vultur râdeau în lumina învăpăiată de toamnă.

In ziua a treia, pe la toacă, ajunse în Craiova care era înconjurată de bălti cu stufuri șoptitoare. dintre care se zise despre una, că s-ar fi cufundat într-însa o întreagă mahala. Capitala Olteniei se întindea îmbrăcată în jeraticul asfințitului, și părea că era așezată într-un așternut de frunze profirii de toamnă.

Jianu-cunoștea încă din copilărie toate ulițele încâlcite ale Craiovei. Sigur unde vroia să ajungă, trecu prin ulicioarele sucite și strâmbe ale orașului prin mulțimea de grădini și peste mâidanurile, pe cari creșteau bălării înalte de statura unui om, trecu pe lângă bisericile înconjurate de mici cimitire, și din ale căror clopotnițe se auzea I-a acest ceas, toaca de vecernie, bătută cu mare dibăcie de paracîișier, tar după toaca se trăgeau clopotele.

Fără nici o greutate găsi Jianu drumul la curtea Banului Dumitrache. Se vedea un foișor deasupra porțile boltite, deschisă.în zidul alb, ce împrejmuia curtea. Câțiva Arnăuți de casă ședeau alene, la intrarea în curte, îmbrăcați cu fustanele albe ca zăpada, ale căror cute mărunțele se răsfirau în roată împrejurul lor. Aveau în cap fesuri și purtau iacale, cusute cu fir, având mânecile deschise până sus la umeri. Inlăuntru în mijlocul curței era așezată casa boierească, spoită cu var alb, având ziduri groase de șease cărămizi, iar învelitoarea ei de șindrilă înegrită, eșea în afară împrejurul zidurilor cu mai mult de un metru, ca să apere feresterele de viscoleala zăpezilor, de bătaia ploaei și de arșița soarelui. Curtea cea largă era ocolită de alte clădiri, în care locuiau vre-o optzeci până la o sută de oameni de ranguri deosebite, cari, cir toții, țineau de curtea Banului Dumitrache. Una din case era însă goală, fiindcă boierul Dumitrache era acum în slujba Țărei, Banul Olteniei, și prin urmare cel dintâiu dregător din Țară după Vodă. De aceea toți oamenii lui erau împrăștiați prin județe ca ispravnici și ca zapcii, ca polcovnici și ca sameși. El se întorceau numai după căderea proteguitorului lor, și se puneau iarăși șupt scutul și în leafa curții lui.

Dacă erau închise ușile și ferestrele locuințelor pentru „ciocoii Banului Dumitrache, de cealaltă parte însă a curții mișunau vizitii, rândașii, țigani de casă, precum și copii și câinii tuturor acestor slujitori. Pe deasupra sburau cete de porumbei dinspre curtea gospodăriei, și din dosul bucătăriei se auzea cântatul cocoșilor, lăbăiala gâștelor, croucă-nieala curcanilor și din când în când, ciocănitul unui meșter fierar. Fiecare curte mare boierească era o mică domnie pentru sine, cu deosebiți meșteșugari, așa încât oamenii puteau trăi cu săptămânile fără să trebuiască să cumpere ceva de afară.

Dar nu era îngrijire numai pentru cele trupești, ci era și pentru cele sufletești. În fund, lipit de casa boierească, în spre grădină în umbra nucilor, era și un paraclis. Preotul și cu cei doid dascăli locuiau în partea din mijloc a caselor celor mari, alături cir odăile pedagogului și ale coconașilor.

Iar temelia acestei nemărginite bogății a boierilor celor mari, era scutirea lor de orce fel de biruri. Toate dările se plăteau numai de poporul de rând.

Când intră Jianu în curte, îndată săriră mai multi slujitori, de-i luară calul în primire și vestiră pe Măria Sa, Banul Dumitrache, că a sosit zapciul plășii Balta din județul Romanați.

Banul ședea dimpreună cu doi prieteni ai săi în odaia de fumat, pe un divan, lungit între perinile de atlas roșu, cusute cu fireturi. Când intră Iancu, Banul se ridică puțin și 'i întinse mâna. Aceasta era o cinste deosebită din partea unui boier așa de mare fată cu un slujbaș mai mic al său și atât de tânăr încă.

Iancu însă nu se ameți de această primire prietenească. Se înțelege că, fiind mai tânăr, sărută mâna boierului celui bătrân, dar apoi se așeză într-un jelț de-a binelea, până în fundul lui, deși țirimonia cerea, ca un boier de mâna a treia, în fata unui boier de mâna întâia, să se mulțumească numai de a se sprijini pe marginea scaunului.

Prietenii Banului încruntară frunțile și-și netezeau bărbiile moi ca mătasea, pe care aveau dreptul să le poarte numai boierii cei mari.

Banul Dumitrache zise vesel:

—„Fiindcă te văd, Iancule, fiul meu, mai întineresc cu câțiva ani. Acuma, după ce ai ajuns să fii zapciu, pot să-ți aduc aminte de ștrengărise tale din vremea, când te trimisese fratele tău Amza la curtea mea, și prin care făceai pe chir Evlogie, dascălul din casă să plesnească aproape de necaz, dar care mie, dimpotrivă, îmi făceau uneori mare plăcere!.

La învățătură miu era chip să te înduplece:

„Aritmetiki „Ke gramatiki „Ke istoriki „Ap-edo ’peki?”

— „Nici n-am avut vreodată trebuință de ea, Măria Ta, ce eram să fac eu cu1 învățătura?” răspunse Iancu zâmbind.

Banul se lovi cu palma pe genuche: „Da, da, așa este el! N-a avut niciodată trebuință de nimic și de nimenea! Avea codrul de prieten, și aceasta îi ajunge voinicului! Și când mi se făcu odată dor de el, sunt acum câțiva ani, și am voit să-l văd, am trebuit să trimet o potera după el! Ha ha! Prietenii te-au adus atunci pe sus dela viața din Drăgășani. Iți aduci aminte, zurbagiule?”

Iancu zâmbi, și boierii încă zâmbiră cu toții. Acum înțelesera pe Banul Dumitrache. Erau și îi patrioți, adică dușmani ai Grecilor, firește însă de acel fel de răsvrătiti „cu răbdare”, cari făceau pe Iancu să înnebunească. Și mai știau1, că se pusese atuncea mari stăruințe pe lângă răslețuî sălbătăcit, când fusese adus din codru, cu sila, la o sfătuire patriotică cu Dumitru Bibescu, precum și că el se întorsese iară înapoi, după ce dăduse acest răspuns scurt: „îndată ce veți fi în stare să alcătuiți oștirea, am să vin și eu, darul vorbei eu nu-l am!”

Acum însă năzdrăvăniile sale din urmă, cu potera, îl făcusera să vină — ca zapciu.

O potrivise bine Banul Bibescu, și încă și mai bine îi dăduse tânărului cu capul înflăcărat să înțeleagă cum stau lucrurile. Căci nici chiar ziua mare, în odaia de fumat, când putea cineva să crează că este numai cu ai săi, nu se putea vorbi altfel decât în pilde, cu prefăcătorie și cu diplomație, fiindcă nu se putea ști dacă pereții n-aveau urechi!

Iancu Jianu înțelese noima și fiindcă era în toane bune, găsiâ această comedie hazlie, și se hotărî s-o joace și el.

— „Așadară, arhonda....” urmă Bibescu, — deodată însă se opri și se lovi cu palma peste frunte. „Dar, înainte de toate trebuie să-ți împărtășesc ceva foarte neplăcut pentru tine”, și începu să-și netezească barba, punând ochii în pământ și plecând puternicul său nas, coroiat, spre piept. „Știi. iubite Iancule, că Luminatul Padișah dăduse poruncă să i se aducă Slugerul Tudor Vladimirescu, legat în lanțuri, la Țarigrad”.

— „Vasile Moangă nu ți-a....” începu Iancu.

Dar Banul ridică pleoapele sale greoaie, pentr-o clipă și apoi urmă, fără să deâ-băgare de seamă la întâmpinarea lui Iancu: „Vladiminescu era a Cerneți și a fugit înainte de sosirea iui Kaipulgi Bașa și a Arnăuților săi înspre Dunăre, unde însă îi ajunseră, îl uciseră și-i dusera capul la Pașa din Vidin. Pașă poate acum să arate Sultanului, că voința înaltei Porți a fost adusă la îndeplinire și că acel om hain ’și-a primit pedeapsa”.

Câtăva vreme tăcută toți boierii, plecând ocini în jos, fiindcă știau, că această istorie nu trebuia să fie crezută, așa cum se spunea. Scrisoarea lui Vasile Moangă le adusese Vestea despre fuga lui Tudor în Austria.

Capugi Bașa, pe care-l lăsase Vladimirescu beat tun în căruță, pe câmp lângă București, se întorsese repede la Cerneți,. dăduse foc la casa lui Tudor și apoi tăia capul unui țăran, pe care-l întâlni peanalul Dunării, și-l duse Pașed drept capul lui Tudor, spre a-și scăpa capățâna sa, care ar fi sburat, firește, dacă ar fi îndrăsnit să se întoarcă fără ispravă la Constantinopol.

Patrioții cunoșteau țesătura și Jianu încă o cam gâci. Patrioții tăcură din prevedere, iar Iancu răsuflă din adâncul pieptului și aruncând capul pe spate zise: „Așadar astfel află cei mari adevărul? Mulțumesc lui Dumnezeu că m-am născut între cei mici!”

Banul se uită iar la el cu o privire ciudată și jumătate zâmbind. Ridică apoi degetul arătător,și zise: „Iancule, Iancule, vezi asta e cusurul tău, că te crezi totdeauna mai mare decât cei mari”.

Un fulger porni din ochii lui Jianu și obrajii lui se rumeniră ușor...

— „Ce vrei să zici, Măria Ta?” întrebă cu mândrie.

— „Vreau să zic, că tu prea ești gata să osândești unele împrejurări ale vieții, prin care trebuie mai întâi să fi trecut cineva, ca să fie în stare să judece despre ele. Fără îndoială multe minciuni se spun Sultanului. Dar oare ar putea să dureze o Impărfie fără acest mintit?”

— „De”, aruncă un boier o vorbă, „în Franța s-a făcut încercarea acum câțiva ani‘r.

— „Și apoi iute-iute s-au închinat iară, cu toții, omului celui mare, care s-a făcut împăratul lor”, zise Bibescu zâmbind.

— „Ce împărat?” zise mormăind un alt boier cu barba albă, „am auzit că Napolion Bunăparte ar fi un om de rând, cam de felul unui boier de mâna a treia. Cum a putut el să se facă împărat? Trebuia mai întâiu să fi fost îmbrăcat de un Domnitor, măcar cu caftan- de boier de mâna întâia!”

Bibescu începu să rază din toată inima: „Nu, Napolean și-au luat singur împărăția”.

— „Atunci la Franțuji e ca la Turci”, trase urmarea boierul cel bătrân, cu dispreț, „și la Țarigrad poate să ajungă oarecare barcagiu, peste noapte mare Vizir”.

— „Dar cel puțin acolo Sultanul îi dă caftanul, nu-i așa?” zise Banul, vesel, făcând cu ochiul celorlalțji. Apoi îmitorcându-se spre Jianu, urmă: „Orcum ar fi, iubitul.meu, turma are trebuință totdeauna de un păstor”.

— „Turma, da”, întări Iancu, „însă vulturii sbor singuri!”.

— „Bată-te norocul, să te bată, semetule!” zise Banul Dumitrache, râzând cu hohot. „Ei, eu îți doresc numai atâta, că în plasa ta Balta să poți să plutești pe deasupra tutulor minciuniilor! Atunci vei fi cu adevărat mare și singur în felul tău, printre slujbași!

— „Așa am de gând și eu”, răspunse Jianu. „N-am să mă las să fiu; mințit de nimenea!”

Banul se uită la el, cui înțeles, și-i zise: „Atunci poți să ne fii de mare folos!”

— „Așa nădăjduesc și eu”, răspunse Jianu scurt.

— „Mai ’hainte de toate”, urmă Bibescu liniștit „dă-ți osteneală să faci ca drumurile să fie iară sigure. Cei cu chică lungă'', — așa se numeaul haiducii, fiindcă purtau plete lungi — „ne-au dat mult de lucru”, și adaose apoi și mai blând: „Da, ce era să-ți mai spuini! Cârc Sărdar pentru Oltenia s-a numit Costachi Iamandi. Pervanoglu a cerut să fie mutat dincolo de Olt”.

Iancu se schimbă la față, se sculă și se duse la fereastră. ’

Bibescu le aruncă boierilor o privire plină de în- țeles Și apoi zise vesel: „Ajunge acuma vorba despre brebi! Mie ’mi-e foame! Nădăjduesc că ni se dă curând la masă. Astăzi am primit niște icre de la Dunăre și lămfti de Messina! Am primit și un butoiaș de măsline de Tesalia, mari și moi ca prunele!”

Taftul zapciuiul era în satul Obârșia.

Iancu se întocmise binișor în casa cea încăpătoare, cu acoperișul negru, țuguiat, de șindrilă, care i se dăduse spîe ședere.

În timpurile acele mobilele unei locuințe se alcătuiau numai din lucrurile cele mai trebuitoare, spre a putea fi încărcate, cu iuțeală, când intrau dușmanii în Tară. Giuvaericalele, hainele, blănile și lucrurile de preț se puneau grabnic în care și căruțe, uneori chiar pe samaruri de cai, spre a fi ascunse pe la mănăstiri, prin păduri și prin munți sau spre a fi trecute peste hotar. Lucrurile de preț se așezau în lăzi de chiparos, tari și mirositoare, care în aceaș vreme apărau blănile și împotriva moliilor. Pentru lucrurile de preț deosebit, diamanticale, și hrisoave erau făcute, înăuntrul lăzilor niște chichițe tainice.

Dulapuri, mese, console sau paturi sculptate nu erau pe atunci și nici tablouri artistice pe pereți. Cât pentru acestea ar fi lipsit mai ’nainte de toate artiștilor, în acele vremuri sbuciumate, chiar și 1niștea trebuitoare, ca să facă ceva de seamă, — și apoi era și crezul, că nu e bine, să fie zugrăvit chipul cuiva, „să se ia umbra”. Bogăția unei case putea prin urmare, să stea numai în covoare și perini de divanuri. De acestea puse zapciul, să i se aducă, unele foarte frumoase, din orașele turcești de pe malul drept al Dunării.

Pe cei mai buni negustori îi recomandase cu o scrisoare fratele lui Mihai, care tocmai se afla cu ' niște afaceri la Calafat, și care se mai îmbia încă ' fratelui său celui mai nuc, să-i vină în ajutor cu fapta și cu bani, d-acă ai avea cumva trebuință.

„Este o bucurie deosebită pentru întreaga noastră familie”, scria el, „că Stăpânirea a împărtășit pe unul dintre ai noștri de asemenea cinste. Dacă aș fi știut, ca te duci la Craiova, te-ași fi rugat să așterni supunerea mea la picioarele Măriei Sale Banului Dumitrache. El știe, că noi am fost totdeauna cu credință fată de Stăpânire”.

Iancu își mușcă buzele, și luă însemnările de numele negustorilor de covoare și-i mulțumi pentru dragostea frățească, pentru sfaturile și de banii îmbiati, precum și pentru încredințarea supunerei sale către Stăpânire.

Puțină vreme în urmă sosi în curtea zapciului și fratele său Amza, cu un poștalion de șease cai în-cărcati cu clopote șâ cu clopoței. ț

Obârșia era în depărtare ca de două ceasuri de Caracal.

Orice asprime dispăruse din purtarea lui Amza, când ajunse acuma fată în fată cu lăncii. Se uită cil bunătatea unui părinte la fratele său cel mic și-i zise: „Așa îmi placi, iubite frate! Așa ești vrednic de tine însuti. Acum arată-te vrednic și de încrederea, ce ți-a dovedit-o Banul Dumitrache, ca a unui Jian! Nici chiar răposatul părinte al nostru n-ar fi putut să urmeze cu mai mare înțelepciune și cu, mai multă bunătate fată de tine! Fă-ți dar de-acum înainte datoria și îngrijește, ca și supușii tăi să și-o îndeplinească pe a lor. Aceasta îți va dâ de lucru îndeajuns. Cât privește pe mai marii tăi, nu trebuie să te îngrijeștii. Purtarea lor s-o lași în grija lor”.

În felul acesta vorbi Amza cant o jumătate de cias, precugetat și serios, acoperind trecutul cu tăcere.

Iancu primi, povețele, și învățăturile precum și încrederea, pe care i-o dădeâ și îmbierea cu bani, ce-i făcea acum și celalt frate, Amza.

La Dumitru se duse să-l vază Ja moșia sa Corlătesti, și când acesta i se mită în ochi și-i zise: „Abia îmi vine să cred...”, atunci Iancu îi răspunse cu un râs scurt, cu vorbele bisericii: „Crede și nu cerceta!”

După o noapte de toamnă, fără vânt, dar rece, se scuturase până-’n-ziuă toată frunza și era așternută pe jos, împrejurul arborilor și pe drumurul, pare-că erau întinse niște covoare, cusute cu aur și cu porfir. După alte două zile sosi și iarna. Ea începu de vreme și era foarte aspra, așa cum fusese în toți anii, de când domnia Vodă-Caragea. Oamenii au pomenit multă vreme „iernele lui Caragea”.

Dar deosebit de nemiloasă fu această iarnă pentru fercheșul de Tache Lețu, pomojnicul zapciului Iancu Jianu. Acest domnișor trebuia să însoțiască acum în toate zilele, pe viscol și ger, în sanie deschisă, pe mai marele său, străbătând toată plasa.

Și nu-i folosea nimica nici oftatul, nici mutra ce o făcea, nici tușea care supt uriașul guler de urs al șubei sale, îi scotea aproape sufletul, cum spunea el.

Harnicul zapciu cercetă fiecare din satele plășiî sale și în ochii lui, verzui, păreau că se întipăresc toate lucrurile ce vedea — și vedea tot! — Dar nu se mulțumea numai cu văzutul. După ce află numărul caselor și al vitelor, întorcea capul pe jumă-ta te spre pomojnicul său, în gropat în blană, și-d zicea: „Cucoane Tache, însemnează!”

Și cuconu Tache trebuia să înmoaie condeiul în călimareie de alamă, cu coadă.lungă, pe care le purtă la brâu, și să așterne pe o foaie de hârtie numere și însemnări, pe un ger de 15-20 de grade frig! Asemenea vieață era o vieață de câine pentru el.

Dar față ou această parte neagră a traiului, atârnâ de cealaltă parte în cumpănă: masa îmbelșugată a zapciului și dărnicia lui. Eră în adevăr boier mare, n-av^ai ce să zici, unul dintre aceia, de care asculți bucuros, fiindcă știu: să poruncească. Oamenii ziceau, că dacă s-ar pierde uni ac într-o clae cu fân și boierul Iancu, ar arătă țpcul unde trebuie să fie, s-ar găsi acul acolo. O poruncă dată cu siguranță și cu cunoștință de țel, are o putere fermecătoare.

Tache Lețu oftă și tușea, dar admiră pe rnai-ma-rele său, și începuse chiar să se îndrăgostească de el, când într-o zi Jianu îi zise: „Acuma îmi cunosc plasa. Crapă ouăle corbilor de ger și aceasta îi face pe oameni iubitori de pace. Hoților li e prea frig ca să umble după furtișaguri. Să începem acuma să mergem pe la boieri ca să-i cercetăm!”

Cei șease telegari negri fură puși la sanie, doi la oiște și patru înainte. Aceștia trebuiaiu să facă drumul prin zăpada cea mare. Curând ajunseră la câmpuri învelite în haina moale a iernii, care părea că se împreunează, colo în depărtare cu cerul, când trecea vre-un strat de nouri, încărcați cu fulgi de zăpada. Alteori Jianu cu pomojnicul său treceau, cu soare, prin pădurile de tuf an, încărcate cu; soiuri sclipitoare de ghiață, ca printr-o boltă de cristaluri prinț care se întrevedea, din când în când, cerul cel vânăt. Vântul tăia ca niște cu fi te și apusul soarelui se înfățișa roșu trandafiriu.

Oriunde-l duceau pe zapciul telegarii săi spumegânzi, ei era primit cu deosebită dragoste. împrejurul Iul pluteau două farmece: prieteșugul Banului Dumitrache, și lupta voinicească cu Arnăuții la Drăgășani, despre care aflase, încet-încet, toată lumea și despre cajre pretutindenea se vorbea, în șoapte, îndată ce se urcă zapciul în sanie și plecă în zăngănitul clopoțeilor.

Mai ales femeile se învăpăiatu de dragoste pentru el, și nici una n-ar fi vroit să lipsească dela serbarea cea dintâiu, Ia oare poftise Iancu pe toti proprietarii vecini și slujbașii din plasa Balta.

Mamelor le bătea inima pentru fetele lor de măritat, și femeilor tinere, care nu citeau pe atunci cărți, și prin urmare trebuiau să-și născocească, ele singure, poveștile de dragoste, li se arătau vedeniile celor mai mari plăceri închipuite.

Oare nu era acest zapciu un viteaz desăvârșit, despre care se putea face visuri? Bărbat frumos și de neam, cu um trecut tainic, sosind, întocmai ca un craiu din povești, în pustiul iernei și deșteptând din somn lumea de prin curțile răzlețite.

De aceea, Ia ziua hotărîtă, cu tot viscolul ce șuiera năprasnic, sosiau săniile una după alta în satul Obârșia.

În sala bine încălzită a taftului, își primea Iancu oaspeții. La spatele lui stă Floarea, durdulia lui jupâneasă de casă, legată Ia cap cu un tulpan galben, de supt care se zărea un colț dinu părul ei negru ca pana corbului. Ea poftea cu zâmbete, cu sărutări de mâini, și mânigâindu-le cu palma, pe cucoanele ce soseau, rugându-le să treacă într-o odaie deosebită, spre a se desbrăcâ de hainele cele groase de pe deasupra și să-și pună celelalte haine în starea cuvenită.

Odaia avea trei ferestre, împodobite cu mușcate roșii, și îndată începu un ciripit, ca într-o colivie de păsări. De pe desuptul șubelor calde, pentru sănii, eșiau acuma la iveală atlasuri, brocate și catifele, în toate fețele, câte se cuprind în curcubeu. Blănile scumpe împodobeau scurteicile, care, deschise înainte, lăsau să se vadă rochile ușoare de mătase, pe care Ie adună câte un brâuleț împrejurul mijlocului. Adevărate lucrări de măestrie bizantină, erau paftalele de aur și de argint, împodobite cu pietre scumpe sau cu mărgean trandafiriu, împrejurul gâturilor frumoase ale cucoanelor atârnau mărgăritare și sclipiau diamante. Printre ele atârnau smaragde mari, zamfire și rubine, ca niște uriașe picături de rouă.

Cucoanele mai bătrâne purtau la cap tulpane de fețe închise și, pe dedesuptu! lor, șuvițe de păr, făcute din mătase neagră, cele mai tinere își împodobiau părul cu mărgele, cu pietre scumpe și cu flori.

Una dintre ele își pusese în cap, cam într-o parte, un fesuleț alb, mic de tot, cu un ciucure lung de aur. Fesul era așezat într-o cunuiniță împletită cu mărgăritare. Din urechi îi atârnau niște lacrime lungi de rubin pălit. Gâtul ei frumos nu purtă nici o podoabă, dar la marginea făscroielir dela rochia, întrețesută cu fir de aur, erau prinse niște flori de diairrianfuri mari, din care la orice mișcare a pieptului molatic, la fiecare răsuflare, ieșiau sclipiri luminoase ca fulger,ui. Scurteica de atlas cu marginile de samur, pe care o purtă, străluciâ ca o oglindă roșie.

Îndată ce se arătă această frumusețe, câteva cucoane bătrâne începură, după obiceiul vechili de când e I-ulmea, să se apropie, cap la cap, și să o judece, vorbindu-și la ureche. Iar după ce frumusețea se apropia, cu pas legănat, de mănunchiul bătrânelor și le sărută, — la toate, — mâinile îngalbenite, una dintre ele șopti: „N-are cămașe supt rochia de mul”.

— „Ba are”, răspunse alta, „dar o cămașă străvezie”..

În cele patru colturi ale sofrageriei. se înălțau nori de fumuri, frumos mirositoare din vasele de aramă, meșteșugit lucrate. împrejurul mesei străluceau fetele musafirilor, înveselite de vederea bucatelor, așezate la mijloc. Toți lăudau mezelurile, icrele de chefal în ceară, stacojii și midiele marinate, plăcintele cu carne, sărmăluțele în foi de vită cu iaurt, bobocii de rață pe varză, purceii, fripți ” întregi, și curcanii mari cât niște vitei, castraveții și ardeii, iuti ca focul,”și apoi cele trei sau patru felioare de prăjituri, înecate în miere, dintre care unele miroseau a scorțișoară și a vanilie, iar altele aveau miros de salcâm sau de flori d-e portocali.

Vinul curgea în râuri. Obrajii tutulor se înroșiau. și limbile tutulor se d-eslegau,. afară de acele ale fetelor, care, vre-o șease cu toatele, se adunasera împrejurul celor două fiice așezate ale Iuti Amza, și stau sfiicioase ca un șir de păsărele, înșirate una lângă alta. Toate se uitau în farfuriile lor, și se _ făceau pare-că n-ar auzi și n-ar vedea nimic din -cele ce petreceau în jurul lor..=

Bărbații mâncară și băură mai întâiu pe nemiluite, iar după ce începură să se simtă sătui și din-. colo de sătui, se, pusera să facă curtea cucoanelor și cu mare foc, căci nu era obiceiu să se vorbească în fața celuilalt secs de lucruri serioase.

Prin urmare, trehuiâ să se vorbească numai de dra- j goste, care, firește, nu se socotește între lucrurile serioase, până nu ți-ai pierdut pentru dânsa averea, cinstea și vieața. Atunci numai se ia la înțelesul tragic, și se face observația pătrunzătoare, că iubirea, la urma urmelor, totuși este cea mai mare putere a naturei.

Așa de departe însă nu ajunsera lucrurile la masa zapciului. Numai unele cucoane aveau presimțirea unei sorți triste pentru tânărul găzduitor. Ele vedeau primejdia, care-l amenință din partea frumoasei Caliopi, care necontenit îl urmărea cu ochii ei umezi și scânteietori. '

Deși, sau tocmai pentrucă, el mr se pricepea la vorbe dulci, fiecare zâmbet al lui Iancu se întipărea mai mult la femei, decât zecimile de vorbe frumoase ale celui mai încercat furător de inimî.

Ele vedeau în fața și în mișcările lui, în felul lui pătimaș, cum își arunca capul pe spate, în tresărirea sprineenitor lui, în tremiuratura nărilor, în strălucirea dinților lui, când rîdeâ, în toate acestea vedeau obiceiurile și urmele vieții lui de mai ’nainte, jumătate sălbatice. Ele simțeau plăcerea femeiască în fața puterii bărbătești.

Simțirea de mulțumire, stârnită prin vin și prin iubire, mai era încă sporită prin cântecele Țiganilor. În ele se înfățișa topirea și sbuciumul unei inimi rănite prîntr-un „Ooof!”, — scos din adâncul pieptului și care părea că nu mai are sfârșit. La fiecare„of!” boierii întorceau ochii, legănând capul și ascuțind buzele. Câte unul dintre ei striga lăutarului: „Mai oftează odată pentru mine!” Atunci tâlmaciul simțirilor scotea un șir întreg d-e oftături, pe eând boierul îndrăgostit ațintea ochii sei înduioșați la acea cucoană, care, în acel moment, era stăpâna inimii lui.

Iancu trimisese o singură dată, pe supt genele lui lungi, o privire zâmbitoare spre Caliopi. După masă însă, când ieși spre a mai dă unele porunci, cucoana cea frumoasă se stTecirră-după el în sală, și fără veste se aruncă cui tot trupul ei câhLți molatic asupra lui, și, tremurând, își încleșta brațele după gâtul lui:

Iancu aruncă o privire repede la ușa luminată a sofrageriei, care era dată îndărăt, și de unde se auzea zorul, cu care slugile își îndeplineau slujbele lor. El smulse pe cucoana Caliopi înlăuntrul -iatacului său de dormit. Acolo era întuneric. Ea își apăsă buzele cu patimă pe gura lui Jianu și se alipi de pieptul iui.

Jianu rămase câteva clipe nemișcat. Deodată însă se smuncî din brațele ei și, murmurând ceva, ieși pe ușă afară.

Cu pași grăbiți trecea dea lungul sălii, intră în sofragerie și strigă lui Alexe: „Apă de spălat și un prosop! Repede!”

Alexe aduse un lighean de argint, un Arnăut aduse un prosop de cele subțiri cu flori, cum era obi-. cedul să se întrebuințeze după ce se sfârșia masa, spre a spăla manele, fiindcă și de ele se slujiau musafirii în mod patriarhal, la mâncare. Un al treilea slujitor aduse un ibric de argint, spre a turnă boierului apă pe mâini într-o rază subțire. Dar abia udase Iancu vârful degetelor și le duse la mustăți, că strigă: „Apă rece, arpă curată! Nu bălăceală de-asta, cu uleiu de trandafiri!” Și când vroiau sa ducă ibricul afară, Iancu bătu din picior: „Deschideți ferestrele, aruncați apa acea afară! Iți vine să te înneci aici! Voi n-aveți nasuri?”

Și nu aveau, căci nasurile simțitoare se găsesc nu mai pe o treaptă foarte înaltă de cultură în societatea omenească. Jianu alergă cu această pretenție prea mult înaintea vremii, în care se găsiâ. Dacă nu supără pe boieri, mirosul greu din sofragerie, amestecat cu căldură, cărnuri afumate, aburi de varză, de vin și altele, dară mi-te să supere pe slugi!

Când i se aduse lui Iancu apa cea curată, el își puse față în palme și ceni să i se toarne multă apă pe cap. Apoi se svântă cu prosopul împodobit cu bibiluri, pe care-l ținuse, un alt Arnăut, întins pe amândouă brațele. Apoi trase sufletul adânc șf zise: „Off!”.

Fusese p-acî să se înece de sulimânul și de miro-șurile cele frumoase ale cucoanei Caliopi!

Plecând, aruncă prosopul Arnăutului, și trecând prin odaia de fumat și cea de jucat cărți, de lângă sofragerie, intră iară în odaia cea mare de primire.

Aproape tot deodată cu el intră, pe altă ușă, și cocoana Caliopi. Câteva matroane care ședeau pe o canapea galbenă de rips, o mobilă pe acele vremuri neauzit de luxoasă, alcătuită într-un nenorocit fel de stil „Empire”, zisera itna către alta: „Mai încape acum yre-o îndoială? El vine din partea stângă și ea din partea dreaptă, au fost unul în brațele celuilalt”..

Jianu trecu însă înainte prin lume și, ajungând aproape de Caliopi, ’i șopti: „Iartă-mă, frumoaso! Eu mă cunosc pre mine. Primejdia era prea mare. Am trebuit să fug, fiindcă aci și astăzi nu este locul”...

Atunci se apropiă de ei nevasta lui Amza Jianu, găsind chipul să le facă la amândoi o întrebare cu glas tare, ca să audă toată lumea. Ea era virtutea însăși și voia să îi scape pe amândoi de clevete, și îndeosebi pe tânărul său cumnat.

Amza Jianu zâmbia privind din depărtare, și mulțumit de cuviința și de tactica soției sale, precum și de succesul ce avea în societate fratele său, de oarece cucoana- Caliopi era înrudită mai pe de parte cu familia Domnitorului.

După ce plecasera cei din urmă musafiri, în amurgul zilei, după o lungă petrecere cu dansuri și cu joc de cărți, Tache Letu urmă, visător pe zapciu, și intră în casă. — „Of” zise el. „Ce ar fi vieata fără femei? Frumoasă, foarte frumoasă a fost petrecerea, boierule Iancu! Parfum de vin și de femei! Parcă plutea omul printre nori!”

— „Da”, — zise Iancu peste umăr, „groaznic!”

Tache Lețu sărî în, sus ca o viipera, călcată pe coadă, mu putea să mai zică o vorbă și se uită încremenit la zapciul

— „Da așa e”, zise Iancu încă odată, „groaznică putoare. Eu nu pot să-mi trag sufletul acolo, unde atâția oameni, înfierbântați, îmi șterpelesc tot aerul”.

— „Da însă...” bâlbâi Tache Letu, pe care acest covârșitor fel de-a înțelege lucrurile altmintrelea, îl zăpăcea și îi răsturna toate ideile ce le avea despre poezie și despre dragoste” — „însă deșteaptă i și aprinde toate simțurile”.

Iancu își puse mâna la nas.

— „Deschideți ferestrele!” strigă el, umblând prin toată casa.

Acest om, deosebit de alții, oprise de a se lipi ferestrele cu fâșii de hârtie și cu șuvițe de postav re din lăuntru, cum era obiceiul, vechiu și înrădăcinat, t îndată ce începea iarna. Zioea adeseori, că-i pare că se înneacă neputând să răsufle deajuns, iar Floarea, îngrijitoarea casei, trebuia să-și mântuiască florile sale, trecându-le dintr-o odaie într-alta, când poruncia boierul să se deschidă ferestrele, ca să intre aerul de afară, deși era frig în casă.

Aerul și pădurea îi lărgisera plămânii și-i oțelisera simțurile. Pe oamenii parfumați și sulemeniți, cu nervii lor într-un vecinie tremuriciu, el nu-i socotea de semenii săi și, față de ei, rămânea nepăsător.

Cât timp pomii crăpau încă de ger, și câtă vreme vitele se prăpădeau de frig, adăpostite rău în grajdurile râpâne ale țăranilor și din lipsă de așternut — la taftul zapciului din plasa Balta petrecerile se țineau lanț.

Iancu dovedea talente deosebite de gazdă primitoare, și mâna lui cea dreaptă, Alexe, cu mlădierea obișnuită a neamului său, se preschimbase într-im adevărat vătaf de curte-mare boierească. La amândoi nu le scăpa din vedere nici un unghinleț, nici o părticică a gospodăriei, și sluga înțelegea pe stăpânind său, fără să-i vorbească, — un dar, care-i făcea pe ceilalți oaimfeni din casă să se minuneze și să Ie fie frică chiar, ca de un tainic legământ neințeles.

Nimeni nu se mai îndoia că Alexe era singurul om de încredere al stăpânului său, în cele ale inimii.

Și mai cu seamă acum, când îl trimisese Jianu de mai multe ori undeva singur, — precum se bănuia la Soreni, la moșia frumoasei Caliopi.

De acolo veni într-o zi un argat cu o scrisoare din partea boierului Iorgu Soreanu, prin care- vestea pe prietenul său, zapciul, că s-a. întâmplat un furt Ia grajdurile sale, că niște hoți i-au furat o pereche de iepe minunate.

Iancu ieși în pridvor și zise către cei vre-o treizeci de ciaușî, cari erau adunați jos în curte și cari își scoasera căciulile, când văzură pe zapciu: „Băieti, se vede că a venit primăvara!” Peste noapte se înmuiase vremea și curgeau picături mari din sloiurile de ghiată, care atârnau, ca niște ciucuri strălucitori, jur împrejurul strașinelor. — „Se face primăvară și încep iar furtișagurile. De aci înainte trebuie să fiți gafa cu toții de plecare, ziua și noaptea, să aveți pregătiți caii voștri și armele voastre. Cine nu va aduce la îndeplinire-întocmai, porunca ce i s-a dat, primește douăzeci și cinci de bice, iar cine va săvârși vre-o faptă necinstită, sau vre-o mișelie.” un semn făcut cu degetul mai întâiu împrejurul gâtului și apoi, ridicându-se de la ceafă în sus, sfârși cuvântarea.

Ciatușilor li se părea, că simtiau frânghia împrejurul gâtului și răspunsera toti într-un glas: „Să trăești, stăpâne!”

— „Să trăiți și voi, — câtă vreme veți îi vrednici!” răspunse Jianu.

Apoi încălică și plecă dimpreună cu credinciosul său Alexe la Soreni.

După ce ieșiră din Obârșia și după ce caii trebuiră să mai slăbească din sforăit și din joc, Fiindcă înaintau acuma mai cu greu prin zăpada cea mare Și moale, așa încât se ridicau aburi din coastele lor, — și după ce ajunsera în câmpul, întins cât vedeai cu ochii, ne mai fiind nici o ureche de om, care să-i poată auzi, zise Iancu: „Acum la lucru!”

— „Ascult, stăpâne”, răspurise Alexe, îndreptând o privire scânteietoare la ochii Jianului.

— „La Soreni vom cere să ne deslușească bine despre semnele cailor. Apoi roe ducem în pădure la ascunzătoarea aceea bună și eu rămân acolo, dacă va fi nevoie, chiar și toată noaptea, iar tu te repezi la moșia mea Olteni și-mi aduci pe frate-tău, Dinu Birzatu”.

— „Cum poruncești, boierule, așa se va face”.

În curtea boierească din Soreni, pe care o prefăcuse moina într-un mare smârc negru, se auzeau numai vaiete și boceli, fiindcă boierul pusese a patra parte din slugile sale să bată pe celelalte trei părți. Când auzi insă, că a sosit Zapciul însuși și că s-a dus deadreptul Ia tocul, unde se săvârșise fapta, atunci lorgir Soreanu, învelit într-o blană mare, pomi și el, clătinând-u-se, spre grajduri, pe puntea de scânduri, care era așezată peste marea de no-roLU. Din când în când puntea se lăsa supt povara grosului boier în jos și plesnea în mocirlă.

Vânăt-roșu de mânie, Soreamui făcu descrierea iepelor, șargi amândouă, și chemă toată urgia cerului asupra hoților și a.slugilor sale netrebnice. Apoi pofti pe Zapciul, să rărnâie de masă la Soreni, acesta însă miu primi.

— „Dacă vroiti să dau de urma hofilor, trebuie să mă zoresc'1, zise el. și îndată plecă cit.Alexe pe poartă afară.

Se întinsese o ceafă groasă. Drumul ducea la marginea pădurii și acolo, unde se lasă la vale ca într-o albie. Țiganul o cârmi la stânga și intră în codru.

Fiind-că soarele era pe asfințite, negurile cenușii roșiatice se întindeau, și jucau prin rețeaua neagră a tufișurilor. Stratul de zăpadă, în care se cufundau caii până la piept, se urcă, asemenea unor limbi albe, lipite pe trunchiurile copacilor, în sus, in partea despre răsărit, de unde venise viscolul.

— „Cunoști bine drumul?” întrebă Iancu.

— „Poți să mă legi la ochi, stăpâne, și tot te duc”, zise Țiganul. „D-e șease ori am fost pe aci”.

După vre-un ceas și jumătate Alexe se opri și descălică. Eră aproape de tot întuneric. El încerc.! cu picioarele împrejur, prin tufișurile uscate, care trosniau frângându-se, până ce piciorul lui se lovi de niște lemne. Acolo sună a gol, era o mică ușă.

Se auzi apoi o scăpărare din cremene, și puțin în urmă se zări o slabă lumină în gâtlejul unui bordeiu, făcut supt dâmb ușorul de pământ. Glasul lui Alexe se auzi strigând de acolo: „Aici înlăuntru, stăpâne!”

Jianu descălică și ținând calul de frâu, înaintă într-un fel de beciu, făcut întocmai ca acela dela via lui din Drăgășani.

— „Bine!” zise el scurt, „acuma pleacă îndărăt la Olteni”.

— „Acolo, în unghiu este o pătură de cai, stăpâne. Fâni s^u paie n-am putut să găsesc pe aici, și nici cetina de brad nu, e, că ți-ași fi făcut un așternut. Și tiu știu, dacă ar fi cuminte să facem foc. Deși prin pădure nu se văd pârtii, până acum, totuși: ce e bine, nu e rău. Fumul adesea a fost un blestemat vânzător”.

— „N-ai să mai taci din gură!” se răsti Iancu la el, și atingând cu palma umărul slugei sale credincioase, „crezi tu, îi zise, că eu sunt, în adevăr, cuconașul de Zapciu care nu poate dormi decât în pufuri? — ia pornește mai curând!”

Alexe plecă, rânjind de bucurie.

Jianu închise ușa după el, se învăil în pătură, si adormi în noaptea neagră a ascunzătoarei, pe care o înconjurau pădurile seculare ale Sorenilor, întinzându-se cale de mai multe poști.

Dupa vre-o opt ceasuri bătu cineva ia ușă. Jianu se sculă, trase zăvorul de lemn și deschise.

O lumină argintie, a zorilor de dimineață, străbătu înlăuntru, Peste noapte negura se prefăcuse în chițură. Cerul era limpede și pădurea era albă. Dinaintea rețelei încărcate cu cristale de ghiața a tufișurilor, ieșiau și mai mult în vedere figurile întunecate ale lui Alexe și a fratelui său, precum și formele cailor, din cari se ridicau aburi.

— „Sărutăm mânile și picioarele, boierule Iancu”, zise Dinu Buzatu, scoțându-și din cap căciula neagră de miel.

— „întrați înăuntru!” le porunci Iancu.

Țiganii intrară în beciu, aducând și caii lor cu ei,

— „Ce ti-a spus Alexe?” întrebă Jianu.

— „Sărutăm dreapta, ^ăpâne, ne-a spus, să ținem doisprezece băieți din ai noștri totdeauna gata Ia poruncile boierului''.

— „Douăsprezece băieți harnici. De aceia cari fură oul de sub cloșcă' fără să cârâiască. Înțelegi?”

Dinu Buzatu rânji.

— „Nu-i nimica de râs aci!” strigă Jianu la el, încrețind fruntea. „Alexe răspunde, cu capul Iui, pentru tine, și tu răspunzi, ou capul tău, pentru cei douisprezece băieți. Dacă îmi veți aduce la îndeplinire poruncile spre mulțumirea mea, are să vă meargă bine, dacă nu, pui să vă spânzure. Ai înțeles?” -

Alexe dădea mereu din cap Ia fiecare vorbă a stăpânului său și rostogolea ochii cu adâncă supunere, iar Dinu Buzatu se jură: că să deâ Dumnezeu să-i putrezească carnea p.e oase de vin, lui și copiilor lui, dacă mi va mulțumi cu desăvârșire pe puternicul săit stăpân...

— „Până mâine seară” zise Iancu, „trebuie să fie găsite cele două iepe șargi, care au fost furate din graijdul boierului Iorgu Soreanu' și să fie aduse în gropile de nisip dela Dobrotești, unde am să trimit pe Alexe împreună ou cinci Arnăuți să le iea în primire”.

— „Aoleo! valeo! luminate stăpâne”, începu Dinu să se vaite ou glas răgușit, din fundul, gâtlejului. „Dobroteștii sunt departe, zăpada e încă mare; și cine știe, dacă putem găsi iepile așa de grabă”.

— „Cine știe? Tu știi”, strigă. Jianu, și Țiganul își apără ochii, ridicând brațul, de privirea lui Iaaicu, pare c-ar fi căzut un trSznet înaintea lui.

— „Laia ta știe totdeauna, unde sunt lucrurile furate. Și eu nu-ți dau voie să stai la tocmeală cu mine. Iaca!” și îi aruncă un pumn de bani în căciulă. „Cine va fi ascultător, va fi răsplătit. Dar dacă nu vor fi iepile mâine seară în nisipăria dela Dobrotești, atunci poim-âne dimineață atârni de sus!”

Dinu Buzatu căzu în genuchi, apucă tighelul dela haina lui Iancu și-I apăsă pe buzele sale groase și roșii.

Prin pădurea, împodobită de cristaluri strălucitoare, Iancu se întoarse înapoi acasă.

În Obârșia toată lumea credea, că Zapciul petrecuse noaptea în Soreni și Tache Lețu se tăvălea de râs — în taină însă — de boierul Iancu, care se îtratase atât de sumeț și de aspru. Dar în ziua următoare rămase iarăși uimit de hărnicia mai marelui sălii, când Arnăutii trimiși cu Alexe, adusera iepele cele galbene la taft.

La rândul lor Arnăutii spuneau și ei, minuni de gerhnea lui Alexe, conducătorul lor de acum. Cum adulmecă el, ca un câine de vânat, pașii vânatului și cum1 găsește, fără să se înșele, urmele tâlharilor.

Când izbutea să pună mâna pe un făcător de rele, atunci Zapciul nu știa de milă. Spânzurase chiar doi Arnăuți pentru fapte necinstite.

În județe slujbașii ocârmuirii aveau și o parte din puterea judecătorească, mai ales față cu poporul de rând. Tribunal era numai unul în București. Dar Divanul nu putea să fie supărat cu crimele și cu delictele poporului pe jos cu atât mai puțin, cu cât nimenea vroia să poarte cheltuielile, ce s-ar fi pricinuit cu aducerea făcătorilor de rele la București și cu trimiterea lor iarăș înapoi.

Așa dar făceau ispravnicii și zapcii judecăți, chiar și Cârc Sărdarul, uneori și pomojnicul polcovnicului, în mărginite, până unde ajungea puterea lor. Pe care judeca, după cum îl tăia capul și după cum îl iertuau împrejurările.

Dealtmintrelea, în privința aceasta, de mii de ani nu s-a schimbat în lume altceva, decât forma.

Iancu Jianu se pricepea însă la judecați așa de bine, încât plasa lui, în scurtă vreme, ajunsese să fie socotită ca un țel de Raiu, cu privire la liniștea obștească. Oamenii ziceau, că este ca în vremea lui Vlad Țepeș Vodă, care domnise cu atâta strășnicie, încât se istorisiâ, că puteai să lași o pungă cu bani în mijlocul drumului mare și nimeni nu cuteză să se atingă de ea.

Banul Dumitrache Brbescu era foarte-mulțumii de vrednicia protiguitoruIui său și tot atât de mulțumit era și mai marele iui nemijlocit, Ispravnicul Arghir Mavrachi care avea patru fete și pe care înteleapta lui soție, cucoana Evsevia, îl îndemnă, să mai treacă câte odată pela tânărul boier Iancu, să-l cerceteze prietenește, de oarece de câtava vreme nu se mai arătase pela D-lor și nici nu mai făcea petreceri la taft.

Când Chir Arghir intră cu trăsura în curtea Zapciului, Jianu tocmai ieșia în pridvor.

„Țe, iara cu țismele de calarito? Iara gata sa zpleti?” strigă Mavrachi cu glas ascuțit. „Negreșit ca primavara ți-a aprinso sindzele in vine. Cum? Berzele zbora, rindunițele zbora, si atunci zbora si flăcăul nostro si fațe o raita pela fetele din țara. Țe, nu-i așa?”

Ispravnicul vorbea o românească cu cel mai frumos accent grecesc de pe lume.

— „Nu-mi arde nici de berze nici de rândunice!” răspunse Iancu. „Birul cel nou trebuie să fie împlinit. Aceasta o știi D-ta, tot așa de bine ca și mine, Arhon Ispravnice”

„Firește, firește ca stio”, zise Mavrachi,pe când intrau împreună în odaie. „Ține este mai silitor cu versarea birurilor la Ispravniție, dechit boerul Iancu al nostro! Ma trebueste sa bat-i, Domneata singur, drumurile ațele lundzi pentro scoposul ațesta?

— „Negreșit că trebuie, căci altfel n-aș putea sosi la vreme cu dările cele multe, care se pot adună numai încet, cu. chiu și cu vai”.

„Te chio, si țe vaio?” zise Chir Arghir, care după ce-i Scosese o slugă imineii de piele din picioare, rămăsese în ciorapi albi de pâslă și se așezase turcește pe divan, „Țe chio si tevaio, prietene Ziene! Poporul țel prosto si fara minte se zelueste totdeuna și nu înțeiedzc trebuințele mai inălte ale politiței

— „Adică, ce vrei să zici cu asta?” întrebă Iancu.

— „Apoi de! cum sa zico!” răspunse Mavrachi, scărpinându-se în cap supt tichia de postav civit pe care o purtă pe supt căciulă de blană, pe care o pusese jos pe divan, „Firește ca țarani si negustori tipa chind se tere dela ei biruri noul. Dara noi, boierii si sluzbasii, noi știm1 prițina lucrului, nu-i așa? Noi ne întrebam asa dara, te sa faca Vodă? EI nu este stapum pe capul luii. înalta Porta ere, harațul la soroc, în fiecare an. Mai are si dazdiele de primavara si de tomna, ca zaherele, griu, faina, miere, unto, boii si oile țere și groznite mulțime de cherestele, fere si leafa si hrana pentru Ianițari țere rusfeturi si plocoane la serbatoare lui Ramazan-Bairam, Toate ateste trebueste sa fie plătite, si sa. ma i de si plocon la fiecare Osmanii, care vine in Țara. Trebueste sa se verse o ploie intrega de blanuri si de tasornițe, asupra Pasatelor, Efendilor si ațelor, cari Ii insoțesco, pana zos la sludzile lor dela grazdur. De multe ori mai țere irica înalta porta, se se faca magazii de grine, in porturile dela Dunăre. Și ațeste tote ar fi lucru puțin pe lingă țe mai țere inca înalta Porta in vreme de rezboi! Galbani si tota îndestulare pentru tote oștirile si tetele,' cu care potopește Țara, fiind a ițe chimpu-l de 'lupta cu Roșia si vu Avstria. Și țe mai țere înalta Porta la fiecare schimbare de Domnie din Țara? Trebuesie sa fie plătite cheltuelile lui Vodă, ațela care vine, precum si dator,iele la ațela, care se duțe. Si de unde să se iâ bani? Vodă iâ dela Ocârmuire și Ocarmuire dela noi”.

— „Și noi luăm dela țărani”, adaogă Iancu.

— „De undeva trebuieste sa vina la urma urmei!” zise Grecul ridicând umerii. „Niți eu, Ispravnic de Romanați, niți Domneata Zapțiul plasei Balta, nu potem sa schimbam țeva dela atesta sistema”, urmă el cu filozofia comodă a aceluia, care, el însuși, nu sufera de relele, care apasă pe aproapele său.

— „Nu, asta nu putem”, zise Iancu Jianu.

Chiar Mavrachi era încântat, ca a făcut din acest Zapciu minunat un cirac al său.

— „Ei, de!” zise el înfierbântat. „Vodă Caragea, adevărat, a intreito birurile. Ma’, țe era sa faca? El a primito Țara intr-o stare forte prosta. Eră datore la Ruși inca mai mult de un milion si zumatate, ca despagobire de rezboi, si in ațelas timp numărul birniților scăzuse cudoo părțile din trei. Atita lume luasera Ruși cu sine, si alți din oameni fudzisera peste hotar! Și apoi”, adaogă Grecul mai încet, prietenește și bătând pe Iancu pe umăr. „Și apoi, Psihi-mu, trebuieste sa traiasca si Vodă cu familia lui. Bunăvoință ia înalta Porta este trecatore, sini muiti doritori pentru; Scaunul Domnesc, si intridzile lor sini nenumerate. Trebueste tineva sa se ingrid-zesca' si sa se apere din vreme, ca sa mi adzunga tersetor sau surghiunit. împotriva Ia toate ateste nu este de chit un singur mizloco de lupta, nu-i asâ? Banii! A, ma chiar si bano si preto-Iui inca este supus Ia groaznite schimbări! Toate felurile de monete di n tota lume umbla in Țările Rurrtu-nesti: talerul olandezo cu leul, galbenul, talerul dela Maria Terezia, rubla, mahmudeua, dodecaro,- fun-duco, nesfia, dirikli, si cum li mai zite la tote ațele turtestile! Și tot mai scumpi se fac banii, tot mai scumpi”.

Iancu dâdu din cap.

— „Asa dara vezi!” zise Chir Arghir; „si asa cum este cu Vodă, este si cu sluzbasi lui! Astezi sintem in sluzbe si Boieri, si muine, prin schimbare Domnului, sau a Banului,' sau a unuia di vani to boier, patern sa fim remasi pe podouri, cautind acolo puinea nostra. Avem insa familie, sintem soți si părinți! Da, da!”—-și făcu cu ochiul șiretește, „și Domnița Zaptiul meu, atesta fudul, ai sa fii odata asa! Trebuieste sa fim prin urmare prevezatori!”

— „Adevărat”, zise Iancu scurt, aruncându-și capul înapoi și privind la musafirul cu o căutătură luminoasă și nepătrunisă. „Dar ce se alege de Țară astfel?”

Chir Arghir rămase o clipă mirat, dar fața liniștită a Zapciului îi dădu iarăși încrederea.

— „Țara?” răspunse el și clătinând din Cap. pare că Iancu ar fi pus întrebarea cea mai ciudată de pe lume; apoi râse în sine și sorbi, spre a-și pregăti răspunsul, a treia ceașcă de cafea, pe care o adusese Alexe. „Atit de puțin cunoști Țara Domitale? Pentru te, crezi, ca se rupo tei din Fanar după tronurile din Moldova si din Tara Rumu-nesca? Pentru ca de aiti numai este nimica de oat?” — și făcu o mică pauză ritoricească. Ridicând apoi degetul arătător în sus, începu să-l dăscălească pe Ianicu într-un ritm didactic, cum era obiceiul în școalele grecești: „Țara este o vaca blagoslovita de Dumnezeo! Și ca sa nu per da laptele, trebuieste sa fie mulsă mereo! Apoi rîse cu hohot și se Iovi. întâia pe sine cu palma pe genuche apoi și pe Iancu deasemenea, bucurându-se de frumoasa asemănare ce făcuse, și mai zise încă odată: „De ațeea trebueste sa fie mulsă! Chit se muldze mai zdravun, cu atâta laptele se fate mai buno si mai groso. Trebueste sa fie mulsă, mulsă, boierule Iancu!”

Se scutură și aproape se tăvălia de râs.

Veselia lui ținea mereu, până și după ce se urcase în trăsură și poftise pe Jianu cu stăruință, să vină cât mai curând la Caracal. De pe jilțul din trăsură, încă se mai întoarse odată Chir Arghir și făcând semn cu căciula sa de jder lui Jianu, care stă în pridvor, îi mai strigă: „Trebueste sa fie mulsă, altfel pierde laptele!”

Primăvara năprasnică, cum vine ea în Rumânia, spărsese ghiața de pe ape și pornise Ia vale sloiurile, prefăcând cele mai mici pâraie, ale căror matcă, vara este numai un prundiș uscat, în groaznice puhoaie, care acum se revărsau peste sateJe și câmpiile Olteniei.

Și la fel cu aceste potoape veniau și birurile de primăvară ale lui Vodă Caragea. Fiecare Domnitor cerea biruri. cum v-roiâ, și Vodă Caragea era un geniu în această privință..

Afară de dăjdiile, pe care le împlineau slujbașii ocârmuirii de prin județe, mai erau și o mulțime de altele, date iîn arendă la otcupcii Greci.

Odată cu ciocârlanii și tot astfel, în grămezi ca ele, dădeau) ocol prin Țară arendașii Visteriei.

Unul din cei mai temuți dintre ei era Chir Hristotfor Cochinis, despre care aflase Iancu, că a sosit în partea de Miazăzi a Romanațului.

Când ieși Jianu într-o dimineață în curte, i se aruncă Ia picioarele lui un jidav de țăran și-i îmbrățișă genuchii. Iancu îl cunoștea, era Toaderi Prisăcarul din satul Studina.

— „Ce ți s-a întâmplat!” îl întrebă Zapciul.

— „Boierule, boierule”, oftă țăranul, „Chir Hris-tofor a fost ieri pe la noi pentru împlinirea dărilor pe vite și pe prisăci.Îi rămăsesem dator ceva din anul trecut, fiindcă anul a fost rău, și n-am putut acoperi nici lipsa de anțărț, dajdia fumăritului!

Acum am dat cos nil ios, o spun, boierule, în frica lui Dumnezeu, n-am bani de loc și nici vitișoare nu mai am, mi-au murit astă-iamă. Dar Chir Hristofor im vrea să mă crează. Doamne!, mare Dumnezeule!” și omul se lovi cu fruntea de pământ.

— „Și pentru ce vii la mine?” întrebă Iancu.

— „Viu la Dumneata, boierule, ca la bunul Dumnezeu!”zise Toaderi Prisăcarul. „Viu pentru că ești drept și știu că ai milă de lume. Ai împlinit și D-ta dăjdii dela noi, darea de fiecare lună, zecimala, ajutorul de primăvară, birui pe capete — of! destul erau de grele toate, căci, boierule, eu n-am decât aceste două palme, săracele. — Mai ales birul ne capete este amar de tot,'fiindcă jumătate din. locuitorii satului Stu-dina au dosit, și nimenea nu vrea să ție. seama de asta. Ni se face aruncul dării pe numărul de case și noi, cei Tămași în sat, trebuie să plătim și pentru cocioabele părăsite de ceilalți și care stau pustii. Dar D-ta ești drept, boierule, D-ta nu ceri dela noi mai mult decât este porunca dela Stăpânire și ’ți este milă de popor. Insă acel blestemat de străin ne cere și sângele din vine, când nu mai avem' bani să-i dăm! Of! of!”

— „Și ce vrei să fac eu?” întrebă Iancu.

— „Fie-ți milă, boierule, vino cu mine, vorbește cu Chir Cochinis, spune-i că mi-au murit vitele, pune o vorbă bună pentru- mine. Scapă-mă, boierule, scapă-mă! Căci astăzi trebuie să plătesc, să plătesc și pentru ce n-am!”

— „Scoală ’n sus”, zise Iancu.

Omul se sculă. Ochii lui negrii, erau ațintiți la fața Zapciului, căutând ajutor. Ca într-o căniașe de urzici era băgat nenorocitul de țăran în datoriile, ce creșteau din an în an și care-l dădeau legat cu totul în mâna cămătarilor, cărora, era vândut. Toaederi Prisăcarul înfățișă, în acelaș timp, icoana jalei și icoana puterii. Era un tip din acel neam de oameni, care alcătuiește țărănimea Rumânească, neam care a suferit atât de nuri te, a trecut printr-atâtea nevoi și totuși a rămas neschimbat.

Iancu se uită gânditor în zare, și într-un sfârșit, îodreptândii-și privirile spre Prisacarul îi zise: „Am să viu”.

— „Dumnezeu să te răsplătească”, oftă țăranul din adâncul sufletului.

Jianu chemă pe Alexe. „Calul meu! porunci el, „și un cal pentru Toaderi Prisăcarul”, — apoi mai dădu, încet, încă o poruncă credinciosului său.

Zapciul și cu țăranul trecură, călări, prin lungul sat Obârșia. De pe casele învelite cu stuf, se auziau berzele tocând din pliscuri, pare că se loviau niște scândurele una de alta, iar ciripitul rândunelelor străbătea văzduhul împrimăvărat. Pe la porțile gardurilor se înălțau sălcii bătrâne al căror frunziș, întinerit, flutură ca niște zăbranice verzi împrejurul trunchiurilor negre, adânc brăzdate de vremuri. Copiii se jucau prin țărână, sati se legănau pe marginile sghiabiirilor îmbrăcate cu mușchiu ale puțurilor cu cumpene. Unde și unde se vedeau în pridvoare femei rezimate de prispa, cu acea înfățișare plăcută, pe care-o au când torc, ținând furca-n brâu, răsucind firul cu mâna stângă și învârtind ' fusul cu degetele dreptei. Bărbații erau eșiți cu plugurile la câmp.

Afară, deasupra țarinelor plutea aerul de primăvara pe d-asupra brazdelor negre, care miroseau a rodnicie.

Toaderi Prisăcarul urmă călare pe Zapciul. Când însă după un drum de vreun ceas, se zărea Studina, care se întinde la vale cercuită de păduri, atunci țăranul, uitând respectul ce datoră boierului, o apucă înainte pe lângă Iancu și o rupse în fuga mare spre sat.

Deasupra Studinei se vedeâ un nouraș lungăreț și posomorât.

Ceva mai în urmă ajunsese și Iancu în mijlocul colibelor, unde, cu totul altfel ca la Obârșia; oamenii mișunau, uitându-se amărîți unii la alții, dar tăceau cu toții. Dintr-o singură casă eșiau un fel de strigăte prelugite și deasupra unei alte case, de alături, se ridică un nor de fum gălbuiu', străbătând prin stuful înnegrit al învelitoarei.

Dinaintea gardului câțiva oameni prinsera calul, de pe care sărise Toaderi Prisăcarul.

— „Ce s-a întâmplat aici?” întrebă Iancu.

Un țăran bătrân cui pletele albe, ieșinduri înainte, zise: „A fost Chir Hristofor pe aici cu douăzeci de Arnăuți și ne-a cerut iară dăjdiile pe vite și pe prisăci. Mitana, nevasta lui Toaderi, era singură acasă, Arnăuții au legat-o, punându-i căluși în gură și au atârnat-o în coșul casei, iar dedesupt, pe vatră, au aprins apoi gunoiu cu ardeiu. Acuima stă, sărmana, întinsă pe masă”.

Iară se auziră vuietele ascuțite.

— „Dar acolo ce mai e?” întrebă Iancu, arătând spre casa de alături.

— „Acolo se jelește Stanca, nevasta lui Mitrofan”, urmă țăranul cel bătrân, cu vorba rară. „Când a văzut Chir Hristofor, că nu găsește nici bani, nici vitișoare la Toaideri, i-a afurisit albinele și a trecut la vecinul său, punând să-l chinuiască pe acesta cu cleștele roșite în foc, până ce a plătit el, banii în locul lui Toaderi. Mitrofan e aproape mort de chinuri și de aceea se bocește Stanca nevastă-sa!”

Oamenii se detera acum în lături.

Pe pragul casei sale se arătă Toaderi Prisăcaru. Se părea că capul îi era prea greu, pieptul lui cel puternic se scufundase, și umerii lui erau plecați înainte”.

El întrebă cu glasul istovit: „Și albinele mi le-a blestemat?”

Tăcerea tutulor sluji drept răspuns.

Atunci Toaderi ridică pumnii în sus, așa încât mânecile largi ale cămășii îi căzură de pe brațele vânjoase și aruncându-și capul înapoi, începu să râzâ. Era un râs rupt, care părea că-i sparge pieptul și care se asemănă mai mult cu un lătrat puternic.

Albinele lui îi erau cea din urmă nădejde și albinele, care an fost blestemate, nu mai roiesc, lucrează rău și sunt supuse la toate stricăciunile, așa că se prăpădesc negreșit în cursul anului.

Aceasta o știa Chir Hristofor, precum cunoștea și cele mai fioroase blesteme, deșî nu era în stare să vorbească limba Românilor decât într-un fel foarte pocit, și cu toate că trăia de mulți ani în țară.

Toaderi Prisăcarul căzu grămadă pe pragul casei sale și avea înfățișarea' unui mort.

Bocetele Stancei încetasera, fiindcă din beregata ei răgușită nu mai putea eșl nici un sunet.

O suflare ușoară de vânt depărta norul cel posomorît de pe deasupra caselor, pline de jale.

Iancu sta cu capul plecat în jus spre piept și căluț lui cel negru râcâia mereu pământul cu piciorușul lui subțirie.

Țăranul cel bătrân se apropiă de Iancu și scoțându-și căciula îi zise: „Nevoia-i mare la noi, boierule, mâine vine poate chir Hristofor iară, la ceilalți dintre noi și n-avem bani, n-avem vitișoare, numai putem nici să facem arăturile. Avem să murim de foame cu toții și cu copiii noștri. Dreptate, boierule, dă-ne dreptate!”

Jianu ridică capul în sus și privî, țintă, în ochii bătrânului. Acesta îi răspunse și el ou o altă privire, tot atât de deschisa și de hotărâtă:

— „Dreptate, boierule!” zise încă odată.

Iancu se ridică în scările șelei, și, apăsând pe vorbe, zise: „Chir Hristofor Cochinis este Grec. Ei e simpatriotul Luminăției Sale, al lui Vodă Caragea. Ce face el, eu nu pot să împiedic. Pot să vă dau numai stalul grecesc: Lingeți mâna, pe care n-o puteți mușcă!”

Iși întoarse calul și plecă.

O tăcere de mormânt urmă după aceste vorbe ale lui. Cu ochii înholbați de desnădăjduire stau oamenii încremeniți și se uitau după el.

Printre crăngile teiului, încă lipsite de frunze, din curtea lui Toaderi Prisăcarul strălucea Craiul nou, îngust ca o secera.

Toaderi ședea ghemuit pe scărișoara pridvorului și-și acoperise fata cu palmele.

eodată simți o mână pe umărul său. Se uita în sus. Nu putu să vază în lumina nopții, decât un stat de om, poate era vreun vecin.

Când acel om îi zise pe nume, Prisăcarui nu putea să-i cunoască glasul și cu atât mai puțin, cu cât străinul vorbea îninăbușit.

—„Cine ești tu și ce vrei?” întrebă Toaderi cu un glas răgușit

— „Om bun!” fu. răspunsul. „Știu ce s-a petrecut! aici în sat și mai știu, că ai de gând, după ce vei fi îngropat pe Mitana, nevastă-ta, să treci ou cele trei văcuțe, ce mai ai și cu cei șease bouleni peste graniță în Austria”.

Prisăcarui se sculă încetișor în sus.

— „Dar cine ești tu?” mai întrebă el încă odată.

—„Cum știi și de unde știi? Eu n-am nici o vitișoară!”

—„Vitele tale sunt în pădurea dela Studina, ferite în Valea Hoților”.

Speriat se retrase Prisăcaru un1 pas înapoi, făcându-și cruce..

— „De unde știi? — Eu n-am, nici o vitișoară...”

— „Nu mai spune, Creștine”,îi tăia vorba necunoscutul. „Crezi că și eu sunt vreun cațaon? Nu mă cunoști după vorbă? Nu vezi, că suntem amândoi de acelaș neam?”

Toaderi se încercă să pătrundă cu privirea prin întunecime, dar nu putu să deosibească mai mult, decât umbra tainicului străin, care sta înaintea lui.

— „Ascultă”, urmă acesta, „cum a fost cu putință ca voi, ațâți, câți erați astăzi din Studina, să nu-l ucideți pe acel de Dumnezeu blestemat Cochinis?”

— „Avea prea mulți Arnăuți armați cu el”, răspunse Toaderi cui glas stins, „și oamenii cei mai de frunte dini sat sunt trecuți, de mult dincolo peste munți”.

— „Vrei și tu să faci ca ei?”

— „Mi-au omorît pe Mitana, vetrișoara mea a rămas rece...”

— „Și nu vrei să te răsbuni, pentru toate aceste?”

Țăranul tăcu. Sufletul lui era obosit și zdrobit.

— „Răzbunarea înfierbântă pe om tot așa ca și dragostea”, urmă sfetnicul strein. „Ascultă-mă, omule. Ascunzătoarele, unde v-ați dus voi vitișoarele, le cunoaștem bine, eu și oamenii mei. Rămâi aici și răsbună-te. Poți avea încredere în mine. Vi-tișoarele tale vor fi, de aci înainte, tot așa de apărate aici, în sat, ca și în cea mai bună ascunzătoare din pădure. Am să te ajut eu și cu ceva parale, dacă vă legați, tot satul, să țineți de aci înainte cu mine”.

Toaderi Prisăcarul începu să răsufle din gros.

— „Nu cumva ești un haiduc?” întrebă el încet, și în glasul lui se simțea licărirea unei nădejdi.

— „Ba da, sunt”.

— „Cum te chiamă?”

— „Căpitanul”.

Amândoi tăcură apoi multă vreme și stăteau nemișcați. Luna sc scoborâ din ce în ce mai jos, as-cunzându-se supt perdeaua crengilor de teiu.

În sfârșit, Toaderi Prisăcarul, răsitflând adânc din piept, zise: „Of! o singură dorință aș mai avea: să văd pe Chir Hristofor înaintea mea, cum l-am văzut pe bietul Mitrofan de colo, din față, să-l văd plin de răni și să-l aud văitându-se. Nu mort, moartea este un chin prea scurt. Aș vrea să-I văd trăind, dar oJog și cu oasele sfârîmate — și să trăiască spre a-și aduce tot mereu aminte!”

Străinul se apropia atunci și-l apucă de mână.

— „Așa vezi! — Ei! Sămânța răzbunării crește repede ca și aișorul, îndată ce cade pe pământ prielnic! Dacă dorești tu, se poate împlini încă în noaptea ăsta. Vino cu mine! Dar pe viitor nouă haiducilor, trebuesc să ne fie deschise casele din tot satul vostru! Orcine ar veni în numele Căpitanului, să găsească, oricând, adăpost și ascultare. 'Pe legi tu, pentru tine și pentru toți ceilalți?”

— „Mă leg, Căpitane” fu răspunsul, eșit din adâncimea unui suflet, greu rănit.

— „Bine, atunci haidem la lucru!”

Trecură prin satul, cufundat în tăcerea nopții și apucară spre pădurea, ce se ridică,.asemănat unui perete negru, spre cerul înstelat.

Cum ajunsera între copaci, Căpitanul scoase un șuierat, întocmai ca acel al unui huhurez.

— „Aici”, răspunse un alt glas bărbătesc din apropiere.

— „Am nimerit Jocul”, zise Căpitanul mulțumit. „Caii. Și înainte!”

Haiducul care așteptase în pădure, ținea trei cai gata, de căpestre. Incălicară și înaintară câtva timp spre miazănoapte. Toaderi Prisăcarul băgă îndată de seamă, că tăiau deacurmezișul limba de pădure, la spatele căreia erau așezate curțile lui Chir Hristofor Cochinis. Răzbunarea începu să-i încălzească inima.

Pădurea se ridică ușor la deal și se sfârșia apoi, deodată, la marginea unei văi late și adâncate, ca o albie. Jos în fundul văii se zăriau clădirile spoite cu var ale „conacului boieresc”.

Pe când Căpitanul iscodea valea, cu ochii lui de râs, cari păreau că văd tot așa de bine noaptea ca și ziua, celălalt haiduc îi dădu Prisăcarului arme, o pălărie neagră și un suman negru și, scoțând apoi o bucată de cărbune din buzunar, îi ajuta să-și îne-grească fata.

—Gata?” întrebă în sfârșit Căpitanul.

— „Gata”.

Haiducul rămase cu caii, iar ceilalți doui o rupsera de vale, ca niște năluci, mai negre chiar, decât noaptea însăși. Deodată se opri Căpitanul și șoprî Prisăcaruilui: „Dacă ti-e frică, îmtoarce-te!”

— „Nu mă întorc!” fu răspunsul. Eră glasul răzbunării și al acelei sălbatice plăceri, pe care o simte omul la goana de om. Ea intetiâ acum inima pustiită a Prisăcarului.

Curtea lui Chir Cochinis era cufundată într-un somn adânc. Cei treizeci de Arnăuti ai lui dormiau și ei, duși.

Căpitanul se îndreptă spre grădina de poame, care se întindea în dosul caselor boierești.

Când ajunseră la ulucile țapene, Toaderi șopti: „Câinii!”

— „Eu nu mă duc Ia locuri, pe cari nu le cunosc bine”, fu răspunsul, tot șoptit, dar poruncitor.

Căpitanul se urcă pe umerii lui Toaderi, și încălică Ulucile, pe vârful cărora era așezat un coperiș îngust 'de șindrilă în tot lungul lor. Prisacarul se apucă de piciorul cei atârnat al Căpitanului și, acătându-se cu vârful degetelor dela picioare de uluci, ajunse și el sus. Să făcuse însă un mic zgomot de sgârâiere sau de lovire a scândurilor. Și vre-o ureche păzitoare a unui câine trebuie să fi simtit-o, căci o lătrătură străbătu liniștea nopții.

Cei doui oameni începură a fugi. Lătratul venea acum dealnngul ulucilor. Și dinfr-ini glas se făcuse două. Deodată însă lătratul se prefăcu într-un hăpăit cu mârâială și apoi amuți.

Intr-acea haiducii ajunsesera aproape de casă și Căpitanul, care într-a'devăr cunoșteâ bine locurile, se urcă într-un nuc, ale cărui crăngi ajungeau până pe acoperamântul casei. De pe nuc ei se lăsară în jodrsa mare băgare de seamă, pe învelitoarea casei și, printr-o răsuflătoare a podului, se strecurară cu grije.-înlăuntrul podului, unde se opriră.

Gălăgia celor doui câini, deși încetase deodată, deșteptase însă pe ceilalți lătrători ai casei. Și so-siau acuma câte unul și câte mai mulți odată, din toate părțile cufrtei celei mari, dela bucătării, dela grajduri, dela poartă, unde străjuiau Arnăuții, și Ia urmă alergă toată haita jur-împrejurul caselor, sfâșiind linișteai nopței cu urlete asurzitoare.

După ce se mai domoli vârtejul, se auziră și pași de oameni prin grădină.

— „Iok, nu e nimica!” zise un om pe Turcește, de supt nuc. „Dobitoace proaste''.

Atunci se deschise zângăinid o fereastră și un glas ascuțit se auzi strigând Grecește: „Țe este acolo? Ticăloșilor! țe?”

— „Nu e nimica, Arhonda”, fu grăbitul răspuns, liniștitor. „Nimica, zău! nu e nimica. — Am căutat pe urma câinilor cu lumânări, cu felinare. Nu s-a văzut nimic nicăiri!”

— „Nimica!” îngână glasul delă fereastră. „Pentru ațeea hrănesco eu acea leota de câini scumpi, ai? leneșilor! După țte nu sunteți in stare sa păziți singuri, apoi niți când va deșteaptă câinii, tot nu r vedeți nimica! Curți chiore, ce sunteți!”

— „Puternice stăpâne'', încercă să-l liniștească un al doilea Arnăut cu glas gros, din piept, cum vorbesc Osmanlîn, „va fi trecut vreun epure prin curte, sau vre-o nevăstuică”.

Grecul de sus trânti fereastra și-i ocărî pe Turcește: „Ghider, ghider, deveyeh ciuș der”, adică: „Dl merge, merge, și-i zice cămilei: ciuș!” ceeace dovedește o leneșe prostie, de oarece; precum se știe, numai măgarul înfelege vorba întețitoare, > „ciuș'' care se întrebuințează, Ia Turci, numai pentru el.

Arnăuții trecură înainte. Erau obișnuiți să se schimbe aserffenea vorbe, în cursul nopții, cu Chir Hristofor.

Sus, în pod, Căpitanul șopti lui Toaderi Prisăcarul: „Acum au să adoarmă și mai greu ca ’nainte”. Pe când vorbea cu el, atinse umărul Prisăcarului și simțise că tremură. „Răbdare, omule, îi zise, într-o jumătate de cias omorîtorul Mitanei va fi în mânele tale”.

Și după o jumătate de cias, când nici în casă, nici afară nu se mai mișcă nimic, Căpitanul scoase un felinar de șupt ghebă, scăpără din cremene și-l aprinse.

Apoi intrară cu multă băgare de seamă printre căprioreala prăfuită a podului, până ajunsera la o ușă, care era încuiată. Căpitanul scoase o sticluță cu untdelemn din buzunar, unse broasca cu o pană de gâscă, și începu apoi să lucreze, încet și dibaciu, cu un cârlig. Broasca se deschise.

Se strecurară înlăuntru și scoborând o scară, ajunsera într-un gang strâmb și sucit. Dintre ușile de acolo Căpitanul alese una. Erau acum în sala cea mare, care legă toate odăile între dânsele.

După asprimea aerului de Martie, de afară, îi împresura acum întunericul molatic al casei locuite. Iarăși preumblă haiducul limba de lumină, fără raze, a felinăraișului său împrejur pe pereți. Apoi se apucă să deschidă, cu grije și fără zgomot, cea din urmă ușă. Toaderi Prisăcarul îi lumină la mâini. Erau niște mâinii cu degetele lungi,subțire și osoase și de o formă aleasă. Degetele se mișcau cu așa mare dibăcie, încât ar fi putut face cinste oricărui hirurg.

Prisăcarului i se sbăteă inima în piept.

Celălalt deschise broasca, fără,să se auză, și undele de aer, încărcate cu fum de tutun și de mirosuri orientale, îl loviră în față pe cei doi haiduci.

În întunericul iatacului pâilpâiâ o candelă cu sticlă roșie, iar în dosul ei străluceau icoanele îmbrăcate cu aur și cu argint.

Toaderi ridică felinarul în sus, Căpitanul ajunse la patul lui Chir Hristofor. înainte de a se ii putut deșteptă acesta cum se cade și de a fi putut face vre-o mișcare, îi și pusese Căpitanul un căluș în gură, și ’l legă Prisăcarul cu o frânghie de cânepă peste mâini și peste picioare. În câteva clipe cei doi oameni, tari ca niște uriași, isprăvisera această lucrare. Din fata, galbenă ca ceara a lui Cochinis ieșiau, sgâiți, ochii tâmpită de spaimă. Căpitanul aprinsese lumânările de pe masă, și începu apoi foarte liniștit să pregătească răzbunarea. Din buzunarele aproape fără fund, ale rpingeli, care păreau că ascund în sine toate uneltele trebuitoare la meseria de haiduc, ieși la iveală un clește, care fu așezat în jeratecul, ce mai rămăsese în sobă.

Și pe când Prisăcarul îl mângâia pe Grecul cu aceste clește înroșite, Căpitanul scormoni și găsi, i prin lăzi și prin dulapuri, mai multe săculețe și pungi pline cui pietre scumpe și cu bani.

După un ceas haiducii părăsiră iarăși casa, fără zgomot, cum venisera, și tot,pe aceeași cale. Se lăsară în jos pe nuc și apoi o rupsera la fugă spre uluci. Tocmai lângă uluci Toaderi se împiedică de un trup moale. Eră unul dintre cei doi câini, care se deșteptasera mai întâiu, și cărora Căpitanul le aruncase câteva bucăți de carne otrăvită.

A doua zi dimineața, Toaderi Prisăcarul trecea mândru și cu capul în sus, prin satul Studina. Ipingeaua neagră o aruncase ușor pe umăr și dedesubtul ei ținea un sac în subțioară.

Când se întâlni cu țăranul cel bătrân, care cu o zi mai nainte ceruse ajutor dela Zapciu, îi zise:

—„Tată Marine, iacă aci dreptatea!” și-i arătă o pungă. „Celui de sus i s-a făcut în sfârșit milă de noi și ne-a trimes pe Căpitanul de haiduci într-un ajutor!”

În aceeași dimineață se ’ntorceau, spre marea bucurie a lui Tache Letu, Zapciul și cu Alexe înapoi la Obârșia, venind despre Soreni. Fără îndoială că boierul Iancu se abătuse dela Studina, peste noapte, pela Soreni.

Puțin după aceea sosi și un lipcan, aducând o scrisoare dela Ispravnicul Arghir Mavrachi din Caracal. El poftea pe Jianu la o sindrofie în acea seară, în, cinstea Cârc Sărdarului Iamandi, fiindcă acesta făcuse o mare ispravă atât pentru județ, cât și pentru toată Oltenia, prinsese pe groaznicul tâlhar Mereanu și-i adusese legat la Caracal.

Curtea iui Chir Mavrache era mare, plină de gunoaie și de mirosuri urîte. Tot astfel era și casa lui, înaintea căreia toomai se așezau douăsprezece hârdaie mari cu leandri, vopsite verde, ca spanacul, 5i care se scosese acuma din pivniță, unde iernasera.

Înlăuntru, în odaia de fulmat, care nu fusese aerisită niciodată, găsi Ianicu un cerc ales de boieri: pe fratele său Amza, pe Iorgu Soreanu și pe Cârc Sărdarul Iamandi, un Grec tânăr, frumos, cu mustață neagră și cu sprâncenele îmbinate deasupra unui nas subțire.

— „Ei, în sfârsit a catadicsito si boerul Zapțiu se poftească pe la noi”, zise gazda casei. „Dar firește, bre, bre!” adaogă el, privindu-l dintr-o parte. „Ca sa se facă țineva asa de fercheș, trebuieste multă vreme! La sore te poți uita, la boierul Iancu, ba!”

Și, în adevăr, Jianu se îmbrăcase cu o deosebită îngrijire. Peste anteriul de mătase, vărgat alb cu galben încins la mijloc cu un brâu scump, țesut cu fir de aur, cădea o giubea cenușiu-deschisă, îmblănită pe margini cu pacele late de samur.

Îndată ce găsi prilej, Amza Jianu trase pe fratele său mai mic la o fereastră și-i zise, lăsând să alunece o privire, mulțumită, peste toată înfățișarea mândră a Zapciului: „Așa e bine! Dovedește deștăptăciune din partea ta. Dragul meu, când cineva este următor unei chemări, trebuiește să se îmbrace cât mai bogat, prin aceasta lingușește pe ospătătorul său. Și apoi să scoți pe protivnicul tău, scoate-l afară de tot!”

— „Pe protivnicul meu?” întrebă Iancu.

— „Ei, nu te face!” zise fratele mai mare cu bunăvoință. Pare că noi ti-am înțeles că Mavrachi a pus ochii pe tine pentru fata lui cea mai mare, dar fiindcă boierul Zapciu se lasă greu și vrea să fie rugat, Chir Arghir a apucat prilejul de moț și vrea să-i frece pe Cârc Sardarul Iamandi pe supt nas. Să vezi îndată, ce halal are să-i facă pentru prinderea acelui tâlhar. Și celuilalt, calicului de Cârc Sărdar, îi lasă gura apă după pungile cu galbeni ale Ispravnicului”.

— „Fiind 'patru fete poate să aibă și el parte de una, zise Iancu nepăsător.

Se auzi atunci Mavrache: „Boierule Amza, fara îndoiala ca istorisești fratelui Dumitale fapta cea mare a Chirc Sardărului nostro?

— „Da, tocmai începusem”.

— „Țe credeți Domniavostra? are sa se bucure Banul Dumitrache de vitratul atesta minonato? urmă Mavrache.

— „Foarte mult, negreșit, zise Iancu și, întorcându-se spre Iamandi: „Cum ai făcut isprava asta, Cucoane Costache?”

Iamandi își netezi mustața spre a ascunde un surâs de mândrie și zise: „Ieri noapte, eram pe Olt, din sus de Dragațani, si după multa vreme pe urma tâlharului. Goana nu era ușoara. L-am ajuns la Olt tocmai când era sa treca în Romanțul mare. Apa venea forte mare”.

—„Evrica, Evrica!” strigă Mavrache, bătând pe Cârc Săndarul pe spate.

— „Mereanu era singur?” întrebă Iancu. Iorgu Soreau se amestecă și el în vorbă râzând:

—„Da da era singur. Se zice, că are undeva o puică, îndrăcit de frumoasă, la care tocmai petrecuse câteva ceasuri de miere. Tovarășii lui îl așteptau dincolo de Oit, și atunci Chir Costache, dimpreună cu venirea apelor, i-a tăiat drumul. Firește, dacă am avea slujbași tot că Cârc Sărdarul și ca Zapciul nostru, atunci am trăi în Tara Rumânească ca în sânul lui Avram.” Și-și puse mâinile groase pe umerii lui Iancu, rânjindu-i în față.

Râdeau și ceilalți, cu totii, afară de Amza; fiindcă în tot județul se credea, că Iancu era îndrăgostit de frumoasa cucoană a lui Soreanu. Iancu însă făcea haz că lumea putea crede una ca asta, și se uită, cu conștiința liniștită, în ochii lui Iorgu, fiindcă sărutatul pe care i-i furase pătimașa Caliopi la serbarea dela Obârșia, nu fusese înapoiat niciodată din partea sa.

Amza Jianul începu să vorbească despre recoltele ce se așteptau. Dar boierul Iorgu n-avea poftă să lase să scape din mână cârma sindrofiei, și începu iarăși să laude isprăvile Cârc Sărdarului și prietenului său Iancu.

—„De ce n-am fete!” zise el — și urmă o nouă izbucnire de râs. Soreanu, care se credea glumeț, neîntrecut de altul, urmă râzând grosolan: „Dar pentru ce are cineva prieteni, decât spre a lăsă lor toate bunătățile, pe care el nu le poate avea însuși. Iaca Chir Arghir și boierul Amza, niște părinți fericiți, cari,..”

Amza îl întrerupse din nou, căutând să schimbe vorba, dar Soreanu ’și înțepeni mâinile groase în șolduri și-i răspunse: „Frate Amza, ești rușinos și sfiicios, pare că-ar fi o fată mare. Să știi, că sfiala nu mai este acum Ia modă, cu ea nu mai ajungi departe. Acum se oer cu totul alte însușiri. Am să vă spun eu ce se cere astăzi. Tocmai de curând am aii-zit o istorie foarte frumoasă, care i s-a întâmplat vărului meu Ioan”.

— „Care văr Ioan, Arhonda?” întrebă Iamandi.

— „Ei, care văr să fie?” răspunse Soreanu, dându-și osteneală să ascundă lauda de sine și să spună lucrurile într-un chip cât mai firesc, „Ioan,

Ioan Caragea Vodă! Ha, Ha, ha!” și toată fața lui se lumină. „Așa dar, Vodă, cinstiți boieri, a trimis să-i cheme pe un boier anume Nicu Teleagă...”

— „Ce? boier?” întrerupse Amza ridicând sprincenile.

— „E, hehe!” cucurigi Iorgut „Se înțelege, că daca aș fi auzit și eu că i se zice ăluia boier, ași fi sbârcft și eu din nas, înainte de a cunoaște toată istoria, pe care am să v-o povestesc. Nicu Teleagă este un slujbaș mic, dar un mare hoț, un hoț așa de mare, încât vărul meu Ioan a dorit să-i făcu cunoștința mai de aproape. Și când s-a înfățișat la Curte, i-a ținut Măria Sa' Vodă, vărul meu, un logos, după care oricine alt ul ar fi trebuit sa intre în pământ. Nicu Teleagă însă a rămas foarte liniștit, și plecânidu-se, cu un surâs pe buze, răspunse: „Clepto, cleptis, clepti! — Eu fur, tu furi, el fură!”

— „Ne mai pomenit!” striga Amza. „Fără îndoială va fi primit pentru această obrăznicie dela ciohodar o seamă bunicică de lovituri cu toiagul cel roșu”.

— „Ași! de unde? Nici măcar topazul vărului meu nu l-a gustat!”

Toiagul, îmbrăcat cu catifea roșie, slujea la pedepsirea boierilor mai mici, iar boierii mari îi batea Vodă singur cu topuzul.

— „Stați, aveți răbdare!” urmă Soreanu, râzând și făcând el însuși mare chef de povestea sa. „Măria Sa, vărul meu, a fost așa de mirat, așa s-a înveselit de vorba ne mai pomenită, a lui Nicu Teleagă, încât... ia gâciți ce-a făcut? i-a dat caftan de boier!” gâfâi Iorgu. „Caftanul de boier, cu tot șartul, cum se cuvine, adică Nicu Teleagă a încălecat dinaintea Beilicului pe calul de călărie al Măriei Sale și, însoțit de ciohodarii domnești și cu meterhanaua, a fost purtat prin tot orașul București. — Ha, ha, ha! cu sfială ar fi ajuns vreodată la asemenea cinste? Ce?”

Mavrache și Iamandi stau să plesnească de râs.

Dar Amza simțea o rușine nespusă, căci deși,fă-, cea tot ce putea spre a se pune bine eu stăpânirea, rămăsese totuși încă un Jianu, și grosolănia lipsită de tact și de duh, cu care-și bătea joc Soreanu de această înjosire a Rumânilor în fața Grecilor, îi pricinuia durere. Tresări, când întâlni privirea fratelui său cel mic, care în tot cursul povestirii se uitase, ațintit, numai la vârfurile imineilor săi galbeni.

Într-aceea se făcuse vreme de masă și o slugă murdara pofti pe boieri la mâncare. Acolo Costache Iamandi iăceâ curte uscățivei Evsevia. cu învederată dorință de a se face ginerele ei, iar Iancu primea de la grăsulia Caliopi priviri, când supărate, când ahtiat de galeșe.

Cele patru fete ale Ispravnicului și cele două cuconițe Jience nu ridicau ochii de pe fata mesii.

Un lăutar din taraf făoeâ un cântec despre prinderea lui Mereanu și Iancu fu cel dintâi, care-i aruncă un galben în gura cămășii, cum era deschisă Ia piept.

— „Aoleu!” zise Soreanu, când văzu această aruncătură atât de dibace, „n-aș vrea să stau în dreptul puștii D-tale, Jiene!”

