Casa cea veche a familiei Jienilor din orașul Caracal.

Boerii în vremele de demult până la punerea în aplicare a Regulamentului Organic, și chiar cât-va timp după aceia, nu desprețuiau comer-ciul și pe comercianți, cura l-au desprețuit urmașii lor de atunci încoa și până mai deunăzi, ci-l îm-brățișeau cu căldură, şi cei mai mulți din ei îl exercitau și se îmbogățeau învârtind negustorii. Ce e dreptul nici o dată vre-un boer n-a deschis prăvălie în vre-o piață de desfacere, nici ca prăvăliașiu și nici chiar ca toptangiu; această sarcină.au lasat-o în tot-d-auna în sarcina pros-timei, și mai cu seamă în a Grecilor și Armenilor. Primul și unicul boer care a deschis prăvălie-și a afișat d-asupra ei numele său, a fost C. A. Rossetti. De câți-va ani încoa mulți urmași d-ai foștilor boeri, își pun firmele lor la depozitele de desfacere a produselor fermelor lor, și bine fac că astfel ese la iveală resultatul progresului și al civilisațiunei.

Negoțul în tot d-auna a fost bănos, și boeru-lui în tot d-auna i-a plăcut banii ori-cât de mulți, căci, de când s-a pomenit boerismul în Valachia sau Moldova, acestei clase de oameni privelegt-ați, i-a plăcut luxul, cheltuiala mare, casa deschisă, mesele îmbelșiugate și traiul ambudent. Boe-rului, pentru a duce acest traiu risipitor, îi trebuia bani mulți, și moșiele, de și întinse și numeroase, nu puteau procura veniturile ce erau indespen-sabile unei vieți atât de costătoare, căci pe a-tunci fondul fonciar era prea scăzut; se făcea de ordinar schimb între o moșie măricică și o familie de țigani robi, iar venitul, cu toate că țăranii erau tot atât de asupriți ca și acum, era foarte mic, pentru că grânele, din cauza lipsei de multe debușeuri și de mijloace de-transport, se vindeau pe un preț foarte mic.

Până aproape de punerea în aplicare a Re-gulamentului Organic, vinderea grânelor ce producea pământul Valachiei şi al Moldovei, constituia un monopol al împărăției turcești, numit Capan, care împărăție avea prilegiul exclusiv d-a cumpăra grâu, meiu, orz, ovăz, făină, unt, brânză, cirivișiu, seu, ceară, vite mari și mici și alte produse ale pământului, pe un preț ficsat de capanlîi împărătești, adică de niște împuterniciți ai capanului (jigni-ței) imperiale, care veneau în fie-care an la epoci anume ficsate, la anumite porturi, și cumpărau productele de care avea împărăția nevde, cu pre-țuri ficsate de ei, de cumpărători, care tirește erau foarte scăzute,

Pentru a înlesni sarcina acestor capanlâi și a-i scuti de perderi mari de timp, un număr oarecare de pământeni, trimiteau prin sate oameni, d-ai lor, care cumpărau productele de la locuitori pe prețuri de nimica, și le transportau la diferite schele. Acești aprovizionatori pământeni erau mai cu seamă boeri, căci Fanarioți, ca să împace pe boerii pământeni și să-i oprească d-a reclama la Poartă contra faptelor lor, au făcut o legiuire prin care se hotăra ca ori-ce huzmet, adică întreprindere de ori-ce natură, să se‘dea numai boerilor, cari puteau să-și asocieze,ca tovarăși sau subaltern, negustori sau specialiști în meserie dintre prostime. Cu chipul acesta toate huzmeturile, ha-vaeturile, rușfeturile și zeciuelele au încăput numai în mânele boerilor.

Pe atunci atunci vămile, salinele, poștele, aprovizio-nările, dijmăritul, fumăritul, căminăritul, oeritul, văcăritul, vinăriciul, măjerilul, erbăritul, cotăritul, tutunăiitul. narturile, zeciuelele și tot felul de taxe ce se perceau de la negustori sau locuitori, se dau în întrepriză la cochii vechi, adică prin licitație publică, și cei ce se presentau la mezat erau numai boeri, boeri mari de tot, tot d-auna în tovărășie cu un număr oare-care de negustori capitaliști, căci ei n-aveau nici timp nici pricepere ca să ducă la un sfârșit bun o întreprindere comercială nici nu vreau să se bage în asemenea întreprinderi alt capital de cât marea lor influență. In numărul acestor boeri negustori care luău huzmeturile în întreprindere pe la începutul se-colului al XIX-lea se pot prenumera ca cei mai fruntași: Căminaru loan Hagi Moscu, Paharnicul Gr. Hrisoscoleo, Medelnicerul Manolache Hri-soscoleo, Paharnicul Iordache Deșliu, Slugerul Enache Niculescu, Slugerul Enache Politimos, Ma-rele Vistier Const. Varlaam, Marele Vornic Mi-halaahe Mânu, Pitarul Dumitrache Polizu sau Po-lizache, Postelnicul Filip Lenș, Baron Costache Bellu, Baron Ștefan Meitani, Baron Săchelario, Spătarul Gherache, Șetrarul Chirian Arbust, Pi-taru Ion Scufa, Pitarul Scarlat Petroviei Armis, Serdarul Lazăr Kalenderu etc. Ei şi încă alții mai mărunței, în tovărășie între dânși, precum și cîți-va negustori, au luat pe rând în antrepriuză ex-plotarea poștelor, a vămilor, a ocnelor, a huz-meturilor, a havaeturilorși a rușfeturilor enumerate mai sus, și unii din ei au reușit să strângă averi mari din explotarea lor, iar unii au sărăcit și au mofluzit, spre pildă Hâgi Moscu, Polizache, Sachelario și Baron Meitani, cari une-ori, împinși, fiind de lăcomia câștigului, luau în explotare mai toate huzmeturile.

Tot atât de bănoase erau și întreprinderile particulare de aprivizionări de producte, de blănuri, de vite, de seuri și de produse animale, fie pentru ca-panul imperial turcesc, fie pentru gealepii, sur-tecciii, saegii și capanlâi turci, armeni și greci, atât din Constantinopole cât și din orașele de pe marginea Dunărei, fie pentru alte întrepuinderi în care statul nu era amestecat, Acești speculanți cu toate că amatorii le ofereau prețuri ridicole, totuși realizau câștiguri însemnate, căci bieții producători' erau siliți să le vânză pe ni-miica, din cauză că pe atunci granițele erau închise pentru asemenea producte altor mușterii de cât celor ce veneau din Turcia. Cu asemenea soiu de comerț se ocupau mai ales boerii proprietari din județele de pe marginea Dunării; aceștia «erau în cele mai strânse legături, atât cu negustorii cât și cupașialele dinorașele și serhaturile (județele) de pe malul turcesc al Dunărei. Familii întregi, din tată în fiu, abandonau onorurile și funcțiunile la care avea drept prin nașterea lor ca să ocupe, renunțau la ranguri și demnițăți și se o-cupau numai cu grija învârtirei treburilor lor negustorești. Oltenia mai cu seamă producea în număr mai mare ca Muntenia de asemenea soiu de boeri negustori.

Jienii de la Isvoare care, cu toate că după cum cu dreptate afirmă D-l I. Ghica în scrisoa-rea sa adresată lui V. Alexandri la 26 Decembrie 1882, erau boeri de țară, totuși erau prenumerați din timpurile cele mai îndepărtate între boerii cei mai Alintași din județul Romanați; și tot din vre-murile cele mai îndepărtare, au făcut parte din numărul acelor boeri negustori, despre care au vorbit mai sus, și prin produsul muncei lor ne-gustorești au strâns averi însemnate.

Familia Jienilor este o familie veche oltenească, a cărei origină se perde în negura timpurilor. Negreșit n-a fost, cum pretinde un scoborâtor dintr-această familie, urmașea unui Cessianus, care a comandat o legiune romană pe vremea împăratului Caracal, fundatorul orașului Caracal, capitala județului Romanați și patria Jienilor. Nici unul din Jien, zice D-l I. Ghica în aceiași scrisoare, nu s-a gândit măcar că era strănepot al lui Cessianus secretarul lui Traian, văr cu Sa-lustiu, și mai în urmă proconsul în Dacia; nici unul din ei nu se gândea să se potrivească cu Banii Fii pești, cu Vornicii Crețulești și Logofeții Bârcăriești, dar purtau ciacșiri roșii și meși galbeni, precum și ișlic cu perna verde, în patru colțuri; boer tot boer! Dar a fost o familie foarte numeroasă, foarte onrabilă, foarte stimată și foarte cunoscută prin bogăția sa, prin relațiunile cu fruntașii Turcilor din Nicopole, Rahova și Vidin și prin importanta comercilui ce învârteau cu partea de peste Dunăre.

Ei până latinele secolului al XVIIl-lea au fost boeri de a treia clasă și au dobândit numai ran-guri boerești foarte mici, căci nu prea le plăcea să se înfigă spre a dobândi favoarea voevozilor și a boerilor lor, căci acea înfigere costa bani mulți și multe ploconeli, ci preferau să-și vadă mai bine de comercial lor, care le procura bani mulți. Cu toate acestea posedau multe moșii, mai ales pe valea Tesluiului, multe vii și un mare număr de munți, pe care i cultivau prin oameni d-ai lor. Cele mai vestite vii din preajma Drăgășianilor, mai cu seamă via de la Fălcoiu a fost proprietatea lor; asemeni și moșiele Iezerul, Svorasca, Leul, Făl-coiul și altele; în Iezer era conacul principal de țară al întregei familii; de aceia, pe lângă numele de Jieni, ei purtau și humele de boerii de la Iezer.

Cei mai vechi boeri Jieni ce am putut alia prin decumenle publice dintr-această țară, în care până la anul 1779 nu s-au păstrat nici o copie după actele oficiale ale Douuiitorilor și diferiților dregători, au fost boerii Amza și Dumitrache din Iezer, boeri de clasa III care făceau parte dintre boerii mărunți din județul Romanați și după valea Tăsluiului. Acești doi boeri au contribuit împreună numai cu suma de 15 taleri, în ziua de 29 Septembrie 1719, la danii făcut de boerii Olteni împărătesei Maria Tereza. cu ocazia anexării Olteniei pe lângă Austria?) Acesta e primul document oficial ce pomenește de numele Jienilor.

Tradiția Oltenilor, și mai cu seamă a Romana-țenilor, a fost mai credincioasă ca oficialitatea a-mintirei acestor boeri, care, de și mici la început, totuși au fost în tot d-auna iubiți de către concetățenii lor. Au fost iubiți pentru că, din tată în fiu, Jienii au păstrat tradiția d-afi buni, blânzi, îngăduitori. generoși și iertători față cu țăranirde pe mo-șiele lor și d-a fi niște escelenți cetățeni față cu societatea în care trăiau. Erau în cele mai buni legături de prietenie cu toți boerii din județul lor și din întreaga Oltenia, fie Greci fie Români, pentru că nu alergau după ranguri și boerii, ca să facă stânjenite iubitorilor d-asemenea vanități, ci-i lăsau pe ei să parvie a dobândi ranguri însemnate, pe când ei se îndeleniceâu cu osârdie ca să se îmbogățească prin munca câmpului și întreprinderi comerciale. Mulțumită acestei stăruitoare ocupa-țiuni și a averei considerabile ce câștigase Jienii, reușiră să dobândească pe piețele Europene și Asiatice o reputație solidă ca cei. mai vrednici de încredere oameni de afaceri din Țara Românească.

Grecii care cotropise, nu numai functiunele cele mai însemnate.și mai toate rangurile toerești. dar și cele mai bănoase afaceri negustorești, cu toate că Jienii nu le disputase furicțiele și onorurile ne fiind din fire vanitoși, totuși îi urau, îi pismuiau, și-i pândeau ca să le pregătească peirea. pentru că prea se îmbogoțeau, și prin bani pliteau deveni puternici.

Sarcină ce ’și luase d-a nimici o familie cu o reputațiune atât de solidă nu fu pentru dânșii prea lesnicioasă, pentru că faptele bune și meritorii ale adversarilor lor se transformase într-un scut puternic mai tare ca oțelul călit de mai multe ori, care-i apăra de ori-ce atac, fie venit din față fie dat pe din dos. Acel scut le fu procurat mai cu seamă de nețărmurita iubire ce simțea poporul român pentru ei.

Poporul, prostimea cum se zicea pe atunci, iubea pe Jieni și se uitau cu drag la ei; pentru că erau urmași direcți ai vechilor moșneni Români, care s-au luptat și și-au vărsat sângele a-părând drepturile patriei lor, ca să nu fie încălcate de lacomii venetici, sub Mircea, sub Vlad Dracul, sub Țepeș, sub Radu de la Afumați, sub Mihai Viteazul și sub Matei Rasârab. Poporul spera că, atunci când va sosi ora așteptată de toți Românii neaoși, numai niște boeri ca Jienii, ca și moșii și strămoșii lor, se vor pune în fruntea lor și iarăși îi vor duce la biruință. Iubi a poporul pe a-ceastă familie de Români, ar căror strămoși contribuise să ridice până la înnălțimea nemurirei faima vitejiei românești, pentru că mulți din ei își găsise moartea pe câmpul de onoare apărân-du-și patria; iubea poponfi pe această familie a Jienilor din inimă, pentru că toți erau niște naționaliști pasionați, toți iubeau cu nesațiu și până la frenesie tot ce era românesc și se fereau pe.cât le era prin putință de contactul și de înrudirea lor cu Grecii; îi iubeau pentru că ei erau tot d-auna bucuroși să facă jertfele cele mai mari pentru un act național, o faptă românească, un pas spre progres.

Poporul român iubea încă pe Jieni pentru că mai toți purtau portul lor, portul moșnenilor de la țară, și puțini din ei adoptase portul turcesc, sau mai bine fanariot ce adoptase majoritatea boerilor și chiar unii din negustorii români. Cei mai mulți Jieni preferau a purta zeghe, sucman, poturi, dulamă țărănească și căciulă de' hârșie, de câta purta, antiriu, fermenea, scurteică, giubea lungă până la pământ și islic colțurat sau rotund.

Erau Jienii iubiți de poporul Român pentru cu erau oameni voinici, sănătoși, curagioși, netemători de moarte, îndrăzneți, vânători pasionați, trăgaci dibaci,' mânuitori de arme iscusiți, și iubitori de petrecere la prindă sub cerul liber, spre a face de petrecanie fiarelor de pradă. Asemenea oameni pasionați pentru arme, într-o vreme în care portul armelor era oprit prostime! și îngăduit numai pri-veligiaților, erau iubiți de popor pentru că sperau bieți Români, bieți Olteni, bieți subjugați desrnos-țeniți de toate drepturile, sperau zic, să recapete o dată, prin unul din ei, acele drepturi după care ei suspinau mai amarnic ca toți cei-l-alți Români, pentru că greu a fost jugul ce le-a pus în spinare Austriaci, și i-au silit să-l poarte în decurs de aproape 50 de ani, căt au fost sub stăpânirea lor, greu era și jugul ce le-au pus Fanarioții, după ce Oltul din nemțesc a devenit turcesc, a-dică românesc, și Oltenia a fost redată Valahiei. Iubeau poporul pe Jieni, pentru că dintre boerii de, dincolo de Olt, și mai cu seamă din județul Romanați, numai Jienii le ușurau povara ce-la-păsau prin un tratament mai blând; numai ei se ferească d-a intra în contact de rudenie și de prietenie cu Grecii, și numai ci, prin marea trecere ce aveau pe lângă autoritățile locale, reușeau să le dea dreptate când aveau. Mulțumită sprijinului ce dau Jienii prostimei, și mai cu seamă sără-cimei, zabieții turci sau mumbașiri Greci, nu cutezau să se năpustească cu potopul lor de asupriri peste bietul norod, ci erau nevoiți să-l cruțe, căci de nu, la cel mai mic semn făcut de un Jiean toata gloata mulțimei se ridica ca un singur om și răsvrătirea era gata.

Jienii erau iubiți și de către boeri pământeni, de la cei mai fruntași până la cei mai mici, și cu toate că ei la început fură numai niște boeri; de țară rămași fără nici un rang în arhondologiei, totuși fusese în tot-d-auna băgați în seamă, atât de către boerii de clasa întâi, cât și de cei d-a doua și a treia, precum și de boerănași și slujbași; toți cu toți se simțeau foarte măguliți cu amiciția lor și erau foarte bucuroși să se înrudească cu ei, însurându-și feciorii cu fetele Jienilor ori măritându-și fetele cu feciorii Jienilor. Boerii români, câți bruma mai rămăsese aciuiți pe la moșiele lor sau se găseați locuind prin orășelele Olteniei, îi prenumărau, cu drag printre cei mai de seamă din rândurile lor, se mândreau cu prietenia lor și câți nu puteau să se înrudească cu ei prin cuscrenie, se înrudeau prin cumetrii, botezându-le și cununân-du-le copii, sau propunându-le să boteze sau să cunune ei pe ai lor. In ceia-ce privește amiciția, boerilor, negreșit a jucat oarecare rol și marea avere ce ei dobândise. Jienii se îmbogățise în scurtă vreme foarte mult, pentru că, de și boeri get beget coada vacii, încă de la descălicătoare, nu erau mândri și fuduli față de prostime, cum erau majoritatea contiporanilor lor, și nu se credeau înjosiți d-a intra în tovărășie negustorească cu mulți comerțianți români de neam prost pentru a-și învârti negoțul împreună cu ei, în cea mai egală colegialitate, și d-a fi în contact infim cu ei în toate zilele ca cum ar fi fost de aceiași condițiune socială, fapt blamat de toată lumea boerească și considerat ca o mare înjoșire, într-acea vreme în care națiunea Română era despărțită în două felii cu totul deosebiteîn boeri și mojici.

De ordinar boerii, în marea lor majoritate, se ocupau pe atunci numai cu îndeplinirea slujbelor publice ce priimeau, în schimbul unei sume mari de bani ce dau de la mai marii și protectorii lor, și unii din ei mai puțini mlădioși, se ocupau cu agricultura și trăiau printre țărani; puțini din ei, cei mai deștepți și mai întreprinzători se ocupau şi cu comercial. Intre aceștia se prenumerau și Jienii, care nu se rușinau d-a învârti un comer-ciu întins de diferite vinderi și cumpărări, mai cu seamă de aprovizionări de producte și vite, d-a întreține relațiuni de afaceri foarte întinse, atât cu comercianții români din Principat, cât și cu bancherii și toptangii sași, unguri, sârbi, și români din Caransebeș, Lugoș, Temișoara, Sibiu, Brașov, Pesta și Viena, precum și cu Gealepii, Cazaclâi, ’Saegii și Sureccii Turci, Greci. Armeni, Bulgari sau Evrei din Constantinopol sau orașele turcești de pe marginea Dunărei. Ei făceau bune afaceri și cu mocaiiii și economii de vite din întreaga Transilvanie, cari își pășteau oile prin munții și câmpiile țârei Românești.

Cei d-ăntâi Jieni, al căror nume au ajuns până, în vremea noastră au fost Amza și Dumitrache, care la anul 1719 trebue să fi fost foarte tineri, căci aminteri n-ar fi putut contribui ei numai cu 15 taleri la darul făcut de către boeri Olteni împărătesei Maria Tereza. Această coritribuțiune a fost mai mult impusă de autorități după stare,de cât benevolă. Jieni, de și oameni bogați au subscris la un loc numai cu 15 taleri, pe când alți boeri de aceiași condițiune au subscris până la 300 taleri. N-am putut alia care au fost urmașii lui Dumitrache, dar am aflat că Amza a avut trei fii: pe Radu, pe Amza, pe Stan și o fată. Radu a avut doi fii cu Rada soția sa și anume: pe Răducu și pe Iancu. Amzache a avut iarăși doi copii cu soția sa Ilinca, adică pe Amzuță și pe Grigore, iar Stan a avut trei fii pe Zamfir, pe lordache și pe Stănuță. Răducu în fine a avut cinci fii, pe Amzică, pe Dumitrache, pe Nicolache, pe Mihala-che și pe Iancu, care deveni mai târziu căpitan de haiduci; a mai avut și o fată a nume Ancuța. N-am aflat daca Iancu fiul lui Radu a avut copii sau nu, știu numai că Grigore fiul lui; Amzache a avut un fiu numit Stefănică.

Mai nainte d-a ajunge cu descrierea la faptele legendarului nostru erou, precum, și la-cauzele care l-a provocat ca să se facă haiduc, mai nainte d-a începe istorisirea vieței moșului și tatălui său ce au provocat acele cauze, cred că nu e de prisos a spune câte ce-va despre Amzache și Stan frații moșiului său și despre copii lor. Amzache a preferat cultivarea pământului și s-a stabilit la una din moșiile părintești ce au căzut în partea sa, și s-a făcut moșier în toată puterea cuvântului. El a trăit între țărani și s-a deprins cu traiul lor; a ușurat pe cât a putut nevoile lor, dar a adoptat asprimea apucăturilor lor, franchețea firei lor și modul lor de a vorbi și d-a se purta. N-a iubit boeriele și nici n-a alergat după ele; de aceia, cu toate că se înrudea cu cei mai fruntași boeri din Oltenia, în tot decursul lungei sale vieți n-a putut ajunge mai mult de cât sluger, după cum reese dintr-o scrisoare a sa din 12 Februarie anul 1781, și care a fost adresată nepotului său Hagi Popp din Sibiu.

Fiul lui Grigorie a fost mai ambițios; el a alergat după boerii, a iubit pe boeri mai mult de cât pe țărani, a trăit în Caracal între boeri, ca un boer, adică stând pe saltea fără să muncească, nu s-a mai ocupat ca tatăl său de munca pământului, ci după moartea lui a dat moșiile în arendă și s-a pus cu ardoare să-și toace ștarea părintească și să trăiască în belșug și saltanat. Acest Jian cu dare multă de bani,a dobândit rangul de Clucer, care îl scotea din rândul boerilor de clasa treia, în care se născuse și trăise tatăl său, și-l suia în treapta boerilor de clasa doua, și chiar între cei fruntași.

In schimb a pierdut averea şi a emanetat mo-șiele, s-a îndatorat pe la toți cămătarii și a a-juns într-o stare atât de tristă, în cât la 22 Mai anul 1821, fugind din Caracăl de frica consecin-țelor mișcărei lui Tudor Vladimirescu, cu toate că pandurii n-aveau ce să-i mai fure, a scris lui Zenobie, fiul lui Hagi Popp din Sibiu, pe când se găsea în pasul Vulcanului, următoarea scrisoare:

„Ne aflăm în viață, iar de altele ce am pă-timit cu rebelionul ce s-a făcut, numai unul Dumnezeu știe. La vreme de bătrânețe să ajung e starea în care mă aflu, ne având nici de chel-tuială, nici haine de primenit! Am rămas și eu mai pe urmă că să viu acolo. Pentru fiul meu Ștefan ce vine acolo, să-l aibi întocmai ca pe fiul D-tale. Făcându-se pace voi răspunde D-tale, că crez că în starea ce-l vei vedea, nu-l vei mai cunoaște că-mi este fiu, că am ajuns cum n-am gândit..... Fiul meu acolo este străin, pe altul nu știe; se află și cu copii mici.

Mulțumită ajutorului bănesc dat de către Zenovie Popp, de Stănuță Jianu, și chiar de Iancu Jianu haiducul, care i-au împrumutat fără dobândă, cu 900 taleri, în schimbul zălogirei a două suflete de țigani a putut să o ducă târâșiu grăpișiu până ce a vândut o parte din moșii și s-a plătit de datorii. Grigorie a murit în oare îndestulare, iar fiul său și-a refăcut averea și a redevenit boer bogat; el fu autorul Jienilor cari au adoptat numele de Cezieni; el fu și autorul legendei lui Cesianus, ca unul ce făcuse studii literarii serioase în academia din Viena.

Stan al treilea fiu al lui Amza Jianu fu mai ambițios ca cei-lalți vioi frați ai săi și dădu la iveală această predisposiție chiar din anii copilăriei sale. El nu se mulțumi cu soarta ce-i pregătea nașterea, posițiunea și averea părinților săi ei, din vârsta sa cea mai fragedă, vru să fie mai mult de cât un moșier cultivator de pământ, sau negustor, speculator de grâne; el vru să fie ce-va mai mult, ca să ajungă ce-va mai departe ca frații săi. Nu disprețul negoțul, dar vru să fie negustor modern, comerciant european, speculant în mare și cu resurse noi ajutate de știință.

Negoțul de bancă abia se înființase în Țară Românească, mai mult pentru înlesnirea nevoilor momentane ale statului, de cât pentru înlesnirea necesităților particularilor în transacțiele lor interioare şi internaționale. Primele case de banei din Valachia fură înființate de câtre Baron Bar-bu Belu, Ioan Hagi Moscu, Grigorie Băluță, Postelnicul Filip Lenș, Baron Ștefan Meitani, Baron Sachelarie, Pitarul Polizache Dumitriu și câți-va alții. Tot p-atunci, adică pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, s-a stabilit în Țara Românească și negoțul de toptangirie, introdus de câți-va negustori Greci, Armeni și bulgari, veniți din Constantino-pole, Vidin, Silistra, Brașov și Sibiu, care legară niște relațiuni întinse de comerț cu orașele din care venise. Intre acești toptangii fu unul a nume Manicati Safran, grec de origină, dar de mult stabilit în Sibiu,în care din vremuri îndepărtate Grecii aveau o colonie foarte importantă compusă numai din negustori bogați; acest Manicati stabili pe la anul 1750 o sucursală la Craiova, la care venea foarte adesea, dar își menținu la Sibiu casa sa principală de bancă și de toptangerie universală.

Stan ceru tatălui său ca să-l trimeată la Sibiu spre a învăța limba Germană și știința comercială, mai ales de bancă, în școala săsească de acolo, și, după terminarea cursurilor într-acea școală, să facă practică negustorească modernă în casa de bancă și de toptangerie a lui Manicati Safran, cu care tatăl, său se afla în strânse relațiuni negustorești, și avu satisfacțiunea d-a dobândi consimțământul bătrânului Amză care prinse foarte bucuros. După ce termină stiudiile și făcu vre-o trei ani practică în cantorul lui Manicati, Stan reveni în Oltenia și se stabili în Craiova, unde, deschise, cu capitalul ce-i-a dat tatăl său, un cantor asemenea ca cel al fostului său stăpân, dar deocamdată în proporțiuni mai modeste.

Intreprinderile sale negustorești merse de minune, capitalul ce băgase în comerț fu îndoit peste foarte scurt timp, încercarea sa fu sprijinită cu căldură de către toți boerii Olteni, care îi încredințară bucuroși capitalurile și clientela lor, și toți fruntașii boerismului din localitate priviră cu ochi buni încercarea unui boer din rândurile lor d-a face negoț în mare și în legătură cu strei-nătatea după principiele cerințelor moderne. A-ceasta îmbrățișare avu ca consețință strângerea unei averi considerabile, dar în același timp o împovărare de lucru-atât de.mare. în cât peste scurt timp nu mai putu prididi singur toate cerințele ce reclamau cantorul său. ast-fel că fu nevoit să caute să dobândească un nou ajutor vrednic de deplina sa încredere și preparat ca și el pentru ca să conducă întreprinderea unui comerciu în mare.

Pentru a aduce la îndeplinire acest scop, Stan Jianu puse ochii pe un tânăr a nume Stan Popp, care era tiu al surorei sale Dumitrana, măritată după un Român macedonean stabilit de mai multă vreme în Craiova, care tânăr își făcea uce-niciea la un negustor craiovean anume Petre Luca. Acest tânăr din primii ani ai activității sale dătu la iveală mări aptitudini negustorești; pe a-cest tânăr nepoțel se hotărî Jianu să-l ia drept ajutor, și, pentru a-l desăvârși în știința comercială, îl trimise tot la Sibiu ca să se desăvârșească în aceiași școală și în aceiași casă comercială în care învățase și el. Pentru a aduce la îndeplinire acest plan, Stan Jianu trimise pe Stan Popp la Ma-nicati Safran, cu o scrisoare de recomandație scrisă și subscrisă de el și avu mulțumirea d-a fi satisfăcut, căci încă din anul 1768, intrase în corespondență negustorească cu el și dobândise sarcina d-a representa marea casă a lui Manicati în Craiova Se bucură Jianu că băiatul i-a priimit propunerea că a plecat la Sibiu, că s-a pus cu ardoare pe învățătură și că nu fa dat de minciună; s-a bucurat Stan Jianu că protegiatul său a început să dea la iveală peste scurt timp niște aptitiduni comerciale surprinzătoare; s-a bucurat el că tânărul ucenic a făcut în scurtă vreme niște progrese uimitoare, dar toate aceste însușiri scoase în evidență de el, lui nu-i fură de nici un folos, căci de progresele făcute de pro-tegiatul său nu se bucura nici el, dar nici fostul stăpân al băiatului, care asemenea îl prriegea, dar pe sub mână ca să nu se certe cu Stan Jianu, care era un adversar de temut.

Ca și Stan Jianu, Petre Luca spera să facă din Stan Popp uri tovarășiu, și lucrase în consecință, dar văzând că-i era peste putință, că el se lipea mortiși de Sibiu și în Sibiu vrea să remâe, fu nevoit să se mulțumească cu mai puțin. El avea o unică fată, tânără, frumoasă și cu minte; de și ar li putut dobândi ca ginere un tănăr mai cu stare și mai cu vază, totuși fostul stăpân al lui Stan Popp Petre Luca, care de multă vreme pusese ochiri pe fostul său ucenic, se hotărî să nu ție seamă că băiatul era sărac și se hotărî să-i dea de soție pe fiica sa Păunica, și. apoi să-i facă fo-varășiu 'pe din două la partea sa de câștig.

Dintr-aceste două planuri rivale nu se realisă de cât unul și acela, pe jumătate. Stan Popp pe la anul 1778 luă în căsătorie pe Păunica fata lui Petre Luca, negustorul de cordovane din Craiova, și făcu o nuntă frumoasă în orașul său natal, dar, după,ce trecură pefrecerile nunței, gine-rile nu vru să priimească propunerile socrului său, ci se înturna la Sibiu, luând cu sine pe tânăra sa soție, și intra ca tovarășiu în casa de top-tangerie a lui Manicati Safran, care se ocupa mai -cu seamă cu negoțul de lână. Acest Safran des-chisese pe la anul 1770,1a Sibiu, pe seama sa, un mare magazin de toptangerie, în care se vindea cam de toate, de la băcănia occidentală și orientală și până la obiectele de lux cele mai scumpe și mai variate, sau materialuri cele mai grosolane dar mai bănoase. Pe lângă acest magazin avea și un cantor, prin care întreținea relațiuni comerciale cu toate casele de comerciu mai însemnate din Occident și Orient, și mulțumită activității sale el reuși a dobândi în scurt timp o importanță foarte-mare. El legâ cu Țara Românească, și mai ales cu Oltenia și cu boerii săi, cei mari niște relațiuni foarte întinse și reuși să câștige o avere foarte mare. După căsătoria lui Hagi Popp, Manicati Safran cedă acastuia conducerea acestui magazin universal, și dânsul se mulțumi numai cu învârtirea negoțului de lână. Casa Popp rămase în ființă, desvoltându.-se mereu, până la anul 1836, târziu după moartea lui Stan, când fiul, său Zenovie luă conducerea casei părintești, în tovărășie cu mu-mă-sa, activa și priceputa Păunica, spre cel mai mare bine al casei. Zenovie, după moartea maicii sale, a continuat s-o conducă el singur până când s-a retras, dincomerciu foarte bogat, după, ce a devenit cavaler de Bemșteten, sfetnic imperial și director al Bancei Naționale austriacă din Viena.

Din căsătoria lui Stan Popp cu Păunica fata lui Petru Luca, au eșit patru fii, și a nume: Constantin, care fiind de constituție slabă și bolnăvicioasă muri în anul 1809 Îq vârstă de 19 ani, în ziua de 9/21 Iunie 1809, la un an după moartea tatălui său; apoi‘Zamfirache care a îmbrățișat cariera militară și s-a făcut ofițer în armata austri-acă; după aceia Zenovie care a continuat a conduce afacerile comerciale ale tatălui său împreună cu mama sa, care era o femee foarte energică și pricepută, și cu ajutorul omului lor de încredere Stan Popovici, și în fine Alexandru băiatul cel mai mic, care a murit fiind încă copil. A mai avut ț și o fată mai maro ca băeții, a nume Mariuța, pe care a măritat-o tatăl său pe când era încă în viață, adică pe la începutul anului 1792, după Iosif fiul lui Manicati Safran fostul său tovarășiu. Acest Iosif Manicati continua a învârti comerciul de negustor de lână întreprins de tatăl său.

Hagi Stan Popp a mai avut un frate mai mic anume Ioan Popp, care a locuit în Craiova și a făcut comerț tot de țoptangerie, împreună cu un mare întreprinzător de afaceri negustorești anume Mihai Tudoran, fin prin cununie al lui Stan, precum și cu negustorul Teodor Mihai. Hagi Popp a mai avut ca cumnat pe boerul Mihail Soco-lescu, care ținea în căsătorie pe o soră măi mică-a Păunichi. Cu acest cumnat Hagiu n-a trăit nici o dată în bună înțelegere, ci a fost mereu în proces de judecată, căci era om lacom și iubitor de cârcote de judecăți. Stan a mai avut ca corespondent, în Craiova, pe Antonie Nicolantin. El a murit în adânci bătrânețe, în luna Noembrie anul 1808 și a fost înmormântat în Sibiu, la spatele ajta-rului bisericei ortodoxe din Groapă (Iosefstadt) care fusese zidită din temelie, în anul 1768, de către soacra sa, jupâneasa Stanca soția lui Hagi Petru Luca, iar în anul 1802, ea fiind dărâmată de un cutremur de pământ, a fost reclădită de dânsul, împreună cu o școală pentru.copii, înființată, tot de el. Curând după moartea sa au mai fost tamormântați la stânga sa: copii săi Constatin și Alexandru morți de tineri, și ce-va mai târziu la dreapta sa: soția sa Păuna sau Perona, precum și fiica sa Mărița Manicati.

Hotărârea luată de Stan Popp d-a se stabili în Sibiu contrarie foarte mult planurile negustorești ale lui Stan Jianu și-l descurajă atât de mult în cât îl hotărî ca, peste oare-care timp, să renunțe la întreprinderile sale negustorești, adică să închiză cantorul său de bancă, să redevie boer ca rudele sale și să urmeze înclinările sale firești, pare-l atrăgea spre viața de slujbaș al statului. Mai nainte de a lua această extremă hotărâre, fiind încă negustor, îricepu a prepara terenul pentru a aduce la îndeplinire o decisiune de mult proectată și tot mereu amânată, adică aceia d-a face o călătorie la Constantinopole, spre a face cunoștiință cu neguțătorii cei mari din capitala imperului otoman, cu care era în relațiuni zilnice, și de acolo să,se ducă la Ierusalim spre a vizita locurile sfinte.

Din vremurile cele mai depărtate și până pe la mijlocul secolului al XIX, era obiceiul ca negus-torii cu oare-care dare de mână să se ducă negreșit în agialâc la Ierusalim, unde să stea nouă luni, pentru a face pelerinagiu la pe sfintele locuri din Palestina, și după aceia să capete titlu de agili. Această onoare costa pe pelerini mulți bani, peste o mie galbeni venitici de familie, pentru că cădeau pradă rapacității călugărilor Greci, care-i găzduiâu și tot de o dată îi jefuiau fără de rușine. In fie-care an, în luna Septembre, plecau caravane întregi de închinători din diferite orașe ale lumei creștine ortodoxe r bărbați și femei, spre a se duce la Ierusalim, și fie-care caravană își alegea ca conducător și tălmaciu pe câte un fruntașiu dintre concetățenii lor, care era mai umblat ca toți în părțile orientului și se întâmpla șă știe limba turcească. In anul 1768 negustorii Olteni formară o caravană compusă din mai bine de dpuă zeci de familii, dintre care făcu parte și Stan Popp din Sibiu, Stan. Jianu, precum și marii negustori craioveni: Gbeorghe cumătrului Stan Jianu și Petru Luca socru lui Stan Popp, Toți acești negustori, după întoarcerea lor de la Ierusalim, care avu loc prin luna Maiu anul 1769, începură să poarte numele de hagiu; ast-fel în urma acestei călătorii sfinte fie-care din ei începură a purta numele de: Hagi Stan Jianu, Hagi Stan Popp, Hagi George și Hagi Petru Luca. Stan Jianu, care voiagease mult prin părțile orientului spre a-și vedea de interesele sale comerciale, și care fusese silit de împrejurări ca să învețe limba turcească, spre a putea să se înțeleagă cu pașia-lele, aianii, beii, efenzii și negustori turci de prin serhaturi, tusese ales ca conducător și tălmaciu al caravanei sale.

Peste scurt timp după reînturnarea sa cu bine din locurile sfinte, Hagi Stan Jianul, fiind îndemnat de ambițiunea d-a văna vre-o funcțiune publică și d-a reintra în tagma boerească, începu să lichideze încetul cu încetul daraverile sale negustorești, începând prin a-și restrânge afacerile, până ce, în cele din urmă, termina prin a închide prăvălia și a înceta cu totul comerțul și o-perațiunile de bancă; pe care le trecu în socoteala nepotului său Hagi Stan Popp.

Fiind neguțător, el reușise a dobândi, mulțumită relatiunilor ce întreținuse cu boerii cei mai fruntași ai Olteniei, diferite ranguri mici de boe-rie. ast-fel: în anul 1768 căpătase rangul de medel-nicer, iar în anul 1776 pe acela de sluger, dar nu se mărginea numai aci ambițiunea sa. Aspi-rațiunile sale erau cu mult mai mari, voia să sboare sus, sus de tot, dorea să devie egal cu Ote-teleșenii, Zătrenii, Brailoi, Obedenii, Poenarii, So-cotenii, Mileștii, Fălcoienii, Buzeștii, Fărcășenii, Părscovenii, Bălacenii, Urdărenii și-alții, cu care ai săi se rudeau dar nu se egalau.

Ca să-și ajungă la acest scop, în anul 1784, fiind Mihai Suțu Domnitor, Stan deschise punga mare de tot și, prin dare de mulți bani, reuși să dobândească rangul de paharnic, care ’l scotea din rândul boerănașilor și îl prenumeră printre boerii.de clasa-doua, nu între cei din coadă, ci aproape printre fruntași. Vazându-și realizat acest vis ce dorea de multă vreme, dar fără speranță de a-l vedea realizat, Stan Jianu se grăbi a dărâma vechia casă în care stătuse pân-atunci, de și era încă bună și îndestul de trainică, și clădi în locu-i o casă mare boerească cu o mulțime de încăperi nalte și spațioase, și, pentru a face' onoare noului rang ce dobândise, începu să se ocupe în modul cel mai stăruitor, cu cultivarea relațiunilor celor mai intime cu boerii cei mai fruntași, cu care el se rudea sau se găsea în strânse relațiuni de cuscrenie sau de afaceri bănești, și a face pe cât se poate mai coridjale a-cele relațiuni. Pentru a ajunge la acest scop, el începu să țină casă mare și deschisă în casele boerești ce clădise, pe cari le mobilase cu un lues aproape european ce uimea pe toată lumea, și pe care o împodobise cu mult gust, în confor-mitate cu moda contimporană, și o populase cu o mulțime de slugi. Intr-acea casă începu să dea el mese și baluri strălucite, să întreție relațiuni de strânsă prietenie cu boeri cei mai mari din localitate și să uimească pe toată lumea prin luesul, obiectelor și mâncărilor ce se vedeau și se consumau în casa și pe masa sa, toate procurate lui din Sibiu de nepotul său Hagi Stan Popp, mâncări ce mulți boeri bogați încă nu le gustase pân-atunci, după cum reese din scrisorile publicate de D-l N. lorga în cartea sa întitulată: între anii 1760 și 1791.

Aceste relațiuni susținute cu mari cheltueli con-tribuiră ca Stan Jianu să dobândească o mare considerațiune pe lângă concetățenii săi și ’l învredniciră să fie în mai multe rînduri ales ca omul lor de încredere și reprezentant al lor în diferite împrejurări importante Ast-fel bberi Olteni când luară hotărârea d-a trimete o solie la Constantinopole pentru a cere o domnie pământeană și a numi ca Domn al Munteniei pe Ștefan Prășcoveânu, îl prenumerară și pe el între soli, în locul boerului Cocorescu, care fusese ales membru în acea solie dar care se îmbolnăvise fără veste, astfel că nu mai putu să plece într-o călătorie atât de lungă. Boerii Craioveni au ales pe Jianu ca să-i înlocuiască, pentru că călătorise prip partea locului și avea cunoștință de locuri, de oameni și de limba turcească.

Tot mulțumită acestei înrîuriri, bătrânul paharnic Constantin Obedeanu îl lăsâ în anul 1753, la moartea sa, ca epitrop al averei sale, alături de ginerile său Ștefan Prășcoveânu, cu care Jianu mai târziu se încuscri, după cum vom vedea mai la vale. El mai avu ca tovarășiu la această epi-tropie și pe marele ban Constantin Strâmbeanu precum și pe marele negustor Hagi George, care-i botezase pe Zamfir fiul său cel mai mare.

Intr-acest timp frații săi Radu și Amzache, stau retrași în Caracăl, fără să facă ce-va ca să se pomenească numele lor și. fără să dea din mâini c.a să dobândească înăintăriîn rangurile boerești. Ei stau la o parte, mulțumindu-se numai cu modestele, caftanuri ce li se dăttise în tinerețea lor și se ocupau: unul cu negoțul de strângător de producte, și altul cu cultura pământului. Ei nu avură prilegiul să cadă în ispită d-a fi ambițioși și d-a umbla după ranguri mari, pentru că ocu-jațiunile lor nu-i făcea să șimță nevoe. Cu totul dt-fel fu Stan; fiind în contact zilnic cu lumea comercială apuseană, la care titlul și rangul de noblețe joacă mare rol, fusese silit să fie mai ambițios și să solicite de la cei mari din țara sa ranguri de boer care să-l scoată în evidență.

Hagi Stan Jianu, după ce s-a retras din co-merciu a stăruit pe lângă protectori săi ca să. dobândească o funcțiune publică cu oare-care vază, pentru ca să nu stea fără nici o ocupație, și a reușit să dobândească de la Nicolae Vodă Ca-ragea, în ziua de 1 Aprilie 1783, funcțiunea de-mădular în Divanul Crâiovei, funcțiune aproape onorifică, căci era plătită numai cu 90 de taleri pe lună, dar care era foarte în vază și-i aducea, venituri lăturalnice de mai multe mii de taleri pe an. La 1 Aprilie 1784 fu întărit în aceeași funcțiune de Mihalache Vodă Suțu, iar la 20 Mai-l786, fu confirmat de Niculae Vodă Mavrogheni. Acest din urmă Domnitor fu pentru ambițiosul boer o providență care-i realiză cele mai scumpe dorințe și cele mai mari ambițiuni ale sale, dar această protecțiune, care din nenorocire dură abia doi ani, îl costa o mulțime mare de bani..

El trecuse din rândul boerilor de clasa III în rândul boerilor de clasa II și se făcuse ena-mu-che-ena-su cu d-al de Bujorenii, Rudenii, Roma-neștii, Olăneștii, Berindei, Crețenii, Moringlăvenii, Grecenii și Berzenii din județele Dolj și Romanați, dar ambițiunea sa nu se mulțumea numai cu atât; dorea să ajungă și dânsul boer de clasa I. Aflând că Niculae Mavrogheni dedea ranguri în-nalte în schimbul unei dări de mulții bani, se-hotărî să facă oare care sacrificii bănești însemnate spre a sări și el între boeri de clasa I-a. Pentru a-și ajunge scopul dorit, în vara anului 1787, făcu niște cheltueli nebune pentru a găzdui pe noul Domnitor în casa sa, atunci când el vizita Craiova, și imediat după aceia puse la dispoziția lui Vodă punga și creditul său și se făcu bancherul plătitor al tuturor risipelor fantastice făcute de acest bizar organizator pentru a crea o armată pământeană. Pentru toate aceste sacrificii care se urcau la mai multe mii de galbeni, Mavrogheni, în luna Decembrie anul 1786, îl ridică la rangul de mare Postelnic, rang care-l prenumera printre boeri din protipendadă, adică de clasa l-a, și ’i da dreptul să poarte barbă și islic rotund, onoare prea mare chiar într-acea epocă de înjosire a rangurilor boerești.

