CUM A CONLUCRAT DRACUL LA ACEASTĂ CARTE

Cele ce urmează s-au petrecut cîţiva ani nainte de 1848, în noaptea din vinerea Patimilor.

Catina era un june, pe care natura îl înzestrase cu inteligenţă şi inimă. Era unul din acei buni tineri cari ajutau pe Cîmpineanu şi Eliade în uriaşa urzire a regenerărei românilor. Îşi împlinea cu zel misia ce-i însemna comitetul, fără să poată vedea limpede scopul mare şi naţional ce urmărea acesta.

Această nedumerire îl muncea foarte mult, mai cu seamă de cînd Eliade, neavînd poate destulă încredere, refuzase a-i mulţumi curiozitatea.

„Împlineşte bine datoria ta; cît pentru locul ce va ocupa piatra cu care contribuieşti la clădirea palatului patriei tale, vei vedea mai tîrziu cînd se va rădica 15 în toată mărirea şi mîndria lui.” Acesta fu tot răspunsul ce putu smulge de la marele maestru, ceea ce fu departe d-a împăca pe junele Catina.

Dominat de curiozitate se lăsă în voia paşilor săi, care-l duseră la Mitropolie.

Oricît de duioase sunt imnele şi rugile cu cari biserica noastră aminteşte patimile lui Isus Hristos, ele însă lăsară nepăsător pe junele nostru. Nici mulţimea făcliilor, nici mirosul florilor şi al tămîiei care îmbălsăma biserica, nu-i învinseră preocuparea. El ieşi din. templu nainte de terminarea serviciului religios. Trecu pe sub poarta clopotniţei şi oprindu-se pe culmea dealului, de unde vederea se întinde peste toată capitala, se rezimă de un arbor. Bucureştii înota în lumini, iar clopotele de la atîtea biserici făceau să vibreze aerul. Nici această panoramă nu-i răsipi gîndurile cari-l urmăreau.

— Ce n-aş da, zise el, trecîndu-şi mîna pe frunte şi ştergînd asudeala unei minţi înfierbîntate, ce n-aş da să ştiu cele ce se ascund în acest mare cuib al României!

— Ce ai da? răspunde la întrebarea lui o voce, ca cum ar fi ieşit din pămînt.

Catina se uită împrejur, dar nici nu văzu pe nimeni, nici vreun loc unde ar fi putut să se ascundă cineva, deşi era întuneric. Un fior îi trecu prin spate. Voi să plece, cînd iar auzi misterioasa voce:

— Dar de ce pleci? Răspunde la întrebare, căci poate să ne învoim.

De astă dată vocea venea din sus. Junele se uită în arbor. Nimeni.

Încercînd să-şi facă cruce, o mînă nevăzută îl opri, iar aceeaşi voce îi zise tremurînd:

— Lasă acest obicei care-mi supără nervii.

— Dar unde eşti, drace? strigă Catina, mai mult necăjitdecît speriat.

— Înainte d-a avea plăcerea să-mi vezi mutra, trebuie să ne înţelegem... Ştiu dorinţa ta... Ce dai dacă ţi-aş împlini-o, şi încă cu prisos? Sînt în stare să-ţi dezvălesc nu numai cele ascunse din trecut şi prezent, dar şi cele ce vor fi în viitor.

Catina rămase pe gînduri. Dorinţa d-a şti îl subjuga şi mai mult.

— Ce să-ţi dau? zise el după cîteva minute. Ştii că fac versuri. Eliade susţine că aş putea să ajung un poet. Te voi cînta, drace, în culmea vervei mele poetice.

Un rîs cu hohot răspunse la propunerea junelui.

— Ce idee! urmă vocea. Se vede că de cînd versurile nu mai au căutare nici înaintea femeilor, voi, poeţii, căutaţi acum pe draci să-i încărcaţi cu asemenea marfă. Nu pe versurile tale, dar nici pe al lui Byron sau Faust al lui Goethe nu dau un gologan măcar. Marfă veche, nu mai are căutare. Ascultă!... Scurt şi cuprinzător: ai un suflet tînăr... mi-l dai?

Catina voi iar să-şi facă cruce, dar mîna nevăzută iar îl opri:

— Ci ia lasă această scălămbare... Am ajuns într-un secul cînd orice superstiţii şi prejudiţii se răsipesc la soarele civilizaţiei... Nu mai sta pe gînduri. Ce-ţi pasă de ceea ce voi face cu sufletul tău? Eu unul mă leg să nu te smulg din viaţă decît atuncea cînd te vei sătura tu însuţi. Despre soarta sufletului tău să nu te îngrijeşti. Fac parte dintr-o societate de capitalişti mari. Am luat asupră-ne misia d-a coloniza un pămînt necunoscut cu suflete din această lume... încă o dată: nu mai sta pe gînduri. Gîndeşte-te că este puţin ceea ce-ţi cer pentru ceea ce-ţi dau. Atîtea suflete vă daţi dracului pentru doi ochi iubiţi de femeie, şi cînd eu îţi propun tot ceea ce face mărirea şi mîndria minţei omeneşti, puterea d-a cunoaşte toate cele ascunse din trecut, prezent şi viitor, tu mai stai la îndoială!.. Este ceva mai ruşinos şi umilitor pentru un om decît a fi jucăria ipocriziei şi intrigei din această lume? A şti şi a vedea totul... ce poate fi mai mare decît aceasta? Tu care acum nu eşti decît un vierme, primind tîrgul meu, eşti tare ca un zeu.

Tîmplele junelui zvîcneau cu putere, auzul îi vîjîia, naintea ochilor îi treceau cele mai frumoase mirajuri. Cu o mînă apăsîndu-şi inima care sălta, iar cu alta acoperindu-şi vederea, strigă:

— Fugi, lasă-mă!.. Nu vreau...

— Nu fi copil, urmă vocea. Nu-ţi cer înscris cu marturi şi legalizat de comisie... Dă-mi numai mîna şi tîrgul este gata. Peste o clipă tu, care acum nu ştii nimic din cele ce se petrec şi se urzesc în aceste mii de case, le vei vedea şi auzi toate ca cum toată lumea ar fi în palma ta. Ce fericire cînd nici un cap, nici o inimă, n-ar mai avea nimic ascuns pentru tine! Gră-beşte-te, timpul trece. Lumea poate să iasă din biserică şi atunci mă vei căuta în deşert.

Catina era în culmea luptei. O sudoare îngheţată îi scălda tot corpul. Nu mai vedea nimic decît ca într-o panoramă, împlinirea celor făgăduite. Luă mîna de la ochi şi o întinse, dar o retrase îndată ca cum ar fi pus-o pe foc.

— Iacă preoţii şi lumea încep să iasă din biserică, zise vocea îngrijată, — pentru a ocoli cu Hristos. Dă-mi mina că trebuie să fug.

— Nu... stai... fugi... nu! — strigă bietul june frîngîndu-şi minele cu desperare.

— Aud vocile preoţilor care-mi supără auzul, văd făcliile care-mi întunecă vederile... Rămîi, orbule, în noapte, dacă nu vrei să m-asculţi. Mă duc.

— Nu, stai, strigă Cătina. Primesc.

Şi bietul june căzu în genunchi, întinzînd mînele şi închizînd ochii.

O lumină scăpără în jurul lui, o lumină vie care îl făcu să deschidă ochii... şi ce văzu?

Văzu un nor des şi mirosind a pucioasă, iar din nor simţi o mînă nevăzută că-i strînge mîna. După o pauză vocea zise cu un ton voios:

— Sînt încîntat că ai primit propunerea mea. Acum cînd ţi-ai dat cuvîntul, cînd moaştele tutulor sînţilor din lume nu pot să nimicească pactul dintre noi, iacă, pe conştiinţa mea de drac, îţi repet că ai făcut foarte bine.

Apoi, lăsîndu-l de mînă, ea urmă:

— Îngăduie un minut pînă cînd îmi voi pregăti toaleta. Nu aveam de gînd să mă prezint nici unui muritor şi de aceea mă abătusem pe aci în portul nostru obicinuit.

— Dar vreau să te văd, zise Catina, care se simţi încurajat de voioşia cu care îi vorbea, înainte d-a fi silit să fugi.

— Silit să fug, de ce? întrebă vocea cu mirare.

— De preoţii şi mirenii cari au început să iasă din biserică pentru a ocoli cu Hristos.

Un rîs cu hohot izbucni din sînul norului care se risipi îndată, iar Catina văzu naintea lui un june, sprinten şi galant călugăr.

— Amice, zise călugărul, zîmbind şi luîndu-l de braţ, fiinţele cucernice ca mine nu se sfiesc d-a umbla pe lîngă lucrurile şi persoanele sînte. în acea lume laică şi clerică, care iese din biserică, am o mulţime de confraţi, tot draci neaoşi ca mine ascunşi unii sub costumul preoţesc, alţii sub cel călugăresc, iar cei mai vicleni sub costumul femeiesc. Dacă vrei să te încredinţezi, să mergem puţin într-acolo. Cu această ocazie vei face cunoştinţa multora dintr-ai noştri.

— Te cred... Să nu mai pierdem timpul... Ştii dorinţele mele... începe a le împlini...

Şi junele Catina strînse în braţe cu un aer rugător pe dracul călugăr.

— îndată! zise acesta luîndu-şi din cap caucul de catifea şi netezindu-şi un păr lung şi creţ prin care se vedea deasupra tîmplelor vîrful a două corniţe. Dar mai întîi, pentru că avem mult de vorbă, trebuie să ştii cum mă numesc, pentru a nu ne împiedica în convorbire faţă cu alţii. Deocamdată îmi vei zice părintele Dionisie.

Catina nu mai putea de neastîmpăr. începuse a blăstema în sine palavragia părintelui Dionisie. Acesta, văzînd cele ce se petreceau într-însul, zise cu un zîmbet ironic:

— Iartă dacă sînt prea vorbăreţ. Ce vrei? Noi aceştia, cari trăim tot în singurătate, duşi cu mintea în sîntele cărţi, sîntem foarte guralivi cînd întîlnim pe cineva cu care să mai vorbim d-ale lumii...

— Ascultă...

— Nu mai ascult nimic, căci iacă-mă la lucru.

Apoi plimbîndu-şi vederea peste Bucureşti, zise:

— Spre a-ţi împlini dorinţele într-un mod folositor pentru cunoştinţa şi judecata ta, să-mi dai voie, amice Catina, a te plimba prin spaţiu şi timp, cum voi crede eu că este bine.

— Sînt sclavul tău, părinte Dionisie...

— Şi eu al legămîntului dintre noi. Doreşti să ştii măreţul plan pe care-l urzeşte Eliade cu ai săi în adunările cari sînt secrete pentru voi tinerii, cari nu aveţi încă experienţa lumei? Dar ca să înţelegi mai bine acest plan şi cele ce vor urma, trebuie să cunoşti întîi frăţia de cruce încheiată între doi inşi cari vor juca un mare rol în această ţară. Pune acest cauc în cap şi uită că acum este noaptea din vinerea Patimilor, uită anul în care sîntem şi du-te cu gîndul acolo unde te vor duce ochii.

Şi după aceste cuvinte, pe cînd Catina aştepta cu ardoarea şi credinţa unui neofit, cu minele apăsîndu-şi inima care zvîcnea în pieptu-i, părintele Dionisie îi puse caucul în cap.

N-apucă să-i aşeze bine caucul în cap şi toate pieriră ca prin farmec din jurul lui Catina. Nu mai era noapte, nu se mai ştia pe dealul Mitropoliei, numai vedea lumea înconjurînd biserica cu Isus Hristos, nu mai auzea sunetul clopotelor. Toată fiinţa junelui nostru plutea şi pătrundea oriunde o ducea voinţa lui. Oricare era depărtarea, oricare era grămădirea învelitorilor, case şi pivniţe, prin toate răzbea auzul şi vederea lui.

Cronicar credincios, aşternem pe hîrtie tot ce a văzut, auzit şi înţeles Catina, prin puterea minunatului cauc al părintelui Dionisie.

UN CRAIDON DE CURTEA VECHE

Un tînăr ca de vreo douăzeci şi opt de ani, c-o îmbrăcăminte neobicinuită, care făcea pe toţi cîţi îi întîlnea, bărbaţi şi femei, boieri, negustori, meseriaşi şi ţigani, să se uite după el mirîndu-se, crucindu-se sau rîzînd, venea iute despre Mihai-Vodă; pe dinaintea caselor lui Mihalache Ghica trecu în fugă. Cînd ajunse pe podul gîrlei despre hanul Zlătari, se opri puţin şi răsuflă.

Cîţiva trecători, văzîndu-l aci, se opriră şi începură a se grămădi.

Necunoscutul nostru, din cînd în cînd punea mînele la spate şi căuta să împiedice ciudata îmbrăcăminte d-a-i apăsa pielea. Scălîmbarea figurii arăta că suferă, o suferinţă însă care-l făcea să zîmbească cîteodată.

Lumea se îndesa şi mai mult.