Lăutarul urmă, ou foc sporit, să laude pe viteazul Cârc Sărdar și pe Arnăuții lui.

— „Ei, uitasem”, zise Iancu, „dar nici Arnăuților viteazului Cârc Sărdar nu le-ar face rău câte o dușcă bună de băutură. — „AIexe!” zise el slugei sale, care stă printre oamenii curții, ce mișunau împrejurul mesii, „du-te și dn-le cavă de băut și băeților, cari străjuesc pe Mereanu.

Dintre toți musafirii lui Mavrache, Iancu fu cel din urmă care părăsi curtea cu poștalionul său încărcat 'de clopoței. El duse pe fratele său și familia lui până la casa lor.

Amza era amărît, așa de amărît, cum poate să fie numai un om ambițios, după ce a avut de suferit. jicniri din toate părțile societății. Eră supărat pe Cârc Sărdar, pe Soreanu și pe Iancu, a căruia nepăsare, când aveâ prilejul unei însurători așa de strălucite, i se părea o bătaie de joc fată de soarte.

— „Ferește-te de acest Iamandi”, zise Amza lui Iancu.

— „Da pentru ce să mă feresc? Fiindcă și-a îndeplinit bine datoria lui? Tocmai aceasta îmi place la el!1' răspunse Iancu râzând.

Amza, care nu vroia să vorbească mai respicat în fata fetelor lui, se stăpâni și tăcu supărat. Tânărul unchiu, pentru care amândouă nepoatele aveau o nemărginită admirație, le mai trimise, glumind, câteva sărutări cu mâna, pe când mama lor le mână înaintea sa pe scări în sus, ca pe niște oițe.”

Clopoțeii dela poștalionul Zapciului se pierdeau în depărtare și Caracalul se cufundă iară în somn și în liniște.

Numai în curtea' temniței, înconjurate cu ziduri, era mare chef și bucurie din pricina cinstei cu băutura, ce făcuse Zapeiul cel binevoitor. Un foc, făcut în mijlocul curții, lumină ceata de Arnăuți, cu ipin-gelele lor roșii, puși-pe chef, iară7 cealaltă parte a curfii, mai ales dealungul zidurilor, era rămasă în întuneric. Din această beznă ieși la iveală un flăcău mohorît, îmbrăcat și el cu mintean roșu, împodobit cu ceaprazuri negre și galbene și care avea în cap un fes civit, al cărui ciucure îi atârnă pe frunte. El intră în casă. Curând după aceea se înfățișă la închisoarea lui Mereanu, spre a schimbă pe Arnăutul, ce rămăsese acolo de pază, bosumflat, și care plecă acum zorit, ca să-și primească, și el, partea cuvenită din vinul de Drăgășani.

Paznicul cel nou zăvori ușa cu îngrijire, luă felinarul de pe podeala umedă și lumină cu el fața întemnițatului.

Acesta plecase, adânc spre piept, capul său cu chică lungă, cum o purtau haiducii, și avea dureri mari, fiindcă fusese bătut la tălpi.

Arnăutul se plecă într-un genuche și începu să-i desfacă obielele, pe care, după bătaie, i le pusesera, sucit și fără rost, împrejurul picioarelor.

— „Ce vrei să faci?” mormăi sălbatec tâlharul.

— „Vroiu să-ți spăl tălpile cu rachiu de furnică”, fu răspunsul.

Celălalt ridică atunci capul și îpcercă să ghicească, în lumina slabă a închisorii, cine ar putea îi acest prieten neașteptat?

Avea niște mâini subțiri, arse de soare, care lucrau cu o nespusă dibăcie. După ce-și isprăvi slujba de Samaritean, necunoscutul scoase o pilă de supt ipingea, și tăia obezile dela-picioarele lui Mereanu.

Apoi îi zise încet! dar hotărît: „Intr-o jumătate de ceas ai să fii slobod. Am să taiu și drugii dela fereastră. Mâine, sau poimâine poți să fii la oamenii tăi, peste Olt. Să te întorci și să calci grajdurile iui Hristofor Cochinis din marginea pădurii dela Studina. Ieri noapte a fost chinuit și jefuit. Acum sa-i Iuați caii. El are zece cai aleși, șease din ei sunt ai voștri, dar patru, cei patru suri cu coamele albe, să-i aduceți în sălcișul dela lacul Dunării Poteliț. Ai înțeles?”

— „Am înțeles”, răspunse Mereanu, scuîându-se încet în sus. Apoi întrebă: „Da cine ești tu?”

— „Cineva, care vrea binele vostru, și care are și putere să vi-I facă. '

După puțină tăcere, în timpul căreia Mereanu sprijininidu-se de păreți, căută să-și găsească din nou cumpăna trupului pe picioarele sale, pline încă de răni, dar acum bine învelite, el zise: „Astăzi e Luni, Vineri, stăpâne, au să fie caii la sălciile de lângă lac”.

Vorba „Stăpâne” îi scăpase haiducului fără voia lui, deși nu era Obișnuit S-o întrebuințeze.

Vineri se înfățișă la Zapciul plășii Balta, vătaful de curte al lui Chir Hristofor Cochinis cu jelanie, înștiințând, că stăpânul seu a fost călcat de tâlhari de două ori în curs de trei zile, că a fost schingiuit grozav și a fost jefuit.

Se milogea, rugându-se de Zapciu, să scape măcar o parte din giuvaerioale și caii stăpânului său din ghiareie procleților de haiduci, căci boierul Iancu e singurul stâlp al dreptății în vremiurile a-ceste de groază.

Boerul Iancu făgădui, că va face tot ce va sta în puterea lui.

Puțin după aceea Cochinis primi câteva din giuvaericalele date înapoi, precum și doui din caii cei suri.. Aceasta era, — îi trimise vorbă Zapciul, cu părere de rău, — tot ce s-a mai putut găsi în vânătoarea, ce o făcuse după tâlhari.

Din toate părțile începîi acum să se ceară ajutor Zapciuiui, căci se vedea, că începuse „să lucreze” ceata lui Mereanu, după scăparea lui din temnița dela Caracal, în urma căreia Cârc Sărdarul Iamandi era cât pe-aci să înnebunească de ciudă. Ceata lui Mereanu lucră împreună cu alte cete mai mici de tâlhari, cari bântuiau mai din ’nainte județele Olt și Jiu. Numai plasa Balta din Romanati rămăsese scutită de ele toate.

Și, ciudat lucru, se părea, că tâlharii știau totdeauna foarte bine, unde era potera și caută să-i calce, și atunci ei erau, totdeauna, alt undeva. Când îi urmărea prin dealurile împădurite ale.Olteniei de mijloc, atunci erau ascunși în bălțile și sălcișurile ostroavelor Dunării, iar când îi căutau la Olt, erau pe la Jiu.

Cârciumarii Greci, arendașii Greci, și la urmă și proprietari Greci, nu' mai știau ce să facă.

Cea mai strașnică pază de Arnăuti nu îi speria pe haiduci. Ei nu făceau omor decât foarte rar. și numai atunci, când erau siliți să-l facă, spre a se scăpă pe sine înșiși. Obișnuiau însă să le scrie, liftelor, câte un răvaș, în carnea și în oasele lor, spre aducere-aminte.

Nici un grajd nu mai era sigur de ei, și fiindcă erau cei mai buni cunoscători de cai, căutau numai caii cei mai aleși.

Pe când sburau însă caii tuturor Grecilor și ai prietenilor lor, pe atunci se umplea un alt grajd cu cei mai buni cai de căJărie și cu. telegarii cei mai fălași, era grajdul Banului Dumitrache din Craiova. Se începuse cumpărările zorite, schimburile și vânzările de cai ale Banului Bibescu odată cu sosirea unei perechi de cai suri, ale căror coame argintii dădeau ca o spumă în jos pe gâturile lor, mândru încordate. Și în curând i se dădu Banului Dumitrache porecla: „Giambașul”.

Dar toate firele acestor întâmplări se adunau într-o singură mână, a cărei putere era așa de mare, fiindcă n-o bănuia nimenea. Iar conștiința puterii începu să umple sufletul aceluia, care simțiâ c-o are, cu un nou farmec, necunoscut lui până atunci.

Urmând sfatul bătrânului Moangă, Jianu se înfrățise cu dracu, și în urma acestei cumetrii, pătrunsese adânc în vrejile Ocârmnirii. Prin cele ce văzuse, se sporise setea lui de răzbunare personală și ajunsese o sfântă furie pentru, dreptate și pentru Țara lui. Dreptatea însăși luase în inima lui chipul iubitei sale.

In sufletul, ales și mândru ai acestui om, era înrădăcinat un amestec de însușiri moștenite dela Daci și dela Romani: ovânjoasă putere de viață, împreunată cu o bogată înțelegere a rostului ei, plină de gânduri înalte și largi. În sufletul lui era adânc sădită iubirea de dreptate. Că se călca dreptatea în picioare în Țara Românească și că cei mai buni din Țară, cum erau chiar frații lui, lăsau să se facă aceasta, mulțumindu-se să fie uiumai ei singuri fără prihană, aceasta făcuse din tânărul Jianu un dârz și mândrit disprețuitor al oamenilor, și-l silise să caute singurătatea. Lovitura sorții, pe care o primise acuma în inima lui, îl hotărîse să caute răsbunare.

Dreptate! Această noțiune nu se găsește nicăiri în natura primitivă. În lupta veșnică a puterilor între ele și pentru înrâurirea lor una asupra alteia, nu există decât dreptul celui mai tare. Numai oamenilor le-a trecut prin minte, că puterea poate să fie și nedreaptă. De aceea și luptele lor pentru dreptate sunt atât de înverșunate și, tot clin aoeastă pricină, lupta e pi sfântă pentru acela, care, fără să se gândească la al său folos, a scris „Dreptate” pe scutul său. Și pe câtă vreme lui-i scade mânia, pe atâta timp nu se stinge nici nădejdea lui.

Era cea,mai înălțătoare bucurie pentru Iancu, că ținea acuma în mână fulgerile răsplătirii. Pedeapsa și ajutorul, atributele Dumnezeirii, acuma le împărțea și el! — Banii nu mai aveau nici o însemnare pentru dânsul. Putea să aibă câți ar fi dorit și având conștiința, că-i întrebuințează numai în folosul altora, el îi luă ori unde-i găsia.

Astfel acele vremuri, în. care dreptatea era mai batjocorită și mai înjosită, născuseră un Apostol al dreptăței, însuflețit și îndrăsneț, cum rar a mai stat altul.

Deci Iancu se hotărî, într-una din zile, să atace o i autoritate, de care până atunci nu cutezase nimeni să 'se atingă, să atace pe starețul unei mănăstiri Grecești.

Spre miazănoapte de Caracal, într-o vale împădurită, la marginea unui rîuleț, era așezată mănăstirea Căluiu, una din moșiile cele mari mănăstirești ale căror venituri erau „închinate” cinnovielor de călugări din Palestina și dela Sfântul Munte. Căluiul cu pădurile sale, cu viile, cu1 morile și cu satele, țineau de Sfântul Mormânt din Ierusalim. Călugări nu mai erau în mănăstire, afară de igumenul, de diaconul, doui preoți și un paraclisier. Era un fel de bastion bisericesc al chinoviei dela Ierusalim, mai bine zis, un fel de conac negustoresc al călugărilor, un han pentru vechilii lor.

Astfel bogățiile Țării, pe care nu le înghiteau Turcii, se duceau la bisericile cele depărtate. Și fiindcă era vorba de aur, străinii creștini îl stoarce tot așa de aprig, din blagoslovita Țară Românească ca și Mahomedanii.

Fiind însă creștini, și încă preoți, i se părea lui Iancu, că ei sunt și mai răi decât Turcii.

Dar el era atunci singurul care judecă astfel. Nici unul din oamenii epocei nu s-e gândea în felul acesta. Biserica era sfântă și prin urmare nu era nevoie de cercetare fată de faptele ei.

Iancu nici nu avea de gând, să stea la vorbă cu cineva asupra lucrurilor bisericești. Obiceiul lui era să gândească singur și apoi să prefacă în fapte roadele gândirilor sale.

De aceea, într-o dimineață, ’i porunci lui Alexe:

—„Vestește pe Dinu Buzatu, să fie mâine seară cu băeții lui în pădurea Căluiului”.

—„În pădurea Căluiului?' întrebă Alexe mirat.

— „Da”, urmă Jianu, „când am fost deunăzi poftit la masă la acel câine de staret, mi-am eșit din răbdări. Pusese pe țăranii mănăstirii să bată vre-o-douisprezece țărani cu bicele, până le tâșnia sângele și apoi să-i încuie în beciu, fiindcă nu mai puteau plăti dările pentru mănăstire. Femeile și copii’ acelor nenorociți au trebuit să se robească, pe lunî de zile, la un arendaș vecin, Grec, ca să răscumpere pe bărbații și pe părinții lor din ghiarele igumenului. Și acest drac împelițat urmărește tot ce mai au oamenii, până și.pătura, cu care se învelesc și căldarea de mămăligă. Spune dară lui Dinu, sa fie mâine seară, negreșit, deasupra Căluiului.—Ei?' ce stai cu gura căscată?”

Pe fața arămie a Țiganului părea c-ar fi căzut o subțire ninsoare de cenușă.

— „Stăpâne...” gângâi Alexe.” „La mănăstire? Vrei...”

— „N-ai grijă, n-am de gând să mă călugăresc zise Iancu râzând și prefăcându-se, că n-a înțeles bine gândul slugei sale credincioase.

Dar Țiganului nu-i era de gluma.

— „Stăpâne”,, se rugă el cu mâinile ridicate, „nu te atinge de cele Sfinte!”

— „Fii pe pace”, răspunse Iancu, „Igumenul ăla nu e sfânt de ioc”.

— „Dar este unsul Domnului!”

— „Mirul, cu care a fost uns el, mi se pare că nu s-a luat din Cer!”

Țiganului evlavios i se făcu părul măciucă: „Stăpâne, lucrul ăsta n-are să se sfârșească bine”.

— „Deci”, zise Iancu, „găsești, că este drept, și plăcut lui Dumnezeu, ca țăranii din Căluiu să fie beliți de vii?

Alexe, căruia ’i intrase până în carne și-n oase morala haiducească de milă și de compătimire pen tru cei asupriți, sta acum într-o grea cumpănă.

„Crezi tu”, urmă Iancu, dăscălindu-l cu răbdare, „că țălpjle crăpate din bătaie, până curge sângele din ele, dor mai putii, fiindcă Prea Sfințitul tău de starit a dat poruncă, să fie oamenii schingiuiți? Crezi tu că foamea încârcește mai puțin matele oamenilor, fiindcă, rodul muncii lor se mistuește de Sfânta Mănăstire? Crezi tu, că bunul Dumnezeu a poruncit slujitorilor săi de pe pământ, ca să asuprească pe ceilalți oamgnii sărmani?”

Bietul Alexe nu găsea nici un răspuns. El știa numai două lucruri: știa că preoții sunt sfinți, și ca' stăpânul său nu poate să greșească. Mintea lui încremenise în fata luptei dintre aceste două lucruri, el putea numai să se vaiete iarăși încet: „Milostive, aceasta nu poate să aibă un sfârșit bun”.

Ochii de vultur ai lui Iancu, începură atunci să fulgere.

— „Ajunge!” zise el mânios. „Știi că eu nu pot suferi prostia. Spune-i numai lui frate-tău, ce-am poruncit”

Frica de păcat îi mai dădu lui Alexe, încăodată, îndrăzneala de a se împotrivi: „Stăpâne, până astăzi nici un haiduc nu s-a atins vreodată de vreun preot. Băieții vor...”

— „Dacă nu vor băieții, du-te dracului cu ei cu tot! Ma duc singur la Căluiul”.

Vorba asta prinse.

A doua zi dimineața zapciul și cu sluga lui ieșiau, călări, din curte. Boierul Iancu avea de gând, să mai făcă un ocol prin partea de Miazănoapte a plăcii sale și seara se opriră la o cârciumă care stă, singuratică, la marginea cea mai depărtată a plășii.

Cârciumarui se grăbi să facă pentru cinstitul musafir un pat în pridvor, așternând fân proaspăt și punând pe deasupra cele mai bune scoarțe și perini, care le avea. După cină Iancu se înveli în ipingeaua să și se culcă pe patul, frumos mirositor.

Alexe se culcase afară, pe o căpiță de fân, din care mâncau caii.

În curând nu se mai auzia nimic mișcând în hanul singuratic. Pe deasupra dealurilor împădurite dimprejur, străluceau stelele pe cerul de primăvară,lipsit de lumina lunei, și aerul de noapte era încărcat de mirosuri minunate.

După vreun ceas de vreme, Țiganul scoase o legătură de zdrențe de sub șeaua calului și înveli cu ele copitele celor doi cai, cari păreau obișnuiți cu asemenea încălțăminte.

Apoi trecu încetișor, de-a curmezișul curții, se urcă pe o putină de varză, care era lângă pridvor, și, băgând mâna printre șipci, trase pe zapciul de ipingea.

Acesta se deșteptă și sări fără zgomot peste marginea pridvorului.

Cu pașii neauziți de nimeni, călăreții se îndreptară cu zor, spre poiana din pădure.

După un alt cias Căpitanul de haiduci se opri împreună cu cei treizeci băeți ai lui la zidul mănăstirii Căluiu, pe care-l sări, la un loc bine cunoscut de el.

Erau acum în curtea dinlăuntru, în mijlocul ei se vedeau cam nedeslușite din pricina nopții, formele bisericii. La stânga era stăriția, la dreapta un șir de chilii.

În liniștea adâncă a nopții, se auzea numai murmurul unei fântâni și, de dincolo de ziduri, străbăteâ vâjâitul râulețului Căluiul.

În liniștea aceasta însă se ridicau glasuri, cari nu se auzisera în cursul zilei, când curtea răsună de vaietele și de tânguirile țăranilor schinguiți. erau glasurile vitejilor de acum două sute de ani, ale Bu-zeșt-Jor, credincioșii luptători ai lui Mihai Viteazul, cari odihneau acolo, supt o lespede largă de piatră, lângă zidul bisericii.

Cine ascultă, în tăcerea nopții, cu sufletul curat,.putea să audă aceste tainice glasuri din curtea mănăstirii Căluiului. Se înțelege dacă era Rumân, căci glasurile erau din vremea acea când nu se vorbea încă grecește în Țară, și când cei trei frați: Radu, Stroe și Preda Buzescu, „balauri în luptă”, cum îi numește poporul în cântecele sale — slujeau cu credință oțelită pe Domnul lor, strălucit în războaie, luptând împotriva păgânei semiluni. Ei erau din vremea acelor opt ani de domnie ai lui Mihai Viteazul, în cursul cărora pepiul lui de leu a stat neclintit stăvilar, împotriva puhoiului de Turci, până când Mihai a căzut prin vânzare. Un an abia în urmă, la 1602, potopul Ienicerilor a ajuns, să lovească zidurile Vienei.

Despre toate aceste lucruri, povesteau acele glasuri mărețe, tainic, în liniștea nopții. Iancu înțelegea ce spuneau, nu doară fiindcă cunoștea istoria Țării sale, aceasta nimeni n-o cunoștea pe atunci, ci fiindcă amintirea celor trei frați Buuzești, rămăsese încă vie la țăranii din partea locului și dela ei învățase și Iancu s-o iubească.

Haiducii, cari trebuiră să se oprească deodată și ei pe loc, la spatele Căpitanului lor, credeau că el ascultă numai la chiliile de dincolo, dacă nu se mișcă cineva.

Fiindcă Jianu stă pe loc, Alexe îndrăzni să-l întrebe: „Auzi ceva, stăpâne?”

— „Da, aud”, zise Jianu.

— „S-au deșteptat părințeii cumva?”

— „Nu, ci s-au deșteptat Buzeștii!”

După acest răspuns, neînțeles pentru Alexe, Căpitanul plecă iarăși, cu grabă, înainte.

Ușile dela chilia starițului fură tăiate cu ferestrăul, și drugii de fier, cari erau așezați pe dinlăuntru, deacurmezișul ca să le întărească, fură scoși și suciți, cu o putere și cu o îndemânare nemaiauzită.

Tocmai înaintea iatacului, unde dormea starițul, felinarul Căpitanului descoperi încă o altă piedică: era un frate, care dormea acolo spre a păzi pe Prea Sfinția Sa.

Haiducii se apropiară așa de ușor pe ciorapii lor de lână, încât' fratele dinaintea ușei nici nu-i simți, urmându-și somnul înainte. Intr-o clipă îi pusera un căluș în gură și-l legară fedeleș.

După ce intrară în iatacul igumenului, Iancu porunci fără să-și mai stăpânească glasul prea mult, dar vorbind din gât, cum fac Țiganii, să se aprinză lumânările. Alexe care găsise lumânări, le aprinse la flăcărița candelei cu sticla verde, așezată într-un pahar de argint....

Când se făcu lumină bine în iatac, ei văzură pe părintele Atanasie, șezând îngenuchiat pe patul lui, încremenit, și privind cu ochi sgâiți, la tâlharii, cari îi umpleau toată casa. Avea înfățișarea unui pitic răutăcios și nevoiaș, îmbrăcat într-un halat cenușiu vărgat cu roșu și căptușit cu pene de puf.

— „Lăsați-mi vieata, dăruiți-mi vieața, boierilor mari!” bălbăia el, tremurând din tot trupul ca o varga.

— „Aici”, zise căpitanul, „numai unul este mare”.

— „Atunci iartă, iartă-mă, Măria Ta”, miorlăia Prea Sfințitul.

— „Și adică la ce ’ți mai trebuie ție viată?” îi tăiă vorba fiorosul haiduc cu barba neagră și cu pletele lungi negre.

Dar igumenul n-avea poftă, să facă filozofie.

— „Luați tot, luați-mi tot!” se văicăria el.

— „Dacă singur vrei, vom face-o cu plăcere”, răspunse Căpitanul, „Dă-ne încoace cheile!”

Omulețul se suci în pat și scoase de supt căpătâiu o legătură de chei. Pe când se aplecă Căpitanul deasupra lui așa de aproape, încât atingea cu pletele sale mânile starețului, acesta îi arăta cu degetele uscate cheile încâlcite, iar printre dinții, cari fitremurau în gură zise: „Aceasta e cheia dela lada supt patul meu... aceasta dela dulapul din zid, de colo, din colț... aceasta dela scrinul cu cele trei sărtare...”

— „Mulțumim Sfinției Tale”, zise Căpitanul și întorcându-se către băieți: „Puneți-i căluș și legați-l de piciorul patului.

Acestea toate se făcură așa de repede, încât starețul, intrat în fiorii morții, nu putu nici să scoată vreun țipăt?

Băieții mai pierduseră încă o parte din evlavia lor pentru „cel uns” al Domnului, când îl văzură, cât era de ticălos în halatul de noapte, și unul din ei zise celui de alături: „Ce mai stârpitură nevoiașe”.

Începură să le sclipească ochii la toți și cu mare zor ajutau Căpitanului, ca să scoată din lăzi și de prin dulapuri banii și lucrurile de preț, argintăria și guvaericalele pe cari le dăruiseră atâtea Suflete credincioase. în copilăreasca lor nădejde, că se vor răscumpăra, cu ele, de pedepsele faptelor ticăloase, ce le săvârșiseră în vieața lor.

Crucile și evangheliile, împodobite cu pietre scumpe, Iancu nu Ie atinse. El nu era dușman al semnului și al cuvântului lui Dumnezeu, era dușman numai al slujitorului lui cel nemernic.

Atunci, în mijlocul lucrării de jaf, în mijlocul zgomotului, ce se făcea cu argintăria și cu pungile de bani, în mijlocul scârțâitului cheilor, ce se suciau în broaște și al sipetelor ce se deschideau, — se auzi deodată un sunet limpede și uscat, apoi încă unul și un al treilea, în restimpuri scurte, și apoi bătaia mărunțică a toacei, purtată prin curte. Eră chemarea la rugăciunea de miezul nopții, la care trebuie să ia parte, în fiecare noapte, toți călugării bine-credincioși.

Haiducii se opriră, toți în starea, cum tocmai se găsiau, aplecați peste vre-o ladă, sau îngenuchiați pe jos și strângând vre-o legătură. Toți își făcură cruce; câte un ochiu se rătăcia și pe la nemernicul, care era legat de pat și atunci, în locul piticului pipernicit, vedea iarăși pe igumenul temut, care putea să arunce groaznice blesteme pe capetele oamenilor.

Această schimbare a simțului evlavios o scurtă Iancu repede.

— „Grăbiți-vă!” le porunci. Și împărțind legăturile între ei, păstră pentru sine numai un ghiozdan de safian roșu, în care erau hrisoavele, găsit între odoare. Puse apoi să stingă lumânările și ’și duse băieții săi iarăși înapoi la intrarea casei. Acolo le mai porunci iară șoptind, să se oprească toți pe loc.

Prin pervazul ușei, tăiate, cum era cu ferestruica, se putea vedea bine afară în curtea întunecată.

Prin bezna nopții înaintau acuma, după ce amuțise toaca și începuse sunarea clopotului celui mic al mănăstirii, trei luminițe slabe, una după alta. Ele, veniau din cealaltă parte, dinspre chilii, încetineli fără raze și prea slabe, ca să arunce lumină de ajuns, plutind numai, ca niște năsturei de aur, prim negrimea nopții. Se vedeau apoi cum se închinau lumânările din mânele părințeilor, una către alta, și cum purtătorii lor intrau în biserică.

— „Haideți acum!” zise Căpitanul.

A doua zi dimineață, pe când Iancu Jianu mai dormiâ încă în pridvorul cârciumei, unde-l lăsase cârciumarul de cu seară, sosi o slugă dela Mănăstirea Căluiu, în fuga mare, și ceru să vorbiaseă îndată cu cârciumarul.

Alexe îi eși înainte dîntr-un șopron și zise: „Mă omule, nu strigă așa tare. Măria Sa, zapciul, doarme încă, colo sus”.

— „Tocmai după el m-au trimis, frate”, șopti zorit, argatul. „S-a auzit că este aici în cârciumă. Pe noi, la mănăstire, ne-au călcat haiducii astă noapte”.

— „Ce spui!”

Fiind vorba de asemenea împrejurare, Alexe se învoi să deștepte pe boierul Iancu din somn. Boierul Iancu se milostivi, deși Căluiul nu cădea în, plasa lui, să fie următor chemării și să sară într-ajutorul Sfinților Părinți..

În curtea Mănăstirii mișunau Țiganii, slugile și țăranii, parcă era un viespar; jar înlăuntrul stăriției în iatacul lui, se văitâ și tipa părintele Atanase, povestind părinților grozăviile c^) le suferise Ia călcarea de astănoapte.

Zapciul ceru să i se istorisească, cu deamănuntul, toate cele întâmplate și stărui să i se descrie tâlharii, cum erau?

Răspunsul fu: că erau văpsiți toți cu negru pe obraz, ca niște draci. Cine ar fi în stare, să descrie asemenea Scaraoți?

— „Și ce s-a furat?”

Înnecat de zbuciumare și răgușit de bocete, începu starițul să numere comorile, ce i se furaseră.

—„Și răul cel mai mare, cea mai mare pagubă” țipă el, „este că mi-au luat și ghiozdanul cu hrisoavele Sfintei mănăstiri! Cine o să mi le mai facă la ioc! Abia de câtăva vreme Vodă a voit să supună mănăstirile închinate la un bir, pentru întărirea hrisoavelor lor! Ce credeți, că are să ne ceară acuma, când ne lipsesc hrisoavele cu totul!”

Apoi ridică amândouă brațele în sus, de-i fâlfâiau lyânicile cele largi și, amenințând cu toi agul, ferecat cp argint, semnul pinului, înălță fața sa ofilită, înconjurată de o barbă sură, zbârlită, și începu sa blesteme pe făcătorii de rele. Se părea, că acest omuleț creștea din ce în ce mai mare, fiindcă acum se simțiâ iarăși tare și în apele lui.

Blestemul se întrebuința pe atunci cir mare țirimonie, atât la biserică, cât și la judecăți. Nici un hrisov de danie sau ctitoricesc nu se făcea, nici o danie sau diată, care să uni fi fost „întărită și omologată” cu blestemele cele mai îngrozitoare.

Erau mai multe feluri de legiuiri: „Pravila împărătească sau Vasilioalele”, „Obiceiul Pământului”, „Pravila Bisericească” și apoi deosebitele porunci și Hotărîri Domnești, care mereu se schimbau. Oamenii cu bună memorie puteam să găsiască rostul lor și să iasă la un liman din acest haos, dar nimenea nu era în stare, să aducă la conglăsuire o condică cu cealaltă. Oricare hotărîre judecătorească se putea răsturnă, dacă era privită din punctul de vedere al celeilalte legiuiri.

Nu era deci mirare, că simțul dreptate, de statornicie și de vecinicie, care este înnăscut omului, fiindcă a vroi ceva din tot sufletul, vrea să zică a vroi ceva pentru totdeauna, căută scăpare la puterile supranaturale. Unde mi mai folosesc mijloacele omenești, acolo se face apel la cele Dumnezeiești, și fiindcă preoții înfățișau Dumnezeirea pe pământ, ei ajunsera, cu vremea, adevărați meșteri în ale blestemului.

Părintele Atanasie știa pe de rost toate afurisiniile, care se găsiau la sfârșitul hrisoavelor și de aceea încheia vorbirea sa cu cuvintele îngrozitoare:

„în sufletul lui, și o groapă să-i fie săpată, ca să cază în ea; casa lui să rămâie pustie, și el să rămâie pribeag prin lume; numele lui să fie șters din cartea celor vii, și să nu se poată găsi între cei drepți; vieața lui să fie lungă, și fiecare zi spre chin să-i fie, și la ziua Judecății-de-apoi să nu aibă parte de a vedea strălucita față a lui Dumnezeu, ci foc și cenușe, vânt și vifor să fie partea lui dimpreună cu Iuda Iscarioteanul cel blestemat, și cu Arie, afurisitul, sa stea și să se topească în flăcările Ghenei! Întreit blestem pe capul lui în numele Domnului nostru Isus Hristos și al celor 308 sfinți părinți dela Nichea! Amin! Amin! Amin!”

Atât el cât și ceilalți doui preoți, apucară apoi făcliile, pe care le aprinsese diaconul, cum era obiceiul la această înfricoșată țirimonie, și cu toții întoaTsera lumânările cu flacărele în jos și le stinsera.

Apoi starițul se rugă și de zapciu să îi stea într-ajutor.

În momentul acesta intră călugărul cel netot, care păzise pe igumennl și care dimineața fusese găsit încătușat și fără simțire dinaintea ușei stăpânului său.

— „Prea Sfinte, Părinte Starițe”, bâlbâi el, vânturând mânile sale cele mari. „Ghiozdanul... un om, ghiozdanul cel roșu...”

— „Ce?” strigă igumenul, „s-a găsit?”

Fratele rânji fericit, dând mereu din cap.

Tocmai atunci intră și hangiul dela cârciuma unde, petrecuse Iancu peste noapte. Se închină adânc, și având conștiința, că pentru fapta sa bine chibzuită, și pentru iuțeala, cu care o îndeplinise, vafj cel puțin lăudat de zapciul, îi zise:

—„Milostive boierule, acest ghiozdan l-am găsit supt căpătâiul Măriei Tale în pridvor, și pentru ca să nu-l cauți, am încălicat îndată și am dat fuga cu el aici”.

Întocmai ca o pisică sălbatică, așa sări igumenui în sus, și apucând ghiozdanul de safian, începu să țipe cu glas pițigăiat:

— „Acesta e ghiozdanul meu!

— „E ghiozdanul meu”.

Cârciumarul se uită întrebător la Jianu.

Iancu se făcuse galben și cu un glas stins zise:

—„Nu pot să-mi închipuiesc cum a ajuns acest ghiozdan supt căpătâiul meu”.

Alexe îi apucă atunci înainte:

—„Stăpâne, mi s-a părut astănoapte pare c-ași fi auzit niște pași prin curtea hanului. Poate a fost chiar unul din tâlhari care a pus ghiozdanul...”

— „Supt căpătâiul zapciului?” rânji părintele Atanasie, vâijndn-și obrazul lui răutăcios, de pricoliciu, până supt bărbia lui Iancu. „He, he, dar bine trebuie să fi dormit D-ta, boierule, ca să nu simți nimica. Trebuie să îi dormit mai bine decât mine în noaptea asta!”

„Negreșit”, răspunse Iancu, aruncând capul pe spate, și întorcându-se spre cârciumar: „Cine a mai fost prin curte, după ce am plecat eu?”

— „Nimenea, stăpâne”, încredința hangiul, care nu putea să înțeleagă noima vorbei „nimenea”. îndată ce te-ai sculat, Milostive, eu m-am dus să strâng patul, și am găsit...”

— „Ajunge, ajunge!” cârâi batjocoritor, starițul, privind cu desfătare la fața galbenă și la sprâncenele încruntate ale zapciului, ale acestui „Vlahos”, cu care nu se putea vorbi „Romeica”, cum numeau pe atunci Grecii, încă neliberați limba lor.

— „Ba n-ajunge”, zise Iancu, „căci Sfinția Ta știi tot așa de puțin ca mine, cum a ajuns acest ghiozdan la cârciumă...”

— „He, he”, cucurigi igumenul. „De unde știi D-ta că mici eu nu știu?”

Iancu porunci grăbit fui Alexe: „Să te duci îndată' la Obârșia și să-mi aduci douăzeci de Arnăuți. Să te găsim la cârciumă. De acolo trebue să luăm' urma tâlharilor.

Alexe își îndreptă privirea, îngrijorată, spre pământ, se închină și eși afară.

— „Și eu”, strigă „igumenul triumfător, lipind ghiozdanul de inima sa, „eu plec la Caracal la ispravnicie, și de acolo, dacă-va fi trebuință, la București”.

Iancu Jianu ieși călare din curtea Mânăstirei Căluțului, dar n-aipucă nici spre conacul său din noaptea trecută, nici spre Caracal, sau Obârșia. Cu capul plecat în piept, apăsat de gânduri grele, el își întețiâ calul, ca de obiceiu, strângându-l în pulpe și înainta repede, tot mai înlăuntru în pădure, la deal și la vale, până când s tufișurile, în care se băgase cu calul erau din ce în ce mai 'nalte și i se acățau pintenii de ele, iar crăcite copacilor din desiș, îl loveau peste obraz și peste ochi asemenea unor bice.

Atunci opri murgul, ridică capul în sus, și, cu un oftat adânc, privi strălucirea de primăvară a codrului bătrân de veacuri, care-l înconjura. Odată cu ochiul, el simți deschizându-i-se și urechea, care până atunci auzise numai furtuna gândurilor, care clocoteau în sufletul lui

Iancu începu să-și dea seamă, că văzduhul se mișcă și tremură aproape de cântarea păsărilor. Cale de multe poști se întindea codrul, și tot atât de departe se întindeau fluerașele privighetorilor, cântările scurte ale ciocârliilor, și bătăile limpezi și străbătătoare ale cintezilor. Uneori se topeau împreună cântările și fluerarile acestor mii și sute de mii de gușulife și de sufletele, împreunându-se într-o singură cântare de slăvire, căci, pare că erau înțelese între ele, toate cântau deodată și din răsputeri.

Dar Iancu gustă numai o clipă, farmecul acesta de primăvară, apoi căzu iarăși înapoi în vârtejul gândurilor sale, și nu mai auzea și nu mai vedea nimica de prin prejur.

Descălică, slăbi chinga murgului și se trânti pe pământul moale al pădurii.

Rușinea și mânia din pricina întâmplării cu ghiozdanul cel roșu îl munceau. Cum, a putut să fie atât de prost! atât de uituc și de nătâng! atât de stângaciu în fata descoperirii, încât să primească, măcar pe jumătate, acea minciună de scăpare dela Alexe, că ghiozdanul ar fi fost strecurat supt căpătâiul lui, pe când dor-niiâ?

Că a ieșit prost în fata igumenului, era pentru Jianu de o mie de ori mai dureros, decât că a fost descoperit ca haiduc. De ceti părăsise de astădată prevederea lui cea neadormită? — „Stăpâne, aceasta n-are să se sfârșească bine!” — vorba credinciosului său Âlexe îi veni atunci în minte. Incepu să blesteme tare:

„dacă Dumnezeirea ia supt scutul său o astfel de dihanie spurcată, un astfel de suflet potmolit în rele, ca acela al lui Atanasie, atunci un om cinstit într-adevăr, face mai bine să se dea de partea Dracului!—Dar nu!- Dumnezeu nu t poate să iubească astfel de răsuciri. Răul trebuie să rămâie rău, fin orice haină s-aT înfățișa. Sufletui fără teamă al lui Iancu se împotrivea la șoaptele eresurilor, care domniau în lume pe vremea aceea. Ținta cugetărilor lui fusese numai dreptatea, și asemenea dreaptă a fost fapta lui, când a vroit să pedepsească pe acest lup în piele de oaie, pe ace! preot prăpar;et! Dar atunci pentru ce n-a isbutit?

Fiecare om înțelege lumea și vreața după sufletul său. Logica dreaptă, copilărească, a lui Jianu nu cunoștea nici o faptă fără cauză, nici o greșeală fără pedeapsă, nici o faptă dreaptă și bună, fără răsplata ei cu bune urmări. Că întâmplările, stârnite de el înisuși, îl adusesera într-o stare atât de falșă, aceasta trebuia să aibă o-cauză adâncă. Da! Era starea falșă, în care se pusese e! însuși de atâta vreme, și care iesise la iveală numai astăzi! Minciuna, în care trăise, urlatul, tovărășia cu lupi, frăția cu dracul, jocul de-a zapciul, fiind haiduc! — Mânia începu să clocotească în pieptul lui. Eră sătul de această, v-ieată cit două fețe, de atâta scârbă, ce trebuise să înghite, de răzvrătirea sugrumată și de disprețul, ce trebuiâ să-l înnăbușească, când slujbașii Stăpânirii, tovarășii Iui,, pare că ar fi fost și el la fel cu ei, i se arătau în roată goliciunea ticăloșiei lor.

Toată suferința și tot amarul, pe care-i închisese el, silit, în fundul sufletului său, și pe care-l osândise la tăcere, ca nu cumva să-i fure, fără veste, cumpătul și judecata, toate se deșteptau acuma cu jeluire năprasnică. Se mai împrospăta, încă odată, în sufletul lui și nespusa durere pentru fata ce fusese răpită, și neputința lui, de a aduce ajutor împotriva groaznicei sorți, care o ajunsese pe Ileana, precum, și mâhnirea, ce-i mai venia încă din partea fraților săi. Despre Ileana el nu putuse află nimica, cu toate cercetările, ce făcuse necontenit, atât ca Căpitan prin haiducii săi, cât și ca zapciu prin prietenii și credincioșii săi. Deși Pervanoglu se întorsese după șase luni dela Țarigrad, căci se oprise la întoarcere pe la mai multi Pași de prin cetățile de pe malul Dunări, dincoace de Olt nu cutezase, răpitorul fetei, să mai pună piciorul, și Ileana nu mai era la el.

Nici o ură însă' nu este mai amară, decât o ură adunata, pe vremea până când mai dospește încă. Mânia care se poate revărsa îndată, se uită apoi curând, nu lasă drojdii. Dar mânia înfundată, ardd și coace sporinduse, ca puroaiele în carne,.și câștigă mereu în amărăciune. I se făcea scârbă lui Iancu, numai când se gândiâ, că ar putea să se descurce, spunând minciuni, dindaravera cu ghiozdanul roșu și să se mulțumi as că.și de aci înainte, ca până acuma, cu rolul de „tainică providență”. Destul le făcuse până acum pe voie lui Tudor Vladimirescu și bătrânului Moangă. întâmplarea de astăzi era un semn al Proniei Cerești și însemnă: Ajungă cu minciunea!

Deși Iancu, ca mai toți din vremea lui, nu cetise nici odată Sf. Scriptură, totuși își închipuia, prin-tr-o alcătuire proprie a minții sale, că Dumnezeu ar fi o ființă, căreia nu-i place nioi un lucru pe jumătate, care „scuipă din gura sa pe cei sălcii”, și care ieartă mai ușor unui diavol, întreg' fărădelegile lui, decât unui jumătate-înger neîndeplinirea datoriilor sale. Putea acuma Dumnezeu să se uite, cât de adânc în sufletul lui, nu mâi găsiâ nici un grăunte falș!

Iancu sări în sus, se întine și puse degetele arătătoare dela amândouă mâinile supt limbă. Scoase un fluerat pătrunzător, un fluerat haiducesc, care tăia văzduhul până Ia mare depărtare.

Dar îl auzi numai murgul lui, care ridică capul și ascuți urechile. Pasările tăcură pentru o clipă, spre a începe apoi din nou corul lor puternic, de care se cutremura văzduhul.

Iancu isbucni într-uun râs pateteic. Cu ochii, luminoși privia codrul înverzit de primăvară. Căzu în genunchi cu amândouă brațele deschise, ca dinaintea unei ibovnice. Codrul, codrul lui iubit, îl avea iară! Se întorsese iarăși în singurătatea iui, și o găsise neschimbată. Ce le păsa copacilor de zbuciumările oamenilor de afară! Ei cresc și înverzesc și apoi, când mâna vijeliei le pleacă mândra frunte, se culcă, cu întreaga lor măreție-spre odihnă vecinică și își însoțesc măduva lor mirositoare cu pământul, și mii de odrasle nouă răsar din nobilele lor trupuri.

Jur împrejurul iui Iancu răsărea o comoară de frumuseți. La picioarele uriașilor copaci și pe trunchiurile lor străluciau solzii cu cinci colturi de iedera, și pe jos pare că era așternut un covor de viorele.

Iancu se aruncă iarăși pe pământ, nu ca să se mai gândiască și răsgândiască, ci spre a se bucura de mângâierele lui. Iși afundă fruntea în bogăția, de mirosuri tari și curate, ale ierburilor dătătoare de vieață, și nu putea să se mai sature, uitându-sc în fețișoarele florilor și la puterea uriașă a bobocilor de viorele, care, în creșterea lor, străbateau, îndrăzneți și biruitori, frunzele cele mai tari și mai uscate, căzute în toamna trecută.

După de șezuse îndeajuns, culcat pe fată, se întoarse pe spate, își încrucișă brațele supt cap și prinse a fluiera ca păsările, Apoi băgând de seamă, că i se făcuse foame, se uită la înălțimea soarelui.

Soarele era pe asfințite. Nu era mirare. EI trăise încaodată, în gândul său1, un întreg an din vieața sa, zi cu zi, până se oprise Ia o hotărâre mântuitoare.

Se scula, prinse murgul și căută un isvor, din care bău zdravăn. Trebuia să-și înșele foamea; Apoi apucă spre Miază-zi.

Nu mai mișcă nici un vânt, era zăduf. Păsările amuțisera. Se întindeâ întunecimea. Se apropia o vreme tare. Norii, cari se grămădisera deodată pe cer, începură acuma să-și verse apele lor în jos asupra codrului împrimăvărat.

Atât de orbitoare erau fulgerile și atât de aproape deasupra coastei, pe care cobora acum Jiarvu, încât calul lui, speriat de luminele ce trăsneau tot mereu, vroia s-o rupă Ia fugă înapoi. Văzduhul se sguduiâ de urletul tunetelor.

lăncii dădu capul pe spate și începiî să rază de bucurie. Totdeauna îi plăcuse vremea tare, dar astăzi îndeosebi, vijelia minunată avea asupra lui o înrâurire mântuitoare. I se părea că toți nervii lui se destind, precum și toți mușchii, pare că ploaia și cu tunetele îi mângâiau mădulările. Sufletul lui sc descătușase și se răsfăța acuma în lupta elementelor, cu care el se simțea înrudit. Vântul și cu apa îl spălau de prefăcătorie,ce trebuise s-o îmbrace, și de comedia, ce trebuise s-o joace.

Când sosi Jianu a doua zi seara la taftul din Obârșia, un strat gros de lut se așezase, ca ocoale, - pe picioarele subțirele ale murgului, precum și pe cișmele călărețului.

Alexe eși, ca o săgeată, dela grajd, și urmând pe Stăpânul, său în casă, îngenuchiă cu grabă înaintea tui, ca să-i scoată încălțămintea. Toate acestea le făcea în tăcere și așteptând să înțeleagă, în ce fel de toane se găsiâ stăpânul său.

Și astăzi se mai cutremură de blestemele, pe care le aruncase eri igumenul Căluțului, și se întrebă îngrijorat, ce are de gând oare să mai iacă acum stăpânul șău, după ce-l vânduse ghiozdanul cel roșu?

Dar Jianu ii spuse, foarte liniștit, întinzându-se pe divan: „Acum voiu să dorm un ceas. Pe urmă să mă deștepti. E ceva nou p-aici?”

Alexe ținea într-o mâna cișmele boierului, iar pe cealaltă mână era aruncată gheba lui, împodobită cu minunate ciaprazuri negre, cum se poartă la Olteni. Deși ploaia nu putuse să străbată prin aba, adăogase însă mult la greutatea ei.

Stând înaintea stăpânului său, ca un slujitor bine 'strunit, Țiganul își făcu darea de seamă: „N-am adus cuconașule, aseară pe Arnăuții din Obârșia, fiindcă Milostivirea ta ți-ai răsucit mustața cu mâna dreaptă, când mi-ai dat porunca, și aceasta însemnă că nu trebuie să 'fie îndeplinită”

— „Așa este”, întări Iancu. „Și?”

— „M-am dus la băetii noștrii. Am cerut dela Dinu, fratele meu, să-mi dea toată prada, și am dus-o, împreună cu el, la ascunzătoarea din pădurea dela Sorenii. Trebuiâ să mai fi dat ceva-șilea înapoi?”.

— „Nu”, zise Iancu râzând, „nu mai dăm nimic înapoi”

Și când ochii cei scânteietori ai lui Alexe se deschiseră maii, vroitul să facă o altă Întrebare, Iancu adaose căscând: „Lasă-mă acum să dorm, mai întâiu”.

Tache Lefu se miră, încă odată mai mult, de ne7 pregetul zapciuJui, când acesta, după cină și după ce mai lucrase câtva timp singur în canțilerie, se porni iară cu Alexe la drum. Arnătiții erau obici-nuiti cu acest vino-dute al stăpânului lor la orice vreme, noaptea ca și ziua. Pârvu, cel mai vrednic dintre ei, puse șeaua și căpăstrul Șoimului, cel mai iute cal al stăpânului său și Alexe puse pistoalele cele grele în pungile dela oblânc.

După ce încălică Jianu, îi zise lui Tache Lețu, care stă în pridvor: „E răcoare acuma după vreme tare de ieri, să nu cumva să te răcești! Sau vrei să vii cu noi?”

— „Doamne ferește!” strigă speriat pomojnicul, căruia 'i era groază încă de vre-o poruncă pe neașteptate din partea mai marelui său. „Destul e de greu, să te însoțească cineva pe D-ta călare ziua, dară-mi-te noaptea, când de alde noi suntem orbi, pe când D-ta se pare că tocmai atunci vezi mai bine”?

Boierul Iancu,'care era acum în toate toanele cele mai bune îi răspunse: „Așa am voit eu să mă obicinuesc. Nu știe omul niciodată, la ce-i poate sluji orice însușire. Căci cine e vreodată sigur de starea Iui de mâine? Astăzi sunt zapciu, mâine poate haiduc”. Și râzând întoarse calul.

Rîdeâ și Tache Lețu. Dacă mai marele său făcea glume, era datoria lui să rîză, dar deodată i se opri rîsul în gât, căci se auzi un șuierat pătrunzător.

Amăuții și ceilalți slujitori alergară în curte și toți câinii începură să latre răzvrătiți.

Șueratul acela străbătător pare-că nu venea dela nici un animal, nici dela vre-o ființă omenească. Cine far fi auzit prea de aproape, poate că ar fi rămas surd. El străbăteâ mai puternic decât sunetul unui corn.

— „Cine a fluerat? — Ce fuse asta? — Un fluerat ca o plesnitură de biciu!— Un fluerat haiducesc!” aiceait oamenii.

Tache Lețu spuse Floarei, celei durdulii, care sosiâ cu mare grabă: „Boierul nostru, zapciul, a fluerat așa, când a eșit afară pe poartă. Vesel ca astăzi, nu fam mai văzut niciodată. Clătinând din cap el initră în casă. Sunetul acela năpraznic îi stârnise nevricalele.

Când înainta prin sală, băgă de seamă, că ușa dela oanțilerie era deschisă, și că acolo ardeau încă lumânările.

Iancu Jianu își strunise așa de bine pe slujbașii, săi, încât silise și pe acești oameni, obicinuiți cu tembelâcul fanariot, și cari, cu-chiu-cu-vai, îndeplineau abia pe sfert datoriile lor, să se gândească acum că trebuie să-și îndeplinească întreaga datorie, și încă cu pricepere. Desvinovățirile obicinuite din vechi precum: „Eu am crezut, că boierul zapciu va face aceasta”, sau „am crezut, că a făcut-o Stan sau Bran”, asemenea apărări, nu se primiău deloc. Orice lipsă de socotință se pedepsiâ cu asprime, și fără milă. De multe ori lăsă Jianu, de bună voie, câte ceva nefăcut, spre a pune la încercare băgarea de seamă a slujbașilor săi și ca să văză, dacă sunt în stare să descopere ei greșeala.

Tache Letu bănuia și acuma așa ceva, când. după ce intră în cantilerie, găsi lumânărilejncă arzând în sfeșnicile de alamă pe masa de scris, și când văzu lada de bani, această mobilă foarte primitivă de lemn, deschisă. Tache Lețu ridică capacul lăzii. Eră goală! Pomojnicul știa foarte bine, că fusese - una mie șapte sute și patruzeci de taleri și treizeci și nouă bani în ladă. Mai deschise repede și alte sărtare, dar condicile erau toate la locul lor.

Tache Letu ramase încremenit. Asemenea idei nu mai avusese zapciul până acuma! Atunci își aduse aminte de vorba boierului lancir, și de acel fluerat pătrunzător și groaznic... la plecare. Un vârtej îi cuprinse capul.

Tot asemenea vârtej cuprinse și mai tare miniea, boierului Amza Jianu, când se lăți vorba, că fratele său cel mic s-a făcut haiduc.

Vestea ajunse în curând știută de toți, și toată lumea aflase că zapciul se făcuse nevăzut din Obârșia.

Când sosi chiar Arghir Mavrachi, găsi pe pomojnicul înttr-o stare, care cu nimica nu era mai pre jos de „istericalele grecești”. Așa se chemă patunci hysteria, adusă, din Fanar.

Costache Iamandi, Cârc Sărdarul, când, află, sări în sus de pe divan, aproape până în tavan și strigă: „Acuma știu cine mi-a furat pe Mereanu din temnița!”, și se jură, că în cea, mai scurtă vreme va trimete pe acest ipochimen, pe coconașul Iancu, ferecat în fiare la București.

Trecură însă săptămâni, și cu toate că Iamandi se pusese cu mare îndrăsneală și hotărîre pe muncă, nu putu să-și aducă planul la îndeplinire.

Dimpotrivă, numele noului căpitan de haiduci creștea din zi în zi. Mergea vorba că are „iarba fiarelor”, acea buruiană fermecată, cu care se deschid toate broaștele și zăvoarele, fiindcă nici un conac boieresc, oricât de bine ar fi fost păzit, nu mai era sigur și scutit de călcările lui Iancu Jianu.

Se arătă deodată, pa o vedenie răzbunătoare, ia locuința vreunui ticălos de Grec, sau vreunui slu-goiu al Grecilor, și-l silea, să-și plătească haraciul. Nici în timpul cât Iancu era fată, nici pe urmă, nu cuteză încolțitul, să se apere, sau sa (facă gălăgie, fiindcă în b râul roșu, lat, care întingea mijlocul haiducului, străluciau pistoale și cutite. Dibăcia, cu care mâinile-lui subțiri împlântau moartea', era cunoscută și nu se știa, dacă afară nu era întreaga lui ceată, gata să tragă focuri, și să împresoare casa din toate părțile. Căpitanului îi plăcea acum să pătrundă singur înlâuntru, și pare-că voia să se despăgubească de sila de a se preface, pe care o suferise atâta timp, cât a fost slujbaș, și deaceea făcea acum călcările fără mască, fără negreală, cu fața deschisă. Dacă era tineva care nu-I cunoștea, își spunea numele. „Eu sunt Iancu Jianu. Fii liniștit”. Această vestire găsea de obiceiu urmarea dorită.

Boierii din Oltenia însă nu mai aveau viață ticnită.

Țăranii, dimpotrivă, binecuvântau pe „zapciul codrilor”, cum îi ziceau ei, și-în fiecare curte boierească haiducul avea prietenii, și credincioși săi printre slugi. Stăpânii bănuiau și se temeau de un asemenea lucru, dar nu cutezau să pedepsească pe cineva, fiindcă urmă apoi îndată răzbunarea: curtea era jefuită a doua oară și mai cumplit.

Îl ajută pe Jianu mult cunoașterea tuturor conacelor boerești, pe care și-o câștigase cu prilejul cercetărilor sale ca slujbaș. Și orice văzuse el odată, se întipăriâ în ochiul lui, ca în chiul unui pictor. Ar fi putut să ajungă mare artist, dar pe atunci nu era trebuinuță de artiști în Rumânia, era trebuință de haiduci.

Începuse să vorbească lumea despre comorile iui Jianu și se spuneau minuni despre ele, deși nu le văzuse nimenea.

De aceea, într-o seară încântătoare prim mirosul dulci de liliac, isteața Chira Evsevia zise soțului ei:

— „Prost a fost acest Iancu Jianu, foarte prost!”.

Boierul Mavrache cocoana lui ședeau, după ce luasera masa, în pridvor, și chir Arghir sugea din, vârful de chihlibar al unei narghilele.

— „De!” răspunse ispravnicul, „fără îndoială a rost prost. Să fie cineva un Jian, să fie protiguit de Banul Dumitrache, să aibă o slujbă grasă de zapciu, să poată luâ în căsătorie pe fata noastră cea mare și să se facă haiduc! De! pe cine vrea Dumnezeu să-I piarză, aceluia miai întâi îi ia mințile!”.

— „Nu mă înțelegi!” răspunse chira Evsevia cu un ton cam disprețuitor, scuturând cu vârful degetului său mijlociu, tare afumat, cenușea dela țigară înfr-o farfurie de alamă.

—„Adică cum?” întrebă mirat chiar Arghir, care avea mare părere despre înțelepciunea soției sale și o numea „Egheria sa”

— „Cum?” răspunse ea cu nerabdare. „Se vede că te-ai prostit în Vlahia și nu mai ești în stare, să înțelegi lucrurile cele mai ușor de înteles”.

—„Adică cum?” zise iară Mavrache, care era acum așa de curios, încât nu se supără de dojana soției sale.

După o mică tăcere, în care chira Evsevia suflă câțiva norișori albaștri de tutun înspre lumina Junei; ea răspunse: „Prietene, slugile noastre au ajuns să înțeleagă grecește și D-ta, cum se vede, ai uitat”.

A treia oara niu mai îndră-znia Mavrache să întrebe, ci zise cu zmerenie: „Cum crezi D-ta,, psihi-imi, cum crezi D-ta!”

Dar nici așa nu era mulțumită cucoana Evsevia.

— „Cum cred eu!” răspunse ea, uimită. „Nu mai poate cineva să se înțeleagă cu D-ta. Mintea D-tale a asurzit. Un Jianu, un protiguit de Bibescu, un zapciu și un viitor ginere al nostru, acestea toate ar fi putut să-i rămână... și încă și cealaltă!

— „Care cealaltă încă?” întrebă Mavrache. „A, vrei să zici...?”

Chira Evsevia începu să-și facă Ia cruci, cu iuțeala fulgerului, așa încât se părea, că face numai roti prin aer, iar nu cruci: „Vreau să zic că nu era nimica mai ușor, decât să iasă curat din boducul cu igumenul dela Căluiul! Rogu-te, când arecinevâ pe Banul Craiovei prieten de aproape și pe frumoașa Soreanca binevoitoare, și mai este și frate cu Jieni! — O! Doamne! ași fi dorit din tot sufletul meii, ca fiica noastră cea mare să poată să stăpâncască toate acele comori, pe care le adună acum boierul Iancu, precum se spune!”

Chir Arghir se uita cu mirare la buna mamă. Ea ghicise de multe ori rostul lucrurilor. Ce mai însemnă sistemul, său de „muls” fată cu planul, pe care-l desvoltâ dânsa acuma: Iancu Jianu să ră- mâie zapciu și să fie și haiduc, în folosul său și al familiei Mavrache! Da, da, Egheria! Dar oftă adânc, fiindcă de astă dată înțelepciunea ei era de prisos. De oarece Iancu nu primea sfaturi dela nimeni, nu mai rămânea nimic de făcut, decât să te îndeletnicești cu chibzuiri Filozoficești. Îi veni însă un gând vesel: „Porumbițo”, zise el, zâmbind către soția sa smochinită, „firește că pentru noi nu iese nici un câștig din toată istoria asia, dar un lucru are mare haz, adică cum Amza Jianu își zmulge părul. De o lună de zile nu mai cutează să iasă pe ulită, nici între oameni! Nu i se mai zise „boierul Amza”, ci scurt „fratele haiducului”. Și ce însemnează acest lucru pentru acel îngâmfat de Vlah, mândru de virtuțile sale, ha-ha, poți să-ți în-chipuești!”.

Cele ce putea să-și închipuiască chira Evsevia, dacă vroia, le suferea însă, cu adevărat, în fiecare ceas cucoana Catinca a Jianului dimpreună cu toată casa ei, zi cu zii. Eră un fel de piatră grea, care apăsa pe curtea boierului Amza. Slugile se feriau a se întâlni cu stăipânul lor, fiindcă Ja fiecare întâlnire se deslăntuiâ o furtună pe capul lor, în parte oratoricească și în parte simțită pe spetele lor.

Fetele ședeau mute și tremurând, plecate pe glier-ghețurile lor, înconjurate de slujnicele, care, stârcite pe podini, torceau și coseau și nu cutezau să scoată o singură vorbă sau să mârâe un cântecel, cum erau obicinuite altădată.

Iar cucoana Cătinca credea, ca se apropie ziua cea de apoi, când într-o noapte, după ce soțul său sărise din pat și alergă rfără preget prin odaie, în sus și-n jos, îndrăznise să ridice, plângând, mâinile împreunate, la icoane și să ofteze: „Ah, Prea Sfântă Maică a Domnului! Știu! Aceasta este pedeapsa noastră, pentrucă n-am sărit in ajutorul nevinovatei copile, sărmanei Ileana!”.

— „Ce?” sbiera boierul Amza, „ce vrei Dumneata să zici cu vorba asta? Ileana a murit! A murit! Auzi? Ea a murit odată cit mama sa! înțelegi, gură fiecăreată ce ești!” Și apoi UTiriă o descărcare de -ocări și înfruntări pe capul sărmanei femei. În fiecare clipă ea se temea, că va fi sugrumată, fiindcă soțul ei o scutură de umeri, ca pe un prun cu roadele coapte, și la urmă o aruncă afară din pat și din odaie, și trebî, sărmana, să se ascundă, tremurând, în odaia fiicelor sale.

A doua zi, în asfințitul profiriu al soarelui, ședea Stan, argatul boieresc, în umbra uiniui nuc și se uita jinduit, la un cărucior, care se urca hodorogind în sus pe drumul Drăgășanilor, învelit într-un nor de praf auriu. Stan avea să ducă un sac în spate, un sac greu, în care cucoana Catinca pusese mai multe ocale de lumânări de ceară, din cele tnai bune, făcute chiar de dânsa și mai multe borcane smălțuite, verzi și cafenii, pline cu miere și cu dulcețuri. Aceste daruri aveau să le duca departe spre Miază-Noapte, în muinrți, la schitul de maici Surpatele și să le predea maiceii starițe Agapia, împreună cu o scrisoare. Sfinția Sa era o rubedenie a Jienilor și a Golfinenilor.

După ce căruța se aipropiă mai bine, Stan văziî cu mirare, că în căruță era Bran, un alt argat ai boierului Amza.

— „Elelei!” strigă el, când se opriră caii. „Tocmai aveam de gând; să mă rog de creștinul, care vine în sus, să mă ieâ și pe mine în curăță, și s-a nemerit foarte bine, să fii tocmai tu”.

— „Încotro?”

— „M-a trimis boierul cu sacul ăsta greu la Surpatele la mătușă-sa, la starita Agapia. Dar tu unde mergi?”

— „Pe mine m-a trimis cucoana cu alt sac greu ' tot la Surpatele, la maica Agapia”.

Stan se urcă în teleguță și plecară amândoi, fără a se prea zori. Ei ajunsera a treia zi spre seara la Surpatele.

Surpăturile din malul înalt de nisip galben al râulețului de munte Otăseul, dădusera numele mânăstîrei. Drumul era pustiu, ducând printre dealuri chiele, și în fund se zărea, spre Miazănoapte, vârfurile munților înalți, îmbrăcați cu păduri, pierzându-se în amurgul serei.

Stan și cu Bran se opriră, în curtea mănăstirii, dinaintea maicei starite Agapia, ținându-și căciulile în mână, și-i predară scrisorile și darurile ce le adusesera. Prea cuivioasa maică privi, sprijinindu-se pe toiagul sau de stariță, la cele două surori tinere, cum scoteau din riesăgi darurile, învelite cu îngrijire, în cârpe de in, și cum le duceau apoi în casă În sălbătăcia de acî-asemenea plocoane erau o întâmplare rară și, pentru deosebite cuvinte, veniau celelalte douăzeci de maici, mânate de o copilărească curiozitate, în curte, să vază ce a sosit pentru maica starită. Erau niște înfățișări subțirele, în hainele negre, croite în linii drepte, și purtând pe cap broboade negre, strânse împrejurul franței și a bărbiei, pe deasupra camilafcei, care era așezată în vârful capului.

Se întuneca repede.

Maica Agapia porunci, să li se facă argaților boierești sălași de noapte, în casa slugilor mănăstirii, dinafara zidurilor curții, și apoi se retrase cu surorile în chilia sa. Aceasta era o odae prietenoasă și luminoasă, cu pereții văruiti alb, împodobiți cu icoane, îmbrăcate în, aur și argint. Podinele și divanurile, cari nici aici nu lipseau, erau acoperite cu scoarțe tesute în mănăstire.

Maica Agapia deschise scrisoarea boierului Amza. Ea glăsuia astfel:

„Prea cinstită Maică, — dorim ca scrisoarea de fată să te găsească în cea mai bună sănătate. Primește darurile mele, și anume: făină de porumb, unt și miere. Și să aprinzi făcliile, pe care ti le trimit, în, Sî. Biserică, pentru odihna sufletelor Măriei Golfineanu și a fiicei sale Ileana, care, amândouă au răposat acum un an.

Sunt al Sfinției Tale supus, Amza Jianu”.

Iar cucoana Catinca scria:

„Prea cinstită și iubită Maică Agapia, Mă închin cu plecăciune și ți doresc tot binele! Află că noi suntem bine. Dar inima mea este foarte amărîtă. Avem o mare supărare. Fratele nostru Iancu care. era zapciu, s-a făcut haiduc și s-a dus la codru. Aceasta roade sufletul stăpânului și cinstitului meu soț. Poate că este vre-o pedeapsă dete Dumnezeu pentru noi. Aprinde lumânările la altar și pune să se facă liturghii pentru1 odihna sufletului bietei Ileana Golfineanu, despre care boierul Amza zice că a murit. Alții spun că ar fi fost răpită. Eu nu știu. Dumnezeu singur știe. Dulceața, de caise verzi pe care ți-o trimit, a făcut-o fiemea. Dumnezeu să ne aibă în paza lui și sunt a Sf-tale supusă Catinca”.

Maica Agapia, a cărei față era încrețită și ușor îngălbenită ca fildeșul învechit, rămase mult cu aceste două scrisori în mână și nu se mișcă. Abia se miră, căci de multă vreme ea nu se mai miră de ni. mic, de când fuseseră uciși soțu! ei d-impreună cu doui fii și trei fete de cârdășii lui Pasvantoglu.

Ea mulțumise atunci lui Dumnezeu, că fiicele sale înainte de a fi omorîte, nu suferisera ceva și mai rău, și se retrăsese la mănăstirea Surpatele. De câte ori intră acolo în biserica răcoroasă, cu învechitul ei miros de tămâie, i se împrospăta, credința, că trebuie să fie un Raiu.

Așa dar, iarăși o fată răpită sau ucisă, și Iancu în codri! Scrisorile nu o deslușiau destul, una era prea scurtă și cealaltă era încurcată, așa încât maica Agapia nu putea să înțeleagă adevărata înlănțuire a întâmplărilor. Dar eă știa, că diavolul și duhurile cele rele frământă lumea asta. De aceea nu se mai miră de nimica. Numai în cealaltă lume are să fie bine.

Printr-o portiță din dosul curții sale, ieșia, seara târziu, Amza Jianu. Cu toate că în Caracal era întuneric beznă și era pustiu de oameni, totuși Amza se ferea de a trece prin mijlocul ulițelor și mergea pe lângă uluci si garduri. La portița din dos a unei alte case, el se opri și bătu. Portița se deschise și Amza intră în. ocolul dintre ziduri și casă, un ocol plin de bălării, dulceag mirositoare și înalte cât omul.

— „D-ta ești, boierule Costache?” întrebă el pe omul care-i deschisese.

— „Eu sunt, cinstite boierule, precum ai dorit și precum mi-ai scris”, fu răspunsul prietenos.

— „Iți mulțumesc din tot sufletul”, zise Amza.

— „Poftește în casă, te rog”.

— „În casă?” întrebă Amza cil sfială.

— „Da ce fel!” îl dojeni prietenește Cârc' Sărdarul.

„Nu putem să stăm aici în umezeală. Și te încredințez că acolo sus vom fi tot atât de singuri, ca aici”. El conduse pe musafirul său printr-o portiță strâmtă, deschisă în grosuil zid al casei, și scoborînd o scăricică, trecură dealungul unui gang scund, care mirosea a varză acră, apoi se urcară iarăși câteva scări în sus și ajunsera îutr-un fel de sală, iar de aci intrară într-o odaie, unde ardeau niște lumânări, și unde stă cafelele negre pregătite, pe o mescioară Turcească, dinaintea divanului.

— „Aici suntem nesupărați!” zise Iamandi. „Desbracă-te, cinstite boierule, și șezi. Cu ce-ți pot sluji?” și, zâmbind, privia în fata cea amărîtă a lui Amza.

Prietenia prea mare a tânărului Grec mirosea a bătaie de joc. Amza strânse din măsele. Trebuia s-o mai înghită și pe asta. Nu mai așteptă nimica alta dela oameni.

— „Cârc Sărdarule”, zise el răgușit. „Vrei să-mi stai într-ajutor? Numai știu încotro s-apuc. Numele meu a fost batjocorit”.

— „Aida-de!” se împotrivi politicos Grecul.

Dar Amza își încleșta pumnul pe genunche și urmă: „S-a împlinit măsura. Astăzi am primit o scrisoare dela frate-meu’ Mihai din Calafat. Fostul...” își înghiți vorba cu greu; „fostul zapciu bântuește malul Dunării, dela Calafat până la Turnu-Severin!” Apoi oftă adânc: „Of, Of, de ce a trebuit ' să trăiesc, — să mai văd și asta! Ce am greșit eu, ca să cază pe mine asemenea pedeapsă? Numele nostru l-am moștenit curat, din tată în fiu, și acuma rușinea asta! Nu mai pot să-mi spun numele, fiindcă lăutarii de prin cârciume fac cântece cu el. Nu mai este alt Jian acuma, decât haiducul Jianul”

— „Hm, hm, hm!” mormăi Iamandi, în toate tonurile părerii de rău, răsucindu-și mustăcioara cea neagră.

Amândoi tăcură câtăva vreme.

În sfârșit Amiza Jianu se opinti să facă această întrebare: „ce mă sfătuești D-ta să fac, arhon Cârc Serdarule? D-ta ești dibaciu și îndrăsneț. Te pricepi la”, era să zică, „la prinderea tâlharilor”, dar nu pută să scoată această vorbă din gură.

Iamandi începu să clatine din cap, gânditor.

— „N-ai vrea D-ta, începu Amza din nou, „să-i predai... lui Iancu o scrisoare din partea mea?

Grecul aruncă o privire piezișe, pe supt sprâncenele stufoase, a boierul Amza și mârâî ceva.

— „El a avut totdeauna cea mai bună părere despre D-ta”, urmă Amza stăruind, „și sunteți tineri amândoui, de aceeași vârstă. Atunci se pricep oamenii mai bine unul pe altul. Vreau să-i scriu, că noi suntem gata să împlinim pentru el suma.... suma, bietul Amza aproape se simțea istovit de durere și de rușine, „suma, pe care o datorește Stăpânirii, numai să înceapă iar o vieață cu rost, și să cază în genunchi la Vodă, care-l va iertă fără îndoială. Doamne, Dumnezeule! Este fiu de oameni cum se cade! Trebuie să-și vină în fire!”

— „Ei, de!” răspunse Iamandi, parcă se deșteptă din adâncimea gândurilor sale. „Și eu sunt de părerea D-tale, boierule Amza. Dar ca să se apropie cineva de Iancu Jianu, nu e lucru prea ușor. Să-ți mărturisesc adevărul, am încercat-o, fiindcă venise porunca dela București, unde părintele stareț dela Călujn făcuse mare gălăgie. Dar fratele Di-tale are pe diavolul,în trupul lui, și arc atâția țarini și oameni de rând în punga sa, încât află tot, ce se alcătuiește împotriva lui...

— „Dar de astădată” —răspunse Amza, care Ia cuvântul „fratele D-tale”, pe care-l apăsase ceilălalt într-adins, se retrăsese ca în fața unei lovituri,.„de astădată D-ta vii ca sfătuitor, oa un crainic de pace, cu-o scrisoare. Și, vezi, scumpe prietene, noi ne vom. arătă foarte recunoscători, fată de D-ta, atât de recunoscători, cât numai ne vor îngădui mijloacele noastre”.

— „Despre acestea putem vorbi mai pe urmă”, zise Iamandi și ei urmară apoi vorba înainte până târziu în noapte.

Nu departe de Craiova era o cârciumă, într-o văgăună strâmtă în mijlocul pădurilor. Acolo se imâtniau trei drumuri de țară, adică niște fâșii de lut, brăzdate adânc, care scoborau repede la vale. Era des-de-dimineată, și cumpăna lungă a puțului din curte se ridică încetișor și se lăsă în jos scârțâind. Un argat scotea apă cui găleata, îmbrăcată cu mușchiu, și o vărsă în valuri sclipitoare, în jghiabul, de asemenea înverzit de mâzgă, spre care își îndreptă hangiul caii săi.

Deodată se auzi deasupra cârciumei, o împușcătură din dreptul unui drum din pădure. Troscotul trecu dîntr-un deal în celalt deal, până se pierdu încet cu totul în depărtare.

Cei doui oameni se pusera ș-asculte.

Din grajd se auzi un glas: „Naee!”

Hangiul dădu fuga acolo. Se întoarse însă repede înapoi și porunci argatului: „Pune iute caii la adăpost, și apoi vom vedea, împreună, ce s-a întâmplat”.

Grăbiră spre locul, de unde se auzise împușcătura.

După o jumătate de ceas și mai bine, în care timp hanul zăcuse în adâncă liniște, pare c-ar fi fost pustiu, intrau, încetișor, trei bărbați în curte. Hangiul și cu un argat al lui sprijini-au de subțiori pe un boier, care nu putea să înainteze decât șchiopătând și era plin- de sânge în față. Îl dusera în casă șir după ce-l spălă hangiul, se văzu fața frumoasă, dar acum ciopârțită, a boierului Costache Iamandi.

Blestemă groaznic și în două limbi. Din blestemele lui se înțelegea, că-i căzuse calul, pe drumul din pădure, într-o afurisită de groapă, care era acoperită cu crăci și că sărmanul dobitoc își rupsese amândouă picioarele dinainte, așa încât a trebuit să-l împuște.

El însuși, Cârc Sărdarul, era cât p-acî să-și rupă junghetura. Piciorul stâng îl durea grozav și fața lui era toată numai brazde, printre care se rostogoleau ochii lui cei negri plini de mânie. Ocară grozav cârciuma din pădure, numind-o cuib de hoți și conac al tâlharilor, cari ar fi așezat jur împrejur, curse pentru oameni.

— „Nu pentru oameni. Milostive, este o singură cursă pentru urși!” încredința hangiul, „Măria Sa Banul Dumitrache, fiind -proprietarul pădurii, a pus alaltăieri s-o sape...”

— „Minți, câine! n-a pus el s-o facă de-a curmezișul drumului!” țipă boierul Costache, ca turbat! Dacă mai spui o vorbă, ticăloșiile, va fi cea din urmă, pe care ai scos-o din gură!” și scoase cu amândouă mâinile câte un pistol din brâul său de șal.

Porunci apoi să pună caii și să-i ducă la Calafat, dacă sunt de nădejde caii și surugiul.

— „Slavă Domnului! dă, fără cusur și cu totul la porunca D-tale, puternice boierule!”.

Când ieși Cârc Sărdarul, cu capul legat, în pridvor, poștalionul așteptă, gata, în curte. Eră uit iei de coș, împletit din nuiele groase de sălcii, pus de-a dreptul pe un scaun de lemn, așezat fără arcuri, pe osiile roților. În coș era fân și pe deasupra lui o pătură vărgată. Lângă oiște erau înhămați doui cai și dinaintea lor alți trei, înnaintași.

— „Ce batjocură de trăsură e asta?” isbucni Iamandi. „Și mârțoagele alea jumătate crăpate! Dar‘ maimuțoiul ăla bătrân, care șade încărligat pe calul dinainte, surugiu să fie? Cu ăla am să fac trei zile până la Calafat!”

Și într-adevăr, pe calul înnaintaș, din stânga, era cocoțată o ființă pipernicită, supt a cărei pălărie soioasă, se vedeau niște plete sure și o barbă zbârlită sălbatic.

Hangiul dădea însă iarăși încredințarea: „Milostive boierule, Ion ăsta, cum îl vezi, a dus pe Măria Sa Banul Dumitrache dela Craiova la Calafat și nu în zece ceasuri, cum îl duc surugii Măriei-Sale, ci numai în cinci ceasuri! Pentru aceasta Banul i-a dăruit o mână plină de galbeni!”

— „O mână de palme!” strigă Iamandi. „Cârc Sărdarul trebuie să fie dus fără plată. Ați înțeles? Vă cunosc eu pe voi, hoților și mincinoșilor!”

În sfârșit ședea, sau mai bine, zăcea Cârc Sărdarul în coșul căruții. Povața hangiului însă, ca să-l lege, cum era obiceiul, cu o frânghie de marginile trăsuri, o respinse disprețuitor. N-or să aibă doară pe dracul în trupul lor, nici moșneagul acela de surugiu, nici somnoroasele lui gloabe!

Caii stătură locului până acuma ca niște miei, și numai din când în când mișcau urechile, de zăngăneau încetișor clopoțeii, atârnați la gâtul lor.

Deodată însă surugiul apăsă genunchii în coastele calului dinnainte, trase un chiot ’ascuțit, și poștalianul sbură afară din curtea hanului, pare că nu erau cai, ci zmei! Într-un cerc scurt apucă poștalionul la stânga, însoțit de zăngăneala clopoțeilor, săltând peste gropile adânci de lut uscat, care brăzdau drumul prin pădure. Căruța fermecată sărea după caii, cari se himgiau pământului în goana mare. Se păreau că totul sboară peste bulgării din drum, fără să-i atingă..

Bătrânul scotea chiote suragiești ascuțite și ieșite numai din berigata: „Iu, iu, iu, iu!”, care se ridicau până la un „Iii-i!” subțiat, ca un fir de ață, și care isbiau urechile cailor ca niște lovituri de biciu. Pătrunzându-le mușchii lor elastici, acest strigat îi înteția la o iuțeală nebună.

Ion, bătrânul surugiu cocoșat, părea ca nu are numai un singur drac în trup, ci șapte! Părea că era crescut într-o bucată cu calul său. Genunchii lui adunați în sus, în scările scurtate, după obiceiul țărănesc, nu se deslipiau de coastele surului: numai mânecile cămășei albe și largi, care ieșiau din cojocul împodobit cu cusături, se umflau la suflarea, vântului.

Unui asemenea surugiu' turbat se poate ca BanuL Dumitrache să-i fi dat o mână de galbeni din recunoștință, că mi lovise căruța, în salturile nebune, de vreun cirip și n-o sfărîmase.

Zadarnică fu încercarea Cârc Sărdarului, prin strigăte să mai potolească goana. Surugiul, încălicat pe calul dinainte, sbierand mereu, nu putea să mai auză nimic, din pricina zăngănitului clopotelor si ă țâncănitului copitelor. Ar fi trebuit să fragă un pistol asupra lui, ca s-auză surugiul! Dar nici vorbă nu putea să fie de scosul unui pistol 'din brâu, fiindcă o mână nu-i ajungea lui Iamandi să se țină în căruță; trebuia să-și încleșteze amândouă manile de marginile coșului, ca să nu fie aruncat afară. Pe deasupra încă îl mai durea și piciorul cel rănit. Eră o călătorie de Iad.

Se înțelege, că maimuțoiul acela smintit din șea tipa pițigăiat; la fiecare gaură mai adâncă, ce era în drum, obișnuit: „Ține-te bine, boierule'?1 Dar boierului îi venea, Ia aceste tipete de opintire, a-proape să leșine și capul lui rănit începu acum să se răsvrătească. Sburau de aproape trei, ceasuri, fără sa se oprească. Locurile păreau, că se rostogolesc, unul după altul, pe dinaintea, ochilor boierului Costache. Pădurile, livezile, șesurile și dâmburile, un sat, două, și apoi iară altele..., în sfârșit el închise ochii.

La fiecare văgaș sau scursură de apă se auzea iară darea de veste: „Ține-te bine, boierule! Numai o singură dată nu se auzi, tocmai acolo, unde se lasă drumul foarte repede la vale, prin malul aproape drept al râulețului Desnățuiul, în care se repeziati acuma caii în jos,, ca niște 'balauri de se ridicau apele, stropind În sus până la o mare înălțime.

Și întradevăr, după amiazi, zbârnia un poștalion, turbat, cu cinci cai, prin satul Calafat, drept spre curtea boierului Mihai Jianu, unde surugiul îndrăcit opri deodată caii, cu o singură smucire, și îi făcu să stea pe loc.

N-avu însă timpul să descalice. Surui de sub șea se ridică deodată drept în sus, ca o lumânare, deschise gura mare, scoase un rânchezat desnădăjduit și jeluitor, și căzu apoi, grămadă, mort.

În clipa, când se prăbuși calul, surugiul, ușor ca o pană sări de pe spinarea lui, și când slugile aler-„ gară speriați, să-i deâ ajutor, el zise liniștit: „De aceea-i cal”.

Zâmbind trecu,pe lângă căruța fărîmată aproape de tot. În locul roților râniiau numai câteva spițe, rămase împrejurul osiilor. Pe atunci nu se ferecau încă roțile și se întâmpla adesea, să se rupă obezile, chiar Ia un umblet potrivit. Nu era dară mirare, că de astădată se fărâmasera roțile cu totul.

În coșul cărucioarei însă, nu mai era nici fân, nici pătură, nici urmă de Cârc Sărdar!

— „Dar cu cine ai plecat tu în căruță? Unde-ți este călătorul?” întrebau oamenii,

— „Da știu eu?” răspunse surugiul. „El știe”, și cu1 vorba asta se duse la fântână și-și aruncă jos pălăria prăfuită. Ce să vezi! Spre nemărginita mirare a cdledului întreg, sburaisera dimpreună cu pălăria și părul cel cărunt, încâlcit, și barba zbârlită a moșneagului, și deodată se văzură niște plete lungi, negre, împrejurul feței tinere a surugiului. El bagă apoi mâna în spate pe supt cojoc și scoase o perniță, care-i slujise drept cocoașă, plecă trupul său subțire peste șipotul de apă și-și spălă obrazul, aflând din buze cu mare plăcere.

O slugă venii din casă și întrebă în numele boierului, ce fel de gălăgie și ce zarvă este în curte? I se arătară căruța, calul căzut, al cărui rânchezat de sfârșite rămăsese încă în urechile tuturor, ceilalți patru cai, care tremurau cu tot trupul, și i se arătă și acel ciudat de surugiu.

— „Unde e boierul Mihai?” întrebă acesta.

— „Ce vrei cu D-lui?” zise un slujitor.

— „Ce vreau, aceasta am să-i spun eu singur”, fu răspunsul,

Atât graiul cât și privirea omului acestuia în haine țărănești, erau așa de poruncitoare, încât sluga ’l lăsă să urce scările, pe sărite, și să treacă printre toți dealungul ciardacuilui.

Ciardacul se sfârșia de cealaltă parte a casei într-un pridvor, din care ochiul cuprindea tot largul măreței Dunări, care strălucea acuma în lumina soarelui de amiazi, fiindcă curtea lui Mihail se află pe înălțimea malului, acoperit cit stufișuri dese, ia ale cărui poale se strecurau tăcutele valuri ale marelui rîu.

Ciardacul era îmbrăcat în trandafiri roșii deschiși și galbeni aprinși, ale căror vrâste atârnate, făceau un frumos pervaz la icoana posomorită a gredaiei cetăți turcești a Vidinului, care se ridica pe celălalt mal.

În pridvor erau adunați Vre-o șease boieri, cu cafele și tutun.Din colțul unui divan întreba gazda casei,'încrețind fruntea: „Cine este?''

— „Cine să fie?” răspunse cel sosit, „frățiorul D-tale Iancu!”.

Toți boierii începură să tremure ca frunzele de toamnă la suflarea unui vânt aspru.

Cu toții înholbau ochii la bărbatul minunat, a cărui „chică lungă”, cum o purtau haiducii, cădea în jos pe cojocul alb, împodobit pe de mărgini cu fâșii de blăniță neagră de miel, iar la mijloace înfrumusețat prin cusături de curelușe verzi rotite. Lui Iancu orice haină îi ședea bine, cum îi șade bine unei pantere blana sa...

— „Așâ-i că nu m-ai așteptat, frate Mihai?” întrebă Iancu.

— „Nu”, răspunse acesta cu glas șovăitor.

— „Nici mie nu-mi era dor de tine. Dar fiindcă drumul meu mă ducea prin Calafat, am luat și pe prietenul lui Amza, pe Cârc Sărdarul Costache Iamandi, cu mine și am mânat eu caii. Când m-am oprit însă la tine în curte, nu l-am mai găsit în căruță. Poate că i se va îi părut căldura prea in-are pe drum, și va fi sărit în Dăsnățuiu, ca să se scalde”.,

Boierii se uitau unul la altul, năuciți.

Numai unul începu să rază cu mare haz și zise:

— „Să trăiești, nene Iancule! Când îmi va veni, de aici înainte poftă să mă scald, am să te rog, să mă treci cu trăsura d-tale peste Dunăre”

Privirea lui Iancu se îndreptă spre cel care vorise astfel. Era un flăcău foarte tânăr, căruia abia îi mijeâ mustața, frumos ca ziua mare, cu părul auriu și cu ochii aproape negri.

Iancu zâmbi și-i zise: „Nu ești tu fiul lui Alexandru Urdăreanu?”

— „Ba da, sunt Ion Urdăreanu!”.

— „Boierul Vasile Moangă mi-a vorbit de tine”, răspunse Iancu prietenește. „Mi se pare că ești un băiat cu inimă!”

—„Ași vrea să fiu ca D-ta!” răspunse tânărul.

— „Vino încoace”, îi zise Iancu, și după ce se apropia baiat, foarte fericit, Iancu îi puse mâna pe umăr și se uită în ochii Iui, cari se ridicau scânteietori, ațintiți asupra Jianului: „Cămine? Aceasta nu se poate. Ca mine poate fi numai unul. Ceilalți trebuie să se mulțumească, să fie supuși ca robii. Bar tu se vede că nu ești făcut să fii rob. Așteaptă, Ioane, până vine Tudor Vladimirescu”.

Apoi se întoarse iarăși politicos spre Mihai: „Mi se pare, că am picat la un timp nepotrivit. De aceea mi vă voiu mai supără. De cumva ar veni Cos.tache Iamandi pe la tine, zilele acestea, spune-i sănătate din partea mea!”

Făcu dreapta ’mprejur, de pe prag, unde rămăsese până atunci, și plecă din curtea lui Mihail, fără să fi cutezat cineva, să-i mai zică o vorbă.

Boierii iară se uitau, toti năuciți, unul la altul, apoi tăbărâră pe Ion Urdăreanu, numindu-l un băiețan obraznic. Mihai ținu un mare logos despre mâhnirea, ce-i pricinuește fratele său cel mic și despre rătăcirile, la care este supusă mintea omenească.

Ion însă n-auzia și nu băgă în seamă nimica din toate vorbele aceste; ba își uitase chiar și de dragostea ce o avea pentru încântătoarea Bălașa, fiica cea mare a boierului Mihahi, fiindcă acum se îndrăgostise de haiducul, Iancu Jianul Seara se duse, pe lună, în păduricea de pe malul Dunării și umbla în sus și în jos. Privighetorile cântau de răsună până departe, dincolo de râu, iar el își închipuia: ce lucru minunat ar fi, dacă s-ar arătă, acuma deodată, Iancu Jianu din tufișurile luminate de lună, și i-ar face un semn tainic, chemându-l și apoi să-i spună că trebuie să-l urmeze, fiindcă a găsit în el, Ion Urdăreanu, pe acel bărbat îndrăzneț, pe care l-a căutat de mult! Că sunt caii gata! Și apoi să sboare amândoi, ca vântul, și toată lumea să fie a lor, iar în fundul pădurii să-i aștepte ceata haiducilor, adunați împrejurul focului.

Dar Iancu Jianu nu se mai întoarse.

Din potrivă se înființa însă a doua zi Cârc Sărdarul Costache Iamandi.

Și acest diplomat desăvârșit și stratig, găsi chipul, să înceapă un șir de scrisori cu Căpitanul de haiduci, și la urmă primi învoirea lui, ca să aibă întâlnirea, pe care o râvnise atât de mult. Această învoire era cuprinsă într-o scrisoare, care fu aruncată, legată de o pietricică, în pridvorul, unde șe-deau.boierii după masă, la tună și fumau.

Ion se ruga să i se dea lui Pietricica. O puse ta inimă, și pizmuia cu sufletul înflăcărat, pe Cârc Sărdarul pentru norocul de a-avea aface cu Iancu Jianu; A doua zi dimineață însă veni tata Urdăreanului, și-și luă băiatul acasă, fiindcă ar fi șezut, acum, destul aici.

Cu două condițiuni dobândise Costachi Iamandi întâlnirea cu Iancu Jianu: cea dintâi ca să vină singur și fără arme pe ostrovul din Dunăre din sus de Calafat, și fără niciun Arnaut, fiindcă se știa, că chirigii, negustorii și țăranii cari sosiseră în zilele din urmă, unul câte unul, la Calafat, făceau parte din potera, și cea de a doua condiție: că acești Arnăuți să nu cuteze să iasă din sat, tot timpul, cât va tine întrevederea. Altfel nici să nu se încerce, căci Iancu Jianu avea oameni în deajuns, ca să-i măcelărească, pe Cârc Sărdarul și pe toți Arnăuții lui. Lui Iamandi nu-i lipsea îndrăzneala și el primi condițiunile.

Ziua, locul și ceasul întâlnirii îi fură hotărâte de aproape. În pădurea de pe malul Dunării, din sus de Calafat, era un drum, ce ducea la vale. Pe acelaș drum scoborî Iamandi până jos, unde puternicul râu își rostogolia greoaiele sale unde cenușii-argintate. Și cerul era tot cenușiu, fiindcă ploase, îmbelșugatele tufe și mărăcinii de pe malurile rîpoase răspândiau un miros plăcut.

Când sosi boierul Costache la mărginea râului, zări acolo într-o ascunzătoare, alcătuită de câțiva copaci plecați, luntrea cea neagră, care-l așteptă. În barcă era un om, care se sculă, drept în picioare, și-și scoase căciula din cap.