Din nenorocire pentru el, această onoare avu o durată prea scurtă și protecția unui om ca-prițios ca Mavrogheni dăinui abia până la începutul anului 1788, când, ne mai vrând sau he mai putând să dea bani cât vrea Mavrogheni și să satisfacă numeroasele și stăruitoarele lui cereri, căzu în urgia năbădăiosului Domnitor și fu nevoit să fugă în Sibiu și să caute adăpost pe lângă nepotul său Hagi Sfari Popp ca să scape cu viață. Averea sa fu confiscată de către Mavrogheni și dăruită bisericei Isvorul Tămăduirei din București prin pitacul de la 17 Mai anul 1788, astfel că îptr-o clipă se spulberă toată deșarta sa mărire. Intr-adevăr, după cum el însuși mărturisește în-tr-o scrisoare adresată lui Hagi Popp, chiar ran-gul său de mare Postelnici care atrăsese asupra-i ura multor pismași, îl perdu în anul 1791, după învingerea și uciderea lui Nicolae Mavrogheni, când' Sultanul turcesc, după încheierea păcei cu Aus-triacii făcu cunoscut obstei, printr-un hatișerif imperial adus de Vodă Mihalache Suțu, care se suia pe tronul Țârei Românești pentru a treia oară, că desființa toate rangurile date de fostul Domnitor în timpul celor doi ani ai domniei sale și retrograda la rangurile ce avusese mai nainte pe toți cei înălțați la rang mai mare de către acel Domnitor. Printr-acel hatișerif Stan Jianu era retrogradat la rangul de Paharnic ce avusese mai nainte. Această retrogradare mâhni foarte mult pe bietul Hagiu, care cheltuise o sumedenie de bani pentru a-l dobândi, și iarăși cheltuise galbenii cu nemiluita pentru a-l purta cu demnitate.

Hagi Stan Jianu a fost om bogat s-a bucu-rat de multă considerație și mare trecere pe lângă conțetățcnii săi, a fost onorat de diferiți Domnitori cu ranguri numeroase și mai pre sus de posiția sa socială, și a ocupat funcțiunea de judecător la Divanul Craiovpi fără de întrerupere de ca 1 Aprilie 1783 și până la finele lui Martie 1788, când a căzut în dizgrația lui Mavro-gheni, restinip foarte îndelungat într-acea vreme de nestatornicie și preschimbări continue; a fost pismuit și râmnit de un mare număr de persoane, mai sus puse ca el și a trecut față 'de toată lumea ca omul cel mai fericit; cu toate acestea n-a fost fericit, ci din contră, omul cel mai nenorocit, căci a avut o viață casnică din cele mai frământate, mai turburate și mai prigonite de furtuni violenți. Cu soția sa el a trăit bine, dar a rămas văduv peste scurt timp după nașterea ultimului lor copil, și a -fost nevoit' să conducă singur rostul casei.

Din căsătoria sa a avut trei băeți: pe Zamfir sau Zamfirache, pe Gheorghe, Ghiță sau Ghițică, și pe Stan, ori Stănuț sau Ștefănică; a avut și o fată al cărui nume nu l-am aflat, dar care a fost măritată după un boer antime Nicolae Vlădoianu; această fată și acest ginere au murit de tineri' și i-au lăsat în spinare două fete mici, pe care le-a crescut și le-a măritat el cu câți-va ani mai nainte d-a muri.

Zamfir Jianu fiul mai mare al hagiului, a fost cel mai bun, cel mai cu minte și cel mai înzestrat cu daruri alese dintre copii săi. Din mica sa copilărie, Zamfir s-a distins ca un băiat silitor, deștept, ascultător, sârguitor la învățătură și foarte muncitor. Tatăl său, văzând că fiul său mai mare era înzestrat cu niște însușiri atât de eminente, fu trimis la Sibiu ca să se desevârsească la învățătură în școalele săsești de acolo, și în acele școli, băiatul avu prilejul să învețe mai multe limbi străine, iar la Viena știința dreptului.

După ce își termina ștudiile pe la anul 1779, Zamfirache se căsători în anul 1780 cu o fată de boer mare din localitate anume llinca, care aduse în casa bărbatului său prea multe nazuri, niște fumuri din cale afară de mari, dar foarte puțină zestre. Atât tânărul cât și tatăl său, nu se uitară la zestrea ce le-a adus mireasa în casă, ci au căutat numai ca ea să iasă pământ bun, ceea ce nu s-a întâmplat, cum vom vedea mai la vale. La nunta-lor au avut loc niște petreceri ne mai pomenite în Craiova. Hagiul a făcut multe cheltueli costisitoare şi Hagi Popp și-a despuiat prăvălia de tot ce a avut mai bun și mai frumos pentru a împodobi saloanele socrului, iatacul mirilor și ospățul dje nuntă, dar aceste petreceri n-au a-dus în casa cea nouă fericirea sperată, pentru căllinca avea un caracter fantastic, arțăgos, capri-țios, evaporat și imposibil de cârmuit; ea era pornită să dea numai porunci și să i se aducă la îndeplinire toate ordinile, ori cât de imposibil ar fi fost de realizat. Dintr-această căsătorie s-au născut două fete și un băiat, dar acest băiat eși mut și surd și trăi în decurs de aproape cinci-spre-zece ani într-o viață de întuneric și de chin, spre cea mai mare greutate, amărăciune și durere a moșului său,-în a cărui sarcină căzuse creșterea lui, după cum vom vedea mai la vale.

Pentru ca fiul său să nu stea fără de ocupa-țiune, Hagi Stan Jianu încă din anul 1782 a reușit să dobândească pentru el postul de judecător al județului Dolj, post ce ocupâ tânărul până la moartea sa, care, din nenorocire pentru tatăl, său avu loc peste trei ani după căsătoria sa.

Indată după însurătoarea fiului său, pentru ca să-și arate recunoștința față de Cel a tot puternic, care l-a învrednicit ca, dintr-un biet boerănașiu să devie boer mare și bogat, și pentru ca să îndure pe Cel de sus ca norocul lui să se reverșe și peste fii săi, în anul 1781 Hagi Stan a construit din temelie, cu cheltuiala sa, pe moșia lui Preajba din județul Dolj, o biserică de piatră cu hramul Sf. George, pe care o înconjură de chilii mănăsterești în care așe-zâ un număr oare-care de călugări, săraci și neputincioși ca să ’și găsească adăpost, hrană și chiverniseală. A mai clădit aproape de biserică o școală în care să învețe de pomană copii de țărani români, ca să scrie și să citească carte românească. Tot de o dată a înzestrat Biserica și școala cu venituri îndestulătoare și sigure pentru întreținerea lor. Acostă biserieȘ fu terminată fin anul 1782, și sfințită în ziua d t 1 Septembrie același an. Pentru ca acele venituri să fie și mai mari, locuitori din satul Preajba, care se ocupau cu tăbăcitul peilor de oi, și-au luat de buna lor voe obligațiunea, prin zapisul de la 15 Octombrie Anul 1783,d-a plăti câte 10 parale de fie care piele de oaie tăbăcită și vândută de ei. Această obligațiune a fost întărită și de Mihai Vodă Șuțu prin hrisov domnesc. Prinți-alt hrisov cu data din 2 Iulie 1792 aceiași mănăstire și școala a mai dobândit diferite mili domnești pentru între-ținerea clerului bisericei, hrana săracilor, chiver-niseala călugărilor și plata lefilor dascălilor. Însuși Stan în anul 1795, mai nainte, d-a muri, simțindu-se bolnav și slab, prin scrisoarea sa din 19 Iulie ce a trimis lui Hagi Popp. a dispus ca din fondurile aflate în păstrare la el, pe lângă ce a mai dat la fondarea sa să trimeată mă-năstirei Preajba câte 1000 taleri pe fie care an, cu condiție ca ea să fie în tot d-auna neatâr-nată, sub epitropie aleasă de sătejii, iar nu în-chinată la altă monastire și să aibă școală, în care să învețe copii de pomană, iar cu ceia ce va prisosi să se mărite fete sărace.

Generoasă fu faptă lui Stan Jianu și folositoare fu dânsa pentru obște, dar nu-i aduse norocul așteptat, căci peste scurt timp după aceea nevasta fiului său Zamfir născu băiatul cel mut și surd, și în anul 1875 chiar el Zamfir, speranța tatălui său, toiagul bătrâneților lui, bucuria sa cea mare, se îmbolnăvi de o boală ușiure, pe care ne-priceperea unor medici neînvățați, cum erau mulți pe atunci în țara noastră, o înrăutăți, și în luna lui August îl făcu să moară cu zile, spre cea mai mare disperare a tatălui său. E foarte mișcătoare și atingătoare scrisoarea din 16 August 1785, prin care bătrânul nemângâiat anunța lui Hagi Popp moartea fiului său prea iubit. Iată conținutul cel jalnic al acelei scrisori:

Groaznic plânse tatăl moartea fiului său, dar so-ția răposatului, de și rămăsese, văduvă prea tânără, nu prea și plânse, soțul cu atâta foc, ci se, consolâ de pierderea irreparabilă ce îndură foarte repede, și își cerni numai hainele corpului dar inima îi ră-mase tot vioae, tot zburdalnică, tot fantastică și tot iubitoare de petreceri. Haine! haine, nu-mai haine cere noru-mea! strigâ bietul Stan Jianu într-o scrisoare ce adresă lui Hagi Popp, la 11 Martie anul 1794, de și avea în spinare două fete mici și un băiat infirm. Ea cerea și bă-trânul trebuia să facă ha-ine, și să-i îndeplinească toate capriciile, pentru onoarea cei făcuse că rămăsese în casa sa, căci aminteri istericalele, țipetele și leșinurile nu mai aveau sfârșit. Trebuia să-i facă voile, că de unde nu îl amenința cu părăsirea casei și cu măritișul, ca să trăiască și ea ca toate femeile pe lume, că încă era tânără și fru-moasă.

Sărmanul de el! ca s-o distreze a trimis-o la Sibiu spre a sta acolo în timpul Războiului din Turci, Austriaci și Ruși, iar în luna Februarie anul 1788 s-a dus și el acolo ca să-i ție com-panie, și prefera să se strice cu Mavrogheni și să sufere consețințele răsbunărei lui, numai să se supue ordinelor sale. Toate, aceste sacrificii le făcu bietul bătrân numai pentrua o împăca; pen-tru că se plângea că-i era urât ca să stea sin-gură în țară străină. Bietul bătrân s-a expus ca să-și vadă întreaga avere confiscată de năbădă-iosul voevod în folosul besericei «Teodochi Pighi»(Isvorul Tamăduirei) din marginea Bucureștilor, clădită de el, dar toate sacrificiile ce făcaru nu fură de nici un folos, căci noru-sa m-a ras mulțumită. Ea în anul 1794, luna August, a dar o jalbă lui Vodă Mihai Suțu, prin care cerea Măriei sale ca socrul său să-i înapoeze zestrea din care avea lipsă, precum și partea de mişire la care ar fi avut drept, bărbatul său, dacă ar fi trăit după moartea tatălui său, de și el era încă în viață și o întreține a domnește. Evident, Divanul Domnesc, după ce a târît până pe la București pe bătrân, bolnav și plin de ppdagră, și după ce la strâgănit de mai multe ori, a respins cererea ingratei nu-rori și a obligat-o să continue d-a sta în casa so-crului său până ce se va remărita sau își va crește copii. De și certată cu socrul ei, ea rămase în casa lui și continuă d-a-l despera prin pretențiile sale, căci la el găsea lux și îmbelșiugare, pe când în casa tatălui ei domnea sărăcia lucie.

Ghiţă fiul cel d-al doilea al Hagiului n-a se-mănat nici de cum fratelui său mai mare; el a învăţat prea puţină carte grecească şi românea-scă în casa părintească, de la câţi-va dascăli din localitate, şi apoi a început să facă practică ne-gustoricească în cantoarele tatălui său dar nu cu gândul d-a se face negustor, ci cu acela d-a că-păta vre-o slujbuliţă grasă. In anul 1781 s-a căsătorit şi el cu Joiţa fata lui Ştefan Proşco-veanu, fostul candidat la Domnie, prin stăruinţa ma-rele cocoane Sofisceasca Ştirboaica şi Stolniceasa Bengeasca, şi printr-această căsătorie familia bo-erănașilor Jieni s-a înrudit cu aceia a celui mai mare dintre boeri Olteni, care își măritase pe altă fată mai mică a sa după marele boer Iordache Cantacuzino, urmaşul direct al unui împărat bi-zantin. Această căsătorie, care mai întâi se ho-tărîse a se face înainte de Rusalii, s-a făcut pe la finele lunei lui Iulie, după ce ginerile, în urma mai multor strapețe și dare de mulți bani, a reușit să dobândească rangul de șetrar. Nunta fu splendidă; la ea lua parte tot ce a avut boe-rimea din Oltenia mai ilustru; asemeni și Hagi Popp și-a dat osteneala d-a veni într-adins din Sibiu împreună cu soția sa Păunica, spre a desfășura cu acea ocazie un lux uimitor prin hainele și sculele prețioase ce purtau amândoi. A-ceastă nuntă a costat pe Hagiu 7000 mii lei; sumă enormă pe atunci. S-a cheltuit mult, s-a mâncat mult, s-a băut și mai mult și s-a închinat multe pahare în sănătatea și fericirea mirilor, dar nici această căsătorie n-a fost fericită.

Joița aduse din casa, părintească în aceia a Jia-nului: fastul, luxul, risipa, grandomanie cocoa-nelor din vreuiea și de răngul său și, cu toate că i se făcea toate voile și nazurile, ea nu se arăta mulțumită și adesea umilea ne bărbatul său adu-cându-i aminte că familia lui era mai proastă ca a sa. Frumoasă era fata Prăscovanului, dar un chip zugrăvit și alt nințic, după nimerita expre-siune a lui Hagi Stan. Ea era chiar prea frumoasă, dar fără pic fie inimă, țanțoșă, aron-gantă, îngâmfată peste măsură de rangul de mare, vornic halea (în foncție), ce ocupa tatăl său, și de marea noblețe a familiei sale. Ca să împace aplecarea spre grandomanie a nurorei sale. Hagi Stan făcu ce făcu și, prin dare de mulți bani pe ici pe colea, reuși să dobândească pentru fiul său Ghiță, de la Vodă Nicolae Mavrogheni, pe lângă rangul de Medelnicer, ce dobândise la 23 Iunie 1796, și funcțiunea de Ispravnic în județul Romanați, fiind în tovărășie cu Pitarul Enache Fărcășeanul. Mult costâ pe hagiu această funcțiune, dar ceia ce dorise el să dobândească printr-în-sa, adică mutarea nurorii sale din casa sa, nu putu, s-o dobândească. Caracalul nu plăcu Joiței, căci era mic, urît și lipsit de aer, de aspect pitoresc și de familii mari boerești cu care să petreacă precum dorea ea, fata unui Prășcovean; de aceia nici nu-și dădu osteneala să se deranjeze, ca să urmeze pe bărbatul său și să se ducă să se stabilească în capitala Romanaților. Văzându-se tot cu nora în spinare și cu mutrele ei înaintea ochilor, Hagț Stan dădu altă sumă de bani și obținu permutarea fiului său Ghiță de la Romanați în județul Gorj, permutare care avu loc în anul 1787. De astă dată scăpă de Joița, că Târgu Jiului, oraș pito-resc de munte și populat de mulți boeri și co-coane, plăcu nurori sale și peste scurt timp se strămutâ acolo.

Această căsătorie ar fi putut să fie fericită pen-tru soți, cu toate nazurile femei, pentru că Hagi Stan da mai în fie-care săptămână câte o mare serbare de recepțiune boierimii din Craiova, în vastele sale saloane mobilate europenește, iar Jo-ița născu soțului său trei copii; dar, cu un carac-ter imposibil ca al ei și cu aplicarea sa spre lux şi risipă, nu se putea cimenta buna armonie între doi soți, cu toate că amândoi se potriveau la caractere, căci amândoi erau vanitoși, îmgân-fați și risipitori. Nu fu fericită pentru că ei mi se potriveau la rang și naștere, însușiri cari pe atunci erau o condiție esențială la o bună căsnicie, și dintr-această cauză provocau multe certuri, cu care ocazie fie-care rostea multe cuvinte o-fensătoare. Cu toate acestea, ispravnicatul, fiind însoțit de fastul unei vieți mereu în sărbătoare, avu darul să ție pe cei doi soți în oare-care bună înțelegere ca la un an și jumătate, și să le dea prilejul să nu se facă de ocară la Târgu-Jiului. Din nenorocire pacea și armonia în Casa lui Ghiță dura prea puțin, adică până în primăvara anului 1788, când Hagi Stan, căzând în dizgrația, lui Mavrogheni, fu silit să fugă din Craiova în Sibiu ca să scape de pedeapsa cu moarte rostită de năbădăiosul Domnitor. In urma acestei dizgrații, Ghiță fu nevoit șă părăsească și el în grabă isprăvnicatul și Târgul Jiului, ca să mă

După ce și-a văzut fiul pe picioare și scăpat cu desăvârșire, Hagi Stan nu pregetă, și, cu toată boala sa, dădu fuga la București, se duse la Vodă, îi căzu la picioare și ’i ceru cu lacrămi ferbinți ca să redea fiului său boeria perdută prin hatișeriful imperial. Vodă se milostivi, cererea îi fu priimită și tatăl reuși a obține pentru fiul său rangul solicitat, după ce dătudupă obiceiu, o însemnată sumă de bani. Acest fapt e confirmat prin scrisoarea ce însuși Stănuță a adresat vărului său Hagi Popp la 16 Octombre 1791, în care se subscrie iarăși cu rangul de Serdar. De îndată ce își boeri din nou feciorul, Hagi Stan intră în dăr-doră să-i însoare și începu să-i caute o soție. De astă dată nu mai vru să facă noră o fată de boer mare plină de fumuri și de nazuri, că destul o pățise cu fata Prăscoveanului, ci începu să caute o soție pentru fiul său, dintre fetele de boeri mai mărunței, pentru că, „destul m-am fript o dată cu lapte ferbinte, zice dânsul într-o scrisoare ce a adresat nepotului său la 3 Februarie 1792; acum sunt nevoit să suflu și în lapte covăsit, ca să nu mă arz, și să nu mai auz șipenoru-mea aceasta că e fata cutăruia de neam mare. Inștiințându-mă că Bălașa, copila pahamicesei Maria Bibeas-ca și fiica paharnicului Ștefan Bibescu, (care a murit între anii 1782 și 1786), fată care este și la chip curățică; și de mumă-sa pedepsită, că văz că, de când a murit Paharnicul Bibescu, a chivernisit copii și casa stă pe loc, ba încă e mai cu spor. De aceia m-am bucurat, tăcând logodna, cu ierologhie, (cu preot,) căci nunta, dacă voiu trăi, va fi după Sf. înviere, iar de mi se va întâmpla și moarte, încă voiu lăsa cu blestem de a o săvârși, ast-fel că va fi veselie în scurtă vreme.» Hagiu termină această epistolă poftind pe Popp să vie la nuntă.

Logodna s-a făcut cu preoți și mare tămbă-lău, de și Hagiul era în cumpănă de moarte, după cum reese din scrisoarea sa de la 1 Martie a-celași an, dar iubirea copilului său avu asupra-i atâta putere, încât îi îngădui să-și stăpânească suferința, să suspende prin voința sa progresul boalei și să înfrâneze răul până după nuntă. A-cea nuntă nu se putu face după Paște cum fusese hotărâtă, pentru că Stănuță plecase la București ca să facă târguelele de nuntă și nu se mai întorcea. Cu toate acestea ea a avut loc dar, abea pe la finele lunei lui Iunie 1792, pentru că, fiind la București, după ce terminase cu târguelele, Stănuță uitase că tatăl său era greu bolnav, și umblase în dreapta și stânga ca să recapete isprăvnicia perdută. Căsătoria s-a făcut cu aceiași pompă și cheltuială ca și la cei-l-alți frați la ea au luat parte toți Jienii în păr, precum și cu fruntașii boerimei din Oltenia. Cu acea ocazie bă-trânul a făcut cele mai mari cheltueli, pentru a asigura fericirea copiilor săi, dar n-a putut să do-bândească prin bani aceia ce se căpăta numai B prin noroc și prin voia soartei. Bălașa n-a eșit mai bună, de cât Ilinca și Joița; ea fu tot atât de țanțoșe și de îmfumurată ca și cumnatele sale și gr tot ca ele fu cât se poate de risipitoare, de rea și de vanitoasă. ca și-dânsele ea iubea mai mult lenea, luxul și gâlceava, de cât munca, simplicitatea și blândețea. Se vede că s-a apropiat minutul de a-mi face datoria călătoriei celei de obște, tot fiind supărat de patimele și nenorocirile ce am avut cu fii mei, ast-fel că-mi. va fi sfârșitul cu mâhnire, ast-fel se plânge bietul hagiu nepotului său în scrisoarea ce-i a adresat la 15 A-prilie 1793.

Cu câte-va zile mai târziu, prin scrisoarea sa de la 1 Maiu 1793, adecă abia peste zese luni de la căsătoria fiului Său Stănuță cu fata Bibeas-chii, amărâtul bătrân a scris nepotului său: «Văz pentru păcatele mele, că chironomi n-am, că Ghiță tot mai spre rău merge, care poate să și moară, dar cât va trăi partea lui la ce casă las? Din fiul meu Zamfir a rămas un copil care acum este de 15 ani și este mut și surd; mumă-sa o am aici în casă și o știi ce fel este, și poate să se mărite după cum îi este firea. Pe fiul meu Stănică l-am însurat, socotind Că va fi norumea ca mumă-sa, dar este numai un chip zugrăvit, dar încolo nimic! Fiul meu, după cum i-am cunoscut firea: mândrie, iuțime, care, cum au fost Nemți aici, a fost tot ispravnic, și a, câștigat până la 30 pungi de bani, și acum aud că este și dator să dea bani; a cheltuit cu cărțile și cu mândrii. L-am trimis la București de a luat boerie, stricându-se boeriile lui Mavrogheni, și. i-am făcut nunta ca și celorlalți, încă mai cu multe scule și haine; care am cheltuit cu boeria și nunta până la 7000 lei. L-am plătit și de datorii, dar mâine este iar la loc; să-i dau să facă negustorie, dar el cere isprăv-nicie, ca să jefuiască, să bată, să fie cu pompă; numele și fa stricat cu isprăvniciile Nemților. Ar vrea să i se dea numai venitul moștenirei, iar banii i-ar depune la casa împărătească.

Din cauza apucăturilor celor rele ale lui Stănuță și al caracterului insuportabil al soției sale Bălașa care pe fie ce zi se accentua din ce în ce mai rău, căsnicia dintre soți fu de la început rea, căci Stănuță începu a face din nou noaptea zi, lipsind d-a casă cu săptămânile pentru jocul de cărți, iar ea îl gonea d-a casă cu gura, astfel că traiul lor deveni traiul cu vătraiul! Intr-acest timp bietul hagi Stan mergea 'cu boala din ce în ce mai spre rău, din care cauză fu nevoit a aduce din nou din București pe chir Dumitrache Marcu doctorul ca, să-i îngrijească și pe el.

Pe când hagiul era mai amărât ca tot-d-auna, din cauza boalei sale, iată că de odată în luna August anul 1794, toate nurorile sale pornesc cu jalbă către Vodă Alecu Moruzi, prin care Joița și Bălașa cereau intervenirea sa pe lângă Mitropolitul ca să le despartă de bărbații lor, iar Ilinca mai ceru încă pe d-asupraca Divanul Domnesc să oblige pe socrul său ca să-i împlinească lipsa de zestre, cheltuită de ea cu-răposatul său bărbat în timpul cât a trăit împreună, pentru a putea să se remărite, precum și să-i încredințeze ei copii săi pentru ai crește dânsa; îi mai ceru încă și partea de moștenire ce s-ar fi cuvenit copiilor ei din averea moșului lor, de și el era încă în viață.

Aproape un an a bătătorit bietul bătrân drumul cel lung dintre Craiova și București, tot du-cându-se și întorcându-se, tot suind jși scoborând până ce a tocit scara pivanului și a palatului domnesc, și-tot apărându-și drepturile ce avea; a alergat sărmanul prin toate părțile, bolnav foarte rău, cu picioarele umflate ca ulcele de po-dagră, cu pântecele umflat de s-a făcut clopot, și cu umflătura mergând mereu în sus până ce i-a coprins, mijlocul. Dintr-această cauză cei doi copii ai săi îl luau de subțiori și ’l dau jos din pat, îl duceau până la călească de subțiori, îl scobo-rau tot ast-fel, și tot țiindu-l de subțiori îl făceau să sue și să scoboare scările Divanurilor. Dintr-a-ceastă cauză bătrânul era silit să târască după sine pretutindeni pe un Doctor anume Pal, și- a-desea să consulte, plătmdu-l foarte gras, pe un alt Doctor Grec, venit de curând în București, care învățase medicina în Franța și avea şi spi-țărie cu el. Probabil acest doctor a fost Doctorul Silivestru Filitis nepotul Mitropolitului Dositeiu. Acest doctor l-a îndopat de i s-a acrit cu praf de pietre roșii, și cu fel.de. fel de alte doctorii care nu i-a fost de nici un folos și nu i-a adus nici o ușiurare. Alergat-a bătrânul, suferit-a el, dar în cele din urmă aceste osteneli şi aceste ' suferințe au fost încoronate de succes. Divanul și Vodă i-au dat câștig de cauză, respingând cererea llinchi, și a oblîgat-o ca: sau să stea ca până atunci în casa socrului ei, sau să se mute, luându-și zestrea ce avea în ființă, fără nici un adaos, căci tatăl în viață nu e respunzător de cheltuelile unui tiu vârstnic; a oblîgat-o însă să lase copii în casa moșiului lor, căci în ea ei vor găsi mai multă îndestulare și mai mare îngrijire. Cu acest rezultat s-a întors bătrânul la Craiova în ziua de 3 Aprilie 1795 mulțumind lui Dumnezeu că l-a adus sănătos la căscioara sa.

Scăpat-a el de procese și de străgăniri judecătorești, ștrânsuși-a el picioarele de pe drumuri, și apucatu-s-a el să trăiască mai bine-și în o petrecere, doar o uita amărăciunile trecutului și durerile cauzate de boale, dar de necazuri n-a. scăpat. Doctorii i-au recomandat să iasă în toate zilele din casă, când în trăsură când călare, spre a face mișcări multe. Ca să aducă la îndeplinire această prescripțiune medicală, bătrânul și-a cumpărat telegari noi din târgul Sibiului, precum și un cal scump de călărie de la, nemeși și popi ungurești, care creșteau cai frumoși; dup-aceia și-a schimbat robii și roabele din curte și casă, care-l servise pân-atunci dar nu-l mai mulțumeau, prin slugi și slujnice de neam săsesc aduse din Sibiu, care să-i servească mai bine și să știe a găti, bucate mai gustoase, și copturi și prăjituri mai bine preparate; dar cu toate acestea de boală și. de efectele sale tot nu putu să scape.

Strapețele, necazurile, suferințele și progresele acelei boale ce nu iartă nici o dată pe cel ce a încăput în ghiarefe sale, în cele din urmă l-a trântit la pat, dar doctorii l-au forțat ca să se scoale-și să se plimbe călare dimineața, cel puțin două, ore pe fîe-care zi. Intr-acest timp, îndemnat fiind de unii din Doctori, a vrut să se ducă la Balta Albă, care pe atunci era renumită ca vindecătoare-de boâle de picioare; dar alți doctori i-au spus să se ducă la Cozia ca să facă cura cu apă de Că-ciulata spre a se vindeca de piatră, dar din cauza, certei dintre doctori, el nu s-a dus nicăeri, căci, doctorii nu se înțelegeau între dânși, și în timpul certei lor, boala se agrava pe fie ce zi ce trecea și-l țintuia în patul de durere. Nu s-a dus nici color nici dincolo din cauza acestor diverginți de păreri, și bietul hagiu a rămas, pe loc în Craiova, căci una îi spusese că la Balta albă s-ar fi ivit ciuma, și alții că imprejurimele Coziei erau bântuite de tălhari. Neștiind ce să facă, bietul bătrân scrise nepotului său la Sibiu ca să consulte pe Doctorul Naistater din localitate, care era vestit pe atunci ea specialist în materiea de cură cu ape. minerale-și să-i trimeată reapunsul. Acest respuns mântuitor întârzie prea mult; el sosi în luna lui Septembrie, adică după ce trecu sezonul băilor, astfel că bolnavul nu profita de acel consult și rămase în patul său ca să se caute tot cu praf de-pietre roșii turnat în apă, pe care îl bea dimineața și seara, și tot să iasă în fie care zi din -casă,cu picioarele umflate ca uleele:, cu pântecele umflat ca foalele și țipând de durere; era silit să călătorească în așa hal câte două ore pe zi, căci asemenea regim îi prescrisese Doctorul Pal.

Intr-acest timp el văzând bine ceia ce-l aștepta, puse la cale tot ce trebuia pentru asigurarea existenței bisericei și școalei sale din Preajba, pe care le înzestrâ domnește cu câte 100 taleri pe fie care an, plus moșia Preajba; după aceia și-a -curățit curtea și casa de țigani, pe care ’i a des-robit și i-a înlocuit cu slugi libere; apoi a împărțit, fiind încă în viață, banii și sculele ce avea la cei doi fii ai săi și la nora sa cea mare; a dispus verbal, fără a face testament în scris, cum să se împartă averea nemișcătoare între fii, noră și nepoți și după aceia a inceput să aștepte moartea în liniște. Se vede că ea nu venea și Doctorii erau grăbiți; dânși nu vrură să ție seamă de halul în care victima lor se găsea, ci l-a sculat cu zorul și fără milă din patul de durere, ast-fel că în cele din urmă, tot după povața doctorilor s-a apucat de vânătoare, a început să bătătorească de dimineața până seara potecile din pădure, urmat de vânători și câini, și armat până în dinți cu arme bune de precisiune, toate cumpărate prin Hagi Pdpp, până ce în Cele din urmă, pe la începutul lui Iulie anul 1796, n-a mai putut să se mai scoale, ci de astă dată a căzut la pat ca să nu se mai ridice, bolnav de răceală, și a murit muncit de groaznice chinuri, după ce a împlinit 70 de ani. Corpul său a fost înmormântat ân tinda bisericei de la Preajba. Aceste detalii rees din epistola răposatului din 19 Iunie 1795 adresată lui Hagi Popp, precum și din aceia a fiului său Stanuță de la 8 Iulie 1796, prin care anunța, moartea tatălui său.

Astfel s-a stins cel mai activ, cel mai bogat, cel mai întreprinzător, cel mai ambițios și cel mai neastâmpărat dintre Jieni, unchiul cel mare al eroului nostru, și tatăl celor trei fii cari au murit lără să lase moștenitori direcți.

Pe când Hagi Stan Jianu, fiind încă în viață, suia și scobora scările palaturilor din București, umblând după cârcote de judecăți puse pe spinarea lui și a copiilor săi, în Principatul Valachiei fierbeau în piepturile mai tuturor boerifor pământeni, ca apa într-o căldare pusă pe foc viu, fel de fel de revolte, fel de fel de porniri, fel de fel de patime, între care se deosebea mai-cu asupra cea mai pasionată: revolta provocată de faptele asupritoare ala, elementului grecesp în prejudițiul populației autochone, care se svârcolea în ghia-reje celei mai apăsătoare prigoniri.

Alexandru Moruzi, ce e dreptul, a fost un Domnitor blând, drept, echitabil și nelacom; el personal n-a apăsat pe popor prin biruri prea grele, nici n-a făcut mai grea starea de mai nainte, dar a avut și el un defect: prea a iubit pe compatrioți săi greci, prea i-a pus pe ei în tot felul de func-țiuni publice mari și mici, prea a lăsat d-p parte pe boerii pământeni, ca să se uite cu jind și cu mâinele în sân cum mâncau veneticii pâinea cea îmbelșugată a slujbelor, pe când ei înghițeau în sec, prea închidea ochii asupra faptelor incorecte săvârșite de acei slujbași străini, și prea priimea cu nepăsare reclamațiunile ce se iveau pe ici pe colea, din partea boerilor băștinași, contra faptelor săvârșite de acești favoriți ai soartei.

Intre boerii care se destingea mai mult ca toți ca nemulțumit de starea de lucruri creată de Al. Moruzi, și care avea mai mult curagiu ca toți să ’și exprime nemulțumirea, era Clucerul Dumitrache Fălcoianu, boer de clasa 11-a, care prin nașterea sa, prin instrucțiunea și educațiu-nea sași prin modul cum și-a servit țara, ar fi avut dreptul să ocupe una din cele mai înalte funcțiuni publice. El, prin meritele.sale de juri-consult eminent, calitate foarte rară pe acele vremuri, ar fi trebuit să fie de mult timp introdus între boerii divanlâi de prima clasă și în mare chiverniseală; cu toate acestea sta pe dinafară, căci.divanul era împănat de Greci, care odată cu capul nu s-ar fi îndurat să iasă din cașcavalul în care au intrat, spre a intra un român, și nici Vodă nu se îndura să se lipsească de coloborarea lor: căci daca Grecii pierdeau chiverniseala și din țările Române, numai găseau aiurea unde să se chivernisească și chiar să se adăpostească.

Unii istorici îl acuză că ar li fost ambițios, că prea ar fi avut multă încredere în meritile sale, prea se înfigea și vrea ca cu zorul să intre în divan; se prea poate; dar ce om care se simte că e ce-va de capul lui nu e ambițios și nu se înfige ca să ajungă cu un moment mai curând acolo unde se simte că merită să ajungă? Daca odată me-ritele sale erau evidente și de nimeni tăgăduite năzuința sa era justificată.

Fiind împiedecat de Greci d-a ajunge la ținta dorințelor sale, el a început printre boerii pământeni, cari ca și el sufereau din cauza Grecilor, o campanie vie contra lor, și ca consecință neapărată a început să conspire și contra lui Vodă Moruzi. Mai întâi el se sili a dobândi cât mai mulți aderenți și a înjgheba în toată țara comitete de conspiratori, recrutați numai dintre boerii pământeni și dintre aceștia pe cei mai fruntași. Această conspirație avu ca motiv principal nenumăratele incendii de case, de clăi și de pă-tule ce de cât-va timp începuse șă isbucnească pe toată întinderea, țărei mai ales în Oltenia. Aceste incendii aprinse de mâini necunoscute, probabil de către niște țărani puși de niște criminali, bân-tuiau numai proprietățile boerilor pământeni, și puneau foc numai la ariile boerilor care îndrăznise, să cârtească pe față sontra catacrisurilor (a-busurilor) comise de slușbașii Greci. Peste scurt timp aceste focuri începură să pârjolească și casele, holdele și pătulele locuitorilor mai fruntași, țăranii începură să se prigonească ei între ei, și să se nimicească unii pe alții prin groaznice răzbunări.. Rău voitorii Românilor împrăștiară zvonul că aceste fapte ar fi fost puse la cale de către boeri, dar în realitate îndemnătorii erau slujbași greci, și apoi tot ei califica ca o protestare contra nedreptăților repețite suferite de țărăni din partea propietarilor de moșii. Emisarii Grecilor șopteau la urechile celor păgubiți că acele sinistre ar fi fost niște produse ale disperărei și niște acte de ven-detta (răsbunare) din. partea clăcașilor apăsați contra apăsătorilor lor, cari ar fi fost boerii pământeni, iar nu Grecii cari se îmbogățeau în câțiva ani numai prin asupriri și strâmbătăți. Aceaste acuzațiuni, pe care toți boerii le respingeau ca nedrepte, revoltă pe toți boerii autochtoni și-i determină ca să se grăbească a se înscri între conspiratorii ostili lui Vodă Moruzi, spre a prepara răsturnarea și înlocuirea sa prin bătrânul Alex. Ipsilante. care, susțineau ei, se purtase cu boerii și poporul român ca un adevărat Român.

Al. Vodă Moruzi a descoperit din vreme toate ițele acestei conspirațiuni și a aflat chiar numele unora dintre conspiratori, căci în tot-d-auna s-a găsit spioni care să știe să se insinueze în mijlocul adunărilor secrete și să le denunțe la vreme celor interesați scopurile și tendințele lor răsturnătoare, dar de o cam dată găsi cu cale să fie mărinimos, îndurător și ertător. Se găsi și de astă dată ca ori-când spioni, chiar printre boerii pământeni, care prevesti pe Vodă la timp, dar Moruzi de o cam dată vru să-i dezarmeze prin clemență și satisfăcând câte-va din reclamațiunile lor. Aflând că un număr oare-care de Caracaleui mărginași, care se ocupau cu munca câmpului s-au dus în grămadă în ziua de 26 Iunie anul 1793 și, în mod ostentativ, au atacat casa logofătului Stoica, cu care ei se găseau în cârcotă de judecată, și că au jefuit-o și pe urmă au pârjolit-o, aflând că resculații, ajungând la acea casă, au devas-tat-o împreună cu tot avutul și după aceia i-ar fi dat foc, Vodă față cu această faptă calificată de toată lumea ca crimă anarhică, se mărgini ca, în loc d-a trimite bumbașiri la fața locului ca să aresteze pe căpeteniele răsculaților, să-i bage în fiare, să-i ridice pe sus și să-i aducă la București spre a-și priimi pedeapsa ce meritau cu toată străjnicia, se mărgini să triineață în ziua de 13 Iunie un pi-tac adresat Căimăcamului Craiovei, ispravnicilor județelor de peste Olt, și chiar locuitorilor dintr-a-cea parte. Printr-acel pitac M. Sa poruncea cu slrăjnicie ca să fie toți cu băgare de seamă ca să nu se mai repete asemenea fapte vrednice de osândă, provocate de ori ce fel de motiv, fie provenit din resbunare pentru pricine de judecată, fie din ceartă ori neînțelegeri pentru cislă, dijmă sau ori ce socoteală între proprietari și clăcași, fie din pizmă între locuitori între ei, ori cu boerii, din care pricină pun foc noaptea de-i arde casa, ori pim-nița cu ce are în ea, ori fânul sau ori ce namestie mai bună ar avea, și apoi șunt gata a priimi chiar și jurământ, fără nici o sliială sau, temere de D-zeu. Care pentru această necuviincioasă faptă, s-a mai dat poruncă domnească de obște încă din vremea lui Vodă Nicolae Caragea. ca la ori-ce sat se va întâmpla fapta aceasta, atunci să se supue tot satul a plăti toată paguba păgubașului. Dar fi-ind-că i s-a făcut arătare, cum că unii din locuitori încă nu s-au părăsit de această necuviincioasă faptă ci-și acum o urmează, poruncește iM. Sa locuitorilor cu străjnicie ca să părăsească fie care de a hrăni asemenea gând, căci la caz contrariu, ori unde se va da foc, imediat obștea să dea pe față pe cela ce a îndrăznit a face mai sus numita netrebnicie. spre a fi pedepsit strajnic. iar la caz contrariu tot satul va priimi asemenea aspră pe-deapsă.

Vodă crezu că în urma acestei măsuri ocrotitoare pentru proprietari, boerii se vor împăca, se vor astâmpăra și vor renunța la scopurile lor răsturnătoare, dar s-a înșelat, căci boerii n-au dezarmat, nicin-au renunțat la hotărîrea ce luase d-a-l prăbuși, ci au continuat d-a se organiza, d-a se într-ar-ma, atât ei cât și scutelnici lor, d-a-și întări casele de ipe la moșii și d-ași mări numărul aderenților prin bo-erănași. moșneni, mazili, neamuri și alți priveligiați mai mărunței. Vodă aflâ-la timp, tot prin spionii săi, aceste fapte, și iarăși, cu gândul ca să le suprime mijlocul cel mai principal d-a avea vre-un efect pornirea lor spre rebeliune, dătu poruncă la toate is-prăvniciile din țâră ca, de o cam dată, să nu mai îngădue băcanilor, precum și la nici un alt negustor d-a mai vinde iarbă de pușcă, alice și gloanțe. A-cest ordin fu scânteia care aprinse mina; eaisbucni mai întâi în Caracal și apoi imediat la Craiova. Răs-culații de o cam dată au cerut în mod energic revocarea acelui ordin, ca unul ce-i dezarma și-i punea înimposibilitate d-a se apăra contra hoților ce se înmulțise într-un mod îngrozitor și bântuiau mai cu seamă pe cei ce locuiau p-afară; după a-ceia nevăzânduse ascultați, reclamagii eșiră afară pe strade și începură să facă gură mare și chiar zurba. In capul boerilor protestatori din Roma-nați era tânărul Grigore Jianu, fiul lui Amza, fratele mai mic al lui Radu cel bătrân și frate mai mare al lui Hagi Stan.

Acest Grigore era un tânăr (învăpăiat de dragoste pentru țară,..un naționalist înfocat și un dușman de moarte al Grecilor; el știu prin cuvinte înflăcărate să ademenească pe vărul său Sțănuță, care era mai de o vârstă cu el, (Iancu pe atunci era un copil, n-avea nici 5 ani, astfel că ' nu putu să ia parte la mișcare). In mijlocul Iunie lui Noembrie 1793 locuitorii din Caracal, prin îndemnul lui GrigOre Jianu, eșiră în stradă și cerură în gură mare revocarea ordinului privitor la oprirea vin-derei erbei de pușcă, dar tot de odată protestară și contra Grecilor și cerură îndepărtarea lor din treburile publice. Cei din Craiova făcură același lucru tot în aceiași zi. In capul acestei revolte a Craio-venilor fură: Postelnicul lamandi Copcea, loniță sin Matraca, Hristodor Nicolescu, Scarlat Milco-veanu, N. Gigârtu, Mincu Vulturescu și Pitarul Stănuță Jianu, toți boeri din Craiova. In capul mișcărei din Caracal fu: Serdarul Grigore Jianu, slugerul de arie Nicolae Greceanu, Petrică Postelnicul și Luțu Broscarul. Toți acești boeri ridicară steag de revoltă în aceiași zi, și cerură același lucru, adică alungarea slușbașilor Greci.

Vodă fiind prevenit mai din vreme prin destăinuirile unor Spioni amestecați printre conspiratori, făcu imprudența d-a se arătâ iarăși clement, și dătu ordin Caimacamului Craiovei la 30 Noembre ca să-i erte, să le treacă cu vederea greșeala ce au făcut, să-i dezarmeze pe cei ce au eșit pe stradă purtând arme și să-i povățuiască a petrece în liniște și feriți de urmările rele.

Se vede că această indulgență domnească n-a produs efectul dorit, căci boerii din întreaga Oltenie i se solidarizară cu Craio venii și Caracalenii și cerură fr în umanimitate isgonirea din Oltenia a Grecilor cu care Vodă umplusese întreaga țară româneas-că, și mai cu seamă Oltenia, și acaparase toate funcțiunile publice. Capii și sufletele acestei mișcări fură Grigorie Jianu și Nicolae Greceanu; ei scrise lui Dimitrie Fălcoianu ca să se pue în fruntea lor și să le călăuzească pașii.

Văzând că nu era de glumit că lucrurile luau o turnură din ce în ce mai amenințătoare și că revolta în spirite creștea și lua proporțiuni îngri- jurătoare, Vodă Moruzi dătu, în ziua de 13 Decembre 1793, ordin-volnicie Vătafului de la Curtea Domnească ca să pornească fără de zăbavă spre Oltenia, sămeargă în grabă la Caracal, să puie în fiare pe Jianu, Greceanu, Petrică Postelnicul și pe Bai-ractarul, să-i ridice pe sus, să pornească împreună cu ei spțe Craiova și, ajungând acolo, să-i facă teslim (să-i predea) în mâinele Caimacamului, căruia M. Șa va trimite poruncă pentru pedeapsa lor, ca unii ce s-au dovedit a fi începători și chiar pricinuitori ai răscoalei ce s-a urmat în Caracal. Ordinul s-a executat întocmai și arestanți au fost trimiși în surghiunie: unii la Bistrița iar alții la Tismana. Tot aceiași soartă au avut și răscillații din Craiova, adică Postelnicul lamandi Copcea care, a fost trimis surghiun la ' rCernica și loniță Matraca și Hristodor Nicolescu care, prin poruncele de la 8 și 10 Februarie 1794, au fost trimiși surghiun la Znagov.