O ţigancă, care se îndoia sub greutatea unei coşniţe încărcată cu d-ale mîncărei, după ce se apropie şi se uită lung la el, se retrase speriată şi strigă către ceilalţi:

— Fugiţi, oameni buni! Nu vedeţi că trebuie să fie vreun nebun scăpat de la biserica Icoanei?

Şi avea dreptate biata ţigancă să bănuiască una ca aceasta.

Necunoscutul nostru era înfăşurat într-un rond de postav cenuşiu; în cap avea o pălărie neagră cala-breză, ale cărei mărgini mari îi cădeau pe frunte; pantaloni ofiţereşti, iar în picioare nişte pantofi de pînză cenuşie. Pe sub rond nu avea decît o cămaşă io descheiată la piept, iar la gît nici o legătură. Pe lîngă această îmbrăcăminte dezmăţată, ochii lui aprinşi, scălîmbările figurii, gesturile bruşte, îi dădeau un aer care numai încredere nu putea să insufle.

După ce păru că s-a întremat puţin de iuţeala cu care venise pînă aci, îşi îndreptă corpul, puse mînele în şolduri, se uită la lumea care se grămădea din ce în ce mai mult, făcu cîtcva scălîmbări cari provocară rîsul şi plecă iute spre Zlătari.

Coti apoi spre Stavropoleos şi intră în han. Urcă iute scara, bate la uşa unei camere şi, fără să aştepte răspunsul, deschide uşa de părete şi intră răpede. Aci i se înfăţişă un tînăr ca de vreo douăzeci şi cinci de ani, smead, cu ochii negri şi vii, cu părul tuns milităreşte, de statură mică. Acesta se scoală de la o masă unde erau cîteva volume din Prudon, Sînt Simon şi alţi scriitori politici utopişti; se uită lung la noul venit şi strigă:

— Baboi, în halul acesta la nouă ore de dimineaţa?.. Iar te va trînti la arest Solomon, cînd va afla.

— De acum nainte, răspunse numitul Baboi, arun-cîndu-şi rondul pe pat şi oprindu-se în mijlocul camerei cu mînele în buzunar, adio armată, adio viaţă semănată cu romanţuri amoroase; m-am săturat şi de una şi de alta. Vreau să renasc pentru o nouă viaţă. Dar ca să pot face aceasta, Sclipici, tu care eşti un Cresus pe lîngă golanii ca mine, trebuie să mă împrumuţi cu un irmilic.

Zicînd acestea, trase un scaun de brad, încălică 40 pe el, îşi rădică la spate cămaşa pentru a nu-i atinge pielea şi rezimînd braţele pe spatele scaunului, se uită lung la acela pe care-l numise Sclipici.

Acesta se duce la pat, scoate de sub perină o pungă de mătase verde, ia dintr-însa un icosar şi i-l pune în mînă.

Baboi se uită la icosar, îl întoarce, se uită, iar îl întoarce, iar se uită; apoi rădicînd ochii la cel care i-l dase zice:

— Dacă mi-ai fi dat un firfiric, nu mai stăm la îndoială; dar cînd îmi dai un icosar, am tot dreptul d-a te întreba: Calp este?

— Calpunzanule, răspunse Sclipici, zîmbind, nu visezi decît calpunzanlîcuri...

Baboi scoase din sîn un ciorap lung şi fin de femeie, se uită cu înduioşare la el, îl sărută, aruncă într-însul icosarul şi îl puse în buzunar, zicînd plin de întristare:

— Cu acest ciorap mă aleg din toată tinereţea mea jărtfită pe altarul lui Marte şi al Afroditei!

Sclipici pufni de rîs.

— Dar spune-mi, zise el, ce ţi s-a întîmplat? În adevăr, pînă azi n-ai fost cumsecade! Niciodată însă nu te-am văzut în halul acesta...

— Ascultă, frate Sclipici, răspunse Baboi, luîndu-şi un aer serios, care nu se împăca nicicum cu figura lui, sînt acum ca Ercul la răspîntia celor două drumuri, momentul cel mai solemn în viaţa omului. Îţi voi spune întîi cele ce mi s-au întîmplat şi apoi ceea ce am hotărît să fac d-acum în colo. Deocamdată trămite pe dănciucul tău în piaţă cu acest icosar...

Şi zicînd acestea scoase icosarul.

— Să-mi cumpere unt proaspăt şi cîteva foi de varză, ca să-mi oblojesc spinarea, căci iacă în ce hal este... Vezi şi te înfioară!

Baboi se sculă de pe scaun, se întoarse, îşi rădică cămaşa şi arătă lui Iancu Sclipici o spinare roşie ca postavul şi băşicată.

— Dar ce ai păţit? strigă acesta spăimîntat.

— Afrodito, Afrodito, multe pacoşti m-ai făcut să îndur, se văita bietul opărit, dar aceasta jur că va fi cea din urmă... Iancule, nu mai sta cu mînele încrucişate, trămite îndată să ia unt şi foi de varză, că nu mai pot de usturime. Cum îmi va trece puţin, îţi voi spune şi cele ce am păţit şi ceea ce trebuie să facem, pentru că, între noi să fie, dar nici tu nu eşti pe calea pricopselei mai mult decît mine.

Peste o oră Baboi era oblojit şi usturimea spinărei începu a i se alina.

— Înainte d-a mă spovedi, zise el, să-ţi spun ceva... Scoate capul pe fereastră şi ascultă.

— Ce să ascult?

— Fă ceea ce-ţi zic!

Sclipici scoase capul şi ascultă; apoi întorcîndu-se:

— Zgomot de lume.

— Dar prin acel zgomot, nepriceputule, mai este un vuiet depărtat şi misterios, vuietul unei vijălii care se apropie... o revoluţie, înţelegi tu?

— O revoluţie! strigă Sclipici zgîind ochii.

— Da, o revoluţie, şi nu numai politică, dar şi socială, ceea ce este şi mai mult... Deocamdată însă ascultă istoria spinărei mele.

AMORUL PARUCICULUI BABOI

Baboi, după ce se întinse bine în pat, mai mult într-o rină, ca să nu-i apese nimic spinarea, începu:

— Ştii săgeţile cu cari diavolul Cupidon mi-a rănit inima din clipa fericită şi blăstemată cînd am văzut pe frumoasa Corină. De cînd ţi-am spus patima mea nu ne-am mai întîlnit, noi cari pînă în ajun eram nedespărţiţi precum Castor şi Polux. Ce vrei? Inimile încinse de focul amorului iubesc singurătatea. Nepu-tînd să arză pe acelaşi rug cu fiinţa îndumnezeită, într-un iatac îmbălsămit de profumele Orientului sau în umbra deasă şi răcoroasă a pădurii, ele îşi varsă focul contra soartei neîndurate pe biata lume, întor-cîndu-i spatele şi fugind de ea. înţelegi dar simţimîntul care m-a făcut că de atîtea zile auzul meu n-a mai sorbit pelticăiala discursurilor tale! Dă-mi mîna şi iartă-mă. Că zodia celor doi gemeni m-a pedepsit îndestul, îţi spune halul în care mă vezi.

Şi după ce strînse mîna amicului său şi simulă ştergerea ochilor de lacrimi, comedianul nostru urmă:

— Ca să intri într-o cetate, noi, cari sîntem fiii lui Marte, ştim că trebuie să procedăm după toate regulele tacticei. Pentru a cuceri şi eu cetatea mea-, mîndră şi voluptoasă ca Venera lui Tizian, cu ochii negri şi arzători, cu o gură mică şi zîmbitoare, care te face să treci prin foc ca să-i furi o sărutare, cu braţele albe şi rotunde cari parcă n-au altă menire decît a strînge pe fericitul amant la sîn, mi-am luat cuvenitele măsuri. După ce am dat ocoale ore întregi casei în care stă închisă nimfa mea, după ce am intrat în vorbă cu cîteva bătrîne din vecinătate, după ce m-am asigurat de înalta protecţie a unei ţigănci din curte,. după ce am aruncat mai multe ochiade cu tot focul inimei ce am putut pune în ochi spre fereastra crudei, am închiriat o casă mică de la a cărei fereastră puteam să mă uit în grădina Corinei mele...

— Şi prin fereastră ai sărit în grădină şi din grădină în braţele cocoanei! — îi tăie vorba pelticul Iancu Sclipici.

— Te înşeli! zise cel cu spinarea opărită. Nu tot-deauna Amorul are aripi. N-a ştiut ce îndrugă Văcă-rescu cînd a zis:

Peste ape, peste munţi, Orişicînd o vrea amorul, Orişicînd 1-o-mpingc dorul, El pe loc îşi face punţi!

Mai întîi între mine şi Corina erau nişte uluci mari şi ţeapene, îmbrăcate în partea de sus cu ţepi de fier, apoi o grădină în care se preumblau doi dulăi mai fioroşi decît Cerber din iad, apoi curtea plină de nişte servitori zaplani, cu cari n-am avut curaj să schimb nici o vorbă, şi tocmai dincolo de ei, peste capetele acestor Arguşi sălbatici, la o fereastră sta ca o floare între flori, ca luna între stele, doamna inimei mele, iar lîngă ea bărbatul tînăr şi frumos. Cum să fac punte de unde eram şi pînă la ea?

— Apoi?...

— Apoi, am răbdat o zi, două, trei, patru, stînd ca un suflet osîndit cu ochii ţintă la fereastra ei, pîn-dind orice prilej ca să-i trămit sărutări şi ochiade. A patra zi am sărit în sus de bucurie cînd am observat că s-a uitat lung la mine şi a zîmbit, văzînd bălăbă-neala nunilor cu cari-i trămiteam sărutări peste sărutări. Atunci am crezut că frumoasa statuă începe a învia, a se îndoioşa, ca Venera de marmură sub săru-tările lui Pigmalion. A doua zi se coborî în grădină. Sării îndată la uluci şi mă uitai printre ele.

— Cum ţi-o fi licărit ochii printre uluci! exclamă Sclipici.

— Ah! s-o fi văzut cît era de frumoasă, urmă Baboi, cît era de mîndră, plimbîndu-se prin grădină şi îngrijind florile! Nu mai aveam timp de pierdut. Alergai în casă şi scrisei în iuţeala condeiului cea mai înfocată declaraţie de amor ce am putut face vreodată. Dacă ierbăria armatei ar fi fost mai aproape, sînt sigur că s-ar fi aprins. Rupsei de la mundir un nasture, îl pusei în scrisoare, ieşii şi pîndind cînd Corina se apropie, îi aruncai scrisoarea la picioare. Ea se uită spre uluci, zîmbi, roşi, se uită împrejur şi, nevăzînd pe nimeni, se plecă, luă hîrtia pe care o puse iute în sîn şi plecă spre casa ei. După amiazi, pe cînd pîndeam mereu la fereastra mea, o văd că scoate capul prin fereastra ei şi începe a mustra pe servitori că de ce lasă cînii să umble prin grădină, căci strică florile. Un servitor scoase îndată cînii. Ce ai fi înţeles tu din toate acestea?

— Eu, răspunse amicul, aş fi înţeles că dacă n-ar fi cînii ar fi fericită să te vază în grădină.

— Aşa am înţeles şi eu. O idee mi-a fulgerat prin minte, aceea d-a otrăvi cînii. Am alergat îndată la amicul nostru Eduard spiţerul şi, după cîteva rugăciuni, l-am înduplecat să-mi dea hapuri. Le-am pus în cocoloşi de pîne şi trecînd pe la poarta ei, le-am aruncat cînilor cari... Dumnezeu să le uşureze sufletul!., a doua zi erau aruncaţi pe Dîmboviţa. Am uitat să-ţi spun că în ulucile despre mine era o portiţă care dă în grădină, dar închisă cu o broască ruginită. Am încercat toate cheile cîte le-am aflat. Nici una nu s-a nemerit. Atunci... ce vrei?.. Mama invenţiilor, necesitatea mi-a dat o nouă idee. Am trămis dănciucul meu pe la toţi mahalagiii din vecinătate să spună fiecărui că am pierdut cheia de la broasca uşii şi că-i rog să-mi împrumute cheile ce vor avea... poate să nemeresc vreuna.

— Năzdrăvan mi-ai fost, Baboi, strigă Sclipici rîzînd.

— Peste o oră soldatul se întoarce cu poala mantalei încărcată de chei. Am încercat pînă cînd am nemerit una. Atît îmi trebuia. Lăsai broasca deschisă, legînd clanţa însă cu o sfoară, pentru ca nu cumva de dincolo să încerce din întîmplare să vază dacă portiţa stă tot bine închisă. Pînă aci totul îmi merse bine... Către seară frumoasa mea se coboară iar în grădină. Voiam să alerg la uluci, cînd observ, că în curtea mea se grămădeau oameni peste oameni, cari toţi se certau cu soldatul. Fiecare cerea cheile ce-mi împrumutase. Soldatul era zăpăcit, nu ştia cum să le aleagă. Pierzîn-du-şi răbdarea intră în casă, încarcă pulpana mantalei cu cheile, iese afară şi le trînteşte în bătătură, lăsînd pe fiecare să şi le caute într-o grămadă de vreo patru sute de chei. Îţi poţi închipui gîlceava şi îmbulzeala care urmă dintr-aceasta. Unii credeau că şi le-au nemerit, plecau, dar se întorceau necăjiţi că nu erau ale lor.