Cârc Sărdarul se urcă în luntre. La cârma ei era așternut un covor și erau așezate perini.

Luntrea se depărta de mal, apucând deacurmezișul, la vale spre largul Dunării. Apele se pățeau aproape boltite. Acum se văzu, că cursul lor, care de pe mal se arată atât de liniștit și lin, era foarte repede, și barca trecea prin vârteje. Numai pe ici pe colea, se vedeau locuri netede în suprafața, râului.

După un sfert de ceas ajunse Luntrea la mal, în capul despre Apus al ostrovului. Acesta se înfigea, ca un colț, înainte în rîu și apele Dunării isbeau necontenit în rădăcinile copacilor de pe el, spălându-le și surpându-le. Pe acest rădăciniș săltăreț, stătea Iancu Jiaiiu, așteptând pe musafirul său, cu brațul stâng acățărat de un trunchiul și cu brațul drept înfipt în șold. Când sosi Cârc Sărdarul, Iancu ’l primi ca stăpânul acestui Ostrov singuratic.

— „Bine ai venit, cucoane Costache, zise el așa de politicos, pare că ar fi fost încă tot boierul cei primitor, dela taftul din Obârșia.

— „Mă bucur că te-am găsit sănătos, cucoane Iancule”, răspunse, nu mai puțin îndatoritor, Grecul șiret.

— „Dorești, Cârc Sărdarule, să rămâie luntrea aici, sau să se întoarcă înapoi la malul celălalt și să vină mai spre seară să ne iea?” întrebă Iancu prevenitor.

Iamandi se gândea în vreme ce ochii lui, negri scânteietori, priviau drept în ochii verzui și liniștiți ai haiducului. Dacă luntrea rămânea, aici, aceasta însemna doi oameni împotriva unuia singur, tâlharul acesta și cu tovarășul său împotriva boierului Costache. Dar de ce folos putea să fie îndepărtarea luntrei? Ea putea să se întoarcă în fie ce moment, și încărcată încă cu alți oameni. Dincolo în păduricea de pe mal, veghiau, fără îndoială, ortacii lui Jianu. Și așa și altmintrelea, el tot în mâna lor cădea.

Prin urmare Cârc Sărdarul răspunse: „Cum poftești D-ta, boierule Iancule.”

— „Atunci să ținem pe Toaderi aici, e mai ușor pentru cina noastră.

— „Ce te-ai gândit și la cină?” întrebă Iamandi.

— „Dar pentru ce să murim de foame? În orice împrejurări ale vieții s-ar află omul, el are nevoie să mănânce.

Cârc Sărdarul râse. Toaderi Prisăcarul, căci el era, trase atunci luntrea la mal și o ascunse într-o tufă, din care, speriate, se ridicau păsările de apă.

Apoi Iancu apucă spre cealaltă parte a Ostrovului, care vinea în partea malului Turcesc. Își făcură cale printre tufe și prin pipirig. La un loc, într-un desiș, văzură atârnat un șarpe, împleticit ca o frânghie de oțel, împrejurul unor fire groase de trestie. Broaștele cântau, făcând un zgomot aproape asurzitor.

Se opriră la un luminiș. Sălciile bătrâne de veacuri și plopii formau un fel de perete în spre malul Românesc, iar în spre cel Turcesc marginea Ostrovului era înconjurată de stuf, pe care se urcau din toate părțile zorele albe și mari, în cea mai bogată floare a lor. Caii dracului sbârnâiau prin văzduh ca niște săgeți de sticlă albastră.

Spre acest cuib al Ielelor amenință, de dincolo, Vidinul îngrozitor. Cetățile Turcești se înlănțuiau pe malul drept al Dunării dela Porțile de fier și până la Marea Neagră, într-un șir neîntrerupt și aducător de peire. Toate grozăviile răsboiuîui, foc, ciumă, jaf și moarte, porneau, iară și iară, din aceste cetăți și se revărsau asupra Rumâniei, care-și pune câmpiile sale roditoare, fără nici o apărare, în brațele deschise ale puternicului râu, fără apărare! Pare că nici un zid, nici un val n-a putut să dăinuiască vreodată pe pământul Rumâniei. Nici chiar cetățile Romanilor, care în alte țări, cucerite de stăpânitorii lumei, au trăit peste veacuri, nici ele n-au fost suferite multă vreme de pământul Rumânesc. Oamenii, copacii și florile le-au sfărâmat și dărâmat, despicând pietrele lor. Sângele de păstori al strămoșilor acestui popor, nu a voit să știe de locuri împrejmuite cu ziduri întunecoase și nepătrunse de aer și de lumina soarelui.

— „Aprinde un foc! să ne apere în potriva țânțarilor!”, porunci Iancu Prisăcarului „dar mai întâiu așterne-ne covorul aici pe iarbă!”

Toaderi adusese covorul și perinile din luntre.

— „Așa”, zise Jianu. „Te rog, Arhon Cârc Sărdarule, așează-te. Tutun și cărbuni ți se vor aduce îndată”, și după ce-i dădu de-amândouă, îl întrebă zâmbind: „Așa dară?”

-„Iacă”, răspunse politicos Costache Iamandi, scoțând o scrisoare din buzunarul dela piept și dând-o lui Iancu.

Ochii lor se întâlniră. Avusese dreptate Amza. Erau tineri amândoi, de aceea unul ierta celuilalt năzbâtiile sale, deși suferise însuși de urmările lor. Amândoi începură să râză cu veselie.

În sfârșit zise Jianu: „D-ta ești om de duh, Iamandi, și brăzdările de pe fața D-tale s-au vindecat”.

Cârc Sărdarul îl amenință cu degetul și, întinzându-se pe covor începu să fumeze ticnit. Pentru fudulia lui era o măgulire, să aibă a face, atât de aproape, cu Iancu Jianu, haiducul. Era mulțumit de sine însuși și se admiră singur.

Iancu ceti scrisoarea.

Apoi îl întrebă: „Negreșit, că știi, ce-mi scrie frații mei?”

Boierul Costache se ridica într-un cot: „Știu”.

Cu țigara în gură închise Iancu hârtia, bătu cu degetul arătător pe ea, și zise: „Grozav de cumsecade este familia asta a Jienilor, ce? Ei vor să plătească datoria mea la Ocârmuire, cum o numesc ei. Este foarte înduioșetor. Poate că ași fi în stare să le împrumut, eu însămi, bani spre acest scop frumos? Ce crezi?”

Iamandi se lovi cu palma pe picior. „La dracul! Ei n-au înțeles lucrul așa! Firește că D-ta poți să plătești banii de zece ori mai ușor, decât frații d-tale! Pentru aceasta nu aveai trebuință de ei”.

— „Așa e. Dar eu n-am trebuință de ei, nici într-ua fel”, zise Jianu liniștit.

Atunci Cârc Sărdarul, după ce apropierea lui Iancu îi dăduse un fel de siguranță, vroi să mai facă încă un pas înainte spre scopul său.

-„Prietene”, începu el, cu un ton dășcălitor, „mă îndreptez și zic, că negreșit, D-ta n-ai trebuință de ei, pe câtă vreme îți face plăcere, să trăiești afară din lege. Dar ești sigur că n-ai să-fi schimbi odată părerea? Ar trebui să te gândești la retragere, să fi-o...”

— „Taci din gură!” se răsti Iancu la el. „Să-ți pară bine, că ți-am dat voie, să-fi îndeplinești însărcinarea ce ai luat asupră-ți. Sfatul D-tale nu li l-am cerut!”

Cârc Sârdarui tăcu, fiindcă se găsia acum cu totul în mâna lui Iancu.

Toaderi făcuse focul și Iancu, care se sculase, sta lângă el și se uită, posomorît, cum așeză în frigările de nuiele bucățile de carne proaspătă, și, printre ele, felii de ceapă și bucățele de slănină, spre a le frige apoi la cărbuni cu mare băgare de seamă.

Lui Iamandi îi rămăsese destulă vreme, să se încredințeze, că însărcinarea lui dăduse greș cu desăvârșire. Dar nu era felul Grecului fudul, să-și piardă îndrăsneaia numai după o singură trânteald primită. Pe când fuma, așteptând, ca boierul Iancu să se întoarcă iarăși Ia el, duhul lui născocitor hrera la un alt plan.

Soarele înainta spre asfințit. Cetatea Vidinului se vedea roșie. O lumină profirie străbatea despre Apus, printre nori argintii, și se înfățișă ca un jeratic prin peretele de verziș, care înconjură luminișul. Verzi închise păreau frunzele, și împrejurul fiecărui vârf de copac se vedeau linii, par-că ar fi fost scrise cu un condeiu de foc.

Jianu tăcuse în destul și se așeză acum, mai îngăduitor în fața Cârc Sărdarului, la mâncare, fiind că într-aceea se frăgezise friptura. Vinul, castraveții, pâinea și brânza ieșiră pe rând la iveală.

Iamandi lăuda carnea, la care ceapa și slănina îi dăduseră un gust plăcut și când ospătătorul îl îmbiă și cu plosca, el trase o dușcă de însetat, și zise: „Cocoane Iancule, zău așa, iată o vieață minunată! D-ta trăiești mai bine ca un împărat! Căci și un împărat nu-și poate împlini totdeauna voile sale, fiindcă pot să fie alții mai puternici decât el, sau să fie o înțelegere a mai multora împotriva lui, și la care apoi trebuie să se supună. Slobod, adevărat slobod, e numai haiducul! Numai el nu vrea să știe de stăpân, și nu se teme de altul mai puternic, nici măcar de un nevoiaș ca Cârc Sărdarul, care — vorba merge — se ține pe urma Jianului spre a-l prinde! Ha-ha!”

Boierul Iancu ținea în mâna stângă o frigărușă și împingea, cu vârful cuțitului, câte o bucățică de carne zămoasă în gură.

— „Hm!” zise el liniștit, „nu cumva ai vrea să te faci și d-ta haiduc? Aceasta nu se poate, iubite prietene. N-am poftă să fac tovărășie negustorească. Urmărește-mă D-ta înainte, poate prin aceasta să ajungi ceva în ochii Stăpânirei!”

— „Carnaxi!” zise Grecul râzând, „cum pătrunzi îndată pe om. Vrut-am eu să spun așa ceva?”

— „Singur trebuie să știi ce ai vrut să spui”, răspunse Rumânul cu liniște.

— „Ei, ce mai încolo-încoace!” zise Cârc Sărdarul, silindu-se să pună în glasul său ceva dintr-o hotărâre sinceră. „Acum să-ți spun adevărul! fiindcă pe D-ta, și așa, nu te poate înșela cineva. M-am scârbit de slujba Ocârmuirii!”

— „Zău? Ce spui?” întrebă Iancu dând parcă răspuns numai ca să fie cuviincios.

— „Cucoane Iancule”, strigă Iamandi, „dacă mai urmezi astfel înainte am să mor de rîs! De plâns iată plâng! Și uite-te, urmă el, ștergându-și ochii, „nu sunt vesel deloc, căci lucrul dracului, în slujba ocârmuirii, orice vrednicie a omului nu folosește nimic, dimpotrivă îți Strică; dacă ai vreun dușman care e mișel, dar iubit la locurile de sus!”

— „Va să zică, ai și D-ta un asemenea dușman? zise Iancu cu sânge rece.

— „Da!” strigă Cârc Sărdarul, cu ochii scânteietori. „Ticălosul acela mi se pune pretutindeni curmeziș în cale! Orce înaintare, orce deosebire, ia care aș avea drept, știe s-o zădărnicească, fiindcă protiguitorii mei sunt mai slabi decât al lui, care e însuși Vodă! Și știi D-ta cum a pus mișelul, mâna pe Vodă? Făcându-i cele mai josnice slujbe. Măria Sa, precum se știe, se află totdeauna în strâmtoare de bani. Din pricina aceasta Aga din București trimite din când în când pe slujbașii săi, să prinză pe brutari și pe măcelari cu ocaua mică Aceasta e cu atât mai ușor. dacă însăși cumpăna Agiei, e și ea, mincinoasă. Dacă brutarul este prins cu lipsă la cântar, se țintiește cu urechia de oblonul prăvăliei, și se înțelege că el tipa, cerînd ajutor. Aleargă atunci isnaful să-l răscumpere cu o pungă groasă de mahmudele. Altădată Măria Sa poruncește, ca fiecare om să-și plătească toate datoriile, pe care ie ar fi având unul la altul. Se înțelege aceasta poate să prăpădească pe câte unii, ai căror capital este munca lor și mărfurile, pe care Ie aif în. prăvălie. Atunci iară sare bresla într-ajutor, pune banii dela mână-la-mână, și trimite pe Staroste lor cu ei la Vodă. Ei vezi, la astfel de isprăvi prietenul meu este totdeauna gata. El însoțește pe oamenii Agiei și îi înlocuește, el, un Cârc Sărdar!”

— „Așa? zise Iancu tot nepăsător.

Boer Costache resufla lung și cu foc de mânie, și aruncă o privire chiondărâșă la Căpitanul de haiduci. Apoi zise: „Ei iubitule! Și pe acest dușman tot D-ta mi l-ai dăruit, căci pe timpul când erai zapciu, se credea că noi amândoi suntem buni prietenii. Și asta nu poate să mi-o ierte acel dobitoc!”

Jianul ridică capul în sus îndârjit și întrebă scurt:

-„Cine?”

Cu câtă dibăcie cârmuise Iamandi vorba, ca sa ajurrgă Ia această întrebare!

— „Cine să fie?” răspunse el, ridicând din umeri. „Se înțelege, Cârc Sărdarul Pervanoglu”.

Lui Jianu i se umflări narile și se făcu galben. Ca un uliu, se repezi la Costache și își înfipse degetele în umerii lui, așa, încât Cârc Sărdarul vedeâ scânteie de foc înaintea ochilor.

-„Ascultă”, sbiera la el, „D-ta nu poți să mă prinzi ca să scoți prin vitejia asta pe spurcatul ăla dela Ocârmuire. Și nici n-am nevoie de tine ca tovarăș la căpitănia mea. Dacă vrei însă să-mi dai în mâna mea pe acea dihanie, și dacă vrei să-mi ajuți numai de astă dată, atunci cere-mi orice: una, două, trei, zece pungi de banii, ți le dau îndată!”

O pungă însemna pe atunci cinci sute de taleri, cusuți într-o pelicică de iepure.

Lui chir Costache îi scânteiau ochii, și nu numai de durere. Ce mai însemnă mulțumirea fraților haiducului fată cu această dărnicie împărătească! Și că avea haiducul bogății mari, aceasta o știa Iamandi. De asemenea știa, că Iancu se tinea totdeauna de cuvânt. Multe se credeau despre el, afară de una: că spune minciuni. Ochii lui scânteietori spuneau adevărul. Acum tremura omul acesta de ură și de mânie, de-i clănțăneau dinții în gură. Eră îngrozitor să-l privești.

— „Vreau să-ți fiu de ajutor”, zise grecul, „dar te rog nu-mi zdrobi încheeturile umerilor”.

Iancu rîse scurt și-l lăsă de umeri. Nu-și dăduse singur seamă ce groaznică era mâna lui când o înfigea cu mânie. Așa dară cum? când? unde este acel ticălos?

— „Are o vie și niște case frumoase în apropiere de București, pe care i le-a dăruit Vodă. Acolo se poate găsi. Însă...”

— „Nici un însă!” strigă Jianu. „Să mă duci drept acolo!”

— „Da, da, negreșit”, încercă să-l liniștească Iamandi. „Am vroit numai să zic, că trebuie să începem treabă, fără să dăm bănuială, și fără desvoltare mare de puterea haiducească”.

— „Numai tu singur și cu mine”, îi scurtă vorba Iancu. „Tu să-mi iscodești ziua și ceasul, când putem să găsim pe acel blestemat acasă. Celelalte, lasă-le pe seama mea”.

— „Bine, Căpitane”.

— „După zece zile, ne vom găsi dincolo, peste Olt, la Pitești. Am să vin, schimbat ca giambaș. Seara pornim spre București”.

— „Bine, Căpitane”, zise Cârc Sărdarul, supunându-se și de astădată la porunca Căpitanului.

O schimbare se petrecu atunci în fata lui Jianu. Sprâncenele lui tresăriră, par-că de dureri, pe când buza lui de jos se înfigea între dinți. El se uita, încremenit, drept înainte în jos.

— „Iamandi”, zise el înnecat.

—„Poruncă?” răspunse celălalt, gata la slujbă.

Era învederat foarte greu pentru Iancu, să facă întrebarea aceea, care-i stă, ca un jeratec, pe inimă și pe care, fără îndoială, n-ar fi făcut-o niciodată Cârc Sărdarului, dacă sufletul lui nu s-ar fi găsit în acea groaznică stare de răzvrătire.

În sfârșit isbucni: „N-ai aflat D-ta unde și-a ascuns acea fiară blestemată prada, pe tânăra fată Ileana Golfineanu?”

Grecul dădu din cap: „Ba da, la Nicopoli”..

Jianu se lovi cu amândoi pumnii în cap. La Nicopoli! De aceea au rămas zadarnice toate cercetările sale: adică dincolo de Dunăre, la Turci, acolo lăsase Pervanoglu pe nenorocita!

Haiducul se întoarse repede: „Așa dară, vom merge mai întâiu la București!” și ochii îi scânteiau cu sălbătăcie.

Un cântec dulce, un vâjâit ușor se auzea prin lanul cel întins de porumb, pe care-l despărțeau un șanț și o pădurice de stejari de via Cârc Sărdarului. Un vânt de seară bătea prin porumb și foile lui, frecându-se unele de altele, cu marginile lor ascuțite, făceau să se auză un amestec de sunete năbușite, pare că ar fi fost mii de tainice lăute.

La Apus se stingea raza cea din urmă a soarelui și începea să se facă noapte.

Atunci se ridică un cap din buruienele încâlcite, care umpleau șanțul, și un om se târî în sus până la marginea șanțului, unde se opri și se așeză.

După el se urcă un al doilea, care se așeza și el, pitulit ceva mai jos. Cel din sus, dela marginea lanului de porumb legănat, ridică capul, din când în când și asculta în toate părțile. După câtva timp de tăcere îl întrebă cel de jos, șoptind: „Auzi ceva, boierule Iancu?” -

— „Aud numai cum cântă porumbul, fu răspunsul.

Iamandi, căci el era, ridică din umeri, fără să priceapă înțelesul vorbei, și apoi se pituli iarăși.

Iancu se plecă spre el și-i zise: „Este un fel de cântec, vechii românesc, se chiamă doina, care zice de asuprire și de nedreptate, de răpiri de femei și de vânzare...

Atunci înțelese Grecul, că haiducul nu mai avea încredere în el și că va fi trebuință de toată agerimea minții sale și de multă îndrăsneală, ca să iasă cu bine din dandanaua, în care se băgase, fără să-și fi dat seamă îndeajuns.

Cinci purcei, — li se zicea și astfel la pungile de bani fiindcă adesea erau făcute și din piele de purcel, — îi dăduse Jianu, iar pe ceilalți-trebuia să-i primească, după ce se va fi făcut călcarea lui Pervanoglu.

Noaptea de astăzi o alesese Costache Iamandi. Șanful dintre porumb ș păduricea de stejar trebuii să fie punctul de mânecare, fiindcă drămui pe supt pământ, pe care și-l făcuse Pervanoglu, duceâ din iatacul său pe supt toată viia, și ieșia în acel șanț. Pe de altă parte, așa încredința Iamandi, nu era cu putință, să se apropie cineva de Pervanoglu. Via era înțesată de Arnăuții și plină cu curse, toate ferestrele casei erau încărcate cu zăbrele de fier șf dinaintea ușei iatacului, unde dormia Pervanoglu erau așezate trei catane de ale Agiei, care veghiau toată noaptea.

— „Se cunoaște bine pe sine însuși”, zise Iancu, „știe, cum trebuie să te aperi de făcători de rele”. '

Iamandi făcuse dușmanului său o vizită politicoasă, și găsise atunci chipul, să scoată, cu ceară, un tipar de pe gaura cheiei dela ușa hrubei de pe supt pământ.

Astăzi îi adusese lui Iancu cheia, tăcută întocmai după tipar, și spre spaima, lui, îi zise Iancu poruncitor: „Să vii cu mine, boierule Costache!”

Dacă n-ar fi fost următor, ar fi întărit bănuiala, care fulgera în ochii haiducului și pe loc ar fi fost ucis, căci Iancu Jianu era pornit acum pe omor. I se videa pe față, culm fierbea ura lui în clocote și: cum îi făcea mâinele să tresalte. Cea mai mică împotrivire ar fi putut să aibă de urmare o isbucnire turbată, care să se sfârșească cu moarte de om.

Înnoptase de tot.

— „Înainte!” porunci Iancu.

Ei șezură chiar în fața ocnei, ascunse de tufișuri, prin care era intrarea în hrubă. Iamandi se pregătia să lase pe Iancu, s-apuce el înainte, dar acesta îi zise:

—„Intră D-ta întâiu”.

Grecului îi veni o clipă gândul, să se scape chiar: aici, pe loc, și îndată, de tovarășul său în răzbunare,: dar el cunoștea putereia de uriaș, ce o avea Iancu.

Nu se Încumetă să se măsoare cu el într-o luptă de om-la-om.

Plecă dară înainte, adică despărțind și zdrobind cu picioarele tufișul, se lăsă s-alunece în jos în hrubă.

Iancu aprinse un felinăraiș, pe care-I purtă ia brâu, și urmă boierului Costache Iamandi.

Prin gangul, sprijinit, unde și tinde, cu niște schele' de lemn, omul putea să înainteze În picioare. După o vecinicie de vreme, căci așa i se păreâ lui Iancu, ei ajunsera la niște trepte și la o ușă ferecată.

Cheia era unsă bine, broasca se deschise fără zgomot și ușa se lovi de perete, în spre ’nlăuntrul hrubei.

Iancu împinse pe Grecul subțirel în cutele unui.covor care era atârnat dinaintea ușei.

În tr-aceeași clipă însă covorul fu tras cu repeziciune într-o parte, și ș,ease Arnăuti apucară pe boierul Costache din două părți, iar în fundul iatacului stă Cârc Sărdarul Pervanoglu, înfășurat în anteriul său cel verde, și ținând în mâna stângă un sfeșnic cu lumânare, ridicat în sus.

Iamandi scoase un tipăt desnădăjduit, nu pentrucă căzuse în ghiarele Arnăutilor, ci pentrucă tot în acelaș timp simțise un otel rece înfipt-în spate.

Eră cuțitul lui Jianu.

Haiducul sări înapoi, pe scară în jos, și trânti ușa după sine. Toate acestea se petrecuseră cu iuțeala fulgerului. Iancu alergă în fuga mare prin toată lungimea hrubei, și apoi se opri. Nu se ma miră deloc de cele întâmplate, chiar bănuise că este la mijloc o vânzare din partea lui Iamandi, dar acum era prea târziu. A fost o prostie, să crează, că o cioară are să. scoată ochii ia cealaltă! Tot asemenea prostie, era să-și închipuească că va putea să scape teafăr din gangul de supt vie! Firește că-L va aștepta și sus în șanț, lângă câmpul de porumb, o altă ceată - de poterași. Dar nu vroia să se lase ucis ca un iepuraș, sau' să fie prins aici: în gaură, cum s-ar prinde un dihor. Prin urmare hotărî să se întoarcă înapoi. Sări peste scări din1 nou în sus, și bătu tare în ușe. Cheia căzuse jos, când trântise ușa ieșind. Inlăuntru în odaie, era o harababura de glasuri amestecate.

Jianu pierdu răbdarea, și bătu cu pumnul în tăbliele de stejar ale ușei.

Ușa se deschise. Covorul atârnat dinaintea ei era rupt, și odaia era plină de Arnăuți.

Jianu ținea pistolul pregătit. Trase, și doui Arnăuți căzură. Focul al treilea dădu greș, trecând peste toate capetele, de oarece brațul lui fusese împiedecat. Glonțul lui nimeri într-o oglindă, atârnată în perete, și o sfărâma praf.

Iancu se găsea acum în mijlocul cetei de cătane, cari răcneau mânioși, și se repeziau cu sălbăticie asupra lui, pe când alții duceau afară pe cei doui soți ai lor uciși de haiduc.

Iar dinlăuntru! odăiei s-auzeă glasul pițigăiat: „Ați puso mina pe el? L-ați prinso? L-ați legato?”

—,Da, boierule”, strigă un Arnăut.

— „Nu mai pote sa se miște? Nu mai pote sa impuste?

— „I-am luat armele, stăpâne, l-am legat”, fu răspunsul.

— „Sa bagați forte bine de seama, el știe si din gura sa scuipe glonțe!” și apoi, cu pași largi, crăcit, cum îi era obiceiul, împingându-și burta cea mare înainte, înainta Cârc Sărdarui Pervanoglu și trecu pragul iatacului său, stropit de sânge.

Când văzu pe Jianu cu ochii aprinși, înconjurat strâns, de Amăuți, îi zise cu un glas cârîitor: „Ehe! ținstite boerule! Frumos din partea matele, te-ai intorso inapoi ca se arați ca nu despretuiesti căsuță me”

Prin trupul lui Jianu trecu-un fior, și acestfior era așa de puternic, încât sguduitura lui tu simțită și de toți, cari-i țineau. Cu mânie și cu dispreț răspunse: „Sperii ursul legat. Nu te duceai la el în pădure!”

Pervanoglu începu să sbiere cu furie: „Duțeți-i afara pe acest talhar obraznico! Duțeți-l afara, fora, acuma, indata! La Telega să-l duțeti, la ocna! Afar cu chinele de Rumân!”

Iancu Jianu se ridică drept în sus: „Vroiu să fiu dus înaintea Divanului, la București. Boierii cei mari să mă judece!”

Dar Grecul scoase o hârtie din brâu, o vântură prin aer și strigă, fudul: „Dur bre! Firman!” Cu aceste cuvinte se vestea, la Turci, o poruncă a Sultanului, un firman. El ceruse și primise dela. Vodă Caragea o poruncă de opreliște, îndată ce 'i împărtășise Iamandi, că se apropie groaznicul haiduc ia București,

Cu prilejul când cercetase odată pe Pervanoglu, văzuse chiar Costache, cât era de păzit și cât de strașnic era întărit dușmanul său, și avea mare îndoială, ca va face vre-o ispravă prin călcare. Repede se cugetase însă, că având primite cele trei pungi, — atâția bani câți nu mai văzuse niciodată în vieața lui, și că luând parte, ca făptuitor, la un omor neizbutit, aceasta puteâ să-i strice mai mult, decât toată dușmănia nesuferitului Pervanoglu, și că pentru acel Rumân, el tot un străin urât va rămânea ca și mai 'nainte, se hotărî să vânză planul de călcare proteguitului lui Vodă, și-i făgădui, ca în schimbul altor trei pungi, să-i dea în mână pe haiducul.

Acum, adevărat că Jamandi zăcea rănit în casa lui Pervanoglu, dar Iamandi avea opt purcei de mahmudele și-i mai rămânea, lui singur, întreaga laudă, de a fi fost vrednic să înșele pe acest tigru sfâșietor, pe Iancu Jianu, și să-l fi culcat la pământ, — el singur.

În paiele dintr-o căruță, străjuit de trei Arnăuți, zăcea Iancu, căpitanul de haiduci, legat, și căruța nevoiașă înainta zorită. Când. nu-și mai putea ține gâtul drept în sus, de ostenit, capul lui se lovea de marginea aspră a căruței. Aproape fără întrerupere se urmă drumul toată noaptea, și încă și în ziua următoare. Pretutindeni se schimbau caii de olac și se înhămau alții, cu mare grabă.

Catanele, trei Sârbi, care nu știau nici o vorbă Rumânească, și vizitiul, care era Bulgar, primisera poruncă, să ocoliască București in mare cerc și să nu poposiască în nici un orășel, sau sat mai însemnat. Nu li se spusese, pe cine duceau.

Numele lui Iancu Jianu prea sună a slobozenie la „Raiaua credincioasă și supusă a strălucitului „Devlet”. El nu putea să fie pomenit oricând, fără oareșicare primejdie, și așa erau gata, totdeauna, la răscoale acești credincioși supuși, „Luminatului Sultan”. De aceea tocmai și trimisese înalta Poartă, „ta care toți oamenii găsesc mântuire și ocrotire”, cum încredințări scrisorile și ofiseie, în Scaunele Domnești ale Tării Rumâneșii și ale Moldovei, acum de.una sută de ani și mai bine, numai Greci din Fanar. Adevărat că toți erau hoți, dar cel puțin nu porniait îndată cu oștiri împotriva împărăției și a Islamului, ca pe vremurile lui Șaitanoglu, a Voevodului Mihai, despre care mersese vorba printre Musulmani, că ar fi dracul întrupat. Dimpotrivă înțelepții Fanarioți începusera aimblăjinî, pe acești Ghiauri dela începutul stăpânirii lor prin aceea, că desființasera oștirea statornică! Rămășițele ei se mai găseau încă printre haiduci. Cetele acestea de tâlhari apărau totdeauna pe cei mici împotriva celor mari, pe Rumâni împotriva „Romeilor”. Dar sufletul haiducilor era Iancu Jianu. Era trebuință prin urmare, să fie aruncat în fundul ocnelor dela Telega, de unde nu mai ieșia nimenia, decât în sicriul bătut în cuie.

Când cu trei, când cu patru cai de olac căruța înaintâ prin nemărginiții nori de praf, prin păduri și prin câmpii, trecând prin vadurile zgomotoase ale rîurilor, — și se apropia tot mai mult de munte, Iancu nu mai putea să-și deâ seamă de nimica. O mânie năpraznică, amețitoare și nebună, ca cea de aseară, după neisbiitirea răzbunării, mi mai simțise în sufletul lui, decât atunci, când se răpise Ileana! Zdrobit și. încremenit zăcea în căruța într-un fel de somn.

Drumul era unul din cele mai bătute din Rumânia Mare. Eră drumul de bejenie, drumul de împotrivire, pe care-l apucau boierii de nenumărate dăți, de când Fanarioții luau în arendă Țara dela Sultan. Eră drumul prin frumoasa trecătoare a Predealului spre Ardeal, unde se scăpau boierii, la vremuri grele, supt protecția Austriacă, în cetatea întărită a Sașilor, Brașovul.

Această părăsire a Tării se întâmplă după împrejurări, uneori de frică și alteori de îndârjire. Dacă cruzimile și stoarcerile ajungeau prea nesuferite, atunci fugia tocma la Brașov. Dacă boierimea era nemulțumită cu Vodă, șr voiau să-l joace, fugiau la Brașov, și de acolo se trimetea arz-magzar, un fel de jeluire și rugare la Marele Padișah, care apoi mazilia pe Beiul neplăcut, sau ca s-o scurteze mat repede, trimetea un Capugi-Bașa să-i taie capul. Îmbelșugatele țări, Moldova și Rumânia, „Chelerul Devletului”, nu trebuiau să fie istovite și sărăcite tocmai de tot; stoarse, da, mulse după sistemul lui chir Mavrache, da, dar prăpădite de tot, nu! Iar „boierilor Ie venea mai îndămână, să fugă la negustorescul oraș înfloritor al Sașilor din Ardeal, decât să se împotrivească în vrednică luptă. Pe lângă otrava, strecurată pe nesimțite, a luxului și a desfrânărilor, pe care o introduceau Fanarioții în neamul, cel mai înainte îndestulat cu puțin, al Rumâ-nîior, ei le mai luasera încă și armele din mână.

Ca urmare adese ori urcă un șir lung, nesfârșit, de trăsuri drumul în sus spre Predeal, înaintând numai la pas, căci gloata era mare și printre ca-ț feștile și brașovencele, cărora le urmau căruțile cu deale mâncării și cu slugile, se strecura câte un călăreț, jucându-și calul, câte un boier tânăr, îmbrăcat în haine scumpe, care torcea mai departe firul dragostei, pe lângă ușile trăsurilor, urmărit de ochii scânteietori ai cucoanelor. Seara se făceâ tabără și se aprindeau focuri mari la mijloc.

Eră frumos, dar nu era vitejesc lucru. Se vorbia o grecească foarte aleasă, și se făceau citate din autori clasici, Elini.

Astăzi se puteâ înainta ceva mai repede pe drumul mai lipsit de gloată. Sub Vodă Caragea Ocârmuirea era mulțumită. Spre a putea să fure, el singur,în liniște, acest Domnitor lăsa pe toată lumea să fure. Oamenii, cari încercau să facă vre-o plângere împotriva acestui fel de Ocârmuire, erau turburători ai liniștei obștești, și locul lor era la Ocnă.

De două ceasuri, caii dela căruța lui Jianu urcau cii greu la munte în sus, prin bezna nopții. Drumul era foarte rău, pe dealul,înaintaș al Carpaților, din spre Miazăzi, pe așa numitele: „Orății”. O minune era că nu se prăvălise încă căruța în prăpăstiile Prahovei.

În sfârșit ea se opri.

Arnăuții îmboldiră pe Iancu să se scoale, dar el înțepenise atât de tare, încât trebuiră să-l ajute, să se poată da jos din trăsură. Capul tui ostenit, auzea o harababură de glasuri, neputând să înțeleagă nimic. Raze de lumină îi izbeau fața.

Deodată strigă cineva: „Ce? Iancu Jianu?”

— „Iaca, așa este scris aici, în porunca de închisoare”, răspunse un altul.

— „Atunci grăbiți-vă! Lăsați-l iute în jos în ocnă!” zori, speriat, cel dintâiu..

— „Acum noaptea? S-ar putea întâmplă' vre-o nedibăcie și să ne scape. Să lăsăm pe mâine dimineață scoborîrea în ocnă, deocamdată să-l ducem într-o chilie”.

— „Iorgule, tu răspunzi cu capul tău pentru acest tâlhar. Pune zece paznici la ușa lui”.

Oamenii se îmbulzeați împrejurul lui Iancu, împingându-l înainte. El se împiedică de um prag și se iovi cu fruntea de pervazul ușei celei scunde..

— „Hă!” zise cineva, rîzând, „porțile pe aici nu sunt atât de înalte ca cele ale pădurilor”.

— „Ține-ti gura!” se răsti Ia el un altul, și întorcându-se spre Iancu, îl sprijini de subțioară și-i zise: „Mai pleacă-te, boierule, încăodată te rog, aici este chilia,-în care vei rămânea în astă noapte”.

Iancu Jianu lu acum așezat într-o colivie, adevărată colivie!

Făcătorii de rele cei mai primejdioși se închideau, câte unul singur, și se lăsau în jos în câte o ocnă părăsită dela Telega.

Dacă din vre-o întâmplare se surpă bolta vreunei ocne, care se săpa în muntele de sare, fără nici o știință, și fără de a se luă nici o măsură de prevedere, atunci ocna se părăsea. Cadavrele lucrătorilor, peri ți prin surpare se lăsau acolo, dacă scoaterea era prea anevoioasă, și se puneau numai câteva trunchiuri groase de copaci pe deasupra gherlei. De obiceiu ocnele părăsite, se umpleau cu apă.

Se atârna apoi, cu frânghii, în jos în ocnă. o colivie alcătuită din șipci.

Se înțelege că era peste putință să scape cineva dintr-o asemenea închisoare.

Intr-un unghiu al unei astfel de colivii ședea acum Iancu Jianu, stârcit, și ’și apărâ, cu mâna, creștetul capului împotriva soarelui de amiazi, care era tocmai drept deasupra ocnei, prefăcând-o într-un crater arzător. Printre șipcile, ce slujeau de podeală închisorii acesteia atârnate, în care tot atât de chin era să stai, cât sa șezi, ori să zaci, se străvedeâ lucind lacul verde de sare, închegat jos, în adâncimea ocnei.

Jianului i se părea, că trebuie să înnebunească! Sângele îi fierbea. Creerii din cap îl dureau și i se părea, ca primește mereu lovituri cu ciocane roșite în foc. Ar fi juoit să urle, să mugiască, dar nu putea, decât să ofteze adânc, fiindcă gâtul lui nu vroia să-l mai slujească.

După ce trecu, în sfârșit, soarele dincolo de gherla ocnei și când trupul osânditului începu să se mai răcorească, gândurile lui se limpeziră, dar chinurile sufletului său erau și mai mari. îngropat de viu și pentru toată vieața! îngropat supt cerul deschis! El iubea atât de mult soarele, și acuma soarele îi trimeteâ razele sale în așa fel, că ele aproape îl omorau. El iubea vremea tare și acum ea putea să cază asupra lui și săd potopească, cum ar fi voit. Nici un viscol nu fusese vreodată prea groaznic pentru el și acum pufeâ să ningă, toată iarna peste dânsnJ, ca asupra unui bolovan. O adevărată bătae de joc fată cu vieata lui slobodă de mai ’nainte.

Iancu se ridică drept în sus, pe cât era cu putință în colivie, și apucând șipcile de amândouă laturile. scutură cutia cu atâta putere, încât ea se porni cumpănindu-se la fiecare mișcare, și amenință, în legănarea sa, să se isbească de pereții bolței de sade. El băteâ, vrășmaș, cu picioarele în podele, o smunciâ și o scutură. Frânghiile șuerau Și grinzile, ce purtau colivia, începură să geamă. Prin mișcarea aceasta sălbatică! se părea lui Iancu, că i se mai ușurează greutatea de pe piept. Dintâiu gemu de mai multe ori, apoi începu să răcnească și să sbtere ca un turbat. Sbuciumarea, pe care o Începuse dintâi numai instinctiv, i se părea pe urmă, ca având un scop: el vroia să sfănrme colivia, și apoi să se sdrobiască și pre sine, cu ea cu tot, in fundul ocnei!

După puțină vreme se arătară sus, la gura ocnei, niște fețe de oameni. Erau doui Arnăuți, cari aruncau cu bulgări de sare și cu pietre în colivia legănată.

Dar desnădăjduitul din launtrul coliviei nu îi băgă în seamă.

Bucățile de sare și grindina de pietre cădeau, din ce în ce mai dese și, străbătând printre șipci, cădeau jos în lac,, floșcăind, și se pierdeau apoi în fundul lui.

Arnăuții ocărau și înjurau mereu, până îi veni Unuia din ei să zică: „Da pentru ce să ne mai dăm îioi atâta osteneală? Ce se poate lîntâmplâ alta, decât să se rupă frânghiile și să sboare, ticălosul, eu cotețul lui cu tot, în jos la adâncime, unde are să fie apoi și mai bine păzit”. El rîse, și râsera de asemenea și tovarășii lui. Apoi, ne mai găsind plăcere să privească la sbuciumările celui din colivie, îi mai trimesera câteva înjurături și se retraseră dela gura ocnei.

Se făcuse noapte. Se vedeau stelele deasupra puțului de sare.

Sleit de puteri, după o turbare, care ținuse atâtea ceasuri, Iancu ședea acuma, lungit, în colivie. Ei aruncasera în el cu pietre, ca într-un câine turbat! Trupul și sufletul lui fusesera sângerate, și erau zdrobite. Prin mintea lui ostenită treceau, numai din când în când, fiori pentru ziua de mâine și întrebarea: „Cum ași face, să mor mai curând?” Deodată se auzi, prin tăcerea adâncă a noptei un glas de bărbat, — era un iei de cântec sălbatic, cu vorbe apăsate și cu ritm pătimaș:

”Ciocoiul dacă te-asuprește, Și din vatră te gonește, Ciuma dacă pustiește, Ila, ilala. Turcul dacă năvălește, Pe neveste le răpește, Dumnezeu dacă mijește, Ila, ilala Chiamă, frate, pe Jianu, Pe Haiducu, Căpitanu, Să ne scape de ciocoi. De hoții și de nevoi! Ila, ilala!”

Cântarea se sfârși cu un râs puternic, batjocoritor, și îndată în urmă un pohoiu de înjurături din partea Arnăuților.

Tot atât de isbitcare ca pietrele de mai ’nainte, căzură și vorbele cântecului îndârjit, în colivia lui Iancu, dar efectul lor fu cu desăvârșire altul. Cuvintele aceste nu-l amețeau, ci-l deșteptau! Numai un tovarăș de suferințe putea sa cânte astfel din vre-o ocnă învecinată.

Din rărunchii pământului strămoșesc veneau aceste jeluiri ale neamului său,, ca să-l deștepte. De ca rece Dumnezeu nu voise să le dea ascultare, chemau acum pe Jianu în ajutor! Era credință în puterea lui, chiar și acum, când el zăcea, vestejindu-se, în ocnă. Pe el, pe Jianul cel scoborît în ocnă, fi privia cântecul. Nevăzutul cântăreț îi trimesese fiecare silabă asemenea unei săgeți, bine țintite.

Un simț de mulțumire începu să curgă prin toate vinele lui Jianu. Îl străbatea acea înnălțătoare simțire a puterniciei, care face pe om să i se pară că-i cresc un fel de aripi. Să moară? — El? — Nici gând de aci înnainte! Avea altceva mai bun de făcut! Sau să rămâe în ocnă toată vieata? Nici asta’ mi se putea, tocmai fiindcă avea altceva mai măreț de făptuit!

Dar zilele lui tot numai în chinuri se scurgeau.

Odată pe săptămână, li se împărțea ocnașilor câte-o pâine. Tainul de apă de băut era, și el, foarte mic, iar aerul sărat făcea sete. Jianu simțea cum mădulările îi înțepeneau, din ce în ze mai mult. Îl mai ținea numai strigătul de ajutor: „Scapă-ne de nevoi!” Dar câtă vreme va mai fi oare încă în stare să-l audă și pe acel strigăt, și să-l înțeleagă, cuprinzându-i pe deplin cu tot sufletul său?

În cursul săptămânei celei de a doua sosi porunca dela Ocârmuire, că Iancu Jianu să nu mai fie tinut ca un ocnaș de rând. Se pusese Banul Dumitrache Bibescu la mijloc pentru el.

Haiducul fu închis într-o temniță „mai bună”, care nu era atârnată cu frânghii, ci era așezată, statornică, în peretele de sare al unei ocne mai mari, asemenea unui cuib de rândunele, supt rămășițele unei bolti surpate. Era chiar și un fel de pătuc în ea. Mâncarea începu de asemenea să fie mai bunicică.

Acest al doilea ajutor, material, ce-i venea în desnădăjduirea sa, — cântecul fusese cel dintâi moral, — îl ridică pe Iancu acum cu desăvârșire.

Iorgu, omul însărcinat cu paza lui, nu-și mai cunoștea pe păzitul sau! În locul năbădăiosului, și apoi amorțitului, din zilele de mai ’nainte, găsea acum im tânăr prietenos, care primea, cu vorbă glumeață, coșul de pâinie din vârful prăjinei, pe care îl întindea Iorgu în colivie.

Din toată adunătura de oameni, cari alcătuiau ceata păzitorilor șr slujitorilor dela ocnele din Telega, Iorgu era singurul Rumân, și mai era încă și Oltean. Ca pe oricare adevărat fiu al Țărei sale, nimic fiu-l atingea așa la suflet, ca vorba frumoasă.

Iancu se furișă in inima păzitorului său binișor; prin vorbe bune, și-l înmuiâ cu câte un zâmbet și cu câte o glumă. Incet-încet, el ajunse, să-i aducă Iorgu o lumânărică, un cremene, o bucată de săpun, turcesc, un ștergar, un hârb de oglindă și un briciu.

Când le văzu Iancu adunate toate aceste mărunțișuri nevinovate, îi crescu inima de bucurie. Trebui însă să se stăpânească și să-și ascundă mulțumirea, ca să nu se deștepte, prin vreun cântec sau fluerat de veselie, băgarea de seamă a Arnăuților.

Toamna era caldă și secetoasă. Până în luna lui Noemvrie nu căzuse încă zăpada. Iorgu îi spunea Jianului ca se văd crăpături adânci în pământ, ca în luna lui August. Și, ca să nu sufere protegiuitul său de răcoarea nopților, îi strecură și un toi de acelea lățoase, din cade își fac ciobanii saricile.

Haiducul mai găsise și el un; mijloc și mai bun încă, să nu-i fie frig peste noapte, și anume: se puse pe un fel de muncă încordată. -

Cum vedea, după înălțimea stelelor, că ceasurile sunt douăsprezece, începea cu briciul și cu pila, pe care o ceruse, supt cuvânt că-i trebuie să-și ascută briciul, începu sa scormonească peretele de sare în care era așezată colivia. Nădejdea lui nu se sfărâma de innălțimea muntelui, pe care vroia să-l străpungă cu mâinile sale și cu acele scule șubrede.

Pe lângă fireasca nisuinfă, ce are fiecare om tinut la închisoare, să scape, se mai adaogă Ia Iancu Jianu și conștiința puterei sale. Puterea, ce i-o hărăzise Dumnezeu, care nu voia s-o lase să se piarda într-o groapă de sare! Niciodată, până acum, nu1 fusese atât de bun patriot, cum era, de când îl trimesesera Grecii la Telega surghiunii. Răzbunarea lui personală începea să fie adumbrită de grija pentru Țară. Căci strigătul care-i cereâ ajutor venise din chiar rărunchii pământului: „Scapă-ne de nevoi!”

Deși de atunci nu se mai auzise acel glas, aflase însă dela paznicul său, că omul care a doua zi după sosirea boierului Iancu, zisese aced „viers îndrăzneț” era un haiduc cu numele Gruia, că niște Arnăuți vorbiseră, cu glas tare, Ia gura ocnei, în care se aflâ Gruia despre zbuciumurile lui Iancu, și că astfel aflase numele tovarășului nou sosit în prinsoare.

— „Spune-i din parte-mi sănătate!”, zise Iancu.

Dar Iorgu plesni din limbă și dădu capid pe spate: „Eu nu vorbesc cu el!”

— „De ce nu? Dacă vorbești cu mine”.

— „Cu Milostivirea ta e altceva, răspunse păzitorul cu mândrie.

Jianu trebui să râză. Iși aduse aminte de vorba lui Tudor când îl măsurase de sus până jos, în casa lui Amza, și-i zise cu un fel de imputare: „Boier! Boier din creștet până-n tălpi! Apoi da, cine e adevărat boier, tot boier rămâne, chiar și când este haiduc și aruncat în ocnele dela Telega!

Până la mijlocul lunei Decemvrie înaintase binișor gaura, pe care o săpa Iancu. Fărămituriie de sare Ie aruncă printre șipcile coliviei, în jos în balta-verde din fundul ocnei. Dăduse acum de un strat de lut.

Intr-una din nopți, pe când sfredelea mereu înainte, începu să-i alunece pământul pe supt mâini. Porniră apoi și niște petre începând să piftească apă. Lumânarea de seu, pe care o lipise Iancu într-o gaură, se rostogoli și ea, și se stinse. Se auzi un fel de gâlgâială surdă și Jianu se grabi să scoboare, de-a bușile, simțind atât pe mâinile întinse înainte, cât și supt genuchi, un fel de umezeală rece și lipicioasă. Abia mai avu timp să ajungă în colivie și să se arunce pe pătuc, când o puternică undă de apă isbucni din peretele de sare. Ea urmă să curgă mereu, în spume, prin colivie în jos, toată noaptea până a doua zi dimineața.

Când veni Iorgu și văzu șiroiul de apă, ce curgea în spume, alergă la canțilerie, spre a vesti, că râul din apropiere a pătruns iară într-una din ocnele cele vechi. Iar chir Costache Crisorora, sameșul ocnelor, se bătu pe burta grasă și zise: „De, tocmai bine se nimerește.

El porunci paznicului ocnei, să scoată, îndată, pe Iancu Jianu din colivie, și să-l ducă în chilia de alături cu locuința sa. De vreme ce ieri dormise acolo boierul Dumitru Jianu, fratele boierului Iancu, trebuia să fie odaia destul de bună de locuit.

Iorgu sbură, pare că era trimis să desgroape o comoară.

Iancu, care era udat până la piele și ribegit de frig, nu-si credea ochilor, când se văzu, pe neașteptate, într-o odaie încălzită, și în care i se mai adusese încă și-o albie, prtecum și apă caldă, săpun si ștergare. Se măi înfățișă și un slujitor și-i dădu haine îmbiandu-se să și rază pe boierul.

De când începusera nopțile să se înăsprească, Iancu își lăsase barba să crească. Acuma-i părea bine, că nu putfeâ fi bănuit Iorgu, că far fi prea răsfățat pân-acum.

Slujitorul întrebă, cum su-i. tundă părul boierului? Ianou adună sprâncenele, umflă nările și zise apoi: „Să mă tunzi scurt”. Chica haiducului căzu! Abia ispravi Iancu șă se curețe și să se îmbrace, și îndată se trânti pe divan, și moleșit de căldură, de care fusese jinduit în adâncimea ocnei, adormi așa de greu, încât, chiar ta amiazi, în zadar se încercară să-l deștepte.

Câteva ceasuri mai în urmă însă îl deșteptă foamea.

Fu chemat la chir Constantin.

Când intră Jianu, sameșul ocnei era pe acî să se scoale de pe sofa, cutn era obiceiul când se primea un musafir de seamă, atât de mutt îl surprinsese înfățișarea lui Iancu. Adică acesta era groaznicul Căpitan de tâlhari? Acest boier ales, cu fața albă? Cefe cinci luni, petrecute în umbra ocnei, pălise mult fața lui Iancu, mai înainte arsă de soare.

Cu toată liniștea Rumânului adevărat, care nu-și pierde niciodată și nici într-o îmiprejurare demnitatea lui înnăscută, aștepta Iancu, ca să înceapă samteșul vorba, dar Grecul istericos nu găsi nici -o altă vorbă decât: „Cum sameni cu fratele D-tale!”. Iorgu, paznicul, îi spusese Iancului, că a fost boierul Dumitru Jianu pe aici, precum și că s-a despărțit foarte prietenește de chir Constantin.

Haiducul se închină ușor.

— „Poftim șezi”. zise Crisorora, jucând zgomotos printre degete, mătăniile sale de agat.

Jianu înaintă câțiva pași și se așeză pe un scaun. Zărnăiala lanțurilor delapicioare însoțiâ fiecare mișcare a lui, deși nu se vedeau, fiindcă ’l învățase Iorgu, cu duioasă îngrijire, cum le putea ascunde supt haine.

Crisorora clătină din cap, și-și' chinuia mereu mătăniile în degete. În sfârșit zise: „Fratele D-tale, bunul D-tale frate Dumitru1, îți trimete sănătate, și mi-a însărcinat să-ți spun, ca datoria D-taie către Vistierie a fost plătită de el și de ceilalți frați....” Urmă o pauză artistică și o privire așțeptătoare din ochii Iui, mici și negri, așezați într-o față rotunjoară.

Iancu își adună sprâncenele, fiindcă-i venia să rază. „Datoria lui către Vistierie!” El făcea haz de această numire cu înconjur a celei dintâi fapte de haiduc făcută de el, pe față. Spre a-și ascunde rîsul, propti amândouă coatele pe genuchi și-’și ascunse capul în palme. ”

Crisorora mârâi ceva, ca un fel de părere de rău: „Hm, la dracul Să vorbim pe față. D-ta erai încă tânăr și cu sângele aprins. De! Tot astfel i-am spus și boierului Dumitru. Faci bine și o faptă frumoasă, i-am zis, daca te îngrijești de sângele D-tale, fiindcă un frate tot frate rămâne!”

Lui chir Constantin i se păruse această faptă cu atât mai frumoasă, cu cât îi adusese și lui o giubea, căptușită cu sângeapuri și pe de mărgini cu samur, precum și o șea turcească, împodobită cu cusături de fir pe catifea roșie, și o pungă cu tutun de cel mai bun. Fiindcă chir Constantin, atunci când. nu fură, era un om simțitor și cu fantazie, găsiâ o plăcere deosebită, să iâ acum un fel de rol de părinte. îndreptător față cu acest vestit haiduc, asupra căruia se păreâ, că vorbele sale aveau o binefăcătoare înrâurire.

— „Pe boierul Dumitru” urmă el, „îl durea în fundul sufletului, să te știe în ocnă. De aceea, tinere prietene, te-am scos chiar astăzi afară. Liniștește-te acuma! Noi, cu toții, vroim numai binele D-tale.”

Fiecare om poate să greșiască, dar poate să-și găsiască și iertare. Vezi bine, ce mare lucru este, să aibă cineva rude credincioase și ca multă trecere.

Iancu își înghiți rîsul. El nu putea să facă, în împrejurările acestea, nimic mai bun, decât să se arate mișcat de povețele lui chir Crisorora și gata să se pocăiască. Lingușindu-l astfel, câștigă pe sameșul ocnelor pentru sine.

Crisorora îl pofti să rămâie la masă. Se bucură, să se poată fuduli apoi față cu slujbașii săi, că a fost în stare să domesticească pe Iancu; Jianu, groaza Olteniei. Ființa de fața a ocnașului în mijlocul lor, o tălmăciâ, rîzând, cu cuvintele: „Boier tot boier rămâne!. Aceasta înveseli mult pe unii din slujbașii lui, care știau, că chir Constantin Crisorora, cu puțini ani mai înainte, încins cu un șorț alb ca zăpada, purtase prin ulițele Giurgiului spre vânzare, pe o tavă de lemn, rahat și acadele și într-altă mână o doniță cu limonată.

Telega se află într-unul din muscelele Carpaților. Afară de câteva căscioare mici țărănești, împrăștiate prin valea Doftanei, mai erau și vreo șease ca-se cu pereții albi și cu învelitorile negre, în care locuiau slujbașii ocnelor.

Acest sălaș de osândă se înfățișă pacimic, precum pacinic este orice alt sătuc retras de lume. În amurgul serilor de iarnă se ridicau suluri, albastre de fum1 din acoperișurile caselor spre cerul gălbuiu, apoi se zăreau mici lumânări pe supt. spirncenile pridvoarelor. Primăvara căsuțele se pierdeau în spuma florilor de pruni, și de pe toate dâmburile răsunau cântecele mierlelor. Pe la cârciume erau, Dumineca și în zilele de Sărbători, lăutari și jocuri.

De cei întemnițați nu se auizia nimica, ei erau îngropați, dimpreună cu amarul lor, adânc supt pământ. Rămâneau în ocne până muriau. Rar se întâmplă ca să fie vreunul iertat din mila lui Vodă și, dacă 'după ani de zile, ieșia la lumina soarelui, el orbia... Cei mai primejdioși dintre osândiți erau atârnați, în colivii, prin ocnele cele părăsite.

Când crivățul urlă în toiul nopței, și acele de ghiață se loviau de ferestrele, bine zăbrălite cu tiare, din odaia lui Jianu, — căci adevărată iarnă nu fusese încă în acel an, ci numai frig pătrunzător — atunci se gândia Iancu, cam era culcat în pat și nu dormiia, la cei închiși în ocnă și se întrebâ: „care jale e mai mare? jalea acelor cari stan în întunericul ocnelor, sau acelor închiși în colivii?” Era mai rău ca un om cu ochii setoși de lumină, să stai cufundat în noaptea nesfârșită si să na poți vedea mai departe, decât până unde ajunge lumina albăstrie a opaițului, făcut dintr-un hârb umplut cu rășină și cu o feștilă de lână, sau era mai rău să simți, cum îți înțepenesc mădulările voinicești în strâmtoarea coliviei, și să Stai,'încremenit, în singurătate ucigătoare? Alegerea era grea, și Iancu își încleșta pumnii.

Cei cari intrau însă dimineața la el, îl găseau prietenos și chiar vesel. La masa sameșului, tânărul rătăcit, dar acuma întors la căile cele bune, ajunsese un musafir plăcut, de care aproape nu se mai puteau lipsi. Niciodată nu le trecuse slujbașilor iarna atât de ușor în pustietatea dela Telega, fiindcă Jianu știa să povestească lucruri cu haz, să facă glume și să cânte foarte frumos. Grecii, iubitori de sindrofii, știau să prețuiască asemțenea daruri.

Cămărașul scrisese prietenului său, Dumitru Jianu, și-i împărtășise minunata pocăință a Căpitanului de haiduci, pocăința care, dacă te pricepeai să citești scrisorile, la înțelesul lor adevărat, nu se datora alt cuiva, decât lui chir Constantin Crisorora. Răspunsul potrivit la asemenea scrisoare fu o putinică de icre, dulcețuri și un butoiaș cu vin de Dragășani.

Crisorora zicea la masă adeseaori: „Vezi. boierule Iancu, acestea sunt roadele purtărilor D-tale îndreptate”.

Cu deosebire bogate însă au fost, roadele îndreptării lui Iancu Jianu, în ziua onomastică a sameșului, în ziua de Sf. Constantin. Pentru acest praznic, bunul frate din Romanați se întrecuse pe sine însuși. Toate trufandalele de primăvară împodobiau masa lui Crisorora.

Chir Constantin poftise și câțiva prieteni buni dela vama din Câmpina, un orășel în valea Prahovei,.unde era atunci vamă pentru mărfurile, care veneau dela Brașov. Veenitul vămilor era im venit al Domnitorului, și slujba de vameș era, ca și aceea de sameș al ocnelor, date în otcup aceluia, care plătea mai mult pentru ele.

Prim frumusețile primăverii se urcau, călări, musafirii veseli, spre Telega. Așteptările, ce aveau în privința bucătăriei alese a lui Crisorora, le dădea o simțire de sărbătoare, și se bucurau, cu toții să facă cunoștința lui Iancu Jianu, a cărui ființă de rasă la ospăț o priviau ca un fel de dar deosebit la această masă.

Atât Jianu, cât și bogăția mesei trecură însă peste așteptările lor.

Iancu făcu pe meseni să petreacă de minune prin istorisiri din vremea când era zapciu, și scoțând la iveală, în multe cazuri de „catahrisis”, partea hazlie, care le făcea mare plăcere slujbașilor filozofi. Palavre despre daraverile slujbelor plăceau și mai mult, decât istoriile despre femei, deși nici acestea nu puteau să lipsească, dacă era vorba să se petreacă bine. După ce multele bucate grase și drese cu multe mirodenii, precum și după ce puhoaiele de vin, care curgeau, aprinseră simțirile tuturor, Iancu porunci lăutarilor, să zică un cântec de dragoste, fiindcă vroia să cânte și el. Cei trei Țigani înaintară, întinzând gâturile drept semn de supunere, și se uitară în ochii boierului, așteptând să le spună, care cântec anume are dorința să-l înceapă?

Iancu se suci puțin pe scaunul lui și aruncă apoi un picior peste altul, ceeace făcu să sune obezile și să se vază lanțul, care ajungea dela glezne până la un mic butuc, bătut în podină supt masă.

Lăutarii se retrasera speriați.

Musafirii făcură mare haz, Crisorora însă bătu cu palma în masă și strigă: „Acesta este prietenul meu iubit! Ce prieten, mai mult decât prietenul meu! Este fiul meu și ciracul meu! Este mărgăritarul Telegei, Iancu Jianu!”

Fețele negre-gălbuie ale lăutarilor se făcură sarbede de tot, și, îngroziți, ei rostogoleau ochii lor albi.

—„S-au speriat de mine ca Țiganii de ciocârlie!” glumi Iancu.

— „Ce, care ciocârlie?” chicoti Crisorora

—„Cum este povestea aceea? îl întrebă atunci musafirii, cu toții.

Jianu începu să povestească zâmbind: „Un Țigan ieșea odată, în fuga mare, din pădure, și era cât pe-aci să răstoarne pe un Rumân, care-l întâlnise în cale; „Da ce ai pățit, cioară?” îl întrebă omul „Romanico”, răspunse Țiganul, clănțănind, din dinți, „ham văzut o shuta de lupi!”. „Ce o sută! Ași! Vor fi fost numai nouăzeci și nouă”. „Sa poate, Romanico, sa poate, dar mai puțini de nhouă zeci și nhouă, negreșit că n-au fost”. Rumânul urmând tocmeala, îi scăzu Țiganului tot câte un lup după altul, până când, oacheșul, recunoscu în sfârșit, că a fost numai un singur lup. „Ei, și acuma să-mi arăți cum a urlat acel lup?”. Țiganul ascuți buzele: „Hașa, Romanico”,— și Iancu fluiera ca o ciocârlie.

— „Ei, bată-te să te bată!” strigă arendașul vămii Câmpina, punând mâna pe umărul lui Jianu. „Aferim, boierule Iancu, să ne trăiască ciocârlia dela Telega!”

Chir Constantin însă ciripi: „Ce ciocârlie! Boierul rămâne tot boier. De aceea șade el că noi ceștilalți Boieri la masă, și se simte bine! Credeți D-voastră oare, că eu, Constantin Crisorora din Sabios, unde a fost tatăl meu Bei, ba Caimacan, oare tot atâta este ca și un Domnitor, credeți D-voastră că eu ași ședea la masă cu un fost haiduc de rând, cum ar fi de-o pildă acel Mereanu, care se zice ca hoinărește acuma pe la Curtea de Argeș? Nu, una ca asta n-ași face-o! Boierul rămâne bo....” Dar îl turtise vinul, glasul lui se poticni, și putea numai să îngâne arătând cu degetul la Iancu: „Un mielușel este, un mielușel! Nu vedeți panglicuța roșie cu care l-am legat?”

Mesenii țipau de veselie.

Crisorora, care-și dădea toată osteneala, să țină calpul drept, urmă, bătând mereu cu pumnul în miasă, de zângăniau farfuriile și paharele: „Aveți să vedeți îndată, că este un mielușel! — Iorgule vino încoace și desleagă lanțurile boierului Iancu, fiindcă el este un mielușel!” — și, sughițând în hohot de râs, chir Constantin se răsturnă înainte peste masă.

Iorgu făcu cum i se poruncise.

Deodată tăcură toți mesenii.

Iancu Jianu însă zâmbia ca și mai 'nainte, și porunci lăutarilor:

-„Acum să-mi zizeți din strune, și eu să cânt: „Ripson, fos mu, vlema ilaron...”

Ca un fulger străbătu vorba aceasta prin sindrofia, încărcată de aburii vinului. Grecește, vorbise grecește Iancu, și încă cu accent așa de ales! Nimenea n-ar fi bănuit în Telega, că el știe grecește! Spusese numai că înțelege.

Chiar și Crisorora se desmetici din amețeala lui și zise în iubita lud Romeica: „Da, da, tu ești mielușelul meu, suflețelul meu! Știu eu ce spun! Ve, ve, ine to arni mu, to psihi mu! Xevro ego ti ipo!”

— „Să ascultăm, să ascultăm!” stăruiau acum toți, ceilalți.

Țiganii făcură, cu sfială, un fel de introducere, și Iancu începu cu un glas dulce și puternic: „Ripson, fos mu, vfema ilaron...”

Apoi cântă un alt cântec, și după el încă unul, tot mai înduioșate și mai aprinzătoare de simțiri.

Musafirii închinau în sănătatea lui și se îmbrățișau unul cu altul, până ajunsera pe supt masă, sau trebuiau să se proptească de pereții din prejur. Erau toți roșii-vineți la fată, beți tun.

Atunci porunci Iancu slugilor: „Intrati, intrati înlăuntru și voi! Aduceți și pe paznicii mei, cari stau afară înaintea ușii, și pe oamenii dela grajd. Astăzi e o zi de sărbătoare! Boierii ăștia nu mai pot să bea. Să beți voi vinul, ce a rămas, e păcat să se strice!”

Din vin, nu e vorba, apucaseră și ei, și poate tot atâta, cât cursese pe cinstitele gâturi ale boierilor, se strecurase și pe gâtlejurile slugilor, în drumul ced făceau canele și donicioarele, dela pivniță până în sofragerie. Dar oamenii tot intrau grămădindu-sc unul într-altul, parcă buzeele lor, însetate, n-ar fi fost udate, cu nici o picătură aurie sau rubinie;. Luau paharele de pe masă, le aruncau în gușe, și ie umpleau apoi din nou.

Se rugară, să li se cânte și lor ceva cântece grecești! „Cântă-ne, boierule, ne rugăm, și nouă un cântec, ca să putem înghiți mai bine!”.

Atunci începu Jianu să cânte cu toată puterea glasului său, cântecul de desrobire al lui Rigas, întemeietorul Eteriei, pe care l-au tăiat Turcii la Belgrad. Cuvintele erau alcătuite de Rigas așa, încât se potriveau pe ritmul Marseillaisei, și sunau cu foc pe marșul franțuzesc:

Fili mu simpatriote, Dulinametha, os pote, Ton achrion Musulmanon, Tis Elados ton tyranon?

Ochii slugilor fără patrie, se umpleau de lacrimi.

Ei se aruncau' la picioarele cântărețului, și-i bâlbâiau mulțumirile lor.

Gânditor se uită Jianu la ei, și-și aduse aminte de vorba lui Tudor Vladimirescu: „Orcărui om, care dorește să fie. slobod în țara iui, cinste i se cuvine. Sufletul cel drept al lui Iancu era înduioșat, la vederea unei asemenea mișcări în adunătura aceia de străini, cari sugiau măduva Țării Românești.

— „Încă odată!” se mai rugară ei. Vroiau să mai audă încă odată, că au, și ei, o patrie, un petic de loc pe fâța' pământului, unde să nu fie străini!

Dar Jianu le răspunse: „Nu, nu mai pot, obezile de fier dimprejurul gleznelor m-au frecat, de mi-au făcut răni. Trebuie să mă duc la odaia mea, sa torn puțin untdelemn între zercuri și picior”.

Douăzeci de mâini se întinseră atunci, spre picioarele lui și lanțurile căzură jos.

Jianu își mușcă buzele, de-i curgea sânge din ele.

Cu pumnii amândoi își apăsă pieptul, spre a împiedica un țipăt de bucurie.

— „Acuma cântă! Mai cântă-ne încă odată: „Fili mu simpatriote...!” îl rugau ei.

El cântă. Ei beau mereu și oftau.

Le mai cântă și alte cântecie patriotice de ale lui Rigas.

Ei beau și plângeau.

După un ceas nu se mai putea mișca nici unul. Alături de boieri, sau întinși deacurmezișul peste ei, pe prag și afară în sală, zecea, horcăind, toată Arnăuțimea din Telega.

Atunci se sculă Iancu și aruncă o privire agera înnainte, cum era obiceiul Iui, ca să ochiască drumul cel mai scurt peste trupurile împrăștiate pe jos. Tulburarea pe care o simțise când îi căzuseră lanțurile, făcuse acum loc unei liniști sigure de țelul, pe care-l urmării. El luă un sfeșnic de pe masă, trecu peste trupurile oamenilor beți și se duse drept la iatacul lui Crisorora. Fiindcă acolo nu erau dulapuri, toate hainele se găsiau atârnate pe la cuiele din pereți, sau aruncate peste lăzi și pe divanuri. Iancu n-avea decât să pună mâna și să-și iea de vroia..

După ce-și făcu alegerea, mai luă și un pumn de bani de aur dÎntr-un sipet, și se duse la grajd, puse șeaua pe șargul lui Crisorora, și, încălecând, o croi la lumina stelelor sclipitoare, pe Doftana în sus, în lumea largă și slobodă

La revărsatul zilei, băgă de seamă Iancu, ca livezile prin care trecea, erau pe alocurea acoperite cu o pânză albă, d,eși abia căzuse o rouă ușoară. După ce se făcu însă lumina bine, văzu, că acele pete si fășii albe dfe prin iarbă, erau sălașuri întregi de fluturași, dormitând atârnați de florile câmpului. Mii și sute de mii de albineți, cari se așezasera pe cotoare, pe boboci și pe spice, ca un al doilea strat de flori. Îndată ce se arătă însă soarele, acest al doilea strat die flori înviă, aripile împăturate până atunci, se scuturau, și unul după altul începură fluturașii să se despartă de conacul mirositor, în care se odihniseră peste noapte. În scurt timp începu o fulguire, ca de zăpadă, peste livezi, în toate părțile, și apoi o așezare și o veselă rostogolire pe măceșii de printre rozoare, presarăți cit stele de flori zâmbitoare?.

Pe cât era de frumoasă această priveliște, tot atât de rea prevestire făcea. Sumedenia aceasta de fluturi însemnă o vară foarte secetoasă.

Livezile se sfârșiau, și începeau acum pădurile.

Lumina arzătoare a zilei străbatea prin măreața catapiteasmă de fagi. Iancu se uită împrejurul lui și se mira. Era obișnuit cu pădurile de stejari din Oltenia, în care domnește un amurg negru-verde.

Dar supt bolțile înalte de fagi, lumina e verde-aurie și strălucitoare, mai ales primăvara, când cununele de frunze par a fi alcătuite de solzișori de chrysopraze, atât de strălucitoare și de deschisă este fața lor.

Cu cât se urca Iancu mai sus, cu atât mai puțin desvoltate erau frunzele. După cele netede, cari oglindeau»lumina, veneau altele, cu marginile încă îmbrăcate cu peri subțiri, în ai căror torturi de argint se așezasera miloane de musculițe ou aripile albăstrii și străvezii, și care, ridicându-se în roiuri zăpăcite, se băgau în ochii călărețului, în gura șt nasul lui. Și aceasta era un semn de secetă pentru viitor. Mai sus frunzele erau încă adunate în găoacele mugurilor castanii și strălucitori, astfel, încât crăcile aveau înfățișarea, pare-c-ar fi fost întinsă o rețea de boabe de smarand peste ele. Tot codrul era plin de un miros dulce și desfătător, cum numai tânărul frunziș de fag îl răspândește.

Iancu își umplu plămânii cu el, și începu să râză în mijlocul zgomotoaselor cântări ale păsărilor, ce urmă acuma, după guruitul visător al turturelelor sălbatice.

Deodată veni un potop de lumină și mai auriu printre copaci. Ca prin niște porți uriașe ieși Iancit în lumlinișul, orbitor aproape, al unor livezi de munte, proaspăt înverzite. Pădurea rămase înapoia lui, ca un fel de val, dinaintea căruia se vedeau prin iarba înaltă, numai unde și unde, câte un fag uriaș răsleț, ca un fel de strajă înaintată; Șargul începu să rânchezească din răsputeri, și apucă un pas mai repede, dar fiindcă suișul nu era greu, el începu să-și piardă răbdarea și s-o ia în fugă. Călărețul ridică atunci frâul în sus și, lăsându-l în voia lui, călușelul, plin de bucuria primăverii, o rupse la deal, ca și când1 ar fi voit să se înalte de pe uriașa coasta verde în văzduhul vânăt al cerului.

Eră liniște jur împrejur, până când se zări un punct întunecat pe deasupra liniei din culmea muntelui. Punctul crescu mereu și repede, până înfățișa figura subțire a unui cioban pe care îl urmă o turmă de miei blehăind în toate felurile, și care se revărsă în jos pe pajiște, asemenea unui șipot spumegător. Din dosul lor se repeziră deodată cinci câini aprigi de stână, năvălind deasupra călărețului, cu un lătrat asurzitor.

Când le șuera însă ciobanul, dulăii se astâmpărată îndată.

Jianu opri calul său și lăsă frâul să alunece printre degtete, dându-i capul slobod. Șargul plecă fru-moșul său gât arcat, și începu să smulgă câte un mănunchi din iarba verde zămoasă.

Călărețul salută pe ciobanul țărănește: „Noroc!”

— „Noroc bun!” răspunse și flăcăul, stând nemișcat cu mâna dreaptă sprijinită pe toiagul înfipt; slant, în pământ. Eră un toiag împodobit cu veriguțe de fier până sus la cârlig. Brațul stâng al flăcăului era așezat ușor peste cel drept. De pe umăr îi atârnă o sarică lotoasă. Fata tânără a ciobănușului privia, cu ochii iui serioși, castanii, pe supt căciula uriașă de miel pegru. Câinii zbârliți se așezară împrejurul lui și se gudurau. Mieii, conduși de câteva oi, se îmbulzeau, în cete sau în rânduri luingi și dese, fără să ridice capetele din iarbă. De departe se auzea cum smulgeau iarba cu gurițele lor flămânde, și feluritele ierburi rupte, mai ales cimbrișorul, care creștea bogat, pe aceste livezi umejoare de munte, umpleau aerul cu mirosurile lor plăcute.

— „Cum se chiamă muntele? întrebă Jianu.

— „Vârful Mierlei”, răspunse ciobănelul.

— „Mai este mult până la mănăstirea Sinăei?”

— „O fi multișor”, fu răspunsul cam zăbovit.

— „Se vede mănăstirea de colo de sus, de pe vârf?”

— „Nu se vede, dar de pe celălalt munte, de pe aici poți s-o vezi”

— „Este vreo potecă pe acolo, pentru calul meu, în spre valea Prahovei?”

—„Este”.

— „De când stai tu aici sus?”

—„De patru săptămâni.”

— „Nu mai este iarbă jos, în vale și de aceea ati' trebuit să veniti sus la munte?”

— „Dacă n-a dat Dumnezeu, drăguțul, zăpadă astă iarnă!”

— „Mi se pare, că Dumnezeu este supărat pe noi”.

—„O fi supărat pe noi și de aceea ne pedepsește”.

— „Noroc!

— „Noroc bun!”

Jianu apucă spre vârf.

Ciobanul rămăsese locului, nemișcat, și se uită după Jianu, până ce, atât calul cât și călărețul se vedeau, numai mititei de tot, pe coama înverzită a dealului.

Acolo sus Jianu se opri. Ochii lui se deschiseră mari. Supt zăbranicul, ce acoperiâ soarele de a-miazi, se vedea, în față, un lanț de munți înalti, dincolo de valea adâncă și împădurită a Prahovei. Asemănat unui perete uriaș, care începe la miazăzi cu o măgură tâmpă și se sfârșește la miazănoapte cu un șir de prăpăstii în coastele stâncilor, se ridicau Bucegii, peste ceilalți munți. Se mai vedeau unea, unde și unde, atârnând' câte o maramă de zăpadă, de pe umerii vârfurilor. Mai jos brazii și molifții îmbrăcau toate văgăunile săpate în trupul munților, și trimeteau trunchiri de copaci, bătrâni tre-cuți de sute de ani, până jos în matca zgomotoasei Prahove. În mijlocul acestei păduri, la mâna dreaptă, cum urca Iancu', era mânăstirea Sinaia, zidită de Cantacuzinești, al căror neam a dat odinioară Țării, un număr de mai mulți domnitori buni. 1» acea sălbăticie de codrii, cari se întindeau pe atunci dela Câmlpina și până la granița Ardealului, mănăstirea Sinaia era singura locuință de oameni, unde orice călător găsea găzduire pentru trei zile, fără nici o plată.

De acetea Jianu se hotărî, să ocolească acest, conac al tutulor.trecătorilor, și Scoborî în jos, ținându-și calul de căpăstru, prin pădurea de Fag, care-și deschidea acum iară bolțile sale luminoase. Coasta era repede, lăsându-se aproape drept în jos în Prahova. Ajungând la malul rîului, Iancu încalecă și sili calul său sforăitor, să treacă prin apa, care venea mare. Calul înainta jumătate pe picioare și jumătate înnot. Urcă apoi malul celălalt și, cu o singură săritură, trecu peste drumul cel mare, care ducea pe acolo.

Intră iară în codrul întunecat. Aci erau niște copaci așa de uriași, că ar fi trebuit trei oameni cu brațele întinse, să poată cuprinde trunchiul lor. Iar copacii, pe care îi doborîse vârsta înaintată, sau vântul și fulgerele, zăceau, culcați la pământ, ca un fel de meterezuri, pe care, dacă le găsea în cale călărețul, trebuia să le ocolească, ducându-și caii de căpăstru într-un cerc larg împrejur. Pe deasupra, acestor răposați uriași, se așeză o nouă vieață și îi împresură cu tinere vlăstare. Feriga își întindea aripile din făina lor putrigăioasă, triioiașul îi îmbrăcă cu solzișori, și mulți dintre ei mai purtau și o coamă albă de asprișoară.

Lumina era acuim iară altfel, de cum fusese în pă-

durea de fagi de pe malul stâng al râului. Se vedeau un fel de aburi albaștri-verzui.printre mândrele coloane d!e copaci. Vântul de Miazăzi-Apus, care începuse a se ridică ușor, făcea să sune, tainic și fermecător, strunele harpelor de brazi. Nici uti arbore nu. cânta, cum cântă bradul, atât de plin și așa de măsurat, cu un colorit atât de întunecat în sunetul său.

Era peste putință haiducului să-și ție drumul drept înainte. Trebuia când să se urce la deal, și canid să scoboare la vale, și foarte,adesea să străbată prin tufișuri încâlcite, care respingeau pe oricine se apropia de ele, biciuindu-l cu brațele lor mlădioase.

Jianu dorea să ajungă la vârful, care începe valul cel înalt al Bucegilor. De acolo voia să apuce spre Apus, trecând înainte, prin Muscele, la Argeș, fiindcă eri-seară îi spusese Crisorora, că Mereanu se găsește acum prin părțile acelea.

Umblase însă mai bine de două ceasuri, acum după ce trecuse Prahova, și nu ajunsese încă Ia marginea pădurii. Deodată auzi glasul tainic al unui isvoraș, care nu se repezia însă printr-un văgaș adânc, ci alunecă numai ușurel, printre frunzele de fag, căzute în toamna trecută, peste brazdele de mușchi strălucitoare și printre șirurile de albăstrele.

Iancu urmă cursul apei în sus, care lua, curând, înfățișarea unui drum, poleit cu aur. O holdă de t calce galbine închise, slujind drept potecă, îl scoase la un luminiș, deasupra căruia se înălță, în depărtare, luminat încă de soare, vârful, la care dorea el să ajungă. Prin urinare Iancu nu se rătăcise, de-altmintrelea asemenea lucru nu se întâmplă unui haiduc.

Dar dădu acum peste altceva neașteptat, o colibă, mică de tot, care se pitea în marginea pădurii, și, în apropierea ei picura apă prîntr-un sghiab de lemn. Aceasta era apa, care, îndreptată de mână de om, curgea mai la vale, în jos, pe coasta cea lină din pădure.'.

Pe prispa bordeiului ședea o ființă omeneasca, pipernicită, un călugăraș îmbrăcat cu o rasă tocită și având barba căruntă, aproape albă.

Moșneagul se uită chiorîș la haiduc.

— „Cu plecăciune, părinte”, îi strigă Jianu.

—. „Dumnezeu s-ajute, frățioare”.

—„Cum se chiamă muntele cela de colo de sus?”

— „Muntele?” și punându-și mâna încet deasupra ochilor obosiți, sihastrul se uita la vârful luminat de soare. „Muntele acela se chiamă „Vârful-cu-dor”.

Călărețul ridică capul. Un fulger frecă prin îndrăsneața lui față: „Vârful cu dor? Semn bun să fie pentru mine!”

„Dorul taie fieru și frânge oțelul!” Aceste vorbe ieșeau din prisosul inimei lui. Plecând apoi privirea iară în jos, zise rîzând: „Părintele,, mai ai și Sfinția ta încă vreun dor?”

Sprijinit pe toiag, bătrînul tăcu mai întâiu, apoi, oftând adânc, răspunse: „Merindele mele s-au isprăvit. Aștept un argat dela mănăstirea Sinaia, care să-mi aducă de-ale mâncării. Nu cumva ai ceapă sau usturoiu? Acuma a eșit cea nouă și e fragedă”.

Când spunea aceste vorbe, în ochii lui, stinși, se mai zărea încă o scânteie de vieață.

— „Nu, tată, îmi pare rău, dar n-am”.

— „Atunci”, zise pustnicul, „dacă treci cândva pe la mânănăstire, spune-le să-mi trimeată mai degrabă”.

— „Nu-mi e drumul pe acolo, părintele”, răspunse Iancu, care îndată ce auzi, că trebuia să sosească cineva dela Mănăstire, trase frâu.1 calului mai scurt. „Aș dori însă să știu, tată, dacă mai e departe până în Valea Ialomiței dincolo de Vârful cu Dor?”

— „Asta nu știu”, fu răspunsul sihastrului, ai cărui interes pentru acest străin încetase, aflând că n-avea nici ceapă, nici usturoiu. Toate celelalte ale vieții, afară de mâncare și de băutură, erau pentru dânsul cufundate și învelite într-o negură adâncă. Părul sur, încâlcit d-imprejurul capului și Feții moșneagului, semăna cu acer căiți argintii, cari atârnă de pe crăcile brazilor, și cari le sug vlaga lor. Rasa Iui călugărească‘semăna cu coaja copăcilor putrezită. El se întorcea, încă în vieată fiind, înapoi, la matca sa, pământul, și se înfățișa asemenea unui copac, înainte de ce se risipește în țărână de tot.

Iancu Jianu apucă, mai repede, deacurmezișul luminișului. După vre-o jumătate de ceas, dădu de un isvor bogat, care ijeșia de supt rădăcinile unui fag uriaș. Aci era marginea pădurii. Vârful cu Dor se înălța, cu strălucita verdeață a plaiurilor în luna iui Gireșar, și se îndrepta spre. însuși bolta cerului albastru. O potecă ducea șerpuind, în sus, prin mărețele lui coaste. '

Dar șargu! lui Jianu ostenise. Din noaptea trecută nu mai avusese parte de odihnă. Iancu descă-lică, dar când începâ să urce, simți, și el, cele nouă luni, pe care le făcuse în ocnă. Se simțea înțepenit. Deși băuse bine din isvorul dela marginea pădurii, totuși avea sete și nicăiri nu se vedea apă. Îl apucase niște fierbințeli și răsuflarea i se scurtă.

Din fericire se ridicase și batea Austrul, vântul răcoritor dela Apus. Deodată se ivi un norișor alb, strălucind deasupra Vârfului cu Dor, și, pare-că și-ar fi aruncat icoana în văzduh, ca într-o oglindă, se văzu și un alt nor asemănat cu ei, cevâ mai jos, sub creasta muntelui împădurit. La dreapta însă, unde Bucegii, cari se înfățișează celui ce îi privește de dincolo de valea Prahovei, ca un perete unit, se despărțeau în râpi și lespezi uriașe, printre care părea că clocoteau aburii, ce ieșeau din toate văgăunile.

În puține minute nourii se îngroșară, și lățindn-se, se ridicau în sus și acopereau soarele ca un zăbranic, iar când Jianu se opri, rezefnat de marginea unui văgaș, ca să se odihnească puțin, se auziiră deodată tunete puternice din norul luminos și o grindină strașnică începu să cază. într-o clipă era poteca acoperită cu măzărele de ghiață, care se rostogoleau la vale. O ciuruială bogată cădea pe dealurile verzi și brebenelele de ghiață pârâiau, când loveau florile și ierburile, cu freamăt. Micșunelele întunecate, degetărelele aurii, cioboțica-cu-cului gălbuia și albele flori ale Paștelor, toate erau sdrențuite.

Tot așa de repede, cum se urcase în-sus, se lăsă și în jos, acel nour de pe creștetul Vârfului cu Boi, și se așeză pe umerii lui. Se vedeau iară, ca printr-o perdea fermecată, albastrul cer și verdeața livezilor. Negurele începură se pornească și să fiarbă ușor, până se risipeau. Se părcâ, că ziua se făcuse apoi mai luminoasă, ca mai nainte.

Sus pe plaiu, unde ajunsese Iancu, iarba era mai aspră, era încă gălbuie, ca iarna. Acum se desfășură înaintea ochilor lui puternica coamă a Bucegilor, acest înalt platou, de două ori atât de lung, cât e de lat, și cârje se întinde dinspre Miazăzi spre Miazănoapte, o singurătate plină de flori și de ierburi, peste.care miile de ciocârlii își revarsă dulcea lor cântare.

În fund, se mai vedea un al doilea șir de munți, cu crestele rotunjite, punând hotar văzduhului, iar prin deschizăturile dintre creste, se zăreau în depărtare, un al treilea șir prin aburii albaștri, munții, cari țin de Ardeal.

Minunatele colori, frumusețea liniilor, măreția și lărgimea priveliștii, înrâureau asupra Jianului numai ca priiitr-un zăbranic, fiindcă el nu mai putea de foame. De șeasesprezece ceasuri era pe drum. Cele trei ceasuri din urmă le făcuse pe jos, pe o potecuță, care urcă drept în sus la deal. Calul trebuise aproape să-l târască după sine. Amândoi aveau acum mare trebuință de odihnă. I se păru atunci, că cel mai hun lucru de făcut ar fi, să poposească la schitul din peștera dela Obârșia Ialomiței, despre care îi vorbise Iorgu, paznicul său dela1 închisoare. Ar fi despărțit astfel prin două coame de munți de Telega. Așa iute nu1 puteau: Arnăuții să-l ajungă. Ei îl vor căuta, negreșit, pe drumurile mari, și nu vor alergă toată ziua pe urma lui, fără să odihnească.

Simțirea de siguranță, pe care o avea acum, îi mai dădu înapoi ceva din puterile de mai ’nainte. Apucând calul de căpăstru, o luă deacurmezișul peste plaiul, ce se lărgea de aci înainte. După im ceas ajunse la marginea cealaltă despre Apus. La picioarele lui Iancu se întindea acum minunata vale a Ialomiței, care este mult mai îngustă, decât valea Prahovei. Întorsăturile ei, frumos rotunjite, sunt îmbrăcate cu brădet verde închis, ca o catifea, iar în fundul văii se întinde^ tot dealungul ei, o fâșie de iarbă verde-deschisă, prin mijlocul căreia curge sclipind, Ialomița, și se repede Ia vale. Ialomița vine foarte de sus, din cazanul de stânci, care, la dreapta, țărmuesc zarea prin puternicele lor vârfuri cenușii și verzui, și trece apoi, spumegând, prin deschizătura văii, spărgandu-și drumul printre stâncile îmfbrăcate cu brazi pe crestele lor.

Vârful stâncilor de jur împrejur, verdeața închisă a brazilor și verdeața de smaragd a livezilor din poale, toate împreună, fac O minunată alcătuire de trei colori, deasupra cărora se întinde, liniștita, bolta largă și luminoasă a cerului albastru.

La scoborâș, Iancu se întâlni cu un băiat de cioban, care-și îndemnă măgărușul, râpăn, să urce în sus la deal, strigându-i mereu „Ciuș”, și tocă cu bățul, din când în când, pe uscățivele lui coaste.

— „Unde e schitul Ialomiței? întrebă Iancu.

Ciobănașul se întoarse și arătă cu toiagul spre Miază-noapte, Ia vârfurile stâncilor, care înconjurau valea. Apoi se mai uită odată lung în urma boierului, care era o arătare neobișnuită în singurătatea acestor munți. Dar de întrebat nu-l întrebă nimica.

Ialomița nu era prea adâncă, și totuși sărmanul Șarg se poticni, când trecu, călărit de stăpânul său, prin apă. Iancu apucă în sus pe lângă râu. Mai întâia drumul ducea prin livezi mlăștinoase, apoi prin brazii crescuți din stânci, cu crăngile dese și frumos rotunjite. Valea se făcea mai strâmtă din ce în ce, stânci înalte se ridicau pe deasupra colanului de brazi minunați, apropiindu-se până ’n Ialomița. Tot mai tare se auzia clocotirea apelor. Urma o cotitură a Ialomiței, într-o cheie de stâncă, pe care nîuil' o trecea vâjâind și umplând văzduhul cu zgomotul ce făcea. La mâna stângă se ridică o potecuță, drept în sus printre bolovani, și îndată ce trecu Iancu dincolo de coltul stâncii, zări schitul în mijlocul peretelui, adumbrit de 'bolta unei peșteri. Schitul cu acoperamântul său de șindrilă, care se făcuse argintie de vânturi și de bătaia ploilor, cuprindea toată lățimea peșterii, iar în mijlocul ei se vedeă un turnuleț mic, în care erau clopotele. Zgomotul rîului și clocotirea apelor, care părea că pun aerul în tremurare, era amestecat cu subțirelul sii-- net ai clopotului, care vesteă începerea vecerniei, Iancu intră prin poarta scundă, plecându-se. Un fel de răcoare, încărcată cu miros de mucigaiu îl întâmpină. În curtea din peștera, supt bolta de stâncă, era așezată bisericuța, care spoită fiind albă, se deosibeă de fundul cel negru, căscat, ăl peșterii. Biserica era cu altarul în spre gura peșterii, trebuind, după obiceiul dreptcredincios, să fie altarul spre Răsărit. Din bolta peșterii cădeau picături, și pe alocurea un mucegaiu, verzuiu, lipicios, acoperea pământul, bătut cu umbletele. Clopoțelul din turnuleț se zbatea mereu și fără preget.