Scarlat Milcoveanu, N. Gigârlui și Mincu Vul-turescu fură trimiși, după porunca lui Vodă, la București spre a fi judecați d« Măria Sa în Divanul Domnesc, și tot de o dată fu chemat și Dumitru Fălcoianu care fusese acuzat ca prim instigator. Acuzații se înfățișară înaintea Divanului pe-la finele lunei Decembre anul 1793 și avură curajul să susție cu energie plângerile și revendicările lor înnaintea lui Vodă. Ei susținură cu bărbăție că abuzurile administrației din Oltenia erau atât de mari, în cât provocau răsvrătirea Oltenilor. Fălcoianu adaogă că năvălirea grecească era o calomitale publică. «Energicii apărători ai poporului, zice D-l V. A. Ureche în Istoria Românilor, declarară în Divanul domnesc din București, în fața Domnului, că ei se simt în stare-d-a dovedi că sînt adevărate toate acuzațiunile ce aduc acelei administrații, înaintea unei anchete-serioase făcută chiar de mădulare ale divanului.. Asemenea declarații displac tot d-a-una guvernanților, mai cu seamă când ele sunt drepfe, temeinice și s-au petrecut sub Domniele din vremea Fanari-oților. Cu toate -acestea, neputându-se refuza, ancheta fu admisa de Divan, dar fu ticluită în a-șea mod de către niște agenți devotați ai slujbașilor abusivi și ai protectorilor lor, în cât vinovății, în urma acelei anchete ce s-a făcut cu cea mai vădită părtinire, au eșit basmale curate, abuzurile, care în Oltenia provocau vendete și incendiari de case, au rămas nepedepșjte, învinovățitorii au fost învinovățiți și osândiți de Divan, iar Vodă, a hotărît ca hoții de păgubași să fie surghiuniți la monastirea Arnota.

Dumitru Fălcoianu care nu s-a dovedit a fi a-mestecat în revoltele Oltenilor, a fost de o cam data lăsat în libertate, dar peste scurt timp, adică la 1 August 1795. de odată, fără de veste și fără nici un motiv, el fu lipsit de toți scutelnicii ce avea, ridicat d-a casă, pus în fiare şi trimis surghiun la Tismana. unde stătu închis până în anul 1796. când Alecu Moruzi fu mazilit și înlocuit. Această pedeapsă fu dată de Poartă ca urmare a acestor samovolnicii ce a săvârșit Moruzi. Acest Voevod le-a săvârșit cu gândul d-a-și prelungi domnia; după ce a tolerat prea mult agitațiile, apoi s-ă apucat d-a înnăbuși prin asprime ori-ce Tel de redamațiune, și s-a ales cu ceia ce nici nu s-a gândit.- Aceia ce a vrut el nu s-a mai putut, ci fu mazilit și înlocuit prin bătrânu Al. Ip-silanti, care mai domnise între 1771-l782, și care de îndată ce se sui pe tron, dătu drumul tuturor exilaților.

Alai nainte d-a avea loc schimbarea de Domnie, Alecu Moruzi, fiind încă pe tron, după ce văzu majoritatea conspiratorilor la umbră, se grăbi a repeta prin pitarul din 6 Martie 1796, adresat marelui Spătar precum și epistatului Agiei din București, ordinul ce dătuse în anul trecut, prin care le poruncea să oprească vânzarea ierbei de pușcă de către băcani, sub pretecst că din cauza ei s-ar putea întâmpla nenorociri ca împușcări fără de voe, incendii și explozii prin imprudență, și tot de o dată putea servi hoților al căror număr se înmulțise în mod îngrijitor.

Stănuță Jianu la început se aprinsese rău, e-șise în stradă armat până în dinți și se pusese în fruntea răsculaților celor mai energici și mai holărîți d-a împinge lucrurile până în pânzele, albe, dar. după ce văzu c-a eșit lucrurile rău, că poporul s-a astâmpărat și c-a sosit momentul pedepsei, el, de îndată ce a zărit pe strade un număr oare-care de slujitori armați, și de îndată ce au început arestările căpetenielor, ne fiind om cu-ragis și învăpăiat ca verii săi, s-a dat d-o parte în mod prudent, s-a făcut mititel în cel mai retras din iatacurile părintești și s-a grăbit după aceia d-a se ocupa numai de căutarea sănătății tatălui său care încă trăia, dar mergea din rău în mai rău.

Hagi Stan se bucura de mare trecere pe lângă Caimacamul Craiovei, pentru că el era bancherul băniei și înlesnea autoritățile cu bani până ce se strângeau birurile; pentru aceia nici un slujbaș din Craiova măre sau mic n-ar fi fost în stare să-i strice batîrul. Hagiul, de îndată ce afla despre amestecul fiului său mai mic în răsvrătirea tre-cută, scrise Caimacamului să treacă cu vederea greșeala făcută de fiul său, îi promise că în viitor el nu se va mai lăsa a fi amăgit de poveți rele date de niște tineri fără minte ca și el, și-l rugă să nu-l aresteze nici să-i implice în proces. ci să cocoloșească lucrurile și să le facă mu-șiama. Așea a făcut Caimacamul, și Stan a scăpat eftin și a continuat a trăi ca vai de lume cu femeia sa care nu-l putea suferi, dar nu mai cuteza să ceară despărțenie după pățitania cumnatei sale Joița.

Intr-acest timp bătrânu Stan Jianu slăbea, se topea, se apropia cu pași grăbiți de ceasul mor-ței, se stingea ca o candelă în care a ars tot unt-de-lemnul, dar călărea mereu și gemând, chiar plângând une-ori de durere, făcea vânătoare, că așea îi porunceau doctorii cei ne miloși. Mai na-inte însă d-a-și da obștescul seu sfârșit, se gândi, precum am zis mai sus la opera cea mai bună ce a făcut în viața sa, la monastirea Preajba și la școala alipită pe lângă ea și-i asigura viitorul pentru perpetuitate. Mai întâiu a depus la casa de bancă a lui Hagi Popp un capital, care să asigure acelui sf. locasiu un venit anul de 1000 taleri; cu condiție ca. să nu fie închinată la nici o monastire, ci să fie administrată de o epitropie, -care să îngrijească de scoală, în care copii să învețe de pomană. La biserică, unde să se roage creștinii din localitate, la monastire, unde să se adăpostească și să se hrănească bătrânii și neputincioșii,și la scoală în care să învețe de pomană copii săracilor, s-a gândit în ultimul stadiu al viețai sale bătrânul paharnic Hagi Stan unchiul tatălui lui Iancu Jianu, a eroului nostru, care pește vre-o trei-zeci de ani părăsi viața îmbelșuigată a boerului bogat spre a se lupta cu slujitorii veneticilor ca să apere drepturile poporului asuprit și doborît de venetici. Pentru a asigura durabilitatea și perpetuarea actului seu de generositate. bătrânul hagiu luă o parte din prisosul moștenirei copiilor sei și ’l dădu mo-nâstirei ca capital nealienabil, din venitul căruia să se întreție biserica, monastirea și școala, căci copii sei, zice el în scrisoarea ce a adresat lui Hagi Popp da 19 Iulie 1795, aveau ce clirono-misi, căci le-a lăsat destui bani, scule și moșii, care să le asigure o existență îmbelșiugată în perpetuitate, numai șă nu semene cu Băluță 0-bedeanu, adică să fie niște risipitori.

Aceasta fu ultima scrisoare ce el a adresat nepotului său, aceasta a fost ultima sa gândire și aceasta preocupare l-a stăpânit în paroxismul ultimelor dureri-ce l-au turmentat și care peste scurt timp i-a cauzal moartea, o moarte foarte chinuită și precedată de niște dureri îngrozitoare. Acest sfârșit trebue să se fi petrecut ce-va mai nainte de 8 Iulie 1786, căci, la data de mai sus, fiul său mai mic. Serdarul Stănică Jianu, a scris vărului seu Hagi Popp epistola prin care făcea cpmnscut că răposatul taică-seu la sfârșitul vieței sale n-a apucat să-și facă dietă, din pricină că: ori vrăjmașii nu i-au dat vreme, ori-că el, sciind că avea dietă făcută încă de pe când se găsea la Timișioara, n-a mai găsit de cuviință ca să mai facă alta.

S-a dus bătrânul care a jucat un rol îndestul de important în vremea lui, în țara lui și în o-rașul lui, și în locul său au rămas doi feciori, unul mai nul și mai risipitor ca altul, doi fii care nu i-au semănat întru nimic. Am spus mai sus ce s-a ales de Ghiță; să spuiu acum cum s-a sfârșit. Stănică, spre a ne împlini datoria ce singuri ne-am luat d-a face un istoric, pe cât am putut maia-mănunțit și mai exact, al familiei Jienilor din: Oltenia.

Rămaind singur, de capul seu și stăpân al unei a-veri îndestul de însemnată, Serdarul Stănuță nu s-a. încercat să tragă foloase de tristele experiențe ce a cules în trecut prin primejdioasele suferințe ce a îndurat, nici să dea ascultare tatălui seu, care-l-a rugat ferbinte să nu semene lui Băluță Ohe-deanu, care a tocat în zamparabcuri imensa a-vere părintească, până ce a rămas muritor de foame pe drumuri, ci a făcut din contra, s-a pus cu ardoare ca să-și risipească averea fără nici o» chibzuire și să comande la Sibiu fel de fel de lucruri costătoare și inutile, care-l înecară în mări datorii. In asemenea comande se mărgini întreaga activitate a corespondenței ce el întreținu până în anul 1821, mai întâiu cu vărul seu Hagi Stan Popp, iar după moartea aceluia, care avu loc în luna Noembrie anul 1808, cu nepotul său Zenobie, care continuă d-a conduce casa părintească în asociație cu mama sa jupâneasa Pău-nica, care era o femee și jumătate cu mult superioară multor bărbați în pricepere și activitate.

Stanică continuă d-a umbla cu limba' scoasă după slujbe și d-a da bani mulți ca să 16 capete, iar după ce căpăta ver-una, nu mai vedea de ea, o negligea, își cheltuia vremea în petreceri și des-frânări, de și nu mai era copil, și peste scurt timp o perdea și iar alerga din nou după alta. Ast-fel la 3 Maiu anul 1812, el a fost numit Ispravnic de Gorj împreună cu medglnicerul lanache Săm-boteanu, când a dobândit și rangul de paharnic, iar la 1 Iunie același an, după mai puțin de o lună de isprăvnicie, a fost destituit din nou, din cauză tot de negligență, și înlocuit prin serdarul Costache Stefănescu.

In timpul băjeniei celei mari din Oltenia, provocată de năvălirea și pustiirea manafilor Pasvăntlăi și Cărjalii, care a avut loc în primăvara anului 1802, Stănică a fugit din Craiova și s-a ascuns în munții Vulcanului, unde a stat până s-au potolit lucrurile, Când s-a reîntors în Craiova spre a repara tot ce arsese și stricase Turcii rebeli. După ce repară tot, puse oare-care ordine în chiverniseala averei ce încă-i mai rămăsese și dobândise rang nou și chiar o slujbă nouă, Stănuță, care reușise a se despărți de fata Bibeaschi, se hotărî să se însoare din nou, și la 15 Septem-bre anul 1815 comunică nepotului său Zenobie că s-a căsătorit a doua oară, luând de soție o copilă greacă din Țarigrad, anume Zmaranda, nepoata logofătului Samurcaș, care fusese în mai multe rânduri caimacam al Craiovei.

După a doua sa însurătoare, el nu s-a astâmpărat nici a pus capăt cheltuelelor sale nebunești, ci a continuat d-a se ocupa, mai ales cu: politica, care era defectul său cel mai dărăpăna-tor, și a dus-o ast-fel pisând apa până în anul 1821. Intr-acest timp, în orele sale libere, s-a o-cupat și a reușit a-și regula toate socotelele cu Zenovie Popp, căruia avea să dea mulți bani, fie dați din mână cu împrumut, fie cheltuiți cu plata a o mulțime de obiecte de lux luate pe datorie, și a isbutit a plăti tot până la o para. După ce s-a văzut limpede și curat, tot nu s-a astâmpărat, ci în luna Aprilie 22 anul 1822, a. scris lui Zenovie o epistolă, prin care ’l ruga să-l înlesnească cu suma enormă de 150,000 lei, pe-care să-i dea cu împrumut fără dobândă Pașei ce ocupase Oltenia spre a potoli zavera, care bani avea să-i trimeată pașei din Silistra pentru plata ascherilor. Acești bani promitea a-i plăti el peste o lună, în care timp spera să se restabilească pacea în țară. Spre a îndupleca pe nepotul său, Stănică promise să-i plătească în aur, ast-fel că, pe lângă dobânda ce-i va răspunde, el va face și pomană, căci va contribui la restabilirea păcei în țara natala a tatălui său, și pe lângă acestea toate va trage și un-folos din schimbul banilor. Din această afacere Stă-nuță a perdut mult, căci Turcii au plătit cu țârâ-ita și în monedă proastă de argint, în decurs de mai mulți ani, pe când dânsul a trebuit să plă-tească nepotului său în aur și să mai dea pe d-a-supra și dobândă. Noroc pe el că Zmărăndița nu i-a făcut copii, cum hu-i făcuse nici Bălășica, și că soția d-a doua a fost mai cu minte ca cea -d-întâiu, căci a putut să se cumpănească și să iasă din încurcătură fără a se ruina cu desăvârșire,

Nu se cunoaște data exactă a morții Pahar-nicului Stănuță Jianu; se știe numai că în corespondența cassei de comerț a lui Hagi Popp, care a durat până în anul 1836, când Zenovie Popp s-a mutat la Viena, unde a ocupat o funcție publică însemnată, nu se găsește altă scrisoare subscrisă de Stănuță fără numai aceia din 1 Maiu anul 1827. prin care cerea nepotului său să-i cumpere de la Viena o cingătoare de surpătură (hernia) ce s-a inventat de curând. Se vede că a început să sufere și el de boala ce a răpus pe tatăl său și că, curând după aceia, a încetat din viață și a murit fără moștenitori, ca și fratele său Ghiță, ca și țiul lui Zamfir, ast-fel că șireaua lui Hagi Stan din neamul Jienilor s-a stins. In răstimpul dintre anul 1796 și 1810 Stănuță a fost -orânduit de Divanul Craiovei ca epitrop al nepotului său Iancu Jianu eroul nostru, după cum vom vedea mai la vale.

Am descris mai pe larg poate de i-ât ar fi trebuit în istoria întâmplărilor haiducului național Iancu Jianu, istoria rudelor lui, și mai ales p-a lui Hagi Stan și p-a fiilor săi, pentru care cer ertare îngăduitorilor mei cititori, pentru că poate i-am importunat, numai cu intenția de a le face cunoscut cât de sus a fost născut eroul nostru, și cât de jos s-a scoborîl el însuși. împins fiind numai de dragostea ce simțea pentru poporul de jos. Numai prin cunoașterea trecutului familiei sale, vom putea să ne dăm seama ce mari sacrificii a făcut el pentru a se scoborî din palatele părintești în codru, și ce ranguri, ce onoruri și ce bogății a părăsit el. spre a deveni un biet haiduc, un umilit dar viteaz apărător al drepturilor connaționalilor hii. A părăsit case boerești spre a trăi sub umbră de copatiu, expus arșiței, frigului, ploii sau gloanțelor, și din privilegiat ocrotit de o mulțime de slujitori, a preferat să fie întocmai ca mulțimea, ca oameni din popor: un oropsit, un alungat din lume, un prigonit de slujitori și un fugar în tot momentul expus morții. Nu sărăcia, nu lipsa, nu setea de bani a trimis pe Iancu în codru, ci un alt sentiment, pe care-l vom afla citind cefe ce urmează de aci încolo.

Știm că Iancu Jianu a fost fiul cel mai mic al lui Răducu Jianu, și că acesta a fost fiul mai nfare al lui Radu cel bătrân, fratele lui Amza cel mare și al lui Hagi Stan. Acest Radu bătrânul și-a început cariera sa de mare negustor de producte și-vite pe la anul 1720 și a fost cel mai mare dintre frații săi, dar nici o dată n-a trăit în bună armonie cu acești frați, pentru că el, urmând tradiția ce-i a lăsat ca moștenire tatăl său, s-a ocupat numai cu întreprinderile negustorești și a neglijat cu desăvârșire ocupațiunile boerești și cultivarea pământului. Acest fiu de boerănaș a trăit ca un negustor fără mult fast și pretenții, țiind o casă modestă și fără multe slugi, pe când frați săi trăiau ca niște boeri și se ocupau: Am-zache cu cultivarea pământului, iar Stan cu trebife de mare funcționar, precum am spus mai sus. Dintr-această causă dăinuia între frați oare-care dihonie; cei mici se plângeau că cel mare, prin viața sa simplă și fără nici un aparat, le înjosea neamul și micșiora prestigiul numelui lor. Această dihonie a rămas de moștenire și la fii celor trei frați, care firește au dus viața și au adoptat obiceiurile părintești. Dintr-aceștia fiul cel mai mare al lui Amzache, lonită, nu haiducul, ci altul, s-a stabilit pentru mult timp în Viena și a trăit acolo până aproape de bătrânețe ca un boer oriental; a trăit printre Grecii fruntași din capitala imperiului austriac, a vorbit și scris numai în limba greacă, a fost unfilogrec înfocat și a subscris în tot d-auna Zianos. Copii lui, după ce vărul lor Iancu Jianu s-a făcut haiduc, cum vom vedea mai la vale, s-au numit Zieni, și au purtat acest nume până mai deună-zi când, mi se pare că s-au stins.

Fiul d-al doilea Grigorie s-a dus asemeni în Viena, ca să învețe carte superioară, pentru că această capitală era pe atunci orașiul în care copii de Români bogați se duceau spre a se desăvârși în învățătură, iar după ce si-a terminat studiele, s-a reîntors în țară și a trăit în ea ca un boer. El nu și-a urît limba strămoșească nici n-a uitat a vorbi românește; din potrivă a iubit pe Români, și mai cu seamă pe țărani, a fost un patriot învăpăiat în sensul patrioților din timpul său; a fost unul din căpeteniele rescuîaților din Craiova cari au resturnat pe Al. Vodă Moruzi; a cheltuit o bună parte din averea sa pentru a sprijini pe sub mână mișcarea lui Tudor Vladimirescu, și de îndată ce Oltenia a fost ocupată de către Turci, el a fugit în munți, și de acolo în Banat, și a preferat a suferi mizeria și surghiunia până ce s-a restabilit liniștea, dar cu toate acestea, după ce Iancu s-a făcut, haiduc, s’:, grăbit și el să-și schimbe numele, și din Jianu s-a schimbat în Cesianu, nume ce poartă și azi descendență săi.

Fii lui Stan, știm ce au devenit, căci am des-scris pe larg trecutul lor în capitolele precedente; ei au continuata d-a întreține cu descedenții lui Radu niște relățiuni cât se poate de reci, dar, după ce Iancu nepotul lor a apucat calea Codrului, Stănică, singurul care a apucat acea vreme, nici nu s-a gândit să-și schimbe numele, poate pentru că n-avea copii, nici nu s-a ferit d-ași ascunde rudenia cu el. Fratele său Ghiță n-a putut să-l schimbe, căci deja murise fără moștenitori, și Ionică unicul fiu al lui Zamfirache, care se născuse mut, surd și bolnav, și care a trăit o viață chinuită de suferințe, fiind mereu bolnav, deja murise în vârstă de 15 ani.

Urmașii lui Radu, cari fură foarte numeroși și care au dat Olteniei și țârei întregi un mare număr de odrasle viguroase și folositoare patriei lor, de și au suferit mult din cauza mâlmirei ce le-au pricinuit fapta rudeniei lor cea mai de aproape, n-au încetat d-a purta numele de Jianu, d-a se simți mândri că purtau acest nume, ce a rămas stimat și onorabil, chiar un urma săvârșirei faptelor fratelui și unchiului lor și s-au silit să spele acea pată printr-o conduită exemplară, prin fapte vrednice de laudă și prin o reputațiune bine me-ritată de oameni eminamente oneşti. Ei au urmat fără șovăire calea urmată de străbunii lor, ca-lea adevăraților boeri Români, semănată numai cu fapte bune și acte patriotice, cari duce la ţinta ce urmează ori ce patriot, adică realizarea progresului, a binelui public și a prosrităţii naţionale. De și unul din ei a urmat o cale care numai bo-erească nu a fost, cum vom vedea mai la vale, totuși majoritatea acestei numeroase familii, în considerație că Iancu a urmărit realizarea unui mare ideal național, au ținut să fie și ei națio-naliști, au făcut fapte românești și nici unul din membrii acestei spițe numeroase nu și-au părăsit numele de familie părintesc, ci și-au dat toate silințele, prin faptele lor, ca să contribue ca acest nume să fie din zi în zi mai stimat, mai onorabil și mai demn de purtat.

Chiar Iancu, după ce s-a lăsat de haiducie, prin o purtare exemplară s-a silit să șteargă din amintirea trecutului faptele sale cele vrednice de osândă, după lege și scriptură, și să scoată în evidență numai isprăvile lui vitejești și să se mândrească cu ele ca cu niște fapte eroice. Nu e vorbă, a fost foarte mult ajutat în dobândirea a-cestui rezultat, de către făuritorii legendei sale, cari au lăsat în umbra uitărei tot ce a fost mic și vrednic de blamat din actele sale, și au scos în relief numai faptele lui eroice, naționalismul lui cel vrednic d-a servi drept pilduire, suferințele poporului ce el a vrut să ușiureze și tot ce a fost mare și frumos în aventura sa. Mulțumită acestor corectări, acești cântăreți și apologiști ne-cunoscuți au reușit să facă din numele lui, numele lui Iancu Jianu, un nume legendar, frumos, mândru și vrednic de purtat.

Bătrânul Radu Jianu, după cum rezultă din actul comunicat D-lui Gr. Tocilescu de către D-l Amza Jianu, și publicat în „Revista pentru Arheologie, Istorie și Filologie“, a avut de soție pe-Rada, fiică de boer din localitate, cu care a â-vut doi fii de parte bărbătească: pe Răducu și pe loniță, nu acela ce a purtat numele de Zianos și nici eroul nostru, ci altul, ai cărui urmași nu-ii am putut afla, nici daca a avut urmași sau ba.

Bătrânul Radu Jianu pe lângă agricultură, vi-nicultură creștere de vite și alte lucruri atingă-toare de agricultură, se mai ocupa și de altele: învârtea felurite negustorii, cari erau în raport cu agricultura, strângea bucate, unt. piei, vite și miere, pe cari le vindea gealepilor și cazaclâilor Turci de la Diiu și Rahova, cu prețuri bune și cu bani peșin și făcea afaceri minunate.

Deja încă de pe atunci nu mai erau Turcii ceia ce fusese Turcii de altă dată, adică niște oameni eminamente cinstiți, conștiincioși, drepți, țiitori de cuvânt, oameni de omenie și nepărtinitori, cum fusese până pe la începutul secolului al XVIII. Contactul cu Grecii fanarioți, care din zi în zi se-făcea mai strâns și mai familiar, îi silise să împrumute relele lor obiceiuri și să devie lacomi, hrăpăreți, asupritori, mincinoși, necinstiți și necredincioși în îndeplinirea cuvântului dat. Aplecarea lor spre lux, fast, trufie, cheltueli nechibzuite, desfrânări și traiu deschilibrat, îi sileau să cheltuiască mai mult de cât aveau, și să-și dă-rapene averile,’să contracteze datorii mari și să se gândească de a-și crea venituri ilicite din funcțiunile ce ocupau. Negreșit ghiaurul, adică creștinul, era gâscă de jumulit, oaia de tuns, țapul expiator, mai ales cel cu avere mare.

Radu Jianu avea la Diiu reputația că ar fi fost om foarte bogat, atăt de avut în cât ar fi putut să excite lăcomia unui Pașe turcesc; în mod foarte firesc această reputațiune excită lăcomia lui Husein Pașa de la Diiu, care îl cunoștea de a-proape. căci de multe ori îi vânduse zaherale însemnate pe socoteala hasnalei împărătești.

Așia dar, pela anul 1738, luna Martie, pe când Oltenia, de și era încă sub stăpânirea Austriaci-lor, în urma funestului tractat, de la Pasarovici, se afla pe atunci ocupată militărește de către Turci cari se războiau încă din anul 1735 cu Austriecii și cu Rușii; pe când Husein Pașa se afla tă-bărît în preajma monăstirei Cozia și oștirea Turcească furnica peste toată suprafața pământului dintre Dunăre, Olt și Carpați, Radu, fiind furni-rbr al oștirilor Turcești și încrezându-se în făgă-duiala dată de însuși marele Vizir, că nici un fir de păr din cap românesc nu va fi atins, precum și în contractul formal ce închease chiar cu Pașa și în promisiunea făcută de amicul său cum că persoana, familia și avutul său se vor bucura de cea mai deplină libertate, se dusese spre cartierul general al lui Husein Pașa, adică spre Co-zia, însoțit de femeia sa Rada și de fii săi Radu și Iancu, ca să execute contractul încheiat, și tot de odată familia sa să facă băi la Călimănești, iar el personal să facă oare-care afaceri comerciale prin munții Oltului. Pe atunci era credința nestrămutată cum că ceia ce pronunța Turcul era sfânt și păzit cu sfințenie; cu toate acestea Hu-sein Pașa, de și Turc, pentru care cuvântul dat este lucru sfânt, își uitâ de promisiunea ce făcuse, nesocoti făgăduiala marelui Vizir și, de îndată ce aflâ că Jianu se afla instalat la Căli-mănești, în apropiere de tabăra turcească, împreună cu familia sa, crezând că acesta ar fi având asupra sa sume mari de bani, puse pe chehaiaua sa anume Mahomed Aga, să pue mâna pe Jianu și pe familia sa, și-după ce-i arestâ ca pe niște prizonieri de resboi, ordona omului său de încredere ca să-i buzunărească de tot ce ar fi găsit asupra lor. ca un hoț de rând, și să le mai ceară încă și o sumă însemnată pentru desrobire. Ceia ce ordonâ Pașa se făcu întocmai. Radu Jianu fu a-restat împreună cu femeia sa Rada și cu feciorii săi Radu și Iancu; ei fură puși la propreală ca niște prizonieri de răsboi, de și Turcii nu se găseau în răsboi cu Țara Românească, și după aceia toți pe rînd fură buzunăriți în toată forma, dar buzunăreala nu avu rezultatul așteptat; în chimirul Jianului, Mahomed Aga nu găsi mai mult de cât câte-va sutimi de lei, atât cât îi trebuia omului să cheltuiască pe drum și la băi, căci marfa ce ai’ fi vrut să strîngă o plătea, cum e-ra obiceiul pe atunci, cu bani ghiață, la predare.

Ca să nu remâe de rușine, adică să dea creștinului drumul fără nici o altă asupreală, nu-i venea de loc la socoteală Turcului, căci i se perdea prestigiul, adică spaima ce inspira nenorocitelor de raiale numele de păgân. Asemenea nu-i venea la socoteală să renunțe la bănoasele speranțe ce Fa îndemnat, când s-a hotărît să pue mana tam-ne- sam pe bietul creștin, ci a găsit cu sale ca să-i arunce în. spinare vina că ar fi fost un spion nemțesc, vină care nu se potrivea cu el nici măcar ca nuca în perete, căci Jianu, în decursul domniei Austriacilor în Oltenia, nu numai că nu dovedise nici un fel de simpatie pentru Nemți, dar încă s-a luptat din toate puterile, împreună cu alți patrioți Români, pe cât l-au er-tat mijloacele, ca să alunge pentru tot-d-auna din patria sa pe Nemți și guvernul lor.

Ce să faca dar? inventă, altă stratagemă. Prea puternicul pașe știa prin sine însuși, și mai aflase şi de pe la îndatoritorii informatori, cari nu lipsesc nici o dată d-a furnica pe lângă aseme nea soiu de oameni când creștinul dă de primejdie; aflase, zic, cum că Radu avea stare mare, avea bani buluc. în orașiul său. și că se scălda numai în rubiele și mahmudele, prin urmare putea să plătească cu cea mai mare înlesnire orice sumă iar fi cerut pentru desrobire, și ’i puse capul la preț; el ceru drept răscumpărare pentru capul lui, al femei și ale celor doi copii ai săi, și drept despăgubire pentru desrobire, suma de lei vechi 1730, sumă care azi ar părea o bagatelă aproape ne însemnată pentru ori-ce proprietar de moșii, dar care pe atunci era foarte exorbitantă, căci banii în acele timpuri erau așa de scumpi în cât un leu prețuia mai mult de cât o sută din vremea de astăzi.

Când auzi bietul creștin d-asemenea satara, îșl smulse părul și barba, plânse amarnic, atât el cât și femeia și copii lui, se jurâ pe tot ce are omui prea agoniseau averi pământești, ci cheltuiau toti banii ce căpătau pentru a ajuta pe cei în nevoi și a înălța sf. Biserici. El cheltuise o sumă mare de bani cu tipărirea penticostariilui tradus pentru prima dată în românește de predecesorul său e-piscopul Damashin, și restul îl împărțise pe la mai mulți boeri și târgoveți fără dare de mână, ca să scape prin pribegire de iataganul și sabia turcească.

Cu toate acestea tot găsi să-i dea 50 galbeni de aur, cari pe atunci umblau 5, lei precum și o sută taleri în argint. De acolo tânărul Radu plecâ mult mai ușurat și mai animat de speranță că va reuși, căci episcopul, daca n-avusese să-i dea mai mulți bani, îl căpuise cu o mulțime de scrisori de recomandare pe la mai mulți boeri fruntași din Oltenia, care de sigur aveau să se înduplece ca să ’și deschidă pungile, chiar pe un asemenea timp de foc, spre a-l împrumuta pe chezășia episcopului.

Așea dar, de îndată ce a ajuns la Caracal, Radu înduplicâ pe vornicul C. Bălăcescu ca. să i dea 65 de taleri, și pe căpitanul Petru Zătreanu ca să-i împrumute cu 33 taleri. Alai strânse de la Constantin Beișeanu 32 taleri, da la Iordan Giurgiuvea-nu și tovarășii săi 50 taleri, de la loan Cojocarii, prin jupan Chiriac. 163 taleri, de la fratele lui Conda Călărașii! 37 taleri și pol de la părintele egumen Hotăranu galbeni de aur 5, de la fratele Andrei Moldoveanu 7 pol de la Barbu Portăresei! 10 talere, de la Nedelcu Gherlan 10 talere și de la Marin de la Segarcea 30 taleri; toate aceste sume fură date cu împrumut dar fără dobândă. Numai un turc anume Mustafa de la Diiu, (Vidin), cu care tatăl său făcuse mai multe afaceri bănești însemnate, l-a împrumuta cu 100 talere cu dobândă; asemenea și sluga sa din prăvălie anume Constantin iarăși 100 taleri și tot cu dobândă.

Cu aceste sume împrumutate și cu câți-va bani găsiți a casă, putu Radu să încherberească suma desrobirei hotărîtă de Turc, și să aibă timp d-a se întoarce la Cozia mai nainte d-a sosi termenul fatal. După ce priimi banii, turcul numai avu în cotro; el fu nevoit să dea drumul lui Jianu, cu nevast-a și copii lui, și să-l căpătuiască cu teș-eherele, care să-l asigure că d-aci încolo o să poată să trăiască nesupărat de Turci.

Bătrânul Jianu scăpâ de robia turcească, dar de robia pricinuită de urmările relei purtări a Turcilor față de el, nu scăpâ în toată viața sa, căci necazurile, supărările și amărăciunele ce-i pricinuiră resultatele acelei robii fură atât de numeroase și de sdrobitoare, în cât îl turtiră sub cotropitoarea lor greutate.

Multe și dureroase fură acele amărăciuni; multe și ucigătoare fură suferințele ce îndurâ bietu Radu Jianu după întorcerea sa de la Cozia. Mai întâiu găsi tot avutul său mișcător și nemișcător din Caracal prădat și devastat de către ienicerii Pa-șalei, cari trecuse de la Diiu spre a.merge către Cozia, și care-și înseipnase calea prin pustiire. Cu ocazia acestei treceri prădalnice, casele Jianului fusese, arse și dărîmate. moara și hanul său de la moșiea vecină cu orașiul asemeni fusese arse și dărîmate, pătulele, hambarele și magaziele pline cu provizii ce adunase din țară pe bani gata, spre a le preda oștilor împărătești, fusese golite și jefuite, chiar holdele după câmp, care promiteau a fi mano ase. fusese zopite și pârjolite. Nu-i mai rămăsese drept avuție alt de cât negrul pământ, pe care hoardele cotropitoare nu putuse să-l ia nici să-l pârjolească. Văzând acest groaznic prăpăd, bietul bătrân se luâ cu mânele de păr și plânse cu mare jale împreună cu soția și copii săi perderea ce i s-a pricinuit, și blestemă cu foc neamul păgânilor nimicitori; cu toate acestea nu se descuragiâ, ci se puse cu ardoare și bărbăție pe muncă ca să-și repare avutul, spre a ’l aduce, măcar în parte, în starea înfloritoare de mai nainte.

El în viața lui făcuse nult bine, mai la toți concetățenii săi, mai cu seamă megiașilor de prin prejur, cari erau mai toți cu dare de mână, dar după nenorocirea ce i se întâmplase n-a fost plătit de vecini și prietenii săi cu aceiași monedă El, cum am spus mai sus, în numerar n-avu. sese mai nimic, pentru că ori-cine căsca gur-la dânsul și cerea să-l ajute, el bucuros își deș-lega punga și nu-l lăsa să plece cu mâna goală; mai ales patrioții, adică acei boeri, cari rămăsese credincioși domniei pământene și conspirau spre a alunga pe.Austriac! din Oltenia și a ’și încorpora moșioara lor cu patria mumă, lor le deschisese în tot d-auna punga largă de tot și dătuse fără să socotească. Cu toate acestea, când fu și el la ananghiie și vru să ceară și el înapoi o mică parte din ceia-ce dătuse altora, atunci se schimbară cu totul lucrurile; în locul acelei bune-voințe generoase și încurajetoare cu care priimișe el pe toți cei ce-i ceruse ajutor, nu întâmpină alt de cât refusuri mai mult ori mai puțin deghizate, mustrări pentru conduita sa risipitoare, împutări cum că din. pricina purtărei sale echivoce față cu Turcii, au atras și asupra lor urgia Turcului, ast-fel că, pe ângă el au fost și ei nevoiți să îndure aspre per-secuțiuni din partea păgânilor, și multe altele de același fel.

Chiar acei ce împrumutase pe fiul său Radu, dintre cari mai toți lusese larg ajutați de Radu Jianu în timpul prosperității sale, nu se mulțumiră numai ca să-i refuze o mică amânare la scadență, ci îi amintiră că ’i mai datora încă și alte sume ce nu 'detuse, și-i cerură să le înapoeze la soroc sumele împrumutate, pe care i le-a dat. împinși fiind numai de milă ca să-l scape di» jugul robiei. Patriotismul și expunerea pentru apărarea naționalismului român au fost slăbiciunile cele mai pronunțate, la mulți din membri familiei Jianu, precum vom vedea mai la vale, dar acel patriotism a fost răsplătit lui Radu prin cea mai neagră ingratitudine. Văzând și văzând că de la recunoștința oamenilor numai avea nimic ce aștepta, văzând că creditorii, adică acei ce împrumutase pe fiul său ca să plătească gloaba turcilor, îl stângeau în ușe, și ’i cereau cu insistență restituirea banilor lor, văzând mai cu seamă că fratele său Stan, la care ședea în gazdă, căci casele sale erau încă arse, împins fiind de soția sa care era o viperă de femee, îi da mereu să înțeleagă că găzduirea sa și-a familiei sale a durat prea muțt și a ajuns a fi o povară; văzând iarăși că datornicii săi, cari erau îndestul de numeroși, se făceau că nu aud când le cerea măcar o părticică din aceia ce i datorau, iar cine avea să ia ce-va cerea cu două guri, amărâtul bătrân, își luâ inima în dinți și. cu mare jale și multă părere de rău, puse în vânzare câte-va curele de moșie ce avea spre partea muntelui; le vându pe ce apă nu curge fratelui său Hagi Stan, și după aceia se puse cu ardoare ca să-și rezidească casele, moara și hanu, să-și reumple pătulele, hambarele și magaziele, să-și cultive moșiele și să reînceapă bănosul său comerț, mai ales după retragerea Turcilor. în urma păcii ce se încheiase cu Nemți prin care se realipise Oltenia de Țara Românească.

Vremurile erau cât se poate de priincioase pentru învârtirea unui comerț așa de bănos, mai a-les când se învârtea de un om experimentat și activ cum era Radu Jianu; puțin timp ar fi trebuit bătrânului ca să ’și restabilească posiția, să recapete ce a perdut, să plătească aceia ce datora și să răscumpere aceia ce vânduse, dar soarta nu vru să fie îndurătoare cu el, procleta și dușmănoasa de ursită rea nu-l lăsâ în pace, ci s-a amestecat ca să-i strice toate bunele sale com-binațiuni.

Era bătrân Radu Jianu, trecuse de 70 de ani, dar era încă verde și promitea a trece peste 80 de ani; însă supărările ce-i pricinuise perderea ce încercase și mai ales ingratitudinea omenească îi minară pe nesimțite sănătatea și-l apropiară cu încetul de mormânt. El însă nu băgâ de seamă, își râse de suferință, înjugă boala la carul voinței sale, își râse de dureri și merse înainte spre ținta dorinței lui; însă până într-o zi fură toate. Coțușea de boală răbda ea cât răbdâ, se supuse ea cât se supuse acelei voințe de fer, dar îi veni și ei apa la moară, și într-o zi puse mâna pe bătrânul rebel, îl înhățâ strajnic de pept, îl trânti la pat și, după trei zile de luptă,o luptă de uriaș, îl răsturnă drept în negrul mormânt. Abia se sfârșise reconstruirea casei, moarei și a hanului, când Radu Jianu se culcă ca să nu se mai scoale.

Moartea lui Radu Jianu care avu loc pe la 1755 ar fi fost pentru nenorociți! săi fii întocmai ca lovitura dn grație pentru condamnați! la moarte; ea i-ar fi -istovit pe toți cu totul, dacă între cei doi frați n-ar fi fost Răducu, fiul cel mai mare al răposatului, un tânăr plin de inimă și de bărbăție și un om care nu se sperie de fiteși-ce primejdie. Mai toți aceia cari avusese să dea tatălui său precum știm, n-au mai vrut să dea nimic urmașilor bătrânului răposat, și pe nimeni nu putu ei să apu-ce, căci, p-acele vremuri patriarhale vorba era vorbă și făgăduiala făgăduială, ast-fel că împrumuturile, transacțiunîle și daraverile se făceau mai mult prin viu graiu și prin răboj, și foarte rar, rar de tot. prin zapise și ispisoace. Intre Români toarte rar se găsea om care să-și calce cuvântul, dar din nenorocire pentru fii Jianului, bătrânul Radu învârtise comerțnl-mai mult cu străinii, și printre ei, cu toată prolitatea ce domnea pe atunci între oameni, totuși se găsiră, mai cu seamă după niște epoci de tnrburare și prigonire, cum fusese acelea ale invaziunei turcești din anii 1738 și 1739, se găsiră zic îndestui oameni pe cari îi lăsară inima să se bucure la copii celui ce-i ajutase și să nu se fie de vorbă.

Cei ce aveau să dea, cum ziserăm, nu se prea grăbiră să dea, dar cei ce aveau să ia veniră în păr; ba încă pe lângă ei se mai înfățișară și o bună sumă de ființe fără inimă și demnitate, ca toți străini, gealepi armeni și evrei, pripășitul după la Diiu şi Belgrad, cari își priimise până în-tr-o para de la răposatul tot dreptul lor, dar pe care lăcomia îi îndemnase să fie necinstiți. Aceste lepădături ale țărilor megiașe cutezară să jure, după moartea tatălui lui Răducu, că n-au priimit nimic de la bătrân și să ceară de la fiu a doua plată. Radu Jianu, de și era destul de mare ca să învârtească un comerciu ca al tatălui său cu pricepere și iscusință, fiind pe vremea robiei o-cupat cu învățătura, și ne apucând încă să fie inițiat de bătrân în secretele daraverilor comerciu-lui său, nu putu să distingă datoriile bune de cele mincinoase, nici să recunoască pe debitori răi de plată și neomenoși dintre cei cinstiți.

Văzându-se împresurat de atâta leotă de creditori, Radu care împlinise 35 de ani la moartea tatălui său, nu-și perdu cumpătul, ci din contră se ridică la înălțimea situațiunei ceru termene de plată creditorilor, și, după ce dobândi cu chiu cu vai răgaz de la toți, începu să vândă fără grabă, adică cu preț bun. marile aprovizionări făcute de tatăl său și, cu banii prinși din ele, începu să plătească, mai întâi pe cei mici adică pe cei săraci, şi după aceia pe străini, lăsând mai la urmă pe boerii și pe negustorii pănJnteni cari se arătau mai îngăduitori.

După ce achită toate datoriile, Radu se puse cu o activitate fără preget pe lucru, adică continua d-ași cultiva pământurile și d-a învârti comerciu de strângător de bucate și, din câștigul ce putu agonisi, urmâ d-a plăti într-una pe datornicii ce rămăsese mai în urmă, fără a înstrăina din pământurile moștenite de la părinți, alt-ceva de cât numai câți-va munți isolați și câte-va curele de moșie de mică însemnătate. Cu banii prinși pe acele moșii el plăti mai cu seamă datoriile ce făcuse dânsul ca să des robească pe părinții și pe fratele său Iancu din robia turcească; însă când să zică: Doamne ajută, atunci își aprinse mai rău pae în cap și intra într-o vâltoare de procese, în care se sbătu.'el și urmașii lui, aproape 30 de ani.

In anul în care plăti ultimilc datorii ale tatălui său, veni în vârstă legiuită fratele său Iancu. Acesta care nu era vestitul haiduc, ci unchiul lui, de îndată ce ajunse în vârstă, se grăbi d-a cere fratelui său partea sa de moștenire. Radu priimi bucuros și numai de cât scoase la iveală catastifele și tă-gârța de zapise și lițuiți. Fratele său priimi drept bune toate condeele din catastișe, ca drept cheltuite, și luâ asupra sa partea ce i se cuvenea din datoriile tatălui său și descărca pe fratele său de sumele ce a plătit pentru exoflisirea lor. Dar, când fu vorba să. ție în seamă și plata datoriei de 1730 lei, contractată pentru a da Turcilor gloaba desivbirei. atunci Iancu își schimbă părerea și nu viu cu nici un preț să o ție în seamă și să recunoască ca burtă vânzarea munților și curelelor de moșie, pretinzând cum că acele zapise de datorie erau subscrise de el, adică de fratele său, iar nu de răposatul lor părinte, prin urmare îl privea numai pe el.

In deșert Radu se încercă să-i explice c-a subscris el zapisele, liind că dânsul fusese trimis de către Turci ca să facă rost de bani, pe când el, Iancu, împreună cu muma și tatăl lor, erau ținuți la popreală; în desert bătrânul episcop Clement, care se restabilise pe tronul episcopal, încredința pe Iancu Jianu că Radu grăia adevărul; în deșert afirma prin jurământ chiar bătrâna lor mumă, cum că tot ce spunea fratele său era sfântul a-devăr, căci nu fu chip să înduplece pe Iancu d-a considera ca bine cheltuită suma de 1730 lei, nici d-a recunoaște ca bine vândute făstoaicele de moșii, de și însuși el fusese robit de Turci și desrobit cu acei bani.

El cerea într-una făstoaicele de moșii sau valoarea lor, și nu vrea să știe de cei 1730 de lei. Neputându-se să se înțeleagă, la urma urmelor, a-lergâ la judecată și ceru fratelui său să-i dea: sau moșiele vândute în ființă, sau în locul lor o sumă de bani întreit mai mare de cât făceau acele sfericele. Judecățile chiar azi țin cât lumea și pământul și nu se sfârșesc în șiruri de ani, necum p-atunci când domnea în toată prosperitatea sa erra străgănirilor și a venalităței!

Condica lui Caragea încă nu se pusese în aplicare și nici nu se alcătuise, căci loan Caragea încă nu se suise pe tron; pe atunci încă nu se pusese în vigoare nici măcar condica lui Ipsilante, și domnea încă marea condică a obiceiurilor pământului, obiceiuri adunate în colecția de legiuri a lui Matei Basarab, comentate și mult alterate de către is-cusițiidiaci fanarioți. Pe atunci judecățile țineau cu zecimile de ani și se judecau de generațiuni întregi de cileni și cinovnici; dar cu toții, de la diacul cel mai inferior și până la mădularele divanului judecătoresc de șeapte și chiar până la obștea celor 12 boeri veliți, precum și a mădularelor înnaltului divan domnesc, nu se urneau din loc de cât numai prin bani. Ei dau dreptatea, nu acelora ce o aveau, ci mai cu seamă acelora ce dau mai multe rușfeturi. Vai de acela ce nu vrea sau nu putea să dea! el era mai dinainte condamnat.