Şi amîndoi amicii rîseră cu hohot!

— Contemplam dintre perdele această comedie a soldatului meu. Înnoptînd, femei şi bărbaţi plecară, ocărind şi înjurînd, căci cea mai mare parte nu putuse să-şi afle cheile. Liniştindu-se curtea, ieşii afară. Des-chizînd portiţa încet, mă strecurai în grădină. La lumina stelelor, văzui pe Corina stînd singură şi visătoare sub o boltă de viţă. Mă apropiai şi-i căzui la picioare.

— Nu te speria, zisei încet, sînt eu sclavul care pentru acest moment ferice este gata să-şi jertfească viaţa.

— Nu numai că nu mă sperii, dar şi te aşteptam!— îmi răspunse ea cu un ton batjocoritor.

— Drace! zise Sclipici.

— Tonul ei mă încremeni. Luîndu-mi inima în dinţi şi stînd în genunchi, începui a-i înşira toate jurămintele de amor de la Eva şi pînă în ziua de azi, cari sînt unul şi acelaşi: „Jur că te iubesc!” —Pînă acum nu mi-ai dat altă probă de iubire, îmi zise ea rîzînd, decît otrăvirea cînilor mei şi amestecarea cheilor mahalalei întregi. Mi-ai jărtfit ceea ce nu era al dumi-tale. Aştept mîne o probă care să te coste ceva. Pînă atunci nu-mi mai calcă piciorul în grădină. Dacă-mi scrii, pune scrisoarea sub portiţă.

Zicînd acestea ea se sculă şi plecă din grădină, fără să mă lase a-i atinge mîna. Rămăsesem în genunchi, dar în culmea fericirei pentru cele din urmă cuvinte. Mă întorsei în cuibul meu şi aruncîndu-mă în pat cu capul între perine mă gîndii mult, eu, care n-am nimic, cu ce să-i probez iubirea mea. După multe gîndiri şi răzgîndiri, îmi veni o idee, şi nemaivenindu-mi alta, mă hotărîi s-o pun în lucrare.

— Sînt curios să văd cu ce jărtfă te-ai hotărît să-i probezi iubirea, zise Iancu Sclipici.

— O jărtfă foarte mare pentru mine, urmă Baboi, înţelegi bine că nu m-am gîndit a-i cumpăra nici vreun şal turcesc, nici vreun inel preţios, nici a-i face vreo poezie. De cînd Eliade m-a prins cu mîţa în sac, furîndu-le din greceşte şi dîndu-le sub numele meu, m-am săturat de sărăcăcioasa meserie a muzelor. Cît pentru ideea de şal sau inel, nici nu mi-a trecut prin minte; deşi a nemerit orbul Brăila, eu însă n-aş fi nemerit calea d-a găsi bani pentru asemenea tîrguieli. Stă foarte rău creditul meu în piaţă. Apoi nu sînt şapte strade în Bucureşti prin cari să pot trece fără grijă de creditori, cari au devenit d-o obrăznicie...

— Dar urmează nainte, îi strigă Sclipici cu nerăbdare.

— Iacă ce-am făcut. Am luat condeiul şi, p-o foaie de hîrtie pembea, într-un colţ cu două porumbiţe pupîndu-se în cioc, am scris:

„Preaslăvita mea stăpînă!

Tot ce am mai bun este inima mea, pe care de mult ţi-am jărtfit-o. Dar pentru că aceasta nu-i de ajuns şi aştepţi de la mine o nouă probă de iubire, află, preaslăvita mea stăpînă, că dacă un militar ţine la ceva mai presus de orice, dar mai prejos de doamna gîndurilor lui, ţine la armele şi calul său.

Îmi iubesc calul ca pe un frate.

Cu toate acestea mine la opt ore seara îl voi împuşca. Al graţiilor tale, preaslăvita mea stăpînă, sclav pînă la moarte...”

Am semnat-o cu numele meu de botez şi am pus-o sub portiţă. A doua zi dimineaţa, cînd m-am uitat, scrisoarea nu mai era. Perfida Corină o luase.

— Perfidă, de ce? întrebă Sclipici, — cînd pînă aci ea a mers după dorinţele tale?

— Aşteaptă să vezi...

— Aştept, dar spune mai iute. Să-ţi împuşti calul!.. Ce nebunie!.. A! stai, dar de unde cal?.. Aveai o gloabă pe care ai vîndut-o iarna trecută.

— Ce! Nu ştii? Am trămis soldatul şi a luat din grajdul hanului... calul tău.

— Calul împuşcat... calul meu, tîlharule! — şi Sclipici apucă şi strînse cu furie de gît pe Baboi care scoase limba şi bolboşi ochii.

— Lasă-mă, strigă acesta, după ce descleştă braţele lui Sclipici, şi ascultă...

— Ce să ascult?.. Calul meu, unde este calul meu?

— Aşteaptă să vezi...

— Nu vreau să văz nimic, fanariot blăstemat, răcnea bietul tînăr, ameninţînd cu pumnii şi bătînd din picior. Avea dreptate bătrînul Golescu cînd îmi spunea că înhăitarea cu tine mă va duce la ocnă... Cum, şi pe mine, care-ţi eram singurul amic, să mă furi? Ieşi din casa mea, să nu te mai văz.

Şi bietul Sclipici, fără milă de spinarea amicului său, începu a-i da ghionturi şi a-l îmbrînci spre uşă. Îl vătămase la pungă şi acuma nu mai vrea să ştie nici de amicie, nici de patrie, nici de nimic. Baboi însă, în loc d-a ieşi, se detc după uşă, apucă iute o sabie şi se puse în apărare. Apoi, văzîndu-se liber, înfipse sabia în seînduri, puse o mînă în şold şi uitîn-du-se cu mîndrie la amicul său, îi zise:

— Dacă nu ţi-a plăcut de bună voie, acum de frică ascultă istoria spinărei mele.

Şi rezimîndu-se în sabie urmă:

— Soldatul mi-aduse calul, pusei să-l plimbe în sus şi în jos pe la ferestrele ei, apoi îl legă lîngă uluci. Stătui mereu la fereastră, uitîndu-mă cu durere la cal şi din cînd în cînd ştergîndu-mi ochii. După ce apuse soarele şi începu a însera, luai un pistol, ieşii din casă, sărutai calul, zisei şi soldatului să-l sărute, apoi mă retrăsei pe prispa casei, de unde mă vedea Corina care sta la fereastră. încarc pistolul, pun mîna la inimă, îmi şterg ochii... Mă uit la ea... Se uită cu nepăsare... Nici un semn d-a mă opri. Întind pistolul spre cal... Rădic ochii iar spre fereastra ei..., aceeaşi nepăsare, nici un semn... Atunci...bang!Calul sare în sus şi cade la pămînt.

— Tîlharule, strigă Sclipici, aruncîndu-se spre el; dar se opri, văzînd vîrful săbiei întinsă iar de Baboi, care urmă înainte:

— Cum spusei, calul cade la pămînt, soldatul se aruncă asupra lui şi se vaită, iar eu intru iute în casă. Înnoptînd, soldatul aduse o căruţă, încarcă calul şi plecă cu el. Pe la zece ore aud bătînd uşor la fereastra mea. Ies... Era servitoarea cu care intrasem în vorbă. Ea îmi spuse că este însărcinată să mă ducă, după miezul nopţei, sus la Corina... Strînsei de bucurie pe bătrîna ţigancă în braţe. O amor, amor, cu cît de dumnezeieşti sînt plăcerile tale, cu atît de încet trec minutele în cari inima aşteaptă împlinirea lor!... Dar, tîrîş-grăpiş, veni şi miezul nopţei. Stinsesem de mult lumina. Pentru a nu mă incomoda uniforma, am pus în picioare aceşti pantofi de pînză, m-am înfăşurat în rond şi în cap mi-am pus pălăria calabreză. Spălat, pomădat, parfumat, am urmat cu inima bătînd pe bătrîna ţigancă. Am intrat în grădină, de acolo am cotit în dosul caselor; călăuza ţinîndu-mă de mînă, am coborît o scară care da în odăile de jos, am trecut o sală lungă şi întunecoasă... întunerec beznă şi tăcere mormîntală. Nu auzeam decît răsuflarea şi sforăiala servitorilor cari dormeau... ici-colo cîte un pat trosnind. Am urcat o scară care ducea în catul de sus. Aci tăcerea era şi mai mare. O candelă dintr-o firidă revărsa puţină lumină într-o sală aşternută cu covor. Servitoarea mă duse în dreptul unei uşi, apoi şoptin-du-mi: „Aci!” îmi deschise încet. Intrai. Eram în salonul Corinei, mobilat oriental. O lampă mică răspîndea o lumină dulce şi discretă peste tot. O mînă albă văd dînd în laturi perdeaua care acoperea o uşă, şi Corina, într-o rochie albă şi lungă, frumoasă şi zîmbitoare, cu degetul pe buze, înaintă spre mine, ca o umbră, abia atingînd moalele covor, mă luă de mînă şi-mi făcu semn să şed lîngă ea p-o sofa deasupra căreia se lăsa o perdea.

— Să-mi ucizi calul, tîlharule, repeta într-una Sclipici, în prada unei adevărate dureri, şi apoi să ai şi cutezanţa a veni să-mi spui şi năzdrăvăniile de berbant...

— Taci şi ascultă, îi zise Baboi cu autoritate, învîr-tind sabia.

— Am hal să mai ascult, îngînă Sclipici cu resemnare.

— Şi cum spusei, urmă berbantul nostru, fără păs de durerea amicului său, ea mă luă de mînă şi mă puse să şez pe sofa lîngă ea. Imaginează-ţi, după miezul nopţei, într-un salon luminat d-o lampă care părea că-şi pune mînele la ochi ca să încurajeze cutezanţele amoroase, să te afli singur c-o femeie frumoasă, care se rezima molatică şi zîmbitoare pe perinele sofa-lei! Inima-mi bătea, tîmplele îmi zvîcneau. Neaflînd cuvinte ca să-i spun cît eram de fericit, vrusei să cad în genunchi, dar ea mă opri cu mîna, zicîndu-mi:

— Să vorbim în linişte.

Şezui iar, sorbind-o din ochi. Ea urmă:

— Ai multă inteligenţă, domnule. Păcat că n-o întrebuinţezi bine! Am auzit că mama dumitale a murit din cauza relelor apucături ce ai. I-ai vîndut pînă şi singurele scule preţioase ce-i mai rămăsese şi pe cari le păstra ca suvenire de la părinţi. Ce fiu fără inimă eşti! Cum poţi fi un bun amant?

Auzind aceste cuvinte eu, care aşteptam, după obiceiul descris în romanţe, ea, Corina, să-mi pună condiţiile capitulărei şi să-mi ceară cuvenitele jurăminte pentru o eternă fidelitate, mă pătrunse un frig în spate şi începui a mă uita împrejur, bănuind c-am căzut în cursă.

Ea uitîndu-se la mine cu un aer batjocoritor, adăugă:

— De cînd ţi-a venit ideea să te muţi lîngă mine, mi-ai făcut multe neajunsuri: cu otrăvirea cînilor, cu ochiadele şi sărutările ce-mi trămiteai zilnic de la fereastră, m-ai făcut de vorbă în mahala. Acum voişi să rîzi şi de mine, făcîndu-mă să cred că-ţi vei împuşca calul. În adevăr, ai fost foarte dibaci în rînduiala acestei comedii. Nu ştiai însă că ochii bătrînei ţigănci, care te-a adus aci, văzuseră printre uluci că soldatul legase calul de picioare aşa că, la pocnirea pistolului, trăgînd frînghia, calul a căzut la pămînt, precum ar fi fost împuşcat.

— Cum... Aşadar nu mi-ai ucis calul? strigă Scli-pici, plin de bucurie.

— Negreşit că nu.

— Şi este în grajdul hanului?

— Da, chiar de aseară.

— Mă duc să-l văd.

Şi Sclipici merse spre uşă.

— N-ai voie, îl opri Baboi, pînă cînd nu voi termina cele ce am de spus.

Apoi, culcîndu-se pe pat, ca mai nainte, urmă:

— Înţelesei că nu aveam decît să mă scol şi să plec, ceea ce şi făcui! Ea însă mă opri zicîndu-mi:

— Nu poţi pleca decît atuncea cînd voi vrea eu.

Şi sculîndu-se îmi zise răstită:

— Şezi!

Şezui iar pe sofa, văzînd că căzusem, nu în braţele de crin ale amorului, ci în ghearele unei tigroaice.

Rădică perdeaua şi, făcînd un semn, intră ţiganca, călăuza care mă adusese în acel labirint, unde întîl-nisem un balaur..

Ţinea în mînă o farfurie plină cu o materie neagră şi aburindă, despre care nu puteam să-mi dau seama.