Câteva uși de pe la chilii se deschisera, și încetișor se adunară în curte vre-o cinci schimnici. Aveau bărbi și plete lungi și erau îmbrăcați cu rase negre tocite, strânse ou câte o bucată de frânghie împrejurul mijlocului.

Când dădură cu ochii de străinul voinic, se opriră pe loc. Unul însă, al căruia păr era mai negru și cărui ochi erau mai vii, decât al celorlalți monahi, le făcu semn, sa treacă mai înainte. Ei dispărură în spre fundul peșterii din împrejurul bisericuții.

— „Plecăciune, părinte!” zise Jianu. „Binecuvintează!”

— „Dumnezeu să te aibă totdeauna în paza lui, fiule”.

— „Pot să mâiu aici în noaptea asta? Mi-e calul foarte obosit”.

— „Să fii binevenit, la noi, fiule, casa Domnului e deschisă pentru toți drumeții. Da de unde vii?”

— „Din Târgoviște”.

— „Așa de departe! Această mănăstire este închinată Sfântului Nifoni din Târgoviște. Proistosul Meletie este mai-marele nostru”.

— „Tocmai el mă trimite”.

„Te trimite pe tine, fiule, la noi?”

— „Așa e, o danie a fost făcută pentru biserica Sfântului Nifon. Proistosul Meletie, știind că mă duc la Câmpulung, ca să cumpăr niște cai, m-a rugat să nu preget să mă abat, luând, drumul spre Ialomița, și să-ți aduc darul acesta”, Iancu scoase din chimir zece galbeni sclipitori.

— „Doamne sfinte!” Călugărul își pierduse aproape răsuflarea, și ste uită cu ochii înholbați la trrhisul Proistosului Meletie. „Și ai făcut acest ocol mare pentru noi, prin pustietățile aceste?”

— „Spre iertarea păcatelor mele! Om sunt și eu, părinte”.

— „Tot numai oameni suntem cu toții”, și mângâia călugărul, strângând bine pumnul, în care ținea galbenii.

La arhondărie îi dădură lui Iancu brânză de oaie și mămăligă proaspătă, pe urmă varză acră si castraveți murați, pe cari ardeii amestecați printre ei, îi făceau îndrăcit de iuți. Iancu mancă cu foamea unui lup, și bău cu mare sete moarea de varză acră, pișcătoare, ba trebuiră chiar sa-i mai aducă încă o strachină din putina cea mare, care era așezată în fundul peșterii, ca într-o anume pivniță.

Șargului îi aduseseră părinții iarbă proaspătă, cosită de curând, și i-o puseseră dinaintea schitului. Acolo putu să roadă până noaptea într-un târziu.

După gustare, Iancu se întinse pe patul de lemn: Vinele i se sbăteau în pulpe. închisoarea îndelungată nimicise vânjoșia, chiar și a unor vine de oțel ca ale lui. El simțea acum oboseala celor douăsprezece ceasuri de călărie și a celor șease ceasuri, pe care le mai făcuse pe jos. Ce o mai fi de capul unui biet om, care va fi petrecut, nu numai nouă luni, ci mai muilți ani, în Telega, în colivie, sau în gâtul unei ocne, și care pe urmă va fi fost grațiat? Mai rău decât moartea! Of! Haiducul își întinse pieptul în toată lărgimea lui și ridică pumnii în sus.

I se părea, că era împreună cu Alexe la ferarul din Drăgășani, ca să-i potcovească Șoimul. Loviturile ciocanului, care căcfeau, sprintene și sunătoare pe potcoave, erau așa de limpezi, încât el se deșteptă din somn. Atunci însă își dădu seama, că era un clopot, care sună astfel, și că șe mai auzia încă și un alt zgomot, un fel de blândă vâjâială. O lumină albăstrie umjpleâ chilia lui.

Iancu se ridică pe coate. Unde se află? Eră ziuă? Nu, era lumina lunei. Sună clopotul pentru slujba de miezul nopții în schit, și, jos în vale, la poalele stâncilor, vâjâiâ Ialomița.

Jianu se sculă, vroia să știe cum era vremea, și să vadă de calul săuzCând ieși în curtea schitului, bisericuța i se părea aproape orbitor de albă. Prin ferestrele cele mici străbatea o lumină slabă, roșiătică, și din lăuntru se auzea o cântare monotonă, cântare de bărbați. Obiceiul lui Iancu era, să cerceteze de aproape orce loc, unde s-e află. Făciî deci un ocol împrejurul bisericii, al cărei acoperamânt, ieșit înainte, ajungeâ până în bărbia lui, apoi intră în biserică prin ușa, făcută dinspre fundul peșterii.

Biserica era foarte joasă, ca pentru copii. Lumina lunii și flăcări^ele câtorva lumânărele subțirele pătrundeau, slăbuț, prin întunerecul, în care ședeau călugării, ca niște pitici, în străni, prin horurile din dreapta și din stânga. Pe tâmpla altarului se zăreau un fel de poleieli tocite și niște fete împestrițate.

Îndată ce intră streinul în biserică, slujba se învioră. Călugărașii vroiau să dovedească, că deși trăiau, aici, în pustietatea asta, depărtați de lume, totuși cunoșteau rostul slujbelor sfinte. De când venisera în Țară, odată cu Domnii din Fanar, și preoții Greci dela Patriarhia Țarigradului, se credea, că este mai frumoasă și mai cucernică slujba, dacă se scotea fiecare silabă pe nas și blehăită. Spre a fade să iasă tonurile cele mai ascuțite, se. apăsau vinele gâtului cu degetul cel mare, și se scurtau astfel coardele vocale, cum se scurtează strunele la lăută. Aceasta se chema „Ifosul de Țarigrad”.

După ce sfârșiră astfel, „cu ifos”, slujba de miezul nopții, călugărașii stinsera lumânările și se dusera înapoi la chiliile lor. Numai starețul însoți pe lăncii1 până afară din mănăstire.

Acolo se opriră pe șesul îngust dinaintea peșterii. Eră o lună fermecătoare. Toată valea, din suȘ și din jos, era plină de lumina argintie, iar cerul se înfățișă într-o gingașe strălucire albastră. Nu se vedea nici o siea, fiindcă luna le covârșia pe toate cu lumina ei. Ba se arătă într-o mărime uriașă, tocmai deasupra coastelor, ce ieșeau înainte în partea dreaptă. Pe malul celălalt af râului peretele înalt de stâncă purtă o creastă de brazi, iar jos de tot, în vale, se rostogoleau apele argintii ale Ialomița. Aerul păreă și mai ușor și mai balsamat. de cutn fusese peste zi.

Jianu își cătă șargul. Obosit el se culcase pe fân. Dormia.

— „Lovite-ar trăsnetul!” mormăi haiducul. Cu acest dobitoc ostenit, nu era să ajungă mâine la Curtea-de-Argeș. Nu seamănă cu Șoimul! Firește, grosul Crisorora călăreâ numai două trei ceasuri pe săptămână, și de aceea frumosul și sănătosul animal se moleșise de tot.

Posomorit se apropia Jianu de țarcul, făcut din stâlpișori de brad, chiar pe marginea prăpăstiei, spre apărarea tocului din fața mănăstirii, și-’și îndreptă privirile pe vale în sus, la Miază-noapte, unde se deschid porțile de stânci spre o pajiște. Se vedeau bine, ca ziua mare, pâlcurile de brazi și colții stâncilor, până departe pe munte în sus.

— „Are să fie oare vreme bună mâine?” îl întrebă Iancu pe stareț, care ședea, tăcut, alături de~ el.

— „Bate Munteanul. Are să mai rămâie frumos”.

— „Cum se eheamă vârful de colo, de supt care isvorăște Ialomița?”

— „Acolo e Omul. În dosul lui începe Ardealul”.

— „Cine a clădit acest schit, în acest unghiu așa de depărtat al Țării?”

— „Doi oameni credincioși din Târgoviște, spre iertarea păcatelor tor”.

— „De mult?”

— „De cinci ani”.

Apoi tăcură iară amândoi. Ialomița curgea înainte spumegând.

De odată se întoarse Jianu, cu întreaga lui față, la stâriț. Luna-l lumina în plin, și ochii lui de vultur scânteiau.

—„Părinte, fără îndoială, câteodată vin la voi musafiri ciudați, în pustietatea asta?”

Călugărul își tinea brațele încrucișate supt mânecile largi ale rasei.

— „Da, vin câteodată, fiule”, răspunse el liniștit. „Vin să se închine, sau numai așa, în treacăt. Noi uit suntem aici, ca să-i întrebăm, cine sunt. Casa lui Dumnezeu, în această pustietate, este deschisă pentru ori și cine!”

Iancu dădu din cap.

În lumina roșiatică de Asfințit se opri Iancu pe un vârf de munte, și proptindu-și ușor o mână, cu frâul, pfe oblânc, iar cealaltă punând-o în șold, pri-via în vale cercetând. De jos din vale se urcau, pe coastă un sus, trunchiurile încâlcite ale jnepenilor târându-se pe pământ, ca niște șerpi printre pietre. Vârfurile rămurilor lor își ridicaul ciucurii, în sus spre cer. Colo, jos, se deschidea încă o altă vale, înconjurată de dealuri, îmbrăcate cu păduri, valea Dâmboviței, și în dosul ei se vedeau ridicându-se alte colțuri, înfățișând o stemă uriașă, cât o puteai cuprinde cui ochii. La dreapta era Ardealul, la stânga Țara Rumâniească.

Soarele apusese. Cu aripile catifelate, întunecate ca viorelele, sosiâ seara, întiiizându-le peste toată firea, și' numai vârfurile munților se vedeau, parcă scrise în linii de rubin înfocat.

Băgarea de seamă cercetătoare a Jianului se oprî la un sul de fum albăstriu, care ieșia din coasta îmbrăcată cu brădet a unui deal, în depărtare de vfe-o mie de pași dedesuptui lui. Iancu privi multă vreme într-acolo. Și într-un moment își pregătise chiar degetele, să tragă, un fluierat haiducesc, dar apoi se resgândise și pornise înainte. Seintuntecâ repede, și cc ușoare șuieraturi se ridicau liliecii, sburând de printre fărămiturile stâncilor.

Puțin timp mai pe urmă, s-auzia și un alt sunet, plutind prin văzduhul liniștit, era' un depărtat cântec de fhier. Când Jianu coti împrejurul coastei, zări o iumină roșiatică, asemenea unui foc ciobănesc, la marginea unei păduri.

Vre-o cinci sau șease oameni, cari, din depărtare, păreau ca niște păpuși, tăiete din hârtie neagră, erau împrejurul unui foc, rezemați, pe toiagurile lor. În dosul focului se vedea, între undele jucătoare ale luminei, învelitoarea lată și joasă a unei stâne.

Când se apropiă Iancu, ducându-și calul de căpăstru, o haită de câini se repezi asupra lui, urlând nebunește. Strigă la ei, dar fiindcă glasul lui nu putea să covârșească lăfăiala lor zgomotoasă, el trase un foc de pistol în vânt. Atunci își dădură și ciobanii osteneala, să le fluere. Duilăii se grăbiră înapoi la stăpânii lor, și, mârâind încă, se așezară jos împrejurul ciobanilor.

Apropiindu-se de flăcăi, Jianu' se uită cu mulțumire la fețele lor tinere și frumoase, luminate acum de Joc, și cum priveau cercetând Ia străinul, ce sosise,

— „Bucuros Ia oaspeți, baciule?” întrebă Jianu

pe cel mai arătos dintre flăcăi, care stă sprijinit, lătăreț, cu amândouă mâinile încrucișate pe măciucă.

După o scurtă tăcere, acesta răspunse fără să facă vre-o mișcare: „Mai este loc la focul nostru'’.

— „Și la căldarea cu mămăliguță, nu?”

După o altă tăcere scurtă, fu răspunsul „Mămăligă s-a răcit. Am mâncat de mult”.

Jianu scoase atunci un ban de aur din chimir, lăsându-l să lucească între degete, la lumina focului.

Baciul tăcu iarăși o bucată de vreme, și-și săltă numai pe umări sarica lotoasă, fără a se mișcă din loc, apoi zise: „Ce să fac eu cu banii? Dela munți n-am ce să cumpăr ou iei”.

Un râs scurt făcu ocolul printre ciobani. Cine poate să desprețuiască banii, trebuie să se simtă tare de tot. Ciobanii aceștia, depărtați aicea sus, aveau conștiința, că sunt neatârnati, conștiință, pe care o pierduse de mult poporul, care trăia Jos, în șesuri.

Jianu ridică din umeri liniștit. „Va să zică, nu te lași înduplecat nici de bani, nici d!e vorbe bune. Se vede, că nu ești Rumân!”

Baciul sie îndreptă în sus: „Lasă glumele nesărate”, și întorcându-se către un băiat, îi zise: „Adu creștinului ăstuia ceva brânză și mămăliguță”.

Fără să mai zică o vorbă, Iancu își duse șargul la iarbă ceva mai înapoi, căci împrejurul stânei pământul era bătătorit, și creșteau numai ștevie și urzici, înalte cât omul și mirosind amăriu. Jianu luă șeaua de pe cal, și-i puse piedica la picioarele dinainte. Când se întoarse înapoi la foc, i se aduse o felie de caș dulce și o bucată de mămăligă. Așezându-se pe iarbă, începu să mănânce.

Baciul se lungi și el cu tălpile spre foc. Capul lui, cu căciula uriașe, era în umbră. Ceilalți flăcăi stăteau iară sprijiniți în măciucile lor, jur împrejurul focului, din care se înălțau acum scânteile spre cer, troscăind. Un băiat pusese crăci verzi pe foc. Fumul mirosea a brad.

După câtăva vreme, un cioban mai tinerel întrebă pe străin: „De unde vii?”

— „Am fost la Sfinții Părinți dela mănăstirea lalomitei”.

Flăcăul întrebă atunci pe unu! din tovarășii săi: „Mă, da de ce vor fi fiind ăia Sfinți?

—„Poi, fiindcă nu se spală și nu vor să aude de iete”, fu răspunsul.

— „Așa da!” se amestecă un al treilea în vorbă. „Știți pentru ce nu vor să audă ei de fete? Fiindcă tot ce este parte femeiască, când dă cu ochii de ei o rupe la fugă”.

Glumele acesțea erau îndreptate în potriva boierului. Ciobanii își băteau joc de părerile lui despre călugări. Dar el tăcea și mânca, aruncând, din când în când, câte o bucățică câinilor, cari pândeau, hămisiți de foame, și, prinzând bucățelele cu lăifăială le înghiteau cu mare zor.

Băiefii făceau la glume înainte.

— „Să vă spun eu una-și-bună”, zise un al patrulea, „călugării sunt Sfinți numai ziua, iar noaptea sunt haiduci”.

Atunci se mestecă însă glasul puternic al baciului: „Țineti-vă gurile, bărbitoilor, cu caș la gură!

Davide, Gheorghe! voi să vedeți acum de foc, mai târziu ara să grijesc eu de el”.

Băieții cari primisera însărcinarea, să îngrijească de foc, se stârciră jos, unul lângă altul, și începură să-și șoptească fleacuri de ale lor, pe când ceilalți, se înveliră în saricele lor și se întinsera pe pământ să doarmă. Iancu se culcă și el, cât putu mai aproape de foc, unde era pământul mai cald, și curând îi căzură pleoapele.

După câtăva vreme simțiâ, pare că-l luâ cu frig, și se deșteptă.

Intr-adevăr, David și cu Gheorghe uitaseră de foc, și adormiseră și ei. În spuză se mai deschideau și se închideau, din când în când, niște ochi de jar, la suflarea vântului ușor. Cerul se acoperise de nori așa, încât lumina lunei străbatea numai ca prîntr-un zăbranic cenușiu. -

Deodată se auzi un zgomot din târla de alături, unde oile închise pentru noapte, tropăiau acum și se îmbulziau, speriate. Când Iancu se uită înțr-a-colo, zări în mijlocul oilor, o namilă neagră, cu amândouă brațele întinse.

Trase iute pe baciul de șubă, și-l deșteptă.

Acesta sări în sus și, aruncând ochii la oi, țipă: „Fire-ar al dracului!” Cui măciuca ridicată sări peste focul stins și peste înțărcuiri, drept în mijlocul târlei.

— „Hoțule afurisit!” răsună glasul lui, plin de mânie, iar cârligul măciucii cădea, ropăind, pe spinarea musafirului de noapte, nepoftit.

Namila se întoarse, se auzi un scurt răcnet, și baciul dispăru în cele două labe ale ursului, care-i îmbrățișau.

Acum se deșteptară și câinii, și lătrau, să-ți spargă urechile. Toți ceilalți ciobani săriră, și ei în sus, trezindu-se din somn și țipau, dar nu puteau să vază nimica, fiindcă oile năvăliau, ca.un potop, afară din staul, căutând să treacă una peste alta. Tălăngile sunau, și jalnicul „Beee!” se auzia mereu în toate glasurile. În fundul învălmășelii însă se încinsese, prin întuneric, o luptă crâncenă pe care nimenea n-o vedea.

Numai Jianu era de față, în apropierea luptătorilor, nu putea însă să tragă cu pușca, fiindcă niște zdrențe de nori acopereau luna. Se propti cu spatele de urs, cum stă în picioare, și aruncând brațele peste cap, își încleștă mâinile împrejurul gâtului dihaniei, se plecă în jos, și trase cu putere capul dobitocului spre sine, strigând: „Dă cu cuțitul! Înfige-i cuțitul în moale!”

Speriat și jumătate înnecat de neașteptatul atac pe la spate, ursul își deșcleștă brațele.

Deodată veni și lumina de sus, Printre norii de argint plutea Luna în văzduhul albastru.

— Înfige cuțitul!” strigă Jianu.

Și deodată simți cum povara loțoasă din spate, tresăltâ și se lăsă grea. Ursul răcni, apoi începu să hocăiască pe sfârșanie, și căzu într-o dungă, trăgând și pe Iancu cu sine la pământ, deși ’l slăbise din brațe. Atunci haiducul, încordându-și toate puterile, își scoase picioarele, care i se înțepeniseră supt greutatea1 dihaniei, se ridica în sus, și-și apăsă cu amândoui pumnii pieptul, răsuflând din greu.

Mai aruncă o privire la ursul, care zăcea acum, lungit, fără să mai miște. S-apropiă apoi de baciu. Acesta stă, amutit, și avea fata plină de sânge. Cămașa-i era sfâșiată, și peste brațele lui curgeau șiroaie de sânge negru.

Se apropiară și ceilalți ciobani acuma, făcându-și loc printre oile, ce alergau în toate părțile..

— „Apă și pânză!” Ie strigă Jianu, cât putu să trigc mai tare, spre a fi auzit, stăpânind gălăgia nebună a câinilor, cari lătrau împrejurul oilor speriate.

— „Oile...” zise baciul, răgușit.

— „Davide și tu Gheorghe”, porunci Iancu, „voi s-aduceti apă și pânză! Iar ceilalți trei, duceti-vă înapoi! Adunați oile!”

Sburară toti, ca vântul, care cum li se poruncise. Singur boierul cel străin nu-și pierduse capul.

Baciul ședea pe ursul cel mort, căruia îi înfipsese cuțitul, drept în inimă, iar Iancu puse să-i spele ră-' nile. „La început am crezut”, zise baciul, „că era numai un om cu ghebă neagră, cum poartă țăranii pe aici”. Iar când isprăvi Jianu, cu spălarea rănilor, el zise: „Ești tare ca urșii, și ai mâini dibace ca o femeie”.

După ce dusera pe rănitul în bordeiu, unde miroseâ a brânză și a fum, și după ce-l așezară pe un pat de iarbă, cu fata în jos, fiindcă spatele lui erau așa de rău ciopârtite, încât nu puteâ să zacă pe spinare, băiatu cel mai mare rămăsese lângă el, iar ceilalți se așezară iară afară, împrejurul focului, care acum se ridica, cu flăcări mari, în spre cer. Ursul îusese adus târâș, până acolo. La o depărtare de câțiva pași uriașul trup negru zăcea întins, și împrejurul lui câinii âr fi lătrat toată noaptea, până și-ar fi dat sufletul, dacă nu i-ar fi adus fa tăcere ciobanii prin lovituri de ciomege și aruncând cu pietre după ei.

Cu sfială și cu mare cinste se uitau flăcăii la streinul îndrăsneț, care scăpase vieata baciului, și li se făcea rușine în fata lui!

— „Dacă n-afi fi adormit și voi odată cu focul, netrebnicilor'', zise unul lui David și lui Gheorghe, n-ar fi avut ursul îndrăsneala să se apropie de turmă”.

— „Dar cum de nu l-au simțit nici câinii?” mârâi David.

— „Bătea vântul în fata lui”, desluși un al treilea. „Ursul e tare șiret, tot atât de șiret, cât e de nătâng!”

— „Ce nătâng? trebuie să-l vezi când fuge!”

— „Aruncă cu pietre, când se vede urmărit de aproape”.

— „Astăvară era să pățesc și eu ca baciul'', zise Gheorghe liniștit, un băetan de vre-o cincisprezece ani, căruia îi strălucea încă sângele tinereții prin bucile umflate de copil. „Culegeam zmeură, pe marginea unei râpi, când deodată văzui un om cu ghebă neagră și-i strigaiu: „Ascultă, bre, se vede că tu știi, unde e smeura cea mai dulce?” Și fiindcă numi dădu nici un răspuns, sării în jos la el, și-i mai ziseiu încă odată: „Ascultă, prietene, nu trebuie să mi-o mănânci, tu, toată!” El se întoarse atunci spre mine și făcu „Măărrr!'' Era ursul! Un urs mare, negru și gulerat”.

Ciobanii începură să râdâ, cu toții. Dar, deși pe dinafară se arătau tot așa de liniștiți ca mai ’nainte, totuși erau turburați în sufletele lor, și nici unul nu vroia să se mai culce. Ședeau, stârciți împrejurul focului, îngrijind de el mereu, și, una după alta, urmau poveștile, ce le spuneau de urși.

Jianu însă avea foarte mare dorință să doarmă și se întinse jos pe pământ, fiind cuprins de o plăcută oboseală. Ciobanii adusera un cojoc, și-l înveliră cu băgare de seamă.

Baciul petrecu o noapte de chinuri. Dimineața, băiatul care-l îngrijiâ, îi pusese pe răni, un fel de cocă, fiartă cu ierburi de leac.

Jianu intră în bordeiul întunecat, și apropiindu-se de locul,.unde era culcat bolnavul, îi zise: „Eu' mă duc, dă-mi pe Gheorghe, să-mi slujească de călăuză”.

— „Călăuză, încotro?” întrebă dânsul.

Iancu privi, țintă, în ochii lui: „La haiduci”.

Baciul răspunse cu o privire tot astfel, lungă, si fără să zică o vorbă.

Jianu urmă: „La ce-ți mai dai osteneală degeaba, făcându-te că n-ai știre de nici un haiduc? Eu știu că Mereanu este pe aici acum. Ei, haide, mai degrabă!”.

Baciul zise, să cheme pe Gheorghe, și-i porunci: „Băiete, să duci pe boierul la Mereanu”.

—„Pe calea cea mai scurtă!” zise Iancu, „numai să-mi arăți, pe unde să apuc”.

— „Mereanu mă cunoaște pe mine!” răspunse băiatul cu zor și cu un fel de mândrie.

— „Cum să nu! Dacă ciobanii și haiducii n-ar tine unii cu alții, ar fi rău de amândouă meseriile”.

— „Dar pe poteca, care e cea mai scurtă, nu se poate merge cu calul, fiindcă este repede și în mare parte numai printre stânci”, răspunse Gheorghe.

— „Atunci păstrați-mi voi calul, până mă întorc, să-l iau”, zise Jianu.

În răcoarea dimineții, făcură împreună o bucajă. de drum în sus, tot pe acolo, pe unde haiducul scoborîse ieri-seară, și apoi o tuliră în jos pe o coastă acoperită cu enuperi și cu mușchiu, în care se cufundă piciorul.

Înaintară în urmă spre acel colț de munte, din a cărui creastă, îmbrazită, văzuse Iancu ieri ridicându-se fumul albăstriu. El știa bine, că pe asemenea coame, legate numai prin colțuri ascuțite cu trupul muntelui cel mare, nu puteau să hălăduiască păstori! '

Când alergând în fuga mare, când lăsându-se să alunece, rezemat pe măciuca, care-i slujea drept cârmă, scoborî Gheorghe în vale, și se miră mult în sine, cum acest străin nu numai că ținea pasul deopotrivă cu el, ci îl și întreeeâ adeseori, apucând-un drum mai drept, fără să greșiască. Sburau amândoi devale, ca niște păsări.

Când ajunsera Ia rîpele stâncelor de var, Jianu zise ciobanului: „Acum întoarce-te, băiete, te mănâncă fript Mereanu''.

Mirat se uită Gheorghe la Iancu, cu ochii lui negri, iar Jianu urmă: „Tu n-aveai voie, să arăți nici unui suflet de om cărările tainice ale haiducilor, afară numai, dacă ți-ar fi poruncit însuși Căpitanul. Tine minte bine asta”.

— „Apoi tu mi-ai poruncit”, răspunse flăcăul, fără teamă.

— „Nu cumva sunt eu Căpitanul?” întrebă Iancu asprit..

— „Ba s-ar putea să fii! fu răspunsul precugetat ai flăcăului.

Iancu începu să rază::,Acum vezi de pleacă, obraznicule! Și ai grijă de șargul meu, să nu-l muște cânii ciobanilor, sau să-l gonească până în vre-o prăpastie”.

Gheorghe făcu din cap și plecă. Peste puțin el se vedeâ numai ca un punct mic, care se urcâ printre cetini, Ia deal în sus. Iancu apucă prin colturile alburii ale stâncilor măcinate de vremuri, și prin crăpăturile cărora creșteau plăpândele floricele de munte. Intre două prăpăstii, una la dreapta și alta la stânga, el înainta spre vârful îmbrăzib, sărind cu îndemânare și hotărît, dintr-o stâncă într-alta, când trebuia, până ajunse de cealaltă parte, în pădure. De pe crăcile brazilor, care ieșiau din trunchiu, ca spițele unei roți, atârnau' ramurile fragede, asemenea unui zăbranic. Colțișorii cei gălbui de primăvară mai înconjurau încă toate crăngile, ca un chenar deosebit. Câte un vârf. purta încă ciorchine roșiatice, florile bradului Trainicele rădăcini' ale copacilor erau adâncite în mușchiu1, prin care se vedeau, pe alocarea, străbătând..

De acî înainte Jianu scoborî ia vale, cu mare băgare de seamă, ațâhtindu-și auzul la orce zgomot.

Păsările cântau și viespii bâzâiau prin aerul cald al zilei de primăvară, câteodată însă se auzi un sunet mai adâncit, apoi se pierdu, și apoi iară se auzi Iancu ascultă. Erau glasuri de bărbați, dar unde erau ei ascunși?

Pădurea de brad, se lăsă, aproape drept la vale in jos, așa încât era o minune, cum putusera acei% uriași de brazi să-și găsească loc, să-și încleșteze rădăcinile destul de adânc, printre pietrișul acoperit de mușchiu, ca să nu-i răstoarne vijeliile. La un loc se ridica puțin pământul, făcând un fel de prag, și când Jianu ajunse la margine, văzu, în vale jos, la poalele peretelui de stânci, un luminiș rotund, r înconjurat, și el, de bolovani mari, pe cari crescusera brăduți. Undele ierbei înalte, ce creștea acolo până la genunchi, erau călcate și bătătorite, și mai ales în mijlocul locului, unde se făcuse focul.

Mai mulți bărbați se vedeau acolo jos, unii stând în picioare, și alții lungiți pe pământ.

— „Noroc!” le strigă Jianu tare.

Dar în loc să mulțumească, ei se ridicară, tresărind cu toții. Erau vre-o doisprezece, sau mai mulți. Privirile lor se îndreptară spre străinul de sus, și câteva puști se și ridicară în spre el.

Jianu scoase și el, pistoalele și Ie întinse spre roata oamenilor de jos, strigându-le a doua oară:

— „Noroc!”

În vale un bărbat, scund și legat, lovi puternic cu mânele țevile celor două puști, din dreapta și din stânga lui-și, înjurând, strigă în sus: „Pe cine cauți tu aici?”

— „Pe tine!”

— „Cine dracii ți-a arătat drumul?”

— „Eu singur.”

Bărbatul dădu o poruncă, pe șoptite, și îndată patru flăcăi plecară, câte doui împreună, în sus Spre pădure, pe două părți.

— „Adică-te, să m-aducă pe mine, în” jos?” întrebă Jianu, — „păcat de osteneală!”

Și punându-și pistoalele iară în brâu, la loc, el. aruncă o privire la stânga și alta la dreapta, și se hotărî s-apuce la dreapta. Scoborî cu mare îndemânare până la o spintecătură a stâncii, din care ieșia un brad uriaș, răsturnat cu vârful în jos, spre vale.

De jos începu unul să suduie: „Ucigă-te Crucea! și poteca asta o cunoști!”

Iancu se sluji de copacul răsturnat ca de o scară. Deși se cufundă de câteva ori până ’n șolduri, în crăcite vâjâitoâre, lungile lui picioare găsiau totuși încă reazăm și când ajunse la vârful bradului, care începuse să se legene supt povara lui. sări deodată, drept în jos, în iarba cea mare.

Oamenii sie repeziră asupra lui, ca o haită de câini. Iute ca fulgerul însă brațele lui vânjoase deschisera o roată largă împrejurul lui, de trăscăniau căpăținile lovite de pumnii lui, și cu- puterea întreagă a plămânilor săi, el strigă, asemenea unei trâmbițe: „Eu am căutat haiduci! Dar am dat peste niște borfași!”

— „Înapoi! Să nu se miște nici unul!”, porunci unul, care era căpitanul. „Faceți loc!”

Când oamenii se strânsera, mârâind cu dușmănie împrejurul străinului, Căpitanul lor se mai apropiă câțiva pași de el, și-l iîntrebă, sprijimndu-și mâna stângă în brîul, încărcat de arme, iar cu mâna dreaptă răsucindu-și, neliniștit, mustața cea groasa neagră: „Cine te-a adus aici?”

— „Dorința mea, să vorbesc cu tine, Merene”.

— „Mă cunoști?”,

— „Precum vezi”.

— „Vânzare!” strigă unul din ceata dimprejur.

— „Tăcere!” porunci Mereanu, și întorcându-se iară spre Iancu: „Dorința ta singură n-ar fi putut să-ți arate drumul!”

—. „În Telega de unde viu’, am aflat, că tu ești în preajma Curtii-de-Argeș. Vroiam să merg acolo peste Câmpulung. Trecând însă peste Bucegi, zării aci fumul, ce ieșia din coasta îmbrăcată cu brazi. Ciobani nu puteau să fie. Am înțeles îndată că erau haiduci”.

— „La Telega ai aflat...?” întrebă Mereanu amenințător.

— „Este vre-o iscoadă!” se auzi iară din mijlocul cetei, fără ca de astă dată să se împotrivească nici Căpitanul lor..

— „Am fost închis și eu acolo, zise Iancu

— „În ocne?”

— „Da, în ocne”.

— „Și ai putut să scapi?”

— „Precum vezi”.

— „Atunci tu ești chiar Ucigăl-toaca!” zise un alt haiduc, în bătaie de joc.

— „Sau?” răspunse Iancu.

Ochii cei negri scânteietori ai lui Mereanu cătau să pătrundă fața străinului. După o tăcere,el zise rar și apăsat: — „Sau Iancu Jianu”.

— „În sfârșit ți s-au deschis ochii!” răspunse Jianu, râzând.

Cu toții îl înconjurară atunci, dar nu mai mult cu dușmănie, ci veseli și arătându-i toată cinstea.

Haiducii făcură un foc mare, aprinzând un brad întreg, care începu să trosnească și să sfârăiascâ. Lumina flăcării alungă bezna nopții din luminiș, și o împinse spre pădure.

Mîncaseră și băuseră haiducii, și acum ședeau, cu voie bună, împrejurul focului, simtindu-se bine și singuri. Focul aprins, ori unde ar fi, este căminul haiducului.

Supt bolta cerului cu stele, în mijlocul codrului vâjâitor, în cetatea de stânci, înconjurată jur îm-, prejur de prăpăstii, numai un singur om a putut să-i găsească și să-i calce, îndrăznețul Căpitan Iancu Jianu! Trebuiau prin urmare să sufere acum, cu umilință, batjocura lui, fiindcă uitasera să pună o straje despre râpa văroasă. „Veți fi crezut poate, că bolovanii singuri vor binevoi să vă vestească dacă ar veni cineva?

— „Noi credeam, că stâncile cele drepte vor opri pe orice ființă omenească, să ajungă până aici”, răspunse un haiduc, dând din umeri.

— „A crede nu este destul pentru oameni de meseria noastră, noi trebuie să știm”.

Mereanu scoase luleaua-din gură șt zise: „De potera și de toti Sărdarii ei, de Arnăuți, chiar și de Turci și de Tătari, nu ne temem. Aici la miunte suntem ca vulturii în cuibul lor. Iar de tine, Căpitane”, el plecă capul pletos înaintea Jianului, „nu e nevoe i să ne temem”.

— „Elelei!” strigă Iancu, „Mereanu s-a apucat, să înșire cuvinte meșteșugite, pare c-ar veni dela Curtea Domnească. Ași vrea însă mai bine să știu, ce v-a silit pe voi, să vă așezați tocmai pe piscul a-cestar unde n-ați putut, să luați cu voi, nici caii măcar?”

Mereanu povesti, că aveau de gând, să calce Curtea-de-Argeș, fiindcă acolo arendașii Greci și slujbașii lor storceau poporul în așa chip, încât nici o casă nu mai rămăsese a moșnenilor celor vechi.

Că potera îi urmărise pe haiduci de aproape, și că au fost siliți să fugă. Și aruncă hărțăgos, o cracă mare în foc, care copleși cetatea roșie de tăciuni, precum și limbile de flăcări, care se înălțau din ea. Cetatea se scufundă, troscăind ușor, și întunericul înveli deodată iară, întreaga roată de bărbați dimprejurul ei.

Dar, și după ce-și câștigă focul din nou puterea sa de lumină, tăcerea tot mai urmă. Mereanu privia posomorît și vrăjmaș., înaintea sa. Jianu ședea, rezemat pe cot, și privia, gânditor, cum se pierdeau mărginile flăcărilor lin noapte. Fața lui, luminată de foc rămăsese nemișcată până când începu să miște nările de câtevâ ori, și până când un fulger porni, repezit din ochii lui verzui.

— „Merene, am o vorbă cu tine”, zise el.

Celălalt se trezi atunci-și el din aiurare.

—„Svârlugă”, porunci el unui jidav de haiduc tânăr, „să vă faceți un alt foc pentru voi de o parte!”

Flăcăii luară jăratec și se duseră la poalele stâncii.

Și după ce rămasera singuri cei doi Căpitani, Iancu' făcu iui Mereanu propunerea sa pe scurt: „Vino cu mine la Telega, acolo este o parte din iad, adusă pe pământ. Sunt acolo o seamă de oameni îndrăzneți si hotărîți, pe care putem să-i fac-em slobozi. Sunt și cinci haiduci între ei, ceilalți au făcui omoruri din răsbunare, ori au rupt în bucățele pe vreun cațaon de arendaș, ori i-au pus foc Ia caisă, la pădure, ori la arie. Sunt oameni, cari mai știu încă ce înseamnă o răsvrătire, răsvrătirea împotriva desfrânărilor, împotriva minciunii și a nedreptății, oameni cari sunt astăzi rari în Țara Rumânească. Putem călca ocnele ușor, și cu puțini oameni, fiindcă fără îndoială, strejele sunt ieșite în urmărirea mea. De acolo ne repezim apoi la Curtea de-Argeș, de unde se va fi retras până atunci, buzată, potera, care te-a urmărit pe tine”.

Mereanu sări în sus: „Să trăiești, Căpitane! Sunt al tău cu trup și suflet!”

Svârlugă, tânărul uriaș, fu trimis la ciobani. Când ajunsera Haiducii odată cu răsăritul lunei, pe coama muntelui, găsiră acolo o roată de cai, pe z care o păziâ trimisul împreună cu un alt om. Acesta era David, băiatul cel de șaptesprezece ani. El se rugase, să-i se deâ voie, să ducă el, calul lui Jianu, și cu ochii luminați stă acolo acum, ținând șargul Căpitanului de căpăstru. Îi împletise cosite în coamă și în coadă.

Iancu se apropiă de el:

-„Ce mai face baciul ?”

— „O fi mai bine”, răspunse David, cum zic țăranii, adică în formă totdeauna îndoelnică. În vieata țăranului rumân, nefiind nimica sigur, el s-a desvățat de arce expresie afirmativă categoric.

Intraceea făcuse ocol printre haiduci povestea cu ursul, pe care David o spusese lui Svârlugă.

Hotărîți la luptă și mândri, că aveau acum și pe Iancu Jianu în mijlocul lor, ei se porniră. Noaptea caii se urcau cu ușurință. Aerul răcoros pătrundea, ca o apă proaspătă, în plămânii lor și ai călăreților.

Peste putină vreme David vedea șirul lung de oameni ce se depărtau, ca niște umbre negre, înaintând pe coama muntelui, în lumina argintie a lunei.

Când se crăpă de ziuă. ei erau la schitul din peștera dela obârșia Ialomitei. Credincioși obiceiului de cucernică găzduire, călugării primiră și pe acești străini, și sfinții pârintei se bucurau că mai vedeau iarăși pe călătorul „din Târgoviște”. Pe Mereanu îl cunoșteau mai bine, fiindcă venise de mai multe ori pe la ei, și, după cum zicea starituk trebuie că va fi având ceva darăveri cu mocanii, arendașii pășunilor.

— „Se poate”, răspunse Jianu, „ne-am întâlnit pe drum”.

La ospătarea, ce se făcu împrejurul mesei din curtea schitului, supt bolta peșterei, călugărașii, cât erau de bătrâni, sburau încolo și încoace, pare că ar fi fost de douăzeci de ani; iar când plecară călăreții, în spre seară, starițul și cu toți părințeii, se întreceau unul pe altul în a-i încarcă cu blagoslovenia lor.

A doua zi spre seară, haiducii scoborau coasta cea din urmă spre Telega.

Trimisera peste zi o iscoadă, pe Mierlete, care știa să fluere ca un mierloiu, și când acesta se întoarse, întări vorba lui Jianu: la ocne nu mai erau decât vre-o douăzeci de Arnăuți.

înainte de răsăritul lunei, când noaptea era mai întunecată, oamenii din sat auziră, deodată, câteva împușcături din spre ocne.

Țăranii alergară la cârciumă, unde mai era încă lumină, și unde ședeau de vorbă cârciumarul și cu doui bătnîni ai satului.

— „Ati auzit?” zisera cei cari sosiau, „împușcături! Cine să fie? Nemții, Rușii or Turcii?”

Cei din cârciumă însă rămasera liniștiți. Bătrinii cu barbeie albe, ridicară încet dreapta: „Să nu vă fie frică. Nu sunt dușmani”, zisera tei, și cârciumarul șopti la Urechea celui mai apropiat de el: „Sunt haiducii!”’

Vorba aceasta fermecătoare se lăți grabnic, jur împrejur, tot pe șoptite. Unul din bătrîni cu barbă aibă, lungă, zise apoi cu glas adânc: „Voi, oameni buni, voi firește, nu știți nimica! Voi nu sunteți paznicii ocnelor. Vor fi acolo destui Arnăuți. Omul care a muncit toată ziua, doarme apoi greu”.

După vorba aceasta, sătenii părăsiră cârciuma și se dusera, fiecare pe la casele lor, — și zăvoriră ușile.

În aceeași vreme păzitorii ocnelor, precum și toate slugile, fura legați și închiși într-un grajd, punâdu-li-se doui haiduci de straie.

Pe Sameșul ocnelor îl păziâ însuși Iancu Jianw. Chir Constantin ș-edeâ, legat ca vai de el. pe divan.

Iancu Haiducul, adună banii și tot ce mai era de preț Și-i spuse rfizând: „Ce vrei, iubitule, haiducul tot haiduc rămâne! Eu simt gata să-ti dau orce teșcherea la mână, arătând, cât de minunat știi D-ta să faci îndreptarea oamenilor, dar — de! — tot ce am învățat eu dela codru, rămâne mai înrădăcinat în inima mea”.

Atunci intră și Mereanu, iar înspăimântatul Crisorora sări în suls, ca un pește, care saltă în aer.

— „Să nu te miști!” porunci Jianu, cu glas deodată schimbat. Apoi întrebă pe tovarăși: „Ce este?”

— „Răsare luna. Să scoatem pe robi din gherle?”

— „Cine rămâne de pază în casă aici?”

— „Iabraș și cu Corbeanu”.

— „Chiamă-i și să ducă pe Chir Constantin în odaia de alături, unde sunt și ceilalți slujbași. Acolo nu trebue să-l mai străjuiască în deosebi”.

După ce se îndeplini și această poruncă, cei doui Căpitani se dusera la ocne.

Iancu pășia repede. O bucurie mare și sălbatică îi umplea sufletuVașa că simțiâ cum îi băteâ inima puternic, ca un ciocan. Ei trecea acum slobod pe deasupra acestui pământ blestemat, care era străbătut pe dedesupt, de mormintele pline cu oameni vii! Și el era, care le aducea acum slobozenie celor îngropa ti, așa precum i-o cerusera. Gustă în acest ceas, pe de-a-ntregul, plăcerea dumnezeiască, de-a preface voința sa în putere.

— „Unde te duci, Căpitane?” întrebă Mereanu.

Acolo este ocna cea mare. Băieții ne așteaptă, ca să lase burduful în jos”.

— „Dintâiu trebuie Gruia să fie scos la lumină”, zise Jianu, grăbit. Apoi fluiera de două ori, și din ceata haducilor, cari stăteau mai în depăratare, ieșiră Svârlugă și cu Mierlete, venind în fuga mare.

Cu puterea și cu îndemânarea celor patru oameni, colivia fu ridicată în sus. Omul, care era în-lăuntrpl ei blestemă mereu și gemea. Când rupse Jianu șipcile și, înnecat aproape de bucuria ce o siintiâ, îi zise: „Tu mi-ai chemat, frate, odată într-ajutor! Iată, am venit! atunci se văzu la lumina lunei, că acea ființă omenească, învelită în zdrențe, care stă stârcită în fundul coliviei, se încercă zadarnic să iasă afară, chiar târîș!

Svârlugă intră în colivie, și cuprinse pe acest om. ale cărui șolduri și genunchi nu vroiau să-l mai slujească, și care trebui să se acătăreze de voinic, ca să-l poată scoate afară.

— „Acesta, pe care-l vezi înaintea ta, este Iancu Jianu”, îi spuse Svârlugă.

Fața îngălbenită a lui Gruia, împresurată de părul și barba lui neagră, se ridică întrebătoare, și el făcu o opintire, să se scoale, dar căzu iar jos, grămadă, înaintea lui Jianu, încleștându-și brațele, singurele mădulări, care-i mai rămăsesera neincârcite împrejurul genunchilor lui Iancu, și apăsă obrazul de picioarele mântuitorului său; Bărbații dimprejul stăteau tăcuți. Un mierloiu însă din apropiere, cântă mereu frumosul lui viers, și până sus, pe coastele deasupra Telegei, se auziau, când mai tare, când mai încet, cântecele păsărilor de vară.

Trupul lui Gruia tresăltâ, mișcat de groaznice suspinări.

Jianu îi puse mâna pe creștetul capului, Gruia o prinse, o sărută, și zise apoi cu un glas stins: „Doi ani am stat aici în blestemata asta de colivie. D-ta m-ai scăpat. D-ta ești ca însuși Dumnezeu Sfântul pentru mine. Dar pe nevasta mea, nici D-ta nu poți să mi-o dai înapoi. Ea mi-a îost răpită. De durere pentru ea m-am făcut haiduc”. Apoi istovit, căzii Iarăși înapoi și zise: „Pe nevasta mea nu poți nici D-ta să mi-o dai, nu poți!”

— „Acuma la ceilalți”, zise Jianu cu glas înecat.

Atârnat de un cântar de bârne, sta burduful cel mare, făcut din piele de bou, cu care se lăsau în jos ocnașii, și se ridicau bolovanii de sare în sus. Doui haiduci scoborîră în ocnă, și burduful începu apoi să scoată la lumină, din fântâna iadului, o nemărginită jale. Ființe sdrobite, uscate de suferință și învelite în sdrențe, ieșiau șovăind, de supt acoperișul schelei. Lumina lunei le,era prea tare, și îi orbia.

Până la miezul nopții, se sfârșise culegerea acestor năluci.

Ședeau sau zăceau pe pământ. Erau vreo optzeci de suflete.

Jianu porunci, să li se dea mai întâiu, să mănânce câte ceva. Svârlugă ducea în brațe pe Gruia, care-și mușcă în mâini, ca să nu se vaite, atât de cumplit îl durea mijlocul. Tot ce se găsi în pivnițele și în cămările sămeșiei, fu împărțită Ia acești oameni, jumătate morți de foame, cari tăceau ca muții, și mâncau cu o foame de sălbatici.

Jianu intră apoi în mijlocul lor și le zise:

—„înainte de ce se face ziuă trebuie să porniți de aici. Cine are o vatră, să se întoarcă la ea ’napoi!”

—„Dacă-I vor mai primi ai lui!” se auzi un glas secat.

— „Dacă nu vor voi să-l primească, îi rămâne codrul!” răspunse Iancu. „Dar cine se trage Ia codru. aceluia trebuesc să-i fie sfinte legile haiduciei. Nu sunt scrise nicăieri, dar oricine cutează să le calce, aceluia- i le scriu eu în carne, chiar de ar încercă să se asundă în fundul pământului. Haiducul niciodată nu trebuie să se atingă de averea unui țăran, trebuie să prade însă pe toți Grecii și pe prietenii Grecilor, să-l prigonească și să-i supună Ia toate chinurile. De omoTÎt, nu trebuie să omoare. De nimeni altfel, decât în luptă dreaptă, și niciodată cu pândire!”

Fiindcă mulți din oamenii aceștia istoviți erau prea slabi, ca să poată face, pe picioarele lor, drumul prin păduri, haiducii îi duseră în sat, și deșteptând pe cârciumarul, precum și pe câțiva săteni, le porunciră, amenințându-i cu pedepse aspre, dacă nu vor fi următori, să-i ascundă și să-i hrănească pe acești ocnași slobozi, până se vor simți iară în puterile lor. Pentru hrana lor, dădu Iancu bătrânilor satului o pungă cu galbeni.

O ceată de patruzeci de oameni porniră spre Curtea-de-Argeș. Gruia și alții doisprezece, din cei scăpati din Telega, se alipisera de Jianu și- Mereanu.

La poalele Carpatilor ei trecură înainte, prin văile înguste ale munților. Din pricina celor a^ăogati din nou Căpitanii nu siliră ceata^ să facă trăpădări de câte douăsprezece și cinsprezece ceasuri, cum era obiceiul lor. Lui Gruia însă, Iancu Și dădiî calul cel mai bun din grajdul lui Crisorora, și din când în când, îl întrebă: „Ei, Sandule, merge?” '

Se vedea atunci în ochii, adânc întristați, ai omului cu fata falnică de Roman, o licărire de recunoștință: „Merge Căpitane!”

A cincea zi ei ajunsera la Curtea-de-Argeș, ve-chiwl oraș al Voevozilor. Numele spune că a fost odată Scaun de Domnie, și bisericile și mănăstirile mărturisesc, că a fost așezarea unui neam credincios, acela al Basarabilor. Dar evlavia acestora se dovedește, că n-a fost nicidecum neingăduitoare, față cu altă Lege. Radu Basarab, a făcut în veacul al XIII-lea, pentru soția sa. Doamna Ana, care era catolică, o biserică pe un dâmb, chiar în mijlocul orașului, o nobilă dovadă de cinstirea credinței ei. 'Dovezi de acest fel se găsesc adesea în istoria României, fiindcă toleranta religioasă este un semn caracteristic al poporului rumânesc.

Când haiducii ajunsera în luncă, pădurea cea deasă de pe malul rîului Argeș, atunci Iabraș, iscoada trimisă înainte, dădu de o tabără, pe care, la început, o credea o tabără de Țigani. Dar lipsiau caii și corturile afumate. Văzu, printre mesteacăni, cum oamenii stau împrejurul unui foc. Și nu spuneau la fleacuri, cu mare gălăgie, cum. fac Țiganii, ci erau tăcuți. Nu se vedea căldări atârnate la focuri Femeile aveau port țărănesc, câte unele erau îmbrăcate ca la oraș, și unele țineau copilași în brațele lor.

Iabraș descălică și se duse drept la tabără. Erau vreo patruzeci de oameni. Când îl zăriră, unul din ei strigă:

— „Cine ești 'tu? Ce vrei?”

— „Om bun”, răspunse haiducul cel mic și mlădios, cu ochii negri, sclipitori. „Departe mai este până fa Curtea-de-Argeș?”

Răspunsul fu o înjurătură. „Da tu ce cauți acolo?”

Iabraș bagă mâna stângă în brâu, așa încât dădu într-o parte ilicul de postav roșu, împodobit cu bogate ciaprazuri, și se vedeau pistoalele și cuțitele,și zise: „poate să îi caut tocmai pe aceia, cari v-au isgonit pe voi din casele voastre!”

Oamenii se sculară, cu toții în sus, și întrebară cu zor: „Dar tu cine ești?”

— „Unu! din cei mulți”, răspunse Iabraș, și punând degetele supt limbă, scoase un fluerat, care pătrundea până la măduvă.

Toți înțeleseră acum, cu cine aveau a face.

Și când veniră haiducii ceilalți, în fugă mărunțică a cailor, toți oamenii căzură plângând, în genunchi: „Ajutor! Dati-ne ajutor! Scăpați-ne! Grecii ne-au isgonit din casele și din curțile noastre. Ispravnicul și slujbașii lui ne-au stors și ne-au adus în sapă de lemn. Dăjdiie pe care ni le-au mai cerut, n-am fost în stare să le plătim. Oricine a avut a face cu Stăpânirea, a fost pisat și stors până la cea din urmă para. Datoriile, în cari ne-am cufundat, sunt așă de mari, încât nu le voml mai putea plăti, cât vom trăi. Văzându-ne aduși în starea asta, tâlharii ne-au luat și pământiii, blestemății! Nu ne rămase decât să fugim în păduri și să murim de foame, dimpreună cu nevestele și copii noștri!”

Încă în aceeași noapte ardeau în Curtea de Argeș, ca niște făclii de răsbunare, aprinse de haiduci, casele Ispravnicului, ale Sameșului și ale mai multor Cireci. Prin ulițele, întunecoase se urmă o luptă înverșunată și o goană la deal in sus, și la vale în jos.

În patru cete duse de Jianu, Mereanu, Gruia și Svârlugă, la cari se mai alipeau și târgoveții Rumâni de neam, se luptau aprig haiducii, iar ținta și scopul lor era, să adune pe toți Grecii, adică pe toți bărbații, teferi din acești străini, la un loc, pe piața dinaintea bisericii lui Radu Negru, și să-i măcelărească. deodată pe toți.

Ei isbutiră: La flăcările unei case, cari ardea, revărsând o lumină fluturată în unde roșiatice, peste învălmășeala de lume, toți „Romeii” fură tăiați în bucăți.

După ce lupta se alesese.cu biruință pentru haiduci, și când Căpitanii își adunau oamenii lor cu' flueratiiri pătrunzătoare, Iancu Jianu dădu peste un buluc, ce' se mai luptă încă, și recunoscu pe Iabraș, care sugrumă o femee, leșinată jumătate.

— „Iabrașuie!” strigă Căpitanul la el. Ce faci?

Dar micul haiduc n-auzia, el scutură femeia, cum scutură un câine, întărîtat, prada sa, după ce și-a încleștat din fii în ea..

Jianu îl apucă de umăr, și sguduindu-l îi strigă a doua oară: „Iabrașule! sugrumi femeile? Ticăloșiile, știi, că s-ar cuveni, să te spânzur îndată?

Ca deșteptat dîntr-un somn, așa-i, sclipiau ochii haiducului la lumina focului. „Oo...... zici.....?” îngână el.

— „Se vede că ești beat!” strigă Jianu la el, și-i trase o palmă zdravănă.

În adevăr era beat Iabraș, însă nu de vin, ci îl îmbătase lupta. Goana-de-om îl amețise, cum se întâmplă adesea Ia ostași. Nu-și mai da seamă, că ființa, pe care vroia s-o omoare, era o femeie.

Când haiducii se adunară pe urmă în tabără, târziu noaptea, în lunca deasupra orașului, Iabraș căzu jos lângă foc, cum cade un copac tăiat, și adormi îndată tun. Nici nu mai luă în seamă, că, supt privegherea lui Mereanu, se făcea împărțirea prăzilor.

Mai era și un altul, care de asemtenea nu băgă nimic în seamă dm cele ce se petreceau în jurul lui. Era Jianu. El aruncase numai o singură privire la grămada de haine, de blăni, și de alte lucruri de preț, care zăceau întinse pe scoarțele și ciarșafurile, cu care fuseseră aduse. Dar când îl rugă Mereanu, să aleagă, dânsul mai îritâiu, Iancu răspunse: Pentru mine numai o pungă cu bani. Numai de aceștia am trebuință câteodată.

Apoi se așeză lângă foc, și se uită gânditor la flăcări. Privia, cum văpaia aruncă cute roșii și galbene, și se odihnea la vederea acestui element, bun prieten al haiducilor. Prididit de osteneala luptei.ș i scăldat în sudori, se svântâ acuma cu plăcere. Nu' mărâ ân gând dușmanii, pe cari îi ucisese, și erau vreo patruzeci.

Un fel de ris ciudat lovi deodată urechia lui. Se uită într-acolo. și văzu pe Gruia, șezând dincolo de îoc, pe o blană minunată de vulpe vânătă. Pe genunchii lui era atârnat un lanț de aur, un șal.de mătase Persian de mare preț, o sabie împodobită cu pietre scumpe, iar la picioarele lui era un lighian cu ibricul lui de aur. Cu coatele rezemate pe genunchi și cu pumnii supt bărbie, se uită Gruia, încremenit, la flăcări.

De mai multe ori îl văzuse Iancu luptând, cu acea ' liniștită prevedere și cu tăcuta mânie, singură de țelul ei, de care nu mai este eu putință să scape nici un vrăjmaș. Gruia nu se îmbătase de omor, camă-Fimțelul Iabraș, ci rămăsese tot stăpân pe sine, în toată vremea, precum și pe oamenii săi. Haiducii dați în seama Iui, n-avuscsera voie, ca și cei ai lui Jianu, să se atingă de femei sau de copii.

Rîsul ce ’1 auzise, îi aduse aminte lui Iancu- de rîsul batjocoritor al desnădăjduirii, pe care ’1 scosese odinioară Sandu, pe când erau împreună la Te-lega, în colivii. Acum îl înțelegea: Gruia se răsbu- ’ nașe, făcuse pradă bogată. Dar femeia lui răpită, tot pierdută rămânea, batjocorită, și, dacă nu era încă moartă, era prada celor mai îngrozitoare din toate chinurile ce sunt pe lume.

— „Sandule”, strigă Jianu, „vino încoace!”

Căpitanul îi porunci să se așeze alături de dânsul și să-i povestească cam unde și câți dușmani ucisese Gruia.

Pe piscurile Arefului, prin ale căror văgăuni străbate Argeșul, șerpuind în sucituri așa de încâlcite, încât uneori se pare că se încolăcește singur împrejurul său, acolo își așezaseră haiducii tabăra lor. Doi dintre tovarăși ramaseră în Curtea-de-Argeș ca iscoade, spre a simți potera, și ca să dea de știre, fiindcă trebuia să sosească, îndată ce va ajunge vestea mai înlăuntru în Țară, despre călcarea săvârșită.

Haiducii se întărisera în rămășițele negre-cenușii ale cetății lui Vlad Țepeș, care e așezată pe colțuf cel mai drept și mai înalt deasupra Argeșului spumegător. În zidurile ei sfărîmate, spune lumea, că sunt închise multe lacrimi. Spune, că Domnul Vlad, fiul lui Vlad Dracul, a fost un mare meșter în răsbunările lui. îndată ce avu bănuială, că locuitwif din Târgoviște țin cu fratele său, Radu cel Frumos, el a pus să-i calce chiar în ziua de Paști. Cei bătrâni ar fi fost trași în țepe și purtati astfel prin târg, iar cei tineri, dimpreună cu nevestele, cu surorile și cu fetele lor, așa cum se găseau îmbrăcați cu hainele de sărbătoare, ar fi fost mânați în sus pe sălbaticele râpi alergându-l, unde ar fi fost siliți să zidească acea cetate. Ei ar fi lucrat mereu, până li s-au spart toate hainele de pe ei, și până ce au rămas tot despoiați și în pielile goale.

Se vede însă că lacrimile nu întăresc zidurile, căci de mult acea cetate s-a dărâmat. Liniștea codrului s-a încuibat iarăși acolo. Copacii, cari înconjoară stânca, acum aveau, în verdeața lor de primăvară, o înfățișare neobicinuită. Se vedeau ridicându-se în cursul zilei, din dărîmături, fumuri albăstrii, iar în cursul nopții lumini roșiatice de focuri.

Căpitanii ținură sfat. Jianu propuse, să se alcătuiască patru cete, care, prin lipcani să se tină mereu în legătură una cu alta. Pentru haiduci n-ar fi cuminte, să fie prea mulți la un loc. Când va fi trebuință, ca ei să se ascunză, câte zece, doisprezece se vor face mai ușor. nevăzuți prin pădure, decât dacă ar fi patruzeci împreună.

Mereanu era, și el, de aceeași părere. Se supunea lui Jianu, fără pizmuire, fiindcă era țăran și avea acel simț, care nu se înșală față cu vrednicia și cu înaltele cugetări, simțul propriu Rumânului dela țară, al omului așa de mult încercat și atât de mult Pățit.

Iabraș, cel mai sprinten dintre toți, fusese trimis de Jianu cu o scrisoare la Vasile Moangă la Târgu Jiului. Iancu-i scria: „Nu știi nimic de Alexe ai meu? Mi-e dor de el”.

Câteva zile în urmă sosi lipcanul înapoi, și împreună cu el și Alexe, care îndată se aruncă plângând la picioarele stăpânului său, închinându-se caz înaintea unei icoane.

Moangă vestia pe prietenul său Iancu, prin scrisoarea sa: că Tudor are să se întoarcă curând în Țară, că marele împărat al Franțujilor iară s-a întors în Franța din insula Elba, unde fusese surghiunit, și că pe șesul Rumâniei, pe malul Dunării, ciuma a început să bântuiască iară groaznic.

Din gură mai aduse Iabraș și cu Alexe veștia, că o roată de panduri s-a pornit din Râmnic în urmă.

Seara sosiră și iscoadele dela Curtea-de-Argeș vestind, că se apropie potera dinspre Târgoviște. Prin urmare, haiducii erau să fie împresurați din două părți. A doua zi chiar trebuiau să sosească dușmanii, și să-i apuce pe la spate.

Planul lui Jianu era gata. Trimise toată ceata să în spre Miază-noapte, fa munte, și rămase numai el singur îndărăt cu Alexe.

În amurgul zilii ei se îndreptară spre Miază-zi, și Jianu puse pe credinciosul său Alexe, să-l lege de un copac. Apoi fugi Alexe cât putu de departe, tot înainte prin păduri și văi în spre Apus, până aproape de satul Aref, și spintecându-și hainele de pe trup, își văpsî fata și gâtul cu sângele dela o pasăre, șî se trânti jos pe pământ, cât era de lung.

Catanele stăpânirii dădură peste amândoui, și ei li se jeluiră și văitau de schingiurile, ce le-ar fi suferit dela niște blestemați de haiduci și se îmbiau să ducă potera pe urmele tâlhariîor.

Isprava fu așa de minunată, încât pandurii dela Râmnic dădură năvală, în întunericul nopții; asupra arnăutilor, cari veneau dela Târgoviște, luându-se unii pe alții drept haiduci, și când, dimineața, se înțelese înșelăciunea, zăceau peste două sute d,e poterași morți printre copaci.

Când se întoarsera tencu și cu Alexe la tovarășii lor, mulțumirile și bucuria nu mat aveau sfârșit.

Atunci întrebă Iancu: „Cine din voi e gata să-mi saca o slujbă?”

Cu tatii strigară: „Eu, stăpâne!”

— „Dar voi nu știți încă, de ce fel e slujba, pe care o cer”, le răspunse Iancu.

— „De orice fel ar fi!” strigară iară cu toții,

— „Eu trebuie să trec dincolo, la Nicopoli. Este acolo a fată ținută în prinsoare, pe care voiu s-o scap”.

O mână se puse pe umărul lui, și când își întoarse capul, întâlni ochii mari, negri și sprîncenați, ai lui Sandu Gruia. Pe acesta îl alese Iancu mai întâiu, apoi mai alese pe Iabraș, pe Mierlete și pc Svârlugă.

Dar în ziua, când erau să plece, sosi în tabără un lipcan din partea boierului Moangă, care-i aducea o scrisoare Jianului.

Căpitanul se uita multă vreme, încremenit, Ia acea scrisoare. Cuprinsul ei era:

„Ileana Golfineanu s-a găsit. Maica Agapia mti-a scris, că a adus-o un om Ia mănăstire Surpatele. Dar ea nu mai este acea Ileană, pe care am cunoscut-o noi, ci o ființă sărmană, căreia, suferințele și groaza, prin care a trecut, i-au întunecat mintea”.

Jianu încălică îndată și plecă spre Surpatele. În tot drumul până acolo, nu schimbă nici o vorbă cu Alexe, care-l însoția.

Pe înserate ajunsera la Mănăstire.

Când intră haiducul pe supt bolta clopotniței, tocmai treceau două rriaici. Se apropiă de ele și zise la f una: „Maică, doresc să vorbesc grabnic cu Maica Starița. Sunt nepotul Sf-ției Sale”.

Cucernicile se opriră locului. „Nepotul Sf-ției Sale?” zise o maică, și se uită mai bine la musafir în amurgul serei, ce începuse. „Ești vreun Golfinean, boierule?” Și grabnic adause cu compătimire: „Nu cumva ești vreun frate al nefericitei Ileana?”

— „Sunt un Jian”, răspunse Iancu cu o nerabdare slab ascunsă.

— „Adevărat, așa e”, zise călugărita, dând nșor din cap. „Maica Starita e născută Jiancă. Așa dar nu vii din pricina sărmanei Ileana?”

Iancu se stăpâni și mai cu greu. „Vreau să vorbesc cu Maica Starita!”isbucni el.

Călugărița îi puse atunci, cu blândețe, mâna pe umăr: „Starița e în paraclis, și privighiază lângă Ileana, căci Dumnezeu a scăpat-o pe sărmana fată de chinurile acestei vieți!”

Jianu făcu un pas înapoi... și trebui să închiză ochii.

Intr-aceea una din cele două maici, se strecură în paraclis, mica bisericuță din cuprinsul chiliilor, și puțin după aceea ieși în curte și Maica Starită.

— „Iancule, fiul meu”, zise ea cu un glas blând. „Boieru Vasile Moangă ți-a scris. Știu. Vino s-o vezi”.

Fără să răspunză nici un cuvânt, Jianu se lăsă dus de maici. Vedea acum, după doui ani, iară pe Ileana — o vedea așezată în sicriu. Drăgălașa moartă purtă haine de călugărită. Fata ei albă lumină liniștită din mijlocul broboadei celei negre. La capul sicriului ardeau o mulțime de lumânări în sfeșnicele cele înalte de alamă, și lumina lor juca pe icoanele, care înfățișau viețile sfinților, zugrăvite pe peceți și pe bolta joasă, întunecată. Miros de ceară și de tămâie, umplea toată bisericuța.

Abia se apropiase însă Jianu de sicriu, și el întinse fără voie mâna spre o legătură în pânză albă, pe care o tinea frumoasa moartă la pieptul ei. Privirea lui întrebătoare se îndreptă spre Maica Agapia.

Un liniștit răspuns: „A murit la nașterea copilului”.

Îi venea Iancului să geamă! Copilul ei! Al cui copil a trebuit, Nenorocita, să nască!? Scârba și mânia îl făceau să tremure din toate fibrele trupului. Din cenușa iubirii, se aprinse groaznica flacără a geloziei!

Dar împrejurul femeilor tăcute, care-l înconjurau, și care stăteau supuse, fără a cercetă, în fața groaznicei întâmplări, îi dumeriâ sălbăticia și-i năbușia patima, care-l muncia năpraznic.

Cu capul plecat se strecură pe lângă peretele, unde se înșirau stranile înnegrite de vremuri. Și intrând în una din cele mai din urmă, își așeză brațele pe marginile ei, și rămase astfel toată noaptea.

Starita veni și se așeză alături de nepotul ei, pe scaunul îngust al unei alte strane. După eâtăva vrerpfe însă maicile stăruiră și o luară, mai cu frumosul, mai cu zorul, și o scoasera din paraclis, ducând-o Ia chilia ei, ca sa n.u se obosească prea mult.

Rămasera numai trei călugărite în paraclis. Ele îngenunchiară împrejurul sicriului. Una Sngrijiâ, ca să nu se stingă cărbunii din tămâierul; care fumegă jos pe piciorul raclei, celelalte ziceau rugăciunile trăgănat, și cam pe nas, într-același ison, cum este obiceiul. De câte ori isprăveau o parte de rugăciuni, una din ele se strecură, ca o umbră la biserica din fată, se urcă în clopotniță și lovia cu ciocanul odată în clopot. Sunetul acesta singuratic, în liniștea nopții, păreâ de o evlavie nespusă, și dovedea, că maicile „de priveghiu”, își îndepli-: neau slujba după cum se cuvine.

Pe fălcliile de ceară galbină, din sfeșnicile paraclisului, curgeau în jos, o picătură topită după alta, și se sleiau dealungul lumânărilor, sau pe farfuria sfeșnicului. Pe pereții întunecați de fum, și din care străhiciau numai punctele aurite ale aierelor dim-prejurul feței Sfinților, erau înșirați toți mucenicii și fericiții călători spre Ierusalim. Se vedea, cum li se tăiau capetele Mucenicilor pentru credință, și cum erau chinuiți pe roată, și cuini pe urmă se înălțau, și intrau în împărăția Cerurilor. Se cuve-nia, să fie așezată acuma și sărmana Ileana. în ceata Sfinților, căci ea suferise cel mai greu dintre toate chinurile. Ce fel de scârbă trebuie să fi clo- cotit supt această frunte curată, ca seninul cerului, ce fel de groază sufletească și trupească trebuie sa fi chinuit și să fi sfârșit inima acestei copile!

Mâinile haiducului se încleștau pe marginile stranei.

El lăsă capul în jos spre piept. Compătimirea și înduiioșirea, simțirile cari sunt cele mai nesuferite, pentru un bărbat, și de cari orice bărbat năzuiește totdeauna să se apere, trebuia acuma să le îndure. Jianu, fără să-și poată ajută. El dăduse lupte destule, pusese foc la orașe, băgase groaza într o tara întreagă, una însă n-o putusie să facă: să scurteze, măcar cu o zi, suferințele acelei ființe, căreia îi dăduse dragostea sa întreagă, curată și plină de visuri. Acum, cel puțin, mulțumi lui Dumnezeu! ea era moartă, — în sfârșit moartă. — Pacea o acoperia, pacea, care purcedeâ dela ea șt din sfințenia locașului, unde se odihnia.

În liniștea nopții, care domnia tot cuprinsul mănăstirii, se auzia acuma bătaia.ușoară a toacei. O maică făcea ocolul prin curte, pe lângă chilii, care după obiceiul mănăstirilor, nu au voie să fie încuiate sau zăvorite, fiindcă o monahie n-are nimic de ascuns și nu trebuie să găsească vre-o piedică maica, care bate toaca, dacă vrea să intre în chilie, văzând că monahia n-a auzit toaca, și să-i aducă aminte de sfânta- slujbă.

Toaca, mai ales când o bate o mână de femeie, se poate foarte ușor, să nu fie auzită în somn, fiindcă ciocăneaJa nu este mai tare, decât aceea a unei gheonoae, când bate în coaja unui copac. Se poate chiar, ca toaca să fi fost închipuită în această asemănare de către Creștinii cei dintâi, cari se ascundeau prin păduri, și se poate ca ei să fi născocit acest mijloc, nebăgat în seamă, spre a se adună, cu tofii la rugăciunile dor tainioe. Din toaca vor- / bește încă întregul farmec al acestei credințe, adânci și ascunse, pe care n-o slăbise și veștejise încă, strălucirea cea de din afară.

Tainice și pătrunzătoare ajungeau sunetele în paraclis și plutiau împrejurul sicriului Ileanei Golfineanu.

Afară prin curte înaintau maicile, cu pași ușori, spre biserică, la rugăciunile de miezul nopții.

Abia dimineața, când Ileana fii ridicată, spre a îi astrucată, ieși Iancu din paraclis.

În brazda de iarbă, alături de biserică, se săpase groapa pentru ea.

Haiducul sta, amuțit/în mijlocul maicilor, pe când 'duhovnicul mănăstirii, un preot bătrân, cu plete de argint, cântă frumoasele rugăciuni ale prohodului.

Alexe îngenunchiase și plângea.

După ce se sfârși înmormântarea, maica Aga-pia, apucă pe nepotul său de mână, și-l duse in chilia ei. La ușe așteptă o soră, ținând în mâini un mic lighian de argint și un ibric. După obiceiul din vechi, jalnicii, înainte de a intra în casă, trebuiau să se spele pe mâini, ca să n-aducă înăuntru, vre-o fărîmă de pământ din acela pe care trebuiau să-' arunce, peste cosciug, în groapă. Dintâiu curse o rază de apă din ibricul de argint pe degetele cucernice și galbine ale Maicei Starițe, apoi se turnă-apă mai multă pe mâinile, asprite de arme, ale Că -pitanului de haiduci.

Soarele lumină acuma în odaia spoită cu var.

Jianu se aruncă pe un scaun, puse coatele pe masă, și-și rezimă fata în amândouă palmele.

Maica Agapia se așeză binișor în fața lui, și se uiât la el cu deștepții săi ochi, osteniți. După câtva timp ea zise vorbele de rugăciune, pe care te spusese preotul cu cevași mai ’nainte, la sicriu: „Ea este acum la locul de lumină, la locul de verdeață, la locul de odihnă!” Și apoi urmă: „Intr-una din serile trecute a sosit o cănită de tară la poarta mânăstirii noastre. Omul, care venise cu ea, a ridicat o femeie din car, o adus-e în- cartea mănăstirii,. și apoi plecă iarăși înapoi, cât puteau caii să alerge de iuîe. Când îmi adusera maicele pe acea femeie, recunoscui îndată pe sărmana Ileana. 'Dar ea nu mai 'era în stare să cunoască pe nimenea, și nici nu mai avea cunoștință de nimica, nici chiar că era însărcinată. Eră blândă ca o păsărică, și a stat ta mine până a murit. Am îmbrăcat-o cu o rasă sfințită, fiindcă știam cu adevărat, că a fost sfântă”.

Iancu sări drept în sus, și apoi se aruncă la picioarele bătrânei starițe și-i sărută haina.

Degetele ei de fildeș îi neteziră atunci părul, alunecând pe pletele lui lungi până ia umăr, și după câtăva vreme Starița îi zise: „-N-ai vreâ să dormi puțin, maică? Ai stat toată noaptea în paraclis”.

Ascultător se întinse Iancu pe divan și-și rezemă capul în perinele albe, împodobite cu bogate cusături. Aceste cusături, câtăva argintărie și cu icoanele, erau singurele rămășițe dini averea de odinioară a Stariței.

Fiecare călugăriță aiveâ voie să aducă cu sine. când intra în mănăstire, lucruri de ale safe, fiindcă canoanele sunt blânde, scopul lor nu este nici aschisa nici o fanatică zdrobire a vieții. Nici.una din evlavioasele maici nu-și închipuia, că are dreptul, să desprețuiască vreuna din formele vieții. De aceea mănăstirea este deschisă văduvelor ca și fetelor, ba se întâmplă uuneori, ca soții ajunși la bătrânețe, cari ’și-au pierdut copii lor, sau îi au căsătorit, să se retragă la evlavioasele chinovii, bărbatul la călugări și femeia la călugărițe. Pe cine l-a rănit greu lumea, sau cui ’i e frică de dânsa, acela se pune supt scutul sfintei mănăstiri, „la umbra mormântului”. Acolo nu e nimica silit, afară de slujba, ce se face de toti împreună, și fiecare trăește cum îi place, întovărășit cu alții, sau singur. Dar nimenea nu e supărat pe vieață, acolo nu: e ipocrizie, nici acea sume tic în ale credinței, care zice, că numai ea singură, a găsit drumul cel adevărat spre mântuire. Femeia se crede tot atât de vrednică de cinste ca și fecioara, — și cu adevărată compătimire de marnă, se primise Ileana, nenorocita femeie însărcinată. Maicile înțeleg orcare suferință și știu să mângâie orce durere.

Tot atât dela sine înțeles i se păruse Stanței, că trebuia să dea găzduire și căutare Ileanei, cât de firesc lucru i se părea, că cel mai fioros dintre toți haiducii din toată Țara, dormiâ acum în pacinica ei chilie. Om era și el! Hristos oare n-a voit să fie și el om? Că Iancu a greșit, și că era încă în ratăcire? Dar cine n.u greșește! Cine are dreptul, să se facă judecător altuia? Dincolo, pe cealaltă lume, se vor limpezi odată lucrurile toate. Vieața asta e prea scurtă. Prin urmare trebuie să așteptăm; să fim îngăduitori, până ce vom ajunge, cu toții, la acel loc de odihnă. Ia acel loc de lumină, pe care mănăstirea vrea numai să-l înfățișeze, ca o slabă icoană pe acest pământ.

Sfârșitul scrisorii lui Moangă glăsuiâ astfel: „Când mai vii pe la mine, Iancule?”

Iancu încălică îndată și porni spre Târgu Jiului,întocmai ca atunci, când perduse pe Ileana pentru întâiași dată. Ca și atunci, sufletul lui era copleșit de o ură turbată, căci farmecul evlavioasei mănăstiri încetase, îndată ce haiducul ieșise pe poarta boltită deja Surpatele. De astădată însă el nu mai isbucnî în vaiete, când dădu cu ochii de bătrânul său prieten. La întrebarea boierului Vasile, Iancu îi răspunse scurt: „A murit!” — și din glasul lui, Moangă înțelese, că nu vroia să mai schimbe nici o altă vorbă privitoare Ia Ileana, La masă zise Iancu: „Iartă-mă, dacă nu vorbesc dar sunt foarte flămând...

Bătrînul dădu încet din cap. Se uita aproape cu evlavie ia fața, croită agera, a Căpitanului de haiduci, și în urmă-i zise: „Tu nu ești dintre aceia, cari țrebutesc să facă multă vorbă. Pentru tine vorbesc faptele tale, dar pe mine, ca pe un bătrân cum sunt, lasă-mă să mai spun câte unele mai multe, căci și așa alta nu mai pot face. Când vorbesc, îmi închipuiu, că sunt un semănător, și că cuvinteie mele sunt grăunțe, pe care Ie arunc în holde. Dare-ar Dumnezeu, ca ele să găsească totdeauna o țarină ca asta”, — și mângâia, lin, brațul lui Jianu,— „care e așa de rodnică, încât vor răsări din ea, și se vor secera, acele minunate spice, care se chiamă milă și dreptate 1”

— „Ce știri mai ai dela Tudor?” întrebă deodată Iancu.

Moangă fii istorisi despre congresul dela Viena, de prințul Metternich, de cavalerul de Gentz, corespondentul oficial al lui Vodă Caragea, și că Vladimirescu a fost înfățișat de generalul Strogonoff marelui Țar Alexandru, așa încât acuma se poate întoarce în Țară supt scutul acestei străluciri.

— „Halal!” zise Jianu sec. „Așa dară rostul unui om în Țara aceasta atârnă dela mila Rușilor!”

Cursul de vorbă al lui Moangă s-e opri aci, și el își netezi barba colilie. În sfârșit, adăogi oftând: „Iancule, la ce folosește fudulia?” Și încercă apoi să-i arate trebuința, ce o are Țara, de a se alipi pe lângă o împărăție mare fie Rusia, fie Austria, sau chiar — cu un alt oftat — fie Turcia!

Intr-aceea se adusese la masă un curcan uriaș.

— „Ia spune-mi”, îl întrerupse Iancu, „crezi D-ta că acestui curcan îi pasă ceva, dacă mănânci D-ta sau eu, sau însuși Țarul?”

Moangă ridică o privire întrebătoare către Iancu.

— „Țara Rumânească”, urmă Jianu, „nu este alt ceva pentru toți acei puternici stăpânitori, cari o înconjoară, decât o friptură gustoasă, la care râvnesc cu toții. De aceea, dracu să aibă parte de mila lor!”

— „Dar ce să ne facem noi?” zise Moangă.

O privire a lui Jianu, o ciudată scânteire, din ochii lui, ca dîntr-un oțel scăpărat, făcu pe moșneag să amuțească, și Iancu îi răspunse: „D-ta ziseși adineaori, că faptele mele vorbesc deslușit”.

Apoi împărtăși boierul Vasile, că a părăsit muntele și că are de gând să rămână acum câtăva vreme în șes. Moangă găsi că bine face, și-l rugă să ducă veștile sosite dela Tudor și celorlalți câtorva priefeni, mai ales lui Tache Ghica le Ghergani, la care-i mai dădu încă și o scrisoare, îndeosebi,

Alexe adunase într-aceea câțiva din tovarășii cei vechi, a căror bucurie era nespusă, când aflară de învierea Căpitanului din ocnele Telegii. În ctete mai multe, și schimbați în deosebite porturi, pa călugări, ca Țigani și ca negustori, trecură în Rumânia Mare.”

Nopțile erau calde, zilele chiar fierbinți. Cu cât înaintau mai spre Miazăzi, cu atât auziau mai mult vorbindu-se despre ciumă.

Toate conacele boierești la tară erau locuite.

Supt un ștejar mare, în grădina dela Ghergani, se vedea o filigorie rotundă de scânduri, în care ședea la masă familia boierului Tache Ghica cu musafirii săi. Câteva felinare luminau pe masă. Erau niște sfeșnice de alamă cu lumânări de seu și având, drept scut împotriva vântului, un fel de căciuli de sticlă, cum se aduceau dela glăjăriile din Ardeal. O sumedenie de gândaci, de fluturi de noapte și de țânțari, intrau, bâzâind, pe ușa dată îndărăt a filigoriei, până când jur împrejurul fiecărui sfeșnic, se făcuse, pe fata albă a mesei, câte un cerc mare de asemenea iubitori de lumină, cari pentru iubirea lor, își găsisera moartea acolo.

— „Ia spune-mi, prietene Tache”, zise unul dintre boieri, ștergându-și mărgele de sudoare de pe fata grasă, „adică pentru.ce ne închizi D-ta, într-o astfel de colivie strâmtă, pe asemenea călduri? Dacă ar fi o vară cu adesea vreme-tare, a-și mai înțelege această măsură de prevedere, dar din toamna trecută, din păcate, n-am mai văzut nici un norișor pe cer!” '.

— „Prea adevărat, iubite vere Costea”, răspunse stăpânul casei, „și eu sufer tot atâta de căldură ca D-ta, dar dacă trebuie să ne topim1 aci, cu toțiii, acestea are pricina sa. Să ți-o spun. Acum zece zile ședeam chiar în locul acesta, supt stejar, înainte de a face filigoria, — și deodată mă pomenesc, că mă chiamă Marin, vătaful meu de curte, la portița ulucilor, pe unde duce drumul mare, dealungul grădinei mele, spunându-mi că cineva dorește să-mi vorbească.

— „Apoi să mă i-erți!” îl întrerupse grosul boier Costea Movilă, „adică, oricând i-ar veni poftă cuiva, să te cheme, noaptea dela masă, D-ta lași furculița în friptură și alergi, ascultător, la uluci?”

Tache Ghica dădu din cap și-i răspunse: „Da, las furculița, ascultător, iîn friptură și alerg la.uluci, căci, iubite Costea, mi este mult, de când au venit la vărul meu, la moșia Cocoșu, acfei musafiri, cari nu se duc niciodată, fără să ia cu sine argintăria și toate celelalte lucruri de preț, ce s-e găsesc într-o casă boierească. Ba pe vărul meu și pe cucoana lui i-au desbrăcat până la cămașe”.

Ochii boierului Movilă se deschisera atunci mari, cu toate pernițele d-e grăsime, care îi împresurau.

Ascuțind buzele, el fluera încet.

— „Vezi, vere”, urmă Tache Ghica, „tocmai v cești musafiri erau atunci la mine la uluci, și cel rnai mare dintre ei îmi zise: „Boierule Tache, lu-Triiânăril-e dela masa D-tale se văd din drumul mare. Eu trec câteodată cu băieții mei pe aici. De, sunt oameni și ei, și câteodată poate flămânzi. Ai face mai bine, să nu-i pui la ispită”. I-am mulțumit pentru acest sfat prietenesc, și am botărît, îndată, să fac această filigorie”.

— „Și eu îti mulțumesc pentru această istorie'', zise Movilă, căruia în trecu un fior rece prin latele lui spete. „Intr-adevăr. că m-am răcorit. Dar cum se face, că O-ta te afli în asemenea bună prietenie cu acești tâlhari?”

— „Nu știi cine e Căpitanul lor?” întrebă Ghica.

— „Nu știu. — Cine e?”

Ghica șopti: „Jianu”.

Movilă ’și făcu cruce, și, după ce se mai liniști puțin. întrebă iară: „Este el într-adevăr...?”

— „Fără nici o îndoială'' îi tăia Tache vorba, „Nu este un borfaș de rând. Se trage dîntr-un neam ales, deși nu sunt de rangul Filipeștilor, nici al Bărcăneștilor, sau Cretuleștilor, dar bătrânul Jianu purta, tot ca ceilalți boieri mari, ciacșiri roșii, iminei de safian și ișlic cu fundul verde...” Deodată se opri din vorbă, fiindcă se auzi zgomotul unei trăsuri și zăngăneală de clopoței dinspre curtea gospodăriei. „Se vede, că ne mai sosesc musafiri! Cucoană Zoe”, zise el soției sale, „sunt toate paturile prinse, sau mai avem încă loc?”

Cucoana dădu-din cap: „Loc destul”.

Deodată se arată în ușe Marin, vătafid de curte, și vesti, cu q față foarte îngrijorată și cu un fel de speriată supunere: „Milostive stăpâne, Jianu!”.

Boierului Costea îi căzu furculița din mână, cucoana Zoe îngălbeni, și micul Ion, fiul lor, sări în sus din scaun, iar cele cinci fetite din capul de jos al mesei deschisera mari, frumoșii lor ochi.

Stăpânul casei porunci zâmbind: „Îl rog să poftească aici. Să se mai aducă o farfurie de ciorbă, dar să fie fierbinte”.

Marin sbură ’napoi, și curând se auziră niște pași.

Tache Ghica strigă în spre grădină: „Bine ai venit, Iancule!” — și întinse mâna celui care intră, ca s-o sărute.

Jianu purtând pușca, legănată, în mâna stângă, se opri în prag, și întâiu măsură, cu o singură privire, pe toți mesenii, apoi se apropiă de gazda casei, și-și pleca capul cu pletele lungi negre, spre mâna, care i se întinse.

— „Șezi aci lângă mine!” îi zise Tache Ghica, pe când haiducul își rezimă pușca de perete, și pe când un ficior îi apropiă un scaun. „Domnia Iui” urmă el, „este prietenul meu, Costea Movilă”.

— „Care se bucură foarte mult, să-ți facă cuoștința”, adăogă boierul cel gros,,și care nădăjduește ca pe cât timp vei fi D-ta aici, se va putea să nu mai ședem înghesuiți în acest cuptor, ci să mâncăm, ca mai ’nainte, în grădină afară”.

Sprincenile haiducului se ridicară în sus, și el aruncă o privire cercetătoare la Costea Movilă, a-poi apucând de masă cu mâinile sale puternice, arse de soare, zise: „Hai s-o ducem afară”.

— „Stai!” strigă Tache râzând, „stai, prea cins-tito vijeli-e! O masă cu întrerupere nu e după pofta noastră, a oamenilor așezați! Mai avem vreme și mâine și poimâine, să ședem afară supt stejar”.

— „Mâine, poimâine?” răspunse Ian cu, zâmbind, pe când își înfigea șervetul între nasturii- ilicului alb, împodobit cu ciaprazuri negre. „Adică ai de gând să mă ții D-ta aci mult, boierule Tache?”

— „Orcât poți și vrei să rămâi, Iancule, și oricum ar fi' cel puțin să 'facerii câteva vânători. Elelei’ lată vine și Ioniță!''. Un țăran se arătase în lumina care se revărsă din filigorie în afară, în spre grădină. „El știe că totdeauna se fac vânători, când vine boierul Iancu!”

Boierii intrară apoi în vorbă cu Ioniță, privitor la vânătorile, ce erau să se facă în cele două zile următoare.

Cucoana, fetele și micul băiat tăcuseră, ca muți, tot timpul cât erau la masăT-dar după ce se sculară bărbații, spre a luă cafeaua afară, tineretul sglobiu o rupse Ia fugă prin grădină, prin curte, și drept-în casă, isbindu-se în pridvorul, slab luminat, de ' jupâneasa Safta, care. cu brațele, încărcate de rufe de așternut, frumos mirositoare a livanțică, vroia tocmai să intre într-una din odăile de musafiri.

— „Safto, măicuțo Safto!” strigau glasurile tinere, încrucișându-se speriate. „Știi tu cine e aici? Tâlharul! Haiducul, care le-au luat Raleștilor la Cocoșu, toate hainele de pe trup! Și tata I-a poftit să șadă cu el la masă! Tata-î zice Iancule!!

— „Astâmpărați-vă, și tăceți din gură!” îi liniști Safta, „iacă vine Cucoana. Să nu cumva să vă găsească în pridvor! Ducevă-ți la odăile voastre, și închideți ușa cu zăvorul, puișorilor!”

Fetițele dispărură, pe când micul Ion alergă spre a întâmpina pe mama-sa, și îndată-i făcu întrebarea: „Trebuie acum să-i dăm și noi haiducului toți banii noștri?”

Nu din partea aceasta‘practică, ci dintr-o altă parte, romantică, priviau tinerele fete sosirea lui Iancu Jianu. În odaia lor una se aruncă pe divan si zise: „Ah! pare că e un craiu din povești! Cu pletele lui negre, cu ochii lui scânteietori și cu dinții lui stralucioși!”.

— „Hai, Hait! Irinița s-a și îndrăgostit de el!” zise rîzând o altă fală, și se întoarse pe loc, de-i sburau fustișoarele împrejur. Apoi sări pe divan și tăbărî pe Irinița. Ele se luptau și strigau ca niște băieți.

Fetele casei se mirau de cele două verișoare ale lor, iar a treia dintre musafire se așezase pe polița ferestrei, între glastrele cu rosete, și, rîzând, își ciimpănia ușor picioarele.

Deodată le speria pe toate o bătaie la ușă.

— „Iacătă-l! Vine să fure pe Sanda!” strigă Irinita, și împinse pe sora sa, fără veste, de pe divan în jos pe covor.

La a doua bătaie poruncitoare, Ana Ghica, cea ascultătoare, alergă la ușe și trăgând zăvorul; deschise ușa.

Eră mama lor, care intră în odaie.

— „Vă rog, fetelor, să fiți cât se poate de cuviincioase”, zise ea, serioasă. „Când vor veni tatăl vostru cu musafirii săi in sus în casă, să nu cumva să se mai auză vreun zgomot din odaia voastră. Asta ar fi o rușine. Sultano, draga mamei”, îi zise fetei cefei frumoase, care șezuse între glastrele cu flori, și care se Iasă acuma, binișor, în jos de pe polița ferestrei, „tu ești cea mai cu minte. Tu să îngrijești, ca să fie liniște desăvârșită! Da?”