Pe vremea Fanarioților se mai amesteca un nou factor la distribuirea dreptăței, adică înrîu-rirea politică. Acei ce erau reputați ca urători sau prigonitori ai Grecilor, acei ce dedeau dovezi că nu prea sufereau bucuroși jugul Fanarioților, și mai ales cei de peste Olt, cari fusese, pe drept ori pe nedrept, cu cuvânt sau fără cuvânt, acuzați cum că ar iî simpatisat cu Austriaci și ar ti fost bucuroși să mai dăinuiască încă în Oltenia domnia Nemțească, aceia erau mai mult ea ori care prigoniți și zădărîți de șicanele și asupririle celor însărcinați cu împărțirea dreptăței, de și între judecători nu erau numai Greci. Acei nenorociți m au amenințați să piarză pricinile cele mai drepte.

Radu Jianu era unul din numărul acelora cari nu avea ochi buni înaintea Grecilor. Pe drept sau pe nedrept, toată leota veneticilor cotropitori vedeau în el pe unul din cei mai aprigi inamici ai Fanarioților și pe unul din dușmani cei maiholărîți ai domniei de fapt a liftei din Fanar. El, dar. când se. înfățișa înaintea justiției, cu toate zdrobitoarele probe și mărturii ce înfățișea înaintea divanului judecătoresc, nu dobândea dreptatea ce a-vea, ci, neputând fi ras așa dintr-o dată, era a-mânat din zi în zi, tărăgănit și dus de la Ana-tei Caiafa, de la divan la divan, de la Caracal la Râmnicul Vâlcei și d-acolo la Craiova. Sărmanul de el! era plimbat din loc în loc, sub cuvânt că ar fi fost de trebuință să se facă constatări la fața locului, numai și numai ca să calicească pe împricinat, cheltuind mereu, și tot de o dată să se piardă urma zdrobitoarelor mărturii ce a-vea, prin moartea martorilor, sau prin alte accidente stergătoare de dovezi.

Când fu pusă în aplicare codica lui Ipsilante, în anul 1775, judecata lui Radu Jianu cu fratele său apucase să se trimeată spre înfățișare la Divanul Domnesc, dar Vodă Ipsilante, crezând că făcea bine, retrimise pricina ca să se judece din nou de către noul Divan. Dintr-această cauză noi amânări,' noi străgăniri și noi cheltueli; ast-fel și-a petrecut bietul Radu o viață întreagă, alergând din judecăți în judecăți și încurcându-se din ce în ce mai rău în mreaja unui dedal de formalități de procedură, una mai machiavelică ca alta, până ce ajunse cu judecata înaintea divanului domnesc, așteptând de la dânsul anafo-raua definitivă bună sau rea. Ajungând la acel stadiu, tocmai când să zică Doamne ajută că a scăpat, căci la urma urmelor isbutise să smulgă de la boerii veliți o anafora favorabilă, se pomeni că Vodă Nicolae Caragea, care înlocui pe dreptul Ipsilante, în loc să întărească hotărîrea definitivă, anula toată procedura urmată până atunci și trimise pe potrivnici iarăși la primele instanțe, ca să se judece din nou, nu după obiceiul pământului cum se judecase până atunci, ci după pravila decretată de predecesorul său, de și acea pra-”vilă prevedea ca pricinile dinainte de; promulgarea acelei legi să se judece după vechiul obiceiu.

Radu Jianu, aflând această știre, fu coprins de așea de mare amărăciune și scârbă, în cât căzu la pat greu bolnav. Zăcu el multă vreme, dar nu muri, ci merse înainte cu cârcota de judecată și, după ce se însănătoși, se duse d-a dreptul la Ca-ragea Vodă, căzu în genuche la picioarele sale și-i ceru cu gură mare să-i facă dreptate și să precurme o dată un proces atât de îndelungat. Caragea îi făcu pe voe, aduse pricina de judecată înaintea divanului, și divanul rosti anaforaua cea mult așteptată, pe care Vodă se grăbi a o întări, dar ce surprinză și ce decepțiune pe bietul împricinat!

In sfârșit, la urma urmelor, sfânta dreptate fu îngenuchiată, nedreptatea eși triumfătoare, Răducu fu ras fără speranțe de îndreptare și condamnat să întoarcă lui Iancu valoarea curelelor vândute, împreună cu venitul lor de la vânzare și până la plata banilor, în urma unei prețuiri ce se va face de 12 boeri veliți, plus pravilnica dobândă

Răducu Jianu a fost un om foarte prigonit de noroc, dar un om tare și răbdător; el îndurase cu bărbăție toate străgănirile unei judecăți costisitoare, care durară mai bine de 30 de ani, che-tui în judecăți tot venitul moșielor sale, pentru a suporta grelele cheltueli de judecată, dar, cu toate acestea, chiar după ce perdu definitiv procesul, nu se descuragiâ, nici nu căzu la pat doborât de povara atâtor emoțiuni zdrobitoare, ci îndură toti cu bărbăție și inimă bună, întocmai ca în timpuri normale, și de bolnăvit nu se îmbolnăvi, și fireasca sa dispoziție nu perdu. Om vesel și chefliu a fost el în viața lui, om vesel și chefliu a rămas pănă la moarte. FJ s-a născut pe la anul 1818, prin urmare, când cu robirea tatălui său, a avut numai vre-o 17 ani, și după toate probabilitățile a trăit peste 84 de ani, căci Iancu Jianu haiducu, când a rămas orfan de tată n-a avut mai mult de 15 ani, și în anul 1815 abia împlinise 30 de ani, prin urmare a fost născut pe la anul 1784.

Procesul l-a perdut pe vremea lui Nicolae Cara-gea, adică cam pe la anul 1782, și flind-că a fost executat de fratele său cu mumbașiri (portărei)

Reîntortându-se în casa părintească după a-venturele sale amoroase și hoinăritul său prin munți și păduri, care durară aproape doi ani. Iancu se apucă tot de viața ce dusese în copilăria sa. adică tot de vânătoare, în tovărășie cu credinciosul său rob Alexe, fără să întâmpine vre-o împotrivire sau măcar o observațiune din partea mumei sale care, îndemnată fiind de oarba iubire ce simțea pentru fiul său cel mai mic, îl lăsâ de capul său. stăpân pe timpul de zi și de noapte, ca să facă ce-o vrea și să urineze fireștile sale înclinări.

Aceste înclinări l-a făcut să fugă de lumea orașelor, de camarazi de aceiași vârstă și poziție socială ca el, de ori-ce relațiuni cu clasa bo-erească, și mai ales cu femeile și fetele din lumea sa, și să trăiască într-o singurătate sălbatecă, departe de lume, departe de oameni, departe de societate. In schimb iubea pe țărani, cu care se învățase să trăiască, și al căror port îl purta de preferință de când cu aventura sa amoroasă cu Stăncuța; de atunci încoa îi era drag să fie în contact cu sătenii și simțea pentru ei o simpatie vădită; pe fetele, surorile și nevestele țăranilor însă de la pățitania sa cu coțușea de Stăncuță nu mai le iubea și fugea cu oroare vădită de bolile, petrecerile contactul cu ele.

Aceiași lipsă de afecțiune ce el simțea pentru fii de boeri de seama sa, simțea și pentru frați, săi mai mari, mai cu seamă pentru Amzache care, la rândul său, a simțit pentru el o repulsi-une vădită chiar din copilăria lui, pentru că gusturile și plăcerile lui era în contrast vădit cu gusturile și cu plăcerile fratelui său mai mare. El iubea pe plugari pe când Amzache îi ura de moarte, de și făcea plugărie; el îi apăra, pe când fratele său îi prigonea; el purta mai în fie care zi eu drag frumosul costum românesc, pe când Am-zache îl ura și purta numai costumul turcesc ce purtau boeri mari și mici din vremea sa. Această antipatie reciprocă se transformă cu timpul în-tr-o răceală și indiferență vădită, iar răceala în-tr-o ură surdă, într-o adevărată dușmănie. Aceiași răceală începu să simță și Dumitrache pentru Iancu; acesta îl mustra, adesea cu asprime, mai ales pentru că prea da nas mocârțanilor de țărani purtăndu-se cu ei prea pe picior de egalitate. Cel ce se purta mai aspru și mai arogant cu Iancu era tot Amzache, care era din fire om san-chiu și supărăcios. El venea foarte rar la Drăgășani ca să vadă pe mama sa, dar de câte ori venea, nu se sfia d-a spune în auzul tuturor că fratele său mai mic s-a născut pentru nenorocirea întregei sale familii, și d-al împroșca cu ascuțișul sarcasmelor sale înțepătoare. Dumitrașcu fratele său d-al doilea venea ce-va mai des ca, să vadă pe mama sa; el nu mergea cu ura prea departe, dar totuși nu se purta mai bine cu Iancu; el îl privea cu dispreț, îl Irata cu semeție de sus și-l batjocorea ca cum nu i-ar fi fost frate bun. Numai Nicolache fratele său d-al treilea, care de ordinar sta în Sibiu și une ori chiar la Viena, și numai câte odată venea ca mosafîr la Caracal, și din când în când da o raită până la Drăgășani, spre a sta câte o săptămână împreună cu mama sa, numai el se purta cu bietul Iancu ceva mai omenește, mai frățește, și, cu toate că era mai mare de cât el numai cu șapte ani, îl trata aproape ca un părinte. Când se întâlneau Nicolache vorbea lui Iancu tot ca un frate mai mare, adică tot mustrându-l și dojenindu-l pentru fireasca sa sălbăticie, dar cu oare-care blândețe, cu multă bunătate și cu vocea blajină a unui povă-țuitor care îi vrea binele. Din nenorocire pentru eroul nostru, acest frate vizita foarte rar casa mamei sale și petrecea cea mai mare parte a vieței sale în streinătate.

Mihalache care era mai mare ca Iancu numai cu trei ani, și care își petrecuse anii copilăriei împreună cu el, fu mai prietenos de cât toți cu fratele său mai mic și se purtâ cu el ca un adevărat frate; din nenorocire pentru viitorul haiduc, acest frate care era mai iubit ca toți de către el, în momentul cel critic al crizei, care a dispus de viitorul său, lipsia din țară; de cât-va timp el plecase la Viena spre a se desăvârși în studii înalte. Dânsul fiind ocupat cu învățătura, n-avea timp ca să scrie mamei sale spre a o informa de sănătatea lui sau s-o întrebe de sănătate, ne cum să mai întreție cu Iancu vre-o corespondență, cu toate că se iubise mâiînull de cât cei-l-alți, cât timp trăise împreună.

Când e vorba despre Scrdarul Stanică unchiul și epitropul lor. din descrierea ce am făcut mai sus despre viața și firea sa. știm ce poamă de om era. Puțin îi păsa lui de copii vărului său și de apucăturile lor: el se ocupa numai cu îngâm-fata sa persoană și de bunul său traiu, mai a-les de când fusese înălțat la rang și devenise paharnic. El se mărginea numai în îndeplinirea sar-cinei ce ’i impusese judecătoria, adică d-a arenda moșiele orfanilor și d-a aduce de două ori pe an câștiurile acelor moşii la Drăgășiani și d-a le da în mâna verei sale Stanca. Cât despre fratele său Ghiță, el nici nu știa daca a avut vărul său Răducu vre-un copil și ce s-a făcut cu el.

Față cu această stare de lucruri, văzându-se urinării d-atâta ură, d-atâta dispreț și d-atâta indiferență, ce putea să facă și să învețe un tânăr de 21 de ani abia eșit din anii copilăriei, mai cu seamă un tânăr care din fire era rebel ori cărei disciplină și aproape sălbatec, care avusese și avea încă ca mentor pe un adevărat sălbatec, pe Alexe? In mod firesc s-a întâmplat aceia ce trebuia să se întâmple; robul care l-a luat de la pieptul mamei sale de îndată ce ea l-a înțărcat, și l-a dădăcit până ce l-a făcut băiat mare, a devenit dascălul său pentru exercițiuri-le sale corporale și mentorul care îi călăuzea pașii prin hățişurile codrilor vecini, în care-i plăcea să-și petreacă vremea mai mult de cât în casa părintească; el deveni tovarășiul vieței sale singuratice. Vânătoarea fu marele pretext al lip-sei sale de acasă, a traiului său mai mult în pădure și al prelungitelor sale petreceri peste munți și văi, peste dealuri și câmpii, printre colți și râpe, și mumă-sa nu putu să-l îndărăgneze d-a urma această înclinare, căci ea era o petrecere în adevăr boerească, și fiul sau era fiu de boer.

Pentru ca să fie un bun vânător, Alexe a învățat pe elevul său să încalece calul cel mai nărăvaș în în fuga lui cea mai nebună, să înstruneze armăsarul cel mai sălbatec aproape într-o clipă, să mânuiască tot felul de arme cu măestria u-nui profesor de scrimă și să tragă la țintă până ce reuși să împuște la sigur păsărică din zbor. Pentru a-și satisface această înclinare, Iancu peste un an după înturnarea sa, a reușit șă înduplece pe mama sa, să-i dea în grija sa și a lui Alexe via ei de d-asupra Drăgășanilor, și a stabili acolo o mică casă de vânătoare pentru el și robul lui, transformând în locuință vânătoreas-că foișorul de d-asupra cramei acelei vii. Acolo sălbatecul fiu al sălbăticiei a învățat pe elevul său să se desăvârșeăscă în deprinderile cu care se obicinuise de mic copil, să se familiariseze cu trudele traiului la aer liber, și să-l învețe a dor-mi mai multe zile d-a rândul pe pământul gol și sub cerul liber. Mulțumită acestor deprinderi el reuși în cele din urmă să nu mai simță asprimea gerului, arșița soarelui, frigul nopților de toamnă, umezeala pământului udat de ploae și chiar ploaia cea mai răpăitoare și viscolul cel mai furios ce ar fi căzut peste corpul său, chiar când n-ar fi fost gros îmbrăcat. In cele din urmă el putu să doarmă noaptea fără nici un acoperământ mai multe săptămâni d-a rândul, fie în mijlocul câmpiei, fie sub adăpostul porumbiștelor, fie sub stu-fișul pădurilor, culcat pe pământul gol și fără să fie învelit cu alt-ceva de cât cu o ipingea, și să mănînce ori ce s-ar fi găsit: pâine uscată, mămăligă mucedă, slănină râncedă, pastrama uscată, brânză învechită, pește sărat de cea mai ordinară calitate, ceapă, usturoi și chiar rădăcini de burueni, cu cea mai mare poftă și fără să i se strice stomacul, ca ori-ce fecior de țăran sărac. Când mânca mai bine, mânca atunci când îi gătea Alese, care era de ordinar bucătarul său în timp de vânătoare, adică în tot timpul verei.

Această viață îl sili să părăsească hainele de fiu de boer și să se îmbrace în haine țărănești, care erau mai potrivite de traiul sub cerul liber, și, fiind mereu pe drumuri dupâ vânat, avu prilejul să intre în contact cu țăranii, să le afle păsurile, să le cunoască firea și să prinză simpatie pentru acest, neam atât de vrednic de cel mai viu interes și atâta de mult prigonit de cârmui-torii acestei țări. In cele din urmă el începu a-i iubi, a se interesa de soarta lor, a îmbrățișa cauza lor, a se indentifica cu ei și a le lua apărarea cu cea mai mare căldură. Asemenea sentimente, o ast-fel de viață și niște ast-fel de deprinderi contribuită ca cu timpul Iancu să se trans-forme din boer în adevărat țăran, să capete o forță musculară extraordinar de mare, o sănătate de fier și o neînvinsă înclinare spre viața de vânător, ast-fel că peste scurt timp, mai în-nainte d-a împlini 21 de ani, dobândi reputația de cel mai bun vânător din Oltenia.

După ce fu numit Ispravnic de Gorj, și fu ne-voit să se strămute în Târgul Jiului, sub domnia lui Constantin Vodă Ipsilante, adică la 1805, Stănuță Jianu fu silit să renunțe la epitropia copiilor vărului său Răducu, cu toate că Iancu în-tr-acel an abia împlinise 20 de ani, iar Ancuța n-avea nici 15, prin urmare amândoi erau încă nevârstnici. Plecând la Târgul Jiului, el dădu socoteală despre avutul și starea succesiunei în mâinile lui Amzache și Dumitrache, frații mai mari ai lui Iancu, și aceștia o luară și o împărțiră pe din două între ei, fără a spune ce-va mamei lor. Cu acea ocazie lacomii frați bășcălui-ră părțile lui Nicolache și a lui Mihalache, care, fiind vârstnici, își luâ fie care partea sa și o a-rendară la cine găsiră ei cu cale; iar părțile cuvenite lui Iancu şi Ancuței, cari încă nu deveniseră majori, fură cotropite și luate cu japca, fără măcar să le facă cunoscut. După ce comise acest act de nedreptate, ei se mărginiră a da ce-va mamei lor, atât cât să nu moară de foame pe fie-care an, iar fraților lor nici o lăscae. Ian-cu, de și băiat mare și în ilichie d-a judeca și d-a aprecia nedreptatea ce i se făcea, se lăsă să fie jefuit fără a protesta, și se mulțumi a lua în deplină stăpânire numai patru răzoare din via părintească de la Fălcoiu, precum și via cunos-cută mai mult sub numele de Via cu foișorul, care era situată pe un deal izolat și cât se poate de sălbatec din preajma Drăgășianilor și din a-propierea monastirei Govora. Această vie îi fusese dăruită de mumă-sa încă de când s-a instalat în ea, și cu toate că ea era o paragină necultivată, Iancu o iubea și petrecea cu drag într-însa, pentru că de la ea putea merge până în vârfurile Carpaților, prin coamele dealurilor ce-și dau mâna cu munți Builei ce umbresc monastirile Bistrița, Arnota și Horez, și se întinde lâ dreapta până la Olănești și Frăsinei și la stânga până la Po-lovraci.

Această viață mereu sub aer liber, acest trai rudimentar în mijlocul naturei, și această petrecere mereu cu arma în mână și într-una în luptă cu dobitoacele sălbatice, contribuiră foarte mult de a pregăti pe eroul nostru pentru viitoarea sa viață de voinic, de a-l face păunașiu de codru, și d-a-l transforma din boer în haiduc.

Vremea trecea, vârsta eroului nostru creștea, evenimentele ce se scurgeau împreună cu vremea produceau în societate o transformare extraordinară, dar cu toate acestea Iancu Jianu nu se schimba nici la fire, nici la traiu, nici la obiceiuri și nici la port, ci devenea din zi în zi un vânător din ce în ce mai passionat și într-același timp un misantrop din ce în ce mai sălbatec. Incetul cu încetul începu să nu mai iubească omenirea, mai cu seamă pe orășeni, să fugă de contactul cu dânsa, să urască întrunirile sociale și familare ale boerilor și să prefere numai pe țărani. Mai târziu începu să iubească mai numai animalele, și în cele din urmă să prefere chiar contactul cu fiarele sălbatice ca să scape de contactul cu oamenii. Cu toate acestea nu încetă d-a iubi pe țărani, d-a căula contactul cu ei, d-a sta la sfat cu ei, d-a asculta povestirea păsurilor, suferințelor și nevoilor lor și d-a culege dorințele lor, speranțele lor năzuințele lor care, daca s-ar fi reali-zat vre o dată, i-ar fi scăpat după părerea lor de toate suferințele ce îndurau. Iubea Iancu pe țărani pentru că societatea din vremea sa, boe-rii propietari de moșii și chiar organele autorităților de atunci, socoteau pe țăran ca pe o vită de muncă, bună numai să poarte jugul sau hamul și să muncească pănă ce va cădea la pământ doborât de trudă și de oboseală, iar nu ca pe o ființă cuvântătoare, ca pe un egal al lor. Boerii învârstiți tratau pe sătean ca pe o vită, iar el, un tânăr încă ne ispitit într-ale tainelor omenești, considera pe țăran ca pe un om ca toți oamenii, ca pe unicul om cu care ar fi putut să se înțeleagă el era poate unica ființă omenească clin vremea sa, care ar fi dorit ca acea vită cuvântătoare ce poartă numele de țăran, să se transforme în om ca toți oamenii, redându-i-se drepturile ce ’i fusese hrăpite.

Pentru ca să fie mai în contact cu țăranii, cărora vrea să le ia apărarea, precum și cu fiarele de pradă ce vrea să vâneze, Iancu își strămutase domiciliul în mod dennitiv în Via cu foișorul și transformase crama ei într-o adevărată casă de vânătoare, sau mai drept vorbind într-o mică citadelă, întărită conform tuturor regulilor tip îm tărire dintr-acea epocă. Pentru ce? poate că nici el n-ar fi putut să răspundă în anul 1806, mai înainte d-a reîncepe răsboiul dintre Ruși și Turci, care începu în toamna acelui ari și dura până în vara anului 1812. Acest mic bastion îi servi mai târziu drept refugiu sigur și loc bun de apărare în contra Muscalilor și Cazacilor, și nu o dată ci în mai multe rânduri. In timpul ocupați-unei Rusești, care nu dura mai puțin de șease ani, spre cea mai mare disperare a țăranilor ro-mâni, precum vom vedea mai la vale.

Mutându-se de la Drăgășani la Foișior, spre cea mai mare nemulțumire a maicei sale, el fu nevoit a nesocoti toate lacrimile și rugăciunile ei și ale surorei sale Ancuța, dar plecând, Iancu nu și-a mutat la vie și lucrurile ce mobilau iata-cul său de la Drăgășani, ci l-a lăsat ast-fel cum fusese, și venea regulat o dată pe lună ca să petreacă două trei zile în casa părintească împreună cu mama sa care, precum știm, îl iubea cu passiune și pe care el o iubea mai mult de cât ori pe cine pe pământ; venea și pentru a vedea pe sora sa care asemenea îl iubea cu foc și pe care el o iubea cu o dragoste învăpăiată. Cu atâta se alesese și el, desmoșteni-tul din averea părintească. Mama sa, jupâneasa Stanca, și sora sa Ancuța îl răsplăteau cu prisos de toate amărăciunile ce îndura de la frații săi mai mari, și-l făceau să uite toate necazurile și supărările ce-i cauzau acele amărăciuni, pentru că ele îl iubeau din tot sufletul. îl iubeau cu patimă, îl iubeau pe cât se poate iubi pe pământ, căci de ordinar femeile simt o vie simpatie și o iubire caldă pentru o ființă prigonită sau nedreptățită de alții.

Erau frumoase și pline de dulceață întâlnirile lunare dintre cei despărțiți. căci unii pe alții se iubeau ca lumina ochilor, unii și alți așteptau cu nerăbdare momentul revederei și unii și alții se strângeau la piept cu transport când se revedeam Evident jupâneasa Stanca și cu Ancuța im beau pe Iancu mai mult de cât pe cei doi frați mai mari ai lui, care se găseau la țară și care le vizitau foarte rar, abia din Joi îh Paști, când își aduceau aminte că au pe pământ o mamă și o soră, sau când se milostiveau ca să le a-ducă câte-va zecimi de taleri, din venitul marei lor averi, cât să nu moară de foame, și atunci potriveau lucrurile ca să stea numai câte-va ore sub acoperământul casei mamei lor.

Mai ales Aricuța care nu fusese răsfățată cu mângâeri din partea fraților ei mai mari, dar fusese în tot d-auna mustrată, dojenită și chiar persicată cu asprime de Amzică și de Dumitrache, pentru ori-ce mică greșeală ce făcea ca un copil, văzând că Iancu, nu numai că n-o certa, dar o mângâia și o consola, stergându-i lacrimile cu năframa sa și cu sărutări calde, simțea pentru el o dragoste nețărmuită. Îl iubea biata copilă, pentru că ori de câte ori o vedea îi vorbea cu blândețe, îi n tezea părul capului cu afecțiune și bunătate și ’i zicea numai vorbe bune și plăcute. Pentru toate aceste fapte generoase din partea fratelui său, ne având alt ce să-i dea drept recunoștință, ea îl răsplătea prin o iubirea nemăr-ginită. Îl iubea iarăși pentru că și ea, ca și el avea o fire ce se asemăna până la oare-care punct, o înclinare spre meditațiuni poetice și visătoare, pentru că iubea și ea ca și el cu pasiune natura, cu deosebire numai că ea, fiind fe-mee, nu iubea natura sălbatecă a munților sau a codrului, ci p-a grădiniței sale plină cu flori mirositoare, pe care o transformase într-un adevărat paradis, cultivând-o cu cea mai mare în-grijire, cu cel mai ales gust și cu o adevărată passiune, ea singură singurică că mânușițele ei.

Timpul vine, timpul se scurge, timpul trece, viața copilului se schimbă în viață de tânăr, și a tânărului în viață de bărbat, apoi în viață de om mator și în fine vine căruntețele, slăbiciunile, bătrânețea, neputința, moartea, căci așea sunt legile naturei, așea a fost lumea de când s-a pomenit, așea e și așea va ti lumea cât va fi pământul; ea e ca o roată ce mereu se învârtește: sue pe unii, scoboară pe alții și lasă pe drum în urmă-i pe mulți ca să nu se mai ridice nici o dată!

Vremea trecea și împreună cu ea Iancu creștea, se mărea, până când din copil se transformase într-un tânăr cbipeșiu și voinic, dar, de și timpul trecea, el nu înceta de ași petrece viața în monotonie, în foișiorul viei sale și d-a cutre-era pădurile alergând după vânat. Trecând vremea și trăind mereu în mijlocul naturei, el crescu ca și natura, în mod firesc și armonios, plin de vigoare și de sănătate. N-a crescut înalt, nici svelt, ci de statură de mijloc, cam bondoc și bine legat, dar cu forme proporționale, cu trăsuri nu tocmai frumoase dar plăcute, cu chica lungă, ondulată și abondentă, cu mijlocul nu prea tras prin inel, dar în proporții armonioase cu restul corpului, cu buzele rumene și cam lăticele, cu buza de jos mai lată ca cea de sus, cu mustața neagră subțirică și frumos răsucită d-asupra unei guri potrivite. cu bărbia tot d-auna rasă și frumos ră-tunjită, cu un cap proporțional, sprijinit pe un gât puternic și plin de nervi viguroși. cu o frunte lată, netedă și senină, în sfârșit un întreg' bine armonizat, ursit să fure mințile fetelor și-nevestelor șr tot de o dată să bage groază în dușmăni.

Nu era frumos, dar era atracțios, era făcut de natură tocmai astfel cum putea să dobândească succese pe lângă femei, și cu toate acestea el nu mai iubea femeile de când a fost trădat de cotușa de Stăncuța, nu ’i plăcea să fie în contact cu ele, fugea d-a se întâlni cu dânsele și nu iubea din tot sexul femeesc pe nimeni afară de cât pe mama și pe sora sa. Timpul trecea, el creștea, atinsese vârsta când tânărul, într-un mod firesc și nesilit de nimeni, începea să fie atras spre femei, deja împlinise 22 de ani, ba chiar îi și trecuse, și cu toate acestea el nici nu se gândea d-ași părăsi singurătatea, spre a se apropia de-sate sau de orașe, pe unde se adunau fetele și-nevestele, în zilele de Duminică ori de sărbătoare la joc, ca măcar să privească cum jucau ele brâu-lețul și cum în joc le săltau piepturile împreună cu sălbile, de făceau să furnice sângele în trup de voinic. Patima dragostei prea de vreme încolțise în inima sa, și prea curând se ofilise și se-uscase, astfel că, din cauza acestui putrigai, nu se găsea în pieptul său nici măcar un locșor în. care să se sălășluiască o dragoste nouă.

In locul patimei iubirei încolțise în inima sa o altă patimă cu mult mai mare, mai îmvăpăiată, mai arzătoare și mai primejdioasă, patimă care încetul cu încetul se făcuse stăpână peste întreaga sa ființă. Acea patimă era passiunea iubirei. de țară, dragostea cea mai înflăcărată pentru neamul său și afecțiunea cea mai vie pentru țăran_ împreună cu vremea se perindase în Principatele Române multe evenimente trecuse, multe domnii și cu ele se săvârșise multe fapte mai mult rele de cât bune, care adusese poporul Român în starea cea mai de plâns. Se dusese domnia lui Cos-tache Ipsilante în Țara Românească și a lui Alexandru Moruzi în Moldova, care ținuse de la 1802 și până lla 1806; după ea venise crudul și lungul răsboi dintre Ruși și Turci, care fură de la 1806 și până la 1812, și care fusese mai funest Românilor de cât Turcilor prin lungimea sa și greutățile ce el impusese populațiunei sărace. Acest Război funest a adus cu el în Principate calamitățile cele mai funeste, greutățile cele mai mari, epidemiile și epizotiile cele mai ucigătoare, foametea cea mai derăpănătoare și mizeria în toată grozăvia sa.

Pe când răsboiul Ruso-turc era mai în toiul, lui, și prăpădul ce căzuse peste Români în cel mai teribil apogeu, atunci Iancu Jianu deschise ochii în lume ca omul cu deplină judecată, începuse să priceapă mizeriile ce se desfășurau în jiurul său, începuse să simță usturimea suferindelor celor mari ce ele produceau, devenise major, împlinise vârsta de 21 de ani, începuse să devie stăpân peste gândul și faptele sale, ajunsese în tine în ilichie, tocmai în vremea în care războiul era mai în floare, mai crâncen și mai distrugător neamului Românesc.

Vedea cu ochii și cu sufletul îndurerat cum cetele de Cazaci luau pe tineri cei mai voinici, și mai în, floarea vârstei din bătăturele lor, cu care, cu boi, cu producte, ci tot ce aveau pe fața pământului mai hun și mai prețios, și-i duceau nu se știa unde, ca să care nu se știa de unde și în ce loc: previziuni rusești, malerialuri rusești, projectile rusești, și ca să se întoarcă Dumnezeu știe când și cum, mai adesea fără vite și fără de care. Mai adesea ori acești tineri se înturnau schimbați în bătrâni ofiliți și obosiți până la istovire, și nu a rare ori nu se mai reîntumau nici o dată. Intr-acest timp rămâneau acasă în sat numai nevestele, felele, copii, părinții bătrâni, frați și surori mici, adică numai guri de hrănit peritoare de foame și fără de nici un ajutor!

Intr-acea vreme de foc și de jale nici un Ro-mân nu putea să stea împietrit și nepăsător față de nenorocirile ce cădeau ca grindina peste capul bieților Români; chiar piatră d-ar fi fost s-ar fi însutlețit, s-ar fi mișcat și ar fi dobândit viață, spre a contribui împreună cu cei vii la punerea unui hotar la atâtea calamități. Ele contribuiră foarte mult ca să deștepte sufletele amorțite ale boerilor Români și să înceapă a se auzi în țara Românească, și mai ales în Oltenia, printre po-pulațiunea pământeană un murmur surd care semăna foarte mult cu depărtatul muget ce scoate leul din largul său piept, când se deșteaptă din tr-un somn lung. Acest muget făcea adesea să se zgudue munții, să se cutremure dealurile, să hă-ulească pădurele, să se înfioreze tot pământul de prin împrejurimi și să tremure de frică veneticii asupritori, dar acele mugete isbucneau din piepturile celor apărați în intervale prea rari, a-veau o durata prea scurtă, și isbucneau în mod prea timid, că nu se găsea între cei cu autoritate față de mulțime un om înzestrat cu darurile și inițiativa unui conducător de mulțime.

Avea de ce să mugească mulțimea poporului Român, avea de ce să răcnească în mod sălbatec massa acelui popor ce din veacuri a fost poporul cel mai apăsat de pe pământ, căci prea era încărcat sărmanul cu lanțuri grele, și prea multe sarcini doborâtoare îi striveau grumajii. Domnia Grecească fusese nesuferită din cauza strâmbătăților și asupririlor; cea Rusească de îndată ce luâ în stăpânire Principatele Române deveni îndoit mai revoltătoare, căci ordinile sale tot prin slușbași Greci se aduceau la îndeplinire. Jaful Zabieților Turci fusese nesuferit, dar al Cazacilor muscălești cari înlocuise pe Turci, devenise îngrozitor, căci el nu mai avea nici un frâu. Funcționarii stăpânirei românești, în majoritate Greci, dându-și mâna cu funcționarii Ruși, devenise mai jefuitori de cât hoții din pădurea Vlășiei. Nimic și nimeni nu mai rămăsese cruțat: popor, cler, monastiri, boeri pământeni, crisove-liți, mazili, neamuri, poslujnici, scutelnici, birnici, toți cu toți fusese puși la dări grele, toți fierbeau într-o apă, toți gemeau sub jugul cel apăsător al Rușilor nesățioși! A mai suporta un jug așea de greu și așea de abusiv era peste poate chiar pentru omul cel mai răbdător; de aceia începu să se auză acel murmur, care la început fu cât se poate de surd și de sfiicios și care, cu timpul, a-junse să fie cât se poate de puternic și de răsunător.

Aceste murmure la început nu fură de nimeni luate în băgare de seamă: nici de Ruși, nici de Greci, nici de Români, căci de mai multe ori poporul împilat murmurase și chiar mugise, dar nu mersese mai departe, căci popor blând și răbdător ca cel Român n-a existat și nici va exista. De astă-dată însă acele murmure fură rostite într-un chip prea tare și prea detunător, în cât începu să neliniștească pe streini și sâ îmbărbăteze pe Români. Ele dobândiră o însemnătate atât de mare, în cât unul din boerii cei fruntași, cari din fire pân-aci fusese cât se poate de prudent, Dumitrașcu Bibescu, îndrăsni a se pune aproape fățiș în capul nemulțumiților și permise murmu-rătorilor să recruteze aderenți, servindu-se cu numele său.

In curând simplele murmure nu se mai găsiră îndestulătoare, ci începu și acțiunea a-și da ființa la iveală. Alai întâiu începu între Olteni iarăși conciliabule secrete, iar consfătuiri la umbra misterului, iar adunări și înțelegeri între nemulțumiți ca în anul 1798; dar, aslă dată capul cel mai inteligent, cel mai activ și cel mai isteț al aceste oculte mișcări; sufletul ei, pot zice creatorul ei, fu feciorul unui simplu clăcașiu din satul Vladi-mir din județul Gorj, un tânăr anume Tudor, feciorul lui Constantin sin Mitrofan, și al Ioanei, amândoi locuitori în satul Vladimir. Acest fecior de țăran, care de mica sa copilărie dăduse dovezi că avea să ajungă ce-va de capul lui, căci, ca nici unul din semenii lui, învățase carte românească și grecească, mai întâiu la popa Pârvu Cruhonil din satul Vladimir și apoi de la dascălul Lupu din Craiova, și prin vrednicia sa, prin, iscusința sa, prin bărbăția și curagiul său, și mai ales prin darul graiului său scurt, franc și tot de o dată convingător, avu darul d-a goni teama și sfiala din inimele unor ființe crescute în robie și trăite a pururea cu frica în sân, și-i făcu să creadă că ar li fost cu putință Românilor d-a răsturna marele și neînvinsul colos al Fanarioților, spre a pune în locu-i dreptatea, nepărtinirea și domnia pământeană. Capul cel mult așteptat de mas-sa gloatelor se găsise.

Intre cei d-ântâiu care, de îndată ce află că capul cel mult dorit s-a găsit și avusese prilejul să audă cuvintele pline de foc ale lui Tudor, acela ce simți mai întâiu ca toți că inima-i tresaltă și se înflăcăra de sânta iubire de țară, fu amicul și protectorul său, Vasile Moangă, care mai întâiu fu condicar al sămeșiei și apoi ajunse chiar sameș al județului Gorjiu și fruntași între boerii Târgo-jieni. După el veniră pe rând să se înscrie în numărul luptătorilor pentru drepturile strămoșești: vărul său Ioniță Burleanu, amicii săi Gâr-dăreanu și Meculescu; Ioniță Crețescu, căpitan Orleanu, logofătul Radu Miu, Nicolae Zoican, V. Ghelmegeanu, Hărgot, Nicolcescu, Drăghiceanu Sârbu, toți fruntașii boerilor pământeni din județul Gorj și Mehedinți, și mai apoi Ștefan Colum-beanu din Craiova, omul de casă al Bibeștilor, și prin el chiar Dumitrașcu Bibescu împreună cu toți oamenii săi, precum și câți-va tineri din fa-miliele Vârvorenilor, Colibășenilor, Brăiloilor, Obe-denilor, Gollinenilor, Otetelișenilor, Prejbenilor etc Cum vedeți județele Mehedinți, Gorj și Dolj, fură împănate de aprigi apostoli ai noii credințe a mântuirei patriei române de jugul venetic. Numai în județul Romanați și Vâlcea nu se numai ra încă nici un aderent devotat printre fruntașii boerilor pământeni.

Două familii pământene erau mai importante pe atunci într-aceste două județe, adică aceia a Jienilor și aceia a Prijbenilor care se înrudea cu cea d-ântăiu, apoi veneau Brătașenii, Obedenii și Olăneștii. Lor dar se adresară amici lui Tudor spre a-i atrage în partea sa, dar nu reușiră, pentru că toți Jienii, în frunte cu Amza Jianu, erau de mult timp trecuți în partea Grecilor de teamă să nu piarză procesele ce aveau unii cu alții, veri între veri, și Prejbenii nu faceau de cât ceia-ce făceau Jienii. Amza împreună cu fratele său Miha-lache, ne fiind dominați de alt sentiment de cât fie acela al interesului lor personal, refuzară d-a se amesteca în conspirație, de teamă să nu fie și mai aspru nedreptățiți de dreptatea judecătorilor lui Samurcaș. Rămânea numai Iancu.

Precum știm, el locuia mai mult la via sa din preajma Drăgășanilor, sau mai bine în pădure, în companie cu Alexe și cu fiarele sălbatice; conspiratorii însă cari, precum se știe, de nimic nu se temeau, nici se dau la o parte din-aintea ori cărui obstacol, alergară, bătură pădurea în crucisiu și curmezișiu și sfârșiră prin a da peste Iancu și ai spune tot ce aveau ei de spus. Aceia ce ei îi spuse fu bine priimit de el; în inima lui Iancu avu un puternic răsunet cuvintele de patrie și libertate, și vorba răscoală avu în urchile sale un farmec atât de mare, în cât, dacă s-ar fi declarat într-acel minut răsboiul, el ar fi fost cel d-ântâiu care ar fi sburat în contra inamicilor; dar pe atunci terenul însă nu era pregătit; până la desnodământul acțiunei mai era încă un deal și o vale, și cu caracterul lui îmvăpăiat tărăgă-neala, conspirațiunea ascunsă și conciliabulele furișate nu se împăcau.

De la prima dată el refuză neted pe acela ce-i propusese participarea, dar conspiratorii care țineau ca cu ori-ce preț să-i prenumere între ei nu se crezură învinși, ci făcură mai multe cer-cări, chiar desperate, doar o pune mâna pe eh In desperare de cauza ei recurse chiar la Tudor, și, cu toate că nu era între el și Iancu nici un fel de legătură, nici măcar de cunoștință, ne cum de amiciție, viitorul cap al revoluțiunei române-din 1821, viitorul Domn Tudor, veni într-o zi la Via cu foișorul ca să dea ochi cu Iancu Jianu spre a se înțelege.

Vorbele tânărului patriot mișcară foarte mult inima viitorului căpitan de haiduci și topi o bună:parte din coaja de ghiață care părea că-î acope-trea inima; vorbele Vladimirescului subție mult.acea coaje, dar n-o topi cu totul. Jianu era încă tânăr, dar singurătatea în care trăise pân-atunci,.precum și caracterul său tăcut și concentrat, îl Ifăcuse să devie un egoist, ca ori-ce pustnic, și un sălbatec fiu al pădurelor, care cu greu se putea alesbăra de deprinderile sale de sihastru.

— Nu pot, zise el în cele din urmă, să mă îm-pac cu ideia înțelegerilor tainice; nu pot să mă unesc cu oamenii ce fug de lumină, nu pot să dau mână de ajutor unor rnueri fricoase, care nu vor și nici nu pot să lucreze pe față, spra a face să înceteze o dată această stare nenorocită ce pri-mejduește ființa țărei noastre. Daca nu suntem în stare să deschidem ochii celor mari, ca să vadă prăpastia spre care alunecăm pe fie-care zi ce trece, dacă cei mari nu vor, iar noi cei mulți dar mici nu suntem în putere să punem mâna pe arme, și să ne răsboim cu dușmanii țărei și ai neamului nostru, apoi pentru ce oare să ne mai sbatem fără de folos, adunându-ne în taină ca să rostim verbe frumoase dar nefolositoare, și să ne primejduim viețile, care poate ar fi mai folositoare patriei făcând alt-ce-va mai bun? Noi n-avem alte arme de cât jucăriele de copii care ne împodobesc brâurile, care sunt frumoase, dar cu care nu putem să ne răsboim de cât cu iepurii și cu prepelițele; asemenea arme sunt bune numai pentru vânătoare de păsări. Cu Muscalii care.au pielea groasă și sunt mulți nu putem s-o scoatem la cale cu niște hangere tocite, cu niște pistoale ruginite și cu alice de iepuri; Ne trebue pentru ei pusei mai bune, gloanțe mai mari, chiar și tunuri și ghiulele; ne mai trebue încă' brațe mai numeroase de cât au Turcii, spre a dovedi pe Muscali. Ne trebue în sfârșit aceia ce n-avem

— Tu ai dreptate, așea e, răspunse într-un târziu Tudor; dar ce să fac em până în ziua în care vom isbuti să le avem? nu vezi că norodul se prăpădește, țăranul se istovește și săracul a ajuns în cea mai de jos treaptă a ticăloșiei?

— Să răbdam cât om avea pe Ruși în casa noastră, că cu ei n-o putem scoate la cale cu fie ce armă; pe urmă, după ce o pleca, om trăi și om vedea.

— Dar dacă n-or mai pleca?

— Atunci va fi o pedeapsă Dumnezeiască care va cădea peste noi pentru păcatele noastre și care ne va osândi la peire; atunci însă, chiar d-am peri ca țară, nu vom peri ca neam; atunci oștile cotropitoare în chip firesc se vor risipi, du-cându-se cei mulți pe la casele lor, și rămâind aici mai puțini: numai atunci vom putea lucra mai în isichie.

— Dar, măi creștine, crezi că sărăcimea va putea să sufere pâti-atunci? citește frate această hârtie, citește această anafora iscălită de mii repolit. de episcop! și de boerii cei mai fruntași; citește această anafora scrisă de marele logofăt al țărei de sus, sub biciul de foc al vederei atâtor nenorociri care au căzut ca cele șeapte răni ale Egiptului peste norodul românesc; citește această zugrăvire credincioasă a stării de lucruri, care s-a scris sub înră-urirea grozăvielor văzute, și care s-a iscălit de mădularele întregului Divan, începând' cu mitropolitul și episcopii, care Divan se găsește sub pre-ședința unui general rus; citește acest isvod al unor fapte văzute de către mădularele acelui divan, care, de și sub poruncile, streinilor, totuși au avut curagiul și bărbăția să iscălească la 6 Aprilie 1809 o anafora, care e cea mai strajnică învinovățire adusă stăpânirei rusești; citește această anafora ce a fost trimeasă generalului feld-mareșal, Prințul Alexandru Prozorovski, glavnoe comandir al întregei oștiri de la Dunăre, și apoi spune, mai poate ori nu mai poate răbda norodul român?

După ce rosti aceste cuvinte, Tudor scoase din sân o coală de hârtie și o dătu lui Iancu, care desfăcu acea hârlie ce era o copie după a-naforaoa Divanului cu data de mai sus, pe care Iancu o citi din cap până în cap, încelinel și cu băgare de seamă. Iată conținutul acestei anaforale:

Această anafura fusese dată publicităței de către Divan prin slujitorii visteriei, pe sub mână, prin copii ce circulau de la om la om în taină, ast-fel că fu dată în cunoștința tuturor locuitorilor mai de seamă din coprinsul întregului Principat, mai ales a celor din capitalele județelor. O mână discretă dar rămasă necunoscută, făcu să intre un asemenea act și în mâna lui Tudor; de bună seamă acea mână fusese a lui Moangă și prin Tudor în mânele lui Iancu. Ea produse în sufletul Jianului efectul zguduitor așteptat de Tudor, dar acel efect nu fu zgomotos nici intempestiv. După ce citi anaforaoa Divanului, tânărul pustnic, care nu era numai un sihastru urător de lume, ori un mizantrop egpigt, ci mai ales un patriot îmvăpăiat, de îndătă de ’i citi coprinsul, o strânse la loc, o băgâ în-sân și apoi zise:

— Mai nainte d-a-ți răspunde da sau ba, dă-ruește-mi câte-va săptămâni de răsgândire, căci vreau să mă sfătuesc și eu cu oameni mai în vârstă și mai cu cap ca mine, şi răspunsul ce-ți voiu da ți-l voiu aduce eu singur la tine în satul Vladimirești.