— Domnule, îmi zise Corina rînjind, dumneata

eşti bolnav de creieri şi o bună cataplasmă îţi va face bine.

— Doamnă, zisei eu, sculîndu-mă, uitaţi că aceasta este o insultă pentru mine, care sînt ofiţer.

— Da, domnule; ţi se va da însă cuvenita satisfacere. Dar eu cum nu ştiu să mînuiesc armele, voi însărcina pe bărbatul meu. Deocamdată cred că nu trebuie să-l deştept, iar pentru dumneata este mai bine să îngădui a ţi se pune cataplasma.

Şi făcînd un semn ţigăncei, aceasta se apropie de mine şi-mi smulse rondul. Rămăsei precum mă vezi.

Căzui în genunchi şi cerui iertare.

Se uită lung şi despreţuitor la mine, făcînd iar semn. înţelesei că trebuia să mă supun. Tigroaica era fără îndurare.

Ea trecu un minut în altă cameră. Servitoarea se apropie de mine. O rugai să mă scape; ea îmi zise:

„Suferă şi taci, că nu ştii ce cîinoasă este!” Apoi, cum eram îngenuncheat, îmi rădică cămaşa şi-mi întinse cataplasma pe spinare. Era caldă. Îmi lăsă cămaşa şi mă înfăşură cu rondul.

— Gata, cocoană! şopti ea, şi, intrînd Corina, ea se retrase.

Perfida, pufnind de rîs, mă invită să şed. Şezui că nu aveam încotro. Începu a-mi vorbi despre gelozia şi sălbătăcia bărbatului ei. Mă luă de mînă şi mă duse în camera vecină, d-acolo într-alta unde mi-l arătă dormind în pat, iar deasupra patului pe covor acăţate mai multe iatagane, pistoale şi puşti. Mă trecură fiori. Ne întoarserăm încet în salon, unde începu iar să-mi vorbească. Peste cîteva minute începu să mă înţepe în spate, apoi să mă usture. Usturimea devenind nesuferită, nu mai puteam să stau în loc. Mă zvîrcoleam de durere. Ea, în timpul acesta, se silea să-şi înfrîne rîsul. Am rugat-o cu lacrimile în ochi să-mi dea drumul. N-a fost cu putinţă s-o înduplec. M-a ţinut, zvîrcolindu-mă şi muşcîndu-mi mînile de durere, pînă a început să se albească de ziuă. Atunci s-a apropiat de mine şi mi-a zis:

— Acuma poţi să te duci, cu o condiţie însă.

— Care? întrebai, turbînd de durere.

— De aci să te duci unde vei şti, dar nu acasă la dumneata şi să nu-ţi mai calce piciorul prin strada mea.

— Jur!..

— N-am trebuinţă de jurămînt... Destul să ştii că vei păţi-o iar.

Apoi făcîndu-mi semn, ieşii, îndoindu-mă de durere.

Cum mă văzui în stradă, alergai la Dîmboviţă, unde, dezbrăcîndu-mă, intrai în apă şi mă spălai de afurisita cataplasmă. Era muştar amestecat cu tere-bentin sau... dracul ştie ce! Şi acum mă arde şi mă ustură, de-mi săr ochii. Iacă ce-am păţit. Acum du-te să-ţi vezi calul şi vino, căci, scăldîndu-mă în Dîmboviţă şi gîndindu-mă la viaţa ce ducem, la viitorul ce ne aşteaptă, am luat o hotărîre care dacă o vei împăr-tăşi şi tu, vom ajunge alfa şi omega în ţara românească.

CE NAŞTE DIN PISICĂ ŞOARECI MÎNCĂ

Cititorul n-a uitat că toate acestea se petreceau sub vederea şi auzul cunoştinţelor noastre de la în-ceput, junele Catina şi părintele Dionisie, cari, sub acelaşi cauc, erau nevăzuţi.

Pe cînd Baboi îşi schimba oblojeala spinărei, iar Sclipici se dusese să-şi vază calul în grajd, următoarea convorbire începu între mărturii noştri nevăzuţi:

— Ştii, părinte Dionisie, zise Catina dracului, că încep a mă căi de tîrgul ce am încheiat împreună?

— De ce? răspunse dracul cu mirare.

— Pentru că începi a nu te ţinea de cuvînt!

— Eu?

— Da!.. Ce-mi foloseşte mie să văd şi să aud nebu-niile unor descreieraţi, pe cari nici nu-i cunosc? Mărturisesc că a-mi vinde sufletul pentru acestea, este a mi-l vinde pentru nimic. Dar nu trebuie să uiţi că dacă am încheiat un legămînt, acel legămînt este întemeiat pe împlinirea unor condiţii din parte-ţi, şi cînd chiar de acum începi a le călca, să-mi dai voie, părinte Dionisie, a-ţi declara verde şi lămurit că prin aceasta nimiceşti însuţi legămîntul!

— Dar ştii că eşti scurt de judecată, domnişorule? îi tăie vorba dracul cu parapon. Cum? îţi pare nefolo-sitor a vedea şi auzi nebuniile unor descreieraţi, despre cari însuţi zici că nu-i cunoşti?

— Fireşte.

— Apoi dacă este aşa, află de la mine, cap de cocor ce eşti, că aceşti doi inşi, aşa de stricaţi cum îi vezi, vor face val-vîrtej ţărişoara românească, tîrînd poporul de nas şi făcîndu-l să joace cum îi vor cînta ei?

— Aceştia? strigă Catina cu dispreţ.

— Da, aceştia vor fi chiar aşa, cum zise unul din- 10 tre ei: alfa şi omega...

— O întrebare, la care te rog a-mi răspunde cu mîna pe conştiinţa ta de drac. Ştii foarte bine că noi muritorii, pe lîngă atîtea nevoi şi neajunsuri cu cari ne luptăm în viaţă, mai avem şi nefericirea, unii dintre noi, d-a pierde mintea, cel mai frumos şi mai scump dar cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. Aş dori să ştiu dacă şi voi dracii sînteţi expuşi la nebunie.

— Nu, aceasta este un privilegiu al genului omenesc şi de care nu trebuie să vă plîngeţi, căci cum a zis Iov: „Dumnezeu dă, Dumnezeu ia, şi tot el redă... cînd vrea.”

— Ai citit Biblia, cum văd! — îi zise Catina cu ironie.

— Am citit-o, deşi nu aveam trebuinţă, ca unul ce sînt din eroii acestei sînte şi eterne poeme. Am citit-o pentru că unul din cornoraţii mei confraţi mi-a spus că traducerile ei sînt pline de neexactităţi şi aşa şi este. De aceea voi căuta să intru în tratare cu Societatea Biblică din Londra, pentru a face eu în cîteva limbi o traducere cumsecade. Dar să lăsăm acestea. Pentru ce mă întrebi dacă şi dracii sînt expuşi sau nu la nebunie.

— Auzindu-te că aceşti doi dezmetici vor fi tari şi mari în ţara mea, îmi vine să cred că eşti nebun.

Dracul începu să se strîmbe de un rîs care, cu cît rîdea, cu atît devenea mai spasmodic. Peste cîteva minute liniştindu-se, luă de braţ pe Catina, şi uitîn-du-se la el cu un aer în care se amesteca milă, ironie trufie, îi zise:

— Ascultă, tinere!

— Ce să ascult? întrebă Catina, silindu-se a-şi înfrîna ciuda.

— Cele ce am să-ţi spun şi cele ce vei auzi vorbin-du-se între aceşti doi inşi pe cari nu-i cunoşti! răspunse dracul cu autoritate.

— În adevăr că nu-i cunosc, nu i-am văzut niciodată între acei, cari luptă pentru cultura şi libertatea românilor.

— Aşa este. Pînă acum nici unul nu s-a amestecat între aceia cari visează cai verzi pe păreţi, adică o Românie mare, liberă, bogată şi fericită. Dar timpul nu este trecut... Dintr-o zi într-alta îi vei vedea în capul mesei, mîncînd plăcintele şi mustrînd cu asprime, în aplaúdele şi aprobarea mulţimei credule şi stupide, pe acei cari le-au făcut, că n-au făcut nimic.

— Ce hazliu eşti, drace, cu aiurările tale!

— În loc d-a mă întrerupe, domnişorule, ai face mult mai bine să mă laşi a vorbi şi a-ţi săpa bine în minte cuvintele mele. Da, sînt drac cît pofteşti, dar am şi eu morala mea. Trebuie să-ţi declar o dată pentru totdeauna: oricît de mare interes avem noi dracii, să colonizăm întunecoasa noastră împărăţie cu sufletele voastre, totuşi niciodată nu cutezăm d-a sugruma libertatea voastră de cugetare şi acţiune. Nu primim decît pe aceia cari vin din îndemnul lor. Noi, ca nişte neguţători ce sîntem, nu facem decît a le propune condiţiile noastre şi-i lăsăm în toată libertatea să se hotărască! Le convin? Vin cu noi! Nu le convin? Rămîn în voia lui Dumnezeu. Niciodată însă, oricît de mult ai răsfoi analele influenţei infernale în această lume, nu vei întîlni un singur fapt care să te îndreptăţească a crede că vreunul din noi ar fi cutezat vreodată să atenteze la conştiinţa sau libertatea vreunui muritor. Sîntem cumpărători de suflete prin bună tocmeală, atît şi nimic mai mult. Cele ce-ţi spun fiind sîntul adevăr, te întreb acum: Oare voi, muritorii, tot aşa de oneşti sînteţi în relaţiile voastre? Tot aşa ca noi ţineţi la conştiinţa şi libertatea fiecăruia dintre voi?... întîia voastră dorinţă cu care intraţi în lupta vieţei, nu este alta decît a năbuşi conştiinţa şi libertatea celor cari vă ies în cale, căutînd sau a-i face neputincioşi în com-baterea intereselor voastre, sau a face din ei nişte instrumente oarbe cu cari să lucraţi orice veţi voi... Vezi dar că noi, dracii, sîntem mult mai oneşti, mai toleranţi şi mai liberali decît voi, muritorii!

— Aşa este, zise Catina, cu oarecare umilinţă; dar nu înţeleg ce legătură este între lauda ce faci semenilor tăi şi păcatele noastre?

— Nu este nici o legătură, răspunse dracul cu mîn-drie, şi chiar cînd ar fi, n-am pune niciodată temei pe ea. Ţi-am arătat cu cît dracii întrec pe muritori în respectul datorit moralei şi libertăţei, pentru a te face să înţelegi că nu trebuie să te miri cînd îţi afirm că aceşti doi descreieraţi într-o zi vor fi tari şi mari în această ţară.

— Dar cum! Prin ce mijloc?

— Le vei afla toate, la timpul lor însă. Deocamdată să-ţi spun cine sînt aceşti doi inşi, cari de acum nainte îi vei întîlni nedespărţiţi în viaţă, completîndu-se unul prin altul.

Dezmăţatul care a venit cu spinarea pojărită este fiul unui grec din Corfu, rătăcit prin Constantinopol, de acolo venit în Ţara Românească între servitorii lui Costache Ipsilante. El se numea Sotir Zefchide. Ca toţi cei de seama lui, omizi şi lipitori pentru biata Românie, cum ajunse aci, întîia lui grijă fu d-a căuta să se însoare c-o bună zestre. Ajutat într-aceasta de politica domnilor fanarioţi, cari unelteau prin toate mijloacele pentru a dărîma în ochii poporului prestigiul boierilor pămînteni, şi cum unul din aceste mij-loace era d-a mărita fetele boierilor cu liftele străine, Sotirache se şi însură c-o fată bogată, orfană însă de tată şi mamă. Nu trecu mult şi tocîndu-i toată zestrea, lăsă biata femeie cu un copil mic, năpîrca care o vezi, trecu în Rusia de unde se întoarse între servitorii lui Alexandru Ipsilante la 1821. Ajungînd în Bucureşti, Sotirache, în loc să caute a împuţina durerile nefericitei soţii şi mame, el se înhăită cu craidonii de atunci şi începu a face curte unei tinere şi frumoase jupînese; dincolo de St. Elefterie, a cărei casă şi acum se vede dărîmată pe dealul Cotrocenilor. Omul acesta a făcut cel mai mare rău românilor; de aceea şi fiul lui nu va fi mai bun pentru dînşii.

Tudor Vladimirescu de mai multe ori trămisese scrisori la înalta Poartă, în cari arăta că românii n-au acelaşi scop cu grecii, că românii nu s-au sculat contra Turciei, ci contra domniei fanarioţilor, cari i-au adus în sapă de lemn. Nici una însă din aceste scrisori nu ajunsese la destinaţie, pentru că toate fură oprite de cei necredincioşi cari înconjurau pe Tudor. Bănuind el aceasta, îndată ce se retrase de la Cotroceni, spre Goleşti, însărcină pe un tînăr Gimpa să ducă el un memoriu la Constantinopol. Fatalitatea făcu că tocmai acel tînăr să fie şi el fărmecat de ochii cei frumoşi ai jupînesei din dealul Cotrocenilor. În loc d-a pleca îndată peste Dunăre, el mai zăbovi cîteva zile prin Bucureşti, pentru a-şi prăji inima în dogoarea cochetei jupînese, care nu se da în lături din calea lui.