Sultana îi sărută mâna cucoanei Ghiculese, și apoi făcură tot astfel și toate celelalte fete, iar mama le sărută pe toate pe frunte, făcând semnul crucea pe tinerele lor capete, și apoi plecă.

—„Se înțelege, că Sultana e cea mai cuminte! Cum să nu?” zise Sanda, îndată ce ușa se închise. „Doamne Sfinte, ea tocmai sosește dela Curtea' lui Vodă, unde negreșit că a învățat multe lucruri frumoase!”

Trei Țigănci tinere intrară spre a face paturile, și să ajute cuconițelor Ia desbrăcat. Una aducea, pe o tavă de argint, cinci pahare cu apă și cinci lingurițe de șerbet de vișine.

Pe când micele slujnice mlădioase, cu ochii prelungi ca migdalele, și cu basmalele lor în fețele cele mai aprinse, aruncate ușor peste părul negru ca pana corbului, ajutau cuconițelor să se desbrace, poveștile se urmau înainte, însă cu glas mai domolit. Sanda și Irinița, care erau dîntr-un neam, ce se aprindea mai ușor, visau, înflăcărate despre Căpitanul de haiduci, Sanda vorbia, și-și suciâ mereu capul cel mic în toate părțile, așa încât era o caznă pentru biata Țigancă, să-i pieptene bogatele valuri de păr castaniu. Deodată, în mijlocul vorbei, cuconița se întoarse, și apucând pe slujnică de coadă, o lovi cu obrazul de muchia mesei, lângă care ședeau.

— „Sando, ce facil” strigă Sultana.

— „M-a smuls cioara de păr!” răspunse fetita supărată.

Sultana ’i zise grecește: „Dar uiți că și ea este om!”

— „Cum?” întrebă Sanda, mirată.

— „Zic, că și ea este-om, deși e slujnica ta”.

— „O Doamne!”, răspunse Sanda, rîzând și nici prea înțelegând ce spusese verișoara sa, „și acestea tot dela Domnița' Ralu le-ai învățat? Să faci atâta vorbă, pentru o nimica toată!

— „Pentru o nimica toată? răspunse cealaltă, „Uite! Ținea are urme roșii pe obraji și pe frunte, puteai să-i turtești nasul”.

— „Atunci i-ași fi dăruit pantofii mei cei cusuți cu fir, care-i plac atât de mult! zise Sanda.

Iar Irinița adaose: „'Da, firește, ca o gâscă proastă ce ești, — pe urmă, totdeauna, ești așa de bună! După ce ai bătut o slujnică, îi dăruești tot ce ai”.

Sultana ar fi voit să răspunză, dar se mărgini numai să ridice din umeri. Se făcu o cută mică între sprâncenele ei arcate. Ea oftă.

Sanda sări în sus și o apucă de gât. „Of, iubita mea. Eu uneori nu te înțeleg de loc! Dar am mare sevas pentru tine. Tu ai învățat atâtea lucruri la Curte, dela Domnița ta! Se zice, că ea este grozav de cuminte. E și frumoasă?

— „Are niște ochi ca două stele negre,” răspunse domnișoara dela Curte, „și apoi este așa de bună, așa de bună! Voi știți, că ea s-a rugat de cucoana Zoe, să mă aducă la Ghergani, fiindcă a făgăduit mamei, să îngrijească de mine, ca de ochii săi din cap, și din pricină că în București a isbucnit molima,...

Deodată strigară toate fetele: „Ptiu, ptiu! de asta nu se vorbeșe”, își făcură, cu toate, cruce și bătură cu degetul la ceva de lemn.

Micul Ion avea necontenit foarte multe de povestit, tot lucruri noui și minunate, surorilor sale și prietenelor lor, care, ca niște fete rușinoase, se arătau cât se putea mai puțin. El se ducea la vânători și îi iscodea. Dela el aflase, că boemi Iancu nimerise cu pușca, din curte, de trei ori dea rândul, tocmai piatra de hotar din marginea pădurii, și că sărise peste iazul cel lat dela moară, peste care abia poate sări un eai puternic. Nu numai că sărise, dar aproape sburase peste el. La goana de iepuri se culcase pe spate, și țintise astfel cu pușca de supt cap.. De câte ori descarcă pușca, niciodată nu dădea greș.

La fiecare masă nu lipsiau lăutarii. Astfel ținea acuma de trei zile. li plăcea Căpitanului de haiduci.. Cheful îi făcea bine. Cât despre partea femeilor, el nici nu se uită la ele, dar simțiâ urmele lor, din rostul și din cuviința, ce se vedea domnind în toată casa.

Boierul Tache poftise mai mulți prieteni.

Până noaptea întru-târziu se vorbia supt stejar, cu cafele negre și cu narghilele, tot despre lucruri serioase.

Cel mai tăcut dintre toți însă era Jianu, deșî venirea lui, și știrile, pe care Ie adusese din Târgu-Jiului, fusesera pricina acestor adunări.

Cu multă dibăcie la vorbe, țineau boierii „logosuri” despre starea lucrurilor din Europa și deobște și din Rumânia în deosebi. Se chibzuiâ, daca bine a făcut sau rău, Vodă Caragia, să jicnească cu îngâmfare, după exilarea lui Napoleon și după reîntoarcerea Burbonilor pe tronul Franței, pe Ledoulx, consulul franțuzesc din București, pe care mai nainte îl cădelnițase cu multă umilință, să jicnească tocmai când a Cerut pedepsirea rușinei ce se făcuse nevestei sale, și când drept răspuns Caragea ’i aruncase vorbele: — „Monsieur, le temps de Napoleon n-est plus”. — Aceasta, negreșit, a avut de urmare, că Ledoulx, făcând rapoi t ambasadorului său din Constantinopol, primise ordinul, să părăsească Țara îndată și să facă protest. Acum Napoleon se ivise din nou, scăpat cu mare îndrăsneală din ostrovul Elba. Oastea lui rămăsese în Rusia. Trebuia așa dară să fie câștigată Rusia învecinată, și apoi se putea găsî un șfichiu potrivit înpotriva lui Ledoulx. Prietenia cu Austria prin mijlocirea lui Gentz, încă era îmbucurătoare. Fără îndoială ca politica unui fanariot, și în deosebi politica acestui pungaș de „Scotocilă”, cum i se zicea iui Caragea, trebuia să-i folosească mai îmâiu 'ui însuși. Ca să-l țină Turcii, stăpânii lui în Scaunul Domnesc, el trebuia să-și asigure alte prieteșuguri puternice, de care să le fie frică Turcilor. De astă-dată însă interesul Tării se potriveâ bine, și mergea împreună, cu acela al lui Vodă.

Jianu, care până acuma tot trimisese mereu cerculețe de fum în sus spre stele, își întinse deodată picioarele înainte și zise cu asprime: „Credeți voi, că un copac putred în miezul lui, poate să se întărească, dacă îl veți sprijini de un perete?”

—„Nu”, răspunse unul mirat.

— „S-au că un ciumat”, urmă Iancu, „care nu se mai poate tine pe picioare, se va face sănătos,. dacă-l veți lega. drept, de un par?”.

Deși boierii, cari erau adunați la Tache Ghica, erau mai luminați, decât Ocârmuirea din București, care, avea deșarta credință ca se împiedică lățirea ciumei, dacă se oprește pomenirea numelui ei,totuși ei simțisera fiori, când auziră această vorbă ieșită din gura lui Jianu.

— „încă n-am auzit”, zise stăpânul casei, înfr-un ton cam dojenitor, „de asemenea lucru. Va îi boa te una din vrajile Agiei din București.

— „Și dela ea, fără îndoială, a-ți învățat-o și D-stră” răspunse Iancu, „de vreme ce voiți s-o întrebuințați și în politică”.

El se uită jur împrejur, la toți, cu o privire stăpânitoare. Și urmă apoi cu asprime, așa încât fiecare vorbă a lui se înfigea, ca o lovitură de cuțit: „Sufletul Țării este ciumat. Măduva ei e putredă și plină de puroiu. Dacă nu sunteți în stare D-stră, să-i aduceți vreun ajutor din lăuntru, preînnoindu-i sângele, atunci nici un reazim dinafară nu poate să-i mai folosească-ceva!”

Boierii se uitau, cu toții, în păinân/. În cugetul lor recunoșteau, că dreptate avea Jianu. Se găsiâ acum în fața lor singurul apărător cu inimă al Ru-mâniei, care pornise cu sabia de foc, împotriva păcatelor. ce mistuiau vieața Țărei. Dar cine se mai putea asemăna cu el? Cine și-ar mai fi părăsit casa și curtea sa, ca să umble pribeag prin codri?

Boierii îl găsiau măreț, pe acest Iancu Jianu. dar foarte adesea, cam supărător.

Din fericire sosi o slugă, aducând o tava încărcată cu păhăruțe mici de yișinată,-ținută la ghiață. Boierii începură să guste și schimbară vorba. In rând se găsiau iară plutind în palavrele cele mai kte, pe care Ie credeau, că ar fi cuprinzând o patrotică răsvrătire.

Așa se istorisiâ, că Scotocilă ar fi trimis sume mari de bănet la Țarigrad, spre a îmbuna pe Turci pentiu călcarea făgăduințelor sale, fiindcă sorocul de trei ani, al domniei lui, se împlinise, dar el, s-e înțeleg’, că doriâ să mai domnească înainte, si de aceea trebuise să numere mulți bani peșin. Intre altele orânduise să se facă o numărătoare a poporului. Această daravera, apucată cu pricepere, putea să-i aducă lui tot atâta folos ca un bir, și Caragia o dăduse în arendă celui mai potrivit om pentru această treabă, lui Sterie Albescu. Toți rîsera cu dispreț, zicând: „Aceasta însemnează, să faci pe ursul prisăcar!”.

— „De aceea, zise unul din boieri, „eu n-am primit propunerea lui Vodă, ca să fiu și eu tovarăș îa această afacere. Anul trecut făceam parte din divan împreună cu Albescu. Și totdeana, după ce șezusenr la siat cu el, trebuia să ieau o baie”, — și el se scutură.

Iancu zise boierului subțirel: „Rău că ai luat D-ta baie, boierule Dinu! Trebuia să-l fi scăldat pe Albescu”

— „Pe acela nu-l spală toată apa Dunărei!” răspunse boierul.

— „Atunci trebuia să-I așezi în fundul Dunării”, răspunse Jianu, „gângăniile spurcate nu mor de dispreț numai!”

Iar se făcu tăcere, până întrebă Iancu Albescu, acela nu este unul cu barbă spână și cu niște ochi galbeni?” /

„Tocmai așa”, zise Tache Ghica.

— „Unde e acuma?” întrebă Jianu.

Boierul Dinu răspunse: „Pe cât știu eu, are pe lângă Argeșul de jos, între Oltenița și Giurgiu”.

— „El este” începu vorba iară, Tache Ghica, „șarpele cel mai veninos, pe care l-am cunoscut vreodată. Din toată tagma slujbașilor nenwrnici ai acestei Țări nenorocite, începând dela cei /nai mari și până jos, la albăstrimea de rând, el este cel mai ticălos și cel mai muncit de iubirea de argint”.

— „Și negreșit tocmai, din această pricină, cel mai credincios al lui Scotocilă, întregi vof-ba Costea Moviilă. Apoi începură iară bârfelile pipărate cu batjocură, întrebuințându-se mereu cuvintele „ca în Țara Rumânească”, sau „ca la noi la nimenea...” Care de care încondeia mai bine atât pe cei mari, cât și pe cei mai măruntei, albăstrimea, cum li se zicea. Fiindcă oștirea aceasta de scârțietori pe hârtie nu puteau să poarte giubele lungi și scumpe, ca gușa porumbelului, salbe, ea boierii cei mari, iar de cele mai scurte, căstanii, sau, fistichii și vișinii, ca negustorii, rfu vroiau să le poarte —de aceea se îmbrăcau cu postav civit de Brașov, si, dacă nu le ajungeau banii, să-și facă hainele întregi de asemenea postav, își puneau cel puțin gulere civite și capace pe la mâneci. Atât boierii cei mari, cât și cei mâi din coada și albăsțrimea, încredință Costea Movilă, se slujesc, ca singura pârghie spre â se ridica, numai de patimile și lipsa de mustrare de cuget a celorlalti. „În Țara sta, pentru înaintarea unui dregător nu este lio-tirîtor aceeace știe, ci i este de folos numai treapta liftei lui de conștiință, până la care a căzut”.Jianu, care iar tăcuse câtăva vreme, se sculă aciur drept în sus, și zise: „Dar de unde ar și putea să fie cei din tacma slujbașilor, ce însemnează să fie cineva un om de treabă? Fost-au oare ei haiduc? Fiecare din băieții mei știe, că este pierdut, daeă nu alege de Căpitan pe cel mai vrednic dintre toți, și dacă nui ascultă de el. La cinstită slujbaș însă nu e capul lor în joc, și de aceea sunt obraznki și răi. Teama este singura straje bună pentru hmea cea nemernică — mai ales aici, în Țara asti”. Apoi mulțumind pentru ospătarea, ce i se dădusț, laneu se închină scurt, și plecă, pierzându-se.n întunericul nopței de vară.

— „Ingrozitor om!” zise Costea Movilă, „oare unde se va fi ducând el acum? Am bănuială...”

— „Priefene Costea”, i tăia vorba gazda, „cred că este mai bine, să nici nu încercăm să ghicim”.

Prin pădurea dela Mislea, din Argeșul de jos, o butcă trasă de opt cai, săltă dintr-un hop într-altul. Arșița soarelui de vară uscase brazdele de lut. Roatele se adânceau, când la dreapta, când la stânga, prin văgașe, înaintând, cum puteau, în sus la deal printre copaci.

Vizitiul, încâlicat pe calul șeuaș, țipa și înjură, peste zgomotul clopoțeilor. Fiecare vână din trupul cailor se opinteă. Și totuș trăsura înaintâ numai cu întreruperi. Pe capră ședeă un Arnăut de casă ținând o pușcă alinată pe genunchi. Alături de tră/ sură era un boier călare. Ceva mai în urmă îi însoțiau patru bărbați armați. Inserase binișor, și pasările nenumărate, care cântaseră mai înainte, mare veselie, prin vârfurile stejarilor, acum amuțiau. La un locșor puțin mai drept, vizitiul opri poștalionul, ca să răsufle caii, fiindcă acum veni urcușul cel mai greu și cel mai lung.

De supt învelitoarea căleștei se văzu scoțând capul o fată, galbenă la fată și îmbrobodită cu un zăbranic negru, și zise: „Spiridoane!”

Boierul călare se apropia de trăsură: „M-ai strigat, dragă surioară?”

— „Of, Spiridoane, mult mai este până la Coieni?” Ochii cei mari ai fetei priveau, ațintiți la fratele ei. Și el avea o fată, tot așa de frumoasă și melancolică, ca sora sa.

—„Nu poate să mai fie mult”, fu răspunsul.

— „Ce repede se întuneca. Pădureț asta este nesfârșită”, urmă dânsa, tânguindu-se încetinel. „Mi-e frică, nene”.

— „De ce te temi, Mario? suntem armați, și eu și vizitiul, și Ghenciu, de pe capră, afară de aceasta ne-a mai dat boierul Sterie Albescu și patru poterași, să ne însoțească. Vin călări, sunt colo îndărăt, vin după noi. A fost un norbc, că ne-am întâlnit cu el la Comana”

— „Dar avea niște ochi galbeni așa de înțepători”, zise Maria cu sfială.

— „Ne-a făcut însă o îndatorire, ca prieten bun”, îi răspunse fratele.

Fata oftă: „Dacă n-aș avea în mână vrăstișoara de mărgăritărel, pe care mi l-ai adunat ta, m-a prăpădi de frică”.

Un surîs trecător juca pe supt mustăcioara neagră a boierului. „Așa însă te îmbărbătează floricelele”, — cercă ei să glumească.

„E mare năbușeala aici înlăuntru”, șopti Ma-ria și se aplecă în afară. „Bunica a luat așa de multe hapuri cu afion, încât acuma șade, ca moartă, lângă mine și cade, când în colo, când încoace, de câteori se scutură trăsura”. Un fior puternic străbătu prin tot trupul fetei. „Cuvioasa soră Eftichia doarme dusă, și ea, în jilțul dinapoi, și eu am rămas numai singură cu gândurile mele”.

— „Mario, nu uită, că sunt și eu în apropiere!” o liniști fratele. „Nici un ceas nu mai trebuie, și ajungem la.Coieni”.

— „Coieni...” zise ea, îndurerată, și, cnîundân-du-și fata în vrâsta de mărgăritarele, pe care o tinea în mână, ea se rezimă înapoi în scaunul trăsurei.

Vizitiul începu să plesnească din biciu, să strige și să d-eâ la chiote, până o luară caii din loc.

Coienii, conacul boieresc, era așezat pe malul înalt al Argeșului, de unde se deschidea o frumoasă priveliște, până departe la Dunăre. Cotenii cei veseli, unde-și petreceau alte dăți lunile de vară, fata și cirtoți ai săi! Astăzi fugiau acolo, de frica ciumei. Murisera de această groaznică boală tata for, mama și sorioara Eufrosina, în floarea vârstei!

Cum ședea în trăsură, în întuneric, între cucoana mare, amețită de afion și între însoțitoarea ea, sora Eftichia, care dorinia tun, treceau prin sufletul fetei toate groaznicele icoane, pe care le văzusera ochii ei!

Prin ce chinuri trecuse în zilele din urmă în București! Degiaha era porunca stăpânirii, ca să nu se numească ciuma pe nume! Această „Sfântă”, cum îi ziceau oamenii înspăimântați, trecuse, fără milă:, prin oraș. Poporul spunea, că era o femee mare, cu labe de gâscă. Curțile boierești se întăriau împotriva ei, ca împotriva Turcilor și a Tătarilor. Niminea n-aveâ voie, nici să intre, nci să iasă. La poartă sta un păzitor, care făcea cumpărăturile trebuitoare pentru de ale mâncării. Toate se spălau apoi, unele în apă și altele în oțet. Spre apărare împotriva molimei se mâocâ usturoiu și se beâ untdelemn „cu gheotura”. În curte se ardeau necontenit, ziua și noaptea, grămezi mari de gunoiul, al cărui fum pișcător, se zicea că nimicește sămânța molimei din aer. Se așezase din pricina aceasta, pe tot orașul un fel de nor ceuușiu-gălbuiu. O tăcere de-mormân t domnia prin ulițe. Strigătele precupeților, cari cutreerau orașul altă dată, amuțisera-Numai cioclii alergau1, cu șorțurile lor roșii și cu alte petice, tot roșii, atârnate de hainele lor, pe la toate casele, care nu se puteau apăra împotriva acestor cărdași îngrozitori.

Pe-deasupra zidurilor dela acele curți boierești, unde slugile dela porți ar fi ucis pe acești sălbatici, dacă ar fi încercat să intre, ei' căutau s-arunce haine dela ciumați, pentru ca molipsirea să le deschiză, pe urmă, porțile. Furau și târau, cu cătiugile lungi, pe bolnavii, încă în vieața fiind, ca și pe cei morți, și îi încărcau pe carele lor.

Afară din oraș, la Dudești, unde era Carantina de ciumati, lucrurile se petreciau întocmai ca în iad. Îngrijitorii de acolo, și ei din ortaua cioclilor, erau atât de îndobitociți, încât odată se ridicasera oamenii, chiar oei de pe patul mortii, și ucisera vreo zece cioclii.

Cine putea, își ascundea bolnavii săi, și unii își îngropau mortii prin pivnițe și prin grădini.

Așa făcură și boierii Coieni. Noaptea fură îngropări în grădna cea mare a casei, tata, mama, și fiica lor.

Maria se cutremură, aducându-și aminte, și strângea vrîsta de mărgăritărel cu amândouă mâinile. Mirosul proaspăt și pătrunzător, păreâ-că mai risipea groaza, care-i copleșise sufletul.

Bunica se legănă necontenit în toate părțile, Maica Eftichia horcăia. Jur împrejur tăcerea nopții, stăpânia codrul, și se aiiziâ numai clopoțeii celor opt cai, cari înaintau, siliți, ia- deal.

Deodată o sdruncinătiiră! — Trăsura se opri.

Un țipăt al vizitiului. — Arnăutul de pe capră trase un foc. Detunătura speria caii, așa că se ridicară în sus pe picioarele dinapoi, și o furioasă zângăneală de clopoței străbătu liniștea codrului.

— „Spiridoane!” se auzi glasul slab al Măriei.

O mașala se apropia, luminând alături de trăsură. Mai multi bărbați se mișcau afară. Ei se repeziră apoi în lăuntrul butcei, și umil cit obrazul îmbrobodit cu o cârpă neagră, apucă pe tânăra fată, și-o smulse afară. Maria țipă cât putu, dar glasul ei se luneca îndată, și ea ’și pierdu simțirile.

Spiridon nu avusese vreme, să răspunză surioarei sale, căci fusese tras jos de pe cal, pe la spate, și zăcea acum pe pământ, înfășurat mototol, într-o pătură, din cap și până în picioare. El auzia glasuri încurcate, auzia cum se aruncau jos lădi-tele, care fusuesera legate la dosul trăsurei, apoi auzia țipete mai multe, și alte glasuri nouă, precum și poruncile, care se dădeau. O luptă scurtă, alergări, și în sfârșit vorbele: „Mai este unui și aici” Legăturile lui fură tăiate, pătura-i se scoase de pe cap și, la lumina roșie a câtorva inasalale, el văzu o roată de oameni, stând împrejurul trăsurei, dintre care unul ținea pe Maria, leșinată, în brațele sale.

Cu un țipăt Spiridon sări drept la el.

— „Mai domol”, zise celălalt. „D-ta ai căzut în mâna acestor tâlhari, boierule. Din fericire am fost și eu în apropiere. Uite!” Și arătă cealaltă parte a drumului. O mașala lumina într-acoio.

Se vedea un șir de opt oameni încătușați si legați de câte un copac. Șase flăcăi „de cei cu chica lungă” îi străjuiau,

— „Dar noi am avut patru panduri din Comana spre a ne păzi...!” zise Spiridon', îngăimat. „Unde sunt acei oameni?”

— „Tot acolo”, răspunse celălalt, arătând cu capul spre cei legați — și adăogând-în grabă: „Ajută fetei!”.

Călugărița Eftichia, speriată, ca de moarte, fu ridicată din butca, în care bunica doirmea înainte.

Cu ajutorul maicii, Spiridon urcă pe sora-sa iară ’n trăsură.

Apoi cel care ii scăpase din mâna tâlharilor zise: „Boierule, bagă de seamă cum se așează lăzile O-tale înapoi la locul lor. Borfașii n-au avut timp să le deschidă. Cred, că nu s-a furat nimic”.

Tânărul Coianu întinse amândouă mâinile spre mântuitorul său și îi zise: „Dar cine ești D-ta? Să știu cui datoresc atât de multă recunoștință!”

— „Eu sunt Iancu Jianul”

Numele acesta izbi întâiu pe Spiridon, dar apot ar fi vroit să îmbrățișeze pe haiducul, n-avu însă destulă îndrăzneală.

— „Numai Dumnezeu poate să-ți răsplătească ce-ai făcut pentru noi!” îi zise el, mișcat

— „Doi din băieții mei pot să vă însoțească, dacă dorești, până la Coieni”.

Caleașca se puse iarăși în mișcare.

Jianu descălică, și, îndreptându-se spre cei legați strigă: „Acum e rândul vostru, fiarelor spurcate. înainte!”

Haiducii dusera pe oameni, dintre cari tunul era încă îmbrobodit cu gluga neagră, mai înJăuntru. în Pădure. Din când în când1 Alexe țipă ca o burniță, până se auzia răspunzându-i un alt glas. O lumină, scapără printre copaci. Se văzu un foc și lângă el Toaderi Prisăcariu cu caii.

Iancu Jianu stătu apoi la judecată.

Flăcările ce se înălțau, luminau roata de haiduci.. Stau toți cu armele gata. Șapte dintre borfași erau înșirați, îngălbeniți unul lângă altul, tremurând. Pe al optulea, cel cu gluga neagră trasă peste ochi, îl judecă Jianu.

La întrebarea, dacă este el Căpitanul, el nu dădu nici un răspuns. Atunci Alexe, după semnul stăpânului său, îi trase gluga în jos, și, apucându-l de' umăr, îl întoarse cu fața spre lumina focului.

Pe fața lui Jianu se arătă acel surâs, vestitor de nimicire, pe care-l făceu să se zărească și să strălucească dinții din gura lui: „Bine ai sosit”, zise el, „Boierule Sterie Albescu!”

— „Of! Of!” începu să se bociască desvelitul, și să se sbuciume în cleștele ghiarelor lui Alexe. Manile li erau legate la spate.

— „Tu ai dat boierului dela Coieni pe acei patru poterași, ca să-l păzească?”, întrebă Jianu

— „Of!” gemu Albescu.

— „Bine, cinstitule”, urmă Jianu, „dacă nul vrei să vorbești tu, am să vorbesc eu. De patru zile te am în vedere. Știu că supt cuvânt de catagrafie, tu storci și pungășești toată lumea dimprejurul Comanei, unde ți-ai așezat tabăra acum, după datina voastră, că țăranul trebuie să plătească îndată ce dă cu ochili de vreun boier. Dar nici altfel de agonisiri nu le desprețuești. Când trecură boierii dela Coieni, spre a se duce Ia moșia lor, te-ai îmbiat, să le dai de pază patru oameni de-ai tăi, din potera, și apoi acești păzitori dimpreună cu trei alții, tot ca ei, i-au călcat! Pe când spânzurații tăi jefuiau tu vroiai să siluești fata, care leșinase! — Ei! Atunci te-am înhățat eu!”

Cu capul plecat în jos, ascultase Albescu, și, oftând apoi din adâncul pieptului, zise: „De, cinstite ' Căpitane, ce poate să facă omul împotriva focului iubirei, când i s-aprinde inima din el?”

Jianu izbucni de râs. „Va să zică te-a găsit dragostea pe D-ta! Și dalcăucii tăi căutau s-adune zestre pentru mireasa ta! scotocind prin toate lăzile. Chir Sterie, am auzit multe despre tine, dar tu treci chiar și peste faima ta!”.

Galbenii ochi ai lui Albescu erau pironiți la fata haiducului. „Boierule Iancu!” începu el să se roage, „noi nu putem să ne despărțim ca dușmani. Suntem amândoi boieri; Eu sunt unul din aceia, cari te prețuesc mai mult. Aproape aș putea zice, că sunt ciracul D-tale, fiindcă și D-ta ai fost slujbaș, și, în slujbă fiind, totuși nu te-ai dat in lături...”

Un răcnet de mânie al lui Iancu îi tăia vorba:

— „Ticălosule!” îi zise, și urmă apoi, liniștit, dar îngălbenindu-se: „Un om, care jefuiește pe țărani, un om care jefuiește pe oamenii băștinași care le siluește femeile, acela nu trebuie să fie trimis la spânzurătoare, nici Ia ocnă — unui asemenea om trebuie să-i tragă pielea peste urechi, de viu!” Și mai scoțând un răcnet turbat, sări in sus: „Bate-ti-l! Bate-ți-l, până-l veți lăsă mort!”

De această poruncă avură grije Toaderi Prisăcariu și cu alti doi tovarăși, s-o aducă la îndeplinire.

— „Dar cu ceilalți șapte de colo, ce facem?” întrebă Alexe pe Căpitanul, care stă cu ochii încremeniți și tresăriâ mereu din buze.

— „Spânzurați-i pe rând unul după altul””, fu porunca scurtă.

Pe când se aduceau la îndeplinire și aceste osânde, în pădurea întunecată, într-o depărtare de lumina focului, și pe când jeluirile lui Sterie Albescu scădeau, din ce în ce, ajungând la slabe gemete de agonie, pe atunci Iancu Jianu umblă, în sus și in jos, între doi copaci, cu pași iuti, bătând furios mereu tot acelaș loc, și întorcându-se, cu sbuciumări repezi, de câteori ajungeâ Ia câte unul din cei doi arbori. Nările lui tremurau, ochii ’i erau pojarâți, și la urmă, se trânti jos pe mușchiu, și zăcu acolo, mort, până a doua zi.

Pentru intâiași dată vedeau oamenii lui, că mânia îl îmbolnăvise așa, că ceasuri întregi nu era în sfârc, să facă vreo mișcare, sau să scoată vreo vorbă!

Alexe și cu Toaderi ședeau, stârciți, unul lângă altul, copleșiți de acea liniște, tâmpită, care vine după beția hiptei și a uciderilor.

— „Ce va fi având oare Căpitanul nostru? întrebă Prisăcarul, șoptind, „de ce și-o fi ieșit așa de tot din fire? Nu m-ași fi așteptat, să ne poruncească, ca să ucidem pe acești borfași”.

Alexe ridică umerii. „Nu înțelegi? Albescu nu era Grec și el nu căica pe cațaoni, ci pe oamenii din însăși Țara sa, pe Rumânii băștinași. Ba a mai cutezat să zică, că aceasta a iînvatat-o dela Căpitanul nostru! — Supărarea boierului Iancu a trecut atunci peste toate marginile. Acum îl doare mânia, căci fiind un om puternic, mânia lui isbucnește ca o vreme tare, și fulgeriie ei, isbesc chiar în sufletul lui”.

În fiecare seară se vedea asfințitul înflăcărai, par-că s-ar fi aprins lumea întreagă. Nopțile erau tot așa de calde ca și zilele. Până în inima pădurilor, era pământul crăpat. Livezile și pășunile se uscau, și pe holde se vedeau numai, unde și unde câteva paie singuratice.

Pe cât puteau, prin zăpușala grozavă, grăbiau răzbunătorii fuga lor spre munte. Trebuiau negreșit să părăsească Rumânia mare, înaintea de ce s-ar fi aflat în Buicurești, că Iancu Jianu omoară pe „cei mai vrednici” slujbași ai lui Vodă.

Sosiră curând vestitorii Ia haiduci, spunându-le, că Mereanu îi așteaptă, sus la munte, în județul, Gorjului, la cheia Oltetului, lângă mănăstirea Polovraci.

Atunci porniră, și înaintau, zi și noapte, purtati de călușeii lor de munte, cari alergau, necurmat prin codri de stejar, ca niște nevăstuici. Când ieșiră din pădurea cea mai din urmă. pe care poporul' a botezat-o: „Cuibul Hoților”, ajunsera pe șesul cel înalt din fata mănăstirii Polovraci. Până la poalele -muntelui se întinde o pajiște bogată de flori, iar în fund, spre miazănoapte, se ridică uri perete drept de stânci, crăpat de sus până jos și prin poarta aceasta de piatră iese Oltetul, spumegând, și săpându-și o matcă adâncă prin livezi.

Înainte de cheie se vede așezată, ca pe un covor verde, mănăstirea Polovraci. Un brad stă de strajă înaintea porții boltite, și două alte vârfuri de brazi uriași se văd, ridicându-se înlăuntrul curții pe deasupra învelitoarii înegrite a bisericii. Acești copaci, mJădoși și înalti, nu lipsesc niciodată dela porțile mănăstirilor. Sunt prețuiti ea un simbol al credinței și al înălțării spre ceruri.

Nu se zărea nici un suflet de om, când trecură haiducii pe lângă mănăstire. Dincolo de zidurile ei însă sosi Toaderi Prisăcariu, scoborând de pe stâncă. Ei luă în primire caii lui Iancu și pe al lui Alexe, fiindcă mai nainte nu se pytea merge călare. Prisăcariu duse caii în pădure, în sus, iar Tancul și Alexe apucară pe potecă, care duce prin mijlocul stâncei dela dreapta, deasupra Oltețului mânios, și înaintează apoi prin cheia îngustă. După un drum de vre-o jumătate de ceas, se văzu în fața lor bolta deschisă a unei peșteri. La pragul ei stătea Mereanu și Gruia, iar lângă ei se vedea o fată de patriarch. Era un călugăr bătrân, cu barba.alba, sihastrul dela Polovraci, un om înalț, slab, cu umeri largi, cu fața aspră și cu ochii negri, liotă rîți.

Mereanu împărtăși lui Jianu, că părintele Da- mascliin îngăduește, bucuros, adăpost Căpitanilor în peștera sa.

Bătrânul plecă capul, și Iancu făcu tot astfel. După puțin timp ședeau cu toții la foc și lumina roșiatică juca împrejurul sloilor, colților, și stâlpilor, care atârnau de sus în jos, sau creșteau de jos în sus, și din ai căror „lapte de var”, focul scotea sclipiri strălucitoare.

Schimnicul făcea mămăliguța într-o căldare mare.

Gruia asculta la vorba Căpitanilor, sprijinindu-și capul său frumos de mână.

Jianu era posomorit și hărțăgos, așa încât de mai multe ori se ciocni în vorbe cu Mereanu, până când acesta, la sfârșit, — singurul dintre toți cu numa veselă, de oarece în lipsa lui mai fusese în satul Polovraci, la ibovnica sa, — încetă să se mai împotrivească la vorbele Căpitanului, și privia la foc zâmbind, și gândindu-se la frumoasa lui Ruxanda.

În zilele următoare fu hotărît planul de războia al haiducilor, spre mulțumirea tuturor.

Fiindcă mai sosiau tot mereu oameni, ca să se întovărășească cir ei, și printre dânșii și cei scăpafi dela Telega, după ce-și câștigasera iar puterile lor, Putură sa întocmească șease cete de câte doisprezece voinici și cu câte un vătaf în fruntea lor. Jianu îi împărți pe plaiurile Carpaților, începând dela Bucegi, până spre Târgu-Jiului. Pentru sine îți alese Polo vracii ca conac, care era aproape la mijlocul întregei întinderi, pe care se înșirau oamenii lui.

Părintelui Damaschin avea de gând Jianu sâ-î facă un dar bogat, în bani, pentru găzduirea ce la dăduse, tot atât de tăcută, pe cât fuse de îngrijită.. Aloșneagui se ridică atunci, drept în sus, în toată lungimea lui —el întrecea pe cel mai înalt haiduc încă cu un cap, — iar de supt sprâncenele lui, albe, pomi un fulger. „Se vede”, zise el încet, „că D-ta n-ai încredere în mine!”

Drept orce răspuns, Jianu puse banii iar în chimir, și când călugărul îi aduse cina, îl întreba: „Spune-mi, tată, ești de dincolo?”

Părintele Damaschin dădu din cap: „De dincolo, tată”.

— „Și de când trăiești aici?”

— „Vor fi vreo treizeci de ani?.

Treizeci de ani! Jiann nici n-avea încă atâta, ca vârstă. Se uită lung la călugăr. Treizeci de ani în cheia aceasta îngustă de munte, auzind numai vâjâitul Oltetului mânios, mai singur decât un vultur, fiindcă nici o soție nu împărtășește cuibul lui, far, ca îndeletnicire., având numai lupta pentru sărmana lui vieată, luptă totdeauna aceeași, împotriva frigului și a foamei. Ce nenorocire va fi aruncat pe acest bărbat puternic în pustietatea asta? Ce soartă vitregă va fi încremenit inima și viata lui?

Insă Jianu nu avea obiceiul să facă întrebări, fără un scop hotărît. Afară de asta avea acum trebimtă de tăcere.

Pe Alexe și pe Iabraș îi trimesese să iscodească, unde se afla Pervanoglu,. și se despărțise de ei zi-cându-le: „Să nu vă întoarceți, până nu știti hotărît, unde-l pot găsi. De astădată, trebuie să-mi ajute Dumnezeu!”

Pe timpul, cât așteptă întoarcerea iscoadelor sale, niminea nu putea să se înțeleagă Cu el, afară de Gruia cel mohorît, fată de care firea întărîtată, și sălbatică a lui Iancu se mai îmblânzia. Sguduirea sufletească pe care o primise, și jalea pentru Ileana, se arătau acum printr-o groaznică mânie.

I se părea lui Mereanu prin urmare ca o mântuire, când sosiră iscoadele înapoi, după zece zile,^ cu vestea neașteptat de bună, că de astădată Cârc Sărdarul e foarte aproape, la Râmnic!

Jianu porni cu grabă într-acolo. Voia să-și îndeplinească răsbunarea, numai el singur și cu Alexe.

Cui Mereanu nu-i dădu voie să-I însoțească mai mult decât o bucată de drum., ca să-i arate un loc de retragere, o cârciumă, care era în apropiere, ascunsă bine în pădure.

În Râmnic, plăcutul oraș de peste Olt, stătea Cârc Sărdaniil Pervanoglu în pridvorul isprăvnt-ciei, unde ’și avea și conacul. Rezemat pe prispă, așa fel, încât trupul lui gros atârna aproape afară, ei citea cu glas pițigăiat Arnăutilor, adunați în curte, o scrisoare, pe care i-o adusese de curând un lipcan din București. Erâ porunca domnească, să aducă pe Iancu Jianu, viu sau mort, la Divan, pentru care sfârșit se punea și un preț de o mie de mahmudele.

Erâ cât pe-aci să se înnece Cârc Sărdarul de aceasta mare mulțumire pentru răzbunarea Iui. Strigă și blestema necontenit împotriva tâlharului de Rumân, și-și întetiâ oamenii cu făgăduințe, de cum vor fi răsplătiți. Potera lui era acum așa de numeroasa, încât cutezase să vină și el însuși în Oltenia. Și cu atât mai mult, cu cât era amenințat, sa fie scos dela hatîrul lui Vodă prin Frtipurile Săr-darului Iamandi. -

În curtea isprăvniciei nu mai găsiau loc cele cincf sute de Âinăuti, iar cei cari rămăsesera pe din afară abia mai auziau vorbele stăpânului lor. Ei în-. cepusera să spună la fleacuri și să rîză. Se grămădeau în jurul celor doi călugări, cari sosisera, prăfuiți,.purtând pe spate un fel de tolbe grele. Foarte bucuroși arfctau călugării lefegiilor ma:”or sfințită: mătănii dela Muntele Sfânt al Atosului, cruciulițe și iconițe, tipărituri bălțate, din Rusia, pe care se puiteâ vedea atât Raiul cât și Iadul. Acest din urmă găsiâ cei mai mulți admiratori, fiindcă de obiceiu artiștii an mai mult talent pentru înfățișarea celor din Iad, decât pentru înfățișarea celor din ceruri, și se pricep, să arate acel loc de scrâș- nire a dinților, cu mai multe amănunte, decât locurile necunoscute lor, unde cântă heruvimii și serafimii! Duhurile cele mai oțelite dintre Amăuți. făceau glume grosolane asupra deosebitelor păcate, și asupra pedepselor, care le așteptau, pe când cei mai săraci cu duhul își arătau unii altora, cu groază, cum se frig și se prăjesc cei păcătoși, cum se trag în țeapă și cum sunt tăiați în ciosvârți.

Ostașii cari fuseseră în curte, se îmbulziau acum-să iasă afară și strigau, să intre ceilalți înăuntru! O poruncă dela Vodă! — Jianu! — Comorile lui Jianul — O mie de mahmudele pentru acest tâlhar!

împreună cu gloata de oameni, cari intrau, fură duși și cei doi călugări înlăuntrul curței, unde Cârc Serdarul ședea tot iîn pridvor, și își ștergea sudoal- rea de pe fața lui roșie ca jeratecul, atât de mult sbierase la Arnăuți. Avea o frică îndoită, și dfe la-mandi și de Jianu, de aceea întrebuința toată retorica sa, spre a împinge pe lefegii, cu tot zorul, să câștige acei bani, știind că vitejia lui însuși, nu

' putea să-i însuflețească, cum știau aceasta și poterașii. De aceea se arătară doi Albaneji, din cei mai fioroși, la dreapta și la stânga Cârc Sărdarului, unul anume Nerses Kerkorian, și celalt Melicon Torosian, căpitanii lui. Aceștia se bucurau de mare cinste printre lefegii, din pricina însușirii neamului lor, fiindcă aveau nevoie de foarte puțin somn, și fiindcă în mijlociii nopții, ia cel mai neinsemnat prilej, puteau să sară din așternut, având capul îndată iirnpede, și cu ochii rece-strălucitori. Perva- nogiu le și plătise din lada isprăvniciei, — un dar îmbelșugat, și se bizuia acuma mult pe vitejia lor.

După ce citi, de a doua oară, porunca domnească, aducând-o întâi la frunte și apoi la buze, și după ce mai vărsă un puhoiu de blesteme pre capul Căpitanului de haiduci, 'Cârc Sărdarul se retrase, istovit, în odaie, și se trânti pe un divan cerand să i se aducă cafea și o narghile. Pe Albaneji îi însărcină, să afle, cam care sunt gândurile lefegiiior.

După un foarte scurt timp, Nerses Kerkorian se întoarse, spunând, că.potera dorește să fie pornită chiar mâine în urmărirea haiducilor, fiindcă un călugăr bătrân, care umblă cu icoane de vânzare Și cu mătănii, le-ar fi proorocit, la doi Arnăuți, că e-t au să vadă în curând comorile lui Jianu.

— „Tine le-a prooroțit asta?” strigă Pervanoglu, care era superstițios, „Carnacsi! sa vina ațela îndată aiți”.

Când intră moșneagul în odaie, cu adâncă plecare, Cârc Serdarul i sărută mâna și urmă apoi îndată grosolan: „Zițe ca tu ești ațela, care te prițepi sa ghițesti-viitorul în gind, tu cu barba alba! Scoate, bre, si arata știința ta, ca s-o ved si io! Dar să nu spui careconva mințiuni, finca eu am putere si te pedepsesco, daca prooroțiele tale nu sa indeplinesco intocmai, si ie pedepsesco asa, cum se vede la icoanele, te le vinzi lui. Ha ha ha!

— „Știu, milostive boierule, că ai mare putere, răspunse călugărul, cu glasul smerit și răgușit, ca al unui moșneag, și-și plecă barba, albă ca zăpada; pe brațele încrucișate. Puterea face pe om neincrezător, fiindcă el vede tot mereu împrejurul său minciuna și lingușirea; Și de-aceea sunt hotărit să-ți dau dovezi, cât sunt de adevărate, și cum spun numai drept, acele duhuri, cui care am a face eu. Le voi cere, să ne desveliască, chiar acum lucruri ascunse din trecutul tău”.

Pervanoglu se cam strâmbă.

—„Nu fațe tocmai trebuința înainte! Proproteste alte lucruri” zise el, guițând ca un purcel, și înfundându-se în perinele de pe divan, pe care i Ie așezase o slugă împreună cu Nerses, care-l adusese pe călugăr.

Apoi se petrecu deodată o schimbare în fața -moșneagului, așa încât lui Cârc Sărdar începură să-i treacă ca un: fel de ace de ghiață prin șira spinării și un fel de împunsături, care-i plăceau. Se părea, că prin întregul trup, învechit, al solomonarului se revărsase o putere de oțel. El stătea, cu ceafa aplecată în jos și cu capul- întins înainte asemănat cu o fiară, când se pleacă gătindu-se, să facă o săritură pe pradă. Ținea ochii în jos, ațintiți la un singur loc, și glasul lui, care cu puțin mai înainte era slab, începu acum să fie mai- aprins, spunând vorbe neințelese de fermece și care su-nan ca un șiroiu, ce cade în depărtare. Deodată ochii lui începură să arunce scântei și brațele lu se ridicară spre tavan, în mânecile largi ale rasei. Le aruncă, bătându-le cu putere pe deasupra capului, fiindcă la chemarea duhurilor, vorba trebuie să fie ca tunetul, ochii ca fulgerul șî manile ca vijelia!

— „Pleacă, pleacă de aici! Dute înapoi în gâtlejul Iadului, tu, Duhule al minciuni!” strigă călugărul. „Nu pe tine te-am chemat, ci pe Duhul adevărului! Tu vrei să-l depărtezi pe cel bun de aici! Dute înapoi în cotlonul de smoală ferbinte, unde se mistuesc si se topesc hoții și asupritorii, înșelătorii, desfrânat și răpitorii de femei! Taci, taci nu mai aruncă. învinuirile tale, ca un puhoiu! de flăcări în urechile mele! Bunul Cârc Sărdar nu este al tău, degiaba întinzi ghiarele tale după el... ”

Mișcările feții și mișcările brațelor, pe care le făcea moșneagul erau așa de îngrozitoare, încât se părea, că el, în adevăr, se luptă cil un dușman nevăzut, pe care vroia să-l depărteze de lângă divan. Dar într-acestea se apropia tot mai mult de Pervanoglu.

Alb, ca spuza de cenușe, cu ochii înnămoliți, Greul rămăsese mai întâia încremenit pe divan, apoi se ridicase în' genunchi și se țâră, cui greutate, și eu mare zor, spre cel mai din fund colt al' divanului.

Sluga căzuse la pământ, căpitanului albanez îi, tremurau vinele. El ar fi sărit orcând, îmipotriva’ a zece dușmani, dar la ce puteau să-i slujească puterea și armele lui împotriva Unui duh, dacă chiar și un fermecător, și încă un om sfânt, a fost biruit ie Al. Călugărul ajunsese acuma alături de divan, sări pe el, și strigând cu glas tare: „Iacă Iadul, vine spre noi!” se aruncă peste Cârc Sărdarul, spre a-l apăra.

Deodată se auziră două urlete! Apoi geamul de lângă divan’ se sparse, zăngănind, și, ca o pasăre, uriașe, neagră, călugărul, sbură afară în întunerecul noptei.

—„Ucigă-l Crucea! țipă Amantul, căzând în genunchi și acoperindu-și fata cu palmele.

Se auzise, în toată casa, zgomotul din odaia Cârc Sărdarului. Când intrară slugile și Arnăuțti înlauntru, găsiră pe Pervanoglu, mort, în coltul divanului, cu un cuțit înfipt. în piept, pe al cărui tăiș, după ce se scoase, se citea cu slove vechi: „IANKU-JIANU”

Când Mereanu auzi seninul, înțeles dinainte, adică trei cântări de cocoș, pe care știa Alexe să le facă de minune, el părăsi cârciuma din pădure, — și ieși afară întru întâmpinarea lui Jianu și a tovarășului său.

În cârciumă erau cârciumărul, un fel de om morocănos și o femeie frumoasă.

— „Adu iute vin și ceva de mâncare! strigă Mereanu.

— „Ăștia sunt prietenii tai? mârmăl cârciumarul, măsurând pe oaspeții cei noui, de sus până jos, și arătându-se cam supărat de înfățișarea lor.

— „Lasă vorba, adu ceva de băut! strigă Mereanu.

— „Du-te în pivniță, Domnico! se răsti cârciumărul Ia nevasta Iui. Ea luă o cheie din cuiu, un felinar, și ieși din odaie.

Jianu aruncă ipingeaua sa pe brațul lui Alexe, și se așeză -într-un colt. Toată ființa lui părea ca adâncită într-un întuneric de noapte.

— „Andrei”, zise Mereanu, „arată băiatului unde să adăpostească caii”.

Cârciumarul ieși afară cu Alexe, și Mereanu se așeză în fața lui Iancu la miasa, scoase punga cu tutun dela brâu și își umplu luleaua.

După câtăva vreme făcu și Iancu tot așa. Atunci cuteză Mereanu să întrebe: „Ei Jiene, s-a făcut isprava?”

Iancu întinse mâna, cerandu-i foc, apoi dădu din cap. Și iarăși se făcu o lungă tăcere, posoromîtă, între cei douî căpitani, ca un perete, pe care știa Iancu să-l ridice între dânșii, amenințător, ori când vroia.

Celălalt haiduc știâ aceasta, și ’i lăsă îh pace. Se purta chiar, pare că tovarășul lui nici n-ar fi de față. Îndată ce se întoarse însă frumoasa iDomnică, el începu să glumească cu dânsa.

Ea pregătiâ masa, umblând prin cârciumă, încolo și încoace. Sună farfuriile, blidele și ulcioarele.

Și răspundea Ia glumele lui Mereanu cui vorbe scurte, și tot în bătaie de joc. Câteodată privirile ei se îndreptau spre musafirul cel tăcut, care rămăsese dator, șă-i recunoască frumusețele, cum era obișnuită. Capetele năframei' celei negre, împodobită cu trandafiri roșii de pe margini, pe care o purtă pe cap, în felul Ardelenesc, legată ușor pe deasupra strălucitorului ei păr castaniu, i sburau pe spate în iuțeala, cu care se mișca în jurul mesei lui Jianu. Purta o laibărica neagră de catifea, fără mâneci, deschisă puțin pe pieptul ei plin. Dedesup-tul laibăricei avea o cămașă, albă ca zăpada, care înconjură, în cute măruntele ca niște raze, gâtul ei rotund și trandafiriu, și ale cărei mâneci umflate, erau suflecate până din suis de coate. Peste fusta albă cădea, în fată și îndărăt, câte o fotă îngustă, neagră sadea. Alăturarea acestor două fete, albul cu negrul, din portul ei simplu, dar frumos, o prindea de minune.

Mereanu o rugă să cânte, cerându-i cântece haiducești, de cele mai nouă.

Domnica se învoi, cu atât mai bucuroasă, cu cât deșertăciunea ei doriâ să aibă biruință asupra nepăsării, pe care i-o arătase celălalt musafir necunoscut. Ridicând glasul său de mierlă, începu să cânte:

Ati auzit de un Jian, De un hoț de Căpitan. I-e murgul cam nebun. Trece Oltul ca pe drum'.

Ea cântă, cum Iancu Jianu s-a făcut haiduc, și cum, are milă de cei asupriți, cum fetele visează de ei, fiindcă cine iubește un haiduc, face o faptă plăcută înaintea lui Dumnezeu, și fiecare din ele și-ar dă vieata, pentru a putea să petreacă numai o-noapte, în brațele lui, — cum. flăcăii lasă plugul și iau pușca, ca să învețe dela Jianu, cum să sdrobească pe Cațaoni.

Deodată îi căzu o ploaie de galbeni pe umeri. Ea se întoarse repede, fiindcă până atunci stătuse cu

spatele spre posomoritul de colo, din colt, și cântase numai pentru Mereariu, care ședea în tata ei, și care acum începu să rîdă cu poftă. Privirea ei se întâlni cu ochii lui Jianu. Fulgerile care porneau acum din acești ochi, pătrundeau, prin tot trupul tinerei femei.

— „Cine a făcut acest cântec?” întrebă Iancu'.

Ea dădu din umeri. „Nu se știe. — Când se ivesc bărbați viteji, atunci ies și cântecele, ca din pământ!”

Jianu ’și trecu cu palma peste rrunte și-’și aruncă pletele spre spate, par-că ar fi vroit să se scuture de o povară, care-l apăsa. „Mai cântă-mi-l încă odată acel cântec!” zise el.

Manile ei se răciră, și inima i se sbăteâ 'îu piept, îmbătată de izbândă. Viersul ei era acuma și mai răsunător, vorbele mai pătrunzătoare, și când isprăvi,. văzu deodată pe Iancu stând înaintea ei, și apucând-o de umăr. El o strânse la pieptul său — și apoi fugi afară.

Cârciiimăreasa rămăsese fără suflet. Cu ochii aprinși, se uita, încremenită, după el, — pe când Mereanu rânjiâ pe sub mustață.

Tocmai intra, greoiu, cârcrumarul în casă. „Spune-mi acum”, începu el să ocărască, „spune-mi, Merene, cine este acest mojic, pe care mi l-ai adus tu Ia casa mea? Dela.nătărăul acela.-dela cai nu pot să scot nici o vorbă, el face pe grozavul, și zice, că n-are poruncă, să-mi spună numele stăpânului său. La urma urmelor, asta este casa mea, și poate am dreptul, să întreb pe cine primesc supt acoperișul meu, căci tot eu trebuie să răspund înaintea stăpânrii și a ciocoilor, când vor afla. că tu și cu tovarășii tai, găsiți găzduire aici. Mojicul acesta”, el arată cu capul spre ușe, „era cât p-aci să mă răstoarne, când a ieșit afara în tindă!”

— „Mai bine tine-ti gura și fii mulțumit”, răspunse Mereanu, scurt, adunând cu vârful pici o r ului o grămăjoară de bani de aur de pe jos.

Cârciumarul îugenuchiă;

„Ce-i asta?”

— „Un dar din partea acelui mojic, pentru un cântec, pe care i l-a cântat nevastă-ta!” răspunse Mereanu.

Acum își regăsi și Domnica glasul: „Cine gste el, nene Dumitre?”

Mereanu o mângâia pe bărbie: „Cine sa fie. T-ei pomeni c-o fi chiar ăla, care trece călare prin Olt!”

— „Iancu Jianu!” strigă ea..

— „Iancu Jianul”, zise cârciumarul, ca un răsunet posomorit, și ridicând ochii în suis cu mirare.

— „Chiar el”, răspunse Mereanu. „Prin urmare băgati-vă mințile în cap și slujiti-l cum se cade..Nu e tocmai în toane bune, fiindcă vine dela Râmnic, unde a trimis pe Cârc Sărdarul Pervanoglu pe cealaltă lume”.

Când se întoarse după câtva timp Iancu iară îir cârciumă, zise lui Mereanu: „Caii noștri sunt morți de osteniți, trebuie să ne dea cârciumarul alți cai”.

Celălalt haiduc nu răspunse îndată. Domnica îngălbeni. Andrei însă zise, cât putu de politicos și de supus: „Cum poruncești, stăpâne, dar, să am iertare, fiindcă ne-a spus fratele Dumitru, că D-ta ești vestitul Căpitan că vii din Râmnic, n-ai face

mai bine să rămâi aici, până vom afla în ce parte au. apucat-o.prigonitorii?”

Iancu măsură pe cârciumar cu ochii, de sus până jos. El nu-i plăcea, dar gospodăria lui, pe cât se putea judeca noaptea, i se părea finută cu bun rost.

— „Nu e tocmai proastă vorba asta”, zise Mereanu.

— „Dar e de prisos”, răspunse Iancu. „Noi suntem mimai trei, și prin urmare ușor putem sa scăpăm de orice urmăritori'.

— „Să mă bată Dumnezeu și să mor acum aici, pe loc, zise Andrei iară, „dacă nu sunteți mai bine ascunși aici, Ia mine, decât în fundul pământului! De cumva ar veni potera pe aici, am niște ascunzători minunate. În pivniță sunt douăsprezece ză-eători mari, dintre cari două sunt goale. Am și o cămară, sus în podul de fân, care e sigură de tot.

— „Înțelegi D-ta, boierule Iancu, zise Mereanu, care vedea din ochii Căpitanului,” cum începuse să se gândească, că acest om își pricepe meseria de cârciumar, „eu și cu Alexe ne ascundem, la semnul cel dintâiu de primejdie în butoaie, iar D-ta te duci în cămara aceea din pod și dormi acolo liniștit. Dar n-ai mâncat încă nimica astăzi.

Iancu se așeză la masă.

— „Fă patul pentru boierul, porunci Andrei nevestei sale, „și într-aceea am să văd eu de butoaiele din pivniță.

După ce rămasera cei doi haiduci iară singuri, Mereanu zise: „ șiret. E de djmxi

Carciumani din Ardeal, oamenii aceia sunt muncitori. Pentru ce crezi, că și-o fi luat, morocănosul, o femeie așa de frumoasă? Pentru ca s-o tină cu halvită și să-i cumpere haine frumoase? Atunci nu-l știi cât este de sgărcit. El are nevoie de Doirunica ca să atragă lumea, și mai ales ca să orbească pe boierii vistieriei și pe cei cu potera, ca să nu. vadă, ce se petrece pe aici, în hanul lui”.

— „Ptiu! fire-ar al dracului!” zise Iancu.

Mereanu își răsuci mustața, spre a ascunde un zâmbet. Bine se apără marele căpitan!

După un răstimp, în care fumasera amândoi, tăcuți, Mereanu zise, pare c-ar fi vorbit singur în sine: „Fiecare pasăre își are cuibul ei. Chiar și vulturul”. Și după puțin iară cu un fel de hotărire: „Aș dori, Căpitane, să-ți găsești și D-ta o ibovnică”.

Iancu ridică ochii în sus și răspunse netulburat: „La ce?”

— „Unde ar găsi, altmintrelea, odihnă un om, ca de alde noi?”

— „Eu n-am vreme să mă odihnesc, și' nici nu

mă simț ostenit”

— „Cine e ostenit' vara!” răspunse Mereanu.

„Dar ce ne facem iarna? Dacă nu arde undeva o lumânărică în fereastră, ca semn că ne așteaptă drăguța, ia vatra caldă, putem să alergăm prin viscol, luându-ne la întrecere eu lupii! Banii nu pot să ne acopere ascunzătoarea așa de bine, ca iubirea unei femei”

Jianu nu răspunse nimic.

— „Ești Căpitanul nostru”, urmă Mereanu, stăruitor, „și no» trebuie să știm, oricând, unde să te găsim. Dacă umblii și iarna, ca.vara, dîntr-un loc într-altul, căci, crede-mă, fără o ibovnică nu vei putea să ai 'încredere, vreme mai îndelungată, în nici o gazdă, atunci adesea va fi peste putință pentru noi să te găsim'.

— „Suntem în luna lui Mai”, îi scurtă vorba Iancu.

Se reteză prin urmare orice altă lămurire despre folosul unei ibovnice pentru un haiduc.

În cămara de lângă podul cu fân, mirosia a lemn de brad și a arșiță. Cămara era făcută de scânduri nouă. Jianului i se păru la început, că trebuie să se înece, fiindcă toată căldura de peste zi.era închisă în acest loc foarte strimt, și fiindcă nu se putea deschide fereastra, ca nu cumva să se vază, de-afară, vreo rază de lumină. Oblonul era făcut astfel, încât nu se putea deosebi de ceilalți perefi de jscânduri.

Așternutul cel proaspăt mirosiâ a sulfină, cu ale cărei flori țărancele își presară rufele, când le așează în lăzile lor..

Jianu își aruncă hainele depe sine, și se întinse în pat.

Dimpreună cu mirosul plăcut, al sulfinei îl împresura și cântecul:

Ați auzit de tin Jian. De un hotde Căpitan.

Cu mult mai adânc, decât își mărturisia însuștf, dară-mi-te să fi spus aceasta Ia altcineva, îl atinsese moartea- Ilenei și vederea ei în cosciug. Jertfa întârziată de răzbunare, pe care i-o adusese sărmanei martire, i se părea acuma sălbatică, și făcută fără niciuu scop. Faptul de făsbumare fusese săvârșit, dar nu mai putea schimbă nimica la cele petrecute! Dacă s-ar fi putut să osândească pe Pervanoglu, pe fată și în vileag, vestind aceasta la toti ticăloșii, drept o pilduire îngrozitoare, și să dea ciocoilor priveliștea înspăimântătoare a acestei ucideri, atunci ar fi simțit poate o mângâiere în sufletul său. Așa însă, culm trebui sa aducă la îndeplinire dreapta lui făptuire, noaptea, pe ascuns, și cu istețime boțească, ca orice borfaș, — asta ’l scârbia!

Venise atunci cântecul Domnicăi ca dovadă de iubirea și recunoștința oe Ie avea poporul pentru el, și în deosebi mângâietor sună' din gură ei frumoasă. Aceasta îi ridicase lespedea depe piept șt simția, că-l încântă, ca să adoarmă.

Sosirea cârciumarului îl deșteptă.

— „Au plecat”, îi spuse Andrei,

— „Deschide fereastra”, porunci Iancu.

O lumină roșie aurie de seară pătrunse în cămară.

— „Cine a fost aici?” întrebă haiducul.

— „Un buluc-bașa cu o sută de Arnăuți, Ei sunt împărtiti în trei cete și se îndreptează în trei părți: ' una spre Miazănoapte, spre Câineni, alta spre Apus, la Târgu-Jiului, și cea de a treia, care a fost aici, în spre Miazănoapte-apus Ia Horezu. Am scăpat de ei numai cu bani grei”.

— „Asta a fost o prostie din partea ta!” strigă Jianu Ia cârciumar, „prin aceea că le-ai dat bani, te-ai dat de gol”.

— „Iartă, stăpâne milostive! Când. zic bani, înțeleg preț de bani!”, qercă s-o dreagă Andrei'. „Au tabărît pe mizelările mele și pe vinuri, ca niște locuste. Pe unde trece potera, se văd urmele, par-c-âr fi trecut Turcii lui Pasvantoglu”.

— „Ajunge”, zise Iancu, pierzând răbdarea. „Ai să fii despăgubit”.

Apoi ieși afară. În grajd ținură haiducii sfat, și! hotărîră, să pornească îndată la Polovraci. Cum-parară dela cârciumar sarici și pălării de pâslă negre, cu marginele late, cum le partă ciobanii oltenești, și-și schimbară șelele lor căzăcești, îmbrăcate cu piele, cu altele de lemn, atârnând pe deasupra lor desagi de pânză.

La urmă întrebă Jianu: „Unde e cârciumăreasa?”

Ea nu se mai văzusue, după plecarea Arnăuților, de vre-o trei ceasuri; Bărbatul zicea, mârâind, că negreșit se va fi ascuns undeva în casă, leneșa.

Iancu se duse înăuntru și strigă tare în tindă: „Domnico!”

O ușe se deschise, dar numai crăpata. EI intră în odaie.

Mereanu, care ședea în cârciumă, spre a mai înghiți o dușcă de vinișor, înainte de plecare, auzi, din odaia aceea mai întâiu un plânset încet, apoi glasul lui Jianu', care făcea unele întrebări scurte, poruncitoare, și în urmă înjurăturile lui, un țipăt al femeei, ce străbatea ascuțit prin ușa, deschisă acum de tot, și strigătul detunător al lui Iancu, chemând pe cârciumar, pe care-I trase înlăuntru în cârciumă.

— „Ascultă, Andrei!, îi zise el, cu acel glas aspru stăpânitor, cum! suna vorba lui, când era mânios, „să mii cumva să mai cutezi, vreodată, să precupetești trupul femeii tale pentru al tău folos, ori de ce fel ar fi, nici chiar, dacă ar fi să-ti scapai mârșava ta viată! Cât privește vieafa mea, eu n-am nevoie de ticăloasele tale tir tipuri. Eu mi-am scăpat-o destule ori din, ghiarele poterii. Na-ti plata, zgârcitule șt murdarule”, și-i aruncă în obraz cea din urmă pungă de mahmudele ce-i mai rămăsese. „Și să nu cumva să încerci, după plecarea noastră, să chinuești fem,eia ta, — să știi că Ianeu.lianu, află tot, ori când vrea, și deodată te pomenești cu mine în spate, și te fac piftie! Ți s-ar putea întâmplă asta și acuma chiar, dacă nu te duci dracului îndaiă, să nu te mai văd!”

Ușa sburâ înlăuntru, și cârciumarul sbură afară.

Sforăind se preumblă Ianeu, de câteva ori, în sus și în jos.

Mereanu ascultase, încremenit, și clătină apoi din cap plin de uimire. Mânia Căpitanului său! avea î o putere, pe care n-o mai văzuse la nici un alt orrt. Unii oameni, Ia mânie, se fac de rîs, pentrucă strigă peste puterile lor, sau se îneacă de harțag. Dar mânia lui Ianeu isbucnia șî tuna ca o groaznică furtună.

Mereanu împinse binișor un pahar de vin roșu de partea cealaltă a mesei, pentru ca să-l vază tovarășul și să-l bea, și zise apoi: „Aferim! Și-a primit piața sdravăn ticălosul! De mult i-am dorit eu una ca asta”.

Vaideni se numia satul de munte, în care sosise buluc-bașa cu oamenii săi spre seară, și hotărîse să să facă acolo popas. Aproape toată -noaptea trecută fusese pe drumuri, fără ca să descopere cea mai mică urmă a tâlharului de Iamcu Jianu. Satele erau rare și oamenii îndrăciți, nici cu amenințări, nici cu, bătăi nu le putea stoarce răspunsuri, cate să mulțumească. Aici, în Vaideni, vroiâ buluc-bașa să-și îndeplinească slujba mai pe îndelete. Eră o cârciumă în sat, ca în toate satele mănăstirești.

Ieșise satului numele „Vai-de-ei”, fiindcă igumenul grec al mănăstirii Bistrița, din apropiere, luase țăranilor tot pământul, și îilacuse clăcași, din moșnenii, cum fusesera mai ’nainte. Spre a săvârși această treabă, el își cupipărase cu' bani, delai Patriarhul din Țarigrad, un blestem cumplit, cu care amenință' întregul sat, cu cele mai veșnice pedepse din iad, dacă nu vor fi următori la poruncile Sfin-tiei Sale, Igumenului.

În cârciumă, așa dară, își făcu conacul buluc-bașa, și porunci, mai ’nainte de toate, cum să i se. pregătească cina, și ce trebuia să-i aducă tot satul de ale mâncării. Fiindcă aceasta ar fi putut însă tine cam multă vreme, cum erau casele împrăștiate pe amândouă malurile rîpoase ale rîuletului Luncavătu, și spre a Ie pune aripi la vătășei, căpitanul Arnăuților chemă șase din bătrînii satului, și le spuse, că-i va pune îndată la chinuri, dacă nu vor îi aduse, eu destulă grabă, toate zahererile trebuitoare. Se înțelege, că strașnicul boier, un Albanez cu pielea ca șoriciul, și cu niște mustăți aspre, ca părul diir coarna porcului, mai avea trebuință și, de câteva femei tinere, spre a se înveseli, atât el, cât și oamenii lui.

- Odată cu vătășeii, pătrundea, ca în zbor, și groaza prin satul Vai-de-ei. Trei ciobani călări, cari intrau în lumina roșiatică a serei în sat, vedeau cum bărbafii și femeile alergau de prin curți la vale, sărind peste malurile înverzite, și cum se grăblau să ajungă, cât mai iute, la cârciumă. Fiecare ducea câteceva: care o corfă cu ouă; care o pereche de pui, care o oală cu unt, care ulcele cu miere, sau ulcioare cu lapte, cât o legătură de ciapă, sau altul un purcel guițător.

— „Cui duceți toate astea?” îi întrebă unul dintre ciobani.

„A sosit potera în sat!” răspunse un bărbat, care trecea în fuga mare.

Pe o văgăună scoborâ o ceată de oameni foarte ciudată. O babă împingea înaintea sa o fată tânără, care plângea și înaintea lor pâșia, posomorit un țăran înalt. Călăreții le tăiară calea, și Mereanu le zise: „Mă frate Tomo, da unde îti târăști tu fata?”

Țăranul se uită în fata vorbitorului pe sub pălărie. „Of! Frate Duumitre”, răspunse el încet, „pentru numele lui Duminezeu și al tuturor Sfinților, nu rnă zăbovi acum! Pe tata l-a prins buluc-bașa și pune să-l chinuiască, dacă nu-i aduc fata”.

— „Aș mai vrea s-o văz și asta! zise al doilea cioban.

Iar Toma, uitându-se repede în sus, îi răspunse: Și de-ai fi tu chiar Iancu Jianu, pe care-l caută ei, totuși nu e nimica de făcut! Sunt peste o sută de inși”.

— „Sunt Iancu Jianu!”

Atunci țăranul î.și făcu cruce: „Fugi, boierule, fugi!”

— „Adică voi toti din satul ăsta ticălos, sunteți numai niște babe, care se bocesc?” strigă Iancu la ei.

Țăăranul începii din nou să se jelească: „Boierule, D-ta ai avut totdeauna milă de omul sărac. Te rugăm cu lacrămi, fă-p pomană cu noi acum, și caută-ți de drum!” și apiicându-și fata de umăr. oftă plin de groază: „Vezi, sfințește soarele L înainte!”

— „Nemernicule! scrâșni Jianu, iar când Mereanu ridică umerii, el adaoser „Și tot avem să încercăm

Unde lunca era mai largă, acolo era așezată cârciuma. Din curtea ei ieșiau, și se revărsau oamenii și caii până Ia malul Luncavățului. Din fețele hainelor se deosebia, în amurg, numai roșul înflăcărat al ipingelelor poterașilor, albul maramelor femeiești și al cămășilor bărbătești.

Printre lefegii, care-și băteau joc grosolănește, se strecurau, tăcuți, locuitorii din sat cu darurile lor.

În pridvor ședea buluc-bașa, Tonta. Îi căzu la picioare rugându-se: „Stăpâne, fie-ti milă de mine, iată ani venit așa cum' ne-ai poruncit Fie-ți milă, și dă voie să lase pe bătrânul meu tată, să vie cu mine acasă”.

- „Da știu eu care e câinele de tată-tău?” se răsti la el buluc-bașa. „Du-te și cautăți-l. Una însă vo spun”, strigă el, fiindcă se adunasera acuma mai multi țărani, „toti sunteți buni de spânzurat. Sunteți gazdele hoților și tovarășii lor! Știu-eu ce știu! Ocârmuireâ ne poruncește: să pornim, să prindem pe blestemății aceia de haiduci. Dar mai intâiu ar trebui să ne împuternicească, să dăm foc satelor. în cari se ascund acei tâlhari mai bine, decât prin păduri! Știu eu ce știu? Ar trebui să vă pun in țeapă pe toti, iar nu să vă dau voie, să-mi aduceți peșcheșuri. — În țeapă, dihăniilor!”

Și Toma săruta pământul dinaintea picioarelor milostivului, și-i mulțumi, umilit, pelitru marea bunătate, pe când fata lui fu împinsă de bunlcă-sa în iatac.

Prin mulțimea de oameni și. prin întuneceala, care începuse să se lățească, rămăsese nebăgată în seamă sosirea celor trei ciobani călări. Ei trecură râulețul si își priponiau acum caii lor în hățișul din vale. Alexe fu trimis în 'cârciumă cu însărcinarea, să cheme pe câțiva țărani afară.

Când veniră, ei se aruncară Ia picioarele haiducilor, și un bătrân cu păr și barbă albă ca argintul, își ridică glasul obosit și zise: „Cu genunchi ple-câți și cu lacrimi fierbinți, vă rugăm, milostivilor, să părăsiți îndată satul nostru. Dumnezeu să vă

apere și să vă deâ bine. Aveți îndurare de nevoia noastră, și nu ne băgați în foc”.

— „Ia ascultă”, ’i tăia vorba Jianu cu asprime,

„ce iei de nerozii spui tu? Potera vă jefuește casele și vă siluiește femeile. Ce vrefi să vă mai falcă încă? Ce rău mai mare vi se poate întâmplă. Mai bine țineți cu mine, și să-i învățăm noi minte pe acei spânzurați!”

— „Of, boierule”, răspunse bătrânul, „în suferințele noastre nu-este alt ajutor, decât să răbdăm liniștiți, cum tace și rabdă pământul, când e vreme tare și furtună”.

— „Stăpâne”, zise un altul, „noi suntem ca oile, care trebuesc să lase, câte un floc din lâna lor, pe la tofi scaieții, orînduiti de Dumnezeu să crească Pe lângă drumul, pe unde trec”.

Jianu începu să rîză: „Atunci Dumnezeu să vă trăsniască cu fulgerele lui, căci de altceva nu mai sunteți vrednici. Cărați-vă de aici!”

Se strecurară cu toții, în tăcere.

— „Săracii!” zise Mereanu.

— „Taci din gură și tu!” îi răspunse Iancu supărat. „Cine nu vrea nici să se apere măcar, e vrednic să fie strivit supt călcâiu!”

— „Ehei!” oftă celălalt, „nu știu, de ai vorbi așa, dacă nai fi boier”.

— „Mama Dracului!” ține-ti gura!” strigă la el Jianu, mânios. „Știu, tot atât de bine ca tine, ce este mila. Mi se pare, că am dat destule dovezi”.

În toane și mai rele, de cum plecase din Polovraci, se întoarse Iancu acum înapoi.

Nu-i mai făcea nici o bucurie, când sosiau oamenii, trimiși de el în zilele următoare dela Câi-neni, Horez și dela Târgul Jiului, aducându-i veștile, că cetele cele trei de poterași au fost urmărite de haiducii aflători în acele părți, și că au fost înșelate și risipite, așa încât s-au întors la Râmnic, prididiți de spaimă, și spunând, că Iancu este pretutindeni în aceeaș vreme.

Iancu ședea în peștera lângă foc, și după ce vestitorii plecasera iară, el începu să rîză cu amărăciune. „Comedie, coțcării! Să amăgești potera? să înșeli câțiva bețivani, să ucizi pe ascuns, câțiva pungași? Asta e toată isprava ce-o facem noi. -Pentru! aceasta, ne punem noi vieața de mii de ori în joc, pentru aceasta îmi mistuie focul sângele inimei mele, ceas cu ceas? Acei, cari aud de asemenea lucruri, cască gura mare și se miră, iar acei cari ar trebui să ne dea ajutor me milogesc: „Boierule, caută-ți de cale, și nu ne pune în primejdie, ca să trebuim să fim și noi bărbați!”

Când Mereanu îl vedea în asemenea toane, nu-I prea înțelegea și folosiâ cel dintâiu prilej, ca s-o șteargă la Ruxandra.

Jianu rămase astfel singur cu părintele Damaschin.

Luna plină își răvărsase lumina peste toată valea Oltețului, și Iancu ședea pe o piatră dinaintea peșterei.

Schimnicul făcu, ceeace nu mai făcuse niciodată până atunci. Se așeză lângă musafitul său, și amândoi se uitară câtva timp, tăcuți, la râul spumegător în vale.

Părintele Damaschin începu în sfârșit vorba: „Vrei să-i dai slobozenie poporului din Țara ta?”.

Haiducul simtia trecându-i prin tot trupul, și cald și rece, în. acelaș timp, și deodată strigă înflăcărat: „Știi tu, cum s-ar putea face asta?”

Bătrînul clătină încet din cap: „Dar a știut o unul, unul dincolo, Ia noi, unul — acum treizeci de ani”.

— „Cine a fost acela?” întrebă Jianu.

Părintele Damaschin tăcu o clipă, apoi strigă cu glas tare, în noaptea luminoasă, îndreptat spre apa yâjâietoare: „Horia!”

Numele acesta frumos, abia deșteptă un răsunet în mintea lui Jianu. El își aducea numai slab aminte, că l-a auzit odinioară. Dar evlavia, cu care rostise părintele Damaschin acest nume, parcă voise să cheme un duh puternic și mare, îl făcu pe Jianu să asculte cu mai mare băgare de seamă. Nu-și mai abătu privirea o singură clipă dela fața luminată de lună, a sihastrului. Fiindu-i frică, că moșneagul va cădea iarăși înapoi în gânduri și tăcere, ca de obiceiu, îi puse mâna pe umăr și îl întrebă: „Dar cine a fost Horia? Ce însemnează numele ăsta, care nu se găsește în călindar?”

— „A fost un om de omenie! El, când tăia lemne în pădure, și când cosia fânul în luncă, cântă cântecele noastre din bătrîni, de aceea ’i zicea lumea „Horia”, fiindcă „horea” Numele lui din botez a fost Nicula Ursu. Era din Alba și a vroit să scape -poporul Românesc din iobăgie și să cucerească iară Țara părinților voștri deși era numai un fiu de țăran?”

— „Era numai fiul unui țăran”.

—„Și a voit să supună pe boieri?”

—„Boierii de dincolo sânt de neam strein, nu sunt din acelaș neam cu noi, ei sunt Unguri, și țărănii Rumâni erau iobagii lor”.

Nările mișcătoare ale Jianului tremurau, ochii lui priviau, neclimtiți, la buzele moșneagului, pe când părintele Damaschin părea că vorbește tot ca păretele de stâncă din fața lor.

— „Și unui iobagiu, unui țăran, zise Iancu, „i-a venit gândul să desrobiască, el, poporul? Și cum mai ziceai, să cucerească înapoi Țara?”

Moșneagul dădu din cap afirmativ.

— „Să o cucerească înapoi? stărui Jianu. „da de unde știa el, că Țaia este a lui, a voastră, a poporului Rumânesc? ”

Damaschin își întoarse capul, alb, spre Jianu. și dacă mar fi fost fața lui înțepenită prin lunga' singurătate, ca și fata pietrelor, care-I înconjurau, ar fi zâmbit, iertător și cu mândrie în acelaș timp.

— „De unde știa? Dar de unde știe cerbul, că pădurea este a lui? De unde știe peștele, că rîul

este al lui?”

Iancu apucă pe moșneag de umăr: „Voi țăranilor iobagi, voi ați putut să cugetați astfel? Voi robilor, ați fost în stare să aveți asemenea voință? Voi, numai dela voi singuri, d-inde voi?”

— „Noi de noi, singuri!întări Damaschin, „noi țăranii, împotriva tuturor Nemeșilor și a întregei stăpâniri!”

Haiducul se lovi cu pumnul în frunte și gemu: „Dumnezeule din cer!'' Apoi se sculă și umblă de câteva ori, în sus și în jos, pe fâșia îngustă de pământ din fața peșterei. Oprindu-se deodată, strigă: „Să-mi spui deslușit! Cum a făcut acel Horia?”

— „De patru ori a fost la împăratul”.

-„La împărat?”

— „La împăratul Iosif al doilea, la Viena. Și a fost pe jos. Drumul ținea totdeauna opt săptămâni,încolo și îndărăt. În V-era trebiuâ să aștepte adese câte patru, cinci săptămâni, până să ajungă, să

s vază fața împăratului”. -

— „Dar ce avea să-i spuie împăratului?”

— „Ce avea să-i spuie?” strigă bătrîuul, și glasul lui pare-că semăna acum cu un tunet în depărtare. „Avea să-i spună: că nu mai vroimi să facem șase ziie în săptămână robot și să plătim toate dăjdiile către visterie, și pe deasupra încă și alte dări Nemeșilor, precum pasări, unt, bucate, —' iar pentru toate acestea să fim fără nici un drept în fața legilor Tării, — să fim ținuți ca vitele, să fim înjugați la plug, în locul boilor, când cădeau, să fim vânduți, ca niște dobitoace, și trimiși de pe o moșie pe alta, când, și cum, voiesc „domnii-noștri-de-pământ''. Mai avea Horia să-i,spuie împăratului,.

că noi cerem să fie recunoscuta și legea noastră, deopotrivă cu cea papistășească și cu cea calvinească, și să nu fim siliți să robim chiar în ziua de Sfintele Paști ale noastre, la domnii-de-pământ că preoții noștrii s-au săturat de a mai suferi rușinea de a se face din casele lor cotețe de câini pentru preoții calvini, fiindcă popa nostru era îndatorat, să tină câinii de vânat ai' popii calvinesc în curtea sa, și în vreme de iarnă, să-i ocrotească, chiar în odaie cu el. — Ca văduvele și orfanii noștri să nu mai fie lipsiți de dreptul de moștenire, și. după ce a încetat din- vieață capul casei, să nu fie isgoniți supt cuvânt: că țăranul Rumân are drept să numească al său, numai plata pentru munca sa, dar că pământul, pe care își are locuința, este al Nemeșului. — Pământul e al nostru, i-a spus Horia împăratului, noi l-am câștigat, cu sudoarea noastră, și l-am frământat eu sângele nostru, și aoum îl stăpânesc Nemeșii, și-l risipesc în desfătări. Ei risipesc banii noștrii și banii împărăției, nefăcându-i nici o sluibă pentru ei! Un neam. desfrînat și care nu dă nici un folos! Să plătească, și ei, dăjdii ca noi! zicea Horia. Noi nu mai vroim să fim iobagii lor, ci vrem să fim cătane ale împăratului”.

Jianu sta nemișcat, inima Lui se sbăteâ în piept, așa de tare, încât simtiâ dureri din pricina ei. Vinele gâtului i se umflau „Tată”, zise el aproape innecat, „și voi trăiați de multă vreme în asemenea robie?”

— „De două sute de ani și mai bine”.

Atunci strigă haiducul: „Și totuși n-ați învățat să rămâneți robi? N-ați, învățat, să sărutați mâna, care vă lovește, să lingeți țărîna, în care vă calcă?''

Liniștit i răspunse moșneagul: „N-am învățat!”

— „Doamne Dumnezeule!” Iancu își apăsă pumnii în tâmplele, care clocotiau. „Dincolo trebuia să mă nasc eu! Dincolo, unde sunt bărbați! Și ce-a răspuns împăratul?”

— ”Împăratul a spus lui Horia, că are dreptate, și i-a dat o cruce de aur și niște scrisori. împăratul i-a mai spus că poporul Rumânesc să se răscoale, și că pe viitor n-au să mai fie în Ardeal, decât numai slujbași împărătești Nemți, că nu vor mai fi Unguri, și că țăranii Rumâni vor fi slobozi și supuși numai împăratului”.

Iancu se uită lung și mirat la moșneag, apoi îl întrebă: „Așa a vorbit împăratul?”

Cu toată încredințarea, i spuse Damaschin și a doua oară: „Așa a vorbit bunul împărat losif Iui Horia! Crucea și scrisorile, pe care i le-au dat, le-am văzut și noi, cu ochii noștri”.

Deși Iancu clătina din cap la această poveste, el doriâ totuși să afle tot, ce s-a mai petrecut. Erâ nerabdător să Cunoască faptele, și zorit mai întrebă pe părintele Damaschim: „Atunci v-ați răsculat?”

— „Ne-am răsculat. Era toamna târziu, în anul 1784. Ar fi trebuit să ne răsculăm în primăvara următoare, dar ieșise vorba, și de aceea a trebuit să începem, înainte de ce să afle Nemeșii și să ne împiedece”.

— „Cine v-a dat arme?”

— „N-am avut”.

— „Și ați fost biruitori?”

— „Am dat foc la o sută și treizeci de curți Nemeșești”.

— „Horia era singurul vostru căpitan?”

— „Ei, dimpreună cu alți doi, cu Cloșca și cu Crișan, dar Horia era împăratul”.

— „Împărat? Dar împărat era Iosif al doilea, la Viena?”

— „Acela era împăratul nemțesc, — Horia: era împăratul rumânesc”.

Mirat de aceste răspunsuri hotărîte ale bătrînului țăran, Jianu își înfigea mereu mâna în păr, cu neliniște, și la urmă întrebă: „Ei, și cum a fost sfârșitul răscoalei?”

— „După ce am omorît foarte mulți Nemeși, ni s-a propus un armistițiu. În vrem-ea lui însă Nemeșii s-au adunat, ridicându-se cu totii, și au tăbărît, fără veste, asupra noastră cum eram împrăștiati. Au chemat și oștirea; care până atunci nu vroia să se miște din loc. Văzând așa, noi am doborît pădurile și ne-am întărit în codrii. Dar fiind vreme de iarnă, n-am putut să ne împotrivim prea îndelungat. Căpitanii noștri luară fuga spre munte”.

— „Și apoi?”

Multă vreme nu răspunse mtsneagul nimic. În sfârșit zise cu gias si iris, și ieșit din adâncul pieptului: „Horia și cu Cloșca au căzut prinși, au fost întemnițați, apoi osândiți, sfărâmați pe roată și tăiați în câte patru bucăți. Capetele lor și părți din trupurile lor, au fost înfipte în pari și puse întru vederea lumii, mai ales prin locuri, unde răscoala fusese mai înverșunată. După ei au, mai fost trași 9i alții în țeapă și chinuiți, sfărimați pe roată și spânzurați. Atâtea trupuri de oameni zăceau și putrezeau atunci pe marginile drumurilor, încât și caii -se speriau de putoarea lor!”

Jianu sta cu fata ridicată în sus spre fâșia îngustă de cer, pe care o lumina luna, deasupra chetei. Ținea acuma mâinile împreunate după cap, ca să-și lărgească pieptul și să poată răsuflă mai ușor. Rămase astfel vreme mai îndelungată, în tăcere. În sfârșit zise: „Voi v-ati luptat pentru dreptul, care-vi se cuvenia, noi nici nil mai știm, c-am fi având vreun drept. Voi ati învățat să muriți. Noi am 'învățat să mințim”.

Scârba îi sugrumă glasul. El lăsă brațele să-î cadă îni jos, și începu, din nou, să umble încoace Și încolo, pe marginea prăpăstiei. Deodată se opri înaintea moșneagului, care acuma gogiâ, cufundat în gânduri, și-i zise: „Dar dacă împăratul a fost de partea voastră pentru ce a lăsat atunci, să fie prinși căpitanii voștri și țăranii, și să fie osândiți?”

— „Poruncile împăratului ajungea în mâinele Nemeșilor și ale su.'Pașilor, ș-ei nu le aduceau la îndeplinire!” răspunse Damaschin.

— „Tot mârșavele lăpădături!” isbucni Iosif. „La fel și dincolo, cași dincoace!”

După câtăva vreme mai adăogă: „Spui, c-au fost prinși? Prinși, căpitanii, în pădure? — Aceasta trtț se poate. Nemeșii, slujbașii și lefegii nu cunosc pădurile. De alde noi. suntem totdeauna siguri în codri. Cum i-a prins? Cine i-a vândut?” strigă Iancu așa de înfierbântat par-c'ar fi fost vorba de o faptă petrecută ieri, și care l-ar fi privit deadreptui pe eh

Atunci se ridică moșneagul în sus, și ținând ochii încremeniți, par-că avea o vedenie, răspunse cu glasul slab: „Șapte inși dintre ai lor au săvârșit această faptă”.

Un rîs răsunător trecu peste Olteț, covârșind zgomotul lui, și Jianu strigă: „Oameni! oamenii'

sunt cu toții, și dincolo, ca și dincoace!”

Cu capul plecat în jos, cumi nu era obiceiul 'lui să umble, se strecură părintele Damaschin în peștera și se pierdu în chilia lui, cioplită din lemne groase și alipită de stâncă.

Iancu Jianu umblă mereu, un ceas după altul, în lumina lunii, necurmat, în sus și în jos, pe marginea prăpastiei. Faptele din acea răscoală, petrecute, înainte ou treizeci de ani în partea din Apus a Ardealului, se înfățișau acum, aprinse, dinaintea sufletului său, fiindcă oamenii întregi, și cu suflet bogat, pot să simță lucrurile trecute întocmai, ca și când ar fi trăit, ei, în acele vremi de demult. Ei au acea putere, care înviază morții, și care îmbi-nează legătura între ceeace a fost, ce este, și ceea-ce va fi în viitor. Din putinele vorbe ale lui Damaschin își alcătuia Iancu icoana lui Horia, ca pe a unui frate. Firește că multe din cele spuse de sihastru, îi rămăsesera neințelese. Astfel era și purtarea împăratului Iosif al doilea. Că acest împărat avea mai multă îngrijire de țărani, decât de Ne-meși și de slujbași, aceasta o pricepea Jianu. cum înțelegea și că pentru orice domnitor muncitorul simplu, care nici nu-și dă seamă, cât lucrează el spre desvoltarea tării sale, are mai mare preț, decât desfrînatul bogătaș, care are în vedere numai folosul său, și care nu vrea să slujească binelui obștesc, deși, tocmai el, ar avea mai multe mijloace decât ceilalți. Dar că- acel puternic Împărat să fi fost atât de slab, și să fi lăsat pe oamenii, cari s-au bucurat de protiguirea Iui, să piară așa de jalnic, aceasta n-o putea înțelege haiducul.

Nu s-ar îi mirat însă, de sigur, dacă ar îi cunoscut soarta și luptele sufletești, ale acelui nobil domnitor din casa Habsburgilor și 'luptele desnă-dăjduite ale acelui împărat, luminat, împotriva oamenilor din vremea sa, a „acelora cu coadă”. Luptele mari, pe care Ie dăduse acest idealist împoti4^ neclintitei prostii și a răutății dregătorilor săi, a boierilor și a târgoveților, a claselor acelor de oameni sătui, cari niciodată nu dau ascultare la po-vetile nobile, venite de sus, — ci numai coasele și ciomegiie, ridicate de cei de jos sunt în stare să le bage în cap ideia, că lumea nu stă pe loc, ci trebuie să înainteze mereu.

Pline de adâncă amărăciune sunt decretele iui losif, Rescriptele lui asupra acelor plângeri, pe cari le ridicau Nemeșii din Ardeal împotriva țăranilor Români, — „misera contribuens plebs”.

Se înțelege că este cam greu de crezut, că însuși împăratul ar fi însărcinat pe Hori-a, să facă răscoală împotriva proprietarilor de moșii, dar dacă n-a făcut-o tocmai prin vorbe, a făcut-o poate în gândul său.