— Bine, fie; numai grăbește-te, respunse Tudor, că dacă vei zăbovi prea mult poate nu mai mă vei găsi p-a casă.

— Dar bine unde ai de gând să te duci? întrebă Iancu cu oare-care curiositate.

— Acum nu-ți spuiu; poate că nici nu știu, și nici nu sunt bine hotărât unde am să mă duc; dar peste două săptămâni, daca te vei grăbi să vii, vei aha; atunci îți voiu spune tot adevărul.

— Daca e așea să ne vedem sănătoși peste două săptămâni.

Cu aceste cuvinte se despărțiră cei doi tineri.

ILINCA GOLFINEANCA Șl ANCUȚA JIANU

realizarea scopului dorit. Asemeni și Ancuța bătu din palme de bucurie aflând că Ilencuța amica sa cea mai bună ar priimi bucuros să-i fie cum-nățică. Precum vedeți toți erau de acord pentru ca acest proect de căsătorie să fie transformat în realitate, afară de unul: viitorul ginere. Toți vânătorii erau gata puși la pândă și cu lațurile gata să prinză vânatul, dar ți-ai găsit pe cine să prinzi! Iancu nu era din acel vânat ce se poate prinde cu una cu două!

La invitările repetate ce-i făcuse muma-sa ca să vie s-o vadă ori de țâțe ori știa c-o să vie și Golfinencile, el se grăbea a răspunde că va veni și chiar venea spre a săruta mâna bătrânei, ba chiar lua parte la toate mesele câte se dedeau în timpul zilelor de iarnă, în Onoarea neașteptatelor mosafire, precum și la sindrofiele ce urmau după aceia, dar atâta tot. Ce-va mai mult; adesea lua parte vie la convorbirea dintre tinerele fete, fără să se arate că era posac, și cu acea ocazie dovedea că nu era lipsit de spirit, nici de manieri alese și nici de umor delicat; era glumeț, cârț înțepător și foarte viu, tocmai cum place femeilor, dar mai mult basta! Ilinca, pentru a captiva bunele grații ale acestui tânăr, care părea a fi mult mai bun de cât reputațiunea sa, pe lângă luxul conform cu epoca ce desfășura ori de câte ori venea la Drăgășani, într-adins spre a place lui Iancu, se încerca ori de câte ori se afla la un loc cu el, ca să-l atace cu toate armele inventate de cochetărie; dar, toate încercările sale rămase zadarnice! Nu perdea ocazie de a-l fascina cu căutătura sa cea pătrunzătoare, d-al săgeta cu ascuțișul viersului său cel fermecător și d-a-i ameți capul cu sunetul graiului său celui cap-tivător, dar de geaba toate!

Iancu o lăsa să-și dea la iveală toate tesau-rele talentelor sale, fără a o împiedeca prin vre-o demonstrație ostilă, ba câte o dată o încurtăgea, mai ales să cânte, căci cânta minunat de bine și avea o voce foarte frumoasă; el merse cu în-curagiarea într-acest sens până ce, în cele din urmă, toți crezură cum că sălbatecul ar fi căzut în cursă. Insăși fata a-nceput să crează că a reușit să topească ghiața, să învingă fiara și să-l ademesnicească. Iancu i-a lăsat pe toți să crează tot ce poftiau și merse înainte cu grațiosi-tățile manifestate față de Ilinca, pănă ce o făcu să creadă că ea a învins, că a început să fie iubită de ursul de d-asupra cramei și-a isbutit să miște din loc blocul de granit; dar, după ce ea se destăinui mumei sale și-i spuse râzând că iubea pe Iancu şi el o iubea pe ea, și după ce jupâneasa Mariuța a comunicat vestea cea bunăr jupânesei Stăncuța și a cerut mâna fiului ei Iancu pentru fiica sa, tocmai atunci s-a aflat adevărul adevărat. Jupâneasa Stanca, care a căzut în aceiași greșală, a comunicat acest demers lui Iancu, și atunci numai s-a dovedit cum că toate femeile au fost greșite, și că blocul de piatră a rămas rece și nemișcat pe loc.

— Dragă mamă, răspunse Jianu cel mai mic mamei sale, după ce ea ’i comunică propunerea Golfinencei, îți mărturisesc din inimă că cererea jupânesei Mariuchi mă mișcă și mă face să mă simt mândru că am putut să fiu pe placul Ilenuței. Ea e singura fată ce ași fi putut să iau de soție, dacă m-ași fi hotărît vre-o dată să mă căsăto-resc, căci e singura ființă femeiască care m-a fermecat prin darurile și însușirile sale, și m-a făcut s-o iubesc aproape ca p-o soră, dar, din nenorocire, eu sunt hotărît într-un mod nestrămutat ca să nu mă însor nici o dată.

— Să nu te însori?! taci Iancule; nu voiu să țe auz vorbind ast-fel căci daca nu te-ai în-sura tu, eu ași fi muma cea mai nenorocită.

— Cu mâhnire sunt silit să îți spun mamă că hotărîrea ce-ți fac cunoscută este nestrămutată; vad bine că ea te supără, dar n-am ce-ți face.

— Și pentru ce dragul meu ai luat această hotărîre?

— Pentru că voi ați voit, tu și răposatul tata.

— Cum și în ce împrejurare, fătul meu? eș-clamă bătrâna uitându-se sperioasă la fiul său.

— Știți bine că am iubit și eu o dată-o fată pe care am găsit-o potrivită cu gusturile mele, pe Tudorița, o fată de țăran. Cu ea puteam trăi, căci se potrivea cu firea și apucăturile mele. N-aveam atunci ce e dreptul, mai mult de 17 ani, dar eram îndestul de voinic și de în putere ca să țiu o casă cum trebue. Mă retrăgeam împreună cu nevastă-mea la una din moșiele ce mi-ar fi dat tata, şi acolo ași fi făcut plugărie și gospodărie țărănească; ași fi trăit ca un țăran chiabur, înconjurat de țărani, trăind între țărani, vorbind ca țăranii, și îmbrăcat ca țăranii; ast-fel trăind ași fi fost omul cel mai fericit, căci ași fi dus viața ce-mi place mie, viața potrivită cu gusturile și firea mea. Voi n-ați voit, voi v-ați împotrivit, voi m-ați împiedecat, măritând cu sila, pe singura fată ce am iubit, cu altul, cu un țăran.

— Cum m-ași fi învoit, fătul meu, să te las să te însori cu o țărancă, tu fecior de boer?

— Dar bine cum ați fi crezut voi, că voiu ca eu vre-o dată o boeroaică, eu care de și boer, nu pot trăi între boeri, pentru că nu ne potrivim a gusturi ori la idei, eu care nu sunt om de lume, precum nici lumea voastră nu e de mine? Eu, mamă, sunt un sălbatec, un fiu al singură-tăţii, un om al codrului; din mica mea copilărie m-am logodit cu codru și cu codru voiu rămânea, și al codrului voiu fi până la moarte.

— Vai de mine! ori vrei sa te faci haiduc? să fi avut oare dreptate Amzache? striga mumă-sa înspăimântată, frângându-și mânele cu desperare.

— O! nu, fii liniștită; pân-acum nu sunt încă holtărît să aduc la îndeplinire cea mai scumpă dorință a lui nenea Amzache; dar poate într-un viitor oare-care, dacă nu s-or îndrepta lucrurile și voiu fi împins de cine știe ce mare nelegiuire, atunci nu zic ba, poate să se întâmple și ana ca asta. Mamă, mamă, multe lucruri neașteptate are să se întâmple, dacă nu se vor îndrepta lucrurile și dacă va merge răul tot crescând să știi că are să vie vremea să curgă sângele pe uliți ca apa după ploae; atunci nu se va putea face pace de cât numai prin haiducie numai haiducii vor isbuti să îndrepteze marele nedreptăți ce bântuiește această nenorocită țară.

— Iancule dragă, așea te rog, dacă vrei să nu mă vezi căzând moartă înnainte-ți, să nu faci nici o dată una ca asta.

— Nu voiu face-o, te încredințez; fii pe pace mamă, nu voiu face de o cam dată nimic.

— Ca să mă încredințezi și să mă liniștești, însoară-te și ia de nevastă pe Ilencuța.

— Vezi asta nu voiu face-o o dată cu capul, căci ași nenoroci pe biata fată, daca ar avea nefericirea să-și lege soarta de a mea, Măicuță...; iubesc prea mult pe Ilinca încât nu vreau s-o văz nenorocită.

— Și pentru ce ai nenoroci-o? spuhne.

— Pentru că eu nu mai sunt făcut pentru traiul de om însurat, nu mai pot iubi a doua nară. De când ați ucis dragostea în inima mea cea tânără, am început să iubesc alt-ce-va; iubesc foarte mult singurătatea, hârtoapele dealurilor, bungetele pădurilor și prăpastiele munților, în care îmi place să trăesc vânând. De când nu mai pot iubi femei, nu mai îmi plac iatacurile cu traiu liniștit din casele orașelor; mie-mi place pustietatea, pe când tuturor femeilor le place lumea, petrecerile, zgomotul și viața.

— Ilenchi îi va plăcea aceia ce îi va placea bărbatului său.

— Nu mamă, te înșeli; după ce se va cununa cu mine își va da toate silințele ca să mă în-duplece să trăesc cum îi va plăcea ei, și eu nu, vreau să îmi leg mâinile și picioarele pentru viitor. Mari întâmplări se pregătesc să aibă loc în curând într-această țară; aceste întâmplări îi va schimba scrisa în bine sau în rău, după cum vom fi pregătiți, și eu vreau ca acele întâmplări să nu mă găsească cu mânele legate. Viitorul va fi bun sau rău după cum vor vrea fii acestei țări; va fi bun pentru ea daca? se vor găsi câți mai mulți tineri de inimă, cari să fie gata în ori ce minut a alerga să se pue sub steagul ei și să ’și jertfească tot până și viața pentru binele ei. Vreau să fiu unul dintre acei fii buni ai țărei mele, care să fie gata a alerga pentru mântuirea patriei.

— Âuzindu-te grăind, Iancule, par-că auz vor-bind pe Tudor din Vladimirești.

— Ca el vorbesc toți tinerii, toți fii de boeri Români din vremea de azi, căci toți văd că țara lor alunecă spre prăvalul peirei, și toți vreau s-o scape. Iată pentru ce mamă nu vreau să mă însor.... cel puțin acum, de o cam dată.

— Dar fii viitor, după ce se vor mai îndrepta lucrurile?

— Pentru viitor nu pot să răspund alt-ce-va de cât trăind și văzând. Până atunci Ilencuța să nu mă aștepte, ci să se mărite cu altul mai bun de cât mine.

— Mai bun ca tine băete nu va găsi ea, și nici nu va vrea să se mărite și să ia pe altul, căci.... biata fată te iubește cu patimă!

— Ei! ași! tocmai pe mine s-a găsit să mă iubească?

— Da, pe tine; și de ce nu?

— Pentru-că e vrednică de plâns; da mamă o plâng din inimă, dar n-am ce-i face, nu pot să mă însor acum; să știi mamă că această e hotărîrea mea cea mai nestrămutată; de azi încolo mă duc în lume, pieiu din naintea ochilor voștri; iau ochi de fiară și voi face tot ce voiu putea spre a mă feri de a mai veni p-aici ca să mai dau ochii cu Ilinca. Te las dar cu bine mamă pentru multă vreme; nu te supăra că iau această hotărîre, căci, cu durere o iau, numai pentru ca să scap o ființă omenească de o mare nenorocire. Așea te rog, nu te încerca să mă împiedeci, că nu vei isbuti ori-ce încercare ai face.

Auzind aceste câvinte zise cu asemenea ton și cu atâta hotărîre, jupâneasa Stanca le spăi-mănta-se încerca să-i reție și să-l roage. Ce să mai rămâe, dar de geaba fură toate încercările și chiar lacrimile ce vărsa atât ea cât și An-cuța pe care mumă-sa în desperare o chemase într-ajutor, căci Iancu se smulse în mod mai brusc din brațele ambelor femei, eși din casă ca o vijelie, încăleca pe cal, eși din curte, apoi din oraș, și se îndreptă, în trapul cel mic al calului, spre București. Porni spre capitala Țărei Românești din propriul său îmbold, fără să se consulte mai întâi cu Tudor Vladimirescu mentorul și povățuitorul său, sau cu vre-unui din tovarăși lui de idei; vom afla mai la vale daca a adus acest pas la îndeplinire ast-fel cum l-a început.

Iancu plecâ însoțit de credinciosul său Alexe, amândoi călări, cam prin vara anului 1809 și de o cam dată apucâ calea spre București, dar după ce merse cât-va timp, el se opri pe loc în mij-locul drumului, pe când se găsea într-o răspântie de drum mare, și zise întru sine:

— Ei! dar ce fac și unde mă duc eu, câine surd la vânat, fără batalama la mână și fără nici un rost și călăuză? Bucureștii sunt mari, oa-. meni într-ânsul mulți și boerii năzuroși nevoe mare. La cine să mă duc eu și cu cine să stau de vorbă când nu cunosc acolo pe nimeni? Am plecat să fac, acolo unde mă duc, o treabă de ispravă și să săvârșesc ce-va de folos obștei, iar nu să umblu pe drum forfota, tăind câinilor frunză. Vremea trece, împrejurările nu așteaptă un minut de întârziere, toți fii cei buni ăi aceștei țări trebue să se pue în grabă pe muncă, ca să facă ce-va bun și folositor, și eu stau în drum să mă gândesc cu mâi-nele în sân și nuștiu ce să fac și încotro să apuc?! la să fac eu lucrurile cu rost și cu chibzuială; mai mulți se pricep mai bine de cât unul singur; ia să mă duc eu mai întâi la Craiova, ca să mă întâlnesc cu câți-va prieteni d-ai noștri de acolo, de la care să iau sfat și răvașe caresă-mi deschidă porțile boerilor celor mari; trebue să fie cine-va care să mă ajute să fac ceia ce am de gând să fac.

Zis și făcut. Drumurile nu prea erau sigure pentru călători pe la anul 1809, cu toate că Țara Românească era ocupată de zeciuri de mii de oști muscâlești, dar cu toate acestea Iancu merse de la Drăgășani la Craiova, pe drumul cel mare al poștei, mai mult noaptea de cât ziua, însoțit numai de un singur om, de Alexe, și ajunse în capitala Banilor, fără să pată ce-va din partea vre-unui făcător de rele. Ajungând acolo teafăr și nevătămat, se puse fără întârziere în contact cu tineretul boeresc de acolo, adunâ într-o seară în salonul marelui Vornic Dumitrache Bibescu, pe Colibășeni, Columibeni, Crețești, Gârleșteni, Oteteleșeni, Sâmboteni, Săulești, Vârvoreni, Bră-iloi și alții, și după ce schimbară împreună mai multe păreri, căzură cu toții de acord ca Iancu să se ducă la București, spre a se pune în contact cu boeri naționaliști din capitala țărei, și priimi de la ei indicațiunile necesare în privința celor ce avea de făcut, iar din partea Bibescului mai multe scrisori de recomăndație către fruntașii boerilor naționaliști din capitala Valachiei.

Plecând din Craiova cu o scrisoare de reco-mandație către Climent Episcopul Râmnicului, Iancu se mai abătu pe la Caracal, și acolo dădu o-chii cu Obedeni, Prejbeni, Buzești, Fărcășeni, Prăscoveni, Urdăreni, Fălcoeni și alți boeri din localitate, și după ce luâ înțelegere și cu ei, pleca spre București. Ajungând acolo, el trase la Bi-serica celor 40 de Mucenici, metochul episcopiei Râmnicului, și trase la locuința Episcopului, care îl priimi ca pe un copil al său, căci în totd-auna Sf. Sa protegease familia Jienilor, cu care se găsea în strânse legături, mai ales după ce citi scrisoarea de recomandație a Bibescului, în care se spunea scopul care-l aducea la el. Intr-acea casă ospitalieră, Iancu fu găzduit în tot timpul șederei sale în București, căci în casele Episcopului se aduna mai în toate serile cea mai mare parte dintre boeri naționaliști, mai cu seamă tineretul boerilor pământeni. Acolo dânsul avu prilejul să facă cunoștință cu frații Câmpineni, cu Costache Faca, cu Alexandru Farfara, cu fii lui Nicolache Filipescu, cu Tudorache și Barbu Vă-cărescu, cu Grigorie Ghica, cu Grigorie Canta-cuzino și cu Dinicu Golescu conducătorul întregului tineret, cu toate că nu mai era tânăr. Acolo el avu prilejul chiar să discute cu ei în privința situației țărei și să schimbe cu dânșii oare-care idei în privința mijloacelor de îndreptare a nenorocitei situațiuni în care se găseau locuitorii Țărei Românești, de care ei se ocupau mai în special.

Cu acea ocazie Iancu Jianu într-o seară puse în discuțiune chestia vestitei anaforale a înaltului Divan, prin care cerea comandantului suprem al ar-matei rusești oare-care ușurări pentru locuitori, și întrebă pe tinerii Bucureșteni: dacă știu ce răspuns au dat Rușii? Auzind această întrebare Alexandru Farfara, care era mai franc și mai slobod de gură ca toți ceilalți, (de acolo i-a venit porecla de: Farfara dată celor indiscreți și mult vorbitori,) pufni de rîs și zise:

— Se cunoaște că vii de la țară, băete, că altminteri n-ai mai fi făcut o asemenea întrebare.

— Intr-adevăr de la țară viu, respunse Iancu cam înțepat, dar nu e mai puțin adevărat că chiar un Bucureștean e în drept să facă aceiași întrebare, când e în necimoștință de pricină; ori-ce Român e în drept să întrebe pe ori-cine întâlnește: ce respuns au, dat Muscalii la o cerere atât de însemnată și însoțită de atâtea mișcătoare rugăciuni, rostită de înaltul Divan și comitet al țărei?

— Ce răspuns putea să dea Muscalii de cât cel așteptat de toată lumea? răspunse același Farfara; țăranul român e privit de Muscali, și, din nenorocire, de mulți din boerii noștri, Greci sau pământeni, ca o vită de muncă, care trebue să muncească, până cade de istovire și până moare de oboseală, în schimbul unei ticăloase de mâncări puțină și rea, pe care-l lasă s-o mănânce din când în când, pe la soroace rari, pe care să și-o facă singur, numai pentru ca să poată munci cât de mult. Fie-cine dar s-a așteptat la răspunsul ce au dat Rușii. Ei, fiind în răsboiu cu Turcii, a-veau nevoe de zacherale și provianturi (aprovi-sionari de hrană), pe care trebuia să le facă și să le strângă țăranii, aveau nevoe de cărătul lor, precum și a munițielor și a materialelor de răsboiu din Rusia în Turcia; aveau nevoe de fân și de orz pentru cai oștirei lor; toate acestea le făceau și le cărau țăranii și numai țărani ro-mâni, căci alte brațe n-aveau; precum ori-cine, poate să judece, de ele nu se puteau lipsi, trebuia dar să facă aceste munci Românii, ca unii ce erau locuitorii unei provincii turcești luată în t. stăpânire prin puterea armelor de către Ruși; trebuiau împlinite aceste munci cu ori-ce preț, măcar d-ar fi fost să moară toți Românii până la unul, daca așea cereau interesele armiei rusești.

— D-apoi bine, nu tot ast-fel glăsuește cuvântarea și făgăduiala împăratului rostită în vileag, atunci când armia rusească a intrat în Principat, replică Jianu cu o oare-care voiciune; prin acea obștire spunea Alexandru I Țarul Rusiei că oștile sale intrau în Principate ca mântuitoare a lor și ca niște sfârâmătoare a jugului turcesc.

— Așea făgăduia Țarul atuncea pe hârtie, răs- punse Farfara cu sânge rece, și alt-ce-va face azi, după ce ne are în stăpânire. Acum ar vrea să schimbe un jug îndestul de greu printr-altul și mai greu, și din raiale turcești vrea să ne schimbe în supuși muscălești. Dar să nu crezi, băete, că ei s-au mulțumit numai cu atât; în răspunsul ce a dat Divanului. înțocmai ca Turcul după vremea Hângerliului, după ce a mâncat bine la casa Românului, i-a cerut și bani ca plată pentru osteneala dinților. A cerut visteriei noastre bani cti care ei să ție războiul ce au început cu Turcii pentru a pregăti robirea noastră.

— Aida de! exclamă Iancu cu neîncredere.

— Nu crezi? așea n-am crezut nici eu până nu m-am încredințat; citește dar, Tomo necredinciosule, ca să vezi și tu și să te încredințezi cât de mult ne vrea binele Muscalii.

Zicând aceste cuvinte, boerul scoase din sân o hârtie strânsă în patru, o desfăcu, o dădu în mână tânărului oltean, și apoi îi zise:

— Poftim citește.

Iancu luâ hârtia și citi în gura mare cele următoare:

— Ei! ce zici prietene? întrebă Farfara c-un ton cam ironic, așa e că Rușii ne iubesc prea mult și f se interesează prea cu scumpătate de buna stare a țârei noastre cea iubită de ei ca lumina ochilor?! Noi țipăm că nu mai avem de unde da cele ce ni se cer, și eine răspundîn-trebându-ne: cum am strâns birurile în anu! trecut, cum le strângem în anul de față, și ce am dat și n-am dat pentru oștirea împărătească - și-pentru comandirii ei; ba încă ne îndatorează să plătim din sărăcia noastră cea îngrozitoare, pentru trebuințele particulare ale Cneazului Prozo-vski și Generalul Cotuzof, fără a vrea să știe daca putem sau nu a plăti daca mai avem sau hu de-unde mai da și daca mai avem ce să mâncăm?!

— Ce e de făcut daca stau astfel lucrurile? întrebă Jianu foarte consternat și peste măsură de mișcat. Ce trebue să facem, noi tineretul boe-resc, care e nădejdea și viitorul acestei țări? Trebue să stăm cu mâinele în săn, pe când țara, piere?

— Nu; ar fi o nelegiuire, o ucidere de părinți, răspunse cu voiciune Iancu Câmpineanu.

— Atunci ce e de făcut? ce trebue să facem ca să îndreptăm această nenorocită stare de lucruri? întrebă Iancu.

— De! răspunsul e greu de dat, într-această; vreme în care țara e cotropită de oști streine de oști muscălești, care ar zdrobi prin puterea lor covârșitoare ori-ce încercare mântuitoare, o-biectâ Dinicu Golescu cu un ton melancolic.

— Dar nu te gândești, replică Jianu cu aprindere’, că până ce plec Rușii din țară, dacă vor pleca, vre-o dată, țara piere, norodul se istovește, țăranul se prăpădește, și fără de țăran numai avem țară, nu mai avem patrie, nu mai avem drept d-a ne mai prenumera printre noroa-de pe pământ.

— Eu ași găsi leacul, care s-ar putea întrebuința cu folos chiar pe vremea în care Muscalii sunt în țară, dar mi-e frică că n-avem oameni cari să-i aducă la îndeplinire, căci de! la plăcinte toți sunt înainte, iar la război toți înapoi, răspunse Farfara, cu tonul său cel sarcastic și înțepător și cu glasul său cel ironic.

— Și care e acel leac? întrebă cu neastâmpăr și voiciune Iancu.

— Cel întrebuințat de Moldoveni, cel care azi, dincolo de Milcov, e în floare, în ciuda Musca-lilor, care țipă ca din gura șearpelui și se sbu-ciumă în zadar fără a putea să ’i facă ce-va. Trebue să găsim și noi un Bujor, eum au găsit boerii Moldoveni, cătuia să-i dăm mână de ajutor și bani din destui, fie pe sub ascuns, fie pe față, cum au făcut în Moldova Ștefan Catar-giu și Dinu Cantacuzino.

— Cine e acel Bujor și ce amestec are el cu Muscalii întrebă Golescu?

— E un căpitan de haiduci, care cu ajutorul dat de boeri, a ridicat numărul voinicilor ce-i dau ascultare, de la 12 la peste 2000 de luptători, a împănat Moldova cu mai bine de 20 cete de câte 100 voinicii, care ascultă numai de poruncile lui, care cete auîndrăsnit și îndrăsnesc să se lupte cu Rușii.

— Ce spui? exlamâ Iancu tresărind.

— Adevărul; el a cutezat să atace poluori de oști muscălești, să le bată cu tunurile, căci boerii le-au cumpărat chiar tunuri și le-a adus învățători care să ’i deprindă a se sluji cu ele, și-i a îmbărbătat până ce i-au adus în stare să smulgă din mijlocul polcurilor Muscalilor vistieria împărătească.

— Asemenea voinici ne-ar trebui nouă! exla-ma Jianu entusiasmat.

— Ii avem, răspunse tot Farfara; avem mulți, prea mulți chiar; țara e plină de haiduci și de hoți, care furnică prin toată țara, umblă forfota de colo până oolo, calcă și jefuesc pe cine întâlnesc și fac locuitorilor mai mult rău de cât bine; și în codru ca și în lume: la plăcinte înainte și la război înapoi! Țăranii din Moldova, când au simțit că cuțitul le-a ajuns la os, au alergat și aleargă la unele din cetele lui Bujor, se fac haiduci și găsesc în căpitanul cetei un sprijin și un protector, care-i apără de prigoniri, nu numai pe ei, dar și pe cei d-a casă;: pe când aici locuitorii țărani fug de haiducii noștri, că ei îi prigonesc tot atât de amarnic ca și zabieții stăpânirei.

— Dacă e așea ce e de făcut? întrebă tot Jianu, ai cărui ochi începură să scânteeze ca cei de fiară sălbatecă.

— Trebue să căutăm și noi un Bujor, care să fie tot atât de curagios și de isteț ca și el, dar care să fie ce-va mai cărturar ca el, mai învățat ca el, mai de neam ca el, care să știe trecutul nostru, păsurile noastre, nădejdele noastre; Bujorul nostru trebue să aibă cunoștință de cele ce a făcut Nicolae și Ioniță Grozea, precum și Miu pentru Români, și să facă și el așijderea, ba și mai mult ca ei, căci vremurile sunt grele numai unuia asemenea om putem noi să-i dăm? tot sprijinul, ajutorul și banii trebuincioși.

— Eu v-ași găsi pe acel om, care să răspun-ză la toate așteptările voastre, răspunse Iancu Jianu, oare-cum mișcat și cu vocea cam tremurătoare; un om care să aibă oare-care cunoștințe despre haiducii și hoții din țară, și care să se jertfească cu trupul și sufletul pentru binele, și fericirea neamului său, dacă voi v-ați lega prin jurământ că o să-i dați sprijin, nu numai bănesc, dar și în alt chip, prin povețe bune și vești date la vreme și, prin punerea în vederea sa a tuturor poruncilor stăpânirei date în privința haiducilor.

— Despre poruncile privitoare la hoți n-avea nici o grije; sânul mi-e plin cu vrafuri de porunci și raporturi privitoare la ei; nu te teme, am avut eu grije de am luat copii de la spătărie pentru ori-ce împrejurări; uite, poftim, ți le dau-ca să te pliroforisești.

Rostind aceste cuvinte, Farfara dătu în mâna lui Iancu un pachet de hârtii strânse în patru, pe care acesta le băgâ în sân; după aceia a-daose:

— Iar cât pentru ceia ce ceri de la noi, jurăm pe sfânta cruce și pe cinstea noastră de-boeri și oameni de treabă, că vom da viitorului cap de haiduci tot sprijinul, tot ajutorul bănesc precum și de altă natură de care va avea nevoe.

— Jurăm cu toții, strigară toți boerii scoțân-du-și hangerele de la brâu și făcându-Ie cruce, căci pe atunci boerii nu eșiau din casă fără să. aibă brâul înțesat cu arme.

— Bine priimit să fie de Cel de sus jurământul vostru, fiilor, răspunse episcopul Climent, care fusese față la toată sfătuiala descrisă mai sus, și de folos să fie neamului nostru lupta ce va începe pentru mântuirea lui de azi încolo, sub pecetea acestui jurământ. Numai un lucru cer: vărsarea de sânge nefolositoare și cruzimele să lipsească din armele de luptă a viitorilor răsboitori.

— Iți făgăduiesc, prea sfiinte stăpâne, că a-semenea armă va lipsi dintre cele întrebuințate de viitorul căpitan de haiduci, răspunse Iancu.

— Și cine va fi acel căpitan? întreba banul Dumitrache Ghica.

— Eu; de mult m-am pregat eu prin viața ce am dus pân-acum, pentrii această sarcină.

— Tu? un boer? esclamară toți cei de față.

— Da, eu, un boer, și pentru ce nu? Oare coconu Alecu Farfara nu zise mai adiniaori că viitorul căpitan de haiduci trebue să fie om de seamă și cărturar? de unde vreți să găsim un asemenea om de cât printre boeri sau printre clerici? între clerici nu poate fi și nici nu trebue să fie; rămân numai boerii, căci oamenii din norod n-au vreme să învețe carte.

— Ai dreptate' și e bine câ așea să fie; păstorul trebue să fie în tot d-auna mai de seamă ca-turma; D-zeu să-ți încoroneze cu biruința încercarea și să te învrednicească a o duce la capăt cu bine, zise Costache Câmpineânu.

— Amin, adaose toți cei de față, și cu aceste cuvinte se termină convorbirea dintr-acea seară.

Iancu, după ce se înturnâ din București și ajunse la Drăgășani, se închise în cămara ce-i rezervase muma sa în casa ei, ceti cu atențiune toate actele ce-i încredințase Farfara, precum și altele ce-și mai procurase el de pe la prieteni, când trecuse prin Caracal, toate privitoare la haiducii și hoții ce băteau pădurile într-acele vremuri, și nu rămase nici de loc mulțumit de tot ce afla dintr-acele acte. Nici unul din căpeteniile care conduceau numeroasele cete ce bântuiau principalul, nu erau alt-ce-va de cât niște hoți de rând. Nici un sentiment nobil, uman sau patriotic nu le călăuzea pașii, ci numai interesul, setea de câștig îi dusese în codru, și intrând în el jefuiau fără îndurare: și pe bogat și pe sărac fără să aleagă. Pe lângă a-ceasta erau și cruzi, comiteau schinguiri și ucideri fără nici un folos și fără nici' o nevoe, împinși numai de caracterul lor crunt și setos de sânge.

Puțini erau Români; cei mai mulți erau Săcui, Unguri, Sârbi, Bulgari, Arnăuți, Macedoneni, Greci, Muntenegreni, Țigani și Turci; ba încă între toți unul purta și numele de Manaf, o rămășiță rătăcită prin Oltenia, care rămăsese prin codrii de munte de prin vremea Pasvantlâilor, iar altul Cârjaliul, un Turc rămas în Oltenia de pe vremea Cârjaliilor de groaznică memorie pentru Olteni. Guvernul țărei luase oare-care măsuri pentru stârpirea lor, dar, nedispunând. de o armată regulată și disciplinată, numai cu niște slujitori lefegii plătiți cu simbrii ridicole, în mare majoritate străini și chiar com-patrioți d-ai hoților, și pe sub ascuns tovarăși ai lor, ori-ce urmărire era aproape în genere fără de rezultat, căci rhai adesea Cârc-serdarii și vătafii lor erau în înțelegere cu hoții, care ’i plăteau gras și-i prevesteau mai înainte d-a începe urmărirea lor.

De mult timp Țara Românească fusese bântuită de cete de haiduci și hoți, cari se deosi-beau între ei numai prin faptul că haiducii călcau și jefuiau-riumai pe Greci și nu comiteau ucideri sau schinguiri mai nici o dată, iar pe Români, și mai cu seamă pe țărani îi ajutau, pe când hoți eșeau în drumul mare în cale ori cărui trecător, fie strein fie român, d-a valma; și după ce îl jefuîâ, îl mai bătea de dăruială și chiar îl schinguia și adesea ori îl omora fără de nici o trebuință. De la intrarea Rușilor în Țară numărul haiducilor și hoților crescu în loc d-a scădea, de și ei dispuneau mai de o întreagă armătă de cazaci, a căror sarcină era numai d-a păzi siguranța comunicațielor și a tesaurilor trupelor imperiale. Țăranii, de la intrarea trupelor imperiale fură atât de mult apăsați, împovărați și chinuiți, în cât, după căm am aflat din cu-prinsul actelor reproduse mai sus, mulți din ei și-au părăsit casele, au dosit din sate, s-au bă-jenărit și au pornit-o în pribegie. Unii din ei, cei mai bătrâni, mai slabi și mai fricoși, au trecut peste graniță și s-au dus în țări streine ca să ’și găsească o soartă mai bună; alții s-au dus să-și caute adăpostire în codru, ca să pue mâna pe arme și să îngroașe cetele de haiduci și de hoți; da, s-au făcut Românii hoți, căci la disperare când ajunge cuțitul la os, multe rele face omul.

In urma acestui soiu de pribegite, numărul cetelor de haiduci și de hoți s-au înmulțit într-un mod atât de îngrijitor, și îndrăzneala a lor devenit atât de mare, încât la 17 August anul 1807, Căimă-cămia Țărei Românești fu nevoită să trimeată va-tășeilor plaiurilor din județele Slam-Râmnic, Saac, Prahova, Dâmbovița, Muscel și Argeșiuo circulară, prin care îi învita să strângă poteri mari, cu care să stârpească cetele de hoți ce s-au înmulțit peste măsură: deci pentru a opri pe țărani d-a se uni cu ei, să orânduiască în fie-care sat câte patru cinci plăeși vânători, cari să supravegheze de a-proape pe locuitori și să-i silească d-a forma poteri, cari să urmărească pe hoți. Tot deodată dătu la mâna lui Petre Căpitanul din județul Muscel o carte domnească, prin care l-a orânduit în foncția de Cârc-serdar într-acel județ, cu însărcinarea d-a păzi pe boerii locali de hoți. Tot în-tr-același timp Spătăria a trimis 20 de panduri conduși de un căpitan ca să apere județul Ilfov de făcătorii de rele, iar la 10 Iunie 1808, pe lângă potera locală a mai trimis 20 panduri din București pentru același scop.

La 15 August 1808, văzând că răul s-a lățit în toată ţara Divanul a trimis o circulară tuturor ispravnicilor, prin care le da strajnice porunci ca să formeze poteri numeroase, să ridice toate satele spre a goni pe hoți cu urgie, și să ’și dea toate silințele d-a-i prinde vii sau morți. Tot-de-o-dată le-a ordonat ca pe ori cine va arăta nesupunere la acea madea (ordin), să-l pedepsească cu asprime. Zadarnic fu acest ordin, căci, cu toate că satele se ridicară ca un singur om, ele nu făcură nimic, căci nu găsiră nimic, fiind că hoții se topeau și intrau în pământ ca niște năluci, de îndată ce o poteră se apropia de o pădure ca s-o calce. Țăranii prevesteau pe hoți cu mult mai nainte d-a lua poterașii armele în mâni ca să-i urmărească.

Aflând că în pădurea de sub viile din apropiere de vătășia Chițoranilor din județul Saacu, care era tăiată de cinci drumuri mari, s-ar fi pripășit o mare ceată de hoți, care făcea imposibil traiul prin cramele viilor vecine, Divanul la 22 Martie 1809 dădu un ordin ispravnicului de Saacu ca să înființeze o poteră nouă. Ordinul fu executat, potera fu înființată, ea fu compusă din 60 poterași pusă sub comanda cârc-serdarului Anastasie Ceanut, dar hoții nu fură descoperiți, nici proprietarii de vii scutiți de gloaba ce trebuia să dea celor cu flinta lungă, spre a fi cruțați de vizita lor cea neplăută. In loc d-a se stârpi numărul hoților, el se înmulţi şi hai-ducii avură curagiul d-a cotropi chiar pădurile şi munții Olteniei, sub nasul generalului Isaiev, care era un comandant energic și priceput, dar care, cu toate că pusese la dispoziția spătăriei 200 din pandurii săi, și cu toate că aceşti pandurii se unise cu neferi spătăriei, nu făcură nimic, nu stârpiră nimic, hoții sporiră în loc d-a se împuțina și cei ce întâmplător se prindeau, erau mai mult borfași și găinari, iar nici de loc bandiți.

Hoții din Oltenia deveniră atât de curagioși, în cât, după cum rezulta din o jalbă a boernașilor din Cerneți adresată ispravnicului de Mehedinți, s-a ivit împrejurul orașului o ceată de șease-spre-zece hoți, oameni îndrăsneți, tâlhari hotărîți, care umblau pe drum ziua namiezea mare, fără de nici o sfială, călcând și jefuind pe oameni. Ei au mers cu cruzimea până a împușca pe o femee, în mijlocul zilei și chiar în marginea orașiului, ast-fel că din cauza fricei și a spaimei ce le-a pricinuit cutezanța lor, numiții boerănași și-au părăsit casele și s-au dus care unde a putut, departe de acea localitate, iar pentru paza avutului lor, au orânduit cu cheltuiala lor pe un vechiu căpitan de poteră a nume Polcovnicul Dinu Crăiniceanu, care să sară împreună cu potera și să se ia după tâlhari. Acest căpitan n-a putut sa meargă spre a se lua în goana hoților, căci polcovnicul Gavriil Curt, mai marele pandurilor voluntari ce fusese crânduiți de comandantul armiei rusești din Oltenia pentru paza graniței din județul Mehedinți, l-a însăr-cinat ca să supravegheze pe un pandur presupus de hoție, ast-fel că județul întreg a rămas fără nici o strejuire și ocrotiră din partea poterei față de făcătorii de rele. Pentru a precurma acest rău și a pune capăt fără-de-legilor comise de tadrăsneții tâlhari, Divanul Comitet a ordonat numitului polcovnic, Divanului Craiovei precum și ispravnicilor din Mehedinți, prin pitacul de la 6 Iunie 1809, ca să orânduiască pe Polcovnicul Crăiniceanu ca, să se pue în fruntea poterei sale, să spargă ceata de tâlhari, să prinză pe hoți și să ’și împlinească datoria pentru strejuirea și ocrotirea județului și orașului, fără amestecul Polcovnicului Curt, care avea alte sarcini față de comandantul armatei rusești.

Acest ordin a fost executat întocmai, dar ceata de hoți care era comandată de către un ma-naf turc anume Mânu Manafui, fost Pasvăntlîu, de îndată ce află că a pornit potera în urmărirea sa, ea trecu Dunărea printre pichete, sub ocrotirea armatei turcești, care o protegea, se ascunse prin preajma Vidinului și reapăru îndată ce potera se îndepărta de Dunăre.

Citind aceste documente și altele care i s-a trimis de la București ce-va mai în urmă, Iancu Jianu a mai aflat cum că Bujor, vestitul haiduc moldovean, care pusese pe gânduri pe Muscali, a trimis din Moldova în Oltenia pe doi dintre locotenen-ții sâi, adică pe Grigorie Timoteiu și pe Nicolae Diia-șul, cu însărcinarea d-a forma acolo, dintre tinerii localnici, niște cete de haiduci întocmai ca cele din Moldova, și d-a le organiza ast-fel ca să înceapă un răsboiu crâncen cu oștile Rusești. Acei doi căpitani, de îndată ce au sosit în Oltenia, s-au grăbit a ’și recruta o ceată numeroasă dintre flăcăiandri Olteni, și s-au grăbit ca să intre în înțelegere cu Mânu Manaful, spre a-și uni cetele lor, cu ale lui și a lucra în comun, în deplină înțelegere, sub comanda lui și ocrotirea comandantului oștilor turcești din Vidin.

De îndată ce afla cum că Bujor s-a hotărît să ’și întinză operațiunile sale sub ocrotirea Turcilor și probabil în înțelegere cu Nemții în Oltenia sa, Jianu, față cu ivirea acestei cete ce contraria scopurile sale pentru viitor, el care de la Turci nu aștepta nici un bine, pentru Că ei au adus starea de lucruri în care se găseau ambele Valachii, și tot ei mențineau dominațiunea Grecilor în țară, precum nu aștepta vre-un bine nici de la Nemți, care au lăsat în Oltenia amintiri ce se pomeneau cu groază, și nici de la Muscali, căci se vedeau de către toți laptele ce ei făceau, ci așteptau totul numai de la Români, ca numai prin ei înșiși să se scape de nevoi, se hotărî ca cu tot dinadinsul să precipiteze lucrurile, să se facă haiduc, mai curând de cât fusese hotărît, și să ia în mânele sale conducerea haiducismului din întreaga Țară Românească și să împiedice pe Bujor, prin ori-ce chip va putea, d-a- trece.și d-a încuiba vre-una din cetele sale în Țara Românească.

— Nu, strigă el lovind cu putere în masa pe care erau răvășite hârtiele ce citise, nu ne mai trebue Nemți și unelte nemțești în Oltenia noastră. Destul ne-a fost amarul ce au gustat părinții noștri în vreme de mai bine de patru-ze-ci de ani de stăpânire nemțească; nis-a acrit cu ea, n-o mai vrem. Mai bucuroși îngăduim încă câtă-va vreme stăpânirea cea turcească și grecească, după ce ne vom cortorosi de Muscali și pe urmă.... o da D-zeu să ne facem și noi stăpâni peste noi înșine. Daca Bujor umblă în Moldova cu Nemții în cârcă și în luptă cu Muscalii treaba lui, facă ce-o pofti în țara sa, dar aici la noi ba; de și e moldovean; cum am zice frate de același neam și lege cu noi, dar, cu toate acestea mă voiu răs-boi cu el și cu ai lui până în pânzele albe. Daca s-o hotărî să vie să facă cuib la noi cu sprijinul Nemților, vie, dar nădăjduesc să-i dobor, cu toți Nemții lui, căci hotărârea nestrămutată d-a fi și d-a rămânea Români, ne va da mână de ajutor. Da; focul ce simț că clocotește în pieptul meu îmi va da putere de uriaș. Mă fac haiduc fără doar și poate, cu toate că păn-acum nu eram încă hotărît; mă fac voinic de codru, spre a mă lupta, eu haiducul, cu haiducii, ca să fac peste putință înfu-rișarea Nemților în țara Românească. Chiar de azi încep pregătirile trebuincioase.

Păsurile cele mari și mai hotărîtoare se pun repede la cale, dar nu se aduc la îndeplinire tot cu aceiași repeziciune, fiind-că intervin dificultățile, pieducele, reflecțiunile mai mature și temerea de nereușită. După aceia Urmează chibzuirile, alcă-tuirea unui plan de execuțiune, rumegarea tuturor amănuntelor acelui plan, cercetarea fie-cărei piedeci în parte, pentru ca să afle mijlocul d-a o e-vita; apoi tocmai după aceia urmează execuțiunea.

După ce se mai găndi cât-va timp, Iancu recunoscu că un pas atât de important și de hotărâtor nu se putea face fără ca să ia mai întâiu o prealabilă înțelegere cu un om mai experimentat ca el, și după aceia se hotărî ca să se ducă să se întâlnească cu Tudor, care era mai în vârstă și mai cu experiență ca el. După ce luâ această ho-tărîre, nu lăsâ să treacă timpul de geaba, ci în-tr-aceiași zi și-a încălicat calul sâu favorit și a pornit spre satul Vladimirești, unde ajungând, se grăbi să se ducă la casa amicului său spre a-i spune în puține cuvinte sauza care l-a adus.

— Bine ai făcut că te-ai gândit la mine și ți-ai dat osteneala ca să vii păn’ aci, că în a-devăr de mare însemnătate sunt hotărârile ce te-ai gândit să iei. In starea în care se găsește țara noastră și în halul în care au ajuns locuitorii ei, numai prin măsuri îndrăznețe și hotă-rîtoare pot iubitorii de neam să ajungă la oarecare îndreptare Să știi că numai prin frică Grecii, ciocoii și asupritorii sărmanului norod pot să se astâmpere și să se abată din calea rea ce au apucat; să mai știi însă că fără soldați deprinși cu luptele, ispitiți în știința războiului și netemători de moarte, omul patriot nu poate să facă nimic, cu toată buna-voință ce ar avea, căci cu mânele goale nu se înfrâng tiranii. Este dar de ne apărată nevoe, trebue negreșit ca patriotul să aibă: soldați ori cât de mulți, arme bune și chiar tunuri, iar la noi în țară nici stăpânirea n-are asemenea lucruri. Cu o bubuitură de tun poți să bagi în pământ pe toți neferii, arnăuții, pandurii, poterașii și bostangii stăpânirei. Haiducia bine chibzuită și cârmuită de un căpitan priceput și curagios, face din niște țărani ce nu știu să ție o armă în mănă, soldații cei mai iscusiți. Pe lângă aceasta, chiria învață pe chirigiu, și omul cel mai necunoscător în treburi, daca se tot izbește cu capul de pragul de sus, începe să vază pe cel de jos, pe acela al primej-dielor, și în scurtă vreme devine căpitanul cel mai destoinic.