Într-o zi pe cînd Gimpa sta cu ea în pridvor, se întîmplă să vie Sotirache călare. Cunoscînd în tînărul oltean pe unul din pandurii lui Tudor, voi să se întoarcă de la poartă, care era cu streaşină. Dar calul nedeprins cu aceasta, dăte năvală nainte şi aşa de iute îneît bietul grec n-avu timp să se plece şi rămase atîrnat de streaşină porţei. Fericiţii din pridvor se puseră pe un rîs nebun, uitîndu-se ia Sotirache, cum sta spîn-zurat, roşu ca un rac şi turbînd de mînie. Potolindu-i-se rîsul, Gimpa luă o scară şi ajută pe grec să se dea jos. Se dăte dar jurînd răzbunare, contra acelui care îi fusese cauza umilinţei. Însoţindu-se cu cîţiva greci d-ai lui bimbaşa Sava, pîndi pe tînărul Gimpa, care nu se îndură să plece de lîngă iubita lui decît noaptea tîrziu. Tăbărînd toţi asupra lui cu iataganele, îi smuciră armele, îl schingiuiră cumplit şi îl dezbrăcară. Pe cînd îl dezbrăcau, Sotirache Zefchide dăte peste memoriul lui Tudor. Văzînd cele coprinse într-însul, a doua zi de dimineaţă plecă la Tîrgovişte, unde se retrăsese Alexandru Ipsilant şi-i dăte memoriul. Din acel moment moartea marelui patriot român fu hotă-rîtă.

— Şi fiul acestui venetic să ducă poporul român de nas? strigă bietul Catina în culmea indignărei.

Părintele Dionisie, puindu-i mîna pe umăr şi uitîn-du-se la el lung şi plin de milă, îi zise:

— Nu acest grecotei singur ci împreună cu celălalt bulgăroi, şi nu numai că-l vor duce de nas, nu numai că-l vor exploata cum le va veni mai bine, dar îl vor face şi de rîs în ochii lumei întregi. Ascultă-mă. Deşi sînt drac, dar, precum ţi-am spus, avem şi noi, dracii, aceeaşi morală care domneşte nu numai în cer, dar şi pe pămînt, morala universală şi eternă, morală pe care voi zilnic o călcaţi în picioare, dar de la care noi nu ne abatem o linie măcar. Trebuie să ştii că, deşi voi, muritorii, vă rîdeţi de voinţa lui Dumnezeu, noi însă nu avem altă grijă unică decît a nu o călca întru nimic. Morala fiind voinţa lui, ea este cea dintîi pe care o respectăm în toată întinderea şi amăruntele ei. Dumnezeu ne-a dat lumea în exploatare sub condiţia d-a nu influenţa cîtuşi de puţin liberul arbitru al fiecărui muritor. Avînd în vedere supremul meu respect pentru morală trebuie să dai tot crezămîntul cuvintelor mele. Ascultă dar... Ştiu că patriotismul tău va suferi, dar n-am încotro; trebuie să-ţi spun adevărul. Cunosc atîtea popoare din lume! Nici unul însă nu este atîta de tîmpit, de găgăuţ, nepăsător de interesele prezentului şi viitorului său ca poporul lui Traian, Matei Basarab şi Vasile Lupu de la Dunăre.

— Şi ce te face să ai o idee atît de rea pentru noi?

— Faptele voastre!.. Dar nu mai mă întrerupe şi lasă-mă a termina cele ce am să-ţi spun despre origina acelor cari într-o zi vor fi tari şi mari în patria ta.

— Vezi bine că te ascult... Scuteşte-mă însă de abaterile vorbei cari ne fac să pierdem timpul. Nu trebuie să uiţi condiţia legămîntului nostru şi nerăbdarea ce am d-a şti scopul la care tinde mişcarea ce se urzeşte în această ţară.

— Ce nerăbdători sînteţi voi, tinerii! exclamă dracul cu o mîndră compătimire. Tocmai aceste abateri sînt făcliile cari luminează labirintul ce ai să străbaţi cu mine. Dar ascultă.

Şi după ce mai trase o dată tabac, părintele Dionisie urmă:

— Sotir Zefchide, tatăl lui Baboi, nu se mulţumi numai d-a duce la Ipsilant memoriul răpit, dar drept răsplată ceru să ia parte şi la pedepsirea lui Tudor. Că acesta fu îndată osîndit să fie ucis, nici nu mai încape îndoială. Şapte inşi fură însărcinaţi cu moartea lui, între cari şi Sotir. Se dezbătu mult modul cum să fie trămis în cealaltă lume. Ipsilant, Caravia şi alţi greci, cari luaseră armele mişcaţi în adevăr de iubirea patriei lor, opinară să fie împuşcat sau spînzurat. Ideea lui Sotir însă, d-a-l ciopârţi cu iataganele, întruni mai multe glasuri, înaintea căror ceilalţi n-avură decît să plece capul.

— Bietul Tudor! Bietul Tudor! repeta Catina şi lacrimile curgeau şiroaie pe obrajii lui.

— Tudor nearmat fu scos noaptea din monastire, dus sub paza unei cete de mavrofori pînă în vale şi acolo predat în mîna celor şapte călăi. Era o frumoasă noapte de vară. Luna şi stelele revărsau o lumină vie, ca cum se întreceau a nu lăsa să le scape nimic din crima ce avea să se comită.

— Ah! strigă Catina, izbindu-şi fruntea, şi cînd cuget cu cîtă uşurinţă au rădicat grecii pe Tudor din mijlocul taberei sale, în ochii căpitanilor săi, sub nasul pandurilor săi, şi toţi au stat cu mînele în sîn şi s-au uitat cum îl legau şi nici unul n-a sărit în ajutorul lui, îmi vine să blăstem soarta care, născîndu-mă român, a pus şi pe fruntea mea o parte din această pată ruşinoasă şi infamă!

— Ai dreptate, îi zise părintele Dionisie c-o adîncă compătimire, ai dreptate să te indignezi, căci nu se poate o crimă mai mare pentru un popor decît a lăsa în ghearele neamicilor săi pe acela care s-a sculat în apărarea drepturilor patriei!

Şi după o mică întrerupere el iar urmă:

— Cei şapte inşi luînd în primire pe Tudor, îi legară mînele la spate şi plecară cu el. Noaptea era adîncă. Nu se auzea decît freamătul frunzelor, vuietul rîului şi din cînd în cînd cîntecul sinistru al cucuvelelor, cari răsunau ca nişte blăsteme din ruinele Tîr-goviştei.

Tudor mergea înainte tăcut şi gînditor, iar grecii după el cu minele pe iatagane şi tremurînd. Merseră astfel o oră şi mai bine. Sotir Zefchide rămase vreo două sute paşi în urmă.

Ajungînd la marginea unui şanţ prin care curgea încet apa de la o moară, printre nişte sălcii cari-şi împreunau rămurile, Tudor se opri şi întorcîndu-se le zise:

— Iacă loc bun... Sînt gata!

Toţi se retraseră speriaţi şi stătură încremeniţi.

Patriotul român nu le lăsă nici sălbatica plăcere d-a-i spune că trebuie să-şi ia adio de la viaţă.

El înţelesese că zilele lui erau numărate şi voia să moară tot aşa de mîndru cum şi trăise.

Nevăzînd nici o mişcare din partea lor, un zîmbet amar îi încreţi faţa, şi uitîndu-se lung la ei, îi întrebă:

— Ce mai staţi? Scoateţi pistoalele şi trageţi. Nu vă vede nimeni... este noapte... Şase inşi armaţi contra unui nearmat.

Grecii şoptiră între ei. Remuşcarea sau ruşinea îi făcea să nu cuteze a comite crima.

— Fugi! îi zise unul dintre ei.

— Să fug?.. Dar dacă voi nu roşiţi a lovi pe la spate, eu roşesc a dosi din faţa morţei.

— Fugi!.. Te făcern scăpat... Jurăm pe capetele noastre că nici unul n-avem un pistol... Fugi pînă nu ajunge Sotirache.

Şi zicînd acestea, unul din ei îi tăie legătura de la spate.

Tudor îşi întinse mînele, luă cuca din cap, îşi şterse sudoarea de pe frunte şi, strîngînd mîna la doi dintre ei, le zise:

— Vă mulţumesc, dar nu pot fugi... Trebuie să mor!.. Faceţi-vă datoria ca ostaşi, fără grijă de remuş-care, căci eu vă iert ca creştin... Vîndut de ai mei, înţelegeţi că viaţa pentru mine ar fi mai amară decît moartea. O rugăciune vă fac însă. Am fost judecat şi osîndit fără să fi schimbat o vorbă măcar cu Ipsilant, aşa că nu ştiu pentru ce m-a dat morţei.

— A prins o scrisoare a ta către Poartă, în care spui că tu nu te-ai sculat contra turcilor, ci contra domniei grecilor...

— Ceea ce este o vină în ochii voştri, strigă Tudor, este o datorie pentru noi. Nu avem alt vrăjmaş mai cumplit şi mai răpitor decît străinul cocoţat pe tronul românesc. Ascultaţi-mă. Dumnezeu e bun şi drept. Mor cu credinţa că din sîngele meu va ieşi iar domnia pămînteană. Iar dacă de acum nainte între ai mei s-ar mai afla suflete căzute şi minţi tîmpite cari să îngăduie o nouă strecurare a străinului la tronul ţărei, aceia blăstemaţi să fie, ei, în fiii, nepoţii şi strănepoţii lor...

— Ce este? strigă greceşte Sotirache care tocmai atunci se apropia.

Se uitară unul la altul fără să răspundă.

— Te aşteaptă să dai semnalul, viteze Sotirache! îi zise Tudor c-o amară ironie.

— Slugere, fă-ţi rugăciunea! urmă Sotirache, sco-ţînd iataganul.

— Rugăciunea mea este credinţa că Dumnezeu va scăpa ţara de străini şi blăstemul ce las acelor cari vor mai îngădui întoarcerea...

Dar cel din urmă cuvînt fu înecat de iataganul cu care Zefchide lovi în faţă pe Tudor. Sîngele ţîşni şiroaie şi stropi pe călău. Loviturile urmară cu turbare. Martirul se împletici cîtva pe picioare, apoi căzu într-un lac de sînge.

Unul din ceilalţi greci, văzînd cît de stîngaci era călăul, şi pentru a curma grozava agonie a lui Tudor, care gemea şi sforăia, săltînd în sînge, se apropie şi c-o lovitură îi tăie capul... Peste un minut cu aburul sîngelui se înălţa la cer şi sufletul marelui patriot. Zgomotul acestei tragedii deşteptase cîteva privighetori, cari chiar atunci începură să cînte în sălcii.

Iată cine a fost tatăl.

Cine este fiul?... Urmăreşte-l şi vei vedea că fiul. Baboi Zefchide, va fi şi el cel mai dîrz contra românilor şi mai cu seamă contra lui Dimitrie Gimpa.

De ce? Pentru că aşa a voit Dumnezeu, ca: ce naşte din pisică şoareci să mînce, viciuri şi virtuţi să se transmită moştenire din tată în fiu.

FRAŢII DE CRUCE

— Cine este fiul? strigă Catina mişcat de istoria uciderei marelui român. Era de prisos a-mi mai spune. Cînd cunosc pe tatăl, înţeleg ce trebuie să fie şi fiul.

— Aşa este, adăugă părintele Dionisie; dar în copi-lăria şi tinereţea lui Baboi sînt lucruri atît de hazlii, încît ar fi păcat să nu le ştii.

— După cele ce mi-ai spus despre Tudor, nu sînt dispus a face haz.

— Acum cînd ştii cum îl cheamă, pe oricine vei întreba despre dînsul, îţi va spune ore întregi. Este cunoscut în tot oraşul ca un cal breaz. Numai tu care ai trăit retras, n-ai auzit de comediile lui Baboi. Tre-buie să ştii însă că toate lacrimile mamei şi stăruinţele rudelor lui, de a-l face să înveţe ceva în colegiul Sîntul Sava, au rămas în zadar. A trecut prin clase ca cînele prin apă, făcînd desperarea familiei şi profesorilor lui. într-o zi Aristia, mustrîndu-l pentru lene şi nebunie, îi zise: „Nici de sacagiu nu vei fi bun în această ţară. A doua zi Baboi, numai în cămaşă, cocoţat p-o saca, intră în curtea colegiului şi propune directorului să aducă el apă zilnic cu preţul jumătate. Şi cîte alte nebunii mai boacăne decît aceasta!

— Nu înţeleg uşurinţa unora d-a face haz de nişte fapte cari, departe d-a proba spirit, nu probează decît o mare lipsă de simţ moral şi de cuviinţă!