Nicula Ursu, care, horind, cosiâ iarba plină de flori de pe plaiurile din Miază-Noapte ale Carpa-tilor, și care visă mereu de slobozenie și de dreptate, se poate prea bine că citise ceva în sufletul acelui visător, în soaunul împărătesc, care n-avusese odihnă zi și noapte, până ce nu desființase iobăgia în țările Iui.

Și aici, în- strîmtorile Oltetului, veghi?

acel neam ales, al visătorilor, cari, cu toate desa-măgirile și cu tot ce 'fac oamenii necontenit împotriva lor, totuși vor și nădăjduiesc să facă această lume la urma urmelor, mai fericită și mai bună, de cum este ea, în vremea lor.

La revărsatul zorilor, părintele Damaschin umblă șovăind prin peștera. Deși umblă încet, ca să nii deștepte pe Jianu, care se întinsese lângă foc, totuși, vârful toiagului său, greoiu, de corn, ticniă pe piatră, și Iancu se ridică deodată în coate. „Undee te duci?'' îl întrebă el. Bătrînul întinse mâna, par-că ar fi voit să se apere împotriva lui, și-i răspunse: „Pe viitor să fii tu singurul stăpân al acestei peșteri!”

Jianu simți atunci o lumină ca din fulger: cel care stă înaintea lui, cu fața uscată de pocăință, era unul din cei șapte, cari vândusera pe Horia! Sări în sus. Dar tot atât de grabnic se opri pe foc. Moșneagul aruncase toiagul din mână, se ridicase iară drept în sus, cu întreaga sa lungime, și întinse brațele, ca unul care-și așteaptă osânda sa în sfârșit, drept o mântuirei Jianu. înțelese, că vieața însăși îl osândise la moarte pe acest rătăcit, și că cei treizeci de -ani, petrecuți în pustietatea asta fusesera o pedeapsă mai grea pentru el, decât să se arunce cp o singură mișcare repede, în prăpastia Oltețului.

De aceea făcu împrejur, și se întoarse înapoi la foc. Se întinse iară jos, și-și trase căciula peste ochi.

Cu un oftat ostenit, sihastrul își ridică toiagul de jos și părăsi peștera.

În grădina mare, luminată de lună, stă liniștită casa boierului Vasile Moangă. Era una din cele mai frumoase din județul. Gorjiului, unde casele se făceau deosebit de frumoase. Pe amândouă părțile ale clădirii era câte un pridvor și bolțile lor, în formă de trifoiu, făcute de zid, se sprijiniau pe stălpișorii de ștejar, ciopliți frumos și înnegriți de vremuri.

La piciorul pridvorului creșteau, înalti și stufoși, trandafirii cei mai minunați, plăcerea boierului Vasile. Luna era așa de luminoasă, încât se puteau deosebi fetele trandafirilor, începând dela roșul cel mai întunecat, până la fata măceșului celui mai deschis, dela galbinul portocaliu, până la albul ca zăpada. Un roiu de luminici, verzui, se desfătau prin straturile de flori, și prin iarbă mai luminau și alții, bucurându-se de dragostele lor lucitoare.

Printre tufele de trandafiri și pe pajiștea de iarbă doui bărbați.umblau mereu, în sus și în jos-: unul, cel cu giubeaua deschisă, era bătrînul Moangă, iar celălalt, îmbrăcat cu un gherot scurt, era Tudor Vladimirescu.

Bătrînul deschise vorba: „Frumoasă, e frumoasă lumea asta, pe care a făcut-o bunul Dumnezeu'4..

Pe fruntea înaltă a lui Tudor se iviră câteva cute.

„Cine mai are vreme să vază, dacă lumea e frumoasă, răspunse el, în felul său aspru.

— „Dacă trăește cineva mult, găsește vreme”, primi drept răspuns.

Dar Vladimirescu nu era făcut pentru gândiri și răsgândiri, și de aceea întrebă îndată: „Vine și Iancu?”.

— „Dacă l-a găsit scrisoarea mea, și dacă îi va fi cu putință, are să vină negreșit”, zise Moangă. „Ba i-am scris, cât de mult dorești' să-l vezi, și i-am propus să avem întâlnirea la fierastrăul cel părăsit de lângă Sadu. Știi, că s-a pus un preț pe capul lui, de aceea este mai bine, să nu fie văzut aici, în oraș”.

— „Un preț pe acest cap?!” zise Tudor amărît, dar deodată rupse firul vorbei și se uită țintă dincolo peste livade spre pădurea întunecată. „Ce strălucește și ce sboară pe colo?” zise el șoptind.

Prin întunericul de subt frunzișul copacilor se mișcau un fel de steluțe mici verzui și îndată ce începură Moangă și cu Tudor să se uite mai cu băgare de seamă, văzură că lumina se mișcă, în cruciș și în curmeziș, chiar la marginea pădurei.

Aproape în acelaș timp zisera amândoi încetișor: „El este”, și Tudor se repezi, ca un fulger, peste li-vada luminată de lună și dispăru de partea cealaltă deodată în întunericul copacilor.

Când sosi și Moangă acolo, erau față în față cu Iancu Jianu.

— „Nebuniile!” zise Moangă și, cuprinzându-l în brațele sale, îl sărută.

Haiducul răspunse:- „N-a fost vreo maie vitejie. Târgu-Jiului doarme somnul drepților, numai tradatorii veghiază. Mî-arn făcut o stea din luminici

Și am pus-o în căciulă. Am mișcat apoi căciula în toate părțile, până ați înțeles semnul meu.'În herastrău! părăsit nu v-ași îi putut vedea decât abia mâine.

— „Dar Târgu-Jiului geme de slujbași ai Visteriei și de Arnăuți, zise Moangă grăbit, „îndată trebuie să pleci de aici, fiul meu!”

— „Iar slujbașii Visteriei!” zise Iancu mânios.

— „Iar, și tot mereu, necurmat ei, și iară ei!”

Haiducul lovi cu amândouă mâinile umerii lui Vladimirescu. „Tudore, te-ai întors tocmai la vreme!”.

—„Să te auză Dumnezeu!răspunse Slugerul.

În seara zilei următoare cei trei patriot! ședeau în căzătura de șopron, de lângă herastrăul paraginii, pe supt care curge Sadul, zgomotos.

Moangă cârmtiiâ vorba, fiindcă el îi cunoștea bine pe amândoi tinerii: încăpățânarea lui Tudor, precum și felul pătimaș al lui Iancu, aveau trebuință, din când în când de o mijlocire îmblânzitoare, cu tot prieteșugul pe care-l aveau unul pentru altul, și care se întemeia pe neclintita cinste a amândonora. „Voi sunteți ca cremenea, când vă izbiți, ies scântei. Dar pentru ca acest foc să nu facă nenorociri, ci să lumineze, trebuie să depărtez, eu, orice s-ar putea aprinde' și să las între voi numai făclia dreptății, pe care sunteți chemați, voi împreună, cu puterile voastre unite, s-o faceți să strălucească. Așa grăi moșneagul, care avea, ca multi alti compatriotii săi, darul cuvântului frumos.

Tudor istorisise cele petrecute Ia congresul din Viena, și după acele spuse de el, avusera ca urmare o ciocnire între cei doi prieteni.

Tudor, adică, istorisise, că prințul Capodistria, un Grec în slujba Rusiei, primise să fie capul „Eteriei”, și că însuși Țarul, precum și craiul Bavariei și al Virtimbergului intraseră, ca mădulări, în această însoțire. Că Eteria ar lupta pentru slobozenie, că prin urmare ar fi un lucru bun, și că ar trebui să fie ajutată.

— „Cum ajutată? isbucni Iancu. „Poate prin aceea că vor da afară toată leota grecească, și îi vom face să ajungă mai de grabă Ta Elada lor șlobodă? Așa vreu și eu!”

— „Isgonirea se face mai pe urmă, cu ajutorul Rușilor!” fu răspunsul scurt și hartăgos al Lui Tu-dor..

Moangă împiedică prin vorbele sale îmblânzitoare, o isbucnire de mânie a haiducului. Jianu se sculă în sus, alergă de câteva ori încolo și încoace, și se opri apoi înaintea lui Tudor ou ochii scânteietori: „Ascultă”, îi zise. „Pe când tu ai vorbit, acolo înlăuntru, în Austria, în orașul Vienei, cu ciocoii cu zaraful armean Manuc-Bey, pe care l-a trimes Caragea la congres, cu Grecul Capodistria și cu Rusul Strogonoff, eu am vorbit cu un Român de dincolo, cu Sihastrul dela Polovraci, și acesta mi-a spus, cum a făcut odinioară un att Romoân. un tă-ran căruia i se zicea. Horia', acolo în Ardeal ta ei, când a voit să scape poporul de robie!” Cu- însuflețirea inimei sale aprinse, îi istorisi lui Tudor cele ce auzise dela^părintele Damaschin. Vorbele acestui schimnic, îl ridicasera pe Jianu iară, după lipsa de bărbăție, pe care o văzuse în urmă de tot, și mai ales după josnicia ticăloasă a oamenilor din Vaideni. Ele ’l scoasera din scârbirea sa, și-l înălța-sera cu aripi de vulturi, uni zarea luminoasă a ideilor de desrobire. Iancu sfârși: „Învins, vândut și sfărâmat pe roată! Dar rămas viu, trăind în inimile oamenilor, viu ca însăși veșnica dreptate, așa este acel Horia!”

În ochi-i bărbatului, pe care nimenea nu-I văzuse încă rîzând, în ochii lui T.udor Vladimirescu, se ivi atunci un fel de lumină strălucitoare. El se sculă și strînse în.brațe pe prietenul său.

Moangă ședea liniștit, cu mâinile împreunate.

Se hotăriî ca Tudor să caute, el însuși, pe vechii săi panduri, sau să-i vestească, prin oameni de încredere, să se pregătescă, fiindcă Tara va avea, în curând, trebuință de ei. Iancu se legă, să aducă o sută de haiduci, bine pregătiți, și să adune arme. La Polovraci, spunea că are un număr însemnat.

— „Să-ți trimet și tie la Cerneți?”

Tudor dădu din cap:

—„La Cloșani”.

— „La Cloșani?” Sprîncenele mișcătoare ale lui Jianu se ridicară în sus. „În Mehedinți, nu departe de aici? Acolo unde ai fost vătaf de plaiu, înainte de Răsboiu?”

— „Și sunt acuma orânduit iară!”

Jianu râse cu bătae de joc: „Să-ți fie de bine!”

Moangă puse mâna pe umărul lui: „El a dat hârtia' și a cerut slujba aceasta, pe care o avusese mai înainte fratele său, fiindu-i trebuitoare spre a-și ascunde, pregătirile, pe care le face pentru desrobire”.

— „Tot cântecul cel vechiu”, mormăi Iancu, și-și înfipse călcâiul în scândurile putrezite. „Fă-te frate cu dracul... ce? Precum m-ați făcut voi atunci' pe mine zapciu? faptă, pentru care mimai Dumnezeu să vă ierte!”

Tudor se urcă, călare, spre munte în sus, ținând în spre Apus. De printre stâncile și cheile împădurite, scoborau spumegând, o mulțime de pâraie limpezi, care alergau prin matca lor de pietre și mânau, morile, trecând uneori chiar prin mijlocul curților din. sate, și se revărsau peste drumuri, sau se. pierdeau prin umbrele nucilor uriași.

Gânditori, dar totuși aprinși, priviau ochii călărețului la tot ce vedea acum iară, după o lipsă de doi ani, — la fântânile din marginea drumurilor, ale căror isvor erau supt învelitorile. purtate în câteși patru coifuri de cruci cioplite în. lemn, la câmpușoarele cu grâu, care se vedeau, din când în când, întocmai ca niște lăculețe aurite, îmbrățișate de pădurile întunecate de stejar. Câmpurile erau mici, fiindcă ținutul era de moșneni, acel neam de bărbați înalti și de femei minunate, ale căror mers este ca o cântare, așa e de cumpănit, când ele alunecă, pășind cu picioarele goale, și ținându-se drept, ca brazii, deși pun adesea poveri grele pe capul lor, ridicat totuși în sus.

Multi din ochii întristați, care-l vedeau trecând pe călărețul cu haina lui neagră, se luminau, și oamenii se apropiau de calul lui Vladimirescu, zicând:

— „Bine ai venit, boierule Tudor, gândiam că ne-ai uitat de tot pe noi, pandurii tăi deodinioară!”

Tudor le răspundea cu întrebări: despre cum stau lucrurile la ei, despre gospodăriile lor și despre judecățile ce le aveau, întrebări, care le dovedeau că nu-i uitase. Bucuria de lucrul acesta se lăți grabnic, din gură în gură. Fiecare ar fi dorit, să vadă, și el, pe cinstitul musafir în bătătura sa. Dar era și singura lor bucurie că se întorsese Parucicul lor, pe care ei o avuseseră de multă vreme. Una și aceeași plângere se auzia din toate gurile. Dăjdiile ne omoară, boierule! Stări țul Grec al mănăstirii Tismana ară locurile noastre, taie pădurea noastră, ne prinde vitele și ni ie închide și numai greu te mai primim înapoi, plătind gloabă mare. Pentru noi nu mai e dreptate!”

— „Cum i-ați zice voi unui om, care s-ar duce să culeagă mere de pe răchită?” întrebă Tudor.

—„Că e nebun”, răspunse unul dintre țărani.

— „Așa, Chirițescule. De aceea și eu vă zic vouă: „Nebunilor! Deia cine așteptați voi dreptate, dela ciocoi? Nebunilor!”

— „Tar, deia cine s-o cerem?” oftau oamenii.

— „Deia pumnii voștri”, răspunse Tudor scurt,

Chirițescu ridică pumnii în sus și zise: „Poruncește-mi, stăpâne, unde să dau?”

— „Când va fi grâul copt, atunci voiu chemă și eu pe seceratori”, răspunse Tudor, și intră, cu catul în curtea lui Chirițescu.

Acolo pregătiâ nevasta lui tot, ca mosafirul sa fie mulțumit liniștită, și fără să se bage de seamă, p. asemenea unei cocoane din lumea mare, care este obicinuită să primească musafirii. Tudor fu slujit cu acel. cumpăt și cu acea măsurare, care este una din însușirile deosebite ale țăranului român, și care nu purced dîntr-un simt de supunere față cu cel mai mare, ci din conștiința demnității, nevroind șă fie prin nimica supărător. Se puse pe masă mămăliguta caldă, brânză și o cană cu lapte, apoi amândoi soții se retrasera în tindă.

Cât șezu Vladimirescu la masă, în pridvor, rămase adâncit într-o tăcere întunecată. După masă ieși în curte și se preumblă, cu mâinile încrucișate pe spate, în jos și în sus, dealungul pârâului, care străbăteâ ocolul deacurmezișul. În nuci începură privighetorile să cânte. Noaptea de vară era luminoasă, dar Tudor, ca un om mâhnit, nu putea să se bucure de ea. El oftă des și adânc.

Chirițescu, după ce stătuse îndelung în umbra pridvorului, se încumetă în sfârșit să se apropie de oaspetele său și să întrebe: „Ce ai, boierule?”

Primi însă răspunsul, numai după un sfert de ceas. Tot timpul tăranul stătuse așteptând, neclintit, iar Vătaful de plaiu alergase necurmat, în sus și în jos:

— „Mai trăi-voiu eu oare, deajuns”, zise Tudor, „ca să pot scăpă Țara de aste lepre străine?

Nu era frica de moarte, care-'l cuprinsese pe acest bărbat, care mergea cântând și jucând la bătălie, ci era frica de scurtimea timpului! Cât de îndelungată vreme cerea și cât de grea era lucrarea lui, aceasta i se învedera acum din nou, după ce se întoarse în Țară. Nu mai era nici un om, cât de depărtat ar fi trăit pe lume, cât de sus în munte, care să nu sufere cumplit de corupția, ce copleșise Tara întreagă. „Pentru noi nu mai e dreptate”, era vorba cea din urmă, pe care o auzia din toate gurile, și toți ochii îngrijorați, cari se ridicau spre el, îi spuneau acelaș lucru: „Pentru noi nu mai e dreptate!”

În lumina aurită a soarelui despre seară, oare înviorează toate colorile mai mult, se așternea șesul Padeșului, lunca, prin care străbate Motrul, și care de trei părți este înconjurată de dealuri cu păduri minunate, iar în partea ei despre Miazănoapte, se înaltă munții stâncoși cu creștetele lor îndrăsnet croite.

Încă din depărtare se înfățișau călărețului, niște buni prieteni, cele două vârfuri dela Cloșani, și la spatele lor, într-o depărtare și mai mare, se vedea puternicul dos al Osiei.

Din câmpurile de jos, precum și de peste coaste, unde oamenii puneau porumb, se ridica un fum, care plutea ca și un zăbranic albaștri, pe dinaintea soarelui. Venia dela focurile de frunziș, care se aprindeau de-țărani pe răzoare, alături de carele 'lor ca un mijloc de apărarfe împotriva mușter celei relefeare bântuie acele locuri.

Când se urcase Tudor spre Padeș, fii cunoscut, si cine nu era la munca câmpului, se luă după el. să-l însoțească. Astfel, în scurtă vreme, avea vreo doisprezece călăreți împrejurul său. și preotul satului îl însotiâ călare. Deși fetele frumoase ale oamenilor rămâneau îngrijorate și posomorite, ochii lor erau luminoși. Vladimirescu înainta astfel, ca gvardia lui aibă, — albul este fata de căpetenie în portul țăranilor Olteni, — tot mai sus în munte, până Ja satul Orzești, unde se mai adăogară și alt? țărani. Adesea treceau cu caii prin apă, prin' Motrul limpede albastru, de care se apropie stâncile, fiindcă acest rîu de munte strică totdeauna drumurile, pe care Ocârmuirea nu le tinea în stare. „Noi suntem mai totdeauna, despărțiți de lume, pare că n-am face pante și noi din Tara-Românească”, se plângeau țăranii. „Ca să ajungem la țarinile noastre, trebue să facem ocoluri mari, să trecem peste dealuri, ni se prăpădesc carele și vitișoarele”.

Metrul, bogat de păstrăvi, se sucea printre bolovani, și, se co-teâ, când la dreapta când la stânga, prin lunca verde, înconjurată de copaci. Se vedeau acuma, apropiate de tot, înălțându-se colțurile pietroase dela Cloșani, dincolo de coastele împădurite. Drumul ducea apoi drept la cheia stân- ooasă, care se întinde, printre aceste două colțuri,, și pe marginile căreia- sunt așezate casele satului.

Un călăreț apucase înainte, și împreună cu el sooborau acum țăranii la vale, între întâmpinarea Vătafului lor de.plaiu, chiuind și împușcând, de răsunau stâncile.

Pe seară, când erau adunați în curtea boierului, Tudor împrejurul unei mese lungi, la care toți adusesera câte iun dar, de buna voia lor, se sculă. Ion Teleman, un bărbat cui umerii lăți și cu mustața argintie, ridică paharul și zise:

—„Asemenea vulturului, care, după ce s-a înălțat în sborul lui spre soare, se întoarce iarăși înapoi la cuibul său, tot astfel se întoarce si Căpitanul nostru, după ce a fost „înlăuntru”, la strălucita Curte împărătească, si vine iarăși îndărăt la cuibul nostru stâncos.

Multe va fi văzut pe-acolo prin străinătate, lucruri frumoase și mărețe, și aici, în Cloșanii noștri, nu vede nimic alta, decât pietre, bordeie și câțiva țărani săraci. Dar ei sunt țărani de aceia, cari au stat cu el în ploaia gloanțelor. Asemenea prieteni n-a găsit la Curtea puternicului Împărat. Să dea Dumnezeu să-i meargă bine în mijlocul nostru. El ne-a fost totdeauna ca un părinte, și noi vroim sa fim fii lui credincioși!”

Apoi începură tovarășii de arme să. vorbească despre aceea, ce le fusese mai drag, despre răs-boiu. Fețele aspre și mândre se înveseliau, și Tudor se uită la ei cu ochii scânteietori.

— „Hei!” strigă Ion Iosan, îți mai aduci aminte, boierule, ce am căpătat de mâncare atunci, când te-a trimes generalul Isaioff în Balcani?”

— „Răbdări prăjite”, zise rîzând tânărul Ioniță Ceganu.

— „Cam așa cevâ”, urmă Iosan. „Sohare, un fel de pesmeți negri, cari erau așa de tari, încât trebuia să-i lăsăm o zi întreagă în apă. ca să se-în-moaie, și apoi să-i fărâmăm, înainte de a-i putea băgă în gură. Vara trăiam mai bine, fierbeaim la THinrieni!”

— „Va aduceți aminte, cum ani stat, Juni întregi, cu brațele-încrucișate în Lovcea, și n-aveam nimic de făcut, până ce a venit poruncă, în sfârșit, ca să luam Plevna?” zise Barbu Viga. „Atunci ne-a dus boierul Tudor așa de grabnic acolo, încât Rușii greoi, au sosit cu mult mai în urma noastră, după 'i ce noi și luasem cetatea cu iuruș, urcându-ne pe scări, și ne băteam prin ulicioarele strâmte. Elelei!

Trăgeau și cadânele cu puștele în noi, de pe ferestre!”.

— „Da, da”, zise Teleman, dând din cap, „și unde era la greu, acolo tot noi trebuia să mergem înainte. Când Rușii n-âveau noroc, ofițerii lor ne înjurau tot pe noi, și ne loveau zicând: „Durak Moldovanski!” Iar când le dedeam ajutor, — și asta se întâmplă de multe ori, — atunci ei rânjiau la noi: „Dobre Kazaki!” deodată eram atunci Cazaci! Dar Olteni? Rumâni? Doamne ferește, de aceștia ei n-auzisera nimic!”

— „Să dea Dumnezeu”, zise Tudor apăsat, și îndată ce-și ridică el glasul, toți cei-lalți tăcură, și se auzia numai Motrul vâjâind, — „să dea Dumnezeu, spre landa sfintei lui dreptăți, ca numele poporului românesc, să fie odată pomenit ou toată cinstea, care i se cuvine! Numele poporului, fraților, nu al ciocoilor, al poporului, care ară și seamănă,, a! poporului, care se luptă și-și varsă sângele, și care nu dosește la vreme de primejdie”.

— „Amin!” zise popa Gheorghe din Padeș.

Oamenii zisera și ei: „Amin!”

Când plecară în sfârșit pe Ia casele lor rămase numai Ion Teleman lângă Tudor. Glasul lui era, cald, fiindcă era mișcat de bucuria, că mai văzuse încă odată pe Căpitanul său, și-i zise: „Stăpâne, dă-mi voie, să-ti spun și eu o vorbă. De ce nu te însori? Atunci ai rămânea la noi, te-am avea Vătaf de plaiu cât ai trăi, fiindcă noi toți te iubim pentru dreptatea ta și pentru frica ta de Dumnezeu”.

Tudor tăcu mai îndelungat, iar vechiul lui tovarăș de arme, care îi cunoștea firea bine, așteptă cu răbdare.

În sfârșit veni răspunsul: „E! Telemane, eu nu sunt făcut nici pentru avere, nici pentru muiere. Sunt făcut pentru altceva!”

Și după o altă scurtă tăcere: „Pe drumul, care l-am apucat eu, am trebuință numai de cămașa morții!”

Ceasul, când oamenii din Cloșani, l-au văzut iar pe Căpitanul lor, n-au vroit să i-l amărască cu jeluiri.

A doua zi însă, des-de-dimineată, curtea lui era plină de bărbați,cari veniau să se plângă pentru nedreptățile ce li se făcusera. În partea cea mai mare, Tudor cunoștea aceste plângeri, încă dinainte vreme! Erau pricini vechi, între acei țărani și bo7 gatul proprietar Glogoveanu.

Într-una din zile, Căpitanul scoborâ, însoțit de o roată din pandurii săi de odinioară, în jos pe valea Motrului, până unde valea se lărgește îrotr-o pajiște, și unde ei găsiră, după cum fusese înțelegerea, pe boierul Glogoveanu, șezând la umbra unor stejari bătrâni, dimpreună cu doi preoți și cu o mulțime de slugi. Sta acolo Ia masă de prânz. Se. întinsesera covoare turcești de mătase pe iarba moale și se pusesera perini pe deasupra lor. Țiganii alergau împrejurul focului. încolo și încoace. Fripsesera pe cărbuni niște păstrăvi, pesciiiți acum. și cu acești peștișori fragezi, unii-plini de icre, se potrivia de minune vinul cel vechiu. Boierul și cu preoții se înroșisera la fată și le selipiau ochii. Mâncară și băură după obiceiul turcesc, până când începură să sughițe, și abia mai erau în stare să zică două vorbe legate la un înțeles.

Tudor se așeză cu oamenii lui pe pământ, și atâta el, cât și țăranii scoasera câte o bucată de ’ mămăligă și câte o bucățică de brânza din traiste, și mâncau în tăcere. Când Glogoveanu pofti pe Vătaful de plaiu la masa lui, acesta îi mulțumi, dar nu primi.

Se începu apoi cercetarea. Unii din țărani aveau hrisoave îngălbenite și scrise pe la începeri cu slove împodobite cu fel de fel de floricele. încetișor, si cu fetele pline de evlavie, desveliau aceste moaște sfinte de prin ștergarele lor de.in, cusute si ele frumos, în care Ie țineau.

Glogoveanu ceti câteva din aceste hrisoave și apoi zise: „De unde dracu ați luat voi numele voastre? Astea sunt nume de boieri! Și voi sunteți numai niște nevoiași, cari purtati opinci?”

— „De, boierule, se vede”, zise Barbu Viga, „că părinții noștri au fost judecați tot așa de strâmb, cum ni se face și nouă judecata acum”.

— „Mi se pare că te lungești, vrând să faci glume cu mine?” răspunse Glogoveanu disprețuitor. Le spuse apoi că hrisoaavele aT fi para graf iste, că ele ar fi fără putere, pe câte unele din ele nici leatul nu s-ar mai fi cunoscând. Ii arătară atunci și un alt hrisov nou cu mâna deslușită a lui Tudor Vladimirescu, pe care-l scrisese el însuși, cir câțiva ani mai înainte. Tudor era foarte prețuit ca hotarnic în Mehedinți și în Gorj.

Glogoveanu ridică sprintenele în sus, scutură din umeri și zise apoi:

—„De atunci încoace eu: am găsit însă o altă mărturie, care sfărâmă acest hrisov, deși a fost făcut în credința cea mai bună, vorbind de dreptuirile voastre”. Făcu un semn, și din mijlocul slugilor ieși un țăran bătrân.

— „Este Ghită-Hoțul”, șoptiau oamenii din Clo-șani.

— „Acest om, Ghită Răiescu”, urmă Glogoveanu, „a jurat înaintea Sfinților părinți” — și se închină spre preoți, — „că el, copii fiind, atunci când s-au așezat hotarele între moșia mea și moșia voastră, în defața strămoșului meu, după obiceiul pământului, a fost bătut zdravăn, spre a-și aduce aminte toată vieața sa cum și unde era hotarul. Și arătările lui se potrivesc cu ale mele, iar nu cu ale voastre”.

Atunci zise Tudor aspru:

—„Acest om este un nemernic!”

— „El a jurat!” strigară amândoi preoții cu un singur glas. „A jurat pe Sfânta Cruce!”

Vătaful de plaiiu se uită urît la ei:

—„Sfânta Cruce rabdă cam multe!”

Nu se putu ajunge la o înțelegere, și după un ceas de vorbă zadarnică, Tudor se întoarse cu țăranii lui înapoi,, spunând boierului, că de oarece nu se poate lumină pricina cu binele,' el are de gând să o aștearnă 'Divanului spre deslegare.

Turbat strigă atunci Glogoveanu după el: Cu acest Vladimireseu, cu acest fățarnic, stăpânirea și-a adus beleaua în qasă. S-a mai pomenit asemenea lucru, ca eu care l-am văzut făcând slujbă în curtea tatei, pe acest sărăntoc, să nu mă pot scăpă de această pacoste în județul meu? Să se ducă înaintea Divanului, această treabă de nimica! Auzi colo! Adică eu am poftă, și am vreme, să alerg pe la București, și să-mi risipesc banii mei pe la albăstrime!”

Preoții clătinau din capete îngrijați: „Slugerul are acolo multă trecere. Boierul Samurcaș face orice de hatârul lui, și prietenul său Ilarion, Igumenul mănăstirii Dealului, care stă tot mereu la București, este în deosebi primejdios”. Ei ațâțau mânia lui Glogoveanu, și-l făceau frică boierului de multele alergături, ce le aducea cu sine o astfel de judecată. În sfârșit Glogoveanu se rugă de cucernicii părinței, să se ducă încă odată la Vătaful de Cloșani, și să vorbească cu el o „vorbă cuminte”.

Intr-una din zile cei doi preoți sosiră în Cloșani. Slugerul însă tocmai nu era acasă, fiind dus călare, prin cheie în sus, unde pusese să-i taie pietre pentru un rug de moară, pe care avea de gând, să-l ducă prin mijlocul satului. Se trimise să-l vestească, dar el rugă pe părinței, să vină dânșii în sus la el. fiindcă trebuia să rămâie și de noapte acolo, la baia de piatră.

Slujitorii Domnului nu erau iubitori de drumuri grele, destui se sdrobisera până aici la Cloșani, dar pentru hotarul lui Glogoveanu, se hotărîră în sfârșit, să mai facă și acest drum până în sus în deal. Un țăran îi călăuzi printre stânci, și după câtăva vreme auziră loviturile de ciocane, care spărgeau pietrele.

Câteva care stăteau acolo, și boii, dejugați, se odilmiau' pe lângă ele. Alături cu stânca, din care se spărgeau bolovanii, se făcuse un umbrar. șisupt el ședea Tudor.

Solii iui Glogoveanu vorbiră mult, și în fel și chipuri, ba amenințători, ba prietenește, clintind din ochi — până când, fin sfârșit, în fata tăcerei nestrămutate, a lui Vladimirescu, ei amintiră, și se uitau unui la altul, înfierbântați la fată. Nici măcar cu o dușcă de vin n.n-i îmbiase mojicul, ca să se mai răcorească oamenii. Ba el se sculă de pe scaun, parcă preoții nici n-ar fi fost de fată, și se duse câțiva pași înaintea umbrarului, să vază, câți bolovani spărsesera ciocanele sunătoare, și numai după ce se întoarse înapoi, deschise gura.

— „Ticăloșilor!” le zise, „adică voi și cu Glogoveanu voiti să mă cumpărați, ca să nu duc judecata țăranilor înaintea Divanului, vrefi să mă mi-t-Uiti, ca pe Ghită-Hotul, pe care l-ati' înduplecat să jure strâmb!” Glasul lui sună din ce în ce mai puternic, ca tunetul pe vreme tare, și când preoții, speriati, încercară să răspunză ceva, atunci isbi și trăsnetul: „Predo, Ioane, Barbule!” strigă Tudor, și după ce veniră: „Lnati-i de aci pe 'acești nemernici, înhămdti-i Ia jugul înaintea unui car! Puneți mâna!”

După ce se desmefciciră țăranii din cea dintâiu încremenire făcură cum li se poruncise. Anteriele negre fură duse Ia cristeie, și jugul boilor le căzu preoților pe ceafă. Fură legați cu fringhii peste mijloc, și Barbu Viga, ridicând biciul de jos, plesni în vânt și strigă: „Hi, Boulean, hi!” și apoi, cu glas scurtat scoase din gâtlej: „Cia, cia!”

Se adunasera toți oamenii, cari lucrau la piatra, și se uitau mirați, când la jugul de acest nou fel, când Ja Vătaful de plaiu, care sta alăturea, înfiorător. cu sprintenele încruntate. Dar când le strigă Barbu Viga preoților ca la boi, începură toți cei din prejur să rîză.

Tudor se răsti la ei, și strigă cu acel glas îngrozitor al lui, care pătrundea până în măduva din oase: „Sarea pământului s-a împuțit! Nu e nimica de rîs!” -

Mânia acestui 'om era mânia unui apostol. El rut cunoștea batjocura, care glumește cu protivnicii săi. Zeflemelele nu erau în firea iui. Prin pedepsele îngrozitoare, pe care le da el,-vroia să îi facă să înțeleagă.'și ipe cel care făptuise, și pe cel care suferise, și pe toți ceilalți de față, cât de rea? fapta săvârșită. Nu era pedeapsă numai spre a pedepsi, ci vroia să slujească și pentru alții de îndreptare. Prin aceia, că înjosea acum atât de adânc pe acești preoți, vroia să facă pe țăran: să înțeleagă, cât de sus ar fi trebuit să stea ei, sarea pământului, cari erau chemați să înfățișeze lînțelepciunea și curățenia purtărilor bune. Ca adevărat țărani, mal cetit, cum era. Vladimirescu împărțiâ povețile sale în pilde și cu fapte învederatoare.

Pilda de astăzi își ajunse țelul.

Șirul trist și tăcut, se porni la vale printre stânci și printre pietrele ascuțite. Preoții gemeau supt jugul, care le rupea aproape gâtul. Mai ales când se lăsă carul greu în jos, hainele lor lungi, îi împiedecau la pășit, și încurcându-se mereu, iîn ele, ei cădeau. Tudtor dădea atunci semn, și Bărbii Viga plesnia din biciu.

Puține zile în urmă sosi o veste îngrozitoare în satul C-loșani: că Ienicerii din cetatea Ostrovului ar fî intrat în Mehedinți, răsvrătiti împotriva Portei, ca pe vremea lui Pasvantoglu, și că jefuiesc Raiaoa.

Până la Cloșani, satul cel din urmă din munții României spre Miazănoapte și Apus, negreșit că nu vor veni Turcii. Cloșanii erau prea sus și prea pierduti din lume. Drumuri nu erau și nici bogății de luat. Dar Vătaful de plaiu avea o moșie. în spre Miazăziua județului, la Cerne ti, și el purcese in grabă spre apărarea ei, împreună cu Preda și ou alti câțiva oameni, cari-l Jnsotiau de bună voia lor.

Trecură iute, că într-un sbor, peste nenumărate dealuri, care păreau că se încrucișează, și din ale căror vârfuri, privind înapoi, șe vedea meterezurile oele puternice de apărare ale Tarei, despre Miazănoapte, șirurile Carpatilor, cât puteai cuprinde cu ochiul..

Până la Cernovoșani, care sunt așezați într-o vale largă, prăjită de soare, nu văzură nici o urmă de Turci. Aici însă întâlni Tudor pe cei dinlâiu bă-jenari. cari se îndreptau spre munți. Scumpi la vor bă, cu ochii mari și posomoriți, ședeau în can

/ /

lor, trase de vitele nevoiașe. Foarte ticăloși erau!, la vedere, acești oameni, cu tot portul lor frumoși alo și cu toate podoabele, care le purtau la cap femeile, panglicele băltate, care fineau marama, și care fără îndoială sunt o rămășiță 'din vechiul port Roman, păstrat încă în acest județ. Mamele se aplecau spre copiii lor, sărăcuții de ei, cu fete pălite și amărîle.

Nimeni nu putea să deâ o deslușire mâi amănunțită despre intrarea dușmanilor în Țară. Spulneau numai, că au văzut ridicându-se fumuri din satele despre Dhnăre, cărora li se dăduse foc, și că, ei văzând astfel, an luat-o la fugă spre munte. în Mehedinți se stiâ, ce însemnează aceasta! Unghiul a-cela al tării eraîmpresurat de patru cetăti turcești: Ada-Cale, Cla-dova, Ostrovu și Vidinu!

Dela Cern^voșani înainte drumul ducea prin bălti, dar fiindcă anul acesta era prea putină apă luminos albastru se întindea -cerul -pe deasupra câmpiilor, și tapene stăteau, drept în sus, penele cafenii ale stufurilor. Mai spre Miazăzi se părea că joacă văzduhul, tremurat de cântecul greerilor, care se ridica din grâul, ajuns acuma în pârgă. Holdele erau pe aici foarte întinse, așternându-se peste dâmburi. Erau toate moșii boierești. Când trecea Tudor călare printre ele, se uită mânios. Ș.liâ, cine plătește această pătură de aur cu sudoarea sa și cu sângele său. Arăturile pe aceste coaste repezi, trebuiau' să fie făcute cu câte patru și cu șase boi. Ce câștigă țăranul cu munca aceasta grea? Mila ca să plătească, el, toate birurile pentru boierii scutiți de dări.

— „Iată un sat jefuit!” strigă Preda deodată.

Toți se uitau ațintit la casele, înconjurate cu verdeață. Din depărtare se vedeau învelitorile de șrnî-drilă sfărîmate, și pereți, -de pe cari căzuse tencuiala de pământ.

— „Dar nu se vede ieșind nici un fum”, zise Ion Iosan.

Tudor tăcu, și lăsându-i, să se certe câtăva’ vreme între ei, dacă satul este jefuit, sa-u numai pă-Tăsit/și zise în urmă amărit: Jefuit a fost, însă nu de Turci, ci de ciocoi. Nu știti, cum sunt satele anei la șes?”

Când roata călereților intră prin colibe, ei -treziră pe țăranii posomoriți și nepăsători: „Luați-vă femeile și copiii și duceti-vă la munte! Vin Turcii!”

— „Și voi le ieșiti înainte?”

— „Boierul, Vătaful nostru de plaiu, are o vie la C-erneți”.

— „Dumnezeu” să-i ajute”..

. După un ceas pandurii dădură peste niște oameni, cari veniau în fugă, cât puteau de degrabă, de le curgeau sudorile de pe fețele, arse de soare sleite de viață. Spaima se vedea în ochii lor: „Turcii!” strigau ei. „Turcii sunt în viile dela Cerneti!”

Când ajunse Tudor, pe coama dealurilor, pe a căror coaste se întindeau și viile lui, văzu cuml se ridicau unde și unde, suluri de fum din vale. Ardeau casele proprietarilor.

Vătaful de plaiu întrebă atunci, scurt, pe însoțitorii săi: „Poate vroiți să vă întoarceți?”

Dar loniță Cega-n răspunse: „Cum poți, boierule, sa crezi un asemenea lucru? O zi întreagă ne-ai purtat prin soare, și acum să n-avem nici măcar pante să mirosim iarba de pușcă?”

Tot la fel gândiau și ceilalți panduri. Așa gândiâ și Tudor însuși.

— „Bine”, zise el. „Haideți înainte! Poate să ajungem încă până la via mea, acolo am arme. N-aș, vrea să pună mâna pe ele acei câini spurcați”.

Dar ei n-ajunsera până acolo. La o întorsătura a văii se și întâlniră cu o ceată de Turci, și trebuiră să se întoarcă înapoi, la deal. Călăuziți de Tudor, care cunoștea locurile, ajunsera la o coastă, care se chemă Curila, unde m.ai rămăsese din luptele de mai nainte, un fel de meterezuri, făcute odinioară.chiar de Vladimirescu.

Pe când văzduhul străluciâ roșiatic din spre Apus, și se vedea în depărtare o bucată din Dunăre, printre două măguri asemănată unui aur roșu topit, se zărî o ceată de Turci, cam vreo sută de oameni. Ei se despărțisera în roate, fiindcă Țara era fără apărare, și o puteau prin urmare jefui după plac, de prin deosebite părți. Strigau ca de obiceiu și chiuiau, înjurau și urlau pe. urma pandurilor.

Două ceasuri trăsniră puștile. Tudor era încă stăpân pe meterezuri, dar dușmanii lîncepusera să-l înconjoare din toate părțile.

La urmă Turcii dădură năvală asupra întăririi. Iii fruntea tuturor sări înlăuntru un Ienicer cu fata vopsită roșie, îmbrăcat cu haine gaibine și verzi, cari se umflau în aer, și purtând-un cauc de pâslă albă în cap. El sbiera necontenit zicând acea murdară înjurătură, care este obișnuită la Turci: „Bre. Ghiaur, avradini...!'' Și odată cu această vorbă

vâjâi șt un iatagan, pe deasupra capului lui Vladimirescu. Dar în aceiași clipă urechea lui Tudor fu isbita de un glas, cunoscut, care-i spuse pe ru- - mânește: „Eu sunt, eu, Iancu! Lasă-te să te urmăresc, eu, și băieții mei vor face tot astfel cu oamenii tăi”.

Așa se făcu. Ienicerii neadevărati scoasera pe panduri din șanțuri, și se începu o goană prin pădure. Cei fugăriți și acei, care-i urmăriau de a-proape, adică cei doisprezece haiduci,.împreună cu Căpitanul lor, se pierdură curând într-o vale. Se

_ mai auzia strigătul urmăritorilor. Noaptea se lă-” rase. și Turciiyceilalti nu mai găsiau de trebuință să -alerge după ghinuri. Ei aveau credința, că pan-

i durii încăpusera pe mâinile tovarășilor lor..

Când se încredința Iancu pe deplin, că nu-i mai

' urmăriâ nimenea dintre Turci, se opri pe loc și-l îmbrățișa pe Tudor.

Haiducii venisera la Cloșani, ca să-i aducă arme iui Tudor Vladimiirescu. și aflasera acolo împrejurarea. pentru care trebuise Vătaful de plaiu să se ducă Ia Cerneți. Cir iuțeala vântului Iancu apucă pe urma lui, si, la Cernovoșani, sfărîmase o ceată de Ieniceri, și luându-le hainele, îmbrăcase oamenii lui cu ele.

Jiauu și Vladimirescu hotărîră împreună acum. să-și adune pandurii și haiducii lor, iab apoi să înfrunte dușmanul, ou acești oameni aleși.

Dar nu pututră să aducă la îndeplinire acest plan, deoarece drumurile erau rele. și depărtările prea mari, — și în deosebi haiducilor, fiind împrăștiată prin toată partea -de Miază-Noapte a Țării, le-ar fi trebuit cel puțin două săptămâni, spre a se adună. Intr-aceea stăpânirea se plânsese și la înalta Poartă, și se trimisese un Pașă împotriva răsvrătiților, și acesta îi sili să se întoarcă înapoi, dincolo de Dunăre.

Mai în urmă acel Pașă cu oștirea sa, se purtară, ' în împrejurimile Bucureștilor, tot așa de sălbatic, cum se purtasera Ienicerii în Mehedinți și în Gorj. Dar de data asta, mergea vorba,'că el o făcea ca prieten.

Spre sfârșitul toamnei se duse Tudor la București.spre a înfățișă înaltului Divan plângerile țăranilor săi privitoare la hotarele boierului Glogoveanu.

lnfr-un amurg de seară Vătaful de plaiu sosi la București, odată cu cea dintâiu ninsoare. Că intrase în oraș,.înțelese numai din aceea, că copitele cailor loviatt acuma în lemn, și că roțile se rostogoliau, nu numai prin văgăuni lutoase și găuri de pământ, ci se legănau și peste bârnele, cit caii erau podite ulițele cele mari ale Bucureștilor. Scuturăturele nu lipsiau, ba erau și mai multe, fiindcă nimănui nu i-ar fi trecut prin minte, supt oblăduirea lui Scotocilă, să dreagă caldarîmul, pe unde era stricat. Ce putrezise, rămânea putrezit, și era încă noroc, dacă nu-și rupeau caii picioarele.

Când ridică Tudor puțin perdeaua de piele, dela ușa covâltiTului, văzu o viscoleală de zăpadă, atât de vrășmașe, încât nu se mai putea deosebi nimica.

În sfârșit, se opri trăsura. Strângându-și blana pe trup, Vladimirescu se dădu jos. Nici nu mai trebui să-și iea osteneala, spre a intră în casă, fiindcă crivățul îl aruncă înlăumtru, pe ușa geamlâcului, ce se deschisese, odată cu zăpada viscolită.

Dinlăuntru! casei se auzi atunci un glas plăcut de bărbat: „Slugerule Tudor, sosești întocmai ca un vultur, sburând, pasăre de furtună ce ești! Bine ai venit, te sărut de o mie de ori!” »

Trecând peste pragul al doilea, Tudor se afla în fata arhimandritului Ilarion. Acest chiriarh era un om slăbănag, în vârsta mijlocie, nici tânăr, nici bătrân. Fata lui era deșteaptă, fruntea lui largă și boltită. Ochii iui, castanii — deschiși, spuneau și batjocură, și bunătate. Barba, destul de rară, băteâ în roșiatic.

Arhimandritul apucă pe Tudor de gât cu dragoste, îl trase în odaia de musafiri, care era bine ' încălzită, și-i făcu zece întrebări deodată, fără să-i lase timp să răspunză: „Așâ! Spală-te, încălzește-te, desghiată-te. Apoi să cinăm”.

Această casă preoțească, moștenită de Ilarion de la părinții săi, înfățișă întocmai firea stăpânului ei.

În odăile scunde, spoite cu var alb, erau așezate flori pe Ia toate ferestrele, flori bine.îngrijite, cum se vedea, de o mână dibace, fiindcă înfioriau acuma.

Ia începutul iernei. Erau micsandre și rozete, garoafe, măgheran și tuf ulițe întregi de lămâite.

Tot asemenea îmbelșugate, ca florile, erau și cărțile, așezate pe rafturi de lemn pe Ia toti pereții, cărți în toate limbile, legate în simplă mucava, cum erau cele ce veniau din străinătate, și cărți legate în scoarțe de piele, cu ferecaturi de alamă, cum se legau la tipografiile mănăstirilor odinioară din Ru-mânia. Prin veacul al șaptesprezecelea, în mănăstirile dela Govora și Snagov, și dela Scaunele Episcopiilor de Argeș și Râmnic, se făceau adevărate lucrări de meșteri, care se trimiteau ca Zaruri, la Eparhiile Ortodoxe din Ierusalim, Amtiohia, Alexandria, din Egipet, Siria și Cilicia.

După câtăva vreme se auzi iară glasul vesel al Arhimandritului în ușa odăiei lui Tudor:,Poftim la masă! La masă!” și cu o vioiciune, nu tocmai obiciunuită preoților, el apucă brațul lui Tudor, și-l duse în sofragerie. Un diacon și o slugă stăteau ”împrejurul mesei, și se inchinară zâmbitri. Veselia, binevoitoare, a stăpânului se revărsă și asupra oamenilor săi de casă.

În vremea cât ținu masa, Tudor rămase tăcut. Avea prea multe de spus, și avea lucruri prea însemnate de întrebat, care nu se putea face în auzul altor urechi, afară de cele ale lui Ilarion, — și Grecește nu știa!.

Arhimandritul cunoștea însă pe deplin pe prietenul său, și-l înțelegea. În timpul cât șezură la masă, îi spuse veștile cele mai nouă din oraș, care n-aveau însă vreo mare însemnătate.

— „Trebuie să știi, că în lumea aceasta, cea mai bună dintre toate lumile, sunt toate întocmite minunat, zise el, întrebuințând o vorbă a lui Voltaire, idolul său. „Turcii au plecat, și toată ziua, se urcă oamenii, cu pa-și veseli, colo în sus, la Sfântu, el făcu un semn cu capul în spre fereastră. Casa lui se află la poalele dealului, pe care este așezat conacul Mitropolitului Ungro-Vlahiei și biserica, în care se păstrează moaștele Sfântului Dimitrie Basarabov, ocrotitorul orașului București. „Cât ținuse groaza de Turci, i se încredințasera lui sipeturile și lăzile cu toaite lucrurile, pe care le aveau oamenii mai de preț, ca' să le păstreze, și acum se duc oamenii și le iea înapoi. Ciuma a încetat. Și lumea spune că s-a ieftinit pâinea, fiindcă au rămas vreo câteva mii de guri mai puțin, și fiindcă lumea a ostenit de a se mai jeli și de-a mai tremura de frică, este acum îndoiit de veselă. De! dacă nu moare omul, trebue să trăiască. Asta n-o spun eu, asta o spune un Franțuz foarte cu minte, unul pe care-! cheamă Musiu de la Palisse. Așa dară, trebuie să facem chef acum. Serbările se țin lanț și urmează una după alta. Indeosebi se bucură însă toată lumea de teatrul Domniței Ralu. Fermecătoarea aceea l-a Înființat așa, fără veste. Spune că vroiește să desvete bărbații de jocul cărților, și a pus să-i zidească o odaie mare în patru colturi, pe ai cărei păreți sunt, de trei laturi, trei rânduri, unul peste altul, de mărunte despărțiri, cam în felul chiliutelor din fagurii albinelor. Acolo Înlăuntru pot ședea oameni..., dar uitasem, negreșit vei fi văzut asemenea chiliuțe la Viena, Arhon Slugerule, și vei fi știind mai mult despre el, decât mine. Dar nu știi ce se joacă aici. Ia noi, Domnița a adus o trupă dela Viena și se joacă și se cântă tragedii, comedii, opere, toate pline de iubire de Țară, de credință, de fapte vitejești și de dragoste pentru dreptate”.

— „Și aceasta nu e bine?” întreba Tudor cu vorbă rară.

— „Ba e foarte bine”, răspunse Arhimandritul luminându-i-se ochii. „Deși ei le fac toate aceste mai ales pentru ei înșiși, pentru Eteria lor, dar tot va rămânea poate, ceva folos și pentru noi”.

După masă, când erau singuri, șezând pe divanul din iatacul de fumat, și nu putea să-i audă nimenea, tăbărî Ilarion cu toate felurile de întrebări asupra lui Tudor. Eră încântat de mila ce o avusese Țarul și multumiâ sorței, prin care ajunsese Vladimirescu, în niște vremuri atât de însemnate, la Viena1. „Tu. ai fost, Arhori Slugerule, de față”, zise el, „la una din cele mai mărețe fapte, care s-au petrecut îni istorie: sfârșitul paterei lui Napoleon'',

— „N-au fost mărețe de loc”, amncă Tudor o vorbă în puhoiul de cuvântare al lui llarion.

— „Cum adică?” întrebă Igumenul, mirat.

— „Ei mâncau și beau mereu și eșiau apoi la plimbare cu trăsure,”, răspunse Vladimirescu. „Firește că-i vor durut gurile de atâtea fleacuri, câte vor fi înșirat”

Fiindcă aceste cuvinte fură spuse scurt și posomorit, cum era felul lui Tudor sa vorbească, ele stârniră, cu atât și mai mult, rîsul Arhimandritului.

— „Elelei!” zise el, „ce vrei, fiule, tu ai avut prilej să vezi de aproape, că la urmă tot numai oameni suntem cu totii, chiar și acel uriaș de împărat Napoleon, care a fost pironit de stâncă, ca Prometheus, furătorul fulgerului, într-o insulă pierdută în mare. Da, negreșit acei mari boieri dela Viena vor fi jucat și vor fi spus Ia palavre, dar totuși ei înfățișau o mare patere, puterea numărului, și puterea unei 'idei, care îi mișca. La porunca lor, oștirile sburau la Waterloo și biruiau pe temutul biruitor de până atunci”.

Furat de venitura vorbelor sale însăși, Ilarion făcu un logos tăcutului Tudor despre însemnătatea congresului dela Viena. Acest logos însă-l convingea numai pe jumătate, pe Vladimirescu, fiindcă se împtrivia firei lui de ostaș, și nu-r veniau la socoteală încurcăturile diplomaticești, și i-ar fi tăiat vorba părintelui Arhimandrit Ilarion, dacă ar fi Știut, cum închinase odată Generalul Blucher, la o masă în Paris: „Ceeace câștigam noi acum cu săbiile, să nu lăsati voi să se piarză cu condeiul”.

Deși Vladimirescu era totdeauna gata la răspuns, și era neatâmat în judecata lui, totuș se lăsă adesea călăuzit de părerile lui Ilarion și de ale lui cunoștințe, de lume. Firea lui de om, făcut pentru fapte istorice, îl supunea la inrîurirea Arhimandritului, înzestrat cu darul vorbei și care citise mult. Tudor simțiâ, că cine vrea să croiască istoria unui popor, trebuie să învețe mai întâiu, cum a fost soarta altor popoare, și fiindcă aceasta rau-i era înlesnit iprintr-o învățătură, pe care ar fi primit-o mai nainte, de aceea el împrumută bucuros lumina dela Arhimandritul Ilarion. Ce-l făcuse să fie ciracul, tocmai al acestui om, nu era atât mulțimea de cărți, pe care le cetise Arhimandritul, și pentru care un diplomt francez, care petrecuse în Țară, îl numise: „une bibliotheque renversee” cât mai ales acel interes viu, pe care-l avea dânsul pentru trecutul României, îngropat de Fanarioți supt povara disprețului lor. La întrebarea, ce i-o făcut cum a făcut Arhimandritul Ilarion ca să acel trecut, primi răspunsul: „În biserica dela Mănăstirea mea, Dealu, se află căpățâna lui Mihaiu Viteazul. A dus-o acolo la Târgoviște, sunt acum două sute de ani si mai bine. Radu Buzescu, prietenul și tovarășul lui Mihaiu, scăpând-o din tabăra dela Turda, unde a fost ucis Domnul său prin vânzare. După vecernie, când încetează toaca și clopotele, rămân' adeseori, eu ’singur, în biserică și stau de vorbă cu țeasta. Ne înțelegem mai bine cu morții, decât cu cei vii, fiindcă îi ascultăm cu evlavie, și fiindcă împrejurul lor se revarsă domnia păcei. Eu am învățat mult dela acel Viteaz. El mi-a spus: „Dacă vrei să înțelegi viitorul, cercetează trecutul! Numai dela rădăcină vine puterea copacului. Dacă o găsești acolo, și o simți, atunci nu mai desnădăjduești. Eu, Mihaiu, sunt rădăcină”.

Această limbă o înțelegea Tudor Vladimirescu, puiul de Oltean.

Viscolul de afară nu încetă, aruncă pânze întregi, de zăpadă pe ferestrele, lângă care străluceau florile lui Ilarion. Prin odaie plutiau norișori albăstrii de fum de tutun. Eră noaptea târziu și pietenii tot mai ședeau împreună, adânciți în vorbă.

Tudor istorisise lupta din urmă cu Turcii, si vorbise de Jianu.

Arhimandritul își netezi barba arămie și zise cu mirare: „Bre, bre, dar acel Jianu, acel haiduc săvârșește fapte ca ale lui Hercules”.

— „Ce fel de fapte?” întrebă Vladimirescu.

Igumenul zâmbi. „Hercules era crezut într-o vreme, când lumea era păgână, drept un jumătate Dumnezeu. El era mai tare decât douăzeci de Turci și o ființă de om foarte bun de inimă. Ucisese un leu îngrozitor, ura șarpe cu zece capete, un vier sălbatec, care pustia ogoarele, și tot el abătu un rîu spre a curăți cu apele lui grajdurile, pline de gunoaie, ale craiului Aughias. Mai pe scurt, el săvârși douăsprezece minuni ne mai auzite, spre binele omenirii, el singur, și fără să-i fi dat altcineva o mână de ajutor”.

— „Și în care țară a fost asta?”

— „În Elada, se înțelege, acolo erau o mulțime de zei!”

Tudor răspunse, scurt și aspru: „Ascultă, popo, de învățat poți să mă înveți, dar să nu-ți bați joc de mine!”

— „Să-mi bat joc?” întrebă Ilarion cu adevărată mirare.

— „Doar n-ai să mă faci pe mine să cred, că acel Hercules a fost Grec? Grec, care să fie, și viteaz, și bun la inimă, nu s-au văzut încă până astăzi!”

Ochii Egumenului jucau de bucurie: „O fiule!” zise, „îmi mai răcorești sufletul! Poate că ai dreptate. După roadele lor îi veții cunoaște, zice Sf Scriptură. Dacă fanarioții sunt cu adevăralt pogorîtori din vechii Eleni, atunci aceia n-au fost nimic altceva decât... poeți! Ei și-au crezut, în sfârșit, singuri poveștile, pe care tot ei le spuseseră. Dar poeți au fost, iubite Tudore, mari poeți””

A doua zi, până la amiazi nu încetase încă viscolul.

Tudor se preumblă prin odaie, în sus și în jos, așteptând să se pună caii la sania lui Ilarion, fiindcă vroia să meargă pe la mai multi boieri, pe cari îi înștiințase de dimineața, prin scrisori, că are să-i cerceteze.

— „Mai șezi puțin”, zise Arhimandritul, „astăzi se scoate sania pentru întâiași dată în anul ăsta, zăpada a venit cam înainte de vreme. Vor fi având să mai dreagă câte ceva pe la hamuri, și poate să mai tis încă multișor. Tu, de azi dimineață, ești tot pe picioare, abia cât ai șezut la masă. De ce tot umbli mereu, în sus și în jos??

— „Nu vreau să șed”, răspunse Tudor, după o mică tăcere, „fiindcă s-ar putea să vină la Prea Sfinția-Ta vreun ciocoi u și nu vreau să mă scol înaintea lui Ilarion, care cetia scrisorile sosite dela mănăstirea Dealului, trecu cu câteși cinci degetele mânei sale prin barbă, de jos în sus, și răspunse: „De! atunci trebuia să ocolești Bucureștii. Cum vrei să faci, ca aici sa nu te întâlnești cu ciocoii?”

O privire posomorită îl lovi pe Arhimandrit: „N-am să-i mai ocolesc multă vreme. Are să vină în curând ziua, când am să-i caut eu, ca să-i mai' găsesc, să le sucesc gâturile!”.

Arhimandritul nu răspunse nimic și se cufundă iarăși în cetirea scrisorilor.

Tăcere se făcuse din nou în odaie. Numai focul din sobă duduia și troscăia, împrăștiind o plăcută căldură în odaie, iar jur împrejurul zidurijor casei

Viscolul își urma cheful. Deodată se amestecă în urletul lui un alt sunet, mai limpede, crescând din ce în ce, și ajunse curând să fie înțeles, că era zăngăneală de clopoței.

Ilarion ridică capul: „O sanie intra în curte”.

— „N-am spus-o eu”, mormăi Tudor.

Ușa se isbi de perete, și, cu mare zor, intră feciorul în odaie: „Un ciohodar cu sania Domnească. Măria Sa poftește pe boierul Tudor la Curte!”

Privirea lui Vladimirescu se îndreptă spre Arhimandrit.

Acesta porunci feciorului: „Poftește pe ciohodar înnăuntru, și adu-i o ceașcă de cafea”.

Când ramaseră singuri, Arhimandritul zise: „Trebuie să te duci, fiule! Fără îndoială, a aflat Vodă dela boierul Samurcaș, căruia i-ai scris azi-dimineață, că ai sosit. Vezi cum cinstește în tine pe acel om, care a avut parte să vorbească cu Țarul. Folosește această împrejurare pentru judecățile tale. Se poate să Ie fie de mare folos acelor țărani obijduiți, pe cari vrei să-i ajuți spre a-și câștigă dreptatea lor. Și nu pierzi nimica. Slugerule, căci atât timp cât va sta Caragia în Scaun, trebue să ne purtăm cu el, ca cu Vodă. Noi, ca oameni pricepuți în trebile Statului, știm' că schimbările politice nu se pot face, decât pe temelii largi, și că isbânzile politice trebuesc să fie pregătite cu mult înainte, știm, că nimica nu poate primejdii.! planurile unui om politic mia» mult, decât uitarea de sine, din ne-chibzuință și din patimă. Să nu lași să-ți scape hățurile din mână! Asta e tot meșteșugul. Mare cinstire am și penltru haiduci, dar tu nu poți să lucreze numai ca un haiduc. Ar fi peirea noastră. Am trebui să plecăm îndată, cu toții, la codru: Și câți, crezi că ne-ar urmă pe noi amândoui? Intreabă-l pe Iancu Jianu. El se trudește de ani de zile. Ce ispravă a făcut?”

Fără multă opintire, numai cu liniștea lui hotărîtă, Arhimandritul atinsese toate strunele sufletului iui Tudor: mândria lui, dragostea lui de țărani, dorința lui de a aduce un grabnic ajutor Tării, și mai ales acea strună a prevederii și a răbdării cumpătate, pe cari a moștenit-o țăranul rumân dela strămoșii săi. '

Tudor Vladimirescu se duse la Vodă Caragea.

Fulgii, mânați de viscol, umpleau văzduhul. Troiene de zăpadă se adunaseră pe ulițe, nu se mai simția podeala de de lemn, prăpădită de pe dedesupt. Peste Dâmbovita lutoasă era un pod arcuit, înalt, și urma apoi drumul în sus și la vale, peste dâmburi, prin ulițe sucite, și printre grădinile și casele, învelite acuma toate de zăpadă. Conacele boierești erau așezate în curți, împrejmuite cu ziduri, fot asemenea și bisericile mai de seamă.

Din pricina vremei aspre, putini oameni se mai vedeau pe ulițe; femei nu se vedeau deloc.

Mișcarea era mai înviorată numai în apropierea conacului Domnesc. Acesta era clădit drept în fața bisericii Sărindar, una din cele mai mari biserici pe atunci. Conacul nu prea semăna a Domnesc, nici n-avea înfățișarea vreunei cetăți, ci se alcătuia din-tr-o seamă de clădiri, mai mlari și mai mărunte, înșirate împrejurul unei curți foarte largi și a unei grădini. Era o curte boierească, Ca multe altele, în cari trebuise să se așeze Vodă Caragea eu casa sa, fiindcă palatul domnesc, cel de pe malul drept al Dâmboviței, arsese tocmai în ziua când sosise Caragea în Țară, pustiindu-se până în temelii. Nici un Bei Fanariot nu s a gândit — afară de Alexandru Ipsilanti — să-și clădească un palat. Știau bine, că n-anvcau să prinză rădăcinii în Țară. Nu erau decât niște slujbași ai Turcilor. A fost odată o vechie cetate Domneasca în București, pe malul stâng al Dâmbovieți, care era împodobită cu turnuri, si așezată ia Ioc înăltai, așa că făcea să se mire ambasadorii și călătorit, de întinderea ei, și de felul, cu-multă îndemânare. cum crâ întocmită. Se dărâmase însă. Mai întâiu ajunsese să fie întrebuințată ca temnița, apoi ca grajduri pentru caii Arnăuților, și la urmă, „Curtea Veche”, cum se chema, ajunsese un cuib de adăpostire pentru toți hoții din București.

Tot asemenea fel de omenire mișuna și în fostul palat al lui Ypsilanti, care arsese, și se chemă acuma „Curtea Arsă”. Cete întregi de mișei se ascundeau acolo la lumina zilei. Începuse pentru ei o vreme de aur supt domnia lui Caragea.

Acest Domnitor, deși n-avea palat, avea însă o curte numeroasă, și slujitorii lui din casă, se înfățișau cu multă strălucire orientală. La intrare și pe scări era o îmbulzeală împestrițată de Arnăuți, copii de casă, ciohodari și de slujitori, de scriitori și de boieri, cari, se urcau, scoborau, și înaintea cărora, după bucățica de postav, cusută în fundul ișlicului, și după prețul giubelei ce purtau, se închină adânc ceata furătoriior de vreme, îmbrăcați în fireturi de aur, și atingeau cu mâna dreaptă, după obiceiul turcesc, întâiu pământul, apoi gura și fruntea.

Din gangurile, care răspundeau la scări, eșia un miros greu, lunecător, cu atât mai gîeu,.cu cât toate ferestrele erau lipite, spre apărare împotriva gerului. Aceste împrejurări erau tot la fel, cum fusesera după vremuri, și în Luvru lui Ludovic XIV și în Escurialul lui Filip al IV alături cu cea mai mare strălucire.

După ce treceai înainte de aceste locuri împuțite, 'ajungeai în odăile, încălzite peste măsură, ale lui Vodă, unde miresmele din Țarigrad se amestecau ou fumul dulce al tutunului.

Acolo fu primit astăzi Tudor Vladimirescu de marele Scotocilă. Îmbrăcat cu uniforma de pandur, verde închis, și cu mâna dreaptă sprijinită pe sabia încovoiată, a cărei curea era atârnată peste umăr, din stânga spre dreapta, se opri Tudor înaintea lui Vodă. Ordinul Sfântului Vladimir îi împodobia pieptul. Cu privirea hotărîtă se uitau ochii iui, castanii și cam posomoriți, țintă, la Vodă Caragea, care ședea între perine de divan, jumătate lungit.

Ion Caragea era un om ca de cincizeci de ani. Fața lui galbenă, cu linii subțiri, era împrejmuită cu o barbă neagră ca abanosul. În cap avea ura fes mic, roșu, cu un ciucure alb, pe care-l purta în casă, fiindcă era tuns scurt, după oobiceiul Turcilor. Trupul său, întins alene, se vedea îmbrăcat ou haine de mătase și de postavuri deschise, cusute cu fir si îmblănite cu samur. Inbrâul lui, un șal persian de un preț aproape nemăsurat, era așezat semnul puterii domnești, hangierul, un cuțit, al cărui mâner lung era lat în partea de sus și îmbrăcat, aproape cu desăvârșire de diamanturi. În mâna lui dreaptă scânteia um rubin de mărimea unui oif de porumbel, iar în mâna stângă sclipiau niște mătănii de fopa-zieri, și de ametist cu diamante.

Caragea era foarte politicos, de fermeca lumea. Se înțelege, că cea dintâiu întrebare a lui fii despre Congresul dela Viena. „Ai avut marele noroc, Arhon Slugerule, să vezi acolo, o strălucită adunare de monarhi și de miniștri, și ai văzut lucrând, cu toții, la un scop măreț, să așeze lumea la loc, în făgașul său, de unde fusese scoasă”.

— „O fi„, răspunse fiul de mazil din Gorj. „Mie însă mi s-a părut, că mai mult căutau să se sperie unii pe alții”.

Deși vorbia cu toată liniștea, dar vederea Fanariotului îl întărîtase, cum întărită pe taur o bucată de postav roșu fluturată, și părerea lui despre congresul dela Viena, pe care i-o strecurase Ilarion cu mare dibăcie, fu acum iarăș alungată, într-o clipă, dte părerea, pe care o avusese ei mai înainte.

Caragea zâmbi ca un filosof. „Da”, zise el, „fiindcă primții benchetuesc, lumea crede, că ei nu sunt frământați de griji”. Și cu ifosul, care știau să și-l dea boierii Grecești, urmă: „De câte ori însă, ei trebuiesc să-și înghiță mânia și veninul, asta n-o știe nimenea”. Caragea nui avea trebuință, să afle dela Tudor știrile dinlăuntru, fiindcă avea pe cavalerul de Gentz, plătit cu sume grele de bani, pentru corespondența sa politică. Afară de aceasta se,întorsesera, de mult, și trimii lui oficiali dela Congres, adică zaraful armean Manuc-Bey, care ducea totdodată și milioanele Prea Înăltatului Său client în străinătate spre a le așeza acolo, la loc sigur, precum și Mitralpolitului Nectarie. Aceștia amândoi îi făcusera rapoarte amănunțite; De la Tudor vroia Vodă să afle îndeosebi, câte ceva despre lucrările din Țară.Și-l întrebă dacă Turcii au făcut multe stricăciuni prin Gorj și prin Mehedinți. Vătaful de plaiu folosi prilejul spre vorbi de țăranii lui și de judecata lor? „Nu găsesc,dreptate! Măria Ta”, zise el, „totuși nu mai ei sunt aceia, cari poartă singuri toată sarcina birurilor.”

Vodă scutură, mătăniiie sclipitoarei se ridică puțin în sus și răspunsei; „Dreptate? Apoi n-a fost aceasta grija mea cea mai dintâiu de când am venit în Tară? N-a fost cea dintâiu a mea lucrare, îndată după așezarea mea în Scaun, să fac o Condică de legi spre a schimbă starea de haos a legiuirilor voastre, dăruindu-vă un mers mai cinstit al judecăților. Ce n-amfăcut eu, ce n-am încercat ca sa aduc pentru binele obștesc înnouiri și îndreptări? Of, Arhon Slugerule!” oftă Fanariotul bun de gură, „D-ta nu-ți cunoști țăra deși ești născut aici. Cu ajutorul cui vrei D-ta să aduci la îndeplinire idei mărețe? Cu boierii? Tocmai de ei m-am împiedicat totdeauna și prin ei a fost zădărnicit tot binele pe care am vroit eu să-l fac acestui popor. Dacă ar fi uniți și dacă ar fi cu adevărat patrioți ar fi ei stăpâni, iar nu noi. Când stai cu ei în Divan toate se întocmesc de minune. Dar cum ies din sfat, nu mai găsești doi boieri uniți într-un gând. Gândirea lor e pornitp numai spre chiverniseală și avuție. În Țara Rumânească două lucruri nu mai poți să găsești: Dreptate și feciorie. Domnitorul care ar vrea să stăpânească aici după principii și idei ar trebui să fie un Dumnezeu. Eu însă m-am născut om, Arhon Slugerule!”

Frământat de gânduri se întoarse Tudor la gazda sa Ilarion și-i povesti toate câte vorbise cu Vodă.

Arhimandriturul zise: „Are cuvânt, Vodă Caragea! El este mare hoț! Dar și Ceilalți sunt la fel ca el, el este fățarnic și mincinos, dar și ceilalți sunn tot asemenea. Dacă boierii ar fi ceeace au fost în vremea lui Mihai Viteazul am avea astăzi Domni Rumâni, iar nu Greci!”

Cu mânile adunate pe spate,cu capul aplecat, cu fruntea lui mare, încrețită și posomorită, Vladimirescu umblă Câtăva vreme prin casă, în sus și în jos, tăcut și zise în sfârșit:

-„Trebuiesc scurtați c-o palmă toți, câți sunt boierii divaniți. Altfel nu mai scapă Țara de Greci și de Ciocoi!

În teatrul Domniței Ralu se jucase, după deosebita dorință a sa, „Hoții” de Friedrich Schiller.

Pe băncile îmbrăcate cu postav roșu, se înghesuise tot tineretul din protipendadă. Prin lojile, de asemenea îmbrăcate în roșu, ale căror perdeluțe erata tivite, cu chicurași albi se vedea, strălucind de pietre scumpe, toată floarea cucoanelor. Fiindcă era de fată Curtea Domnească se așezase în sfeșnicele de tinichia, de jur împrejurul sălei, lumânări albe de ceară, cum se puneau, numai, când venea Vodă, în locul lumânărilor de seu, obișnuite, care făceau fum și răspândeau un miros urât.

Frumoasa Dilly jucase pe Amalia cu multă gingășie. Actorul Steinfels jucase pe „urlătorul Abbadona”, desvoltând o mare putere de plămâni.

Arnăuții de casă și slugile așteptau, cu toții, înaintea teatrului și ridicau felinarele, pe care le adusesera cu sine, strigând săniile stăpânilor lor. Casa Domnească plecase. învelite în blănile lor, ședeau Domnița Ralu și cu domnișoara ei de onoare. Sultana Gălășescu, alături una de alta.

— „Ai fost toată seara asta de tăcută, draga mea”, zise Domnița, „nu ți-a dat nimica de gândit ceea ce s-au jucat?”

— „Tocmai fiindcă mi-au dat mult de gândit, de aceea sunt tăcută”, fu răspunsul.

— „Aferim! Așa e bine!” zise Ralu, „atunci să vii cu mine la odaia mea. Acolo am să te fac eu să vorbești!”

Drumul-dela teatru până la palat nu-era lung.

Domnița porunci să nu oprească sania la scara cea mare, ea era nerabdătoare să ajungă la odăile sale retrase.

Slujnicele. cu blănile fură trimise afară, și Ralu se aruncă pe divan, împreunând degetele sale pline de inele: „Acuma să vorbim numai amândouă, singure”

Frumoasă nu era Domnița, dar tot duhul Greciei scânteia din ochii ei negri. O mustăcioara mijia pe buzele ei cărnoase, și totuși zâmbetul ei era blând, lăsând să se zăriască niște dinți sclipitori. Mădulărele ei, mici și mlădioase, se ascundeau într-o haină galbenă de atlas, peste care cădea fermeneaoa de mătase, cusută cu fireturi de aur, adunate la piept cu niște paftale, împodobite cu smaranduri. La brîu strălucia un frumușel hangiar, încărcat ou rubmuri. Șiruri de mărgăritare înconjurau gâtul ei înălțat, și o pereche de cercei de briliant, de o bogată lungime, scânteiau, atârnând din urechile ei. Pe părul negru era așezat un mic turban de o stofă țesută cu fir și o stemă, alcătuită din briliante și de smaranduri, era așezată în turban. Toate aceste podoabe minunate le purtă Domnița Ralu, par-că n-ar fi fost ale ei, „cu filozofie”, cum zicea ea.

Dar mai mare cinste făcea filozofiei sale, felul cum își alesese domnișoara de onoare. Ori era cea mai înaltă cochetărie intelectuală, care punea fru-museței Sultanei drept folio pentru sine? Fără pizmă, ba chiar cu admirare pentru prietena sa, Ralu Caragea lăsă să străluciască, alături, ace drăguță ființă. Mai presus de toate însă prețuia puterea acestei tinere Rumânce, de a-și însuși înaltele cugetări și simțiri frumoase. Aceste fete nu aveaiu o mulțumire mai mare, decât atunci, când vorbiau împreună, până într-un târziu din noapte, despre artă sau de metafizică.

—„Ei? ce te gândești?, zise Ralu, văzând pe Sultana pierdută în gânduri și jucându-se cu lanțul de mărgean, care-i atârnă împrejurul gâtului. „Spune-mi, vorbește!”

— „Îmi vine prea greu”, răspunse Sultana cu sfială.

— „Să știi iubita mea”, o povățui tânara fanariotă „să știi că, dacă este grea și ad care trebuise s-o spunem, atunci vorbele pe cari le întrebuințăm trebuiesc să fie cât mai nemeșteșugite. Vreau să te ajut să ieși la mal. despre ce lucru vrei să-mi vorbești?”

— „Deapre Karl Moor”, furăspunsul încețișor al Sultanei.

— „Karl Moor,” zise domnița cu aprindere, „este șuferința pentru un ideal întrupată într-un om!El are simțiri atât de vii cum nu le pot avea oamenii de rând!Puțini tineri ar fi căzut la asemenea desnădăjduire, numai din pricina că n-au fost pricepuți de părinții lor. Și nu vor fi desigur mulți cari, după ce au fost siliți să se facă tâlhari, să întrebuințeze această meserie mai ales pentru scopuri atât de mărețe, foarte puțini cărora nedreptatea suferită de ei le inspiră compătimirea pentru suferințele altora! Căci mai ales de acest lucru se ferește omul de rând, ca de ceva ridicol, ca de ceva nepractic. El crede că e venit pe lume numai ca să se bucure. Supărarea și compătimirea nu sunt însă bucurii. Cu supărare și compătimire se poate hrăni numai un suflet copilăresc, un suflet idealist, un suflet atât de simțitor, iubitor de alții, cum aera al acestui Căpitan de hoți. Amestecătura de mare visător și de o sălbatecă bărbăție este ceea ce ne face să fim așa de încântat de Karl Moor. Vezi tu, un astfel de om aș putea și eu să-l iubesc, eu care sunt atât de pătrunzătoare în judecata bărbaților, cum spune fratele meu. Eu aș putea iubi un asemenea om, dacă s-ar găsi undeva pe lume!

Sultana-i răspunse:

—„Este unul. Îl cunosc eu. Tocmai asta voiam să ți-o spun!” O roșeață de bujor se ivi pe obrajii săi și abia mai utia să-și tragă sufletul scurt, ca după o fugă întețită.

Ralu își preumbla ochii săi mari, cercetători, asupra tinerei fete. O simțire caldă străbătuse vorbele tremurânde de fericire ale Sultanei, o simțire care trebuia să fi fost cu atât mai adâncă, cu cât, până acuma, nu se arătase prin nicio vorbă, cât de mică.

—„Iubita mea”, îi zise atunci Ralu cu bândețe, „cine este acel minunat bărbat?”

Sultana se făcu galbenă și se apropiă de fereastră, deși înaintea ei se întindea noaptea asemenea unui zid. Orce ființă omenească care este frământată caută prin instinct un orizont mai larg spre a scăpa de anaghia care o apasă în acel moment.

Ralu se gândi profund și încercă să-și aducă aminte spre a lăsa vreme Sultanei să se liniștească, cine ar putea fi acel om care se aseamănă cu chipul ideal al lu Schiller? La curte nu era niciunul. Acolo nu putea să ființeze un asemenea om. Când se gândea numai Domnița un un asemenea lucru, îi venea să râză: bărbați la curte! adevărați bărbați! bărbați cu sufletul sănătos! Ea oftă apoi pentru că, în adevăr, nu era un lucru de râs.

Ralu își așeză brațul împrejurul gâtului prietenei sale, o trase lângă sine pe divan, și drept orice răspuns se uită în ochii ei.

Sultanaridică capul în sus și deodată tremuratul se pierdu din glasul ei: „Este haiducul Iancu Jianu!”

Un strigăt de mirare ieși din gura iui Ralu: „Adevărat! Este el!” zise ea. „In țara Nemțească a născocit Schiller un Karl Moor! Și aici, la noi, este unul aievea Dar de ce nu putuși tu să-mi spui, măcar mie, numlele lui?” Abia isprăvi întrebarea, și se lovi în felul ei vioiu, cu palma peste frunte: „Iubita mea! poate fiindcă el urăște pe Greci și îi prigonește? Ascultă, Sultano,” și trupul mărunțel, al Domniței se ridică drept în sus, „aici în Țara asta, eu sunt Domniță rumânească, și patria, pe care o port eu în sufletul meu”, un zâmbet mândru și trist se răvărsă atunci pe toată fața ei, „este Vatra Cucului în nori — Nephelokokkygia!”

Sultana duse mâna prietenei la buzele sale: „Ființă aleasă și înțeleaptă!” zise ea, „pentru tine nimic omenesc nu este străin, și totuși ești așa de mai presus de lume și măsori toate lucrurile omenești cu o nepărtinire cerească!”

— „Așa fac?” zise Ralu, și cu o veselă zeflemea. „De, așa suntem noi, cei din cuibul cucului de prin nori! Dar acum să ne întoarcem la viteazul nostru. Ziceai că-l cunoști? De când? Cum ai ajuns te în apropierea unui haiduc? Dacă ar afla cucoana Sima mama ta, un asemenea lucru, m-ar aștepta o sdravănă ocară din parte-i. Maică! Cuconița Sultana a făcut cunoștință cu haiducii, și s-a ferit să-mi destăinuiască chiar mie!” Ea amenință cu degetul.

— „Taina nu era numai a mea”, răspunse tânăra iată, plecând ochii în pământ. „La curte, se înțelege că n-am putut să întâlnesc pe Jianu, dar el are multi prieteni prin țară”, sfârși ea încetișor.

— „Nu e nevoie să-i trădezi, draga mea”, zise Domnița repede. „Să vorbim acum numai de el. Spune-mi, ce vorbe ați schimbat voi împreună, unul cu altul?”

— „Nici o vorbă”, răspunse Sultana zâmbind. „Eu cred, că el nici nu m-a văzut. Vorbia cui alți bărbați. L-am văzut numai șezând la masă”.

— „Și cum era la masă?” stărui Ralu.

— „Câteodată foarte vesel. Atunci rîdeau cu toții. În două rînduri însă a aruncat câte o vorbă mai tare, și atunci era parcă lovise un trăsnet în mijlocul mesenilor”

— „Minunat!” strigă Domnița cu bucurie. „Și e cu adevărat boier?”

— „Ca și Karl Moor”.

— „Vezi tu”, zise tânăra Fanariotă”, asta ar putea să mă ’mpace și pe mine cu boierii. Dar, fără îndoială, el nu prea tine în seamă cinurile și rangurile? La el n-au trecere mărirele deșarte”.

Sultana dădu din cap. Fără veste unsă o prididiră lacrimile, și cu glas încet zise: „A fost pus un preț pe capul lui”.

Atunci Ralu întinse amândouă brațele și trase pe prietena sa, cu foc, la pieptul său, zicând: „Dreptatea nu se mai găsește, decât în păduri și în inimile noastre, ale acestor două fete!”

Dimineața când se deșteptară fetele, aveau simtirea că se petrecuse ceva nou și de mare însemnătate în vieața lor. Orice întâmplare plăsmuiseră pentru aceste ființi simțitoare, ca o întâmplare adevărată. Se mai adăogă încă, de astă dată, împrejurarea că teatrul „Hoții” făcuse să iasă la iveală și un alt lucru, care ființa în taină. Erau amândouă foarte mișcate. „Ziua, în care ne-am învrednicit, să-înțelegem, un adevăr,” zise Domnița, „este o fi de sărbătoare. Se adeverește așadară că Poetii cei mari nu spun lucruri numai visate de ei. Ei abia ajung cu închipuirea cea mai îndrăzneață a fantaziei lor la realitate care este poezia însăși a lui Dumnezeu”.

Și această sărbătoare a celor două prietene era să mai fie înfrumusețată încă și cu o altă plăcere. Directorul teatrului adusese la cunoștința frumoasei Domnițe că a sosit aristul Steinmoșer din Viena și ea îl poftise să vină în salonul ei de muzică.

— „În sfârșit, în sfârșit vom auzi” zise ea „muzica Dumnezeiuescului cântată cum se cade”

Dumnezeiuescul era Beethoven. Urma să fie cântat la pianofortele Domniței Ralu, singurul din Bucuresti și poate din toată Țara Românească. Aceasta era o piatră a smintelei pentru mulți și mai ales pentru unele evlavioase cucoane bătrâne care socoteau că fata cea mică a lui Caragea era un fel de moară stricată, cum îi ziceau, o femeie smintită și primejdioasă. Ele ațâțaseră pe mai mulți Arhierei împotriva păgânescului clavir. Dar nici unul din aceștia nu îndrăsnise să supere pe Domnița.

Ralu primi pe artistul din Viena într-un salon, ale cărui ferestre dădeau spre grădina înzăpezită. Cu părul răsucit pe frunte, cu cârlioanețe ridicate sus de tot, cum era moda, ras de tot pe față, cu un guler scrobit foarte înalt, cu fracul lui vânăt și cu pantalonii lui albi lipiți pe pulpe, ajungând numai până la glezne și întinși cu curele trecute pe supt papuci - lucru care dădea statului său întreg, o înfățișare pare-că nu stă bine eu picioarele pe pământ așa cum se înfățișa, acest Steinmoșer nu prea arăta a fi vreun om mare.

El se închină de vreo douăsprezece ori, una după alta, și se uita mirat la amândouă fetele. Acestea erau îmbrăcate astăzi evropenește sau „nemțește”, port, care stă foarte bine Sultanei și nu prindea tocmai pe Domnița Ralu. Chipul cam arăpesc al capului cel mic și negricios se înfățișa mai bine în brocaturi cu fir de aur și pietre strălucitoare, decât în haină ce-o purta acum, albastră ca levănțica, cu talie scurtă.

Mirarea cea mai mare se zugrăvi însă pe fata lui Steimoșer, când Domnița începu să-i vorbească într-o nemțească aleasă și apoi când se așeză la clavir, deodată strigă cu bucurie: „O, un Prohaska! Tocmai așa unul are și Domnul de Beethoven!”

Ralu se rezemă de clavir și întinzând mâinile sale rugătoare îi zise:; „D-ta cunoști pe Beethoven? Spune-ne, te rugăm, istorisește-ne! Ai vorbit D-ta cu el? L-ai auzit cântând la clavir?”

—„Da, l-am auzit? Cum să nu, Luminată Domniță?” răspunse Neamțul.

—„Atunci spune-ne cum cântă?” stărui Ralu.

—„No, cântă de minune, Măria Tâ”. Dar ca să lămuriască mai de aproape cum e felul lui Beethoven de-a cânta, până acolo n-ajungeau puterile tânărului papă-lapte.

Ralu înțelese aceasta îndată, și îi făcu o altă întrebare de scăpare. „D-ta îl cunoști însă în persoană? Ai vorbit eu el?”

— „Cum să nu-l cunosc, Măria Ta, a fost anul trecut peste tot, la toate serbările congresului. No, dar cât privește ca să vorbești cu el”, urmă Steinmoșer, „nu e lucru ușor. Acel Beethoven e un om posac!

— „Ce e?” întrebă Domnița.

— „E posac, Măria Ta, îndată îți spune vreo grosolănie. Asta din pricină că e foarte surd”.

Pe fata vioaie a Grecoaicei se înfățișă atunci toată tragedia acelei sorti, atât de nemiloase.

—„Asemenea ursită groaznică are de scop să ne dovedească, cât de neatârnat este marele suflet născocitor de trupul șubred al omului!” zise ea, întorcându-se la Sultana, care-și plecase frumosul său cap în jos, perdută pe gânduri.

— „Acuma însă, mă rog să ne cânți ceva!” zise Domnița artistului.

El puse mânile pe clape. Începu „Appassionata”, și omul, atât de stângaciu în purtare, cânta această muzică cu mare pricepere și cu o mișcătoare adâncire.

În ochii negri ai lui Ralu se ridicau o flacără, după alta. Ființa ei șubredă părea că crește deopotrivă ou simțirea ei. Rochia ca levănțica, nu se mai băgă în seamă. Cine o privia acum, vedea numai fata ei. La această fată se pironise și privirea Sultanei cele deștepte, și atât de doritoare de a învăță.

După ce răsunase cel din urmă acord al părții întâia, Domnița se sculă în sus, și zise cu o cadență muzicală: „Auzi tu strigătul, care cere să cunoască adevărul? Auzi tu cum vine, iară și iară, în cele patru note: Spune-mi adevărul! Spune-mi, o Soartă, spune-mi o Cerule, o Dumnezeule! Tu mi-ai sădit această întrebare în inima mea, desleagă-mi-o acuma, ajută-mă să găsesc adevărul! Rugarea a-ceasta se înaltă la tine, Dumnezeule, din veacurile cele măi deprtate, din altarele tale, o Moira, necuprinsă de mintea omenească! Se înaltă și din jertfele, care se topesc pe ruguri! Ea zâmbește din beția scurtă a fericirii, și se tânguiește din marea nesfârșită a jâlei. Spune-mi adevărul, căci de orbirea mea și de chinul meu ar trebui să i se facă milă chiar și Iadului, cu atât mai mult Ție, Unule Dumnezeule!” Luminată de durere, ca Pythia, ea se uită în depărtare.

Sultana își acoperise fata cu palmele.

Steimnoser deschise niște ochi rotunzi, înholbați. Se făcuse adâncă tăcere în salon.

O ușa se deschise, în urmă, și o cucoană frumoasă intră, ajutată de doui copii de casă. Atlasuri verzi și galbene, încărcate de fireturi, înveliau trupul ei greoiu. Peste părul negru, ca pana corbului, era așezat, într-un turbănel de mătase verde, un fes alb de Tripoli, împodobit cu o steamă mare de smarand.

În urma ei, tot asemenea ajutat de copii de casă intră un fel de pitic cu fata pocită, galbenă, care rîdea necontenit. Inainte chiar de a ieși la iveală potca, învelită într-o giubea albă, împodobită cu un guler uriș de vulpe vânătă cucurigia și ciripia mai fiind încă și peltic.

„Cumnățică Vhalu, Măvhia Sa a înțeles fivhește că trebuie să mă facă Spătah. Adică, cum? Eu, ginehele lui și să nu fiu Spătah? Sunt acum Spătah, m-a numit acum!” Ar fi mai flecărit încă înainte spunând tot același lucru de zece ori ca toți gugumanii slabi la minte, dacă nu i-ar fi curmat vorba nevasta lui supărată.

„Ajunge acum vorba asta. Știm acum”.

Și îndreptându-se spre Ralu de pe fata căreia fugise însuflețirea făcând ioc la ironie, ea urmă:

Ce mai faci, surioara mea? Cine e caraghiosul acela care șeade la dulapul tău de muzică? Așa, vreun artist din lăuntrul? Noi nu Vroim să te supărăm. Am venit să-fi spua numai două vorbe; în treacăt Vroiu Să mă duc apoi ia nineaca,uși Milostivirea Sa, Spătarul,urc să se ducă la Divan. Ea începu să rîză: Doamne, adică de ce nu? Acolo e cel puțin bine îngrijit pentru câteva ceasuri”

Cucoana vorbia tare, fiindcă în Fanar, se scotea proastă fiecare femeie, care nu vorbia pe întrecute, repede și cu glas ascuțit.

Ipochimenul din Viena ședea încremenit lângă clavirul dela Prohaska; și privia, cum se așezase ciudata pereche pe un divan și cum li se aduse de slugi, care umblau forfota, narghilele, dulcețuri și cafele.