— Așea am crezut și eu; de aceia, precum țî-âm spus, m-am hotărît să mă fac căpitan de haiduci.

— Hotărîrea ce ai luat este vrednică de toată lauda și foarte folositoare pentru cei nedreptățiți, dar te-ai gândit vre-o dată la jertfele ce vei face, tu ca om și fecior de boer? te-ai gândit că pentru binele

Chiar în ziua în care sosise și avusese loc convorbirea reprodusă mai sus, Jianu plecâ din Vladimirești și de acolo merse drept la Cerneți, unde se înfățișa generalului Zass, sub chipul unui Polcovnic de panduri încărunțit în lupte și îne-grit sub focul unor răsboae închipuite, ce avusese cu fel de fel de cete de hoți, care purta urmele a o mulțime de răni și de crestături vindecate, și care mai purta și răsunătorul nume de Polcovnicul Dincă Caraman. Sub acest nume el fu recomandat de comandantul armiei rusești din Olte-nia Ispravnicilor județului Mehedinți, care -e grăbiră a-l angaja, ca să șe pue în fruntea unei mari cete de poterași ce-i așteapta gata, armată până în dinți, și fără de zăbavă să înceapă prigonirea noilor cete de haiduci Moldoveni. Această funcție fusese dobândită cu ajutorul unei scrisori de recom-rnda-ție de la Vornicul Dumitrache Bibescu ce i se dă-tuse la trecerea sa prin Craiova, când se întorsese de la Vladimirești spre Drăgășani. Bibescu îi dăduse scrisori de recomendație către general Zașs, și acesta către ispravnicii de Mehedinți, care i-a pus la dispoziție atâția panduri cât tel a eerut. Această încercare a sa fu încoronată cu tot succesul dorit; pe când nu se așteptau, Moldovenii, fură atacați din toate părțile, chiar în cuibul lor, în pădurea din poalele Cloșianilor, de niște puteri su-perioare, care cunoșteau bine localitatea împreună cu colțulețele ei cele mai ascunse, și după o luptă disperată dar scurtă, ceata lui Bujor fu risipită, negreșit în lipsa lui, căci el nu părăsise Moldova, și căpeteniile ei căzură în mâinele po-terașilor.

Mulțumită acestei lovituri atât de reușită, care avu loc în ziua de 10 Noembrie anul 1809, Mânu Manafu, Grigorie Timotei și Nicolae Diașiu, căzură în mâinele Jianului, și fură aduși la Cemeți pe jos, legați cot la cot cu mâinele la spate, conduși de însuși polcovnicul Dinu Caraman, urmat de poterașii săi, și predați în mânile ispravnicilor județului Mehedinți. Printr-această isbitură repede și norocoasă ceata haiducilor moldoveni, compusă numai din oameni localnici, fu risipită, iar cercarea lui Bujor d-ași crea cete de haiduci în Țara Românească a căzut în baltă pentru tot-d-auna.

Iancu reușise să prindă pe haiducii moldoveni și pe Manaful turc cu atâta înlesnire, pentru că aceia nu cunoscuse țara nici colțurile ei dosnice și cu două eșiri, în care să se adăpostească la vreme de nevoe, ca unii ce erau niște străini localităților în care se apucase să haiducească; numai mulțumită acestei împrejurări, Polcovnicul Dinu Caraman isbutise să pue mâna pe adversarii săi, numai printr-o singura isbitură: numai pen-tru că ei erau streini, Olteanul amăut a reușit să le risipească cetele, fără însă ale nimici; numai pentru că le-a atacat cu puteri superioare; a putut Romănățeanu să dovedeașcă pe Mehedin-țeni; și numai pentru că el cunoștea bine locurile, ca unul ce era localnic și le bătătorise de mai multe ori, s-a încununat cu laurii unui succes așa de desăvârșit. După ce a învins pe inamici cu atâta înlesnire, și după ce a priimit de la cei mari; laudele ce a meritat, Iancu Jianu a avut prilejul să facă o constatare foarte prețioasă pentru intențiile ce hrănea să aducă la îndeplinire într-un viitor apropiat, cum că pentru un căpitan de haiduci era foarte trebuincioasă deplina cunoaștere a topografiei. localităților pe unde avea de gând să-și desfășure activitatea sa răsboinică.

Ca și un general, un căpitan de haiduci trebue să cunoască puntele strategice ale unei regiuni de munte sau de câmpie și, fiind că nici b dată nu putea să știe în ce parte de loc avea să fie silit ca să dea lupta cu inamicul, adică cu potera, el trebuia ca negreșit să cunoască de a-proape toate localitățile, țara întreagă. Numai în urma unei asemenea depline conștiințe, mișcările sale ar fi putut să fie elastice, izbiturile sale cu efect și scăparea de primejdie, a sa și a trupei sale, lesnicioasă. Numai prin dobândirea unor asemenea cunoștiințe, el,ar fi dobândit deplina încre-dere a cetașilor săi și ar fi reușit a le impune o ascultare desăvârșită, o supunere oarbă.

Voinicul codrilor, când se simte comandat de an căpitan harnic, care cunoaște bine localitatea în care se găsește, e îndoit mai curagios ca omul care operează în locuri necunoscute; atunci el se luptă cu bărbăție și fără de grijă, ține piept puternic poterei, și sboară spre primejdie cu a-vânt, știind bine că, la caz de oboseală, de slăbiciune, de răzbire și de strimtorare, căpitanul îl va scoate din încurcătură printr-o stratagemă a-bilă, printr-o retragere ia timp bine combinată și printr-o strecurare pe o potecuță cunoscută numai de el.

Cetașii Moldovenilor erau în mare parte Olteni localnici, care cunoșteau bine toate bunge-turile, pârloagele și hârtoapele pădurilor și munților din Județele Mehedinți și Gorj, adică pe unde aveau ei să haiducească; cunoșteau chiar văgă-unele cele mai infundate, priporurilae cele mai primejdioase și potecile cele mai bine ascunse, pe care să se scoboare nevăzuți de nimeni înpră-păstiele cele mai adânci, ori să se cocoațe în vârfurile cele mai neumblate, dar căpitanii lor nu le cunoșteau. In focul luptei soldatul se gândește numai cum să să bată mai bine, pe când căpitanul se gândește mai ales cum să atace mai cu folos și mai la timp, spre a smulge mai cu succes victoria din mânele dușmanilor; se gadește asemenea cum să prepare retragerea cea mai sigură în caz de nereușită. Acești căpitani străini locuhii, au știut să se bată bine și să conducă atacul cu energie și pricepere, căci erau niște bravi și experimentați căpitani, dar când au văzut că au aface cu forțe superioare conduse de un căpitan superior căpitanilor lor în conștiințe strategice, au perdut o bună parte din bărbăția lot; Acei căpitani, ne cunoscând locurile spre a ști cum să se retragă din luptă fără mari perderi, de și s-au luptat ca niște viteji până la ultima extremitate, au căzut prizonieri în manele poterașilor biruitori, pe cânclce-tașii lor, cari cunoșteau bine locurile, au scăpat prin fugă și n-au fost prinși. Acești haiduci, lucrând fie-care pe seama sa și din propriul său imbold, în lipsă de conducători, s-au risipit după înfrângere, au fugit fie-care pe unde a știut și a putut, prin poteci dosnice, și au scăpat, fără să cază unul macar dm ei în mânele poterei. Prin acea fugă negreșit cetele lor haiducești s-au risipit, s-au desființat, a plecat fie-care pe la casa sa, și s-au lăsat de haiducie, pentru că nu s-a mai găsit nimeni care să-i recheme, să-i adune și să-i conducă spre o nouă campanie, poate spre o întâmplătoare biruință.

Resultatul acestei lupte și al acestei victorii prea ușor dobândită, a fost pentru Jianu prilejul a o mulțime de învățăminte. Cu acea ocazie a putut constata cât de avantagios e atacul repede, ne așteptat și susținut de forțe considerabile și, încă odată repet, s-a încredințat că e foarte indispensabilă cunoașterea desăvârșită a locurilor în toate amănunturile lor, căci ea prin o mișcare strategică răpește adversarului putința de retragere. Dacă el și poterași săi ar fi cunoscut localitatea mult mai bine, adică toate potecile ta amănunțimelelor de sigur n-ar fi scăpat nici cetașii olteni care se războise sub comanda Moldovenilor, însă necunoscând potecile tanice ale codrilor a perdut prilejul d-a se mândri și cu acest succes. In urma unei victorii atât de mari prin urmărite șale, atunci când se întoarse la Cemeți, ducând legați pe cei trei căpitani, presupusul Polcovnic Caraman a căpătat, de la ispravnici și de la comandantul garnizoanei din localitate multe laude și chiar o mică gratificație, pe care el a împărțit-o poterașilor întreagă întreguliță, spre bucuria și mai ales spre mirarea tuturor, care erau obi-cinuiți, sub comanda altor polcovnici, cu alte procedări, dar Iancu Jianu n-a rămas mulțumit de re-sultatul campaniei sale, mai ales că n-a reușit să se ție de făgăduiala ce dătuse adică să scape viața celor trei nenorociți prinși de el. Mult s-a rugat, dar n-a reușit să înduplece pe comandantul rus, care era adevăratul stăpân al județului, ca să dăruiască viața acestor bravi dar nenorociți luptători! n-a putut să înduplece pe generalul Zass ca să-i osândească numai la închisoare, ci a avut nemăngăe-rea de a auzipe crudul Moscovit, cum a dat ordinea să-i spânzure pe dată; ce-va mai mult, l-a văzut cum a stăruit ca execuția să aibă loc fără de întârziere. N-a fost mulumit și din cauză că a constatat că cunoașterea și necunoașterea localităței a jucat rolul cel mai principal în resultatul luptei. Aceasta ca învățătură pentru viitoarea campanie ce avea de gând să întreprinză.

El cunoștea bine Oltenia și se bizuia să facă în ea ori-ce ar fi vrut, și să scape teafăr și nevătămat din cursele cele mai meșteșugite, cei s-ar fi întins în ea, dar nu cunoștea Țara Românească cea mare, nu avea nici o idee de alt-ceva afară de drumurile ei cele mari;care pentru un haiduc nu-i erau de nici un folos. Nu-i cunoștea munții cu priponirile lor, nu cunoștea dealurile cu răstoacele lor, tiu cunoștea pădurile cu pârloagele șipotecele lor,

După plecarea lui Iancu spre tărimuri îndepărtate, întră Polcovnicul Caraman în capitala județului Romanați, și fu priimit de întregul județ ca un mântuitor, căci din cauza mulțimei hoților ce se încuibase într-acel județ, drumurile cele mari aproape fusese părăsite. Din pricina hoților, tâlharilor și al făcătorilor de rele care de la începutul primăverei începuse a se înmulți în toate părțile județului, casele boerești de pe la moșii începură să nu mai fie locuite de stăpânii lor, arendașii începuse a se muta în orașiu, și drumurile mari atât de mult se pustiise, în cât nici cei ce aveau trebuință să călătorească, nu puteau să meargă acolo unde aveau nevoe, de frică să nu le iasă hoții înainte. Nu numai orășenii dar nici locuitorii satelor nu mai erau siguri de o-dihna lor, iar Merii nici chiar în Caracal nu mai se eredeau la un adăpost ne bântuit în casele lor. Unii din hoții mersese cu îndrăzneala până a călca pe drum haznalele împărăției și a fura chiar și banii vistieriei prinși din biruri.

Cum sosi, Caraman pomi în fruntea poterașilor săi spre una dîn pădurile de pe marginea Dunărei, unde era conacul celei mai primejdioase cete de hoți, și numai decât opri în partea locului pentru câtă-va vreme trecerea și venirea de peste Dunăre a călătorilor și după aceia, ce făcu, ce drese numai el știu, că răzbi pe hoți care îndrăznise să i se împotrivească, după ce înconjurase pădurea din toate părțile, și în cele din urmă, reuși a prinde pe căpitanul ei și pe Cei mai fruntași dintre cetași, și a pune pe goană restul Cetei. Aceiași soartă avu și cele-l-alte cete, mai ales cele de pe marginea Oltului, pe care le distruse cu desăvârșire.

Auzind această ispravă neașteptată, General Zass, care înlocuise pe generalul Isaieff mort de boală și bătrânețe la 26 August (7 Septembre) 1810 la Calafat, îl chema la Craiova pentru a-i mulțumi în persoană pentru succesele ce a repurtat, și a-l însărcina să curățe și județul Dolj, mai ales părțile băltoase despre Bechet, de câte-va cete de hoți ce bântuiau acele localități. După ce repurtâ și acest succes, tot cu aceiași bravură și aceeași înlesnire ca și pe cele precedente, generalul Zass îl ehemâ în cabinetul său, îi mulțumi încă o dată, pentru bravura ce a desfășurat și dibăcia cu care a condus lupta contra bandiților, îi înmâna, o gratificațiune mai însemnată ca aceia ce îi dăduse în anul trecut, precum și o sabie de o-noare, și-i făcu cunoscut că îi da voe să-i ceară ori-ce favoare ar vrea, iar el își lua angajamentul în mod solemn că o va împlini. Dinu răspunse că cea mai mare mulțumire ce i-ar umple lui sufletul de bucurie, ar fi aceia de al recomanda bine-voitoarei protecțiuni a generalului Stetter care de curând devenise vice-președinte al Divanului, și d-al ruga să-i cheme la București, spre a se lupta cu haiducii din Valachia mare, care erau cu mult mai mulți, mai iscusiți și mai primejdioși ca cei din Valachia mică.

— Numai atâta îmi ceri tu? și aceasta ca o mare milostivire din parte-mi? strigă Zass foarte mirat de atâta desinteresare, dar bine ceia ce îmi ceri e o nouă jertfă ce vrei să faci în slujba noastră, de care avem mare nevoe, și pentru care ar trebui să te rugăm noi ca s-o priimești, în loc d-a te ruga tu de noi ca să te trimetem la un șir de primejdii mai mari de cât cele ce ai înfruntat pânâ acum; ar fi trebui ca noi să te rugăm a priimi, iar nu tu pe noi. Daca vrei și ții într-adins, eu sunt gata să scriu lui Stetter, mai cu seamă că de o cam dată, mulțumită vredniciei tale, nu mai avem mare nevoe de ajutorul tău, pentru oare-care vreme, și sunt sigur că Stetter va priimi cu mulțumire, și chiar te va ruga să te duci acolo ca să te pui în fruntea poterașilor din partea locului, spre a curăți și Valachia mare de mulțimea hoților ce o bântuește. Lasă aci potera ta, alege pe unul din cei mai harnici din ei ca să-ți ție locul la nevoe, și tu grăbește-te d-a te pregăti de ducă, că mâine îți dau cartea, care să ’ți deschidă mari de tot ușile palatului vice-pre-ședintelui Divanului Valahiei. Na citește și încre-dințează-te că cei din București au mare nevoe de ajutorul tău.

Zicând aceste cuvinte, Zass îi puse în mână un tenculeț de hârtii strânse în patru și după -aceia îl Goncediâ. Acele hârtii erau copii după mai multe circulari, între care una veche de peste un an, dar care era și atunci de actualitate. A-cea hârtie ce desfăcu și citi Dinu de îndată ce se găsi afară din palat, fu copia unei circulări a întâiului Divan și Comitet din 6 Aprilie 1810 adresată Ispravnicilor din întreaga țară. Printr-acea circulară, Divanul le spunea că a venit vremea pri-măverei, când multe împotrivitoare urmări se pot întâmpina în țară, precum ivire de hoți și de tâlhari, felurimi de prăzi, cazne și omoruri asupra locuitorilor și călătorilor drumași; dar trebuia ca dregătorii fie cărui județ să aibă îndatorirea de a îngriji și a priveghea din vreme ca să se întâmpine cu cele mai iscușite mijloace unele ca aceste întâmplări, care și lirei și oblăduitei sunt cu totul împotrivitoare. Printr-această circulară Divanul le poruncea să privegheze cu neadormită îngrijire, pe cât sta prin putința omului, a desrădăcina din județul fie căruia pe hoți și tâlhari, spre odihna și apărarea călătorilor și locuitorilor. Și fiind-că, din steagurile spătărești, lipseau îndestulă sumă de oameni, care, pentru a se pune acuma la loc de la Visterie este cu neputință, pentru văzuta stare proastă a țărei, care și D-lui Spătar, fiindu-i cunăscută, nici însuși D-lui n-a priimit a cere să se împlinească într-această vreme acea lipsă a steagurilor. Ca acea lipsă să se umple fără de jertfe, ispravnicilor le recomanda să dea locuitorilor strajnice porunci ca, în ceasul când vor simți unde-va nișcai-va hoți și făcători de rele, numai de cât prinZap-cii acelei plăși să facă știre la Ispravnicat, și Ispravnicii să se înțeleagă cu Căpitanii și Polcov-nicii județului, ca să se ia după dânșii, a-i is-goni, a-i prinde sau a-i omorî, căci pentru aceasta însuși Ispravnicii vor fi răspunzători.

Alături de această hârtie era alta mai nouă, abia sosită la Craiova, care era tot o circulară adresată ispravnicilor, dar cu data de 15 Mai 1811. Prin această circulară Divanul da același instrucțiuni, dar tot de odată le imputa că a descoperit la ei o adevărată dovadă de neîngrijire împotriva datoriei pentru buna și liniștita petrecere a locuitorilor, despre.partea făcătorilor de rele, pentru care în multe rânduri, atât prin scris, cât și prin viu graiu li s-a poruncit ca să ia cele mai strașnice măsuri pentru paza drumurilor județului și a satelor. Prin ea îi mustra că, de și li s-a pus la dispoziție îndestul de mare număr de poterași, și de și le-a dat spre ascultare pe polcovnicul județului, precum și tot nizamul Spătăriei din județ, dar din cauza leneviei și a neîngrijirei ce au arătat la acest punct al ocârmuirci județului, ce este vrednic de cea mai mare luare aminte, n-au pus silință ca să asigure odihna și buna petrecere a locuitorilor, și drumurile' călătorilor, ci au lăsat totul în părăsire, din care pricină drumurile mari s-au părăsit, locuitorii n-au putut să meargă la trebuințele lor, și cârmuitorii și-au atras asupră-le scârbă și supărare din partea celor mai mari stă-pânitori.

Disperați cum că nici acea circulară n-a dat rezultutul dorit, nu din cauză că Ispravnicii nu își făceau datoria, ci din faptul că nu se găseau poterași și conducători destoinici, fiind că toți câți se găsise în țară mai buni, mai viteji și mai harnici fusese strânși de Ruși din întreaga țară, încorporați între pandurii voluntari și trimiși peste Olt la Calafat ca să se bată cu Turcii. Văzându-se la ananghie, Divanul a dat publicităței un pitac prin care promitea ertarea și scăparea de ori ce pedeapsă a ori-cărui făcător de rele, care se va lega prin jurământ că se va lăsa pentru tot-d-a-una de fapte rele și se va face om cum se cade și cetățean folositor obștei.

Ajungând în capitala Principalului, Caraman în loc să se ducă la spătărie spre a da mai întâi ochi cu mărirele de acolo, care să-i dechiză u-șile vice-președintelui Divanului, găsi că era mai de preferat să seducă drept la palatul ocupat de generalul rus, și, ce făcu, ce drese, că reuși să fie pe dată introdus înnăuntru. După ceintrâ în palat, polcovnicul aflâ, de la însuși ajutorul generalului Stetter, că spătăria, priimind repetate reclamațiuni din partea ispravnicului de Ilfov, cum că pădurea Vlăsiei era în mare primejdie, cu toate că în tot d-auna Marele Spătar luase.măsuri deosebite pentru acea pădure spre a păzi Monăstirea Căldăru-șani, ce se găsea în mijlocul unei aripi din ea. Animat fiind de acea dorință, el dătuse acea aripă sub paza unei potere deosebită, ea fusese pusă sub o supraveghere specială din partea spătăriei. Acea poteră era întocmită încă din timpul domniei lui Constantin Moruzi (1793—1798), după cererea părinților Căldărușeneni, și era compusă din 40 de panduri, puși sub comanda unui polcovnic; acei poterași stau în mod permanent în curtea exterioară a monastirei și-și petreceau timpul cutre-erând mereu, în crucișiu și în curmezișiu, acea vastă pădure, vestită ca adăpost preferat al celor mai numeroșihaiduci. Sarcina lor era în mod special să apere monastirea de ori-ce atac din partea hoților, ce se pripășise de pretutindeni și se încuibase în pădure, din care nimeni nu-i mai putea scoate. Acea sarcină era grea, foarte grea, pentru că pădurea era peste măsură de mare; ea se întindea de la Roșiorii de Vede și până a-proape de Râmnicul Sărat, și de la Giurgiu până dincolo de Ploești și Ruzău, în cât nimeni nu putea să-i scoată din ea când apucau de se încuibau într-ânsa. Divanul prin pitacul de la 6 Iunie 1811 'se plângea marelui spătar, că mai nainte polcovnicia de la Găldărușani era scutită de bir, de orice fel de dare și chiar de ploconul spătăriei și al isprăvniciei, și că nu numai căpitanul, dar și ca-tanele sale, erau scutiți, atât de podvezile și de angaralele țărei, cât și de alte dări ce se mai dau pe ici pe colea; cu toate acestea, de și erau atât de ocrotiți, poterașii nu ’și făceau datoria, cu toate că acea datorie a lor era numai d-a vedea de pază și de strejuirea acelei păduri.

Până în anul 1810 slujise ca polcovnic al a-cestei poteri un anume Stoian, care se arătase vrednic de slujba sa; dar acesta s-a retras din slujbă de aproape un an, ne mai putând sluji de bătrânețe și slăbiciune. In timpul lui, căci a slujit neîntrerupt de când s-a înființat acea polcovnicie, au lipsit făcătorii de rele dintr-acel loc, unde mai nainte pătimeau trecătorii și locuitorii, dar după r.tragerea sa, hoții și hoțiele s-au înmulțit, de și spătăria trimisese în locu-i alt polcovnic. Față cu primejdia în care se găsea monastirea, starețul Căldărușanilor, împreună cu Stoian fostul polcovnic, au recomandat ei Divanului ca polcovnic pe un altul anume Dumitrache, care a fost ales de Stoian ca om destoinic, și au cerut Divanului întărirea lui. Divanul prin pitacul mai sus citat a încuvințat acea numire și a făcut cunoscut marelui spătar, cum că a orânduit pe Vătaful Dumitrache ca polcovnic al Vlasiei, ca să fie a pururea și nestrămutat într-această slujbă, spre a se purta cu orânduială bună în strejuireâ făcătorilor de rele, ca din pricina lor să nu pătimească nici trecătorii, nici locuitorii și nici călugări din Căldărușani.

Marele Spătar a adus la îndeplinire ordinul priimit de la Divan, dar nu întreg, ci numai pe jumătate; el a destituit pe polcovnicul dovedit ca nedestoinic, însă în locul polcovnicului Dumitrache trimise ca să ’l suplinească pe Polcovnicul Dinu Caraman, acela care în decurs de un an făcuse minuni de vitejie în Oltenia, nimicise nenumăratele cete de haiduci și tâlhari, și pe lângă acestea mai purta cu sine-și o recomandație care făcea cât un ordin, adică o scrisoare din partea generalului Stetter, care înlocuise de curând, ca Vicepreședinte al Divanului, pe generalul Enghelhadt. Divanul aflând că vice-președintele său a trimis pe noul polcovnic, n-a zis nimic, ci s-a mărginit a trimite pe Pdcovnicul Dumitrâche în Oltenia ca să înlocuiască pe Caraman. Ce nu putea să facă Iancu Jianu prin proiectorul său Vornicul Dumi-trache Bibescu și prin generalul Zass, care avusese prilejul să aprecieze însușirile ostășești ale Polcovnicului Caraman? Resultatul acestei înlocuiri fu stârpirea tuturor hoților din județul, Ilfov, în decurs de câte-va săptămâni, spre cea mai mare bucurie a marelui Spătar.

Polcovnicul Caraman, sosind: în București și puindu-se în fruntea poterașilor săij reuși ca în scurt timp să facă în pădurea Vlasiei ce cutrierâ de mai multe ori în crucișiu și curmezișiu, aceia ce făcuse din pădurile din județele de peste Olt, adică un loc de preumblare ferit de ori-ce primejdie. Plăsmuitul Montenegrean reuși în scurt timp să spargă cuiburile vechilor cete, compuse mai mult din hoți de cât din haiduci, ce de mai multă vreme se încuibase prin ele, să prinză și să dea pe manele marelui armașiu pe mulți dintre aceia ce prinsese prin păduri, luptându-se cu catanele sale de potoraș cu arma în mână, și să curețe întreaga pădure de toți făcătorii de rele. Acest resultat neașteptat, într-un spațiu de timp relativ foarte scurt, minună pe cei mari și îndemnă pe marele Spătar ca să-iadreseze mulțumiri în public; dar Caraman nu ’și perdu cumpătul, nici nu ’și eși din fire când se văzu ridicat în slavă printr-atâtea laude măgulitoare. Fumul tămâerelor nu-i ameți capul, în cât să fie părăsit de cumpănire și dreaptă judecată, ci merse înainte cu îndeplinirea sarcinei sale, și începu a urmări și afară din circonferința pădurei-Vlasiei pe hoții ce părăsise acea pădure ca să se ascundă printr-alte părți, ferite de urmărirea' sa cea cumplită și de goana cea fără de iertare a polcovnicului Caraman.

Aceste succese îmbucurară pe Români și făcură pe marii dregători ai acestei țări ca iar să ridice în sus fruntea cu oare-care mândrie, căci păn-atunci comandanții oștilor rusești, văzând neputința Românilor d-a stârpi pe hoți prin ca-tanele pământene sau slujitorii de care dispunea, luau în batjocură administrația Principatului, și spuneau fără de sfială că Românii nu erau buni de militari, că n-aveau calități războinice, că nu. putea să se găsească printre Români conducători înzestrați cu priceperea d-ași duce cetele ce co-mandau la o biruință ori-cât de neînsemnată, și că ei nu erau în stare să se apere singuri, ne având pricepere nici îndestulă, bărbăție, ci ar face ce-va numai ca cete de catane ordinare, sub conducerea unor comandanți ruși, care la nevoe să le mâne de la spate prin lovituri de gârbace. Rușii mersese mai departe; spuseseră toți luptătorii care le dătuse mare ajutor, chiar în decursul a-, celui resboi, ar fî fost atât, de fricoși încât ade-. sea ei erau capabili.să dosească în momentul îii care se vedeau în fața primejiei.

Ast-fel batjocoreau Rușii pe Români între anul 1809 și 1812, de și pandurii Români, sub comanda unor căpitani români ca polcovnicii Ma-chedon și Prodan, și sub conducerea lui Bimba-șea Sava, care ’și făcuse cariera militară m Țara Românească, repurtase mai mute victori» dicisive în fața Calafatului, și scăpase pe Ruși de adevărate dezastre; ast-fel i-au calomniat ei și în 1828 și 1829, când polcovnicul loan So-lomon, un fiu al Olteniei, împreună cu pandurii și voluntarii săi, au smuls din manile Turcilor în favoarea Rușilor, numai prin bravura lor multe victorii; astfel îf nedreptățiră și în 1853 și 1854; când oștenii Românii, concentrați în Oltenia a-lături de Ruși, opriră pe Turci d-a înăinta de la Calafat spre interiorul țărei. Văzându-i că Turcii năvăleau spre sat, după ce au alungat pe Ruși, comandantul suprem al Rușilor a strigat Românilor fugind: Nazat, adică înnapoi, iar ei, neprice-pând cuvântul muscălesc, au alergat într-o goană spre sat, s-au isbit cu Turcii, i-au atacat fără de veste, i-au înfrânt, i-au pus pe goană și au dobândit numai ei o victorie nesperată de Ruși. Tot astfel i-au crezut că ar fi și în 1877, dar atunci vru D-zeu ca armata Română la Plevna, Rachova și 'Smârdan să spele rușinea atâtor defăimări, prin bravura ce au desfășiurat, și să scape marea armie rusească de un adevărat dezastru. Nici odată nu părăsește D-zeu pe Români.

Firește, succesele neașteptate dobândite de Polcovnicul Caraman, în fruntea unei cete de poterași Români, aprinse focul geloziei și al invidiei în inimele mai multor comandanți superiori Rușii chiar în sufletul generalului Steter, vice-președin-tele Divanului Valahiei, de și el era om drept și leal, și-i hotărî să micșoreze efectele contrarie in-tențiunilor Rușilor, ce ar fi produs niște asemenea succese repurtate numai de Români și ad.es repetate, luând dispozițiunea d-a împestrița pe po-tefașii Români cu cazaci Ruși. Ca să aducă ta îndeplinire această hotărîre a sa, vice-președin-tele porunci întâiului Divan și Comitet, și acela, nefiind în stare să i se împotrivească, a dat la 28 Iunie anul 1811, pitacul prin care făcea cunoscut obștei, că, priimind de la spătărie știrea că s-ar fi ivit oare-care făcători de rele pe drumul ce merge de la București spre Câmpina, care era un drum mare și umblător, pe care călătoreau ziua și noaptea, atât negustori cu marfă, cât și alți trecători cu povară, și că acei făcători de rele făceau mult rău liberei circulațiuni, Divanul, neputând prin slujitorii de care dispunea să asigure libera circulațiune pe acel drum, a cerut de la Vice-Președintele Divanului ajutorul armiei Rusești.

Pentru ca acei călători să nu mai fie bântuiți de asemenea tâlhari, generalul Vice-Președinte a orânduit câte doi-spre-zece cazaci paznici la cinci locuri, unde sunt pădurile mai mari și mai dese, în care ar putea să se ascundă tâlhari și, fără frică să calce în drum pe călătqri. Stațiunile acestea fură: la Orac, la Butiman lângă podul din mijlocul pădurei, la podul de la Periș, la Ciocănari și la podul Vălenilor. Cazacii de la a-ceastă din urmă stație aveau să păzească toată linia de la acel pod până la apă Cricovului, pe Unde se afla deșișiu de crîng, iar de la acea a-pă și până aproape de Cămpina, fiind loc deschis, paza acestei porțiuni a fost lăsată în seama vătafului de plaiu din județul Prahova, care împreună cu plăeșii sei așezați din distanță în distanță să asigure libera circulațiune. De la a-pa Cricovului spre București până la rîul lalomi-ței, tot D-sa va rîndui câte un număr de poterași pe la cele cinci stații date în paza Cazacilor, ca unii ce știau seama locurilor și potecele pădu-relor, ca să serve cazacelor drept povăță- Pentru acest scop acel vătaf va orăndui câte patru poterași la Ciocănari și Periș, care să fie ziua și noaptea nelipsiți cu Cazacii, umblând din stație până la stație. De la lunca Cricovului încoa însuși căpitanul de la Podul Vălenilor va strejui localitatea cu catanele lui și de la. apa lalomiței spre București, iar mai ales la cele două din urmă stații, adică la Orac și la Buihnan la pod, polcovnicul pădurei Vlășiei, care avea ladispoziție patru-zeci de poterași, va orăndui la fie-care stație căte patru catane, oameni vrednici, cu cai și arme curate, care catane să stea ne lipsiți lângă cazaci, dându-le ascultare cum și povață, la aceasta treabă, fără de împotrivire și păzind ziua și noapte din stație până în stație, fără a lipsi vre-unul dintr-înși, Pentru a asigura paza acestor îndatoriri, D-sa va inspecta căt se va putea mai des spațiul dintre București și riul Ialomița căt cade înj udețul Ilfov și sub juridicțiunea sa; toate aceste măsuri să se ia căt mai grabnic pentru că cazacii deja au plecat ca să-și ocupe locurile.

Caraman a adus imediat ordinul în executa pe cât îl privea, dar pentru ca paza sa să fie efectivă, firește a fost silit să cam neglijeje paza pădurei Vlășiei, ast-fel din cauza acestei negligențe, tâlharii iar au eșit la iveală în partea locului iar sau înmulțit hoții pe drumul Giurgiului ba chiar au îndrăsnit să calce ziua în nămiezea mare, pe drumul cel mare dintre Calugăreni și Giurgiu căruța de olac, a poștei, și au jefuit pe mai mulți drumeți. Această călcare a supărat foarte mult pe vice președintele Stetter, nu atât pentru că hoții au călcat pe drumeți, adică pe Români, ci pentru că au atacat căruțele de olae, și au în-drăsnit să bată și să jefuiască pe cei ce se a-t ilase în ele, care de ordinar erau curieri sau oficeri ruși, singurele ființe cărora era pe atunci îngăduit să călătorească cu căruțe și cu cai de poște.

Aflând că s-a-comis o faptă atât de îndrăsnea-ță, general Stetter a dat ordin Divanului ca să desfmțeze pe dată polcovnicia de Vlașca și să a ducă pe polcovnic înnaintea Divanului, ca de față cu cei jefuiți, să se desvinovățească, de va putea, devină ce i se aducea și de cauza care l-a împiedecat d-a menține paza ca mai nainte. Caraman s-a înfă-țisat și s-a justificat foarte cu înlesnire de vina ce i s-a adus; el a pus pe masa divanului ordis nul care a priimit d-a se transporta cu cea mai mare parte din oamenii săi pe drumul Câmpinei și d-a lăsa în pădurea Vlasiei care tăia d-a curmezișul trei județe, numai a treia parte din potei rași; tot de o dată dovedi prin martori vrednici de credință, că a fost următor ordinului priimit și s”a ocupat cu supravegherea executării acelui ordin d-a lungul drumului între Ploești și Câmpina; După aceia el a demisionat din funcția sa. Toate acestea s-au petrecut în ziua de 7 Martie 1812.

Pe timpul în care se operau aceste mutări, strămutări, desființări, înființări și iar desființări, spre-cea mai mare bucurie a hoților și tâlharilor, pacea dintre Turcia și Rusia s-a încheiat, Rușii și-au strâns catrafusele și au trecut peste Prut; și Țara Românească a scăpat de invazie. Au plecat Rușii din țară și s-a suit pe tron Vodă loan G. Caragea, dar hoții și hoția nu s-au stârpit. Cu câ-te-va luni mai nainte d-a părăsi Principatele, generalul Stetter dătuse ordin ca, în termen de zece-zile, să se lărgească drumurile de prin păduri și să se tae crângurile și hățișurile de pe marginea drumului, spre a sparge cuiburile hoților, dar de atunci au trecut, nu zece zile, ci zece luni, și drumurile tot nu s-au lărgit, tufișurile tot nu s-au tăiat și cuiburile hoților tot nu s-au stârpit, căci hățișurile făceau parte din moșii boerești și mo-nastirești, și proprietarilor lor nu le venea la so-căteală să-și vadă știrbite proprietățile, chiar pentru realizarea unui bine obștesc. Acești buni patrioți de îndată ce aflară că secura le amenință pădurile,-nu s-au gândit pentru care scop le amenința, ci au alergat cu mic cu mare cu jelbi în proțap, și au protestat în mod energic, și au împiedecat prin influența lor pe ispravnici d-a-și face-datoria. Ca consecință imediată a anulărei ordir nului dat în privința desființării hățișiurilor, fu lăsarea hoților să trăiască și să opereze în pace? prin crângurile lor.

După ce plecase polcovnicul Costea Caraman -din Oltenia spre București, marele Spătar trimisese în locui-i ca comandant al tuturor poterași-lor din Valachia mică, pe cum știm, pe polcovnicul Dumitrache, vătaful poterei din pădurea Vlă-șiei, dar acel polcovnic nu stătu multă vreme a-colo, căci fu săpat și doborît de mulți dușmani localnici care ii doreau postul. In Oltenia era pe atuncea tare și mare Bimbașa Sava, care într-a- cel timp servea în armata rusească, în calitate de Comandant General al Pandurilor voluntari, recrutați în întreaga Țară Românească, ca să se lupte cu Turcii la Calafat; acest mare dregător găsi cu cale să prigonească pe bietul Polcovnic Dumitrache, și să ceară cu stăruință Caimaca-mului Olteniei ca să numească în locu-i pe un gojgogea bimbașe de panduri, pe un protegiat favorit al său, pe un bulgăroiudin Tărnova, de unde «era și el, care însă se lăuda a fi palicar grec, pentru că știa să vorbească grecește, pe o urîciune repulsivă, la chip și la fire, în; sfârșit pe vestitul Cârc S-erdar Stoica Parvanoglu, om cu reputația făcută ca ființă cea mai crudă, cea mai sucită, cea mai sanchie, cea mai nemiloasă și cea mai spurcată în sânge. Această ființă cu chip de om, dar cu inima de fiara, era creatura cea mai urâtă, cea mai slută, cea mai scârboasă și cea mai respingătoare. Se vede că natura când Fa creat s-a silit să se întreacă pe sine însăși și să facă din el tipul cel mai reușit al urîciunei și al schilo-deniei omenești.

Inchipuiți-vă la un corp omenesc un cap lun-gueț ca o pepenoaică, un creștet țuguiat, o țeastă: rasă peste tot afară de creștet, în vârful căruia lăsase ne ras o spegmă de păr cărunt împletit în patru, după obiceiul bulgăresc,închipuiți-vă o frunte-mică brăzdată cu nenumărate încrețituri, niște sprâncene roșcate și mai mult de jumătate căzute, ochiul cel drept scurs și pe jumătate deschis casă se vadă în interiorul său sec o roșeață umedă și respingătoare, iar ochiul stâng mic, aproape rotund, cu albeața roșie aproape ca sângele, cu retina verzue spălăcită, însă culuminișiul său-rotund, viu și pătrunzător, cu pleopele roșii umflate, urduroase și refecate, înconjurate de o coroană de gene rari și roșii ca sângele; închipuiți-vă un-nas cârn, roșiu și acoperit cu umflături ca niște ciuperci mici aproape vinete, cu nările largi pline de păr roșiu și de tabac. Pe lângă toate aceste grațiosități închipuiți-vă o figură fălcoasă, lătărea-ță, oacheșă roșcată, ciupită de vărsat, umflată ca chipul unui hidropicos și pestrițată cu pete mari roșii, care dau de față pe bețiv, toate acestea împodobite cu niște mustăți roșii și sbărlite dar peste măsură de lungi, răsucite după urechi arnăuțește, însă foarte rari, mai ales cea din dreapta; mai închipuiți-vă o bărbie rasă și rotundă îngropată într-o gușe nu atâta de mare și de grasă, ci lăbărțată ca a omului, ce fusese o dată gras dar slăbise, din care cauză avea un aspect neplăcut și respingător; închipuiți-vă încă o statură de piftie, ce-va mai naltă ca un cot, o spinare adusă cam în formă de cocoașe, o talie groasă și burtoasă, umărul drept mai nalt ca cel stâng, niște brațe scurte și butucoase, care cu greu se putea împreuna la spate, niște degete asemeni scurte și cărnoase, din care două de la mâna dreaptă lipseau, fiind tăiate cu sabia, negreșit în focul Vre-unei lupte; închipuiți-vă niște brațe scurte, groase și nervoase, pe pielea căruia erau întipărite felurite litere bizare și neînțelese și figuri de dihănii pocite, făcute prin înțepături de ace, frecate după însângerare cu iarbă de pușcă după moda barbară practicată în orient; închipuiți-vă în fine niște picioare scurte, groase, lăboase și lipsite de ori-ce proporție, pe lângă acestea toate piciorul drept mai scurt de cât cel stâng și in-flecsibil la genuchi; îndiipuiți-vă toate aceste a-mănunte plăcute, adunate într-o singura ființă, și, după ce veți avea înainte minței toate aceste închipuiri, abia vă puteți face o slabă idee despre aspectul acestui om, pe care natura pâr-că l-a făcut într-adins ca să inspire repulsiune, frică și gro,ază!

Pe lîngă aceste frumuseți se mai adaogau și altele tot atăt de reușite ca să facă din Cârc Ser-dar Stoica monstru cel mai înspăimântător. Mai adaogați dar la acest portret o voce stridentă, falșă și ascuțită, eșită mai mult din stomac de cât din găt, întocmai ca a omului ce țipă într-un butoiu desfundat; pe lângă acestea un port ex-travagant de bizar, mai mult de carnaval de cat de purtat în societate. Totdeauna el purta pe cap un turban mare peste măsură, făcut mai tot d-a-una dintr-un taclit vărgat cu chenare, ce purta în zile de lucrătoare, iar în zilele de sărbătoare altul mai luxos, înflorat cu felurite fețe arătoase ce i înfagiura capul de mai multe ori, în niște încolacituri meșteșiugite. Pe trup în zi lucrătoare era învelit cu un conteș de buhur verde brodat pe la margini cu piele de pisica neagră, ce acoperea un antiriu de citărie vișinie închisă, strâns la mijloc cu un brîu roșiu, de care atărna un seleaf de filigran de argint încărcat cu o mulțime de hangere, pistole și cuțite; antiriul ce purta în zilele de lucru era scurt până la genuchi și cădeau peste niște șalvari de citarie persicii sau portocalii după împrejurări; în zilele de sărbătoare eră învesmântat în haine scumpe de mătase și catifele și o fermenea sau giubea de postav bun îmblănită cu samur. In sfârșit el purta în picioare de ordinar pantofi ele saftian negru asențiți și întorși la vârf, încălțați peste meși de mesină galbenă. In timp de paradă această caricatură de om își împodobea făptura sa cea caraghioasă cu un costum complect de arnăut de culoare roșie ori albastru, sau verde după împrejurări brodat cu o mare încărcătură de flori cusute cu fir de aur și argint. Când se îmbrăca cu acel costum brâul său era de șial de mare preț, seleaful de argint masiv și armele încrustate cu bogate flori de argint.

Acest om atât de slut de dizgrațios și de re-plusiv veni să înlocuiască pe Polcovnicul Dumitra-che, care era o grădină de om, și ca fizic și ca caracter. Logofătul Manoiache Lahovări care ținea locul de Caimacam al Craiovei, fiind un om isteț și de gust, de îndată ce îl văzu, cu toate că fusese recomandat cu multă căldură de Bimbașa Sava, nu-i fu pe plac, dar nu putu să-i respingă, căci Bimbașa Sava nu putea să fie refuzat, ci se hotărî să se scape de el cu un cusur subțire cât va putea mai curând. Norocul îi servi de minune. Curând după plecarea lui Dumitrache spre București, se iviră din nou hoți prin județul Romanați, mai ales prin apropiere de satul Islaz de pe marginea Dunărei. De îndată ce află această știre, Caimacamul trimise pe Cârc-Serdarul Stoica la Caracal,în fruntea unei mari cete de poterași, și cu chipul acesta se scăpâ de ploconul ce-i trimesese Bimbașa Sava.

Parvanoglu sosi în Caracal cu repurtația unui oștean desăvârșit, a unui strategist consumat și a unui om înzestrat cu mullă bravură și cu o netemere de moarte împinsă până la imprudență; cu toate acestea, cu totul contrariu de ce se întâmplase cu Caraman după venirea sa acolo, hoții în loc d-a dispărea sau cel puțin d-a se mai rări, din potrivă se înmulțeau pe fie ce zi ce trecea și se făceau din ce în ce mai cutezători. Cârc-serdarul ce e dreptul organizase mai multe ex-pedițiuni împotriva lor, isbise fără veste mai multe păduri, și condusese în persoană mai mu-te bătălii în toată forma, crâncene și sângeroase, dar cu totul din potrivă ce se întâmplase cu Caraman, în loc d-a culege fructele vre-unei victorii și de a se întoarce triumfător, aducând în Caracăl hoți prinși, din potrivă el și ai lui mâncau bătae și se reîntorceau mai mult fugind, lăsând în mâinele hoților prizonieri, pe care aceia tot-d-auna îi spânzurau, iar el cu ai lui tot d-auna intrau în oraș goniți de aproape de hoții biruitori.

Gurele rele, mai cu seamă mulți dintre pote-rașii care luase parte la toate expedițiunile care fusese încoronate cu cel mai deplin nesucces, spuneau în gura mare și fără de sfiială ori cui vrea să-i auză, cum că Cârc-serdarul nu intra nici o dată în vre o pădure înconjurată, în care se încingea vre-o bătae în regulă, nici nu se amesteca în focul luptei, ca să încurageze prin prezența sa pe luptători, ci în tot-d-auna sta departe de încăe-rare, la o respectabilă distanță de bătaia puscei, și de acolo dă ordine luptătorilsr de urmare, prin locotenentul și confidentul său Ciauș Duță, Târ-novean ca și el. Ce-va mai mult, ori de câte ori auzea vre-o bubuitură, el tresărea, își făcea cruce, striga carnacsi și se ascundea după te miră ce adăpost; iar când ai săi o rupeau la fugă biruiți, el fugea în fruntea lor, negreșit sub imboldul ma-rei vitejii ce era în firea sa, de care se dusese pomina din Focșani pânâ în Cerneți.