— Celalalt, urmă părintele Dionisie, deşi are o înfăţişare mai cuviincioasă, nu este însă mai bun decît el, ba încă pot zice că-l întrece în răutate, viclenie, ură şi încăpăţînarea d-a se amesteca în toate. El se numeşte Iancu Sclipici. Părintele lui era bulgar de la Plevna. Venind în ţară, s-a însurat cu fata unui român. Fiul pretinde că era fată de boier. Sîntul adevăr este că era fata unui negustor de la Gruia. Dar ascultă convorbirea ce începe acum între Baboi şi Sclipici. Este interesantă pentru tine, care vrei să vezi limpede evenimentele cari se vor desfăşura în această ţară.

În adevăr, uşa se deschise răpede şi Iancu Sclipici intră supărat.

— Ce? zise Baboi. N-ai găsit calul în grajd?

— Ba l-am găsit, dar cu un şold jupuit şi cu glez-nele pătrunse de ştreang.

— Se poate... Gleznele şi le-o fi vătămat cînd a tras soldatul de ştreang, şi şoldul şi l-o fi jupuit cînd a căzut izbindu-se de uluci...

— Un cal care îl îngrijăsc aşa de bine!

— Ce este omul! exclamă Baboi cu un aer ironic. Oricît i-ai da, el tot nemulţumit este. După ce ţi-am trămis calul în viaţă, deşi cu cîteva zdrelituri, tu eşti tot nemulţumit. Ai fi voit să-l vezi ca scos din cutie... Dar dacă-l împuşcam? Ce era să faci atunci?

— Te strîngeam de gît!

— Pentru o gloabă să pierzi un amic ca mine, care sînt gata să te iau de mînă şi să te duc în culmea mărirei? O ingratitudinea ingratitudinei!

— Dar lasă acestea şi lămureşte-mă în privinţa celor ce începuseşi a-mi spune. De unde ştii că se urzeşte o revoluţie?

— O revoluţie este prea puţin... Regenerarea politică şi socială se dospeşte nu numai din partea comitetului revoluţoinar, dar şi din partea poporului.

— N-am auzit nimic.

— Ce să auzi? Acestea nu se vorbesc ci se fac.

— Dar tu de unde ştii?

— De unde ştiu? Am miros de copoi, să aflu urma vînatului. Ţi-ai dat seama de scopul ce urmăresc opo-zanţii contra lui vodă Bibescu?

— Nu.

— Te-ai întrebat ce s-o fi ascunzînd la spatele Socie-tăţei Filarmonice, compusă tot din bărbaţi serioşi, dar cari în faţa lumei îşi dau aer că se ocupă numai de petreceri?

— Nu m-am întrebat.

— Te-ai gîndit ce urmări vor avea peste opt sau zece ani asupra ţărei atîtea scoli cari se fac prin oraşe şi sate?

— Nu m-am gîndit.

— Te-ai gîndit ce schimbare va face în judecata şi simţimîntele societăţei atîtea cărţi de istorie, literatură, politică, filozofie, cari ies din teascurile tipografiei lui Eliad?

— Nu.

— Atunci la ce te-ai gîndit? — întrebă Baboi, sărind în picioare şi punînd mînele în buzunare. Şi ca să nu te apuc de prea departe... ce făceai? Citeai pe Prudon!... Pierdere de timp. Oricît de mult ai citi în cărţi, dacă nu eşti deprins a citi în acea carte mare, care se numeşte societate, niciodată nu vei face nimic, vei rămînea în mijlocul lumei ca un picat din lună.

— Dar ce schimbare e aceasta, Baboi? îl întrebă Sclipici, uitîndu-se la el plin de mirare. Începi a filozofa... Are haz să începi a-mi face şi morală! Îmi vine să mă sui în foişorul de la agie şi să strig: „Cine vrea să ştie cum o cataplasmă de muştar vindecă pe nebuni, să vie să vază şi să asculte pe amicul Baboi!

— Iancule, lasă gluma şi ascultă... Din toate întrebările ce ţi-am făcut, am văzut că tu nu ţi-ai dat seama că o mare schimbare se urzeşte în ţara noastră. În umbletele mele ziua şi noaptea, în sus şi în jos, după secături, am avut ocazia să prind firul unui complot naţional care se întinde de la vlădică pînă la opincă. Sîngele lui Tudor Vladimirescu, stropind pămîntul nostru, l-a făcut să rodească. Grădinarii cari s-au însărcinat cu îngrijirea acestei rodiri sînt discipulii lui Lazăr. Sînt peste douăzeci de ani de cînd lucrează. Ţara este împănată de oamenii lor, adăpaţi şi pregătiţi pentru a rădica o nouă generaţie cu credinţe şi simţi-mînte opuse societăţei de azi. Acea nouă generaţie va fi ţara întreagă, şi ştii cine o va guverna, cine o va duce de nas?

— Cine? întrebă Sclipici cu nerăbdare.

— Acei al căror nume răsună azi... dascălii, cărturarii, cari se vor rădica pe umerii acelor cari le-au fost şcolari şi cari s-au adăpat din cărţile lor.

— Şi unde vrei să ajungi cu toate acestea, Baboi?

— Unde vreau să ajung? Vreau să ajung la întrebarea că: peste cîţiva ani, cînd aceştia vor fi tari şi mari, eu şi tu ce vom fi?

— Maiori sau polcovnici.

— Pofta în cui, neicuţă cu asemenea dorinţe. Înaintări şi funcţii nu vor mai fi decît pentru aceia cari au pus umărul. Noi cari n-am făcut decît să curtăm jupînesele, cari am tăiat frunză cînilor, vom rămînea cu buzele umflate, vom sta după uşă ca şi Oprea Găl-benuşă care nu ştie franţuzeşte. M-ai înţeles?

— Bine. Dar ca să nu rămînem după uşă la împărţirea plăcintei, să punem şi noi umărul.

— Unde să pui umărul, cînd împrejurul celor cari au croit mişcarea este atîta îmbulzeală? Şi apoi cu ce drept să te vîri între dînşii? Eşti tu om care să le aduci garanţie un capital moral şi material? Eşti tu în stare să faci cărţi bune de politică, de literatură, de istorie, cu cari să cîştigi încrederea şi sprijinul mulțimei?

— Nu.

— Eşti tu în stare să te faci dascăl şi să-ţi baţi capul pentru a învăţa copii?

— Nu.

— Prin urmare, aceste căi fiindu-ne închisei noi sîntem destinaţi a rămînea după uşă. Eu unul însă, şi cînd vorbesc cu mine, trebuie să ştii că vorbesc şi de tine, nu numai că nu vreau să rămînem după uşă, dar vreau să fim în capul mesei.

— Cum? strigă Sclipici cu uimire.

— Lasă-mă să vorbesc... Le vei afla toate la rîndul lor... Ce sîntem noi azi? te întreb. Doi tineri fără avere, fără nume, fără carieră, fără carte... în scurt: doi inşi fără căpătîi. Ce am putea face ca să înlăturăm această vitregie a soartei? Să ne punem pe muncă?... Ne cunoaştem destul de bine, sîntem leneşi în toată puterea cuvîntului! Pînă azi nici tu, nici eu, n-am fost în stare a citi o singură carte serioasă. Nu ne pricepem în nimic. Cu toate acestea trebuie să ajungem în capul mesei şi pentru aceasta trebuie să te faci cu mine frate de cruce.

— Ce ai zis? întrebă Sclipici. Să mă fac cu tine frate de cruce?

— Da, răspunse Baboi cu autoritate.

— Şi unde mă va duce această frăţie? întrebă iar, şi o mare îngrijire se văzu în faţa lui.

— Fii sigur că nici în puşcăria de la Sîntul Anton, nici în ocna de la Slănic, ci... nici mai mult nici mai puţin... ghici unde?

— De o oră mă prăjeşti pe cărbunii nerăbdărei. Unde?

— În societatea capilor mişcărei naţionale care se urzeşte de la 1821 şi care nu va întîrzia să-şi dea roadele.

Sclipici rămase cu gura căscată şi ochii zgîiţi.

După puţină tăcere, în care Baboi cu o mîndrie despreţuitoare se uita mereu la amicul său, acesta îi zise cu o solemnitate care nu se împăca nicicum cu pelticeala vorbei şi nătîngia fizionomiei:

— Baboi, trebuie să ştii că nepoftiţii nu au scaun. Cu ce drept vom intra noi în societatea lor? Dacă este adevărat, ceea ce îmi spui, că ei de la 1821 au lucrat mereu, noi, cari pînă acum n-am făcut nimic şi nici de acum înainte nu sîntem în stare a face ceva, cum vom fi primiţi de ei? Ce te asigură că nu ne vor închide uşa în nas?

— Aceasta este secretul meu. Nu-l pot vinde decît aceluia care-mi va jura frăţie de cruce şi supunere oarbă pînă la mormînt. Primeşti?

O lungă tăcere urmă acestor cuvinte. Sclipici se lupta cînd cu grija ca nu cumva amicul său să-l vîre în vreo încurcătură, cînd cu dorinţa d-a intra în mijlocul acelora pe cari-i ştia strălucind în aureola patriotismului. În cele din urmă dorinţa învinse grija, şi Sclipici, întinzînd mîna lui Baboi, îi zise hotărît:

— Primesc.

Strîngîndu-i mîna cu solemnitate, Baboi îl întrebă:

— Juri că oricare ne-ar fi soarta, nici nu mă vei părăsi, nici nu te vei abate din voinţa mea?

— Dar tu? întîmpină celalalt cu oarecare sfială.

— Eu îţi jur că te voi iubi şi sprijini ca pe fratele meu, că oricare mi-ar fi fericirea din această viaţă, o voi împărţi cu tine.

— Jur şi eu! strigă Sclipici.

Şi amîndoi, după ce-şi bătură în palme, se sărutară.

— De acum nainte, strigă Baboi cu triumf, lumea este a noastră. Vom scrînti numai atunci cînd tu te vei abate din voinţa mea.

— Despre aceasta să nu te îngrijeşti, zise Sclipici cu supunere.

— Trebuie să ştii că din colegiul Sîntul Sava, dacă mi-a rămas ceva în cap şi a rodit, sînt cuvintele cu cari Aristia, într-o zi de supărare, a crezut că mă va face să intru în pămînt: „Scremăt al Iadului, dacă nu vei ajunge în puşcărie sau ocnă, vei fi un Catilina pentru nefericita ţară.” Aceste cuvinte m-au izbit, şi singura carte pe care am citit-o de atunci cu atenţie, a fost de Salustiu. Voi fi dar un Catilina, dar în două corpuri, tu şi eu, căptuşindu-ne şi întregindu-ne unul prin altul. Eu voi fi autorul, tu vei fi actorul tragi-comediei ce vom juca în patria noastră. Pentru a începe, iacă ce vom face fiecare 20 în parte.

Şi Baboi făcu lui Sclipici o lungă expunere ale cărei urmări le vom vedea în cursul acestei istorii.

Aci este locul a spune cititorilor noştri şi cuvintele cu cari dracul concedie pe Catina:

— Ajutat de caucul meu care te face nevăzut, ur-măreşte pe aceşti doi fraţi de cruce, şi nu vei întîrzia d-a vedea rădicîndu-se vălul care ţi-ascunde cele ce se urzesc în sînul patriei tale. Amestecul acestor calpuzani va întîrzia buna rodire a revoluţiei ce se urzeşte. Sînge, lacrimi şi exil aşteaptă pe cei mai buni din fiii ţării nainte d-a vedea împlinirea visului lor. Între aceştia vei vedea totdeauna amestecîndu-se şi aceşti doi fraţi de cruce. Urmăreşte-i bine, şi în curînd vei vedea că ziua bat drumul care duce la Eliade, iar noaptea se furişează în consulatul rusesc şi palatul lui Bibescu.

Catina n-avu timp să-i mulţumească şi dracul se făcu nevăzut.

Cîteva luni după acestea. Baboi şi Sclipici, demi-sionînd din armată, se aruncară cu corpul şi sufletul în politică, adică în ceea ce numeau ei politică, dar care în limbajul pitoresc al poporului, nu era decît pescuirea în apă turbure.

Ajutaţi de frămîntarea spiritelor, cari aşteptau o auroră despre care nu putea să-şi dea seamă, dar pe care o presimţea că va fi regenerarea lor socială şi politică, eroii noştri la început se bucurară de cîteva io succese cîştigate, unele prin luarea în rîs a puternicilor zileij altele prin cutezanţa cu care încriminau Domnia. Dar aceste succese avură o scurtă durată.

Poporul, al cărui bun simţ nu era încă tocit sau ostenit de scepticism ca în zilele noastre, nu întîrzie d-a întreba cine sînt aceşti doi inşi, unul cu ochii bol-boşaţi ca de broscoi şi altul cu vorba peltică ca leliţele din Tirchileşti, cari vorbeau cu atîta nepăsare! Răspunsurile nefiind linguşitoare pentru nici unul din amîn-doi, negustorii şi tîrgoveţii începură a-i lua peste picior. Nu se descurajează însă decît atunci cînd un bătrîn toptangiu, auzindu-i pălăvrind contra guvernului, în cafeneaua despre Doamna Bălaşa:

— Cît vă plăteşte aga? îi întrebă el, pentru ca cu asemenea vorbe să prindeţi în cursă lumea, care îşi vede de nevoi şi nu visează cai verzi pe păreţi?