Spătarul cel nouț ieșit din cazan ar mai flecărit despre despre boieria lui, dar dojana soției și mai ales a cumnatei sale îl speriasera. Cu picioarele încolăcite și cu spinarea învocoiată, ședea gigica între perini și sugea din narghilea.

Nevasta D-sale făcu întrebarea:

—„Unde e fratele nostru, Constantin? Va fi oare acasă? Nu vine niciodată la tine?”

—„O, Constantin!” răspunse Ralu cu batjocură subțire, atât în privirea sa, cât și în vorbă. „Tu știi, Policseno,că el nu face parte din musafirii mei obicinuiți. Mă găsește anostă”.

În aceiași clipă însă se deschise ușa și cu un râs zgomotos, intră un tânăr Fanariot de o rară frumusețe. Era urmat de un bărbat mai în vârstă, cu nasul foarte mare și cu ochii plini de deșteptăciune.

Amândoi aveau bărbi negre, fiindcă la Fanarioți, ca și la Turci se credea că numai fața neagră este fața puterei și a bărbăției, părul bălan sau castaniu trebuia să fie cănit, și să se arate negru de tot.

—„Iubită surioară!” zise cel care intrase întâiu, m-am făcut eu singur, „introducteurs des ambassadeurs”. Trecând prin odaia care este alături de acest templu al Muzelor, văzui pe boierul Constantin Samurcaș, săltând de mulțumire. Spune că a auzit o muzică Dumnezeiască. Fiind inimă simțitoare cum mă știi, mi s-a făcut milă de el să-l văd stând dinaintea porței Raiului și ți l-am adus înăuntru.

—„Să fie binevenit!” zise Ralu. „Dacă știam că este la curte, l-aș fi poftit chiar eu de mult la mine.”

—„Halal! așadară am putut o singură dată în viata mea să-ți fac și eu pe plac!” zise Beizadeaoa Constantin.

— „Cum vezi, este cu putință, dacă vrei, și asemenea minune”, răspunse Ralu.

— „Dar tot minune rămâne, fiindcă noi ne închinăm la deosebite Dumnezeiri. Și, of!” uitându-se, cu un suspin adânc și cu ochii înfocați, la Sultana, care ședea liniștită, „numai asupra Muzelor n-are Eros nici o putere!”

— „Cine a spus asta?” întrebă Ralu.

— „Anacreon”, răspunse Beizadeaoa, fără să se gândească mult.

— „Ești sigur de ce spui?”

— „Ei, dacă n-a fost Anacreon, care a spus-o, apoi sunt eu care o spun!”

Rîsul surorei lui țâșni în sus, ca un avuz de mărgele: „Constantin a ajuns poet!” zise ea. „Dar ca să știu, pe cine să-l slăvesc pentru această vorbă minunată, pe tine, sau pe Anacreon, te rog, pune pe cineva să cerceteze în biblioteca ta. Dacă aceste vorbe nu se găsesc undeva în scrierile cântărețului dela Teos, pe care tu le ai pe toate, fără îndoială, în dulap, atunci ești tu autorul lor cu adevărat”.

Biblioteca Beizadelei slujia totdeauna drept ținta săgeților de batjocură ale Domniței Ralu, fiindcă această bibliotecă era numai zugrăvită. În odaia cea mai întunecoasă a Beizadelei ea îmbrăca pereții. Acolo străluciau cu slove de aur numele celor mai mari scriitori din toate veacurile, zugrăvite, pe rafturi de cărți bine așezate, iar pe dinaintea lor atârnau niște perdele verzi. Ralu le numia perdelele lui Parhasios. Când batjocurile ei ajungeau până acolo, atunci Beizadeaua o rupea la fugă. El nu citea niciodată, dar era simțitor și se supără iute, ca orice Grec adevărat, când sora sa dădea în vileag, fără cruțare, taina bibliotecii lui zugrăvite.

— „Da, da, mă duc să caut”, zise el. Și de astă dată nemaiglumind, ieși din odaie.

În ochii lui Ralu se răsfăța un drăculeț, O hărțuială de acest fel cu fratele său, ea nu scăpă niciodată prilejul s-o aibă, iar pe Sultana ei, pe care pusese ochiul frățiorul, știa s-o apere în totdeauna cu biruință.

— „A plecat dușmanul!” zise mica și îndârjita Domniță. „Eros să-l aibă în paza sa!” apoi se întoarse spre Samurcaș.

Chira Policsena se plictisi, știind că acuma are să urmeze iară muzica, și poate chiar filozofie. De aceea zise, că trebuie să se mai ducă la mumă-sa. Și plecă, legănându-se ca o rață, grasă cum era, și neobicinuită să umble. Spătarul se fâțcăi, și el, după dânsa, tare supărat, că nu avusese voie să se fudulească mai mult cu slujba lui cea nouă. Dacă nu i-ar fi fost frică de Policsena, ar fi isbucnit în plânsete cu istericale.

După ce ieșisera afară acei turburători ai păcii, Steinmoșer trebui să cânte Apassionata până la sfârșit. Cu ochii închiși ascultă Samurcaș, și-i arătă apoi artistului într-o nemțească aleasă, recunoștința sa

Intr-aceea porunci Ralu să i se aducă o bișactea de bagă. O puse pe clavir, o deschise și-și afundă degetele în grămada de aur ce era înlăuntrul ei.

—„Știu bine”, zise Domnița tânărului Vienez, „că arta d-tale e mai presus de orice răsplată pământească și te rog să nu măsori recunoștința mea după neînsemnatul dar ce-ți fac. Acesta nu are alt scop decât să te despăgubească pentru lunga și greaua călătorie ce ai făcut până aici. Îi întinse mâna plină de galbeni și o făcu aceasta cu atâta nevinovăție copilărească, încât artistul mirat întinse și el, fără voie, mâna să. Mânuța cea mică se cufudă de trei ori, de patru ori și-i dărui fără să numere. Amețit și cu buzunările umplute se îndepărtă tânărul artist.

Voia și Sămurcaș să plece, dar Domnița îl opri.

—„Poți D-ta, Arhon Vornice,după această dumuezeiască destăinuire, să te duci acum înapoi îndată în mijlocul oamenilor? Ieri Schiller și astăzi Beethoven! Trebuie să treacă vreme oarecare, până să doresc să mai am a face cu oamenii, de toate zilele.

Samurcaș se închină, zâmbind și încrucișând mâinile pe piept

—„Ieri Schiller și astăzi Beethoven! zise Domnița încă odată. „Mari sunt Nemții ăștia! Dar tocmai fiindcă sunt mari, nu mă mir că Schiller a scris Hoții lui, acest strigăt amărît pentru dreptate,și al mândriei de bărbat. Cum a putut el să născociască acest chip ai lui Karl Moor? Se poate înțelege că subt asuprirea turcească cei mai vrednici bărbați se duc în codrii, ca haiduci și ca Klefți. Dar cum a putut să-i vină în minte unui poet nemțesc un asemenea lucru?

—„Era atunci foarte tânăr și deschis la suflet”, zise Samurcaș. „N-ai auzit niciodată, Domniță, despre Karl al Virtembergului? Acela călca cu caii semănăturile țăranilor săi și-și vindea supușii săi spre a fi duși la America. Au mai făcut și alți domnitori din Tarile Ghermanicești tot astfel”.

—„Așadară și în țara Nemților?” zise Domnița și rămase pe gânduri.

Sufletul lui Beethoven mai plutia încă în Templul Muzelor când un fel de sunete străbătătoare în Curtea Palatului, care se chemau și ele muzică, dar acest fel de muzică venia din țara turcească. Eră meterhaneaua care făcea un fel de vijelie sălbatecă din trâmbițe, însoțite de bătaia unor tobe mari într-un tact duduitor

Era chemarea la masă. Această gălăgie se mai făcea din noui, iară și iară, la fiecare rând de bucate care se pornia din bucătărie, prin geamlâc, spre sofragerie.

Împrejurul mesei celei lungi mișunau slugile în haine cusute cu fireturi de aur și argint. Erau musafiri mulți la masă, ca de obiceiui. Se aduceau de zece ori atâtea bucate cât s-ar fi putut mânca, ceeace avea de urmare, că bucătăria domnească înghiția sume mari de bani.

La masă Vodă Caragea vorbia cu Samurcaș despre traducerile ce el făcuse din comediile lui Goldoni. Lua parte la această vorbă și Ralu, fata cea mai iubită a lui Vodă, pe când mama ei și chira Polocsena păstrau tăcerea.

După ce se mâncă și se bău dincolo de măsură, Domna lui Caragea se lăsă s-o ducă câțiva copii de casă la odăile sale, unde erai cald ea într-o baie turcească. Ea rămase culcată mai înalte ceasuri, fără să se miște de pe divan; era un sac de grăsime, Având însă o fată regulată încă, dar învinețită de sulimanuri. Printre degetele ei, țapene din pricina inelelor, alunecau mătănile cu diamanturi și mărgăritare mari cât bobul de mazăre. Când fusese tânără și frumoasă, ea jucase un rol însemnat în Fanar și-i ajutase cu credință soțului său, ca să ajungă în Scaunul Domnesc al Rumâniei, idealul, tuturor Fanarioților, nefiind nimica alta trebuitor pentru aceasta, decât bani și darul de a face zavistii. Amândouă le avea frumoasa nevastă a lui Caragea. Acum își ajunsese dorințele sale, dar o părăsisera și tinerețea și soțul ei. Se mângâia cu răbdare. Osmanlâii zic: „Vin, cafea, afion și tutun sunt cei patru stâlpi ai cortului, unde se umbrește mulțumirea”

Și în acest cort se retrăsese Doamna lui Vodă Caragea. Trebuințele ei sufletești și artistice erau mulțumite cu o mică flașnetă, pe care putea să i-o învârtească cineva, adesea ceasuri întregi, dinaintea divanului Luminăției Sale.

Spre a se desluși asupra unor stihuri din Goldoni, Măria Sa Vodă luă pe boierul Samurcaș, după masă, cu sine în bibliotecă.

Dar traducerea era numai un prilej. Vodă cerea adesea sfatul boierului Constantin, și vroia să-i pună și astăzi unele întrebări, cu privire la Slugerul Tudor Vladimirescu, Cari sunt părerile boierilor despre Vătaful de plaiu dela Cloșani? Să fie lăsat să câștige judecățile, pe care le-a pornit?

„Măria Ta, știi că eu sunt binevoitor pentru ei”, răspunse Samurcaș. „Dar tocmai între simpatrioții lui are mari protivnici. Nu-și stăpânește gura, el nu e boier, și mereu ocărăște pe boieri, oricând și oriunde poate”.

— „Ce găsești D-ta la el, dreptul vorbind?” îi curmă Vodă cuvântul.

— „Puterea credinții lui”, răspunse Samurcaș, fără să se sînească. „Firea lui dreaptă, Tudor Vladimirescu e tot așa de cinstit ca prieten, cum este-ca dușman. Un dușmian, care nu se preface, și care rămâne totdeauna drept și față de protivnicul său. Așa, de o pildă, el dorește să vadă în Scaunul Domnesc al Țării saie domnitori pământeni, și ar vrea să scape Țara de Greci. Dar și pentru Greci dorește acelaș lucru, adică le dorește, ca și ei să scuture jugul Turcilor și să fie slobozi în tara lor. Ca să ajungem și noi acest scop, eu cred că Tudor bucuros ne-ar da chiar o mână de ajutor. Așa de dreaptă e judecata acestui om; Măria Ta! De aceea cui cred că ar fi bine, și de mare folos, dacă s-ar putea îndupleca să intre în Eterie. Vrei, Măria Ta., să ne ajuți?”

Vodă își netezi barba, închizând ochii pe jumătate. Boierul Constantin, capul Eteriei din România avea însărcinarea să facă din Vodă Caragea un mădular dintre cei luptători, ai întovărășirii grecești pentru libertate. Dar Vodă știa să se strecoare față cu întovărășire, întrebuințând toată șiretenia sa de Fanariot. El făcea jertfe pentru Eterie, într-un fel literar, lua parte vie la publicațiunile numero, de traduceri și de lucrări originale, cari sede Eteriști în Grecia, la Viena și la Paris, ajută teatrul fiicei sale; dar nu voia să ajute pe banii pe cari cautau să câștige și să adune părtași la Eterie.

Pe câtă vreme mă găsesc în Scaunul de Domnie al României, eu nu pot sa fiu răsvrătitor!”, era răspunsul său.

Samurcaș îi dedea drept pildă pe Țarul și pe cei doi Crai Nemțești.

-„Dacă aș fi Rus sau Neamț, m-aș face îndată cel mai zelos Eterist, răspunse Vodă.

-„Și ca Grec? întrebă Samurcaș plecând Ochii, ca să-și poată ascunde mânia.

-„Ca Grec” răspunse Caragea, apăsând și punând mâna sa împodobită cu un mare smarand cioplit pe umărul boierului Constantin, „ca Grec cunosc starea lucrurilor foarte de aproape. Gine a trăit supt stăpânirea Turcilor, adică supt jugul celei mai silnice desfrînări și-a lipsei de orice lege, acela are măduvă sdrobită; pentru vecii vecilor! Stihuri, cântece, drame...”, el arătă la cărțile dela pereți și pe masa încărcată de scrieri, „un fel de pâlpâială de flacără se poate face, niciodată însă o renaștere. — De aceea sipetul cu bani, aceasta trebuie să fie de aici înainte patria Fanarioților!?

Samurcaș plecă capul tot mai adânc în jos. Ar fi voit să-i strige lui Vodă în față.

-„Dar mai sunt pe lume și alți Greci, care nu sunt Fanarioți!” însă se stăpâni.

Spre seară, când soarele cel roșu, lipsit de raze și rotund ca o ghiulea părea că e atârnat de crengile copacilor crescuți printre mormintele bisericii Sărindar; trăsură foarte ciudată ieși din Curtea Domnească.

Patru cerbi, cu coarnele aurite, erau înhămați la o sanie. Zăpada, care era înghețată de marele ger, se fărâmă ca praful supt copitele cele mici, și săria până în sania în care ședea învelit în blănuri Beizadeaua. El se duce la un chef.

În dimineața zilei următoare se lăți vestea la Curte că Beizadea Constantin ar fi zăcând bătut rău, jumătate mort, în iatacul său că ar fi fost adus acasă în starea asta în cursul nopței. Doamnei nu i se putea spune nimica, fiindcă ea dormia până pe la ceasurile unsprezece iar fetelor tinere, cum era Domnița Ralu, nu li se spuneau asemenea lucruri.

În iatacul lui vodă însă, care era prefăcut într-un fel de cort, aproape întunecos, prin o mulțime de covoare de mătase, de stofe țesute în fir ședeau tânărul Hatman Carabaș, prietenul Beizadelei, și istorisia lui Vodă Caragea toată întâmplarea cu un glas mișcat.

- „Vroi să cunosc întregul adevăr” zisese Caragea.

Chiar și cu ghiciliul pe cap, un fel de scutic de noapte din mătase galbenă si Vodă întocmai avea o înfățișare măreață. Fanarioților se străduiau încă din tinerețe să aibă o asemănare cu Turcii la ifos și un fel de mândrie nepăsătoare.

Hatmanul Carabaș urmă și el pilda lui Vodă și se străduia să facă din fața lui frumoasă, orbraznică, o față serioasă. El se închină și zise: „Nimic nu trebuie, și nici nu poate rămâne ascuns privirii pătrunzătoare și luminate a Măriei Tale. Vei ști, așadară, că Beizadeaua, după ce mi-a făcut cinstea să iea cină cu mine s-a dus la casa Postelnicului Chiriac”.

— „Eră negreșit vreo sindrofie acolo?” întrerupse Caragea aspru.

Hatmanul se închină iară. „Beizadeaua era așteptat acolo, ca de multe alte dăți, într-un cerc foarte restrâns”.

Vodă lăsă pleoapele până din jos pe jumătatea ochilor, ca un tigru somnoros.

— „S-a întâmplat acolo un lucru nemaiauzit”, urmă Carabaș cu grabă. „Postelnicu, negreșit în stare de beție, s-a repezit la Beizadea cu un cuțit. Beizadeaua, care nu era armat, cercă să fugă, dar toate ușile erau încuiate. Strâmtorat de tot, Beizadeaua sări printr-o fereastră, și-și făcu mai multe răni la cap, la umeri, și la genunchi”.

— „Sgârieturi”, zise Vodă liniștit.

— „Ba tăieturi sângeroase, zdreliri, răni dureroase în carne”, zise Carabaș stăruitor, și urmă cu patos: „Dar mai mult decât trupul, a fost rănită cinstea lui, Luminate Stăpâne! Și fiul prea înalt al lui Vodă roagă pe Milostivul său părinte, să pedepsească pe Postelnicul cu cea mai mare asprime”.

Degetele galbene ale iui Vodă Caragea pieptănau barba lui de mătase. După o clipă de tăcere, ieși un răspuns cu vorbe, foarte înțepate: „Spune Beizadelei, că Domnitorii și fiii lor pot să facă mai multe decât alți muritori, dar sunt și mai mult opriți de a face unele. Domnitorul poate să poruncească, dar numai în marginile dreptului și ale cuviinței. Eu nu Pot să-l fac pe Postelnicul să ispășească, tot el, rușinea, pe care i-a adus-o Beizadeaua în casă”.

Vodă dădu din cap, și Carabaș înțelese că trebuia acum să plece.

El se duse înapoi la Beizadeaua, și-l găsi tocmai aruncând cu cănite și farfurioare, după cele două slugi ale lui, Arapi, cari. de frică, își ascundeau turbanele albe cum puteau. Beizadeaua, al cărui cap era legat și oblojiit de toate părțile, avea acum și un atac de istericale. Intrarea Hatmanului îi abătu însă gândul într-altă parte.

— „Ei?” întrebă el.

Carabaș se lăsă într-un jilț, alături de pat, plecă capul pe piept și făcu cu mâna, ca un om care-și netezește o barbă lungă. Apoi, cu tot ifosul și toată fudulia înaltă a lui Vodă, istorisi, din cuvânt în cuvânt, ce răspuns trimesese dânsul fiului său.

Efectul fu minunat.

Prințul Constantin rîse cu hohot și zise vesel: „Ia te uită, Aristidis însuși!”

— „Brutus!” zise Hatmânul, cu patos.

— „Caragea!” țipă Beizadeaua. „Ce mai vrei? Vodă Caragea întocmai! Cuprinsul tuturor virtuților din vechime..? Dar deodată îl prididiră lacrămile, fiindcă rîsui îi pricinuia durere Ia rănile dela cap. Dar gusta povestirea cu întregul cinism al firii sale. După nevasta Postelnicului alergase și Vodă, și că puteâ acum să-i facă cunoscut, că ei i-a apucat înainte, aceasta era pentru Beizadeaua cea mai mia-re plăcere, fire-ar-fi chiar cu prețul' de-a mărturisi, că a mâncat o zdravănă bătaie.

Iarna urmă înainte tot așa aspră cum începuse.

Copacii se frângeau supt povara de zăpadă. Noaptea urlau lupii prin mahalalele Bucureștilor, și alergau ca câinii, în haite, prin sate.

Intrarea la peștera dela Polovraci era înzăpezită de mult. Mereanu își făcuse bârlog de iarnă, sigur, la Rucsandra lui.

Jianu rămăsese la cârciuma din pădurea de lângă Râmnic. I se parea că era bine așezată iar cârciumarul om vrednic. Cârciumăreasa îi dăduse Căpitanului odaia ei. Eră văruită curați și luminoasă, pe pereți erau întinse scoarțe frumoase, țesute de Domnica. La ferestre înfloriau garoafe și rozete, printre cari erau așezate gutuie aurii, care umpleau odaia cu mirosul lor dulce. Odaia se încălzia de minune. Jumătate lungimea unui părete o cuprindea soba de pământ, văruită alb, în care se băgau trunchiurile de lemne aproape nesparte, ața cum se aduceau din din pădure.Dacă lemnul era prea lung și rămânea un capăt afară din ușa sobei, atunci se împingea, pe urmă, după ce ardea o parte, și se mai scurta. Căldura răspândită de această sobă era deosebit de plăcută.

Simțământul cel nou pentru Iancu, știindu-se acum bine ascuns, aerul molatic, îmbălsămat, stăruința tăcută, dar statornică a tinerei femei pestei a căreia întreagă ființă se vedea revărsată o dorință tremurătoare, toate acestea împreună învinseră, în sfârșit, pe oțelitul haiduc. I se părea că i se desmorțesc simțurile, cari pân-acum slujiseră cu grozavă încordare numai la meseria lui și spre a răsbuna dreptatea. Zâmbind se uitase Mereanu pe urma Căpitanului său când plecase dela Polovraci în jos spre Râmnic. El zisese Rucsandrei: „Ei, negreșit foarte bine așezată e cârciuma lui Candrea. Nici vorbă, meșteșugul de războiu al Căpitanului foarte slăvit, dar tot numai om este și el. Și aceasta e bine, căci altmintrelea s-ar preface odata în flăcări și în fum, așa arde și fierbe uneori în el!

CăpitanuI erai în adevăr om și el, și încă om tânăr! Văzând Mereanu că nu primește nicio știre de la el, timp de cinci săptămâni, veni în jos de la Polovraci. Găsi pe Domnica mai frumoasă decât oricând. Peste cosițele ei castanii, era legată o maramă albă, împodobită pe margini cu fluturi de argint. Pe umeri purța o scurteică de atlas verde, cu mânecile atârnate de amândouă părțile, și care era îmblănită, pe mărgini cu samur scump. Pe dedesuptul scurteicii, sânul Domnicăi părea că era ferecat cu solzi de galbeni, în toate mărimile, așezați în cinci și șase rânduri unii peste altii. Salba este măsura avuției unei țărance. Judecând după salbă, cârciumăreasa putea să se asemene cu oricare cucoană de boier. Și aceasta venia de aclo că se înfruptase din comorile lui Iancu Jianu.

În schimb, cârciumarul se târa înaintea haiducului, care primia gudurarea lui numai din dorința ca să nu-i lipsească cârciumăreasa.

Mereanu luă seama două zile și spre a se încredința și mai bine, întrebă pe Alexe: „L-a apucat rau?”

Țiganul rânji, arătându-și dinții cei albie: „Boierul Iancu e vijelia, Domnica e plopul”.

— „Așa e bine”, răspunse celălalt, dând din cap, hotărât.

După ce se potolise boierul Iancu, și asemenea și crivățul de iarnă, Căpitanul de haiduci încălică calul să plece spre a-și adună oamenii, căutându-i prim; toate ascunzătorile lor. Domnica îl însoția. Ea venise, îmbrăcată ca haiduc, și se oprise în fata lui. Părul și-l împletise și-l ridicase în sus astfel, încât vârful coadelor ei castanii îi cădeau de supt căciula albă, întocmai ca o chică, în ceafă și pe obraji. Eră minunat de frumoasă, și cu atât mai frumoasă, cu cât, la privirea copleșitoare a lui Iancu, se înroșise și se uită, rușinoasă, în jos la brîul ei, în care își așezase pistoalele încrucișate.

Iancu se uită câtva timp la dânsa, și apoi o întrebă: „Ei, și?”

Ea ridică ochii cu sfiala la el, căci cu toată dragostea lor, Jianu rămăsese pentru Domnica tot boierul de mearii și stăpânilor. De aceea se și închină la el. Când văzu, că zâmbește, ea îi apucă mâna, o duse la buze și-i zise cu atâta patimă, încât aproape nu mai avea glas: „Eu mor fără tine!”

El o pusese la încercări. Se dovedise neobosită, cu grije, vitează și totdeauna veselă.

Se îndrăgostise însă și micul Iabraș de dânsa.

Boierul Iancu porunci atunci, ca Domnica să rămână acasă, fiindcă dorește să vadă mai bine fața ei, în iuișa/Cârciumii, când se va întoarce, decât fața posomoritului ei de bărbat.

Domnica se cam bosumflă. Iancu se iuți, și plecă dela cârciumă, fără să-și iea ziua-bună.

Ceeace nu spusese Jianu frumoasei Domnica era că, aflase, prin boierul Vasile Moangă, că ocârmuirea se pornise, în anul acesta, din vreme, să pună mâna pe groaznicul haiduc, și că spre acest sfârșit a fost trimis anume Cârc Sărdarul Iamandi în Oltenia, cu o potera mare de peste trei sute de oameni. Că căutasera pe Jianu mai întâiu în Mehedinți, și că acum Cârc Sărdarul ar fi în Târgu-Jiului. Că apoi se va îndrepta, cum se crede, spre Râmnic, că toată ziulica el înjură mereu, fiindcă știrile, ce se află despre ascunzătoarea lui Jianu, se lovesc în capele una cu alta.

Iancu, care chemase roata lui Svârlugă, ca să calce cu ei mănăstirea Horezului, unde „stăpânia” igumenul Grec Chrisant, cu chefuri și zaiafeturi, se hotărî acum, să nu mai iasă din călea poterei, ci vesti în grabă încă două cete, să vie cu el.

Din lunga odihnă de peste iarnă și din ceasurile de mulțumire, firea lui de luptător ieșise acum cu noile puteri. Plăcerile dragostei, în mica odăiță, aveau farmec pentru el numai atâta timp, cât nu înverzise iarba și copacii. Dar chiar și atunci Iancu pismuia câteodată pe vulturii și urșii, cari puteau să steâ în codru pe viscol și în zăpada. Abia intrase în pădure și abia trase în piept mirosul! de primăvară al pământului, al frunzișului dintâiu, abia șezuse lângă foc și auzise, ațipind, cel din urmă tușit al cailor și bătaia lor din picioare, abia simțise iară și văzuse, cum viforul, gonind nor cea prin vârfurile copacilor, — și îndată sângele lui se liniști și se răcori, fiindcă numai sângele fusese în joc peste iarnă.

Acuma se vedea iară în mijlocul codrului de stejari, cu verdele lui frunziș de primăvară, așa de deschis, încât chiar când cădea ploaia, se părea că-l mai străbate încă lumina soarelui. Cetele de privighetori cântau așa de tare, încât pare că se simția lovirea cântecului lor în ureche. Care glas de femeie se putea asemăna cu asemenea cântare?. Buzele cărei femei puteau să mângâie așa de lin cum mângâie vântul. Brațele cărei femei puteau să strângă așa de tare și să să legene așa de puternic ca vijelia? Cine a dormit vreodată la sânul naturei are o măsură cu totul altfel pentru toate, lucruri și simțiri. Iancu Jianu era unul dintre acei fericiți, carii nu poț să fie subjugați vreme îndelungată de simțurile lor.

Căpitanul,avea acum dorința să se măsoare cu o întreagă oștire, și oamenii lui se uitau la el ca la un Dumnezeu.

Abia se adunaseră cele patru cete de haiduci, vreo cincizeci de oameni cu toții, când și aduseră iscoadele vestea ca potera se apropie.

Haiducii erau ascunși în pădurea care se urca drept în sus în partea de către Miazănoapte a unei livezi și care le acoperia astfel spetele, pe când la marginea ei curgea un râu lat.

Jianu își împrăștie oamenii într-un șir lung. Cu grije mare se alesese pentru fecare un copac puternic drept meterz în al cărui crengi se așeză haiducul.

Era des de dimineață, margele mărunte de rouă cari acoperiau, ca o pătură cenușie, iarba înaltă, se adunau acuma, topindu-se în mari picuri limpezi.

Abia auzit trecea râul pe la poalele plaiului; pe supt crăcile ștejarilor gâlgâind câteodată, din când în când, de câte ori aluneca peste vreo lespede tocită. În apa limpede se repeziau păstrăvii, sau aninați de vreo piatră se legănau undele răcoroase. Privighetorile cântau spre întâmpinarea zilei.

Trei oameni sosiră în livada dintre cari unul era un ciobănel mic, a cărui ochi negri luminau dârji și totodată cu teamă de pe supt căciula de oaie. Alăturea erau doui Arnăuți ținând fiecare o mână pe umerii băiatului și alta pe pistoale.

Ii aruncau fel de fel de înjurăruri în față și-l târau, învederat împotriva voinței lui: „Înainte, hoțule! Tu cunoști culcușurile lor, câine râios! Acum nu poți să mai dosești, ca ieri seară, când te-am prins și ai vroit să o rupi la fugă, să-i vesteșt pe tovarășii tăi, afurisiții de haiduci!” Curgeau pumnii în coastele bietului ciobănaș, mai ales când el schimbă de 2 ori poteca, apucând o dată în dreapta și altă dată pe stânga, spre livadă, supt cuvântul că de aici înainte nu mai știe drumul. Arnăuții înjurau groaznic, dar să-i tragă flăcăiașului un glonț în cap tocmai acuma li se părea un lucru fără folos. Erau bucuruși că l-au găsit și că în sfârșit putea să le fie călăuză. Cârc Sărdarul ar fi făcut mare gălăgie dacă l-ar fi ucis fără rost

Cearta între tustrei urmă așa de lungă, până când bolțile de stejar se însuflețiră și se zări potera lui Iamandi la marginea livezii.

Deodată se auzi o împușcătură,și apoi o alta ieșind din pădurea din față. Cei doi Arnpuți de lângă cioban căzură unul la dreapta și altul la stânga lui, în iarbă, iară să scoată o vorbă. Flăcăul făcu vreo câteva sărituri peste livade și peste râu, și se pierdu în pădure.

— „Și ăsta a fost un haiduc! Atunci ne așteaptă, aici, negreșit, toată ceata lor!” strigă Iamandi turburat, deoarece cu cea dintâiu ochire el cumoscu minunata așezare a dușmanului său nevăzut.

— „Acuma pe el!”.

Întunericul zorilor se schimbă în albastru, apoi

începură să se aprinză vârfurile, și ziua se făcu aurie, soarele se arătă. Puștele trazniau necontenit.

Iarba era zdrobită și călcată, si De deasupra se vedeau baltace roșii de sânge și trupurile negre ale celor căzuti. În locul mirezmelor de primăvară se rostogoliau acuma, prin văzduh, norii de fum acru al ierbii de pușcă.

Cei cincizeci de haiduci ședeau ascunși, prin copaci, ca într-o oetate.

Cârc Sărdarului i venia să-și iasă din minți. Sălbăticise rostogoliau ochii lui peste câmpul de luptă, în care nu putea să vază nici un dușman. Vreo sută’ de Arnăuti erau doborîti și Căpitanul lor băgă de seama, cum oamenii săi începusera să slăbească. El ocoli cu calul, în fugă, împrejurul poterei și înjura, cum Șîtie să înjure numai un Arnăut, căutând să-și ție oamenii strânși într-un mănunchiu, fiindcă. începusera să se răsletească, negreșit spre a putea s-o șteargă prin marginile pădurei..

Deodată se auzi, dincolo peste râu, un fluerat scurt. împușcăturile încetară, și, abia un minut mai în urmă, năvăliră haiducii din pădure, așezați în formă de ichiu.. Sparsera potera cu totul, despărțind-o hi două părți și cosind-o cu săbiile, cu o năprasnică iuțeală; așa încât putură chiar să întoarcă ichiul în loc, repezindu-se a doua oară, ca o săgeată, printre dușmani, și răsturnând tot ce le sta în cale.

Treizeci sau și mai mulți Arnăuți fură culcați iarăși la pământ, și în loc să se arunce asupra- lui Jianu, cum ardea de dorință să facă, Iamandi trebui să-și încordeze toate puterile, spre a-și aduna potera împrăștiată, fiindcă haiducii, îndemnați de minune, răsbăteau când în gloate, când intra în ichiu prin șirurile poterașilor.

Nu era cu putință a se împotrivi la năvala lor, fiindcă ei nu erau lefegii. Fiecare din haiduci se luptă hotărît pentru ceeace-l privia deadreptul. Și toți se luptau cu acea vitejie a desnădăjduirii, care i adusese în codri. Cu țipete turbate și cu gemete sse repeziau la bătălie. împușcăturile se auziau numai rare, dar era groaznică încăierarea, pe piept luminată de sfințitul scoarelui.

Iamandi încă nu găsise prilejul pentru o luptă dreaptă cu Jianu. fiindcă, dela început, haiducii îi împușcasera pe cei trei buluc-bași ai lui, așa încât n-avea cine să-l ajute să-și adune oamenii și să-i stăpânească. Deocamdată nici Jianu nu doriâ de loc o „luptă dreaptă” cu Iamandi, ci silința lui era să-i nimicească toată potera, care era de șase ori mai numeroasă decât haiducii lui; Vroiâ s-o nimicească înaintea ochilor Cârc Sărdarului. Pe umnă' putea să vină și rîndul lui Iamandi.

Nu mai încăpea îndoială, Arnăuții începe retragă pe supt copaci, pe unde se lățiau de seară. Haiducii se repeziau, sărind dup ca niște pisici sălbatice, obișnuiți cum erau, cu codrul și cu ale lui.

Iamandi striga la poterașii săi: „Stați! Dați focuri!”

Vreo câteva împușcături mai porniră.

Un șuerat pătrunzător însă străbată pădurea, și deodată încetă toată gălăgia. Noaptea cu tăcerea ei împresură pe Arnăuți. Parcă bezna înghițise pe toți haiducii.

Cârc Sărdarul strigă atunci mânios: „L-am rănit pe Jianu!”

Dar oamenii lui strigau: „Haidem înainte! Haiducii se prefac! Au să vie iar înapoi peste noi!”

— „Nu, fricoșilor!” țipă Iamandi. „împușcătura mea trebuie să fi nimerit pe tâlharul cela de Căpitan! Haideți! Avem să punem mâna pe el!”

Unul din poterași îi zise atunci în batjocură: mărite boierule, du-te D-ta, dacă ai poftă, de-l prinde. Noi suntem acuma prea osteniți și suntem răniți!”

— „La Horezu!” strigară cu toții. „Vroim și noi să ne odihnim acolo. Două sute din ai noștri au fost uciși!”

— „Veniți cel puțin înapoi, să-i îngropăm!”, striga Cârc Sărdarul.

Dar ce-i pasă Arnăutului de alt Arnăut, dacă nu poate să-i mai fie lui de folos. — „E vreme destulă și mâine să îngropăm leșurile!” strigară cu toții.

„Acum să mergem la Horezu!”.

Tăcut, dar turbat, mergea Cârc Sărdarul călare în fruntea cetei sale. Deși nu era departe măinăstirea, ei totuși pierdură îndreptarea, și rătăciră câteva ceasuri prin întunerecul nopții.

În sfârșit copitele calului lui Iamandi loviau caldarâmul drumului, care, duce între două ziduri înalte, în sus, la mănăstirea Horezu.

Lărgimea acestui drum învederează ca el a fost croit pentru oștiri și pentru alaiuri Domnești.

Crăcile negre ale brazilor uriași atârnau deacurmezișul lui pe deasupra zidurilor, cari ocoliau Ciutăria igumenului. Aceasta era o pădure întreagă, plină de vânat.

Sus la poarta cea dintâiu, întărită cu fierarie, numele Cârc-Sărdarului, precum și frumoasa lui vorbă „Romeica”, îi înlesni intrarea, iar întreaga potera fu găzduită în curtea cea mare a argaților, unde se aflau grajdurile Prea Sfinției Sale.

Prin poanta a doua intră Iamandi, singur.

Tocmai se sfârșise rugăciunea de seară și prin ușa, luminată roșiatic, a bisericii, ieșia un șir lung de mici lumânărele, ale căror șubredă lumină făcea să se vadă umbrele călugărilor, precum și fetele lor. În fruntea tutulor, cu cârja în mână, păși igumenul Chrisant, un om tânăr, foarte frumos, puternic și care era mare iubitor de petreceri.

Când se vesti musafirul și se înfățișă în igumenul îl primi cu prietenie, și-i întinse mâna cea albă, ca s-o sărute. „Dumnezeu să te aibă în pază, viteazule Cârc Sărdar face, că te văd. Tu știi cât torati acum de tâlharii de

— „Vin tocmai din Sfinte Părinte”, zise de ceasuri ne-am luptat. Eu și cu o sută a mea de oameni împotriva lor, cari erau cel puțin o suită și cincizeci de haiduci, urcați încă și întăriți prin copaci. Erau conduși de însuși Iancu Jianu”.

— „Conduși de Jianu?” trecu vorba din gură în gură printre Călugării speriați, cari-și făceau la cruci.

Igumenul mai porni și un blestem, fierbinte, împotriva lui Jianu, acest câine de Vlah, râios, și Iamandi adaose: „Era cât pe-aci să pun mâna pe el, fiindcă l-am rănit, eu, cu mâna mea. L-aș avea acuma, dacă n-ar fi fugit, și n-ar fi dosit, dimpreună cu cei o sută cincizeci de oameni ai lui”.

— „Unui viteaz ca tine, nu poate să-i mai scape a doua oară”, îl mângâia igumenul, „Și am de gând să înștiințez chiar eu pe Vodă, — fiindcă tocmai un lipcan la Măria Sa, încă mâine dimineața, — că ești pe calea cea mai bună, ca să scapi Țara aceasta, nemernică, de cea mai mare pacoste care o bântuiește. Știi că eu am trecere la Vodă, și dacă ai avea vreo dorință....”

Cu aceste vorbe, și lăudându-se mereu, urcară amândoi scările până la pridvorul care ieșia înainte spre curte. Românii aveau obiceiul să zică: „că doi Greci nu pot să se întâlnească, fără să vrea să se sperie unul pe altul”.

Dar nu era de tot lipsit de temeiu, dacă Igumenul Chrisant își închipuia că este un fel de Vodă la Horezu. Locuia într-un adevărat palat, singurul monument păstrat, de arhitectură românească, pe care l-a zidit Vodă Brâncoveanu, om învățat și om al credinței, la sfârșitul veacului al XVII-lea, Horezu nu era numai mănăstire, era și cetate și conac Domnesc. Nu este în el nici o prispă, nici o margine de scări, nici un stâlp, care să nu fie sculptate, nici un părete care să mi fie împodobit. Pridvoarele, sălile și chiliile sunt boltite. Odăile din arhonderie, în care fu primit Cârc Sărdarul, străluciau prin podoabele alese de covoare, puse pe jos și pe pereți. Pe deasupra divanurilor erau aruncate cusături cit aur pe catifele, sau lucrate din mătăsuri în toate fetele. Lumânările erau așezate în sfeșnice grele de argint. Tot asemenea de argint era și tava cea mare, ou care i se îmbiă acuma musafirului vin și o gustare.

Igumenul, pășind mândru spre ușe, îi zise lui Cârc Sărdar: „noapte bună”, cu un zâmbet binevoitor, pe când câțiva țigani se strecurată în odaie, fără a face nici un zgomot. Ei erau însărcinați să desbrace pe boierul Costache și să-i frece trupul, ostenit după atâta luptă, înainte de a se întinde între perinele moi. Cea mai dibace pentru această freacă, era o frumoasă țigancă tânără.

Afară, în curtea mănăstirii, era liniște. Prin lumina slabă a nopții de primăvară se vedeau bolțile pridvoarelor. Cei doi peri, bătrâni de veacuri, cum erau înfloriți, se înfățișau ca niște nori albi, iar brazii dinaintea bisericii se înălțau atât de sus în văzduh, în cât păreau că poartă câte o stea pe crucea dn vârful lor.

Pe când Grecii dormiau, mănăstirea întreagă visă despre credința întemeietorului ei, care a murit la Țarigrad, moarte de mucenic, dimpreună cu toți pruncii săi.

Ca niște păsări de noapte dispăruseră haiducii în pădurea întunecată. Unde alți ochi nui mai puiteau vedea nimica, ei mai zăriau un fel de lumină cenușie, a vreunei pietre, sau dela vreun oopac. În deosebi desvoltat era la ei pipăitul cu picioarele. Simțiau drumul, sau chiar felul pământului, fiindcă, în fuga lor, trebuiau să treacă prin păduri necălcate.

Băieții știau că Căpitanul lor fusese rănit foarte greu, căci altmintrelea nu s-ar fi lăsat de prigoană, Alexe se lipi de tălpile stăpânului său, și se încercă să înțeleagă din vreun semn, din vreun sunet, din răsuflarea stăpânului său, dacă sufere de ceva, sau dacă-l părăsesc puterile, dar nu putu înțelege nimica. Urmară drumul înainte, fără întrerupere prin pădurea întunecată, în care huhurezii se văitau din toate părțile. Când se auzi murmurul unui pârâu, Iancu dădu o scurtă poruncă: „Gruia și cu Alexe, împreună cu mine, vom merge la vale, prin apa pârâului, iar toți ceilalți veți merge în susul lui. Ascundeți-vă la Polovraci, și acolo să așteptați poruncile mele”.

Alexe asculta, dar din glasul boierului Iancu, nu putu să înțeleagă cum era starea adevărată a lucrurilor.

Ajunsera la pârâu, intrară în apă și-și pierdură astfel urmele.

Tot atât de muți, ca până acuma, înaintau. Căpitanul și cei doi tovarăși, cei mai credincioși ai lui, prin apa rece și zgomotoasă. Matca pârâulni era pardosită cu pietre, pe supt care undele apelor săpaseră pe alocurea găuri atât de adânci, încât se putea cufunda un om până la piept.

În sfârșit, ieșiră cu toții la mal. Erau pe jumătate înțepeniți, și Jianu zise răgușit:

—„La Domnica!”

Ei plecară, iute ca vântul, prin pădure. Când ajunseră la un luminiș, peste care luna, în scăderea ei, mai revărsă încă o slabă lumină, văzu Alexe, în ce hal era stăpânul său. Trupul lui Jianu părea că a fost muiat în sânge, un glonț îi pătrunsese o parte a pieptului și brațul stâng. Se împleticea la umblet, din pricina prea marei slăbiciuni.

Îl puseră pe un trunchiu de copac, care era răsturnat în iarbă, și-și rupseră din cămășile de pe trupurile lor, făcând din ele legături. Pe când îl legau, sângele lui fierbinte curgeâ necontenit pe degetele lor. Dacă n-ar fi fost în stare să-l oprească, Căpitanul trebuia să se sfârșească în brațele lor. Lui Alexe i se strîngeâ inima cu cârcei în piept. El se închina, pe tăcute, la cer: „Doamne, Doamne, să nu mi-l iai! Îl iubesc mai mult decât pe tata și pe mama mea! Numai Tu, bunule Dumnezeu, știi cât de bun este el cu mine!”

Gruia însă, care-l sprijinia pe Iancu, simția cum el se lasă, din ce în ce mai greii, pe umerii lui.

Dar voinicul era încă în simțiri. Când se auzi o cântare de cocos, pătrunzând prin liniștea nopții, el șopti: „Am greșit drumul”. Avea știință că încă ”nu puteau să fie în apropierea cârciumei din pădure, și că îndreptarea pe care ar fi dorit el s-o urmeze, se depărta de orice locuință omenească.

— „Trebuie să batem într-acolo”, strigă Gruia Țiganului. „Poate să fie oameni buni. Eu n-am auzit de Grec prin locurile astea”.

Alexe era de aceeaș părere. Cântecul ei se părea un răspuns, trimis de Dumnezeu la rugăciunile lui fierbinți.

Cu multă băgare de seamă sprijiniau pe Căpitanul, fiindcă orice apucare prea aspră, de suptiori, ar fi putut să-i deschidă rănile din noii.

Erau ceasurile două după miezul nopții când ajunseră la un conac boieresc, așezat la marginea unei păduri.

Luna se stinsese, noaptea era întunecată, și numai stelele cele mari luciau prin aerul răcoros de primăvară.

Oamenii bătură cu pumnii în poantă, până începură câinii să latre. În sfârșit veniră două slugi la ulube.

— „Suntem oameni buni. Aveți milă!” le zise Alexe. „Stăpânul meu e jumătate mort. Deschide-ți-ne iute porțile și dați un adăpost unui creștin greu rănit”.

— „Da cine e stăpânul tău? De unde vine? Cine l-a rănit?” întrebară oamenii din curte.

Alexie își înghiți înjurăturile, care ar fi vrut să le arunce, potop, pe capul zăbovitorilor, și începu să se jelească: „Am fost căleați de tâlhari! Pentru numele lui Dumnezeu și al tuturor Sfinților! vedeți voi înșivă, cât de greu rănit e stăpânul meu. Voiți să lăsați un creștin să mioară în pragul ușei voastre, sire?”

O lumină se arătă atunci din casă, răvârsându-se peste doi stălpisori albi ai pridvorului, și un glas de femeie se auzi, limpede și dulce strigând prin curte; „Ce este acolo la poartă?”

O slugă se repezi la cuconița și, după câteva clipe, se întoarse și deschise poarta.

Cei cinci intrară cu grabă în curte, și când se apropiară de lumânarea, ținută în sus, într-o mână, aceasta făcea să se vază fața drăgălașe a' unei fete, îmbrăcată cu o scurteică albastră și învelită la cap c-un tulpănaș alb.

— „Mare Dumnezeule!” zise ea: încet, când fu adus rănitul în razele luminei.

În acelaș timp un alt glas de femeie, bătrână, striga la spatele fetei: „Sfinte Pantelimoane! Sfântă Filofteio! Asta nu e priveliște pentru coconița noastră Sultana!”

În adevăr, era îngrozitor. Cei doi haiduci, îngrijorați, purtau pe brațele lor un om, plin de sânge, al cărui cap istovit, căzuse spre spate.

— „Moare! moare!” țipă baba.

Fata se întoarse cu repeziciune, așa încât sbura fumul din lumânarea, pe care o ținea în mână, „Ajută-l!” strigă ea jupânesei, și cu grabnică pricepere, împărți toate poruncile: „Tu, Radule, să așterni străinului în odaia de musafiri! Leftere, tu, să faci foc în bucătărie, și să pui apă să fiarbă! Profiro, cârpe și untdelemn! Mamei am să-i spun eu singură, că Dumnezeu ne-a trimis un sărman rănit la ușa noastră”.

Zece zile stătuse Alexe în genunchi lângă patul stăpânului său. În dimineața zilei a unsprecezea, în sfârșit, văzu că pleoapele galbene, cari acoperiau ochii rănitului, grele ca plumbul, începură să se ridice încetișor; dar privirea bolnavului era slabă. Era stins focul acela, despre care zisese odată Mereanu, că vă ajunge atât de cumplit, încât Căpitanul are să se prefacă în fum și în flăcări. Șiroaiele de sânge pierdut îi slăbiseră văpaia, și era încă o mirare că mai ardea în el candela vieței.

Iar când un glas, par-că era străin, și ca dintr-o mare depărtare, întrebă slab: „Unde, la cine suntem aici?” atunci Alexe își mușcă buzele, și-și înecă plânsul, ce-l prididia.

— „La niște cucoane bune și miloase, boierule”, fu răspunsul. „La văduva Sima Gălășescu și ia fiica D-nei. Eu le-am spus, stăpâne, că te cheamă Iancu Drăgan, că vii dela Baia-de-Aramă și că am fost călcați de niște tâlhari. Gruia a cumpărat în Râmnic alte haine. Aici niminea nu poate să ghicească cine suntem”.

Jianu închise ochii. Abia putuse să înțeleagă oe șoptise credinciosul său. Deși rana nud mai durea, și frigurile îl mai slăbiseră, simțiâ totuși,un mare pustiu în inimă sa. Pe patu-l durerii, vieața sa i se înfățișa cu totul altfel. Cine era Iancu Jianu? Ce însemnau sbuciumările și luptele lui? O împușcătuiră îi dăduse răspunsul. Necunoscut și părăsit, zăceâ acum într-un' colț oarecare, iar lucrurile își urmau cursul lor înainte și fără dânsul. Erâ negreșit o copilărie, că luase asupră-și și se împovărase cu toate nenorocirile unui întreg popor, căruia nu putea să-i mai ajute nimenea, atât de jos era căzut în. ticăloșie. Și sufletul ostenit al lui Iancu se cufunda înnt-o mare de nepăsare.

îngrijorat se uită Alexe la eh și îndată ce intră Gruia în odaie, Țiganul-fugi afară, fiindcă lacrămile îi curgeau, în șiroaie, pe obrajii lui mohorîți.

În sală bătrâna Profira îl văzu, și-l întrebă cu multă compătimire: „Ii este mai rău stăpânului tău?”

Alexe răspunse că nu... și fugi în grădină.

Mama Profira bătu atunci în ușe la stăpână-sa, pe care o găsi lucrând împreună cu fiica ei.

— „Șezi, Profirițo”, zise cucoana Sima, „și iea ghergheful”.

Bătrâna se așeză, ascultătoare, pe podim, cu picioarele încrucișate, și scoțând din buzunarul antiriașului său negru, o pereche de ochelari rotunzi, legați în plumb, așeză coadele lor, ciudat încârligate, după urechi, pe supt tistimelul alb. Pe când făcea asta, trase un oftat adânc.

Cu nerabdare o întrebă cucoana Sima: „Cum îi mai merge musafirului nostru? Îi este mai rău?”

— „Nu, cuconiță”, răspunse Profira. „Tocnmai văzui pe sluga lui, pe Țiganul. Ăla, încalte, săracul, are să rămână orb de plâns. Cât trebuie să fie de bun stăpânul său cu el!”

—„Drăgan? Drăgan? zise cucoana Sima gândindu-se. „Pe cât îmi aduc aminte eu, este un neam de Drăgănești pe moșie prin apropiere de Drăgășani. Dar Țiganul spunea, că ei vin dinspre Baia-de-Aramă. Ce să fi căutat tânărul pe acolo?”

— „Poate vreo daravera, sau vreo femeie, sau vreun cal”, zise slujnica. „Oamenii lui sunt foarte tăcuți și mâhniți. Spun că nu vor să auză rubedeniile lui ca să nu se sperie, și de aceea nu vor să spună nimic despre nenorocirea ce s-a întâmplat stăpânului lor”.

— „Dar unde i-au călcat tâlharii, Profira?”

— „La Horezu, Milostivo”, și scăzând glasul, își tăcu o cruce. „Of, ce vremuri! Nu mai este nimenea sigur de haiduci și de alți făcători de rele, și mai ales de acel groaznic de Jianul. Din pricina lui eu mor de frică, totdeauna, când vine cuconița noastră da Paști, dela București, precum și când se întoarce înapoi, la Rusalii. Ce lung e drumul, și ce blestemați sunt oamenii!”

Sultana lasă sa-i cază lucrul din mână, pe care fusese aplecată până atunci așa de adânc, încât nici se vedea nimic alta, decât cărarea, aleasă între cositele ei negre. Ridicând capul, se uită la Profira, și-o întrebă: „Ai auzit tu vreodată ca haiducii să fi batjocorit vreo femee, văduvă sau orfană? Pentru ce le zici blestemați?”

Cucona Sima ofta. „Să dea Dumnezeu, să fie așa cum spui tu, fiica mea iubită!” Apoi se ridică în sus: „Haideți, să mergem ia acel tânăr, sărmanul. Încă nu l-am văzut astăzi. Poate că are și el o mamă, care tremură de neliniște, și care, neavând nici o știre dela ei, s-ar prăpădi, aflând ce i s-a întâmplat.

Sultana urmă pe cucoana Sima până la patul lui Jianu, și stătea acolo tăcută, ca un sfeșnic, alăturea de văduva, care era totdeauna cernită.

În felul acela desmierdător, cum fac femeile bătrâne Rumânce cu tinerii, cucoana găzduitoare puse mâna pe capul rănitului. „Astăzi ochii tăi sunt mai limpezi, și fruntea ta e mai răcorită”,îi zise ea încetișor: „Dar să nu vorbești, să nu te ostenești. Ara să-ți trimit acum bucate din acele cari mai dau ceva putere. Cu zeamă de lămâie numai, ca până acuma, nu poți să te hrănești, iubitul mamei!”

După ce plecară femeile, ochii lui Jianu rătăciau împrejur prin odaie și deodată zise: „Alexe!” Glasul lui era mai hotărît, și Țiganul alergă la pat.

— „Pentru ce simt armele pe scaun lângă patul meu? Nu cumva suntem înrtr-o casă de tâlhari?”

Mulțumit de dojana stăpânului său, care-i dovedia, că el începuse să-și dea seama de lucrurile dimprejurul său, Alexe adună cele două pistoale grele și cuțitul și Ie puse în punga de piele, care era atârnată la perete, împreună cu hainele cele nouă, care i se adusese dela Râmnic.

După câtăva vreme întrebă larțcu iară: „Ai fost cu cu mine ia Ghergani, la Tache Ghica, Alexe?” Și o încretire ușoară a frunței învedera, cât de greu îi era încă creierului său, istovit prin multa pierdere de sânge, și cum caută să-și aducă am sute.

— „La boierul Tache Ghica? Ai fost atunci singur stăpâne”, fu răspunsul.

După alte opt zile, boierul, cum îl numiau acum toți oamenii din casa văduvei Gălășescu, putea să se bucure, în grădină, de aer și de soare.

Dinaintea unui liliac înflorit, îi făcusera Gruia și Alexe, un scaun învelit cu covoare. Trebuia acum să aștepte acolo, cu răbdare, întoarcerea puterilor sale. Mama Profira, care-i pusese musafirului și ” câteva pernițe frumoase pe subțiori, se învârtiâ prin casă zicând: „A voit să-și încordeze picioarele, cercând să meargă până acolo, dar abia a putut. Acuma însă șade pe scaun, nu ca un slăbănog, ci ca un mândru împărat, care stă' să judece norodul”.

Printre pomii, acoperițLde zăpada florilor, străbătea lumina soarelui pe iarba de jos, și Iancu pri-via, încremenit, la ace! verde auriu, fără să-și dea prea mult seamă, și tot astfel auzia, fără să prea înțeleagă, ciripirea, răspunsurile și cheful ce-l făceau două privighetori, care se ascunsesera în peretele roșiatic-albăstriu al liliacului dela spatele lui, până când o mișcare printre arbori, ca o nouă lumină îi atrase privirea. Eră Sultana, care, în hainele ei albe, umbla, zorită, pe acolo. Felul însă cum alerga ea, îi aducea aminte lui Iancu de plutirea umbrelor de nori pe coastele munților. Un strigăt din casă o făcu pe Sultana să se oprească deodată în loc, — casa era ascunsă în liliac. Sultana se uită înapoi și zări pe Jinu.

— „Mama tocmai îmi spune, că musafirul nostru e în gradină”, zise ea de departe. „N-am știut nimic de acest lucru, fiindcă am fost în pădure, ca să văd dacă au înflorit mărgăritărelele. Am mare bucurie, boierule Iancu, văzând în sfârșit, că ai putut ieși din odaie”.

Ea vorbia cu o liniște plăcută și cu o hotărîre, care nu era obișnuită pe atunci la fete, când se gă-siau în fată cu bărbați; câștigase aceste însușiri fiind zilnic, și deaproape, în tovărășia Domniței Ralu. Tot asemenea de mirare era că cuteză să leasă, din grădină, fără să fie însoțită de cineva.

Iar fapta aceasta vitejească, o născocise singură de tot

Jianu adună ușor sprâncenele: „Singură în pădure, cuconiță Sultano, nu știi cât este de primejdios asemenea lucru?”

— „Ba da”, zise ea, „știu foarte bine. Te-am văzut pe D-ta, când ai sosiit în noaptea aceia....”

— „Eu mă gândesc Ja altceva”, îi tăia Iancu vorba. „Noi, bărbații, suntem făcufii pentru luptă. Primejdia femeilor însă ne trece peste....” el se opri și-și mușcă buzele. Durerea cea veche, la care avusese vreme sa se gândească, amenință așa de mult să-l doboare, încât era cât pe-aci să vorbească de ea. Toate acestea veniau Însă numai din afurisita aceea de slăbiciune. El aruncă capul pe spate și zise cu un glas schimbat:

—„Dacă vrei flori n-ai decât sa poruncești. Oamenii mei stau gata să îndeplinească porunca D-tale”. Un șuierat ușor și Țiganul alergă în grădină, oprindu-se lângă stăpânâul său.

—„Ascultă, Alexe, cuconița vrea să aibă mărgăritare!”

— „Dar”, zise Sultana rîzând, „mărgăritătelul încă n-a înflorit! Este verde ca mazărea”.

— „Aici sus, va fi așa, dar la noi jos, la Drăgășani, trebuie să fi înflorit”.

Alexe se închină:

—„Am înteles, stăpâne”.

În dimineața zilei următoare, Profira ducea coșnită mare cu mărgăritărel alb, înflorit și mirositor, în odaia Sultanei, și-i povestea, cum o jumătate din ziua de ieri, și toată noaptea, Țiganul boierului Iancu a lipsit din curte, și cum, s-a întors abia astăzi la răsăritul soarelui, cu aceste flori. Bucuros ar fi făcut din ochiu jupâneasa, după obiceiul femeilor bătrâne, ca de glumă, dar cuconița Sultană nu îngăduia asemenea glume, nu era raci sfiicioasă, dar nici fudulă, ca alte fete, ci totdeauna liniștită, veselă și mândră, așa încât nimenea mu cuteza să se apropie prea mult de dânsa, făcând vreo glumă nepotrivită. Ea porunci să vină Alexe, îi dădu un galben și-l întrebă: cum se mai află boierul Iancu' astăzi? În tot cursul zilei ea ședea la războiu, și ieși numai într-um târziu în grădina aurită de asfințitul soarelui, spre a zice o vorbă prietenească musafirului.

Găsi atunci pe Alexe lângă ei, cu o cobză la subțioară.

— „Și-a cumpărat-o ieri!”, zise Iancu rîzând. „De mult îi lipsia cobza. Și acum nu știe dacă are voie aici să cânte sau nu”.

— „L-ai oprit?” întrebă Sultana.

— „I-ai dat D-ta voie?” răspunse el.

Sultana începu să rîză veselă: „Am să-i dau îndată poruncă! Alexe, vreau să te auz!” Cu grabnică mișcare apucă apoi o perină, din cele care erau pe iarbă, o puse la rădăcina unui copac, se așeză pe tea, și-și prinse mâinile peste genunchi, rezemându-și capu! de copac. Se vedeau liniile gâtului ei tânăr, cu toată gingășia lor și în toată frumusețea. Ilicelul, scurt, de catifea verde, care-i îmbrăcă pieptul, era puțin răscroit. Câteva mărgăritărele, pe care le pusese la urechi, se legănau pe obrajii ei.

—„Cântă!! zise Sultana.

Alexe se uită la stăpânul său: „Ce fel de cântece să zic!”

— „Grecești”, răspunse Iancu.

— „De ce?” întrebă tânăra fată, fără să-și schimbe șederea.

— „Cântecele grecești sunt mai subțiri”, fu răspunsul. „Acelea trebuiesc să placă unei domnișoare dela Curtea Domniței Ralu mai bine, că ale noastre, cele proaste Rumânești”.

Așa numiau boierii, cei crescuți grecește, limba Țării lor.

Sultana își întoarse capul repede, și ochii ei se întâlniră că ai musafirului. Numai o clipă se opriră privirile lor, dar scânteile scăpărau și se încrucișau. Se măsurau și se cercetau, unul pe altul. Era ca o isbucnire de întrebări îndelungat ascunse: „Știi?” — „Credeai că n-am știut?”

Apoi tânăra fata se rezema iarăși înapoi, și zise cu cel mai drăgălaș zâmbet:. „Te înșeli, boierule Iancu. Eu doresc s-a’ud cântece haiduceștii

Se făcu o mica tăcere. — Sultana se uita în sus la bobocii de liliac, cari păreau aprinși în lumina roșie a asfințitului.

Se vede ca stăpânul său îi făcuse țiganului un semn căci el începu să miște degetele, ca de încercare, peste strunele zbârnăitoare.

Tânăra fată porunci atunci din nou: „Să cânți despre Iancu Jianul”. N-avu însă îndrăzneală să; se uite în fata celor doi oameni. I se zbătea inima' așa de tare, încât n-ar fi fost în stare să mai zică o singură vorbă mai mult, și trebui să-și încleșteze manele împrejurul genunchilor, ca să nu se bage de seamă, cum tremurau. Acum se sfârșise: „Știu cine ești!” Dar și el, de ce o întărîtase? De ce îi dăduse să înțeleagă că o crede înstrăinată, Grecizată? Pentru aceasta se cuvenia ca să-și primească -un singur răspuns: „Vezi, dușmanule al Grecilor, tu ai fost în mâna mea!”

Cobza zbârnâia și țiganul începu cu un ritm cadențat și cu glas plăcut:

N-ați auzit de un Jian, D-un Oltean Romănățean, De un hoț de căpitan, Care umblă prin păduri. Cu doisprezece Panduri, Cu ghebe și cu poturi Și în brâu ou sburături, Cu pistoale într-armati, Cu puști, flinte, încărcați Umblă ca niște turbați. Seacă lumea ia -ficați! El iea miei dela ciobani De pe la stâne cârlani, Armăsari dela Mocani. Fără plată, fără bani! Și pândește la strâmtori, De despoaie negustori. Și tot prinde la Boeri, De-i curăță de averi!

Numai cu glasul jumătate, și cu un fel de sfială, începuse cântărețul, dar după al treilea vers, îl fură înfierbântarea, și puternice începură să-i iasă sunetele din gură, ducându-se de-a dreptul la urechile Sultanei, fiindcă Alexe cântă pentru dânsa, în felul Țiganilor, înflăcărat numai pentru acel unul, care-l ascultă.

Trebuia să se uite la el. Ochii și dinții lui străluciau, se părea că întregul om se topește în ritm.

Inima ei nu mai tremură. Ea se simția acum tare, fiindcă și Sultana era adevărată fiică de Oltean. Alexe aruncă caturi înapoi, și cântă un ai doilea viers:

La Greci măduva le sugea, Veneticii se ’ngrozea, Toți la București pornia, Tofi la palat se ducea Toți de ci se jeiuia. Și toti dreptate cerea, La Domnul, la Caragea.

Privighetorile din gardul de liliac înebunisera. Vroiau să întreacă pe cântăreț și aruncau game și tremurări din gușulitele lor, chemând prin aceasta. Și alte păsări de prin toate coifurile grădinii așa încât văzduhul, îmbujorat de seară, părea, că smulsese întreg în mișcare de cântecele pătimașe.

Rezimat în scaunul său ședeâ Jianu, haiducul. Iși sprijinea capul pe mâna stângă și se uită, încremenit, înaintea sa, în iarbă. Incet își întoarse capul, apoi, sprijinit pe palmă, până putu să vază fata Sultanei, cum ascultă la lăutar. Obrajii ei erau aprinși ca florile unei piersic, gurița ei ardea ca o cireașă, și din ochii ei catifelati, castanii, pe supt sprâncenele arcate, subțirele, pornia un foc plin de mândrie.

Cu cât se uită mai mult la dânsa, cu atât se lăția iun fel de amorțială peste toată ființa lui Iancu Jianu. Se făcuse foarte galben, și în căutătura lui se vedea un fel de teamă, simțire pe care, până astăzi, n-o mai avusese. Ceva necunoscut, grozav de puternic, venia cu năvală, peste el. Nu putea să asemene această simțire cu nici una alta, nici chiar cu moartea, — fiindcă de moarte nu se temea. În fața morții, omul rămâne aceea ce a fost și mai înainte, neschimbat în voință, împăcat cu sine însuși, fără nici o dorință de ceva din afară. Acum însă, el se găsiâ hi fața unei puteri streine, pe care o simțise de mai multe zile, apropiindu-se și care-i despicase, ca printr-o lovitură puternică de topor, toată ființa lui, silindu-l să se vadă, însuși, cu alți ochi, și să se îngroziască chiar de sine. În fața Sultanei i se părea deodată lucru înspăimântător, că era, el, Iancu Jianu!

Și tot despre acest Jianu urma Alexe să cânte:

Domnul dacă auzia, Potera 'n grabă adună, După hoț el o mâna, Și spre Olt că o pornia, Iar Jianu înțelegând, Se 'ndrumâ spre Olt fugând Când la Olt, Oltcu-i umflat, Că la munte a plouat! Dacă văzu și văzu, Cu mâna semn că făcu. Și pe podar că-i chemă, Și din gură, că-i strigă: „Măi Rumâne, măi podar Trage podișca de mal Trage podul, măi podar, Să trec la ăl gospodar, Că e putred de bogat. Și Să-i iau, n-ar fi păcat, Căci el este singur cuc, Și eu tânăr și Haiduc Trage podul mai d-a drept, Că-ți trântesc un glonț în piept!” Dar podarul ce făcea? Se făcea că n-auzia. Dacă vedea și vedea, Că vreme multă pierdea, Jianu se necăjia. Să aștepte nu mai vrea. Și se aruncă înnot. Cu suflet, cu cal, cu tot? Calu 'n apă se luptă. Iar Jianu cuvântă: „De cât să mă rog de prost, Ca să dea podul pe rost, Voiu fi vrednic, cum am fost, Și-oi trece la adăpost. Foaie verde, măr crețesc, Când oi stă să mă smeresc. Mereu să mă căciulesc, Pentru ce mai haiducesc?”

Când isprăvi Alexe, tăcură și privighetorile o clipă, mirate, că protivnicul lor, în lupta db cântece, căzuse biruiit! Boierul Iancu însă prinse să rîză cu hohot: „Acest Jianu este un nebun!”

Sultana se uită la el, cu ochi luminoși, și-i spuse: „Domnița mea zise că: „Cine nu-și pierde mințile-niciodată, din pricina unor anumite lucruri, acela n-a avut niciodată minte”

Că Ralu împrumutase această vorbă dela Lessing, n-o știa Sultana, care citise mult mai puțin.

— „Și dacă vrei, boierule Iancu”, urmă ea, „să știi, pentru ce Domnița mea, cu toata înțelepciunea ei, nu-și pierde niciodată mințite, am să ți-o spun eu. Noi femeile, nu stăm în mijlocul luptelor, noi ne ascundem după flori, după' cărți și în ale muzicei. Dar pe un om, un om ca Jianu, care vede toată nemernicia, și care are inimă, pe un asemenea ora îl înțelegem și noi!” Sultana se opri, fiindcă lăcrămile amenințau să-i înnece glasul.

Ea se ridică, făcu din cap, aruncă lui Alexe mărgaritărelele care le avea, și plecă.

În cursul zilelor care urmară, bătaia războiului, Ia care țesea cuconița Sultana de dimineață și până seara târziu, se auzia, străbătând prin fereastra deschisă despre grădină. Ea zicea că trebuie acum să fie silitoare, fiindcă altmintrelea nu se isprăvește rochia de mătase pentru Domnița Ralu, iar când cucoana Sima și Profira, îi propusera, să-i ajute și fetele din casă, Sultana răspunse: „Pot fetele să țase gândurile mele în mătase? Fiica lui Caragea poate să-și cumpere oricând o bucată de stofă, dar în această țesătură trebuie să fie o parte din inima mea; numai astfel darul meu va aduce noroc”. Și țesea Sultana puternic cu speteaza, firul strălucios de borangic, în ițele subțiri de inișor.

În strachina cu apă, de care are trebuință orice țesătoare, ca să înmoaie, din când în când, firul aspru al mătăsii, erau aruncate câteva mărgăritărele. Prin fereastra deschisă venia mirosul pomilor înfloriti, și undele de lumină, ce străbateau printre ramurile, înzăpezite de flori, ale unui păr din apropiere, jucau pe fața, frumos profilată, a Sultanei.

Era pierdută în gânduri, dar în acelaș timp era fericită. Fericită, fiindcă bărbatul, pe care-l iubia din tot sufletul, se găsiâ în casă la ea, și fiindcă puterile lui creșteau din zi în zi. Era gânditoare, fiindcă acel om era Iancu Jianu. Sultana înțelegea bine, deși el numai atingea cu nici o vorbă și cu nici o privire întâmplarea din grădină, că el avea toată încrederea într-insa. Se simtiâ mândră de asta. Et trimesese însă astăzi pe Gruia la casa Iui, cum îi spusese Profira. Aceasta însemnă, că se apropiase sfârșitul acestor zile frumoase și tainice. Acum vroia să s-arunce din nou în vijelia, care-’i alcătuia întreaga viață,vroia să înceapă iară îndrăznirile sălbatice, răsbunarea și îndârjirea.

Frumoasa bătaie îndoită, a spetezei, pe care o în-sotiatc cântecele privighetorilor, din păr, se opri deodată. Ţesătoarea se uită, îngrijorată, pe fereastră afară, și începu să ofteze.

Atunci tăcură și păsările, din pom, și plecară de acolo. Aripile lor zorite, în mișcarea lor, atinsesera câteva flori din păr, și frunzișoarele albe se rostogoliau, în jos, pe iarbă. Sultana se puse să asculte. De ce s-or fi speriat privighetorile? 0 presimțire îi veni. Cu băgare de seamă se strecură de pe scaunul războiului Ia fereastră, și, ajunsă acolo, întinse capul înainte, așa încât putu să vază fata din afară a casei. Apoi- iute se retrase iară înpoi, și tot așa de fără zgomot.

Afară la perete, sta rezimat Iancu Jianu. îndată începu iară ticăiala spetezei și trăcănitul războiului, — ca nu cumva să bage, el, de seamă, din ce pricină le întrerupsese Sultana.

El ascultă însă Ia ritmul războiului, tot așa de atintit cum ascultase tânăra fată cântecele lui Alexe, Acesta era cântecul păcii, cum este într-p casă ticnită, cânteoul muncii strădalnice, care se urmează tot mereu, în toate zilele, și care nu trebuie să îmturburată de întâmplări neobicinuite, dacă e să aducă spor și binecuvântare. Și iot astfel cumi zicea cântecul, ce-l cântase țiganul: „Sunt tânăr și haiduc!” tot astfel zicea lovitura îndoită a spetezei iară și iară: „Este o copilă gingașă și de neam”. Cu patimă, și oftând adânc, întinse Iancu încă odată brațele, — și atunci păsările plecasera speriate, — iar când lăsa brațele iară în jos, el își aduse aminte de tot ce săvârșisera aceleași mâini ale lui, când fusesera încleștate pe gâtlejurile, pe care le sugrumase, și de câteori cursese sânge peste ele. Îl cuprinse atunci acea pocăință groaznică, pe care o simte omul, care a săvârșit cruzimi, când se găsește în lata liniștită a curățenii unui suflet de femeie.

De două zile curtea cârciumei lui Candrea era plină de vite cornute, șt mereu mai sosiau încă alte cirezi, din împrejurimii. Se adună haraciul pentru capan, magazia de zalierele a Padișahului. Aceasta se făcea de către mumbașirii Turcești, adică de slujbași trimiși din Tarigrad. împreună cu ei umblă și o altă ceată de Armeni și de Greci, ca să adune birul cel mai nou, pus de Vodă Caragea, o dare pe vânzarea fiecărei pereche de boi. Asuprire, înșelăciuni, jale și plângerf se auziau iară de peste tot, și toanele lui Candrea erau din cele mai rele, fiindcă vilele și cu Turcii făcusera din curtea și din casa lui un adevărat grajd. înjurăturile, și strigătele nu încetau, nici ziua nici noaptea. Intr-aceia bărbații cu cialmale făceau vânătoare după slujnice, și după Tigăncile care fugeau de ei, țipând, dar în urmă se lisau să fie prinse. Pe soția sa o ascunsese însă Candrea, cârciumarul, la un loc sigur. La astfel de adunătură, el n-o dădea pradă, și-i mai era frică a-cuma și de Iancu Jianu, deși nu mai auzise nimica despre el, de erau acum câteva săptămâni.

Domnica ședea în cămara de sus de lângă podul de fân. Ședea pe pat, și lăsase să-i cază lucrul din mână, o cămașe bărbătească, pe care o împodobise cu bibiluri. Se uită încremenită la podine, și din ochii ei curgeau picături mari de lacrimi, una după alta.

Odaia era grijită frumos, patul era îmbrăcat cu pânzeturile cele-mai bune care le avea și deasupra lor se înălțau vreo șase perini curate. O scoarță era așternută înaintea patului de jos, și altă scoarță bătută în perete. Pe un scăunel era așezat un Iighia» de argint și ibricul luă, cu gâtul lung, alături. Supt ibric era un/ ștergar împodobit bogat. Pe sofra, mescioara rotundă, Turcească, cu picioarele mici, erau pregătite ciubucul și narghileaua. Nu lipsia nici chiseaua de sticlă groasă, cu dulceață. Erau și flori înșirate pe marginea ferestrei; Dar unde era iubitul?

Deodată se auzi o bătaie ușoară în ușă.

Inima frumoasei femei se opri. Ea alunecă de pe pat, se plecă spre gaura cheii, și șopti cu sufletul aprins: „Cine este? Tu?”

— „Eu, Domnico, fu răspunsul unui glas, stăpânit, de bărbat, dar pe care dânsa nu putu să-i cunoască îndată. „Un prieten bun, deschide-mi. Ara să-ți spun ceva”.

Domnica bătu din picior. Nu era Iancu!

— Spune-mi, cine ești?” strigă ea mânioasă. „Curtea e plină de haimanale. Nu-mi trebuie aici nici unul. Chem pe cârciumarul”.

— „Nu te supăra, Domnico. Oare vorba mea este ca ceia a adunăturii de jos? Eu sunt dintre ai noștri”.

Domnica izbucni atunci de rîs: „Iabraș!”

— „De, va să zică tot mă mai cunoști, și începu din nou să se roage: „Puică, frumușica mea, mândro, lasă-mă, înlăuntru!

Ea ridică umerii. „Prostul de el!” Apoi îl întrebă repede: „Te-a trimes cineva la mine? Cine?”

— „M-a trimes, ca să aduc caii!”.

Domnica descuiă atunci ușa, dar înainte de ce putu Iabraș să-și dea seama, ea îl târî înlăuntru și începu să-l zguduiască: „Unde este el? Unde e?” Buzele-i tremurau. Dar cu un tipăt, sări înapoi, fiindcă Iabraș o sărutase. Ea scoase atunci un cuțit din brâu și-i strigă: „Să știi că mă omor, dacă mai faci încă o singură mișcare!” Ochii îi scânteiau așa de sălbatic, fata ei era așa de schimbată, încât Iabraș se opri pe loc.

Urmă o ceartă lungă și înverșunată. Ei nu-i era frică.

Atât era de mare iubirea ei pentru Iancu, încât celălalt i se părea un fel de fiară spurcată. Iabraș înțelese, că dânsa vroia mai bine să moară, decât să primească îmbrățișarea lui. În sfârșit el strigă: „Fii credincioasă boierului și stăpânului tău! El șade acum în cuibul împodobit cu flori, la fata cea frumoașă de neam, este bine îngrijit de ea, și gândurile lui sunt la însurătoare.

Dacă n-ar fi fost în curte atâta gălăgie și mugetele de vite, s-ar fi auzit, până la mare depărtare, țipătul de durere, pe care-l scoase Domnica.

Bucuros că-i pricinuise această durere și atâțâudu-i mereu bănuiala, Iabraș începu să-i povestiască' lucruri, în parte adevărate, și parte minciuni, scornite de el. Că putuse să afle unde era Iancu ascuns, fu numai din pricină, că urmărise pe Gruia, pe care ” Căpitanul îl trimisese cu niște porunci la Polovraci.

Nici uniri dintre Ceilalți n-ar fi cutezat să facă una ca asta împotriva voinței Căpitanului, dar Iabraș era îndrăgostit de ibovnica boierului Iancu, și aveâ tot așa putină frică de boierul Iancu, cât de puțin ’t era frică Domnicăi de el, Iabrașul.

Haiducul măruntel era acum îndoit de turbat, el șezuse săptămâni întregi, acolo sus, la Polovraci de pază, pe când Domnica era singură, și ar fi putut să facă dragoste cu ea. Acum. venise în fuga' mare, drept la ea. Degiaba însă. Afurisita se apără, și Iabraș nu putea să mai zăboviască, fiindcă boierul Iancu putea să sosească la fiecare ceas în tabără. Dar zilele n-au intrat încă în sac!

După ce plecară în sfârșit, negustorii și păzitorii, Domnica scoborî în curte noaptea, pe ascuns, pe când dormiau toții în casă și pe la grajduri, cum erau toți osteniți de curățit, de rânit și de măturat.

Domnica avea un cuțit mare în mână. Ea se plecă și-l înfipse în pământ, și zise apoi cu patimă sălbatică:

Eu nu-nfig acest cutit Nici în lut, nici în pământ, Ci-l înfig in inima Celui ce mi-i împărțit. Sâmbătă seara Am ieșit afară. Și ni-am uitat la deal. Și n-am văzut nimica Și m-am uitat ia vale, Și iar n-am văzut nimica. M-am uitat la Asfințit, Nici atâta n-am văzut, M-am întors spre Răsărit, Și ’ntr-acolo am văzut. Pajură împăjurată, Cu foc îmbrăcată, Cu foc încinsă, Cu foc cuprinsă. Și cum am văzut-o. Am și întrebat-o: — Unde mergi tu pajura, Așa d-împăjurată Și așa de înfocată, Cu foc încinsă, De foc cuprinsă? — Mă duc codrii să-i pârlesc, Câmpii ca să-i veștejesc, Văile ca să ie sec Și pietrele să le crăp. — Lasă codrii să ’nfruzească, Câmpiile să ’nflorească, Văile să înverzească. Pietrele sa se mărească. Da te du la omul meu. Cel ales de 'Dumnezeu. Și mie dat. Cu foc îl îmbracă, Și cu foc îl înfoacă, Și cu foc îl încinge, Și cu foc îl strânse, Și cu foc ăl cuprinde, Și cu loc îl aprinde. Foc pe gura cămăși-i baga Și la inimă i-l așează. De I-ai găsi dormind, De l-an găsi mâncând, Din somn să mi-l trezești, Dela masă să-l stârnești Și spre mine să-l pornești. Să-l aduci, să mi-l grăbești, Prin pădure fără sine, Și prin sat fără rușine, Priti poerti, fără de drum, Prin câmpii, fără cărări, Pe drumuri fără gloduri, Și.prin-ape fără poduri, Peste garduri fără pârleazuri. Și de le-i găsi, La mese întinse, Cu făclii aprinse, La neveste grase, Și la fete frumoase Să-i pară căfele viermănoase. Ura să se ducă pe capul aceleia, Care mi-a dat-o Și mi-a aruncat-o. S-o găsească În sălărița cu sare, În blidul cu mâncare, În patul de culcare, În bucățica cu îmbucătura, În lingură cu sorbitură. De ’s dela nevastă, Te silește Și mațele-i sborește, În năframă ie ’nvăiește. În fată le siclește. De ’s dela fată, În cosită te ’nvălește. Și ’n rată le siclește. Ea să fie cloșnifă spurcată Sub gard aruncată, De toți porcii gustată, De toată lumea urîtă! Eu să rămân vișin înflorit, Dela munte coborît Și spre soare răsărit, Cu vin roșu stropită, Cu miere îndulcită, De toti îndrăgită”.

Dar cu toată puterea grozavă a fermecului, el nu venia, el, care cunoștea atât de bine toate poenile fără drumuri, toate câmpurile fără cărări și toate' apele fără de poduri! El nu venia, nu s-auzia nimic de el, și Candrea începu iar să-și bată nevasta ca mai ’nainte.

0 durere nemărginită și o mânie nebună sfâșiau inima Domnicăi.

Nu degeaba era ea fata bătrînei Dragomira, a vestitei „babe-știutoare” din Săliște, care cunoștea toată puterile ascunse, și care avea a face cu duhurile cele mai vașnice, atât cele bune, cât și cele rele, și tot satul alergă la baba Dragomira, ba și oamenii de prin împrejurimi, când erau chinuiți de dragoste, 'sait de vreun dușman al lor. Din comoara de fermece și de descântări, care se moștenesc numai prin grafit viu, și din gură în gură, în mare taină, căuta acum Domnica mijloacele, care puteau să-i fie de folos. Cel mal sigur i se părea moartea protivnicei sale. Ea nu știa, cine e dânsa, fiindcă Iabraș, oare tocmai tinea mult la vieața acelei fete, care depărta pe boierul Iancu dela frumoasa cârciumăreasă, Iabraș, nu-i spusese acesteia nici unde este, nici de cine, a fost îngrijit Căpitanul, Altmintrelea Domnica ar fi pornit îndată s-o ucidă acolo sau să otrăviască acea fată de boier. Trebuia prin urmare s-o omoare acuma numai prin fermece. Spre acest Sfârșit ea căută, și adună cu răbdarea care isvorăște numai dintr-o mare patimă, toate acele lucruri, care pot aduce vătămare și din depărtare, dacă sunt bine „vorbite” și cu putere, precum: cuie lepădate, fuse, linguri, mături, hârburi de oale din nouă sate deosebite, grăsime și mate-de ariciu, labe de iepure,' falca unui lup, un cap de șoarece și un cuib părăsit de rândunică, ceara dela făclia, pe care a ținut-o în mână un om, în ceasul morții, apă din baia, în care a fost scăldat mortul, și legătura, cu care a fost legate picioarele lui.

Dar toate fermecele nu folosiră nimica, — iubitul nu mai venea înapoi.

Atunci îi făgădui celui mai mare peste toți dracii, care șade în fundul apelor, să-i aducă un armăsar, negru ca pana corbului și iute ca focul, furat din herghelia împăratului, și „un copil de fată mare nebotezat, necreștinat”. Și după ce nu folosi nici această ademenire, Domnica plecă din curte pe ascuns, și cu o desagă pe spate, se duse, singură, în pădure.

Codrul era îmbrăcat cu podoabele primăverii. Pe fiecare frunzuliță nouă străluciâ și câte jin solzișor de lumină. Dar inima Domnicăi era închisă, nici o rază a soarelui nu pătrundea în întunericimea ei. Umblă rătăcită, căutând printre stejari, până si opri înaintea unui copac răsturnat. Fulgerul îl doborâse de multă vreme. El semăna cu-o fiară din povești, al cărui trup se ridică, încovoiat în partea de sus. Coaja îi căzuse, și trunchiul era gol și îngălbenit, ca pielea unui mort.

Cârciumăreasa aruncă desagă pe iarbă, o deslegă și scoase niște haine femeiești. Tare zorită își băgă amândouă manile în poalele cămășei, o întinse și îmbrăcă cu ea trunchiul copacului. O cracă mai mică, care ieșia de o parte, se potrivia tocmai într-o mânecă. Apoi legă cele două fote împrejurul stejarului mort, șid încinse ca betelii pe deasupra. În locul capului puse o maramă împestrițată. În desaga cea de a doua adusese cercuri de fier, cu care mai înainte fusesera legaite niște butoiașe mici, precum și câteva cuie și un ciocan. Cercurile acestea le bătu Domnica cu cuie împrejurul umerilor copacului îmbrăcat, și împrejurul pieptului. Ea ciocănia turbată. Fiecare lovitură vroia ș-o simtă protivnica sa, pe care o înfățișă trunchiul, fiecare lovitură să pătrunză până în măduva fetei de boier!

Mulțumită de lucrarea sa, Domnica se întoarse acasă, pierdută în gânduri. Se dusese foarte departe, și când se întoarse la cârciumă, se întunecase de tot. Ea se gândiâ mereu cum stă acea momâie a feroeiei, acum blestemată, pe care o ură atât, acolo sus în poeniță, cu brațele ridicate, în desnădăjduire, spre lumina lunei, și cum nu putea să se miște de loc, și cum simțiâ toate acele cuie lungi în trupul ei!

Cea din urmă arătare a lui Jancu Jianu, pe care o văzură cucoanele primitoare din Gălășești, fă mișcarea mândră, cu care el își ridică căciula din cap înaintea lor, în clipa când ieșia călare pe poartă.

Oftând zise cucoana Sima: „Ar fi făcut măi bine, să plece cu trăsura. Drumul e lung până la Drăgă-șani. Of! tinerețe, — tinerețe!

Deși Iancu nu se ducea la Drăgășani, dar nici până la Polovraci nu eTâ drum puțin, și mai ales fiindcă haiducii nu umblau pe drumurile cele obișnuite. Ei apucară în sus prin munte, ca să ajugă la peșitere, dinspre Miazănoapte, ținând pe cărărușe, cunoscute numai lor și ciobanilor. Cu capul ostenit Și cu trupul zdrobit, sosi Iancu pe înserate. Când află însă, că Slugerul Tudor Vladimirescu îl așteptă de două zile în mănăstirea din vale, se duse îndată acolo.

Potecuța, prin cheia Oltețului, era îmbrăcată cu flori și cu ferigi, și unde, înconjurând coiful stâncei, ea ieșia pe un plăișor mai blând, acolo era împresurată de măceși înfloriți, care acum, spre seară, umpleau.aerul cu mirosul lor plăcut. Urmă apoi livadea1 rotundă, care se întindea până în depăratare. Pe dânsa era așezată, ca-pe o tipsie mare. mănăstirea. Florile și ierburile erau așșâ de îmbelșugate, de se cufundă omul până la piept în ele. Afară de stelele albe ale ochiului-de-bou, abia se mai puteau deosebi celelalte flori, în amurg, dar toate mirosiau tare și dulce. Greierușii, ca și îmbătati de miros, cântau mereu, fără a se obosi.

Supt copacii înalti dinaintea zidului mănăstirii întâlni Iancu un călugăr.

— „Vestește pe Slugerul Tudor, că prietenul său a sosit”, i zise Jianu. Călugărul intră în curte, prin portița despre munte.

Igumenul și ceilalți șeapte părinți erau Rumâni, fiindcă Polovraci erau o mănăstire săracă. Ei se purtau ca și cucernicii din peștere dela Gura Ialo-miței. Casa Iar era prea aproape de munte, decât să nu păstreze un bun -prieteșug cu oamenii „din deal”, și în deosebi cu puternicul vecin, -de colo de sus, din peștera.

La dreapta, cum intri, în fata ușei celei mari a bisericii, era arhonderia. Dinaintea ei se întindea un pridvor. De acolo scoborî Tudor, cu pașii grăbiți, când zări pe Jianu. El puse amândouă mâinile pe umerii lui, și-i zise: „Slavă Domnului, că te mai văd. teafăr. Vino, am multe de vorbit cu. tine și putină vreme de mai stat aici”. Îl duse în biserică și zăvori ușa, pe dinlăuntru. Lăsă pe prietenul său în tindă, si intrând, prin ușa boltita și foarte îngustă, înluiitru bisericii, făcu un ocol jur împrejur, ca să vază dacă nu cumva era ascuns cineva pe acolo.

Se uită și în altar.

Când se întoarse Iancu, care se așezase într-o strană, îi zise: „Dar și aici să mai fie Vânzători?”

— „Pot să fie orunde ticăloși!” răspunse Tudor. „Acum spune-mi”, urmă el, „ce s-a întâmplat? Am. primit dela Vasile Moangă vestirea că de vreo două săptămâni, tu ai avut o luptă foarte grea cu potera lângă Horezu, și că de atunci nu s-a mai auzit nimica despre tine. Ne cuprinse o mare grije, fiindcă, de astă de iarnă nu mai știam mici unde ești, nici ce faci? Am lăsat. îndată, toate baltă, și am dat fuga aici. Aflaiu aici despre rănirea ta, și că tu ai fî trimis vorbă, că ai să sosești, în curând, înapoi la Polovraci. Cum te afli?”

— „Bine. Iți mulțumesc de prietenia ce mi-o păstrezi!.

— „Și? Alta nimic nou?”

— „Nimic nou!. Vet fi știind, tir, poate mai multe decât mine”.

— „Cum să nu știu!” zise Vladimirescu, cam cu hartag. „Știu, dar nu nou. Tot cântecele cele vechi; Dăjdii, și iar dăjdii, și nici o dreptate nicăieri. Drumul meu în toiul iemei la București, fu în zadar. Scotocită m-a chemat la curte, și cei doisprezece divaniți, cu fetele lor de vulpi, m-au ascultat, cu multă bunăvoință, vorbă' să fie, dar dreptatea nu mi-au dat-o. Dreptatea o voiu aveau-o numai, după ce voiu fi croit din cele douăsprezece pieii boierești ale lor, douăsprezece perechi de opinci!” El bătu cu palma în sicriul de piatră, de care se rezimJase. „Ascultă acum!” urmă el, „Banul Bibescu m-a înștiințat, că Scotocilă a început să fie pentru „Ciuperca” — așa numiau boierii patrioti, în tainică înțelegere, pe Sultanul — „un mare ghimpe în ochiu.