Hoții nu putură să fie stârpiți în județul Romanați prin prezența unui asemenea mare viteaz; din potrivă numărul lor se înmulțiră și se apro-piară de Caracăl, spre cea maimare îngrijurare a locuitorilor acelui oraș, dar în schimb putură să se mândrească cu faptul măgulitor pentru ei, că se bucurau de prezența în orașul lor a unui goș-gogea Cârc-serdar, care egala la grad cu un co-lonel din vremea de azi, iar nu a ținui biet polcovnic, care pe atunci echivala cu un căpitan de companie. Nu e vorbă, cel mic repurta victorii, pe când cel mare mânca bătăi; dar ce are aface? vanitatea omenească a Caracalenilor era foarte măgulită.

Cu toată presența sa în capitala Romanaților, se ivi chiar jn mijlocul orașului un alt soiu de hoție: furtul' de fete frumoase, din care multe dispăreau ca să nu se mai întoarcă și altele se în-turnau după mai multe luni de absență, într-un hal fără hal și în neputință de a da oare-care detalii lămuritoare în privința furări lor, care se săvârșea înconjurată de un mister romantic și fantastic din partea hrăpitorului lor, pe care nu-i vedeau nici o dată, căci venea la ele numai noaptea și pe întunerec. Cu tot acest mister însă, prin explicatele confuze ce putuse să dea fetele câte se reînturnase, lumea intrase la bănuială că hrăpito-rul de fete, că satirul nesățios, că mizerabilul ne -omenos ar li fost chiar marele ipochimen, apărătorul celor slabi, scutul stăpânirei, sabia legei, însuși Cârc-Serdar Stoica.

Mulți din părinți celor ce suferise asemenea hră-piri, din numărul cărora erau și boeri fruntași, se duseră să se plângă Ispravnicilor, și să ceară trimiterea lui înnapoi de unde a venit, căci venirea sa n-a fost de nici o pricopseală pentru județ, ci s-a semnalat numai prin acele hrăpiri de fete, care au început să se întâmple numai de când a venit el în Caracal, dar toate fură fără de folos. Ispravnicii le spuse verde că, de și recunoaște temeinicia reclamațiunei lor, nu puteau însă să le facă nimic: nici ei, nici Caimacamii «din Craiova nu putea să se atingă de cel învinovățit, căci Stoica era protejatul lui Bimbașea Sava și acela era omul de încredere al generalului Zass, comandantul oștilor rusești din Oltenia. Povățuiră numai pe părinți ca să-și păzească fetele mai bine și să le mărite mai de tinere, căci hră-pitorul nu fura femei măritate, ori-cât de frumoase ar fi fost.

Părinții dătură ascultare ispravnicilor, își păziră fetele ca ochii lor din cap, dar hrăpirele nu încetară și nici nu se împuținară, căci hrăpitorii erau d-o îndrăsneală surprinzătoare, furau fetele cele mai bine păzite, chiar din case cu porți și uși zăvorite. Una dintr-aceste fete furate, cu toată paza cu care o înconjurase mumă-sa, fu și Ilin-ca Golfineanca, care nu voise să se mărite, de și mumă-sa îi găsise bărbat, căci încă ascepta re-înturnarea lui Iancu și încă spera să-l iă pe el de bărbat. Biata fată începuse să iubească cu toată seriositatea și din toată inima pe fantasticul tânăr, și să-i caute în toate părțile, mai ales de când dispăruse, și să se expue la felurite primejdii, călătorind adesea singură de la Craiova la Drăgășani și de la Drăgășani la Caracal și iar la Craiova, fără să reușească a-i da de urmă, căci nimeni nu știa nici chiar muma și frații lui unde s-a dus. Ihtr-una din aceste călătorii singuratice, biata fată a fost hrăpită, nu se știe de cine, și dusă nu se știe unde, ast-fel că nu s-a mai putut găsi, cu toate desperatele căutări ale mumei sale, care aproape înnebuni de durere, că numai pe ea o avea.

Hrăpirea Golfinencii făcu mare zgomot, nu numai în Craiova, dar chiar în Oltenia întreagă și revoltă pe toată lumea de la mare până la mic. Opinunea publică nn stătu nici măcar un minut în cumpănă, ci acusâ ca autor a acestei scârboase nelegiuiri pe Cârc-serdarul Stoica, căci numai el putea să fie atât de neomenos în cât să lipsească pe o biată văduvă de singurul copil ce avea, și să-și pue mintea cu o copilă atât de fragedă, atât de nevinovată și atât de puțin cunoscătoare în ale vicleșugurilor omenești. Numele său era pe toate buzele, dar nimeni nu îndrăs-ni să adreseze vre-o recîamațiune unde se cuvine.

Intr-acea vreme, de o dată și fără veste locuitorii Craiovei se pomeniră că eși ca din pământ și se ivi iarăși pe stradele Craiovei Polcovnicul Caraman, cu figura sa marțială brăsdată. cu crestături de sabie, cu mustățile lui lungi până după urechi și cu părul cărunt, dar în haine de târgoveț iar nu de slujitor; el se reîntorsese din București, după ce se retrăsese din slujba spătăriei în urma desfimțărei polcovniciei Vlasiei. De îndată ce dătu ochii cu câți-va din vechile sale cunoștințe, prima informație ce i se dătu fu aceia a hrăpirei Ilenuței Golfineanca și a bănuelei generale că hrăpitorul ar fi fost satirul nesățios, monstru repulsiv, hiara cu chip de om ce purta numele de Cârc Serdarul Stoica. Această știre produse asupra polcovnicului o foarte mare impresie și o revoltă cu anevoe de descris, de și, după spusa sa, nu cunoștea nici pe Golfinence și nici pe Părvanoglu.

— Ce s-a făcut fata? întrebă el într-un târziu pe un fost camarad ce-i comunicase vestea.

— Nimenea nu știe, respunse fostul său locotenent.

— Și nimeni nu și-a dat osteneala s-o afle?

— Nu, căci fata n-are frați, ci numai o mumă nemângâiată, care nu e în stare să facă ce-va ca s-o scape, atât de amărâtă și de nemângâiată e sărmana.

— Și în întreaga Craiovă, în întreaga Oltenie, nu s-a găsit un singur om care să se intereseze de soarta ei, și să se dea de puțină osteneală pentru a cerceta, a afla și apoi a se duce să ceară socoteală hrăpitorulu?

— Dar cine crezi că poate să aibă curaj d-a intra în cârcotă cu un om atât de puternic, cu Cârc-serdarul, care e mâna dreaptă a lui Bim-bașa Sava, adevăratul stăpân al Olteniei?

— Daca până acum nu s-a găsit un singur Oltean cu inima de bărbat, mă voi găsi eu, care nu cunosc pe nimeni, nici pe Golfineanca și nici pe Cârc-serdar Stoica. Chiar acum mă duc să-i cer, cum știu eu să- cer, să. dea drumul fetei, căr de unde nu, eu am curajul de a mă măsura cu eL

— Să dea Dumnezeu să isbutești, dar nu crez..

— O să vezi; unde locuește el?

— La conacul Ispravnicatului.

Peste câte-va minute el era la conac și față; în față cu Cârc-serdarul, care se întâmplase să fie în cancelaria sa. După ce intrâ în cămara care servea de cancelarie Cârc-serdarului și dătu ochi cu marele ipochimen, el își spuse numele și își declina titlurile în limba greacă.

— A! tu ești vestitul polcovnic Caraman, despre care vorbește toată lumea că ai fi având un? leac cu care stârpești pe hoți? Negreșit că ai venit ca să-mi ceri slujbă? bine ai făcut că ai dat pe la mine, că am trebuință de oameni ca; tine; îți dau sub stăpânire una din cetele mele șp îți dau leafă bună și tain gras.

— Iți mulțumesc, dar n-am venit ca să-ți ceri slujbă, răspunse Caraman cu cuvinte rari și res-picate, ci pentru alt-ce-va; nu mi-a plăcut nici? o dată și nici nu îmi va plăcea ’vre-o dată să slujesc sub altul, ci de capul meu.

— Daca e așa pentru ce alt-ce-va ai venit?

— Pentru ca să-ți cer frumos și rugându-te-să-dai drumul Elencuței Golfineancâ.

— Golfineanca?! exclamă Stoica prefă când-de minune surpriza.

— la nu te mai preface Cârc-serdare, că eu nu sunt cppil de eri de alaltă-eri, și cu toate că. nu ne-am văzut până acum, eu te cunosc de mult, poate mai mult do cât ai vrea să te cunosc, mai cu seamă de când eram amândoi clefți în munții Rodopului.

— Eu cleft?! de unde și până unde astă minciună? eu nu te cunosc, nute-am văzut până acum și nici nu știu unde sunt munții Rodopului.

— Se prea poate; pe semne ai aducere aminte scurtă; slăbiciune omenească ca toate slăbiciu-nele; dar să nu ne uităm vorba, așa te rog; dă drumul bietei Ilencuței, fie-ți milă de mumă-sa care moare și înviază de trei ori pe zi; ‘fie-ți milă și de tinerețele ei. Ce s-a întâmplat s-a în-tâmplat, partea ta; ți-ai făcut gustul, nimeni nu mai are să-ți ceară socoteala; fă bine de scapă încai pe mumă-sa.

— Știi că ești mucalit D-ta?! dar ce eu sunt păzitor de fete sau eunuc de saraiu de îmi ceri așa ce-va?

— Eunuc nu ești, dar hrăpitor de fete ești; toată lumea o știe, toată lumea o spune; te rog dar nu te mai preface, dă drumul bietei fete, și fă măcar o dată în viața ta o facere de bine.

— Polcovnice, știi că ai început-să mă scoți din pepeni afară prin purtarea ta, strigă Stoica puind mâna pe mânerul iataganului ce purta sub coapse.

— Cârc-serdare, bagă sabia în teacă, că cine scoale sabia și nu știe ce să facă cu ea de sabie moare; crezi că mă pricepi, respunse Caraman cu un ton liniștit rezemându-și dreapta de seleaful plin cu pistoale.

— Afară obraznicule, strigă Cârc-serdarul sp u mând de mânie.

— Cărc-serdare nu face gură, răspunse ce-va mai cu tărie Caraman punând mâna dreaptă pe mânerele celor două pistoale, ce erau înfipte în brâul său, astâmpără-te și bagă de seamă că ai început să me scoți din lire prin tagăda ta!

— O să mă silești să te dau afară cu pandurii mei.

— Nu e nevoe; dacă nu ești om de înțeles, mă duc singur, dar nu acasă la mine, ci d-a dreptul la general Zass.

— Du-te și la dracul.

— O să vezi tu pe dracul; te ei tu rău cu mine, dar de mine nu scapi cu una cu două.

De la Isprăvnicat unde locuia Stoica, Caraman trecu la Căimăcam foarte aprins de nereu-șința demersului său și, fiind priimit de Vistierul Costache Varlaam, urmașiul Vornicului Dumitrache Racoviță, care fusese urmașul grafului C. Dudescu și al Logofătului Manolache Lahovari, care ocupa la București postul de Logofăt al Ob-stirilor, i se plânse cu multă apriedere de prii-mirea cea rea ce-i făcuse Stoica și de purtarea sa față de Ilinca Golfîncanca, și-l rugâ fierbinte să silească pe Cârc-serdar să dea drumul fetei.

— A făcut foarte rău Cârc-serdarul că a hrăpit o fată nevârstnică, daca în adevăr a făcut a-cest fapt, respunse locțiitorul de Caimacam, dar ca să-i silesc a da drumul fetei ’mi este peste putință, că nu am nici o putere asupra-i. Ași vrea să te slujesc, că mult îți datorează Oltenia, după cum mi s-a spus, dar ca să merg cu îndrăznea-a până a mă lua la harță cu Parvanoglu, omul lui Bimbașea, nu-mi stă prin putință. El atârnă d-a dreptul de Muscali; de la ei priimește porunci, pe ei îi ascultă, în ochii lor cată; du-te la generalul Zass care te cunoaște și spune-i lui toată șiritenia.

— Așea voi face, răspunse Caraman eșind din Căimăcămie.

De acolo se duse numai de cât la cuartierul generalului Zass, care-l priimi cu bună voință, și mai nainte d-a afla pricina care l-a adus la el, îi promise tot sprijinul dorit.

— Iată pricina care m-a adus înăintea Măriei tale, răspunse Caraman, și-i spuse din fir până în ață tot ce avea da spus.

— Polcovnice, îi zise generalul puindu-i ambele mâini pe umeri în mod familiar și prietenos, armia împărătească se simte datoare ca, pentru slujbele ce-i ai adus, scăpând Oltenia de hoți, să îți dea o dreaptă și vrednică îndestulare, dar alta de cât aceia ce îmi ceri, că ea e mai sus de puterile mele; nu îmi cere să intru în cârcotă cu Bimbașea Sava și cu pandurii săi că îmi este peste putință. Daca ași îndrăzni să mă amestec în treburile lui și să-i cer pedepsirea unuia din-tr-ai săi, Bulgarul sălbatic ar fi în stare să treacă to partea Turcilor împreună cu toți cetașii săi și să întoarcă armele împotriva noastră. Abia îi ținem prin tainuri grase și bani mulți alături de noi pentru ca să-i înduplecăm să se bată împreună cu oștenii noștri împotriva Turcilor, și tot ce face cu inima îndoită și hainlâc face; în fie ce zi ne caută pricină de ceartă, gândeștete singur, judecă și recunoaște că cererea de a pedepsi pe acela ce e mâna iui cea dreaptă, prietenul lui cel mal bun, tratele lui de cruce ar fi pricina ce el caută cu lumânarea. Vezi bine că, de și îți dau deplină dreptate, nu pot să-ți fac nimic, prietene; daca vrei, să capeți îndestularea ce cauți, du- te la Calafat, dă ochi cu Bimbașea Sava, că el e mai marele Cârc-Ser-darului, cere-i lui dreptate, și poate că de la el și prin el poți să dobândești, daca nu tocmai pedepsirea făptuitorului, cel puțin scăparea fetei.

Caraman, de și tu nemulțumit de acest răspuns, totuși, neputând obține altă satisfacțiune, fu nevoit să priimească ca bun acel sfat și să se hotărască să plece spre Calafat, mai ales că avea mare dorință și chiar nevoe d-a se întâlni cu Tudor spre a se consfătui cu el în privința celor ce avea de făcut în viitor.

Ajungând la Calafat, mai nainte d-a da ochii cu Sava, Caraman se duse la Cuartierul unde era găzduit parucicul din Vladimirești și, dând ochii cu el, după ce se gratulară și se îmbrățișară, Tudor îi zise:

— A venit iubite frate vremea ca polcovnicul Caraman, să reintre în sânul pământului de-unde a eșit, și să iasă iarăși la iveală Iancu Jianu cel ce nimeni nu știe ce s-a făcut, că s-a apropiat vremea ca acel Iancu să înceapă să facă aceia ce s-a făgăduit prin strajnic jurământ. Răsboiul e p-’aproape de sfârșit, Turcii sunt aproape sleiți, pacea peste cinci luni cel mult va fi un fapt îndeplinit, Rușii vor pleca ca să nu mai vie, cel puțin multă vreme și, după cum îmi bate mie o-chiul și am aflat de la cei ce știu multe, tot Grecii vor lua în stăpânire domnia Principatelor, căci au știut să intre și pe sub pielea Rușilor cum au intrat pe sub a Turcilor.

— Ce-mi spui tu Tudore e lucru de spaimă? va să zică suferințele ce am îndurat și jertfele ce am făcut nu ne-au fost de nici un folos? va să zică încă nu scăpăm de venetici, și haiducia va trebui să reînvieze și să înflorească mai amarnic ca în trecut?

— Din nenorocire da, frate, Românii sunt ursiți sa mai bea din paharul amărăciunei; dar pentru ce-mi faci această întrebare? ce ai început să te codești, să te sperii de primejdiele ce vei înfrunta, să-ți fie frică?

— Mie frică?! o! nu frate, nu mă cunoști îndestul; din potrivă ard de nerăbdarea d-a începe lupta cea mare, lupta cea hotărâtoare, lupta de desrobire a neamului românesc, care să-l scape de lanțurile cu care l-a înfășurat buruiana veneticilor, și aștept să sosească ceasul mult dorit d-a începe lupta. Spune-mi când să fiu gata, și eu încep chiar de mâne ca să-mi adun voinicii.

— Nu de acum; încă n-a sosit vremea; lasă să se închee pacea, să plece Muscalii, să vedem ce se va face după aceia și, pe urmă, după ce vom vedea că s-au pus la loc toate ticăloșiele de mai nainte, atunci să începem lupta cea hotărâtoare, tu în codru și eu alt-unde-va.

— După încheerea păcii tu ce te vei face?

— Mă voiu duce cu Muscalii în Rusia și voiu sta acolo încă câți-va ani ca să învăț bine știința răsboiului. N-ai face rău ca și tu într-aceas-tă diastimă de vreme să mai înveți ce-va mai nainte d-a începe răsboiul.

— Și anume ce?

— Ai învățat toate tainele poterilor și ale câr-muitorilor lor, dar n-ai învățat și tirtipurile slujbașilor care pun în mișcare pe poterași. Eu în locu-ți, prin regelele ce nu lipsesc lui Iancu Jianu, m-ași face zapciu, ași deveni mâna dreaptă a lui Dumitrașcu Bibescu, care e adevăratul cârmuitor al Olteniei, de șiji-are nici o slujbă, și m-ași desăvârși în cunoașterea oamenilor și a lucrurilor, până ce va sosi vremea cea priincioasă pentru începerea luptei.

— Să știi că am să te ascult întru toate. A- cum, după ce ne-am înțeles, te rog deschide-mi drumul să pătrund până la Bimbașea Sava.

La el este lesne de pătruns, căci, urmând obiceiul turcesc moștenit din frageda sa tinerețe, de pe când slujea la Turci, priimește cu cea mai mare înlesnire pe ori-cine vine la el, îi ascultă cererea cu bună voință, dar nu-i face nimic de cât în schimb de bani sunători.

— O să încerc și, daca o fi nevoe, îi voi da chiar și bani.

— Incearcă.

Caraman s-a dus cu acest nume la Bimbașea Sava, a răsbit fără nici o piedecă până la el, a fost priimit cu multă bună voință, dar când a aflat pricina care l-a adus pe Polcovnic la Calafat și cererea ce-ia făcut, a strigat cu impetuositate, is-bind cu pumnul masa ee avea înainte-i:

— Nici un fir de păr nu se va. atinge din capul fratelui meu Cârc-serdar Stoica Pârvanoglu; oici o bănuială nu va mânji numele prietenului meu iubit, nici o minciună mișelească nu va a-vea trecere față de mine care să-i atingă pe eL Tot ce-mi spui polcovnice sunt niște scornituri ticăloase, pornite din ură și răutate, pentru ca să terfelească neprihănitul nume al acestui slujbaș; vrednic de toată lauda, căruia Oltenia îi datorește-scăparea sa de cetele de hoți.

— Credeam că acela ce a stârpit cetele de hoți din Oltenia se numea Polcovnicul Caraman, iar nu Cârc Serdar Stoica, și că mântuitorul Olteniei, era prea plecata slugă a D-tale, iar nu acela ce nici n-a îndrăsnit pân-acum să intre în vre-o pădure.

— Ori cum și ori cine o fi mântuitorul, Pâr-vanoglu, la vârsta lui îndestul de înnaintată, are-alt-ce-va mai bun de făcut de cât să fure fete-din casele părintești.

— A făcut-o bimbașe, a făcut-o; toată lumea îl învinovățește.

— Toată lumea?! ce-mi spui mie de toată lumea? par-că nu știu eu-cine e toată lamea? sunt măre la mijloc numai ponosuri dușmănești.

— Nu e nici un ponos, ci curatul adevăr; de-aceia te rog fierbinte să-i poruncești să dea drumul fetei și să se astâmpere în viitor, iar pentru pedeapsă, va găsi-o de fa D-zeu.

— Nu poruncesc nimic, că nu e cu nimic vinovat.

— Rău și fără cale faci ceia ce faci, căci Stoica nu e curat precum crezi.

— Il iau pe sufletul meu

— Dacă aceasta ți este cea din urmă vorbă, să știi bimbașe, că boerii Olteni își vor întrar-ma slugele și scutetnicii, spre a apăra casele în -care sunt fete mari de. hrăpitori, ori-care ar fi.

— Voia la ei ca la banul Ghica.

— Slugă.

— Călătorie sprâncenată.

Peste câte-va săptămâni dfipă ce a avut loc această convorbire, s-a lățit în întreaga Oltenie știrea că Cârc Șerdarul Stoica Pârvanoglu, în urma poruncei ce a priimit de la București, căuta prin toate părțile Olteniei pe un oare-care Mano-îache Caraman, de fel de pe la Marea albă a Arhipelagului, de origină Grec, cam în vârstă de 45 ani, necăsătorit, care prea bine putea să fie însuși Polcovnicul Dincă Caraman, care a slujit câtă-va vreme în Oltenia ca polcovnic de poterași. A-cel Manolache Caraman era urmărit de oamenii stăpânirei, fiind acuzat de tâlhărie și omucidere. Acest Caraman, în unire cu un cârciumar anume Stoian.Curtu în vârstă de 40 ani, căsătorit, originar din Ialomița și stabilit de o jumătate de an în satul Pietroiul jud. Brăilei; cu Dobre Holteiul Croitorul sin Stan Pârcălabul, în vârstă de 26 ani, cu Petre Surdu sin Dima de 40 ani și căsătorit, locuitor într-același sat, cu Arhip Cojocarii de 28 ani căsătorit, cu Nicolae Gaură de 35 ani tot căsătorit, cu Constantin Holteiu și Ni-cola de 22 ani flăcăi, cu Mihalache sin Radu de 30 ani căsătorit și cu Vasilache Coru sin Scoarță de 20 ani necăsătorit, toți birnici și locuitori în satul Petroiu, ar fi ucis trei pahonți ruși: adică pe Vasile,pe Costeașipe Călin popă lipovenesc în ziua de 17 Februarie anul 1812, într-un bordeiu de lângă podul de peste Șiret aproape de Vădeni, pentru ca să le fure două fedeleșe pline cu vin, niște arme precum și un cal. Dintr-aceștia, toți țăranii au fost prinși de cazacii trimiși în urmărirea lor!? cârciuma din marginea satului Petroiu, și au fost dați pe mâna comandantului rus din cetatea Brăilei spre a fi judecați militărește, ca unii ce au comis crima în raionul unui teritoriu cucerit și ocupat militărește de către Ruși, iar cel-l-alt scăpând era urmărit și căutat în toată Țara Românească și în Moldova.

Cârc Serdar Stoica care aflase de la Bimbașa Sava despre intervenirea polcovnicului Caraman, pentru a cere pedepsirea lui pentru hrăpirea Gâr-fiștencei, a crezut de cuviință să-și răsbune contra îndrăsnețului apărător de fete, să facă o con-fuziune voită de nume, să profite de asemănarea poreclei ucigașiului Manolache Caraman din Brăila cu a polcovnicului Caraman din Craiova, să aresteze pe acest din urmă în locul celui d-ân-tâiu și, până ce se va dovedi și prinde adevăratul ucigașiu, să aibă în manele sale la umbră, pe polcovnic și, măcar în câte-va zile cât îl va avea, să-și răsbune asupra-i cum știa el să-și răsbune, adică supuindu-l la cele mai groaznice torturi.

Animat de dorința atât de puțin creștinească, Parvanoglu a pus în mișcare toate cetele sale de poterași din întreaga Oltenie ca să urmărească pe Polcovnic, și acei slujitori au răscolit toate orașele și satele din cele cinci județe din Vala-chia mică, ca să prindă pe Polcovnic, care era cunoscut de toată lumea, și care până eri alaltă-eri se plimba prin stradele Craiovei, dar toate alergăturile, toate căutările și toațe scotociturilo au rămas fără de folos, căci peste Caraman nu a putut nimeni să dea, par-că îl înghițise pământul! Aceste urmăriri durară mai bine de o lună, până lă mijlocul lunei lui Aprilie.. Ele încetară când a-devăratul Caraman fu prins tot în județul Brăila, și apoi dat pe mâna autorităților Rusești și la 12 Mai 1812 osândit împreună cu tovarășii săi, ca un ucigași ce era, ca să fie împușcat.

Imediat după misterioasa d sparițiune a Polcovnicului Caraman, eși din nou la iveală tânărul fecior de boer, Iancu Jianu, care sosi dintr-o lungă călătorie ce durase mai bine de un an, în care timp colindase întreaga Valachie, Moldova, Ardealul, Țara Ungurească și Țara Nemțească până la Beciu. De îndată ce a sosit, a luat din din nou în posesiune via și foișiotul său-de lângă Drăgășani și după ce stătu în vie vr-o trei zile și avu lungi consfătuiri cu Alexe, care rămăsese la vie, Iancu se duse la Drăgășani la mama sa, și prima ființă ce întâmpină acolo în calea sa, fu soru-sa Ancuța, care cum îl văzu se agăță de gâtul fratelui său, și plângând cu hohote îi zise:

— Nene dragă, au hrăpit oamenii lui Cârc-Serdar Stoica pe prietina mea Ilencuța, sărmana fată nu se știe ce s-a făcut; mumă-sa plânge ziua și noaptea, și noi n-am știut unde ești ca să-ți scrim să vii.

— Și eu ce era să-i fac? replică Iancu sărutând pe Anicuța pe frunte și degajânduse binișor de îmbrățișările ei.

— Tu ai fi mântuit-o și ai fi isbândit-o j numai tu ai fi fost și ești în stare s-o scapi.

— De unde știi că sunt?

— Știu că tu ai inimă, ai bărbăție, ești îndrăzneț și, de și te arăți a fi urător de oameni, ești milos și bun; n-ai fi putut îngădui ca o fată nevinovată să îndure chinurile cele mai cumplite.

— De unde știi că n-am încercat și că... n-am isbutit?

— Tu?! când? nu se poate; daca ai fi încercat ai fi isbutit și dapa vei încerca de sigur să vei isbuti; inima mi-o spune.

— Unde e mama? întrebă Iancu ca să schimbă vorba.

— In casă, răspunse soru-sa.

— Vreau să-i vorbesc între patru ochi.

— Daca e așea du-te tu singur; eu rămân să ’mi ud florile din curte.

— Du-te dar nu te depărta prea mult spre fundul grădinei.

— Dar pentru ce?

Pentru ce, peniru ne ce atâta-ți spui și e destul; tu ești fată cuminte și de înțeles, fii ascul-tăoare.

— Voi fi neicuțule, că te iubesc mai mult ca pe toți frați.

Iancu intrâ în iatacul mamei sale, și după ce termină cu lacrimile și îmbrățișerile, el zise mamei sale.

— Mamă să aibi ochii mai ațintiți ca până acum spre Anicuța, că s-a făcut mare, frumoasă de pică și vremurile sunt grele. Până să isbutesc eu să adun o ceată de slujitori credincioși, cari să vă păzească casa de făcători de rele și de hrăpi-tori, păzeste-o tu mamă ca ochii din cap, ca să n-o fure și pe ea Cârc Serdar Stoica și să plângem și noi cum plânge biata Golfineanca.

— Vai de mine Iancule! tu mă sperii; exclamă bătrâna tremurând.

— Nu trebue să te sperii, ci să fii cu ochii neadormiți, precum voi fi și cu.

— N-ar fi mai bine s-o mărităm, că spurcatul lasă pe muerile tinere în pace.

— S-o mărităm dar cu cine? ai pus D-ta ochii pe cine-va?

— Da fătul mami, Slugerul Tudor din Vladi-mirești, care a venit de câte-va ori în casa noastră ca să vorbească cu tine, mi s-a părut a fi un tânăr prea cum se cade și prea potrivit cu soru-ta.

— Nu știu dacă o vrea el ca să se însoare!

— Și pentru ce să nu vrea? ce soru-ta e vre-o ciumă, vre-a calică fără stare și de un neam «nai jos ca ai lui?

— Ba nu; din potrivă ar fi foarte potriviți întru toate, dar el nu vrea să se îosoare cu nimeni, întocmai ca și mine.

— Și pentru ce să nu se însoare?

— Pentru că are alte gânduri; viața sa este ursită pentru alte scopuri nepotrivite cu însurătoarea.

— Boerul Vasile Moangă mi-a vorbit alt-fel; mi-a spus că chipul Ancuțe i-a pricinuit în inima tânărului o întipărire vie, că a încălzit inima lui de ghiață și că i-a zis într-o zi: Tată Moangă dacă in-ași însura vre-o dată numai pe Ancuța Jianca ași lua-o de soție.

— Ancuța știe ce-va?

— Nu știe, dar mi se pate că bănuește și chiar îl iubește pe sub ascuns; de aceia și Moangă s-a legat că va veni peste scurtă vreme cu el ca să ne-a ceară de soție pentru Tudor.

— Dacă ășea stau lucrurile, foarte bine, n-am nimic de zis, și mie ’mi place Tudor; dar frații mei știu ce-va?

— Nu; nu le-am vorbit nimic păn-acum; daca vrei și crezi de cuviință, du-le tu la Caracal, că eu preget și ei pe la mine nu vin, du-te așa te rog, și vorbește-le, că acum nu mai ești copil.

— Mă duc, dar teamă mi-e c-o să calc cu stângul și iar o să mă cert cu frați mei.

— Și de ce să te cerți?

— C-o să le cer și zestrea Ancuței precum și partea mea, că acuma sunt vârstnic, și ei n-o să vrea șă mi-o dea.

— Nu se poate.

— O să vezi; prea sunt închinați banilor frații mei.

Mai nainte d-a se duce să dea ochi cu frații săi, Iancu, își aduse aminte de făgăduiala dată surorei sale, adică d-a încerca să scape pe Ileana din prinsoarea în care se găsea și d-a o reda mumei sale. Animat fiind de această dorință, el se prepară ca a doua zi să plece spre Craiova, pe care n-o mai vizitase de când a dispărut misteriosul Caraman. In noaptea ce-l despărțea de ziua plecârei, nu putu să-și dea seama din ce cauză, simția o nerăbdare și un neastâmpăr ne înțeles, o dorință ne învinsă d-a vedea ziua ivin-du-se din nou, mai de vreme, ca să poată pleca cu un minutai curând și o nerăbdare d-a vedea cu un minut mai în grabă resultatul acelei inter-veniri.

El nu iubise nici de loc pe Ilinca și nici nu se întipărise în mintea lui, o clipă măcar, chipul acestei fete, și cu toate acestea într-acea noapte trăsurele feței sale fură mereu înnaintea ochilor săi închiși, surâsul drăguț al rumenelor ei buze fu mereu întipărit în închipuirea lui și-i încălzea inima într-un mod neînțeles. Sunetul cel argintiu al vocei sale, care forma o muzică plăcută pentru urechile lui, par-că răsuna într-una în urechile sale și, pe lângă surâs și chip vesel, par-că întrezărea o închipuire tristă și plângătoare, torturată de dureri cumplite, par-că vedea lacrămi curgând șiroaie din niște ochi frumoși și auzea plânsuri întretăiate de suspinuri sfâșietoare. Toate aceste vedenii durară mult timp, chiar după ce adormi d-a binele, și nu încetară de cât când se luminâ de ziuă și sări din pat spre a se îmbrăca și porni spre Craiova. De sigur nu iubirea, o iubire prea târzie și împiedecată de niște obstacole peste putință de învins, ci mila, compălimirea și arzătoarea dorință ce avea d-a scăpa pe biata fată de chinurile ce o turmentau, l-a făcut să fie muncit o noapte întreagă de atâtea vedenii.

Ajungând la Craiova frământat d-aceleași gânduri, d-aceleași chinuri și d-aceiași nerăbdare, Iancu nu mai crezu de cuviință să mai bată ia ușile la care bătuse mai nainte Polcovnicul Cara-man, ca să ceară aceiași dreptate ce nu i se făcu, ci se duse d-a dreptul la Vornicul Dumitrache Bibescu protectorul familiei sale, care pân-atunci nu-i refuzase nici o dată în toate cererile câte îi făcuse și, ajungând la el, și fiind priimit cu grăbire în iatacul său, îi expuse în detaliu cauza care-li adusese la dânsul și-l rugâ ferbinte ca să intervie el personal pe lângă Cârc-serdar și să-i constrângă ca să dea drumul fetei cocoanei Mariuța Golfi-neanca.

— Eu nu mă pot duce la el, că nu mă lasă ipolipsul, respunse Bibescu; nu se poate ca să mă potrivesc eu, măre vornic, cu un cârc-serdar; dar du-te D-ta la dânsul, arată-i acest inel al meu, pe care-l cunoaște foarte bine, spune-i că eu te-am trimis, vorbește-i în-iiumele meu, roagă-l frumos din parte-mi ca să dea drumul fetei, pe care de sigur va scoatc-o din pământ din iarbă verde, dacă în adevăr el a furat-o, vorbește-i și mai poruncitor, dacă vei vedea că se codește, și dacă nu va vrea să se supue, vino de-mi spune, ca să știu ce să fac, că numai eu am ac de cojocul lui.

Jianu dătu ascultare protectorului lui, se duse la Cârc-serdar, al cărui conac îl știa fostul Polcovnic Caraman, se înfățișă înnaintea lui, îi arăta inelul Bibescului și-i repetă vorbele ce ’i ordonase vornicul să-i adreseze din parte-i.

— Va să zică D-ta tinere te-ai dus la marele vornic Bibescu ca să mă pârăști mai nainte d-a da ochii cu mine, și te plângi împotriva mea, fără să știi daca e adevărată sau nu învinuirea ce-mi faci? Să știi că m-ai călcat pe bătătură ce mă doare și te-ai atins de rana ce-mi sângeră, strigă Stoica rânjind ca o fiară; bagă de seamă băete, că cine îndrăsnește să se pue în calea mea ca să H se lupte cu mine, eu îl sfărâm fără nici o îndurare.

Fie voiu îndrăsni să mă lupt și eu cu o H fiară puternică și rea, dacă nu voi avea încotro K să apuc; trebue să scap pe Ilinca cu ori-ce preț.

— Și ce-ți pasă ție de Ilinca? ce are lumea cu Ilinca? și pentru ce aleargă toată lumea ca să scape pe Ilinca din o închisoare ce-i place, în care stă de bună voe și din care nu fuge, de și e e slobodă să facă tot ce vrea, căci îi e dragă acea închisoare?

— Ii e dragă ei? și ai îndrăsneală s-o spui? esclamâ Iancu abia stăpânindu-se.

— Da, am, pentru că fata mă iubește; pot să mă laud că e nebună după mine.

— O spui asta fără de nici o sfială că se va găsi cine-va care să-ți spue că minți?

— Da o spui, că nu minț ci grăesc adevărul.

— Nu te-ai uitat nici o dată în vre-o oglindă?

— Ba m-am uitat, dar, se vede că nu știi ce spune povestea: nu e frumos cel ce e frumos,! ci cel ce îmi place mie. s

— Va să zică mărturisești că Ilinca e la tine, Cârc serdare?

— Da, și de ce să nu mărturisesc, daca o dată ne iubim unul pe altul?

— Altă dată Uăgăduiai cu strajnice jurăminte

— De unde știi?

— De unde știu, de unde nu știu treaba mea.

— Fie; ce-mi pasă? pe atunci tăgăduiam, că încă nu era ibomnica mea, dar acum când îmi

După ce raportă surorei sale ceia ce a făcut pentru Ilinca, și dobândi de la ea promisiunea că nu va vorbi despre aceasta amicei sale, Iancu plecă spre Caracal cu inima îndoioasă, și ajungând acolo trase, nu la unul din frații săi, ci la unchiul său Grigorie; de la el se duse la fratele său Amza, unde întâmpină o priimire mai mult dușmănoasă de cât frățească.

— Ce te-ai făcut de atâta restimp de vreme de când nu te-ai văzut prin lume? întrebă Amza însoțind vorba cu un surâs sardonic.

— M-am plimbat prin cea lume mare și largă, răspunse Iancu cu un ton glumeț și cu totul degajat.

— Plimbare pe vreme de războiu?! când toată lumea stă pe lângă casă ca să-și păzească avutul!.

— Păzește casa acel ce are ce păzi, pe când -eu abia am eșit din nevârstnicie.

— Să hoinărești prin lume mai bine de un.an fără să scrii la nimeni ca să știm dacă ești ’viu sau mort.

— N-am putut să scriu, că pe unde umblam eu nu prea era înlesnire de scris, dar cei ce m-au iubit și au vrut să aibă știri desprn mine, le-au avut la vreme; celor-l-alți le-am făcut un bine, le-am dat prilejul să se bucure că poate am murit.

— Ce le pasă acelor ce crezi D-ta că te dușmănesc dacă trăești sau ai murit? viu sau mort lor le e tot una.

— Nu tocmai, căci pe lângă dragostea frățească, ce nu toată lumea simte, mai sunt și socoteli de dat ce tot epitropul trebue să dea când epitropisitul a ajuns în ilichie de a le cere.

— Ce noimă are aceste cuvinte? întrebă Amza făcându-se roșiu de mânie.

— Acea noimă ce trebue să aibă niște cuvinte limpezi și lămurite? ele au noima că am ajuns în vârsta de a eși de sub epitropie, și am venit să-ți cer, neică, socoteala de chipul cum ai epitropisit averea părintească.

— N-am nici o socoteală să-ți dau ție că epitropul tău e unchiul Stănuță Jianu, care nu e mort.

— Intr-adevăr nu e mort, dar, îndemnat fiind de D-ta, el s-a lipsit de epitropie și a lăsat-o în seama D-tale.

— Și chiar așa d-ar fi ce-ți pasă D-tale de epitropie; taica când a murit mi-a lăsat cu limbă de moarte porunca ca să nu-ți dau nimic pe mână, nici măcar o lăscae, ca să nu te mai a-puci de nebuniele care l-au băgat în mormânt, ci să te țiu de scurt de bani.

— Ce spui? așa a zis tata? eu nu crez.

— Crezi, nu crezi, puțin îmi pasă; eu nu dau nimb.

— Prea bine; despre asta judecata va hotărî în curând; vreau să știu ce ai făcut cu venitul părți surorei mele.

— Ei? și ce vrei să afli?

— Vreau să văz socotelele, ca să văz ce ai făcut cu acel-venit, că mama și Ancuța se plâng câ n-au de nici unele.

— Despre socoteli bucuros sunt gata să ți le-dau chiar acum. Poftim.

Pronunțând aceste cuvinte, Amza se sculâ după sofaua pe care stătuse până atunci grecește, se-apropie de un dulap mare de brad vopsit, scoase din el un catastif cât toate zilelede mare, și din catastif o listă d-o poștă de lungă, și o dătu în mâinele lui Iancu. El își aruncă pe ea o privire curioasă și cercetătoare și văzu pe dânsa înșirate cheltueli peste cheltueli, plăți de datorii peste plăți de datorii, achitări de taxe și de satarale pentru susținerea a felurite procese, perderi peste perderi, și pagube pentru felurite globiri, cari toate fură acoperite prin vinderi de moșii, de vii de case, de vite, de țigani, de mărfuri și de bucate; toate aceste socoteli erau alcătuite cu meșteșug pentru a-i dovedi negru pe alb că averea Jienilor s-â topit, s-a evaporat și n-a rămas din ea alt-ce-va de cât casele boerești din Caracal, pe cari le-a oprit Amza pe seama sa, o sfoară de moșie din județul Romanați, pe care a optit-o ca parte fratele său Mihalache, o curea de livezi cu obrațe din județul Gorjiu pe care a rezervat-o pentru Du-mitrache ca s-o cultive când va veni de la Viena k. unde învață carte, via de lângă Drăgășani, pe E care singur el Iancu a ales-o ca parte a sa penii tru dânsul, și casele din Drăgășani cu locul și, grădina lor ca zestre pentru Ancuța.

— Dar bine, cea-l-altă avere părintească? moșii, vii, munți, moară, hanuri, robi, hambare mari pline cu bucate și prăvăliele ce gemeau de măr-furi, toate câte au rămas de la tata ce s-au făcut? exclamă Iancu după ce citi întreaga listă ce i se înfățișiase.

— Intreabă pe datornicii ce a lăsat tata iar nu pe mine, care am rescumpărat întreaga avere ț părintească cu jertfe mari și ani de muncă și-a goniseală.

— Mic eram când a murit tata, dar tot îmi; aduc aminte că adesea zicea: «Acuma pot să mor liniștit că m-am scăpat de toate datoriile și I sataralele rămase de la tata, și am adunat îndes- tulă avere ca copii mei să-mi poarte numele cu cinste».

— Eu nu știu ce a spus tata, știu ce spun catastișele; ele spun lămurit că tot ce a rămas de la părinți a fost întrebuințat pentru plata datoriilor, pentru despăgubirea verilor noștri, cari au adus felurite hotărîri la îndeplinire, și pentru cheltueli de judecată. Dacă nu le crezi aide să ne judecăm.

— Ne vom judeca, n-avea grije, daca va tre-bui, dar nu pentru mine, că mie nu-mi trebue avere, ci pentru ca să dau o zestre cum se cade surorei mele, ca să nu ne îmbătrânească la ușe.

— Vrei s-o măriți poate după unul ca al de Tudor din Vladimirești?

— Poate,’și de ce nu? ce cusur are Tudor?

— Nici unul, ce e dreptul; nebun tu, nebun el; patriot tu, patriot el; dușman al Grecilor tu, dușman al Grecilor el; amândoi gata să puneți țara la cale, să prefaceți domniea de cum a fost de când se ține minte, să dați pământ țăranilor și nas mojicilor; v-ați potrivit de minune, ca doi brazi într-o tulpină, ca doi ochi într-o lumină, tocmai buni ca șă fiți cumnați și frați adevărați.

— Și ce? D-tale nu-ți place ca Românii să se scape de venetici și să fie sfăpâni în țara lor?

— Firește că nu; am trâit cu Grecii atâta vreme bine și nesupărați de nimeni, de ce să nu trăim și d-aci încolo? Nu-mi plac schimbările, și mai cu seamă obrăznicirea țopârlanilor; de a-ceia nu vreau să am cumnat pe un al de Tudor; nu-i dau pe soru-mea de nevastă și nici zestrea ce a-și da-o altuia.

— Dar daca va vrea ea să-i ia?

— Treaba ei, mărită-se cu ce are.

— Cu ce are și chiar cu ceia ce-i dau eu nu se poate mărita potrivit ipolipsului nostru.

— Se poate; ce-o vrea Dumnezeu cu dânsa; daca vrea să ia de bărbat pe Tudor, eu mă spăl pe mâini ca Pilat.

— O să-ți dai seama înaintea judecăței.

— Fie, n-am grije, sunt hârșit acum cu judecățile, am vechil cu luna, și pe lângă toate acestea, am bani mulți și îndestul6 regele printre Greci.

— Să aibi parte de dânșii, că eu de azi încolo mă despart de voi, nu mai vreau-să știu că mă chiamă Jianu și mă fac haiduc.

— Haiduc tu?! strigă Amza cu o voce detu-nătoare și cu o emoțiune vădită; apoi adaose mai liniștit.

— Fie; ce-mi pasă? fă-te chiar drac, fă-te și haiduc, daca vrei să mori în vârful spânzurătorei, sau în fundul ocnei părăsite.

— Ce o vrea Dumnezeu cu mine; numai să nu-ți pară rău.

— N-avea nici o grije.

Iancu de la Amza se duse drept la Ispravnicat, dătu ochi cu Medelnicerul C. Brezoian unul din ispravnicii județului Romanați, îi spuse că, pentru a apăra de făcători de rele casa părintească din Drăgășani precum și via sa din apropiere, avea nevoe de vre-o doi-spre-zece slujitori într-armați, și ceru voe ca, în conformitate cu noile porunci date de curând de Căimăcămie, să poarte arme -el și un-spre-zece oameni d-ai săi. Brezoianu, fiind înrudit cu Jienii, îi dătu pe dată voia cerută și ’i încredințâ pitacul de autorizare.

Iancu de când încetase d-a mai se numi Căpitan Caraman și redevenise Jianu, își lăsase o bărbuță mică, de și pe vremea sa nu era îngăduit boerllor tineri să poarte barbă, ci numai celor trecuți de 50 de ani și, chiar atunci după ce dobândise un rang de boerie de la Paharnic în sus; dar fiind-că el de ordinar trăia la țară, în crama viei sale cu foișorul și foarte arare-ori se ducea la un orășel de provincie, la Drăgășani, ca să-și vază muma și sora, scăpase ne-băgat în seamă de slujbașii stăpânirei, mai ales că chiar avea un pretext. gata că să poarte barbă: în cătunul de lângă via sa nu era nici un bărbier, el nu știa să se rază, și îndeletnicirea sa de vânător pasionat nu-i da răgaz să se ducă prea a-desea prin oraș ca să se rază. Așea era vremea pe atunci; nu era îngăduit omului să se poarte cum vrea, ci cum i se peruncea; nu putea să poarte pe cap ce vrea, ci numai ceea ce i se cuvenea, potrivit cu importanța familiei din care se trăgea; chiar coloarea antiriului, fermenelei, scurteicei și giubelei îi era de mai nainte fixată, și alta nu putea să poarte.