— Cetăţene! strigă Baboi, sărind după scaun şi bolboşind ochii şi mai mult.

— Cetăţean eşti tu! răspunse supărat bietul burtă-verde, care nu înţelegea acest cuvînt nou pentru dîn-sul. Eu sînt negustor cu omenie, cunoscut în piaţă, şi o vorbă de veţi mai zice, nu nemeriţi uşa. Căraţi-vă d-aci! Spionii agiei n-au ce să caute în cafeneaua noastră.

— Noi spioni?... Spioni... noi? pelticăi cu mirare Sclipici.

— Dar ce sînteţi, dacă nu spioni? De cînd vă în-vîrtiţi prin piaţă, credeţi că n-am cercetat noi ai cui fii sînteţi, care vă este meseria, dacă aţi învăţat carte la Eliad, dacă v-a văzut cineva prin casele bune? Şi ştiţi ce am aflat? Că sînteţi haimanele curate! Căra-ţi-vă d-aci!

Apoi adresîndu-se către cafegiu cu autoritate, urmă:

— Ascultă, jupîn Năstase! Dacă de azi încolo aceste haimanale vor mai pune piciorul în cafenea, eu unul, Ioniţă Mirea toptangiul, să-mi razi sprîncenile dacă voi mai călca pe aci.

Şi cum bătrînul negustor se bucura de respectul şi iubirea tutulor, începu îndată o murmură în toată cafeneaua, care izbucni în strigăte:

— Afară haimanalele! Afară spionii!

Sclipici şi Baboi o sfecliseră. Ca să mai îmbuneze pe bătrînul negustor, care se roşise de indignare, nici că mai era de încercat; vijălia se spărgea acum încăpui lor din toate părţile.

Răzînd cu spinarea păretele cafenelei îmcepură o înţeleaptă retragere, tremurînd sub privirile mînioase şi despreţuitoare ale mulţimei. Cînd ajunseră lîngă uşă, ieşiră ca o săgeată.

— Huideo! strigară cei dinăuntru.

Iar cei doi fraţi de cruce, temîndu-se că vor fi urmăriţi, începură a fugi:

— Huideo! strigară şi trecătorii din stradă, cari auziră pe cei din cafenea.

Dar din huiduială în huiduială, lumea neştiind cauza care făcea pe Baboi şi Sclipici să fugă, începu a striga:

— Hoţii!... Hoţii!... Puneţi mîna pe ei!

Ce să facă bieţii fugari? Să se oprească? Înainte d-a putea să se înţeleagă cu atîta mulţime, că nu sînt hoţi, ce s-ar fi ales de spinarea lor? Prin urmare, nu le rămînea alt mijloc decît să fugă... şi fugeau de le sfîrîiau picioarele.

Ocoliră cîteva strade, tot sperînd că lumea le va pierde urma, dar în deşert: numărul gonacilor creştea tot mai mult.

Neavînd încotro, o luară iar înapoi. Pătrunseră în curtea Sîntului George... lumea după ei. Întocmai ca eunucul Eutropie din Bizanţ voiră să intre în biserică, dar din nefericirea lor biserica era închisă. Dădură năvală în odaia din dos a unui cizmar, trecură ca două săgeţi prin prăvălie şi ieşiră în stradă... Dar cizmarul, calfele şi ucenicii, auzind strigătele din curte: „Hoţii!.. Prindeţi hoţii” îi luară şi ei în goană, aruncînd cu cala-poadele.

— Ba... Ba... boi, strigă gîfîind Sclipici, — să nu mai fugim... Nu mai pot.

— Înapoi la cafenea! — zise Baboi tîrîndu-l de mînă. Numai acolo putem domiri...

N-apucă să termine şi cîţiva epistaţi şi vătăşei, cari se luaseră şi ei după strigătele lumei, îi apucară de ceafă.

— Nu suntem hoţi! strigă Baboi, încurajat că se vedea în mîna agenţilor poliţiei.

— La comisie vom vedea ce sînteţi! zise unul din aceştia.

Şi peste cîteva minute Baboi şi Sclipici se văzură aruncaţi într-un beci umed şi întunecos, a cărui uşă li se închise în nas.

Cînd se crezură singuri, căci întunericul din arest îi împiedica d-a vedea dacă mai era sau nu alţii cu cari împărtăşeau aceeaşi soartă, Baboi se puse pe rîs cu hohot.

În loc d-a corespunde la ilaritatea amicului său, Sclipici rămase cu mînele încrucişate pe pîntec, într-o atitudine foarte zăpăcită şi uitîndu-se cu jind la slaba lumină ce pătrundea prin cîteva crăpături ale uşei şi prin desele zăbrele ale unei ferestrui acoperită cu ţiplă.

— Am păţit-o! exclamă el cu desperare după o lungă tăcere.

— Din contra, zise Baboi, care se întinse cu nepăsare pe cele două sau trei trepte cari urcau la uşă; amăgirea lui jupîn Mirea toptangiul, care ne-a luat de spioni ne-a fost de mare folos, căci ea mi-a dat cheia cu care să ajungem la împlinirea dorinţelor noastre.

— Ştii una, Baboi? îi tăie vorba Sclipici, care nu putea să aibă acelaşi sînge rece şi încredere ca dînsul. După ceea ce ni s-a întîmplat mi-e teamă că ceea ce vom culege în urma proiectelor tale, să nu fie, nu un beci umed şi întunecos ca acesta, ci ceva mult mai adînc, unde noi să avem onoarea d-a fi îmbrăcaţi şi hrăniţi de guvern, pe care să-l despăgubim cu munca silnică!

— Iar începi a te văita ca o femeie!... Apoi, oricare ar fi rezultatul, trebuie să-mi mulţumeşti că, deoarece eşti atît de fricos şi slab de înger, te-am scăpat din armată. Cine ştie ce s-ar fi ales de tine dacă într-o zi, aşa cum eşti, ai fi fost în strîmtorarea de a da piept morţei! Mai bine să mori în ocnă ca om politic decît să fugi din război ca ofiţer.

— Vorbă să fie! Fuga oricît ar fi de ruşinoasă este însă sănătoasă.

— Probă că ne-a adus aci la răcoare, adăugă Baboi rîzînd. Tu eşti care ai început să fugi, iar eu m-am luat după tine, fricosule!

— Nu fugeam de frică, ci de ruşine că ne huiduia lumea.

— Ruşinea este un simţimînt care trebuie strivit în sufletul acelora cari se aruncă în luptele politice.

— Nu pot să mă împac cu asemenea idei şi sim-ţimînte.

— Răbdare... Te vei împăca şi mă vei întrece. Cum vrei să ajungem la cîrma ţărei, fără sacrificii morale şi materiale?

— Mai bine lopătar decît cîrmaci trecut prin asemenea ocări şi nevoi, murmură Sclipici, punînd mînele nainte şi căutînd cu ochii să străbată întunericul din fundul beciului.

— De acum eşti legat cu mine.

— Nu m-ai lăsat să termin ceea ce aveam de spus. Nu mai vreau asemenea frăţie de cruce.

— Se poate, dar o vreau eu... Şi nu trebuie să uiţi că ai jurat d-a nu avea altă voinţă decît a mea.

— Dacă este să ţin la jurămînt cu asemenea preţ, îl calc, strigă Sclipici cu nepăsare.

— Nu se poate, iubite!

— Palavre!

— Dacă în şapte ani numele nostru nu va răsuna în ţară de la un cap pînă la celălalt, tot aşa cum răsună al lui Eliad şi soţilor lui, dacă în şapte ani nu vom fi atotputernici, să mor ca un cîne pe la garduri.

— Dar cum?

— Acesta-i secretul meu. Tu n-ai decît să te supui... Dar pentru că nici tu nu m-ai lăsat să termin ceea ce aveam de spus, trebuie să iau vorba de la început. Întîmplarea cu Mirea toptangiul ne-a fost de mare folos... Din cuvintele lui am înţeles că cea dintîi treabă ce avem de făcut, pentru a pune pumnul în gură tutulor şi a avea trecere în ochii tîrgoveţilor, meseriaşilor şi negustorilor, este d-a căuta să intrăm cît mai iute în ceata lui Eliad. Consulul şi aga mi-au zis că curînd mă vor recomanda unei cocoane care mă va introduce la Eliad. Odată intrat eu, vei intra şi tu. Dacă Omer ar fi trăit în timpul nostru, n-ar mai fi furişat în Troia pe neamici ascunşi într-un cal de lemn, ci în fustele unei femei.

— Greu! îngînă Sclipici.

— Nu este nicicum greu, pentru acei cari au voinţă, în şapte ani vom fi stăpîni pe ţară. Supune-te voinţei mele cu încredere şi fără cîrtire, căci viitorul este al nostru.

Pe cînd eroii noştri vorbeau între dînşii, în fundul beciului mişuia ceva.

Cînd Baboi rosti cele din urmă cuvinte, mişuiala se schimbă în paşi de oameni cari se apropiau cu sfi-ală şi curiozitate.

— Cine sînteţi voi? strigă Sclipici, cînd, la lumina murindă ce pătrundea prin crăpăturile uşei şi ţipla din fereastră, zări vreo douăzeci de capete împrejurul lor.

— Suntem arestaţi coconaşule, fără nici o vină! răspunse unul din acei mosafiri ai beciului. Iertaţi-ne dacă fără să voim am auzit tot ce aţi vorbit. Coconul Zefchide ne cunoaşte pe toţi.

— Îţi cunosc glasul, cetăţene, zise Baboi dar nepu-tînd să-ţi văd mutra, nu ştiu cum te cheamă.

— La grădina lui Zâne am chefuit de atîtea ori! adăugă un altul.

— Îngăduiţi puţin că voi face iluminaţii, zise un altul, şi coconul Zefchide ne va vedea pe toţi.

N-apucă să termine şi aprinzînd un chibrit, Baboi şi Sclipici văzură naintea lor vreo douăzeci de inşi.

Aprinzînd chibrituri unul după altul, cel care avusese această idee nemerită, căută împrejur pînă găsi într-o firidă un sfeşnic de pămînt c-o luminare de seu şi o aprinse.

Aducînd-o cu triumf, o puse naintea celor doi fraţi de cruce, iar ei se înşirară unul lîngă altul.

De la întîia vedere coconul Zefchide îi cunoscu. Erau toţi soţi de petrecere, calfe fugiţi de la meserie, băieţi goniţi de la prăvălie, feciori de văduve, şcolari cari numai la praznice merg la şcoală; în scurt, o adunătură de tineri dezmăţaţi şi fără căpătîi. Tunase şi-i adunase.

Baboi se uită lung la ei. Mintea lui lucra. Apoi mulţumit, se vede, de ideea la care ajunsese, începu să-i recomande unul cîte unul lui Sclipici care, dreptul vorbind, nu se arăta nici cum mulţumit de cunoştinţele amicului său.

Este de prisos a spune cine erau toţi aceştia. Ne vom mulţumi a spune ciţiva dintr-înşii: Simeon al lui Mihalcea Cavaful, Grigore Lăcătuşul, Ciupitu, fiul lui Chiriţă portarul de la puşcăria Sîntul Anton, şi alte obraze tot atîta de alese.

— Şi pentru ce v-au arestat? întrebă Sclipici, ca să zică şi el o vorbă bună acelor compărtaşi la soartă.

— Pentru lucru de nimic, răspunse Simeon Cavaful, am băut mai mult decît aveam în buzunar; şi voind să ne ducem să luăm bani de acasă, secul de cîrciumar a voit să ne oprească şepcile... De aci ceartă, gîlceavă, bătaie, pînă am ajuns aci. Dar Chiriţă a trămis ştire la tată-său şi trebuie să vie acum. Ca unul ce are trecere pe lîngă oamenii agiei, ne va scoate îndată... Dar dumneavoastră ce vi s-a întîmplat?

— Noi, răspunse Baboi, sîntem aci din cauza politicei.

— Aceasta am şi înţeles, adăugă Ciupitul, din cele ce vorbirăţi împreună; şi tocmai ne sfătuirăm d-a vă ruga să ne luaţi şi pe noi în planurile d-voastre, căci sîntem tot unul şi unul, băieţi tari la pumni, laţi la ceafă şi buni de credinţă.

— Tocmai aceasta şi hotărîsem în mine, răspunse Baboi.

— Ce spui, Ba...? izbucni Sclipici.

— Taci tu! îi zise coconul Zefchide, Catilina cu aceştia făcea treabă.

Apoi adresîndu-se către aceia cari aşteptau cu nerăbdare răspunsul la propunerea lui Ciupitul, fiul portarului de la puşcăria Sîntului Anton, Baboi întrebă:

— Dar ştiţi voi că dacă este să intraţi în cercul nostru, trebuie să-mi juraţi că nu veţi avea altă voinţă decît a mea şi nu veţi face decît aceea ce vă voi ordona eu?

— Jurăm, strigară toţi într-un glas.

Baboi, mulţumit, strînse pe fiecare de mînă. Sclipici, neavînd încotro, făcu şi el tot aşa.