El trebuia să domniască numai trei ani, dar șade acum, înțelenit în scaun,, de cinci ani, și se poartă față de Poartă într-un fel cam prea neatârnat. Cum cunoaștem noi pe Turci, ei nu vor mai aveâ răbdare multă, cu Scotocilă. Se zice că marele Vistier, Constantin Filipescu l-a pârât pe Vodă la Țarigrad și că l-a încondeiat rău. E lucru cunoscut, că boierul Constantin a fost mazilit la moșia sa, Bucovul”.

Pronaosul se umplea acum de o lumnă liliachie

-de amurg, fetele icoanelor abia se mai deosibiau. Viladimirescu se opri din vorbă și întrebă aspru: „Așculți ce vorbesc eu?”

— „Ascult”, răspunse Iancu, „și mă gândesc, în aceeași vreme la toate”.

Tudor lovi din nou cu. palma pe sicriu, și cu patimă și mai înfocată, dar stăpânită, zise cu glasul jumătate: „Nu se poate, cu nici un chip, să mai fie.un Grec Domn în Tara Rumânească! Du-te și spune-i Banului Bibescu, și cere-i să jure, că va întei focul la toti patrioții, și că-i va înștiința de ceasul care va sosi în curând, când va trebui să alergăm, cu totii, să scăpăm de Greci. Rușinea, în oare e cufundată Țara, este atât de mare, încât, pe viul Dumnezeu, ea nu poate să ajungă încă mai mare! Credință și cinste nu mai sunt la noi. Toti slujbașii sunt de vânzare. Dreptatea este o vorbă goală. Și, spre a Umplea pungile celor mari, trebuie să se robească țăranul. Spune-i Banului, să se înțeleagă cu Tache Ghica, cu Brâncoveanu, cu Mihail Cornescu și cu Constantin Golescu. El știe, cum trebuie să vorbiască cu ei, el se pricepe Ia vorbe meșteșugite. Spune-i, că trebuie să-i facă, pe toti, să se hotărască la fapte de bărbați. Scrisoare nu pot să-i scriu, e prea primejdios,.ar putea să pice în alte mâini. Spune-i, să trimită un arz-magzar la Poartă, să ceară în humele Țării: un Domnitor pământean! Turcii au avut acuma destulă vreme, să înțeleagă, că Fanarioții nu le sunt mai credincioși, de cum le-au fost Domnii noștri pământeni. Du-te, acum îndată ia Craiova, te rog, și vorbește cu Dumitrache Bibescu așa! Să puie umărul în sfârșit la cam potmolit în noroiu. Cât pentru alți cari de olac, vom avea grije noi, tuși cu mine. Dar să fii cuminte, IancuJe. Potera șiIamandi, dușmanul tău de moarte, în fruntea ei, te caută acum peste tot, și fără preget. Cei din București deasemenea se mișcă grozav. Chiar eu am primit, de curând, o poruncă domnească, ca să fie păzite de aproape toate drumurile din plaiul meu, fiindcă liniștea din toată Țara ar fi primejduită. Și zeu, așa și este-adevărat! Dar altfel decât cuîm o spun afurisitii de ciocoi”

După această înțelegere, când trecu Iancu prin valea liniștită, îndreptându-se spre deschizătura printre stânci, prin care străbate Oltețul, se simtiâ mai ușurat. Vorba cu Tudor îi făcuse bine, de oarece întrerupea acum pentru câtva timp lupta aceea surdă, ce o purtase Iancu împotriva nevăzutei puteri, care-i amenință, și care era cât p-aci să-i zdrobească sufletul. Vorbele lui Vladimirescu îi pusesera din nou în vedere păsurile, pentru alinarea cărora el își jertfise până acum vieața, și alungaseră nepăsarea care-f copleșise în timpul cât zăcuse rănit. Haiducul simtia acuma iară că trebuie să facă ceva, să se arunce, și fără întârziere, în luptă și în primejdie; ca să nu se prăpădească în lâncezire.

Era noapte și întuneric. Dar ochii lui Iancu și picioarele lui aveau îndemânarea fiarelor, obișnuite cu noaptea, și mâna lui cunoștea, din pipăit, stânca dela dreapta lui. Astfel înaintâ ușor pe peretele cel drept. O lumină începu să se zărească înaintea lui, peștera nu mai putea fi departe. Deodată se opri în loc și ascultă. Urechea lui agera auzise prin clocoteala Oltețului, cum o piatră se rostogolise în gol și se pierduse în râpele din spre Miazănoapte a peșterei, acolo unde era poteca haiducilor. Ianou mai făcu încă vreo câțiva pași, până putu să vază mai bine, cu toată întunecimea, pieptul stâncilor luminate, și se opri apoi, în așteptare. Curând zări o ființă mică care, urca sprintenă, urcușul cel din urmă și sări în pragul peșterei.

Puține clipe în urmă se întoarse Căpitanul la tovarășii săi.

— „Unde ai fost acum, Iabrașule?”

— „Am fost la ciobanii de pe Negovan, ca să-i întreb de caii noștri”, răspunse mărunțelul.

Lui Jianu i se păru că răspunsul era cam prea grăbit. „L-ai trimis tu, Merene, undeva?”

— „Eu l-am trimis, boierule Iancu”.

— „Iabraș”, porunci atunci Căpitanul, „mâine vei merge împreună cu mine, cu Gruia și cu Alexe!”

În poienița din pădure trunchiul de stejar, îmbrăcat în haine femeiești, tot mai ținea ridicate brațele, 'cu desnădăjduire, spre cer. Ploi și furtuni trecuseră peste ei, și dela cercuri, precum și dela cuiele bătute în ele, curseseră râulețe roșiatice, în jos pe haine. Tot așa de părăsită ca momâia, ce înfățișa pe protivnica ei, tot atât de părăsită era și Domnica în cârciuma din pădure.

Într-o seară veni iar Iabraș, se așeză înaintea ei, cu ochii însetați de dragoste, și-i aruncă cercei și stofe cu fireturi, înaintea picioarelor, zicându-i batjocoritor: „Tot îl mai aștepți? Elelei! Bine-ți șade.

Te veștejești și îmbătrânești. Asta din pricină că ții nasul sus, și nici nu vrei să te uiți la un băiat cum se cade, care moare după tine. Firește ai voit să ai de ibovnic un boier! De, dar boierul, tot boier rămâne. De când Căpitanul a zăcut în casa frumoasei cuconițe, gândul lui nu se mai abate pe la eârciumăreasa dela răspântiile din pădure. Noi am însoțit, călări, la Rusalii, pe cuconița, când s-a întors înapoi la București, la Curtea Domnească,—he-he, nu ca noi!— Am urmat-o, se ’nțelege, cu portul schimbat, și am însoțit-o frumos până la marginea Bucureștilor, ca să nu cumva să i se întâmple ceva puicuței. Că am 'fi putut noi să ne alegem cu spânzurătoare în furci, de aceasta puțin îi păsa boierului Iancu! De acolo ne duseram drept la Craiova. Căpitanul se îmbrăcă cu haine boierești, încalecă un buiestraș alb, noi ceștilalti purtam haine de Arnăut de curte. Iți spun drept, că în drumul mare, în lumina plină a soarelui, aveam mai mare teamă decât noaptea, când ne bălăbănem cu potera! Dar boierul Iancu spunea că n-fire vreme acum să alerge după potera, că trebuie să ajungă, cât mai grabnic, la Banul Bibescu. Am stat două zile și două nopți acolo. Pe Căpitanul îl chemă Iancu Drăgan, și când eram întrebați, trebuia să povestim despre moșia lui de lângă Drăgășani. De acolo unde crezi că am plecat? Undeva în sus, în creerii munților, sau la vreo pradă bună? Doamne ferește. Aceste, pe care le vezi tu aici”, — arătând la darurile cari erau aruncate pe podine dinaintea Domnicăi, — „aceste am trebuit să mi le ieau, eu singur, dîntr-un conac, dela o moșie. Boierul Iancu s-a dus să-și cerceteze pe frații săi! Ha-ha! De c-a înnebunit după cuconița dela Curte, îl tragi iar spre semenii săi! Se înțelege că m-a trimis pe mine și pe Gruia, pe unul ia Mereanu și pe celălalt la Svârlugă, ca să le ducem poruncă haiducilor, să se adune, pe nesimțite, iar la Horezu, și să aștepte acolo pe Căpitanul. Dar, de! Pe el l-a pironit acum;a de tot dragostea pentru cuconița l-ui de neam, și fiindcă cu greu va putea s-o aibă, tocmai aceasta îl înlănțuiește mai tare de ea, ca pe fiecare bărbat. Fac rămășag că are încă să-și atârne pușca-n cuiu, și are să se ducă să sărute mâna lui Vodă!”

Galbină ca ceara, cu ochii îmbujorați, sta iDonț-nica înfelenită în Ioc. Deodată isbucnî însă: „Iabrașule, am să fiu a ta, dacă mă ajuți sa-l omor!”

Deși Iabraș, în dorința de a ațâță pe Dornnica, sporise lucrurile, cu mult dela sine, totuși judecata l-ui, cum se întâmplă adesea la oamenii din popor, cu instinctul lor ager, nu era lipsită cu totul de te-meiu. Ba poate el pătrundeâ mai adânc chiar în sufletul Căpitanului său, decât JianU, el însuși. Negreșit că pricina care-l dusese pe haiducul la Caracal era, Ia vedere, numai întâmplătoare. N-ar fi urmat astfel poate, fără acel bold din lăuntru, pe care-I simtiâ, că, dacă trebuia să rămâie depărtat de Sultana Gălășescu, cel puțin să se apropie de sfera ei, punându-se din nou în atiRgere cu semeni de ai săi.

Dumitrache Bibescu stăruise, cu rugăminte și cu dojene, de tânărul său prieten, ca să se ducă iară pe la frații săi, și anume eu însărcinarea din partea, lui, a Banului, ca să-i înduplece pe cinstitii boieri Jieni, să se însoțească și ei, cu tot sufletul, la mișcarea patriotilor. Ținu haiducului o cuvântare despre puterea unirei, și fără îndoială stărui cu atât mai mult în tema aceasta, cu cât vroiâ să ocolească, să dea yreuni răspuns la întrebarea intetitoare, pe care f-o punea Iancu: „Pot să-i spun Lui Tudor, că s-a făcut arz-magzarul și că va fi trimes.” Banul trebuia să mai iea înțelegere cu multi alții asupra acestui lucru și, ca un diplomat ce era, nu putea să iea asupra sa toată răspunderea, singur.

Dădu haiducului o scrisoare către Amza Jianu, mâi însotind-o și cu o- mulțime de vorbe frumoase și pline de înțelepciune. Lui Iancu, care se găsiâ într-o stare sufletească ciudată, și care vroiâ să uite apăsarea cea grea, ca plumbul, pe care o șimtiâ în creerul și în inima lui, îi era bine venit orice lucru nou și neobicinuit. EI se hotărî prin urmare, iute, și răspunse Banului:

„Adu-o încoace, Măria-Ta, dar să știi una și bună: dacă nu se face în curând arz-magzarul, vine Tudor cu pandurii Lui năvală peste Divan!”

În seara zilei următoare se vedea pe cer, la Apus, pe deasupra satului Corlătești, moșia lui Dumitru Jianu, o mulțime de nori prelungi, cenușii-albaștri. Pe supt ei atârnă o perdea roșie ca jeratecul, cu multe cute, ca o stofă de profir, cusută cu aur. Incepuse sa se întunece, și numai fâșiile acestea de foc mai Luminau în zare, și roșiau fetele caselor din sat, care erau așezate spre Apus.

Aceeași lumină neobișnuită juca și în , pe care intră acum un călăreț în curtea boierului Dumitru. Câinii se porniră pe lătrat, și slugile se repeziau să iasă întru întâmpinarea musafirului.

Călărețul le zise: „Vestiți pe stăpânul-vostru că a sosit zapciul din plasa Obârșia, dorind să-i vorbească”.

În curând se auzi din pridvor prietenosul glas al stăpânului casei: „Bine ai venit, boierule Tache, bine ai venit!”

Călărețul descălică și se urcă în sus la ciardac. Acolo era lumină, fiind deschisă ușa dela sală.

Boierul Dumitru se speriă: „Pentru Dumnezeu! Ian....” și-și puse palma la gură, ca să nu se auză și de alții acest nume primejdios.

Câteva clipe tăcură amândoi, și se uitau unul la altul. Fața lui Iancu rămase liniștită. Cu privire măreață și cu mândrie, se.uită la fratele său. Acestuia. i se timpi ură deodată ochii de lacrămi, el deschise brațele, și le așeză, strânse, împrejurul umerilor fratelui său.

Niici un alt musafir, nici Vodă chiar, n-ar fi putut să răspândească atâta sfială și atâta temere în toată casa, cum făcu Iancu Jiahu. Nu putea să fie ascuns, fiindcă cea mai mare parte din slugi îl cunoșteau. Mai zoriți decât oricând altă.dată, își îndepliniau oamenii slujbele lor, și toți cutezau să vorbească numai pe șoptite. Un fel de tremur ciudat îi stăpânia pe toti, și necontenit, pare că s-apropia o mare vijelie.

În dimineața zilei următoare, după gustare, haiducul ținea pe micul său nepot, Stănuță, rezemat de genunchi, și se uită la el, iar nepoțelul privia, neclintit, în ochii de vultur ai unchiului său.

— „Din ce neam ești tu?” îl întrebă Iancu fără de veste.

— „Eu sunt din neamul Jienilor, nene”, răspunse micuțul.

— „Nu vreau să știu asta. Eu vorbesc de un neam mai mare, de mi popor întreg, care locuiește în Țara asta?”

— „Poporul creștinilor”, răspunse Stănuțu.

— „Negreșit, nu suntem Turci. Dar creștini sunt și Rușii și Grecii. Ne chemăm noi Ruși? Ce? Sau Greci?”

Copilul se înroși. Nenea Iancu însă nu-era un întrebător cu multă răbdare.

Îl apucă pe Stănuțu de ureche ușor și urmă:

— „Uite-te în oglindă, băiete. Ești tu cu ochii mici, cu nasul turtit, și cu gura iată, că prietenii Sluger.ului Tudor, care crede că dela ei poate să vină mântuirea noastră, fiindcă sunt muilți la număr? Sau ai tu o mutră ascuțită de pungaș, ou sprincene groase negre, ca prietenii noștri din Fanar? Uite-te bine, tu singur. Ia tine, băiete!”;— și apucându-l de umeri îl întoarse spre oglinda rotundă, care era atârnată în perete. „Intre Prut și Dunăre trăiește un popor, care are scrise.în limba lui și în fața Iui, hrisoavele de boierie, pe care Dumnezeu i le-a dat. Cum se chiamă acest neam de oameni?”

Spre marea ușurare a micului Stănuțu, intră atunci boierul Amza în odaie. Decuseară Dumitru primise o scrisoare dela Banul Bibescu, pe cu multe cârligoanțe în slove și în vorbe că Iancu, este în felul său, unul din cei mai iubitori de Țară și că lui, Bibescului, îi pasă foarte mult, ca unirea să domnească în cinstita familie a Jienilor, — vorbe frumoase, de care Amza ținea seamă, numai pentru că veniau dela Marele Ban al Craiovei.

Aceasta o știa Iancu tot așa de bine, cum știa Banul că n-avea nimica însemnat să spună fraților lui. Pe Iancu îl aduceau însă aici niște împrejurări cu totul altfel, un dor îmbobocit, ca să întemeieze și el o familie, și acest dor ar fi fost hrănit prin primirea caldă din partea lui Dumitru, facându-l să ajungă deplin în floare, dacă n-ar fi fost amorțit îndată, prin chiar ființa de față a lui Amza.

Fratele cel mare se purtă încă tot ca un om care a fost adânc jignit în cinstea neamului său. Deși, de hatârul lui Bibescu, își arăta părerile sale numai cumpătat, și catadicsia să vorbească și să se pliroforisească cu Iancu, totuși haiducul simția cum îl disprețuia Amza, și aceasta trebuia să aibă negreșit ca urmare aceea ce are pintenele la armăsar. Iancu își aduse aminte iară de ce prețuia el însuși, prin sine..

Când Amza, vorbind cu Iancu, se uită însă alătur? de el, și mai zise încă cu o seacă mustrare: „Eu pot să cred, că au dreptate haiducii, numai după ce voiu fi văzut că au adus și ei vreun folos, învederat, pentru Țară”, — atunci Iancu-sări în sus, și-i aruncă în față vorbele: „Este un folos, care nu se poate pipăi cu mâinile, nu se poate adună cu socoteli, sau să se mistuiască cu stomahul. Este un folos, care se chia-mă vitejie și iubire de dreptate. Despre aceste Iu-cruți un bărbat de obiceiu nu vorbește, dar el se luptă să le câștige, atât pentru sine cât și pentru Țara sa”. Cerii apoi calul, încălecă și plecă.

Căpitanul găsi pe Gruia și pe Mereanu dimpreună cu oamenii lor, la locul hotărît din pădure. Iabraș încă nu sosise.

— „Mi se pare”, zise Iancu, „că băiatul! ăsta mu mai e de nădejde”.

— „începe să nu mai fie stăpâne”, întări Gruia. „S-a despărțit de noi, pe drum, cu mult mai de vreme decât ar fi fost nevoie, și a apucat spre Miază-noapte”.

— „Asta ajunge”, zise Iancu, făcând din cap.

După ce sosi Iabraș, cu întârziere de douăzeci Și patru de ceasuri, după ceilalți tovarăși al lui, Căpitanul îl luă la judecată.

— „Pentru ce m-ai făcut s-aștept?”

— Drumul meu a fost mai lung decât al lui Gruia,

— „Da, mai lung cu bucățica dela Râmnic până la Turnu-Roșu. — De acolo aveai poruncă să vii, împreună cu Svârlugă, peste munte la Polovraci, și Mereanu avea poruncă să te aștepte acolo”.

— „O ploaie vrășmașe, în valea Lotrului,ne-a împiedecat. Jur împrejurul nostru se rupeau brazii cei mai zdraveni, ca niște trestii uscate”.

— „Când dau eu o poruncă cuiva, știu că nimic nu poate opri aducerea ei Ia îndeplinire”.

— „Dar D-ta, Căpitane, n-ai fost împiedecat odată printr-un glonț de pușcă?” se obrăznici flăcăul.

— „Așa?” zise Jianu, parecă ar fi fost mulțumit de această deslușire.

Cei de față se mirau, în gândul lor, de feliiil neobișnuit cum se purtă de astădată Căpitanul.

El se apropiase de focul cel mare unde ședeau Alexe și vreo câțiva alți haiduci, și îi întrebă, daca este friptura aproape gata.

— „Cred că va fi îndată gata. Poftește și șezi”. Iancu mulțumi din cap și se așeză pe un trunchiu dinaintea căruia era așternută o pânzatură, pe care erau așezate solnițele de lemn cu sare și piper, precum și mai multe ploști împestrițate, pline cu țuică. Mereanu, Svârlugă și ceilalți se așezară, jur împrejur, iar Jianu porunci Lui Iabraș: „Vino tu aici!” arătându-i un loc lângă sine.

La foc nu se vedea nici o friptură, dar deodată se auzi o pocnitură puternică, curând urmă și alta, și a treia, și a patra. Cu mare grabă se apucară a-țunci bucătarii că îndepărteze movilele de jaratic cu cârligele, și să ridice patru berbeouți, fript! în pielea lor, din pământul înfierbântat. Pocnitura era semnul, pe care-I dedea friptura însăși, că e gata. Un fel de saramură, făcută de vin cu sare și ustu-roiu pisat, fu aruncată pe deasupra fripturilor, de sfârâiau. Fiecare berbecut fu învelit apoi cu dibăcie în trio pânză, ca să nu se piardă căld ura și mirosul lui frumos, și fură apoi puși „în masă”.

Dintâiu își tăiară Căpitanii câte o bucată zdravănă, apoi veniră ceilalți la rând.

Când se plecă Iabraș la friptură, Iancu îl bătu pe umăr și-i zise: „Ascultă!”

- Mărunțelul, cum ședea într-un genunche, se întoarse cu fata pe jumătate spre Jianu..

— „Mai bine decât să mă cureți tu pe mine, te curăț eu pe tine!” și cu vorba asta ridica pistolul și-l descărca în capul lui.

Iabraș căzu cu căpățâna sfărîmată.

Până se pierdu răsunetul împușcăturii în codru, în tăcere, nimenea nu se mișcă.

Apoi zise Căpitanul: „Mai bine mort, decât vânzător! Duceți-l de aici!”

Pentru Domnica începusera iară chinurile Ghenei, din pricina zadarnicei așteptări. Fusese vorba să vie Iabraș, șă-i spună cu deamăr.untul, ce avea de gând să facă Jianu, și ce drumuri vroia să apuce, pentru ca apoi să le arate, ei amânâdoi împreună, potereL, Dar Iabraș nu se mai întorcea. Ședea femeia, ceasuri întregi, cu mâinile la frunte și cu ochii aprinși și încremeniți. Împrejurul gurei ei se săpau cute, adânci, de amărîre. Simția cum tot sângele i se prefăcea în venin și otravă. Câte odată ea se ridica în sus, țipând, și alergă afară în pădure. Iar într-o bună zi se îmbrăcă bărbătește, se aruncă pe un cal, luă o slugă cu sine, și plecă să-l caute pe Jianu.

Trecuseră acuma aproape patru săptămâni, de când îi spusese Iabraș că haiducii sunt prin împrejurimile Horezul-iif. 'Când sosi Duminica la mănăstire, se amestecă în lumea care intră și ieșia, negustori, slugi, țărani, Țigani, vătafi Grecești de ar Prea Sfinției Sale Igumenului, femei, care, — fiind Duminecă, — se urcau în sus, în cete, și aducea’ felurite daruri în schimb pentru câte o lumânări sfințită, precum: găini, ouă, unt, miere și lapte

Lăsându-se în vorbă, cu mai mult oameni, fiindcă era luată drept un flăcău, Domnica află că haiducii cu blestematul de Jianu, în fruntea lor, — era un călugăr care istorisiâ, — au încercat, acum două săptămâni, să calce și această sfântă mănăstire. Dar Dumnezeu o luase supt paza sa. Porțile au fost așa -de tari, încât nu' putură păgânii să le spargă, deși erau înarmați cu trunchiuri de copaci, ascuțite, și că topind călugării rășină, au aruncat-o din clopotniță asupra porții, ca o ploaie, fierbinte și puturoasă, peste diavoli, și au trebuit să se retragă. Cu groază arătă călugărul și urmele, adânci, de izbituri în scândurile și în ferecăturile porților.

. De acolo Domnica plecă călare la Polovrasci și bătu. noaptea, la fereastra Ruxandrei. Când i se deschise ușa cu grija, Domnița șopti repede: „Eu sunt. cumătră, Domnica lui Candrea!”

îndată fu primită în casă, și află, că sus în peștera, nu mai era niminea. Toată noaptea șezu Domnica pe patul Ruxandrei, și oftă așa cu foc, încât dimineața ea abia umbla, șovăind, pe picioare, din pricina durerilor, ce simțiâ în ceafă și prin tâmple.

Ibovnica lui Mere an u n-o lăsă să plece, o ținu în odăița ei liniștită, și căuta să o mângâie: „Tu știi, că bărbații nu pot face totdeauna așa, cum ar voî. Nici chiar Căpitanul! Nici eu n-am văzut pe al meu de acum câteva săptămâni. Nici nu știu măcar unde este. Dar ei sunt viteji. Au șapte suflete! Stai, soro, la mine, până primim vreo veste”.

Domnica își rostogoliâ capul în perini și-și mușca pumnii. Mângâierea, care i-o dădeâ Ruxandra din cuget curat, îi deschideâ însă și mai mult rănile inimei sale, fiindcă ea nu-i spusese cumetrei nimica alta, decât că se prăpădește de dorul ibovnicului său.

A treia zi însă mu mai pută răbdâ. Plecă înainte și se închină: „Doamne, Dumnezeule, mulți mor de frică, temându-se că pe drum vor fi prinși de haiduci. Fă Atotputernice Dumnezeule, să mă întâlnesc, eu, cu ei. Am să mă duc unde pădurea e mai deasă. Ajută-mi și Tu, Prea-Îndurată Maică a Domnului!”

Ea apucă diurnul spre Miazăzi, prin valea, pustie, și singuratecă, a Cernei. Sluga, un băiat de dincolo, urmă pe ciudata lui stăpână, clătinând din cap. Dânsa abia își lasă vreme să doarmă, nu-lua mai mimica din merindele, pe care le purtă băiatul hi desagi, și de multe ori își făceau cărare cu toporul prin sălbăticia codrilor.

Deodată Ie ieși înainte un haiduc, din tufiș. Eră o iiscoadă, și, după o jumătate de ceas, Domnica era m fata lui Iancu Jianu, la foc, în mijlocul celorlalți tovarăși ai lui Mereanu se apropiă și-și făcu cruce, când văzu fața ei galbenă și sălbatecă, din care scăpărâ numai văpaia de friguri a ochilor ei.

Jianu se întoarse spre ei, și cu gura încleștată, îi zise printre dinți: „Vreau să vorbesc ceva, singur cu ea!” Apoi făcu semn femeiei, să.plece mai înlă-uirtrul pădurii...

În dosul unei stânci, îmbrăcate cu mușchiu, se opri. Jianu se uită la Domnica și o întrebă: „Ce cauți tu aici?”

Privirile ei îl mistuiau. Cât de bine cunoștea mișcarea cea scurtă și hotărîtă, cu care-și aruncă Jianu capul înapoi, ochiul lui cel viu, glasul lui, și puterea largilor lui umeri.

Fierbinte și amețitor, i se urcă spre cap chinul năprasnicei iubiri. „Pe tine te caut!....” strigă ea, și întinse amândouă brațele spre el.

— „Te-am chemat eu?” zise Jianu cu asprime.

Atunci ea începu să rîză, în nemărginita ei durere, și să-și sbuciuine mâinile: „Nu, tu nu m-ai chemat, dar m-ai iubit odată, și nu e mult de-atunci, astă iarnă, și încă atunci când încolția verdeața cea dintâiu în pădure! Și eu ti-am fost credincioasă, și te-am slujit, și n-am cunoscut nici o altă fericire, decât iubirea ta, nici o altă voință decât porunca ta. Ce ți-am făcut, spune, ca să mă părăsești? Greșitu-ți-am cu ceva? Nu ți-am fost supusă? Ce-am făcut?”

Iancu se uită, posomorit, în pământ.

Ea căzu în genunchi și se jelia: „Iancule, Iancule, tu, omul dreptății, fost-a drept ce ai făcut cu mine? Eu n-am greșit nimica, și tu mă osândești, așa fără de milă, cu așa cruzime!” Căzu jos, plângea cu lacrămi de foc, isvorîte din adâncul inimii ei zdrobite.

Ei își mușcă buzele și-și adună pumnul. Nu erau oare întemeiate toate imputările ei? Dar ce putea să facă? Nimic nu se mai mișca în sângele iui pentru dânsa. Ii era milă de ea, văzând-o cum plângea așa de amar. Dar, pierzând răbdarea, îi strigă: „Încetează, Domnico!

Ea se sculă într-un genunche, își ridică părul de pe ochi și se uită cercetând la el: „Cine te-a fermecat? Cine ti-a furat inima? O fa”tă frumoasă de boier? Ce? Are mâini mai aibe ca mine, avea glas mai dulce ca al meu?”

— „Taci!” se răsti Jianu mânios.

Ea însă strigă și mai tare: „Am blestemat-o, am afurisit-o. Am făcut chipul ei în pădure, și am bătut cuie în el!” — Se opri apoi, gemând: „Of, Iancule”, fiindcă el o apucase de umeri, și-i venia amețeală. Nu se apăra, ba se lipiâ chiar mai mult de el, pe când îi scotea pistoalele din brâu, pe care, tot el i le dăruise odinioară. Din clipa, în care-l văzuse, ea uitase cu totul că era hotărîtă să-l' omoare, și acuma, când el pusese mâna pe ea, aproape leșină.

Când își veni iar în simțiri, fiindcă o împingea Iancu înaintea sa, până în apropierea locului de tabără, auzi pe Căpitanul fluierand, și văziî pe Aloce alergând spre el.

Puțin timp în urmă, Domnica și cu sluga ei, pe care-l desarmaseră haiducii de asemenea, după porunca Căpitanului, se întorceau, călări, la mijloc între Gruia și Alexe, și fură duși înapoi Ia cârciuma din pădure. Pe drum află Domnica, cum pierise Iabraș.

În noaptea aceea ședea Iancu, lungit Ia foc, și se gândiâ, ce este firea iubirii. Știe ea de dreptate?

Arz-magzarul nu se făcu.

Boierii erau, unii prea tembeli, și alții prea fără nădejde într-un mai bine. Mai spuneau că, după știrile ce ar fi sosit deia Țarigrad, în curând au să fie scăpați de Caragea, fiindcă-și pierduse hatârul la Turci. Când pofti Bibescu pe câțiva prieteni la el spre a se sfătui împreună în privința schimbării de Domnie și asupra alegerii unui Domn pământean, fiecare din cei de față propunea un alt candidat, — așa încât la urmă ieși numai o ceartă mare între toți. Banul, văzând aceasta, oftă adânc, și așeză condeiul, pe care-I ținuse în mână, iară jos pe masă Caragea știa bine, cum sta cu Poarta, dar vroia, să mai „agonisească” încă avere, și de aceea plutii, cu meșteșug, printre stâncile politicei Turcești. Fiindcă Marele lui Vistier îl pârîse la Țarigrad pentru nesăturata iui iubire de bani, el desființă două din dăjdiile, care se strângeau pentru! trebuințele casei Domnești, și anume: darea pe sare și darea pe unt. Lipsa care se ivi la veniturile Măriei Sale, din a- ceastă pricină, el o trecu la condică drept o datorie în sarcina Visteriei. Treaba Vistieriei apoi să vază cum să despăgubească pe Vodă. Firește că astfel darea pe sare și pe unt erau desființate, (iar în locui lor trebuia să fie puse alte dăjdii asupra locuitorilor din Țară, cari rămâneau, din ce în ce, mai puțini.

Fugiau oamenii necontenit în țările megieșe, și mai ales în Ardeal iar cetele de haiduci se înniuîțiau mereu.

Prețul care se pusese pe capul lui Iancu, fu acum îndoit.

Potera avu o vieața foarte grea în toată vara anulu 1817.

Arnăuții erau încredințați, că Iancu Jianu nu e om, ci dracul însuși. Chiar și lamandj începea să creazâ astfel. Intr-ima din zile, pe toamnă, când se află în Râmnic, veni însă înaintea lui o femeie frumoasă, și-i spuse că ea ar fi în stare sa cunoască pe Iancu Jianu, oricum s-ar schimbă în port, și că ea vrea să-l slujească pe Cârc Sărdarul, cu tot sufletul

Fiindcă o pățise însă, altădată, Iamandi îi răspunse: „Du-te la dracul Vrei să-mi întinzi vreo cursă?”

— „Am fost ibovnica lui, și el m-a părăsit!” răspunse femeia.

— „Atunci să fii mai întâiu ibovnica mea, și pe urmă poate te voiu crede”, aruncă Iamandi o vorbă, mai mult de încercare.

Femeia primi îndată. — Zilnic stăruia de el cu rugămințile și cu sfaturile ei, ca să mai zăbovească în Râmnic, până va cădeâ zăpada; fiindcă atunci se vor împrăștia haiducii, și trebuie să-și găsească și temutul lor Căpitan vreun bârlog de iarnă. Numail iarna se poate pune mâna pe el. Vorbia cu atâta cunoștință de aproape de toate obiceiurile haiducilor, încât Iamandi câștigă, Ia urmă, încrederea în ea, și se hotărî să rămâie în Oltenia, numai cu pui, tini Arnăuți, însă oameni aleși, unul și unul, până va veni iarna, și să se bizuească pe istețimea Domnicăi.

În vreme ce potera credea că Iancu' Jianu e, Ucigă-l Crucea, poporul asuprit îl iubia ca pe un mântuitor al său. Fiindcă haiducul se luptă, ridicând steagul pentru o virtute, care de mult nu mai era cunoscută în tară, nici de nume măcar. În locul dreptății se pusesera obiceiurile Turcilor și ale Grecilor. Legi nu mai erau, ci numai protivnica lor „Catahrisis”. Nimeni nu putea să-și găsească dreptul fără de bacșișuri. Slujbele Țării nu mai erau lucru de cinste, ci erau numai un fel de chilipiruri, câte o zestre grasă, la care se ajungeâ numai prin hatâr.

Ion Gheorghe Caragea îi întrecea însă pe toți luminații lui înainte-mergători. Întrecea și pe Conistantin și pe Ștefan Racovița, pe tatăl și pe fiul, cari amândoi ajunseseră Domni din mila unui doftor Stavrache, fost Capu-Chihaia al amândoror Țări Românești, și cari lăsau pe acest făcător de Domni din Fanar să fure în Țările Românești cum îi plăcea, până când ajunseră la putere dușmanii lui Stavrache din Constantinopole, și dovediră Sultanului că aceste Țări vor ajunge să fie istovite, în curând, prin nesfârșitele stoarceri. În fata acestor dovezi, Padișahuî găsi de cuviință să pună să-l sugrume pe acel doftor puternic, și să iea pentru sine marea lui avere, pe care o storsese dela poporul dîn Țările Românești.

Ion Gheorghe Caragea mai întreceâ încă și pe celălalt Caragea, tizul lui, care domnise cincisprezece luni, și despre care ambasadorul frunțuzesc din Țarigrad făcuse un raport astfel: „Singurul scop, pe care-l urmărește prietenul meu, Vodă Caragea, cât va sta în tronul său, este: să adune cât mai mare zestre la fiecare dintfe fetele sale”. Fiindcă era sărac, și avea cinci fete, cine ar. fi fost în stare mai bine să ajute acestor Domnite, ca să aibă bani, și să găsească soți, decât țăranii din Țara Rumânească?” Dar se supărau de acest lucru, boierii cei mari ai Țarigradului, fiindcă părintele cel prea bun, se gândiâ numai la copiii săi, și uita să facă obișnuitele daruri la Viziri, Pașale șt la ceilalți toti lihniți după bacșișuri. Cu totul altfel se purtase însă Ion Gheorghe Caragea. îndată ce i se dăruise domnia, el trimese fără întârziere lui Halat Efendi, care-l protiguise, opt mii de pungi, adică patru milioane de Iei, drept semn al recunoștintii sale.

Da, Ion Gheorghe Caragea îl întrecu și pe Vodă Constantin Hangerlâu. Husein Pașa, Seraschierul, care închisese pe răsvrătitul Pasvantoglu în Vidin, ceruse dela Hangerlâu să-i trimită zaherelele trebuitoare pentru o sută de mii de oameni. De oarece însă se risipiau bucatele, — fiindcă vătași' vindeau vitele pe drum, iar făina se punea în grămezi mari, neacoperite, în câmp, de o sburau vânturile, sau o prefăceau ploile în grunji încinși, — din această pricină Husein Pașa cerea mereu alte zaherele.

Toate dăjdiile se secătuiseră. Mai rămăsese numai una în tară, bouritul, adică darea pe vitele cornute. Această luare era însă căzută supt blestem. Un Domnitor de mai nainte ceruse dela Patriarhul din Constantinopol, să pună cel mai greu blestem pe dânsa, și poporul credea că prin aceasta este scăpat de ea pentru vecii vecilor. Hangerlâu încercă să-i schimbe numele, dar când văzu că boierii- se împotrivesc, atunci trimise cincizeci de pungi de bani Patriarhului, și-l rugă să ridice blestemul. Mijlocul acesta folosi. În toiul iernei se ceru, și nî împlinită dela norod, darea cea nouă. Se porniră schinguirile până ce se strânse tot birul, iar când alergară câțiva țărani, desnădăjduiti, Ia Vodă, aducând cu sine la 'Curte pe părinții, pe fii și pe prieteniilor schingiuiți, ca să-i vază, atunci el le trimese răspunsul: „Plătiți, și nu vă vor omorî!”

Pe toti aceștia îi întrecuse însă Ion Gheorghe Ca-ragea, fiindcă domnise mai lung, și fiindcă boierii În vremea lui căzusera și mai jos. Apoi Vodă era și mai învățat, și mai șiret, decât multi dintre înainte-mergătorii lui, se pricepeâ prin urmare mai bine la furat, precum știa și să îmbrace cui strălucire, și să dea lustru Curții sale. Boierii, setoși de x petreceri, și robiți de deșertăciune, dădeau' năvală. la primirile lui Vodă. Mai ales-își rupeau mânecile, cerșiau, se mâncau între ei și se zavistiau, pentru ca să fie poftiți la petrecerile ce le. făcea Domnița. Rală în saloanele ei. Erau slujbași ai Curții, cari se îmbogățiau, și erau boieri de mâna a doua și a treia, cari sărăciau din pricina bacșișurilor ce le dădeau spre a pătrunde. Iar după ce ajungeau' să fie poftiți, trebuiau să întunece pe toți ceilalți prin hainele lor, prin giuvaeruri, trăsuri, telegari și prin numărul Slugilor. Chiar pentru slugi trebuiau boieit să aibă face cu Curtea. Aruăuților minunați, cu iacalele for aurii, împodobite cu fireturi și cu fustanelele lor, albe ca spuma, fluturând în vânt, le era rușine să slujească la uo stăpân a căruia caleașca nu intră, cel pujin odată pe zi, cu armăsarii rânchezând, în Curtea Domnească, împroșcând cu noroi 'lumea pedestrașilor dimprejur, de sus până jos, sau, după timp, învelindu-i în nori de praf.

Fata cea mai mică a lui Vodă Caragea nu cata-dicsiâ să iea în seamă această îngâmfare, care se desfășura împrejurul ei, dânsa se întărise, cum' spunea Sultana, închizându-se în meterezurile idealurilor sale, și trăia numai pentru artă.

Era mai ales fericită după întoarcerea în Țari a unui tânăr, anume Aristias, pe care-l trimisese dânsa la Paris ca să iea lecții dela vestitul tragedian Talma. Domnița juca acuma, împreună cu el „Cinna” al lui Corneille.

În salonul Domniței erau așezate douăsprezece rânduri de bănci înguste, îmbrăcate cu catifea roșie, și dinaintea lor se pusese o sofâ, acoperită cu covoare scumpe, precum și câteva scaune mari ca să se reazime. Fundul era ascuns de o perdeâ roșie.

Din cele trei policandre de sticlă Venețiană, flăcărau mai multe rânduri de lumânări de ceară.

Lumea se adunase. De partea stângă ședeau cucoanele, de paitea dreaptă boierii. Se vorbia și se râdea, se cerceta, cui ochii pătrunzători, cine era de față și cine nu era, și se sinuțiâ mulțumire și cinste, că erau de față unii, iar jicnire prin firea de față altora. Iară se mai înfățișeau o mulțime-de boieriți-dinmou, care-și făcusera caftanele, se înțelege, cât se putea mai lungi și mai largi, așa încât semănau cu niște Califi. Negreșit că această boierie va fi adu» lui Scotocilă, din, nouă, o sumă bunicică de bani. Limbile zbârnâiau și nu lăsau pe nimenea neințepat, dar în deosebi pe Vodă îl împungeau; să-l omoare de tot. Cineva, se înțelege, în taină, lățise vorba, că mazilitul Mare Vistier Filipescu și-ar fi primit acum „cafeluța turcească”. Aceasta era un obiceiu luat dela Osmanlâi: celui supărător i șe punea otravă în cafea.

Când se deschise însă ușa din fundul sălii și un; baș-ciohodar vesti sosirea Măriei Sale, toate fețele se închinară cu adâncă supunere.

Doi boieri divaniți adusera pe Caragea înlăuntru, sprijiniundu-l de subțiori, fiindcă țirimoniia cerea, ca Domnitorul să fie scutit de osteneala umbletului. Prin urmare cei doi însoțitori îl sprijiniau pe Vodă, și-l sprijiniau așa de voinicește de subțiori, încât abia mai atingea pământul cu picioarele, ceeace nu se vedea însă supt lungele lui haine fluturate.

Toată lumea se pleca până la pământ și-și aducea mâna dreaptă la frunte și la buze. Bărbații cari stau în rândul întâiu, sărutau tighelurile hainelor domnești.

Vodă Caragea plecă cu mândrie frumosul său cap în toate părțile, și se așeză apoi pe sofaoa din fată. Boierii cei mai mari îl înconjurau.

îndată se trase perdeaua în două laturi, căci între frumoasele însușiri ale Domnitei Ralu, era și economia de vreme. Pe podul ridicat se vedea zugrăvită o sală din vremea Romanilor, iar în mijlocul sălei ședea Emilia, cufundată în gânduri posomorite. Ralu, ea însăși, juca pe Emilia, și fiindcă era de sânge și de neam ales, se înfățișă foarte bine. cu toate că fata ei era cam neregulată. Purtă o haină romană, în fața fildeșului învechit, împodobită cu ciucuri lungi de aur și peste părul ei negru despărțit pe creștet, era așezată o maramă albă foarte subțire.

Meșteșugul de a se îmbrăcă, în jocuri istorice, îl învățase Aristias dșla Talma, născocitorul acestui metod, și cu mirare văzu el, ce pricepere dovedise, și cât de grabnic înțelesese mica Domnită, Grecoaica, acest lucru nou.

Drama, deși era cam lătăreată și înfățișă greșeli psihologice, făcu totuși mare impresie, fiindcă mai întâia era vorba de politica, apoi fiindcă avea două, trei scene strălucite, și la urmă, fiindcă cei doi actori de căpetenie, Ralu și cu Aristias, jucau cu mult duh și cu foc. Cu adevărată pricepere în judecarea fiecărui rol, Domnița dăduse lui Aristias, protiguituitorul său talentat, rolul lui Cezar August. „Cinna”, zise ea, „este un vânzător, care nu-și pricepe, nici măcar acest urît meșteșug, cum se cade. Oricum l-ar înfățișa cineva, nu poate să scoată nimic din el”. Prin urmare hotărî Domnița, ca rolul să fie jucat de un tânăr Fanariot, cu învățătura clasică, și care întrebuința acel patos, pe care i-l altoisera în vine dascălii grecești. Ceilalți doi scârboși, Maxime și Etrforbe, erau tot astfel jucați, Franțuzește vorbiau, cu toții, foarte bine. Celelalte femei, deșarta împărăteasă Livia și sarbăda credincioasă Fulvia, se jucau de două prietene ale Domniței.

Sultana se rugase să nu trebuiască să-joace. Ralu îi făcu voia. înțelegea ascunsa ei întristare, de când se întorsese din Oltenia, dar n-o întreba niciodată, fiindcă prieteșugul ei pentru dânsa era tot atât de cald, cât era de cruțător, și ea mai avea încă, pe d-asupra, mândria să nu voiască să fie tirană fața cu prietena sa.

Partea cea mai mare a musafirilor înțelegeau limba lui Corneiîle, și cât pentru meșteșugitele vorbe de vânzare, ei le pricepeau mai ales, toți din pățanie, așa încât Domnița putea să fie mulțumită cu publicul ei, al căruia interes se dovediâ adesea printr-o mârâială de încuviințare. Pe la câte un loc, unde se vorbia de mărimea, înțelepciunea și virtutile domnitorului, nu se făcea economie cu aprobările, neindoielnice și înflăcărate, —iar Caragea închidea atunci ochii, pe jumătate, și un surîs ușor. juca împrejurul buzelor lui subțiri. Atât Vodă, cât și boierii lui, se cunoșteau prea bine unii pe alții.

După sfârșitul teatrului, Ralu veni în sală, și fu înconjurată de toate cucoanele. Se mirau fiecare de rochia ei, iar Domnița le spuse zâmbind: „Este un dar, care mi l-a făcut Sultana. A tesut-o ea rochia asta întreagă'. Apoi se întoarse la bărbți,- ca să vorbească cu ei despre dramă, și-.l rugă pe Vornicul Constantin Samurcaș, să-i înfățișeze pe Eforii școa-lei celei nouă Românești.

Când veniră să se închine înaintea Domnitei Ba-Hul Constantin Bălăceanu, Vornicul Gheorghe Go-lescu și logofătul Ștefan Nistor, ea le ziise, cum era felul ei vioiu și drăgălaș: „Nu doresc laude, cinstiți boieri, ci vă rog numai să primiți o însărcinare din partea mea. Spuneți lui Gheorghe Lazăr, directorul dcla școala D-voastră, că în teatrul pe care l-am jucat astăzi, este vorba de strămoșii voștri”.

— „Cari strămoși, Luminată? întrebă Vornicul.

— „Romanii. Romanii cei străluciți”, răspunse

Domnița.

— „Doamne Sfinte!” zise atunci bătrânul Bălăceanu, „acea teorie despre obârșia neamului nostru, pe care a adus-o Gheor-ghe Lazăr din Ardeal, ajunș-a și ea la urechile Luminăției Tale?”

— „Negreșit că a ajuns”, răspunse Ralu, „și 1 m-am bucurat de ea. Nu încape îndoială, că poporul românesc e coborîtor dela Romani”.

Logofătul Nistor se închină adânc: „Ești prea milostivă, Domniță.

— „Eu”, li tăia vorba Ralu, cu o privire glumeață, „Cum așa? Eu n-am fost nicidecum lupoaica, care a alăptat pe Romwlus și pe Remus, și prin urmare, n-aveti nimic să-mi mulțumiți mie”.

Banul Bălăceanu rîse cu hohot, pe când Nistor se uită, uimit, și părea supărat. Spre a-i veni într-ajutor, Golescu adaose: „Fără îndoială, Lazăr este un bărbat minunat și un bun dascăl, dar nu se poate tagădui că are și unele idei utopice. Ține, una și bună, că e în stare sa predea toate științele, și în deosebi și matematica și geometria, în limba Românească. Dar pentru aceasta nu se cere numai dorința lui înfocată, ci mai ’nainte de toate, se cere o limba, și nu se poate chemă o limbă idiomul, pe care-l vorbesc țăranii noștri.

— „Să-ti spun și eu ceva, cinstite Vornice”, îi răspunse Bălăceanu, „eu l-am pus pe Lazăr la mih cercare, șî am văzut că toate vorbele lui sunt întemeiate pe adevăT. Eu i-am pus să-mi măsoare o parte din moșie și am asemănat planul lui cu altul, pe care mi-l făcuse un Neamț. Și ce să vezi? se potriviau amândouă întocmai, și la tifre chiar. Țifrele, iubitul meu, nu mint!”

— „Apoi mi se pare”, începu Domnița din nou, „că D-ta, cinstite Vornice, ești nedrept fată cu limba poporului D-tafe. Pe cât știu eu, s-au îndeletnicit cu ea, și încă cu mare dragoste, bărbați luminați și poeți adevărat simțitori, precum au fost boierit Văcărești. Nu sunt scrise oare în biserica Sfântului Spiridon, la icoana ctitoricească, care înfățișează

pe Spătarul Enache Văcărescui cuvintele mărețe:

”Urmașilor mei Văcărești, las vouă moștenire Creșterea limbii Rumânești ș-a patriei cinstire”

Iar se închinară boierii, cu o mirare adâncă. Aceasta Grecoaică, urîtă și mărunțică, era ființa femeească cea mai ciudată, pe care o văzusera ei pân-aeuma. Ori vroiai, ori nu, trebuia să vorbești cu ea, ca și cu un bărbat, adică trebuia să asoulți părerile ei despre toate lucrurile serioase, și să ții seamă de ele. Ba era mai greu să vorbești cu dânsa, decât cu un bărbat, fiindcă ea nu primiâ lingușiri deșarte, și se ridica uneori Ia înălțimea uimitoare a unei Domnițe din neamul Țării. Ea 'luâ în nume de rău, când se aătâ cineva desprețuitor pentru poporul Românesc, pe când ceilalți Fauarioți își arătau, fățiș, acest despreț, și nu vorbiau de Țările Românești — pentru ale căror scaune se rupeau în Constantinopole, ca câinii vestiți ai acelui oraș împărătesc pentru un ciolan, —: niciodată altfel, decât numindu-le „țară ticăloasă”, iar limba Românească. o numiau „mojicească și proastă”. Ei adusesera și pe boierii pământeni așa de departe, încât făceau și aceștia — afară de puțini — tot la fel ca ei.

loan Gheorghe Caragea, care gândiâ și lucră ca și toți ceilalți compatrioți ai săi, lăsa însă pe fata sa cea mică, să urmeze cum vroia dânsa. Lui îi venia la socoteală ca, alături cu sistemul lui de jaf și de stoarcere, fata lui să urmeze o politică nobilă de bunătate femeiască, fiindcă aceasta dădea Curții lui un lustru simpatic, și la vreo împrejurare oarecare, putea să astâmpere bănuielile Turcilor.

Cu un fel de amestec de iubire părintească și de fudulie, el firitisise pe Ralu, după teatru, și o sărutase pe frunte.

Mai pe urmă îi zise lui Samurcaș: „Se vede lămurit că Corneille n-a șezut într-un scaun, domnesc, căci altmintrelea ar fi pus, — de pildă — pe împărăteasa Livia, care nu-și ascunde părerile, să zică că un domnitor poate iertă, dar nu poate să se lucrează în miimenea. Voiesc să crez despre Cesar. August că, în faptă, n-a fost așa de copil în judecata lui”.

După ce se retraseră fetele, Ralu îmbrățișa pe Sultana:

„Ce seară frumoasă!” zise ea, „rochia dela tine, a fost cu noroc, iubita mea!”

Sultana nu dormi toată noaptea, aducându-și aminte de zilele din primăvară, când tesuse haina pentru Domnița. Acele zile erau acum atât de departe ca un vis, ce abia s-ar mai putea crede. Dar din acest vis trăia tânăra fată tot mereu. Iși va fi mai aducând oare aminte haiducul de dânsa? Singurul semn, care i-l dăduse, era că ascuitase, cum bătea războiul, la care țesea ea, și aceasta încă având dorința, să nu fie văzut! I-a dăruit atunci numai un gând, în sbor, fiindcă trebuia să-șr păstreze sufletul slobod pentru lupta, căreia hotărîse să-i jertfească toată ființa sa.

Pentru fericirea pe care o simțise, când fusese atât de aproape de el, astă primăvară, era hotărîtă acum să sufere bucuros orice. Inima o simtiâ în piept grea ca plumbul, dar era hotărîtă să poarte povara aceasta cui vrednicie.

Atâta numai că obrajii ei se ofiliau, din ce în ce mai mult, și erau așa de veșteji, încât Domnița îi zise în dimineața următoare, speriată: „Draga mea, cum te-ai schimbat!”

— „N-am 'dormit, zise Sultana zâmbind.

— „Da, se întâmplă adesea, după o serbare frumoasă, sau după vreo seară foarte plăcută. Te simți prea mișcată, decât să poți dormi; gândurile sporesc și se urmează înainte...”, zise Ralu. „Dar scumpa mea, să nu-mi iei m nume de Tău, tu știi că nu este din dorința dea află toate, ci numai din prietenia îngrijată pentru tine, dacă te întreb: nu cumva ești bolnavă? Eu sunt îngrijată de mai multă vreme în privința ta. Și datoria mea e să nul te las, să te îmbolnăvești. Te rog, spune-mi drept, dacă ai vreo suferință trupească?”

— „Nu, iubita mea Domnită, nu-ti face griji zădarnice”, răspunse Sultana veselă, „Iti făgăduesc că-ți voiu spune totdeauna îndată, oricând mă va durea măcar vârful unui deget.

Odaia fetelor fiind în partea liniștită a casei, spre grădină, se auziră deodată, pe neașteptate, vorbe zgomotoase, și strigăte prin săli. îndată începură și niște alergături grăbite. Din pricina lor tremurau ușile, în balamale, și broaștele, ușuratice făcute de țigani.

— „Trebuie să se fi întâmplat ceva, zise Ralu.

În aceeaș clipă intră o slujnică în odaie și cu sufletul înecat zise: „Măria Ta, îl aduc, prins, pe haiducul Iancu Jianul”

Domnița ’și încrucișa amândouă mâinile pe piept și se întoarse spre Sultana.

Aceasta ridicase capul în sus, fata ei era albă ca tibișirul și ochii ei înholbati.

Sosi a doua slujnică: „Toți aleargă în curte și pe la ferestre!” spuse ea. „Însuși Măria Sa, se scoboară pe scări, în jos”.

Ralu apucă pe Sultana de mâna, și, fără să schimbe o vorbă, ele se dusera, cu pași repezi, prin gangurile pline de oameni, la scara din fată. Când trecură pe la capul scărei, văzură pe Vodă, învelit în blănuri, stând jos la ușa de intrare.

Domnitei, se înțelege, i se făcu loc peste tot, și curând erau amândouă, așezate la o fereastră și priviau în curte. Acolo se înghesuia prin zăpada albă, o mulțime foarte bălțată. Erau ciohodari, roșii și verzi, Arnăutii de casă, cari aveau, și ei, mintene roșii, ceva mai deschise, cu piei de vulpi pe de mărgini, Țiganii de prin pivniti, de prin bucătării de prin grajduri, se amestecau, și ei, în gloată. Arnăutul, călare, care vestise sosirea Jianului, își duse calul nădușit, drept prin mijlocul mulțimei, la grajdul din fundul curții.

Însă minunata adunare, care era pe scările dinaintea porții de intrare, tinerele fete nu puteau s-o vază, fiindcă fereastra lor era tocmai într-un ciardac, care ieșia deasupra scărilor. împrejurul lui Vodă erau boierii lui și cu tiștii de casă, Ia spatele lui, pe scări, străluciau hainele, cusute cu aur ale copiilor de casă și ale slujbașilor înalți ai Beilcului.

Tocmai sosia afară, la poartă, o cărucioară d poștă, și surugiul opri pe loc, smucind cei patru cai, așa încât se ridicară pe picioarele de dinapoi. Afară de surugiu mai ședeau, sau mai bine, erau înfipți, încă alți patru oameni în cărucior. Se dădură jos pe rând. Întâiu doi Arnăuți, armați până în dinți, apoi — și acum se deschiseră mari ochii tuturor — se ridică, pe marginea căruții un ora, căruia, când sări afară, îi sunau lanțurile dela mâini și dela picioare...,

înconjurat de paznicii săi, Iancu Jianu înainta prin curte. Purtă capul sus, ca de obiceiu. Chica-i neagră se vedea căzând de supt căciulă. Minteanul îl avea aruncat ușor pe umeri.

În tăcerea ce domnia, Vodă zise: „Krima to palikari!” „Păcat de acest viteaz!”

Petele de sus auziră această vorbă.

După ce Măria Sa intrase intră în casă, baș-ciohodarul dădu poruncile sale, răcnind, și cincizeci de oameni din paza Curții, dusera pe Iancu la pușcăria, care, pentru mai multă înlesnire și siguranță, era așezată într-una din curțile din dosul conacului Domnesc. Se puteau închide acolo, repede, și fără să se bage în seamă, oricari făcători de rele primejdioși.

Vodă și boierii divauiti se întruniră în grabă la o consfătuire, neobișnuită și tainică, a întregului Divan.. De obiceiu se făceau întrunirile de trei ori pe săptămână, Lunea, Miercurea și Vinerea, Ziua, în care fu adus Jianu, era o Sâmbătă. Abia la vremea prânzului, ieșiră boierii din Divan, și fură poftiți la masa domnească. Caragea era vesel și vorbăreț.

Ralu, care venise singură, fiindcă Sultana rămăsese în iatacul ei, prinsă de niște friguri, ascultă cu mare băgare de seamă la tot ce se vorbia. Vodă deschise vorba, și ceilalți o urmară despre Jianu.

Astfel află Domnița, unde și cum fusese prins groaznicul haiduc. Se întâmplase într-o vie la Caracal. Jianu venise tocmai să vaza pe frații săi. O femeie îl pusese pe Cârc Serdarul Iamandi pe urma lui. Eră însă pagubă, că Câîc Sărdarul își pierduse vieata cu acest prilej. Căpitanul de haiduci fugise prin vii dar ușor i se găsiră urmele prin zăpadă, și se înțelege, că atunci, când se văzu împresurat și pierdut, Jianu trăsese câteva focuri, Iamandi căzu lovit de cel dintâiu glonț, și al doilea lovi pe femeia care-l vânduse pe haiduci Se vede însă că Jianu nu vroise ca lucrurile să vină astfel, căci, după ce văzu pe cine a împușcat, el aruncă arma cu un strigăt de scârbă, și se dăduse prins, în mâinile poterașilor. Ciaușii Nerses Kerkorian și Melikon Torosian luară în primire.

Nu răsuflase încă nimica despre ce hotărîseră Vodă și cu marii boreri în sfat, dar după masă ei se adunară încă o dată.

Acum începu Ralu sa trimită slugile și pe credincioșii săi în toate părțile, ca să afle ce se făcuse cu haiducul până acuma, și ce are să se mai facă cu el?

Din când în când Domnița venia la Sultana, care zăcea, ca moartă, în perinele divanului, și-i spunea: „O sută și cincizeci de ciohodari păzesc pușcăria, nimeni n-are voie să se apropie. Chiar și slujitorilor le este oprit, cu strașnică pedeapsă, să vorbească cu acei cari intră și ies la Curte. O ceată de oameni, cari se adunase înaintea porții, a fost împrrăștită de ciohodari cu bicele. Dar aceste măsuri nu se vor putea păstră multă vreme. Dovadă că soarta celui din închisoare va fi hotărîtă în scurt timp”.

Atunci se deșteptă Sultana din amorțirea sa,- se ridică în sus, se sprijini pe amândouă mâinile, și se uită speriată la prietena sa:

— „Crezi?.... crezi?” zise ea, îngăimat — buzele și limba îi erau uscate, — și în sfârșit strigă: „Crezi că au sa-l ucidă?”

Înainte de a putea răspunde Domnița, intră Ali, credinciosul ei Arap, se închină, cu mâinile încrucișate pe piept, și vesti: „Prea Milostivo, pe Iancu-Jianu l-au dus la spânzurătoare”.

Ralu cuprinse cu amândouă brațele pe Sultana,-; dar tânăra fată se smulse, sări de pe divan, și strigă -cu tot sufletul arzând în flăcări: „Trebuie să-l scăpăm”.

— „Dar cum...?” se tânguia prietena ei.

— „Nu știi nimica, tu înțeleapto, tu Luminato?” plângea Sultana, aruncându-se în genunchi, și în-cleștându-și mâinile peste mijlocul subțire al prietenei sale. Se târî apoi înaintea icoanelor, se lovi cu fruntea de podeală și strigă desnădăjduită: „Ajutor... Ajutor...!” Deodată se sculă, drept în sus, ridică capul, de părea grozav de înaltă: „Este un vechiu obiceiu, din bătrâni, în Țara noastră”, zise ea, cu ochii aprinși, „dacă pentru un osândit Ia moarte, care este neînsurat, se găsește o fată, vroind să-l iea de bărbat, atunci i se dă ertare! Eu vreau să-I ieau pe Iancu Jianu!”

Ralu strigă tare:

—„Evrica! Evrica! Acum știu ce trebuie să fac!” — și fugind din odaie, prin tot lungul gangului, striga la slugi: „Unde e Vodă?” Când auzi, că e încă în Divan, ea se repezi prin geamlâcul, care împreună palatul cu Divanul, făcu, nemaiavând glas semne mute ciohodarilor, să-i deschiză toate ușile, și ajunse înaintea Scaunului Domnesc al tatălui său.

Vodă, care era totdeauna măreț, când ținea Divan, și toti simandicoșii lui boieri, se uitau unul la altul, și, cu mare mirare, la fata aprinsă a Domnitei, care-și apăsă în piept micuții pumnișori încărcati de diamante scânteietoare.

Dar când vroi să deschidă gura Caragea, ea îi apucă înainte și zise:

Ipsilotate! tu ai trimis tocmai acuma un om primejdios, pe fiorosul Iancu Jianu, ca să fie spânzurat, fiindcă s-a răsvrătit împotriva ocârmuirii, și fiindcă stăpânit de ura sa, a prigonit pe Greci! Ipsilotate! ca Vodă, și ca Grec, ai dreptate, dar acuma vreau să-ți vorbesc ca unuia, care e mai presus decât Vodă, și care e mai mare decât toti Grecii! Vreau să-ti vorbesc ca unui duh, care este înălțat cu mult mai presus peste mulțime, pentru care rangurile și cinstele sunt ca pleava, dar ’ sufletele oamenilor ca mărgeane străvezii. Astfel fiind, tu știi, că este o înălțare să greșești, luptându-te pentru un scop înalt, și că odată Dumnezeu ne va judecă deasemenea pentru gândurile noastre, ca și pentru faptele noastre. Milostive și luminate Domnitorule, fă și tu astfel! Mai spune încă o dată frumoasele vorbe, pe care le-ai rostit astăzi: „Păcat de acest bărbat viteaz!” și adu-ti aminte, că și fii, cei mai buni ai Eladei se retrag Ia munte, se fac clefți și că zăngănesc și ei, cu mânie, lanțurile, în care omenirea s-a ferecat, pe sine însuși, dim vremuri foarte vechi. Ei fac tot astfel în Elada, cum fac haiducii în Țara aceasta. Adu-ți aminte de cântecul despre vechiul Olimpos cu acele patruzeci și patru de vârfuri și cu ale lui cincizeci și două de izvoare: „La fiecare vârf este un scut, la fiecare izvor șade un Cleft!” Nu lua în nume de rău Românului, tocmai aceea ce te umple pe tine cu mândrie vitejească, când o vezi la Greci, iubirea de slobozenie! Căci tu ai binevoit, Stăpâne, să primești să fii Vodă, și să ții soarta acestei Țări în dreapta ta părintească. Lasă să se reverse lumina soarelui dreptății tale și pe deasupra dușmanilor tăi, fiindcă tot ai tăi copii supt, și ei, toți. Ipsilotate! este un obiceiu în Țara aceasta, din, bătrâni, ca un osândit la moarte să fie iertat, dacă se găsește o, fată, care să vrea sări iea de bărbat. Pe Iancu Jianu vrea sări iea de bărbat Sultana, iubita mea Sultana!”

Prin tot rândul celor doisprezece Divaniți, cari ședeau în forma unei potcoave împrejurul tronului, trecu o tresăltare. Supt coaja de fudulie, de lenevite și desfrânare de sineși iubitoare, care învelia sufletele lor, se mișca, la câte unul din ei, ceva, ca un fel de entuziasm pentru acea tânără ființă cu șimțiri înalte.

Lui Vodă îi plăcu scena aceasta. El se gândia la „Cinna”. Se simțiâ măgulit, că retorica fiicei sale strălucise înaintea boierilor celor mari ai Țării. Ce-i spusese ea, deasemenea îl lingușia, în formă numai, căci de dreptatea în sine, prea puțin îi păsa. Dar ca să i se zică, față cu' tot Divanul, că este mai mult decât Vodă”, și „cel mai mare dintre toți Grecii”, să fie asemănat cu Dumnezeirea, acestea era un fum de tămâie, foarte plăcut pentru el.

Cu o mișcare, lină și frumoasă, întinse Caragea brațul și apucă mâna lui Ralu, întrebând apoi: „Cinstiților și luminaților mei boieri, nu se înșală fata Noastră? Este, cu adevărat, un asemenea obiceiu în Țara aceasta, ca o fată tânără să poată scăpă dela moarte pe un osândit, dacă îl iea de bărbat?” Mihai Golescu se sculă în sus, și barba-i tremură, când răspunse: „Este, Măria Ta, este în adevăr acest obiceiu”.

Ceilalți strigară, și ei cu toții: „Este!”

— „Ei”, zise Vodă, „precum văd, vă pare rău la toți de mândrul cleft?”

Ralu își mușcă buzele, aproape sângerandu-le. Pe când Divanul stat de vorbă, căruța osânditului sbura spre locul pierzării. Fără voia ei, degetele Domnitei erau înghețate, și tremurau în mâna tatălui său.

Vodă se uită Ia ea: „Vrei să-fi dau drumul, peștișorule neastâmpărat?” și cu întemeiată hotărire grăi către boieri: „Cinstiți și luminați boieri, dati și voi iertare haiducului Iancu Jiânu, dacă ea de nevastă pe Sultana Gălășescu, și dacă jură, că nu se ma va apucă niciodată de meșteșugul de răsvrătitor?”

O adevărată furtună de încuviințare se ridică. Caragea se gândia: „Iată un ciolan cu care am făcut o aruncătură foarte dibace la câinii de Români! Nimic nu-i gâdilă mai mult, decât dacă urmezi încurcatele și proastele lor „obiceiuri ale pământului”. Cu acestea ei vor uită „cafeaua tare”, care se bea la Bucov. La Țarigrad nu se va mai face nici o arătare de lucruri neplăcute, și eu mai câștig vreme, ca să nu trebuiască să plec”. Cu glas tare apoi zise Marelui Logofăt: „Cinstite Logofete, fă porunca, îndată, de iertare pentru Iancu Jianu și pune pe dânsa pecetea Domniei Mele!”

Când intră scriitorul ce! mare al Divanului, împreună cu baș-ciohordarul, în pușcărie, spre a-i vesti osândirea, haiducul mișcă numai scurt din cap. Era mulțumit, că cel puțin mergeau lucrurile repede. Numai tărăgaială să nu fie, și zăbavă în acest ocol scârbos, pe paiele putrede și murdare. De astădată dăduse greș. Dar nici el nu mai era de nici o treabă, nu mai putea să-și ușureze inima cea grea, apăsată ca de o povară de plumb.

Jianu își lipi pumnii de frunte: vroia să nu mai gândiască. Ar fi dorit mai bine un glonț. Dar la urmă, moartea tot moarte era. Erau bune și furcile pentru acest scop.

Veniră să-l ridice. El se sculă, repede, și se urcă în căruța, care-l așteptă. Printr-o poartă lăturalnică ieși trăsura din curte înainte, și după ea, era o mulțime de Arnăuți calări. Dar oricât de cu grabă și de tainic se făcuse totul, — fiindcă Vodă se temea de iubirea, ce avea norodul pentru Iancu,— totuși se lățise, ca prin fulger, știrea în oraș, că Iancu Jianu este. în București.

Și fiindcă soarele lumina, strălucitor, cerul vânăt de iarnă, și mai încălzia văzduhul, nebântuit de vânturi, gemeau ulitele de lume. Mai ales pe Podul Țârgului-de-Afară, care ducea Ia Obor, unde era locul de osândă, lumea sta îndesată om de om, când sosi osânditul cu paznicii stăpânirii. Nici femeile nu se multumiau de astădată, să se uite numai de după mușcatele și celelalte flori, care umpleau ferestrele lor pe dinăuntru. Ele ieșiseră înaintea porților, și scurteicile lor, de atlas și de catifea în toate fetele, îmblănite la guler și pe dinainte, cu blanuri albe și galbine, făceau ca mulțimea să pară foarte bălțata. Roșii, liliachii, verzi ca smarandul și cenușii- ca otelul, străluceau aceste vestminte frumoase în lumina soarelui. Femeile își țineau scurteicile strânse pe dinlăuntru, lipindu-le de trup, așa că mânecile atârnau slobode, din umeri în jos.

Lumea era tăcută. Chiar și numeroși precupeți Olteni, cari de obiceiu umpleau ulițele cu strigătele lor, amuțiseră acum, amestecându-se, cu cobilițele, cu coșurile și cu gălețile lor, în mulțimea înghesuită.

— „E din Romanați ca mine, zise unul cu mândrie unui om de lângă el.

Vorba aceasta trecu din gară în gură.

—E Oltean”, se zicea din om în om.

— Așa de tânăr”” oftă o femeie.

— „Ăsta n-a fost un om. A fost o vijelie”, deslușia un altul.

— „Dacă a greșit, Dumnezeu să-l ierte!” adaogă un bătrân.

—„A fost milos cu sărăcimea”, zise iară un alt precupeț Oltean.

Zăpada cea mare făcea să se peardă zgomotul căruței, în care ședea Jianu, așa încât el putea s-auză vorbele, pe care le spunea lumea. Iancu privia, cercetând la mulțime. Atunci înmurgi o ciudată părere de rău în sufletul lui. El ar fi putut să se pună în capul acelor mii de oameni, ale căror inimi băteau pentru dânsul. Ei l-ar fi iubiți nu numai ca pe haiducul din povești, neințeles, care-și săvârșia faptele, mai adesea în nopțile fără lună, și apoi trebuia să se ascundă, ca o fiară fugărită, prin codrii nepătrunși; — nu, ci ca pe un Căpitan, de Dumnezeu, trimis, care ar fi putut să pășiască, slobod și pe fată, și la lumina soarelui, a căruia față ar fi lumina de iubirea poporului, și înaintea căruia încrederea și dragostea poporului s-ar fi înălțat, ca o plăcută tămâe. Steaguri și cântări ar fi mers înaintea lui, și mii de glasuri l-ar fi întâmpinat! Da! El simtia tocmai acum puterea în pieptul său, ca să ajungă la asemenea slavă și dragoste! Astăzi pentru întâiași dată se găsiâ în fața unei mulțimi, ziua mare, și pe tot drumul îl însoțiau numai cinstire și mulțumiri. E oare aceasta pedeapsa pentru fudulia lui, că n-a vroit să se pună în capul „ticăloșilor?” Fost-ar fi oare deajuns, să deștepte, în inima lor iubirea, spre a face din ei oameni vrednici?

Se vedeau acum furcile. Se-nalță în azurul cerului, stâlpul ridicat, cu un coșiac deacurmezișul lui. Călăii, îmbrăcați în haine roșii, stăteau colo sus pe podul, care înconjură furcile. Eră și un preot acolo.

Mulțimea se îndesă pe piața largă, și Arnăuții o loviau și o înjurau, fiindcă nu făcea loc destul de grabnic. Ei primisera poruncă, să isprăvească, cât se va putea mai iute.

Jianu nu-i împiedică întru nimic. El sări din cărută și alergă pe scări în sus, Ia furci, atât de grabnic, cât îi iertau lanțurile dela picioare.

Un murmur trecu atunci prin mulțimea de oameni, asemănat cu mișcarea undelor unei ape. Un glas se auzi: „Dumnezeu să-i fie într-ajutor! îndată începură Arnăuții, așezați în cerc împrejurul locului de osândă, să împingă lumea înapoi, înjurând-o în gura mare...

Sus la furci începuse călăul să bată din picior, fiindcă era zăbovit prin citirea pentru osândit, a tuturor rugăciunilor obișnuite la morți.

Iancu se uită spre cerul albastru, și se gândi: „În curând se va face întuneric împrejurul meu!”

Deodată se auzi un strigăt pe piață, din ce în ce mai tare, tot mai apropiat, și venind dinspre oraș. Se ridicau în sus brațele. În marea de oameni se porni un vârtej. O uliță se deschise prin mulțime. La urechile celor cari stau sus pe pod, ajunsera vorbele: „Stații Stați pe loc! Un Lipcan! O poruncă Domnească!”

Arnăuții căutau să facă liniște. Mulțimea despărțindu-se, ieși în față un călăreț, în cercul, care rămăsese slobod împrejurul furcilor. Aii, Arapul Domniței, sosiâ călare, pe deșelate, arătând o hârtie, cu pecetie atârnată de ea.

Buluc-bașa, care era capul Arnăuților, alergă spre el, îi luă hârtia, sărută pecetia, și-trecând repede cu ochii peste ea, făcu o față foarte mirată.

Intr-aceea Ali făcea mereu semne spre furci în sus-vroind să spună: „Stați! Stați!”

Buluc-bașa arătă hârtia preptului și acesta o ceti. Ea cuprindea iertarea osânditului, fiindcă o fată,

Sultana Gălășescu, domnișoara de Curte a Domnitei Ralîi, este gata să-l tea de bărbat, ceace, după „vechiul obiceiu al pământului”, scapă pe acest făcător de rele dela moarte.

Abia înțelesera oamenii cuprinsul scrisorii Domnești, și întregul acest popor, tăcut altcum, și care uitase și strigătele de bucurie, ca și pe cele de jale. începu deodată un urlet asurzitor — de veselie! Nici un Grec nu-și putea aduce aminte, să mai fi auzit vreodată un asemenea freamăt în această „tară ticăloasă”. —

În mijlocul gălăgiei sosi o caleașcă Domnească, în goana cailor, și se opri la piciorul furcilor. Arnău-. tul de casă, care stă în picioare pe scândura din dosul trăsurei, sări jos și deschise ușa cu repezială. Din trăsură ieși o ființă, care, chiar învelită în blănuri cum era, părea încă trasa prin inel.

Când se văzu, alergând în sus pe scări, bucuria multimei crescu încă și mai mult.

Lâ capul scării o primi preotul, zicând: „Dumnezeu să te binecuvinteze! Ai făcut o faptă mare!” Preotul era român, dela una din bisericuțile dela Obor.

Sultana nu găsi nici o vorbă de răspuns, ea amuțise în urma frământărilor sufletești, prin care trecuse, și nu ridică ochii dela pământ. Sta, tremurând, dinaintea preotului și nu cuteză să se uite la acela, pe care venise să-l scape.

Nici Iancu nu se mișcă. îngălbenit, și, ca înțepenit, stă rezemat de stâlpul furcilor. împotriva morții se repezise de atâtea ori cu hotărîre, dar fată cu dragostea se simțiâ doborît — Noroc că bătrânul preot știa cum trebuiește să urmeze în asemenea împrejurare.

— „Ca să aduci la îndeplinire fapta ta frumoasă, fiica mea, zise el, „trebue, după vechiul obiceiu, să-i dai osânditului mâna, aici în locul osândei, și” — scăzu el glasul—„să primești de naș pe călăul!— Vrei tu?”.

Ea făcu din cap.

Preotul șe întoarse-apoi spre Jancu: „Și tu, fiule, te învoiești?”

Haiducul își aruncă chica neagră spre spate, făcu un pas înainte, apucă mâna Sultanei, și zise cu glas străbătător: „Suntem gata, părinte!

Deodată se înființa și un chor de nuntă. Copii din popor, de pe la toate bisericile, se adunau, strecu-rându-se printre Arnăuți, și se așezau pe scări, începând să cânte, cu glasurile lor subțiri: „Mărire tie, Dumnezeul nostru!” vechea cântare, cu care se întâmpină toate miresele, la intrarea lor în biserică.

Femeile din mulțimea de jos începură să plângă.

Preotul sluji, cu evlavie, întreaga slujbă de cununie.

Călăul sta alături, uimit, iar când trebui să deâ mâna miresei, prinzându-se în hora: „Isaia dănțu-iește, el își șterse mai întâia dreapta, zorit, pe poalele sale roșii. Mireasa însă, își puse mâna, îmbrăcată cu mănuși, fără nici o șovăire, în mâna lui. Dar să ridice ochii în sus, aceasta nu o putu face.

Hora lui Isaia fiindcă nu era aici pristol, se făcu de acest cerc ciudat de oameni: preotul, mirii și călăul, — împrejurul furcilor.

Ștreangul, desprinsese clătina, deasupra capetelor lor.

În fuga mare; cum venise, se întoarse caleașca Domnească iarăși înapoi în oraș.

Uralele poporului însotiau butca.

Inlăuntru în trăsură era tăcere adâncă. Cei doi tineri ședeau, unul lângă altui, și nu se mișcau nici nu scoteau vreo vorbă. Sultana tinea capul plecat în jos, ca un ghiocel, iar capul iui Jtanu se rezimâ în perinde de atlas, cu care era îmbrăcat fundul trăsurei. Dar mâna fetei n-o mai lăsase Iancu, si ea se rugă în taină la cer, să-i dea putere, ca să poată răbda această strângere grozavă. Tânărul nu-și dedea seama, câtă asprime aveâ apucătura lui, prin care voia să tălmăcească toată puternicia simturilor sale.

Aproape amețită de durere, și tremurând de turburarea sufletească, se scoborî Sultana din trăsură, după ce ajunsera în Curtea Domnească. Caleașca trăsese la scara Domnitei Ralu, si Ali, Arapul, se închină înaintea lui Iancu, rugându-i să se milostiveaseă, să urmeze robului său până la odaie, unde sunt toate pregătite, spre a-si schimbă hainele.

Sultana navitsese nici.îndrăzneala, nici puterea, să se mai uite măcar ia Iancu. Ea șovăi, între două slujnice, pe scări în sus, și când ajunse în odaia lui Ralu, îi căzu în brațe, leșinată. -

Domnița porunci să se încuie toate ușile, fiindcă în tot palatul mișunau oamenii, ca ftfrnicele, stăpâniți de dorul de a află lucrurile cele nouă, cari-se întâmplasera. Ralu se așeză lângă prietena sa, pe divan, și-i frecă tâmplele cu otet de trandafir, până ce Sultana deschise iară ochii.

— „Tot ești tu viteaza mea Sultana!” îi șopti Domnița. „Și Vei rămâne vitează! Acuma sunt toate bune. Ca în, poveste, crăișorul s-a desfermecat, și ți l-ai câștigat pentru tine. Nu i se mai poate întâmpla nimica rău. Ai să fii, de acum înainte, o soție iubită și blândă, ca să învețe, și el, să creadă, că în lumea asta este și bine; nu numai rău. Aceasta să-ți fie...”.

Sultana îi tăia vorba, încleștându-și brațul pe după gâtul ei, și zicând, aproape plângând: „Mi-e frică, Ralu!”

— „De ce ti-e frică? De cine?” întrebă Domnița mirată.

— „De el!” răspunse fata.

O clipă Ralu rămase mută. Se amăgise atât de mult prietina ei? Acel om nu era vrednic de jertfa, ce se făcuse pentru el?

-„Dar ce ți-a făcut?” întrebă ea, cu desnădăjduire.

Sultana sări în sus: „El ce mi-a făcut mie?” strigă ea cu ochii scânteietori. „Ce i-am făcut eu lui! Asta să mă întrebi. Eu am prins pe vulturul slobod, și-l silesc acum să șază în colivie și să-mi fie supus....”

Pe întreaga fata plină de deșteptăciune a Domnitei Ralu se revărsă d veselie strălucitoare. „Evrica!” zise ea, „tu, care cu adevărat știi să iubești un haiduc! Îl înțelegi pe deplin, de aceea poți fi pe pace, tu ai avut dreptul să-l prinzi. Nu l-ai împușcat, în zborul lui spre soare, ci l-ai scăpat pe vulturul rănit la aripi, tocmai atunci, când alți vânători vroiau să-i stingă lumina soarelui pentru totdeauna!”'

Sultana se cutremură. „Abia îmi vine să cred, că m scăpat într-adevăr cu vieață. Of! Ralu, drumul spre Obor! Mă gândeam, dacă el n-a murit încă, ani să mor eu, până să ajung acolo!”

Și apoi povesti prietenei sale toate, cum înțelesese ea din bucuria mulțimei, că mai trăiește, dar cum nu îndrăsnise să se uite la el, cum el nu-i spusese nici o vorbă, ci o ținuse numai prinsă cu degetele lui de oțel.

Se liniștise puțin prin povestire celor petrecute, când o bătaie la ușă o făcu să tresară din nou, înspăimântată.

Ralu porunci unei slujnice să deschiză. Aii intră înlăuntru și vesti, că Milostivirea sa, boierul Iancu Jianu, așteaptă în odaia de primire a Domniței.

Sultana se făcu așa de galbenă, încâț prietena ei îi zise cu glas aspru:

—„Du-te acum la soțul, tău!”

— „Eu sunt..., sunt eu soția lui...?”răspunse Sultana încurcată.

— „Voi sunteți acum cununați!” zise Domnița, cu liniște, vorbind ca de niște lucruri de neînțeles.

— „Te rog, vino cu mine”, stărui Sultana.

— „N-aveți trebuință de mine. Dar lasă-mă să mă uit la tine. Vreau să te înfățișezi cât se poate de frumoasă”.

Cu îngrijire, plină de dragoste, îi așeză părul, și, luând un șir de mărgăritare scumpe dela gâtul său, împodobi cu el pe prietena sa. „Acesta să fie primul dar de nuntă din parte-mi, fiindcă eu sunt nașa voastră, deși nu am fost fată la slujba de cununie.

Sultana îi sărută, plângând, amândouă mâinile.

Ralu o împinse ușor de umeri, pe ușe.

Tânăra fată își mușcă buzele până la sângerare, și-și zicea mereu că trebuie să fie acum hotărîtă! Erau odăi cunoscute de mult, prin care trecea acuma, două salonașe mici, ale căror parchete trosniau ușor, supt pantofii ei de atlaz, cum trozniseră totdeauna. Ajunse la ușa care ducea în sala cea mare. Mâna ei era pe ivărul rotund, care trebuia să fie întors, spre a deschide ușa. — Deschise ușa... și se uită o clipă în sala de primire... Acolo, la cea din urmă fereastră, sta un bărbat înalt și privia afară, în grădină. Crăcile, încărcate cu zăpadă păreau în lumina de seară, cuprinse de un foc trandafiriu, Omul acela nu se întoarse.

Sultana înțelegea aceasta. În sufletul lui se deslănțuise o vijelie. Iancu Jianu, el, venit ca musafir la Vodă Caragea.

Sultana se apropiă cu pașii repezi de el și-i zise „Iartă-mă, boierule.

Se vede că el n-auzise când s-apropiase Sultana,, fiindcă se întoarse așa de repede încât îi sburâ chica. Pletele negre, nu le tăiase, și aceasta îi dădea acuma, când era îmbrăcat cu haine boierești, înfățișarea unui Voevod din vremurile vechi.

Iancu aruncă o privire deschisă asupra ei, pe care Sultana o simți pare-că s-ar fi revărsat o lumină peste dânsa, care-i cuprindea întreaga ființă.

— „Doamne! Dumnezeule!” îngână Iancu, plecându-se puțin, și ridicând șubreda ființă în brațele sale, în sus, par-c’ar fi fost un puiu de căprioară și ducând-o la un divan, unde o lăsă în jos cu băgare de seamă. Apoi îngenunchiă dinaintea ei și îi zise: „Tu mi-ai scăpat de 'două ori vieață, sunt eu oare vrednic de tine? Nu-ți pare rău? Nu ți-e frică de mine?”.

În loc de a-i răspunde, ea îi apucă mâna, și înainte ca s-o poată opri, apăsă buzele pe degetele Iui subțiri. Ei simțiâ par-că se alină o frunză de trandafir de mâna lui.

— „Sultano!” strigă el, jumătate speriat și jumătate bucurat, și așezându-se pe divan lângă dânsa, o cuprinse în brațele sale. „Îmi dai voie, îmi dai?” șopti el, „îmi dai voie să te sărut? Este o minune! Ești tu, cu adevărat, nevasta mea? Și vrei tu să rămâi pentru totdeauna cu mine?” Dar fiindcă ea tot tăcea, Iancu zise mâhnit: „Pentru ce tremuri, Sultano? Ce ți-am făcut?”

Frământările sufletești, pe care le avusese tânăra fată în cursul zilei, fuseseră atât de puternice, încât ea trebui să-și adune cele din urmă puteri, ca să nu izbucnească în plânset. Mai era încă o altă întrebare, care îi apăsă inima, ca un jăratec, și de care simția o groază, să i-o spună. Cu buzele tremurate, se hotărî în sfârșit să facă această întrebare: „Spune-mi, te rog, dacă știi...” mai departe însă nu fu în stare să ajungă.

Dar și nervii de otel ai lui Iancu Jianu pierduseră, astăzi, ceva din liniștea lor obișnuită. Cu o pătimașe mișcare, se ridică el, și zise: „Nu pot să sufăr, ca tu să ai frică de mine, Sultano! Gonește-mă, trimite-mă înapoi la furci, dacă vrei, dar te rog, să nit mai tremuri în fața mea! Asta n-o pot suferi!

O clipă ea rămase uimită. Apoi îi veni iar priceperea, și înțelese cât de ciudat era, că el se înăsprise, din dorința de a o vedea pe dânsa liniștită. Trebui atunci să zâmbească, și aceasta le dădu, la amândoi, iarăși, întreaga liniștire.

Jianu își trecu degetele prin păr și zise: „Sunt un nebun, nu-i așa?”

Glasul lui desnădăjduit și plin de părere de rău, deșteptă în sufletul Sultanei acea simțire de mamă, simțire înaltă, care viețuiește în sufletul fiecărei femei. Ea găsi atunci îndrăzneală să-i pună întrebarea, pe care trebuia s-o puie, hotărît/Și deslușit: „Spune-mi, te rog, dacă cunoști îndatorirea cea de a doua, care ți-a fost pusă? Este ea cuprinsă în porunca Domnească! Sau mt ti-a spus-o preotul?”

—„N-o știu! zise el, după o scurtă cugetare. „Am auzit numai de numele tău — după aceea n-am mai auzit nimic. Nu știu altceva. Care îndatorire?!!

Și fericit privia la frumusețile ei.

Sultana îi întinse mâna cu sfială, și Tancu se plecă, ducând-o la buzele sale, cu foc.

— „Îndatorirea ca tu”, zise Sultana șoptind, „să nu mai prigonești pe Greci, și că să nu mai fii haiduc!.

Jancu se ridică în toată înălțimea sa: „Firește, zise el grăbit. „Firește! Pe tine nu pot să... Vorba-i se opri în gât. El întoarse capul, și rămase apoi nemișcat. I se părea,, că o mână de fier smulgea bucăți din inima lui. Simțiâ o durere crudă, în cap, și în tot trupul, durerea de a se despărți de codru

și de libertatea, pe care o cuprinde codrul în sine. De gândit se va fi gândit el poate și altădată la aceasta, în răzvrătirea timpurilor din urmă, dar acum îl covârșia simțirea de iubire a codrului și dorul de el! Vedea desfășurându-se înaintea ochilor sufletului său: pădurile mari, verzi, Dumnezeieștile păduri! Ele îi cântau, vâjâind, ele îi făceau semne -de sus, din munți. Inaltii brazi, fagii deschiși și stejarii întunecați, conacul lui, cetatea lui minunată, și. care nu putea să fie niciodată biruită. Cerul nemărginit, vederea în depărtare deschisă, de sus din vârful munților, care lărgește privirea și gândirea de asemenea. Soarele care răsare și apune, în fiecare zi tot altfel de măreț, în minunate fete de foc, și cu nesfârșite jocuri de raze. Luna care revarsă o taină argintie prin văzduh. Bolta cerului, care se pare mai înaltă, atunci când strălucesc numai steiele, tremurate mereu, pe fundul de catifea vânătă. Când ard focurile roșii în puterea nopții, focuri împrejurul cărora este plăcut să șezi, fiindcă faptul chiar că s-au aprins, sunt un semn de siguranță, câștigată, și de primejdie alungată. Dar și această primejdie încă este o plăcere! Cum oțelește ea sufletul și trupul! Ce plăcut este să simți puterea în pumn, siguranța în ochirea țintei, și mlădierea mușchilor în săritură, în fugă și în luptă! Dar când această luptă se mai dă încă și pentru dreptate, ea atunci ajunge să fie un scop frumos și înălțător pentru o întreagă vieață, și se face o lege!

Acum trebuia însă să se despartă de toate acestea. De aceea durerea acestei despărțiri avea o înrâurire asupra sufletului haiducului, cum nu mai avusese, până acuma, nici o altă suferindă, și nici o altă durere. Din ochii lui, mari și încremeniți, cu cari privia la cer, porniră două lacrimi pe obraji în jos!

Sultana nu le văzu, fiindcă Iancu sta întors numai pe jumătate spre dânsa. Mâna lui rămăsese în mâna ei și tânăra fată, se apropia, pe nebăgate în seamă, din ce în ce mai mult, până când își alină ușor, capul pe brațul lui.

Cea din urmă rază de asfințit al soarelui se stinsese, cele din urmă scânteieri roșii, în mărgelele de cristal dela cele trei candelambre, atârnate de tavanul salonului, pieriseră și ele. Lumina începu să fie cenușie, posomorită, așa cum este, când începe întunecimea nopții.

Un suspin adânc ieși din pieptul haiducului printre buzele lui adunate strânse.

Atunci Sultana zise: „Totuși pădurile vor înverzi iarăși, și dreptatea rămâne veșnic nemuritoare!”

Iancu Jianu era aproape să țipe de bucurie. El se plecă spre ființa frumoasă, de lângă el: „Cine ești tu, de gâcești cele mai ascunse gânduri ale mele?”

— „Eu sunt soția lui Iancu Jianu!” răspunse ea.

- SFÂRȘIT —