Hainele ce alesese el să poarte după încetarea d-a mai fi polcovnic, fu aceia de țăran chiabur, pe care o purta cu drag; și în loc d-a mai purta părul tuns, cum îl purtase cât fusese slujbaș, adoptase din nou vechia chică românească lungă și onduloasă, pe care o purtase în ani cei fragezi ai vieței sale. Cu acest chip și acest port, trâind la țară, el își împărțea timpul fîe-cărei zile între vânătoare, învățarea d-a trage bine la țintă și instruirea d-a se servi bine de tot felul de arme, sub povața credinciosului său Alexe, care era un adevărat maestru. In orele ce-i rămânea libere, pe sub seară, eșea afară în privdor se așeza grecește în mijlocul patului ce se afla în fundul acelui privdor și, fumând, admira cu ne-sațiu frumoasa priveliște a onduloaselor dealuri de vie ce-l înconjurau din toate părțile, precum și neimitabilele culori ale orizontului, în care domina verdele în toate nuanțele lui, împurpurat de auriul roșiatec al razelor piezișe ale soarelui a-puind.

Intr-una dintr-asemenea seri de vară, privirea sa ce se plimba a lene de colo până colo, se fixâ din întâmplare spre micul cătun aflat într-o vâlcea, nu departe de crama viei, și mai cu seamă asupra unui grup de oameni, care se agita, se frământa și mereu creștea. Această agitare ațîțâ curiositatea sa și ’l făcu să se uite spre partea locului cu mai multă atențiune. Atunci văzu că agitația să transformase în învălmășeală și în cele din urmă într-o adevărată bătae, în care niște slujbași armați până în dinți, băteau de zvântau pământul pe niște bieți țărani. Văzând unele ca acestea, Iancu care iubea pe țărani ca pe niște frați, și-i apăra cum putea mai bine, se grăbi a trimite pe Alexe la fața locului ca să afle ce era. Alexe plecă în fugă și se întoarse pe dată, spre a-i spune că au venit în sat zabieții stăpânirei ca să strângă un sfert nou cerut de Muscalr, pe d-asupra pentru susținerea oștilor Rusești, întocmai cum făcuse Turci îh trecut ori de câte ori se găseau în război cu ci-ne-va, și fiind-că țăranii n-aveau de unde să dea, zabieții îi luase la bătae și-i târnuiau în mijlocul drumului, ca să-i facă să scoață de unde aveau de unde n-aveâu.

Jianu auzind toate acestea, îndemnat fiind de mila ce-i inspira suferința țăranilor ce erau mal-tratați cu cea mai crudă asprime, trimise tot pe Alexe ca să poftească să vie la el vătaful zabie-ților ca să se înțeleagă cu dânsul, și într-același timp să înceteze d-a mai bate pe țărani. Peste câte-va minute ordinul său fu executat pe dată, bătaia încetâ și vătaful zabieților fu în privdorul boerilui căci, la dreptul vorbind, pe vremea fana-rioților boerul era boer, vorba sa era luată în băgare de seamă.

— Logofete, zise Iancu după ce văzu înnain-tea sa pe vătaful de zabieți, care era un grecotei îmbrăcat turcește întocmai ca un deliu; dacă vrei să-mi faci hatârul, te rog fă bunătate de lasă în pace pe țărani și nu-i mai bate.

— Bucuros cocoane; eu le dau pace, pe dată dacă îmi plătesc sfertul cerut și încetează d-a se mai face ai dracului.

— Ți-au plătit vre-unui din ei?

— Unii da, dar alți nu, vreau să mă sâcâiască; d-aia și eu îi dau nițel cățeaua ca să se învețe minte și să scoață chiar din piatră seacă banii ce ține ascunsi, că trebue să plătească dajdia.

— N-au săracii, crede-mă, n-au; aminteri n-ar răbda ei bătaia.

— Lasă-mă cocoane, nu-i cunoști ca mine.

— Cum să nu-i cunosc, daca o dată stau la o palmă de loc de ei?

— Nu știi cât sunt de prefăcuți!

— La ce sumă să ridică datoria neplătită?

— La o sută de zloți.

— Numai la atâta?! numai pentru atâta sumă de nimic bați de cotonogești pe beții Români nevoiași?

— Ce să le fac, dacă nu vor să plătească?

— Lasă-i în pace, că plătesc eu în locul lor.

— Bucuros, plătește.

— Nu am acum asupră-mi bani de ajuns, dar peste o săptămână, după ce m-oi întoarce din Drăgășani, o să am; treci p-aici, așea te rog, peste o săptămână și-ți voiu plăti până la o para, și pe d-asupra chiar o filotimie pentru osteneală.

— Fără bani nu mă mișc din sat, că așea am poruncă de la Sameș, răspunse dârz zabietul.

— Măi creștine, pe barba mea de boer mă jur, replică Jianu puind mâna dreaptă pe bărbuța sa, cu solemnitatea uzitată de boerii dintr-a-cea vreme, în asemenea momente, ori de câte ori depunea un jurământ care să impue încredere, mă jur că peste o săptămână vei fi plătit în întregime.

— Vezi că, sameșiul județului mi-a poruncit să nu mă întorc fără de banii toți până la o para.

— Ascultă ciocoiule fă ce-ți zic și lipsește din naintea mea, că de-unde nu îți vărs creeri cu acest pistol, strigă Jianu cu o voce îngrozitoare și atât de puternică în cât începu să zornăe geamurile ferestrelor casei.

Zicând aceste cuvinte, Iancu scoase de la brâu un pistol cu mânerul de sidef încrustat în argint și-i îndreptă gura spre zabiet, care-i întoarse spatele pe dată și începu să scoboare scara câte două trepte o dată. In aprinderea furiei ce-l coprinsese, Iancu nu-l lăsâ să fugă ne urmărit, ci sări după divan, se repezi' spre scară, descărcâ spre fugar umplutura a două pistoale cu câte două focuri, și nu se astâmpără până ce nu văzu pe grec doborît la pământ. Nu stătu victima acolo multă vreme, căci oamenii săi se repeziră spre el, îl ridicară în sus, îl luară în brațe și fugiră cu el spre poartă. Peste cinci minute nu se mai văzu picior de zabiet prin sat. Acest incident n-a avut urmări ci se făcu mușama, cu toate că vătaful care nu fusese rănit de moarte, și nici măcar primejdios, ci numai zdrelit ușurel în spate, de o ploae de alice cu care fusese pistoalele pline, după ce zăcu la pat vre-o câte-va zile, făcându-se bine, numai de cât raportă vistieriei că boerul l-a împușcat cu gândul ca să-i omoare, și numaf norocul l-a scăpat cu viață.

Această cocoloșite a lucrurilor se datoreaza faptului că peste o săptămână boerul a trimis la Caracal pe Alexe cu suta de zloți ce datorau țăranii de lângă via lui ca sfert extra-ordinar, și cu însărcinarea de a da vătafului altă sută de sloțidrept despăgubire pentru zilele ce a stat în casă și pentru suferințele ce a îndurat. Astă sumă o da în schimbul făgăduelei ce ar da ca va stărui să se facă lucrurile mușama, făgăduială ce văta-ful întări prin strajnic jurământ.

Mai nainte d-a ști ce rezultat ar fi avut fapta sa cea pripită, Iancu, care se aștepta să fie ur-mărit de poterași, se duse acolo unde era ceata sa, și adunând pe toți tovarăși săi în juru-i, le grăi în chipul următor:

— Mi se pare băeți că a sosit vremea ca să începem haiducia, împrejurările le-au grăbit; și, după ce le-a spus care împrejurări, adaose sunteți gata?

— Da suntem și priimim bucuros să începem haiducia, respunse toți camarazii săi în cor.

De atunci Iancu luâ hotărârea de a se face cu tot din-adinsul haiduc, spre a scăpa pe țărani, mai cu seamă de prigonirile zabieților.

Pentru a se face haiduc și mai cu seamă căpitan de haiduci, cum vrea el să fie, Jianului îi trebuia o ceată, și,nu o ceată compusă din ter-chea berchea, ci o ceată de elită, compusă din tineri tot unul și unul, aleși de el din tot ce era mai ales, mai brav și mai fruntașiu din tineretul Romanaților din toate clasele societății Românești. Pe când căta niște asemenea tineri de elită, Jianu avu prilejul să facă cunoștință cu un tânăr anume Scarlat Fărcășianul, fiu de boer ca și el, fanatic iubitor al țăranilor ca și el, urâtor de Greci și de zgomotul, lumei dominată de ei da și dânsul, și tot ca el un vânător pasionat. De îndată ce s-a împrimăvărat în anul 1812, ei au devenit nedespărțiți, asț-fel că ’și petreceau timpul împreună mai mult în via cu foișorul de cât în orașul Drăgășani sau Caracal.

După ce dobândi voia d-a purta arme, el, pe lângă Fărcășianu, mai strânse în juru-i încă zece preteni d-ai săi, și după aceia propuse lui Scar-lat ca să facă și el parte din ceata lor, ceată de apărători ai țăranilor persecutați. Scarlat priimi bucuros, mai cu seamă că dânsul deja făcea parte dintr-o altă asociație naționalistă, adică din tinerimea romanățeană, pe care hrăpirea de fete comisă de Stoica Parvanoglu o creease. Această societate, era compusă nnmai din frați de fete de boeri, pe care faptele Cârc-serdarului îi indignase până-într-atâta, în cât ar fi fost foarte bucuroși să ’și expue chiar viețile, ar fi fost gata în ori ce moment să facă ce-va, chiar o crimă, pentru a opri. pe prea puternicul și prea nesățiosul Cârc-serdar, d-a mai face noi victime. Acest Făr-cășeanu, viind la Jianu, mai aduse cu sine cinci tovarăși dintre amici săi. Iancu la rându-i, pe lângă cei zece amici, mai recruta țncă vre-o cinci tovarăși dintre cei mai viteji din foști săi poterași, câți socoti el că erau mai tineri și mai bravi din cei ce găsise disponibili, și cu chipul acesta își alcătui o ceată de două-zeci de inși. După ce strânse acea ceată, o ceată cum îi plăcu lui pe sprânceană, Iancu îi îmbrăca pe toți la fel, cu haine verzi ca frunza tufanului, găitănațe pe la cusături cu negru și croite ca vechile uniforme de verzi-șiori, scoasa din uz de aproape o sută de ani, de când se desființase armata țărei, și-i întrarmâ pe toți la fel cu arme ce cumpărase mai din vre-E rfie, din Craiova, Caracal și Râmnic. Această ceatăi K avea îndestul loc ca să se adăpostească în colt moditate prin numeroasele dependințe ale cramei sale care fusese transformate în camere de locuit. Alături de vie era o obrație, adică o dumbravă de tufani în destul de deasă și de măricică, care r aparținea tot viei sale și în care se găsea mult vâ-nat într-acea pădure își petreceau zilele de vară tinerii aventuroși, vânând epuri, vulpi, lupi și mistreți, din care se găseau în dumbravă în număr mare, și printr-o pădure vecină în care se găseau chiar lupi cu îndestulare. Stând în acele păduri mai în toate zilele, cât ținea vremea bună, tinerii aventuroși mâncau berbeci fripți ce cumpărau de la o stână vecină, adăpostiți sub umbra vre-unui copac stufos și dormeau pe iarbă verde în nopțile cele senine. Acolo mâncau băeți noștri la prânz și seara, tolăniți pe iârbă moale, berbeci fripți chiar de ei, pe jăratecul de foc aprins iarăși de ei și beau vin profir, scos din pimnița cramei și turnat în burdușele de piele, imitând întru toate traiul vechilor haiduci. Făcând toate câte făceau ei, a-fară de eșirea în drumul mare în calea călătorilor, ei semănau aidoma cu haiducii, dar nimeni b nu se legau de ei, că nu făceau la nimeni nici un rău, Ga unii ce se fereau d-a săvârși comiterea vre-unei fapte rele; stau însă dârji și gata de a. se apăra la ori ce atac din partea poterașilor, daca ar fi venit să-i întrebe de sănătate. Dintr-a-cești tineri, afară de Iancu și de Scarlat, câte doi inși făceau pe rând de streajă ziua și noaptea, în decurs de 24 ore, în jurul caselor bătrânei Jience din Drăgășani, și ocupau o odae de lângă poarta de intrare din-curtea acelei case. Astă cercare de joc d-a haiducii o făcu Iancu ca să se convingă care dintre cei chemați erau vrednici să fie aleși, care dintre cei două-zeci voinici aveau temperamentul, constituția și tăria d-a fi haiduci.și care nu. Această cercare dătu peste scurt timp rezultatul dorit; zece dintre ei, ne mai putând suferi traiul trudit ce petreceau sub cerul liber, plecară ca să nu mai revie.

Traiul bizar al tinerilor feciori de boeri și de țărani, câți mai rămăsese în codru, nu stătuse multă vreme nebăgat în seamă de către oamenii -stăpânirei din județul Romanați, în coprinsul căruia se afla via cu foișorul, precum și din județul Vâlcea în care era, cum e și azi, orașiul Drăgășani; el atrăsese atențiunea celor mari și chiar ajunsese până la urechile căminarului Dincă Socoteanu și ale lui Dumitrache Hrisoscoleu ispravnicii județului Vâlcea. De îndată ce aflară această bazaconie, aceștia puse la cale ca să dobândească informații sigure în privința purtărei acestor tineri, ca apoi, de va fi de trebuință, să ia măsuri energice pentru înfrânarea lor, în cazul în care faptele lor ar fi -fost abătute de la lege și primejdioase societăței. Pentru a fi bine și exact informați, de o cam dată ei însărcinară oameni experimentați, care să-i spioneze de aproape, să i urmărească pas cu pas, să le surprinză faptele și apoi să raporteze. Aceste iscoade se întâmplă să fie oameni cinstiți și conștiincioși, care raportară celor mari mumai aceia ce constatară, și care se mărginiră ca să spue numai adevărul și să descrie cum se petreceau lucrurile în realitate. Aceștia, în urma cer-cetărilor celor mai minuțioase, raportară cum că totul se reducea la un joc de copii, și conchis că purtarea tinerilor, de și curioasă, fantastică și Bdeșențată nu era însă nici de loc primejdioasă societății.

Aceștia spuse că tinerii ziua se ocupau cu vâ-nătoarea prin dumbravă, care era proprietatea lui Iancu Jianu și prin pădurea vecină ce apar-ținea mumei sale, iar seara se adunau într-un luminișiu din mijlocul livezii, aprindeau un foc mare, își găteau singuri de mâncare, la dogora la acelui, foc și, după ce mâncau și beau cu mă-sură, se puneau să cânte pe rând, numai cântece-voinicești și haiducești pline de avânt patriotic, dar fără ațâțare a celor mici și săraci contra. celor mari și bogați și fără aluziuni politice pro-vocătoare de ațâțări la rebeliuni. După aceia se culcau pe iarbă verde și sub umbră de copaci, ca să reînceapă a doua zi aceiași viață ce nu supăra pe nimeni. Unul dintr-aceste iscoade reuși chiar să scoată o copie după acele cântece, pe-care o aduse ispravnicilor scrise pe hârtie.

Iată o parte dintre acele cântece ce cântau a-cei tineri seara în codru mai ’nainte de a se cuca:

Văzând că au a face cu niște porniri copilărești ale unor tineri descreerați dar nepericuloși, Ispravnicii din Vâlcea îi lăsară în pace ca să facă în voe pe haiducii nepericuloși și ’și văzură de alte treburi. Același lucru făcură și cei de Romanați în urma otnoșenii ce priimi de la confrați lor vecini.

De o dată cu ispravnicii județului Vâlcea auzi și Cârc-serdar Stoica Parvanoglu despre chipul cum își petrecea timpul Iancu Jianu și tovarășii săi și tresaltă de bucure, căci i se ivea cel mai ne-merit prilegiu d-a-și aduce amenințarea în îndeplinire și d-a-și răsbuna contra cutezătorului tânăr în modul cel mai cumplit. Pentru a ajunge însă la acest resultat, el combină un plan complect al celei mai complicate intrigi, în care să vâre pe Iancu fără cea mai mică vină din parte-i.

Cu toate silințele ce a depus d-a stârpi tâlhă-riele și hoțiele din Oltenia, el nu a putut reuși să se scape de hoți, de și polcovnicii și căpitanii săi erau mereu pe drumuri; din potrivă, pe lîe-ce zi ce trecea, făcătorii de rele se făceau din ce în ce mai numeroși și mai îndrăsneți, în cât ajunse cu cutezanța până a îndrăzni să calce și să ucigă pe un negustor din satul cel mai apropiat cu capitala județului Romanați, ziua nămiezea mare, o mână de tâlhari, numai patru la număr, și să-i jefuiască de tot ce găsiră în prăvălia și casa sa. Ast-fel călcară, uciseră și jefuiră pe un negustor din satul Scărișoara dintr-acel județ.

Cum află despre această tâlhărie, Cârc-serdarul nu ’și mai dătu osteneala d-ași pune potera în urmărirea hoților, ci se duse drept la ispravnicii din Romanați, și avu neomenia d-a.acuza în mod direct și fără nici un ocol pe îancu Jianu ca, autor moral, dacă nu și material, al acelei tâlhării. Ca să fie și mai sigur de reușită, el spuse că însuși Iancu Jianu cu mâna sa a împușcat pe un vătaf de zabieți, pentru a jefui banii birului, și că, daca zabietul a scăpat de moarte și haznaua împă-rătească de prădare, toate acestea s-au întâmplat numai mulțumită devotamentului subalternului lui, cari l-au scăpat, pe el și bănii lui, grăbindu-se să dea dosul. Mulțumită acestei minciuni amestecată cu o umbră de adevăr, Stoica reuși d-a face pe cei doi ispravnici să-l crează pe cuvânt, crezând că acele informațiuni erau resultatul cercetărilor sale, și-i înduplecă ca să raporteze la Spătărie într-acest sens. Clucerul Costache Haralamb și Nico-lae sin Medelnicerul Hiotu, ispravnicii Romanaților, avură tot dreptul ca să crează și să pue temei pe calomniele lui Părvanoglu, căci cu câte-va zile mai nainte, însuși Amza fratele lui Iancu denunțase pe fratele său că l-a amenințat să se facă haiduc, spre a-și răsbuna contra lui. Marele Spătar, fără a face cercetări mai amănunțite, adresă Divanului o anafora în sensul raportului priimit de la Ispravnici,în ziua de 6 Maiu 1812. Iată conținutul acestei anaforale.

Ast-fel fără de cercetări, fără de constatări și fără de probe se ridicau oamenii nevinovați și se aruncau în pușcărie, sau dispăreau ca să nu mai revie, chiar pe la începutul anului 1812, pe eând Țara Românească era ocupată de armata Țarului Rusiei, care își trimesese oștile ca să ne cotropească țara, sub pretextul d-a scăpa pe bieți creștini de asuprire și de nedreptate.

Anaforaoa marelui Spătar fu întărită de Divan și pusă în aplicare; volnici d-ai spătăriei fură trimiși la Caracal, de unde luară pe polcovnicu potera șilor din județul Romanați; de acolo trecură la Râmnicul Vâlcei ca de acolo să ia, nu numai pe polcovnic dar și poterași, cu ajutorul cărora să pue ordinul în aplicare, și împreună cu toți acești slujitori volnicii plecară spre Drăgășani și, ajungând acolo, înconjurară din toate părțile via. și dumbrava, iar volnicii împreună cu polcovnicii intrară în vie și se îndreptară spre crama ei.

Ajungând înnaintea ei, văzură o masă mare așternută pe iarbă verde și întinsă, sub umbra unui nuc enorm, care acoperea cu crăcile sale stufoase toată bătătura clin fața crămii; văzură masa înconjurată de zece voinici tineri, îmbră-cați în haine haiducești, care mâncau, beau și benchetuiau cu voe bună; văzură în fine crăcile copaciului încărcate cu felurite arme noi noulețe ce atârnau aninate de ramuri pe d-asupra capetelor mesenilor. Vederea slujbașilor stăpânirei nu prea înspăimântă, pe tineri, cum firește ar fi spăimântat pe niște adevărați haiduci, dar îi făcu să lase bucătura din gură și să se uite cu cu-riositate la noii veniți. Văzând că înnaintau spre dânșii niște oameni armați până în dinți și că se apropiiau de masa lor-cu atitudine amenințătoare, unul din tineri se scula în picioare și din locul unde sta le zise:

— Ce poftiți dv. și cu ce vă putem sluji?

Să nu te apropii de arme tâlharule, că te ucig pe loc, răspunse polcovnicul din Romanați, întinzând spre tânăr, care nu era alt-cine-va de cât însuși gazda casei, Iancu Jianu, o pereche de pistoale ce ținea în ambele mâini. Același lucru făcu în același timp și cei-l-alți slujbași ce intrase în vie, vr-o șease la număr, îndreptând cu toți, armele spre meseni.

— Tâlhar eu?! esclamâ tânărul cu indignație dar fără să se mișce din loc; se vede logofete că nu știi cu cine vorbești sau că vrei să glumești.

— Nu glumesc de loc și știu cu cine vorbesc, că te cunosc; ești Iancu, nepricopsitul frate al slugerului Amza Jianu, și am venit cu volnici d-ai spătăriei aici, ca să punem mâna pe tine și pe ai tăi şi să vă ducem legați cot la cot la Caracal.

Pe mine legat cot la cot nu mă vei duce; poate mort, dar viu ba, răspunse Iancu scutu-rându-și coama capului cu energie și sprijinin-du-și ambele mâni într-un chip amenințător pe seleaful de argint ce atârna de brâul său lipsit de arme, dar singur de bună voia mea și fără nici un păzitor merg ori și unde mi-oți zice; a-semeni și prietenii mei, dar până una alta ași vrea să știu pentru care vină, săvârșită de noi, ați vrea să ne duceți cu volnicii la Caracal?

— Pentru că s-a găsit nu știu cine să te învinovățească că ai fi ucis, în ziua de 19 Aprilie, în satul, Scărișoara pe un negustor dintr-acel sat, chiar în prăvălia lui, fiind însoțit de trei tovarăși ai tăi și că pe urmă ai fi jefuit tot ce ai fi găsit în prăvălie, răspunse pe un ton mai domol polcovnicul din Vâlcea.

— Eu tâlhar! eu ucigași?! știi că asta e mai bună ca toate? strigă Iancu cu ciudă; și pentru ce oare să ucig om? pentru ca să-i jefuesc, eu care am cu ce trăi?! dar v-ați trecut cu gluma polcovnicilor! esclâmâ tremurând de indignațiu-ne Jianu.

— Nu noi, ci cei de la spătărie care ne-a trimis, răspunse zapciul din plasa Oltului de» jos de care depindea Drăgășanii.

— Și în ce zi, măre, am săvârșit acea ucidere? tocmai în ziua de 19 Aprilie, când nici nu eram' aici, nici la Drăgășani, nici în județul Vâlcea și nici în județul Romanați, ci tocmai la Craiova; atunci când încă nu apucasem să ne adunăm, noi câți-va prieteni, spre a ne îndeletnici cu vâ nătoarea și cu paza părinților noștri de hrăpitorii de fete care prea bântue Oltenia. Cine mă poate opri d-a păzi casa în care locuește mama și so-ru-mea?

— Negreșit nimenea; dar ia spune-mi D-ta, poți să dovedești aceia ce spui? întrebă polcovnicul din Romanați.

— Cum de nu? cu cea mai mare înlesnire; am chiar martori, oameni de cea mai deplină încredere, care pot jura că în ziua de 19 Aprilie, da, mi-aduc aminte, peste două săptămâni după Paști și cu patru zile nainte de sf. George am fost la ei, am vorbit cu dânşii şi am petre-cut cu ei până noaptea târziu, marele Vornic Dumitrache Bibescu, la care am fost mai nainte de prânz; apoi unchiul meu Stă-nuță Jianu fiul răposatului postelnic, la care am prânzit, am dormit și am petrecut chiar şi ziua următoare, și în sfârșit Cârc-Serdar Stoica, la care am stat în ziua de 19 Aprilie de după prânz până la apusul soarelui și cu care chiar m-am sfădit puțin.

— Cum ai zis? ai fost în ziua de 19 Aprilie la Cârc-Serdar Stoica? exclamă polcovnicul din Romanați tresărind.

— Da; nu poate să tăgăduiască, că uite mi-a iscă it răvașiul dat de Ispravnicatul de Romanați, ca să am voe să port arme, eu și unu-spre-zece tovarăși ai mei, spre a-mi apăra casa de făcătorii de rele. Vedeți, citiți și leatul, e scris lămurit d-asupra iscăliturei D-sale ziua de Mercuri 19 Aprilie 1812.

— Așea e, răspunseră amândoi polcovnicii, după ce citiră răvașul.

— E în regulă și cu purtatul armelor, adaose cel din Vâlcea care de la început s-a arătat mai favorabil Jianului.

— Eu nu înțeleg nimic dintr-această drăcovenie! adaose cel de Romanați; el iscălește răvașiul în eare spune că arehon Iancu s-a găsit la Craiova în ziua de 19 Aprilie, și tot el raportează la Spătărie că tot arhon Iancu a ucis și jefuit într-aceiași zi pe negustorul de la Scărișoara 1 dracul să-i mai înțeleagă.

— A! de la Cârc-Serdarul vine învinovățirea împotriva mea? întreba Iancu..

— Da de la el, răspunse același polcovnic.

— Atunci înțeleg întreaga siritenie. Intr-acea zi i-am dus să mă plâng la marele Vornic Dumi-trache Bibescu împotriva lui Parvanoglu, și marele Vornic i-a dat strașnică poruncă ca să dea îndestulare cererei mele, și el a fost nevoit să dea drumul fetei jupânesei Mariuța Golfineanca ce ținea în prinsoare. Cu acest prilej ne-am gâlcevit puțin, și el a găsit eu cale să mă amenințe că-și va isbândi împotrivă-mi mai amarnic de cum crez. Iată isbândirea sa.

— Astfel trebue să stea lucrurile, murmură Zapciul.

— Bine, așa să fie; dar noi ce ne facem a-cum cu volnicii în spate.

— Iată ce să faceți; pui cai la caleașca mea; pui doi voinici în caleașca, unul lângă mine și altul în față; al treilea se urcă pe capră lângă vizitiul meu, mergem astfel la București, mă înfățișez la Spătărie și mă desvinovățesc tot cum m-am desvinovățit și înăinte D-voastră, și tevatura este descurcată.

— Dar tovarășii D-tale?

— Ii lăsați aci sub paza Polcovnicului de Vâlcea, a Zapciului și a poterașilor lor, care vor sta pe bere și pe mâncare aci în cramă până la întoarcerea mea, căci așea nădăjduesc, că nu voi întârzia prea mult.

— Dar eu ce mă fac într-astă curgere de vreme? întrebă polcovnicul de Romanați, care de când auzise ca Iancu se bucura de protecția marelui Vornic Dumitrache Bibescu, se făcuse blând ca mielul.

— D-ta, răspunse Iancu, te întorci la Caracal ca să liniștești pe Ispravnici și să iei măsuri spre a prinde pe adevărații ucigași.

— La toate te pricepi și tuturor boalelor le găsești leacul; par-că ai fi fost polcovnic de poterași, exclamă același polcovnic cu admirațiune.

— De unde știi că n-am fost vre-o-dată, răspunse Iancu rîzînd; apoi adaose: va să zică neam înțeles? eu dau poruncă robului meu Alexe ca să pue cai la călească și să se îmbrace în haine de vizitiu; până atuncea eu mă gătesc de drum și mă întorc pe dată, și într-această vreme voi, împreună cu prietenii mei, puteți și aveți toată voia să apucați cheful de la cap și să petreceri până la întoarcerea mea.

Ast-fel se petrecură lucrurile; Iancu se sui sus în foișor, unde era iatacul său și se îmbrăcă de drum; volnicii spătăriei se puse la masă și măn-cară în pripă, spre a fi gata de drum, și Alexe puse la călească patru cai în rând la oiște și a-poi se îmbrăcâ în haine de surugiu. Peste o oră Iancu și volnicii erau pe drum, în calea spre București, și cei rămași se puse la masă, că mulți din cei veniți erau pocâltiți.

Vestea învinovățirei de tâlhărie adusă contra lui Iancu Jianu, care venise chiar din București, se răspândi ca fulgerul, mai întâi în Caracăl și apoi In Drăgășani, astfel că, în scurt timp ea fu au-Ailă în interval de două trei zile și la Caracal, i la Drăgășani. Mulțumită fantasticilor apucături ale lui Iancu această învinovățire fu crezută de toată lumea, și reputația de haiduc, de tâlhar și de ucigași fu atribuită de opiriiunea publică Ca-racaleană fiului lui Radu Jianu, unul din fruntașii din trecut ai acelui oraș.

De îndată ce auzi această știre tristă și deso-norătoare pentru numele familiei lor, Amza și Mihalache, în loc d-a alerga ca niște frați buni sâ scape pe fratele lor de o acuzațiune așa de infamantă, se grăbiră d-a alerga la Craiova. și d-a cere Divanului de acolo punerea fratelui lor sub interdicțiune, servindu-se chiar de acea acu-zațiune, ceea ce dobândiră pe dată și cu ceia mai mare înlesnire.

Mama lui Iancu, ca mumă bună și cu dor, nu făcu ca ei, nu se gândi la propriele sale interese, ci numai de ale fiului său în primejdie, și, de îndată ce aflâ trista veste, numai de cât dătu ui-tărei slăbiciunile bătrânețelor, se sui în călească împreună cu fiica sa, se duse la Craiova, trase la vărul său Paharnicul Stănuță Jianu, fiul mai mic al Postelnicului Hagi Stan fratele socrului său, mase noaptea acolo, și a doua zi merse împreună cu el la marele Vornic Dumitrache Bibescu, îi căzu în genuche la picioare, și-l ruga fierbinte ca să-i fie milă de nenorocitul său copil, și-l implora să-i scape cum va ști de pocinogul în care a căzut. Bibescu care se înrudea cu Stănuță prin femeea acestuia, i-a priimit rugăciunea cu bunătate, sprijini pe bătrână ca să se ridice în sus și îi promise că chiar a doua zi va pleca în București, se va duce la generalul Stetter, care pe atunci era Vice-Presedintele Divanului, și va face tot ce va putea spre a cocoloși lucrurile, și va face cum e bine, căci nu trebue ca un boer să fie judecat sub învinuirea de hoț ca un om de rând. Așea erau vremurile și obiceiurile pe atunci..

Marele boer se ținu de cuvânt, pleca la București în aceiași zi, iar bătrâna Jianca pleca în-napoi la Drăgășani. Bibescu, după ce sosi în capitala Țârei, se duse drept la Spătărie și dădu ochii chiar cu marele Spătar, dar spre marea sa mirare, el, care venise să pledeze în favoarea unei ertări mărinimoase și a cocoloșirei unei mari greșeli, comisă de un tânăr fără minte, sub im-presiunea unei lipse de judecăți, aflâ chiar din. gura epistatului Spătăriei, că Iancu s-a justificat cu prisos înaintea Divanului Spătăresc și că s-a pus față în față cu fratele victimei, care nu Fa recunoscut între cei patru tâlhari, și apoi a dovedit prin acte, emanate chiar de la Evghenia sa și de la Cârc-Serdar Stoica, că era nevinovat și pîrît pe nedrept. Intr-adevăr în ziua de 19 A-prilie 1812 când s-a comis uciderea de la Scărișoara, el a fost la Craiova, dimineața, chiar în casa Evgheniei sale, Vornicul Dumitrache Bibescu, când i s-a încredințat inelul său cu pecete, și după prânz la Cârc-Serdarul, când a aplicat acea pe-cetie pe o hârtie privitoare la Ilencuța Golfineanca, prin care Cârc-Serdarul se obliga, sub întipărireai acelei pecetii, pe hârtie, că va da drumul acelei fete din prinsoarea în care se gasea.

Auzind toate aceste detalii, Bibescu le confirma prin cuvântul său autorizat și ceru liberarea tânărului acuzat pe nedrept. Marele Spătar i-a spus că deja i-a dat drumul, cu condiție să licen-;țieze tinerii ce strânsese împrejuru-j, să încredin- eze toate armele afară de armele lui și ale robului său, care erau de vânătoare, în mâinele volnicilor Spătăriei care ’l vor însoți la întoarcere ca și la ducere. După aceia avea să se lege înaintea ispravnicilor de Vâlcea că nu va mai face aceia ce a făcut. Cu aceste făgădueli a și plecat înapoi, însoțit de cei trei volnici. Marele Vornic se bucură aflând că protegiatul său n-a fost vinovat, și plecă înapoi spre Craiova, fără să ’i pară rău să și-a dat osteneala să vie până la București de surda. Așea erauboerii din vremea de demult, mari cu cei mici săritori cu cei în primejdie, generoși cu cei săraci și sprijinitori ai celor neputiocioși, căci pe atunci egoismul care azi e tare și mare și absolut stăpân peste omenire încă nu devenise atât de a-tot-putemic.

După ce sosi la Drăgășani și-și îndeplini toate-obligațiunile luate în București față de Divanul-Spătăriei și-și licenție ceata, Iancu se duse la Caracal, de astă dată la fratele său Mihalache, care-deja se întorsese din Viena, și-i ceru să ’i dea partea lui de moștenire, căci era hotărît să plece-din țară și să se ducă în locuri depărtate, ca să scape de dușmanii care îl prigoneau cu urgie. Drept ori-ce răspuns Mihalache îi arătă anaforaua Divanului din Craiova, prin care-l punea sub interdicție și-i comunică că, pentru susținerea sa, i-a lăsat la dispoziție numai via cu foișorul ce-stăpânise pân-atunci. Cu toate acestea, spre a-l; îmbuna, acest frate al treilea, care nu-l ura câ cea doi mai mari, îi făgădui că va face tot ceva putea și va stărui de frații săi ca, cu timpul, să ceară anularea punerei sale sub interdicție.

Iancu, nu mai încape îndoială, nu rămase mulțumit cu acest răspuns, ci spuse fratelui său că va face contestație contra anaforalei pronunțate contra și în lipsa sa, și se ținu de cuvânt peste cât-va timp. După întâlnirea sa cu Mihalache eL trasa în judecată pe frații săi și ceru Divanului, nu numai anularea anaforalei prin cure-I punea sub inter dicțiune, dar chiar să oblige pe Amza săi’ dea socoteală despre întreaga administrare a părților cuvenite lui și surorei sale din averea părintească, de la retragerea din epitropie a lui Stănică Jianu și până într-acel minut.

Părțile adverse se înfățișară înaintea Divanului din Craiova, dar judecătorii, de și boeri pământeni, fiind rude și amici intimi ai fraților săi, și sub influența Fanarioților, care nu vedeau cu ochi Jjuni un tânăr cu un căracter atât de independent, și mai ales, fiind momiți de darurile ce le oferea Amzică și Dumitrache, care învățase prin-tr-o lungă experiență cum să se poarte cu oamenii dreptăței dintr-acele vremuri, după ce cercetară din scoarță până în scoarță, numai prin câ-te-va răsfoiri, marile catastișe ce le înfățișară. Am-zache și fratele său, găsiră că frații cei mari mai aveau să ia de la cei mici, de și nu le dă-tuse până atunci nimic, de cât numai pe hârtie, și hotîrâră ca Iancu, care n-avea dreptate nici pic, să continue d-a rămâne sub epitropie, ca u-mil ce prin purtarea sa desichilibrată nu dedea îndestulă chezășie că va păstra averea părintească.

Amărât d-o nedreptate atât de Strigătoare către cer, Iancu nu mai merse cu judecata mai departe, câci din pățanie știa el ce putea să-l aștepte chiar la Divanul Domnesc, căci și acolo pe atunci mita era pe față, chiar se striga la mezat venitul ei, ci își închise sineturile și catastișele î» fundul lăzei mamei sale, rupse cu desăvârșire ori-ce relațiune cu frații săi, chiar cu Mihalache care era mai omenos, și deveni îndoit mai misantrop.

In răstimpul acestui proces care dură mai multe luni, Tudor venise de mai multe ori pe la dânsul și-l vizitase în mai multe rânduri, chiar în via sa de la Fălcoiu, și-l întrebase câte o dată despre gândurile ce avea în privința planurilor sale patriotice, iar în câte-va rânduri îi făcu pomeneală și în privința înclinărei inimei sale față de soru-sa Ancuța. La toate aceste întrebări el îi răspunse să aibă puțină răbdare și să aștepte până ce va termina dârdora de judecată cu frații lui.

După ce află că 'în fine procesul s-a sfârșit și că Iancu a perdut, Tudor veni din nou din Vla-dimirești la via cu foișiorul, și de astă dată îi eeru în mod formal mâna surorei sale, pe-care o iubea cu pasiunea ce simte ori-ce om ce n-a iubit nici o dată.

Drept răspuns la această cerere, Iancu îi spuse nedreptatea ce i s-a făcut și termină zicându-i:

— Tudore știi bine că te iubesc ca pe un frate, și că m-ași simți omul cel mai fericit când m-ași face frate cu tine, și prin legături de rudenie iar nu numai prin inimă, dar din nenorocire pentru mine îți spui hotărît: asta nu se poate, Ancuța nu poate să fie soția ta, ea n-are nici o avere.

— Nu-mi trebue bani ei, ci dragostea ei, darurile ei, ființa ei, răspunse Tudor cu o nobilă mândrie amestecată cu fireasca sa bruscheță. Nici eu n-am bani, dar am voința și dorința d-a munci spre a o face fericită, și mi-e de ajuns. Nu cer starea ei, ci pe ea; dă-mi-o daca vrei.

— Gândește-te că daca vrei să faci ceia ce am pus noi la cale, îți trebuesc bani, bani mulți, căci fără bani nu se poate mișca nimic.

Am eu bani de unde să iau și să cheltuesc, când va veni ceasul așteptat; nu cu banii ne-; vestei mele voi pune la c ale împlinirea gânduri lor mele, ci cu alți bani scoși din alte pungi mai în măsură și mult mai îndatorate d-a face asemenea cheltueli.

— Căsătoria nu ți-ar fi oare o piedecă?

— Nu; din' potrivă; m-ași lupta cu mai multă bărbăție, căci ași avea ce să apăr și mi-ași jertfi cu bucurie viața, spre a scăpa de primejdie cea mai scumpă comoară a vieței mele.

— Daca e așa a ta să fie, ți-o dau din toată inima, că 'ești vrednic de ea, și să știi, ești foarte mult iubit de dânsa, răspunse Iancu foarte mișcat; apoi se arunca în brațele lui Tudor și, strângân-du-l la piept cu căldură, adaogă: Să știi numai că, în ziua în care vei crede că a sosit ceasul mântuitei, vei avea să prenumeri între luptătorii tăi încă un frate de arme, încă un soldat, încă un compărtași, adică pe mine, care mă dau ție cu trupul și sufletul, pentru a putea să stârpim, cu un ceas mai curând din țară, buruiana cea rea a Grecilor și a ciocoilor.

— Vei fi bine venit între noi; însă mai nainte d-a începe eu, vei începe tu spre a-mi găti calea și a-mi strânge soldați.

— Ba și bani ori-cât de mulți.

— Nu strică, căci vor fi de neapărată trebuința Chiar într-acea zi Iancu se duse la Drăgășani, vorbi mamei sale și Ancuței despre propunerea lui Tudor, pe care amândouă o priimiră cu bucurie, și dintr-acea zi junele Vladimirescu începu să intre în casa Jienilor de la Dragășani ca un logodnic. Intr-acel timp vremea trecea, pacea din București dintre Ruși și Turci se subscria, Rușii deșertau Principatele Române, guvernul provizoriu rusesc înceta d-a mai funcționa, și în locul său lua în mâini frânele guvernului Valahiei Căimă-cămia orânduită de Vodă loan George Caragea.

Lucrurile își urmau cursul lor firesc, ca la orice dîrdoră de căsătorie. Mai nainte de a se fixa ziua de logodnă, care pe atunci se săvârșea cu mai multă solemnitate ca azi, Tudor se duse la București ca să stropolească de nuntă și să facă câte-va târgueli pentru logodnă. Pe când era acolo și se găsea în curtea lui Constantin Sa-muscaș unul din protectorii săi, boerul îl chemâ sus pe furiș și îi spuse că, fiind la Divan, a aflat că a sosit din Constantinopole un Capigiu împărătesc, cu ordin din partea Sultanului adresat lui Vodă Caragea careT privea pe el. De și prin tractatul de pace încheiat într-acel an se acorda uitare tuturor raialelor cari luase parte la războiul contra Turcilor, Poarta trimisese un Capigiu cu poruncă să prinză pe Tudor Vladimirescu și să-l trimeată legat la Constantinopole, spre a fi dat morței, pentru că comisese multe cruzimi contra Turcilor în timpul războiului trecut.

După ce îi făcu cunoscut pericolul ce-l amenința, boerul îl piti chiar în iatacul său și îl po-vățui să se facă nevăzut.

Cum se înoptâ, Tudor plecâ din București călare prin poarta din dos, și pe când slujitorii Domnești îl căuta la hanul unde trăsese, el eși din București și se îndreptă în trap spre Târgu-Jiului, unde avea încă un amic și protector, pe Same-șiul Vasile Moangă, cu care se cunoștea de mult. De îndată ce trecu Oltul, el șe abătu din drumu-i, se duse la via cu foișorul, și dând ochii cu Iancu, îi spuse primejdia ce-i amenința, îl ruga să a-mâne logodna până ce va trece primejdia și se va împăca cu Turcii, și după aceia plecâ fără a mai da ochi cu Ancuța, și se indreptâ spre Târgul-Jiului, în care intrâ în puterea nopței și se duse la casa lui Moangă, pe care îl deșteptă din somn.

După ce dătu ochi cu acest amic bătrân cu inimă de tînăr și-i destăinui primejdia ce-i ame-nițita, acesta nu pregetă, se îmbrăcă, de și era noapte târziu, încălecâ pe un cal, dătu lui Tudor alt cal mai bun și mai odihnit ca cel cu care venise, și amândoi merse călare, în puterea nopței, până la metocul schitului Lainici, care era situat în marginea orașului, unde se întâmplase ca să fie tras starețul schitului, și unde a ajuns pe când starețul eșea din biserică de la slujba de noapte. De îndată ce dătu ochi cu egumenul, în baza amiciției strânse ce era între ei, Moangă îi spuse categoric ce pricină îl aducea la el, și-l rugă ferbinte ca să facă ori-ce va ști ca să treacă pe Tudor peste graniță, spre a-l scăpa de prigonirea Turcilor. Starețul, care era un naționalist înfocat și un dușman hotărît al Turcilor, îmbrăcă numai de cât pe Vladimirescu în haine de călugăr, plecâ împreună cu el, spre schit chiar în dimineața acelei zile, și, ajungând la Lainici, îl ținu ascuns în beciurile schitului mai multe zile și, când îi veni la îndămână, îi dădu nu pașport cu nume străin, pașportul unui frate care se pregătea să se ducă la Sibiu, îl dădu în paza unui călugăr străin, care era amic intim al vameșiu-lui din partea locului, și, cu ajutorul acestuia, îl trecu peste frontiera de la Păișiu la Petroșiani cu cea mai mare înlesnire.

A doua zi după plecarea și înturnarea lui Moangă, sosi la Târgu-Jiului trimisul Sultanului, însoțit de mai mulți arnăuți domnești, care din București luase urma lui Tudor. Moangă, fiind întrebat despre Tudor, spuse Capigiului că Vladimirescu s-a văzut prin orași, dar a plecat și că trebue să fie la proprietatea sa din Cerneți. Negăsindu-l acolo, Turcii dătură foc casei și viei lui Tudor din Cerneți; apoi, întâlnind un țăran, îi tăiară capul și-l duse la Pașa din Rusciuc, asigurându-l că acela era capul lui Tudor.

Mulțumită acestei minciuni turcești, Tudor, după ce a stat câte-va luni prin Sibiu și Brașiov a reușit să potrivească lucrurile ca să îmbuneze pe Caragea și să se reîntoarne în țară peste mai puțin de un an de absență, fără ca să mai fie supărat de Turci, care deja îl uitase.