— Acum, cînd mi-aţi jurat, urmă Baboi cu solemnitate, vă jurăm şi noi că vă vom răsplăti pe fiecare după plac, cînd vom ajunge la scopul pentru care ne-am unit.

— Amin! ziseră ei.

— Deseară să vă adunaţi în grădina Pricopoaiei cu oricîţi veţi crede că sînt buni să meargă cu noi...

Dar Baboi n-apucă să termine şi o voce puternică se auzi deodată:

— Afară, haimanalelor!

Era vocea lui Chiriţă, portarul de la Sîntul Anton, care venise să scoată din arest pe fiul său şi amicii acestuia.

CEATA LUI BABOI

Baboi Zefchide, de la încheierea frăţiei de cruce între el şi Sclipici, izbutise să formeze o adunătură de tot ce avea Bucureştii mai desfrînat şi mai vătămător. Calfe şi ucenici fugiţi de la meserii, băieţi de la prăvălie cari spărseseră cecmegelile şi vînduseră prin mahalale marfa stăpînilor, indivizi goniţi de prin funcţii pentru abuzuri, negustoraşi faliţi, tineri cari nu putuseră învăţa nici carte, nici comerţ, nici meserie, în scurt, o adunătură de oameni fără căpătîi, fără omenie şi fără Dumnezeu, se strînse ca corbii la hoit şi se puse sub ascultarea lui Baboi.

Pentru ca cititorul să-şi facă o idee mai lămurită de soiul şi poftele acestor gunoaie ale societăţei, să intrăm puţin în una din adunările lor, să-i vedem şi să-i ascultăm.

Era cîteva zile după hazlia întîmplare care aruncase pe Baboi şi Sclipici în beciul comisiei.

După sfătuirea lui Baboi vro patruzeci de asemenea dălcauci erau adunaţi în grădina Pricopoaiei într-una din serile lui iunie. Mai toţi dezbrăcaţi de surtuce erau grămădiţi pe iarbă, împrejurul cîtorva cari păreau capii lor şi pe cari cititorul i-a văzut în beciul comisiei. Unul din aceştia vorbea şi ceilalţi ascultau, unii cul-caţi pe pîntec şi cu picioarele bătînd în iarbă, alţii stînd greceşte, iar alţii tolăniţi într-o rină. După atitudinea lor, fără să le mai vezi feţele, înţelegeai îndată ce tacîm sînt.

Unul din ei, sătul, se vede, de palavrele cu cari căuta să le împece urîtul, strigă sculîndu-se în picioare şi punînd minele în şolduri:

— Din cîte ne-ai spus pînă acum, Simeoane, n-am înţeles nimic.

— Dar aşteaptă şi vei înţelege.

— Apoi cît să mai aşteptăm? Doară n-o fi să tre-cem noaptea aci? Mai întîi ce vor acei coconi cu noi? Răspunde scurt la întrebare.

— Aşa, aşa! strigară deodată mai multe glasuri. Răspunde la întrebarea lui Garabet.

— Fireşte, adaugă un altul, trebuie să ştim mai dinainte ce vor cu noi.

— V-am spus că vom face o ceată şi unul din ei va fi căpitanul nostru, iar celalalt adiutantul lui.

— Bine, aceasta o ştim, dar ceata pentru ce?

— Da, aşa, ceată pentru ce? Trebuie să ştim.

— Apoi nici eu n-am înţeles bine. Vă va lămuri coconul Zefchide.

— Pînă să ne lămurească coconul Zefchide, vrem să ştim de la voi cari ne-aţi adunat aci, strigă un altul care părea mai ţanţoş. Nu mi te face aşa tare de cap, Simeoane, că ţi-l dogesc cu calapoadele tată-tău. Ce vor? Să tîlhărim prin Bucureşti? Să spargem biserici? Să ieşim la codrii? Nu sînt două săptămîni de cînd am ieşit din puşcărie. M-am săturat de borhotul Sîntului Anton. Nu mai am poftă să mă înhaţe iar. Eu unul nu mai aştept. Mă duc.

Şi zicînd acestea, îşi luă surtucul şi-l aruncă pe umeri.

— Nici eu nu mai aştept, adaugă un altul, sculîn-du-se şi el.

— Şi apoi, cine ştie dacă coconii aceştia, urmă cel dintîi trăgînd cu ochiul spre Simeon Căvăfescu, n-or fi doi copoi d-ai agiei puşi să ne prindă în căpcană!

— Mai ştii!... Se poate!... Lucrul dracului!... Ia să plecăm p-aci încolo!

Şi mai toată ceata se sculă, gătindu-se de plecare.

Aceia pe cari cititorul nostru i-a văzut în beciul comisiei, cunoscîndu-se cu Baboi, ca vechi soţi de chefuri şi crailîcuri, se puseră în cale ca să oprească pe ceilalţi de a pleca.

Dar cu cît se sileau a-i reţine, cu atît aceia se încă- păţînau în hotărîrea lor de ducă.

— Şi apoi este aci un loc de aşteptare? apostrofă unul cu nasul roşu. Să aşteptăm fără nimic de băutură, nu mai vreau. Mi s-a uscat gîtul.

— Dar este un mijloc de împăcăciune, adăugă cel care se arătase mai ţanţoş pînă aci. Cine ştie! Poate că vom avea prilejul d-a face vreo ispravă. Simeon şi Chiriţă să rămînă a-i aştepta aici, iar noi să mergem la circiuma lui Năstase de la Sîntul Elefterie. Venind coconii, să poftească acolo.

Toţi primiră bucuroşi propunerea şi plecară, lăsînd pe cei doi numiţi.

Începuse a se însera bine cînd o birjă se opri în dosul grădinei, unde azi este podul pe Dîmboviţă spre Sîntul Elefterie. Baboi şi Sclipici se dară jos şi, plătind birjarului, săriră peste pîrleaz în grădina Prico-poaiei, care pe atunci era înconjurată de un gard care se legăna la bătaia vîntului.

Naintînd cîţiva paşi, Baboi fluieră de două ori şi după vreo cîteva secunde a treia oară.

I se răspunse îndată cu trei fluierături în acelaşi fel.

— S-au adunat! zise Baboi, apucînd, urmat de Scli-pici, spre partea de unde auzise fluierăturile.

— Ar crede cineva, văzîndu-ne, adăugă Sclipici că sîntem nişte scăpaţi din puşcărie. Nu înţeleg ce te-a făcut să le dai întîlnire tocmai aci şi la asemenea oră!

— Multe nu vei înţelege tu, trăind cu mine; dar în cele din urmă te vei convinge că am avut cuvînt să le fac aşa. Pentru a izbi mintea unor oameni groşi de cap şi cu inima stricată, pentru a te face stăpîn pe voinţa lor, trebuie să lucrezi cu ei nu ca cu toată lumea. Ce întipărire ar fi făcut asupra lor cuvintele mele dacă i-aş fi adunat în ziua mare la unul din ei? Mai nimic! Pe cînd aci, în fundul acestei grădini, sub nişte arbori mari şi umbroşi, în mijlocul umbrei care se întunecă din ce în ce, departe de zgomotul oraşului, sufletul lor este coprins de fiori, şi tot ce voi spune, le va face o vie întipărire şi va rămînea săpat adînc în mintea lor.

— Văz că ai dreptate Baboi, exclamă Sclipici ui-tîndu-se la amicul său cu respect.

— Dacă Moise, Hristos, Mohamet şi alţii n-ar fi avut grijă a izbi mai întîi imaginaţia mulţimei, fii sigur că n-ar fi izbutit să întemeieze religiilor lor.

Tocmai atunci Baboi văzu venind naintea lor pe Simeon şi Chiriţă.

— A! iacă doi inşi cari ne întîmpină. Ia-ţi un aer grav, Sclipici.

— Cît se poate de grav, răspunse acesta, îngrijin-du-mă însă şi de buzunare.

— Nu ştii ce vorbeşti. Catilina cu d-alde aceştia ajunsese să cletine republica romană din temelie, Robes-pierre şi Marat cu umerii unor asemenea oameni au dărîmat vechea monarhie franceză şi au ajuns stă-pînii patriei lor. Fără ei Napoleon I ar fi murit cel mult un simplu maior de artilerie... Dar tăcere că se apropie.

— Bună seara, cetăţeni! le zise Baboi, mărind pasul.

Simeon şi Chiriţă, apropiindu-se, se înclinară cu respect, răspunzînd:

— Sărut mînele, cocoane Zefchide, şi mătăluţă cocoane Iancule.

— Sînteţi mulţi adunaţi? întrebă Baboi, aruncîn-du-şi ochii spre fundul gradinei, dar fără să vadă nimic, căci întunericul se mărise în acel desiş de copaci şi pomi.

Simeon îi spuse că băieţii, pierzînd răbdarea, s-au dus la jupîn Năstase unde aşteaptă, căci li se făcuse sete.

— Dar nu este Dîmboviţa aci? întrebă Sclipici.

— Apa nu este bună nici în cizme, răspunse Baboi, dîndu-i cu cotul; iar încet îi zise franţuzeşte. Să nu rîzi de năravurile lor că nu mai facem nici o treabă cu ei. Din contra, să ne dăm aerul că-i întrecem în toate apucăturile şi patimile lor.

Apoi punînd o mînă pe umărul lui Simeon şi alta pe al lui Chiriţă, îi întrebă:

— Nu ştim însă dacă acolo la jupîn Năstase putem vorbi în ticnă şi fără grijă.

— O! de aceasta să n-aveţi grijă. Năstase cîrciu-marul este surd ca pămîntul; iar nora lui, Sultănica, căci Năstase are un fiu care este în puşcărie, am cuvinte d-a crede că stau greceşte în inima ei.

Baboi nu păru mulţumit de această schimbare a locului de întîlnire. Totuşi zise:

— Să mergem să vedem întîi fără a fi văzuţi, şi dacă locul îmi va plăcea, vom intra.

Simeon şi Chiriţă plecară înainte, iar Baboi şi Sclipici după ei. Trecură cu multă grijă o punte aruncată peste Dîmboviţă şi intrară într-o grădină de zarzavat, înnoptase bine şi cerul era plin de stele.

Merseră cîteva minute prin răzoare, poticnindu-se uneori de brazdele cu zarzavat; săriră un şanţ şi dete-ră în drum.

La dreapta, în mijlocul cîtorva salcîmi şi duzi, era circiuma lui Năstase, învelită cu trestie. Uşa şi obloanele erau închise.

Cîteşpatru se apropiară încet.

Prin o dezbinătură a oblonului Baboi se uită înăuntru. _

Dalcaucii noştri erau grămădiţi împrejurul unei mese lungi de brad pe care ardeau două luminări de seu în două sfeşnice de pămînt.

Cîteva oale cu vin treceau din mînă în mînă, pentru a-şi astîmpăra setea tantalică.

N-apuca însă unul să ducă oala la gură şi cel de alături era cu mîna pe ea ca s-o ia mai iute.

Călătoria oalelor ţinu puţin şi fură trîntite goale pe masă.

— Şi zici, Sultănico, că nu mai ai vin deloc? întrebă unul, întorcîndu-se spre taraba unde se vedea profilul unei tinere femei.

— Dacă nu mă credeţi, duceţi-vă şi vedeţi. Pînă şi scursoarea din strachină v-am adus-o. Dacă Simeon s-ar fi ţinut de vorbă să-mi aducă cei treizeci şi patru lei ce-mi datoriţi, aş fi cumpărat azi un butoiaş. Dar nu s-a ţinut...şi acum trebuie să răbdaţi.

— Să rabzi cînd îţi arde gîtul, este cu putinţă?

— Şi mie-mi arde inima de dor, şi uite că rabd, răspunse ea cu ciudă.

— De dorul bărbatului? întrebă unul, apropiin-du-se de tarabă şi întinzînd mîna să mîngîie pe Sultă-nica.

— Arde-l-ar focul de bărbat! strigă ea, dînd peste mînă galantului mîngîietor. Dar unde ziceţi c-a rămas Simeon?

— În grădina Pricopoaiei să aştepte nişte boieri cu cari să vină aci... Dar dacă vor veni, ce ne facem noi fără vin?

— Bani să fie şi vin se găseşte prin vecini.

Baboi rămase încîntat de aerul şi dispoziţiile acelor dalcauci, căci, bătînd cu pumnul în oblon, strigă:

— Sultănica dacă vrea să vază pe Simeon, să des-chidă uşa!

Auzind acest glas, necunoscut pentru cei dinăuntru, amîndouă lumînările se stinseră îndată şi toată ceata se auzi fugind prin uşa din dos a circiumei.

— Sultănico, sînt şi eu! strigă Simeon.

— Tu eşti, răspunse ea cu voioşie şi aprinzînd îndată luminarea deschise uşa din faţă şi o dăte de părete.

— Bună seara, cetăţeano! zise Baboi, intrînd urmat de Sclipici, Simeon Căvăfescu şi Chiriţă Ciupitul.

— Certăreaţă de ce, cocoane? întrebă Sultănica, care nu înţelegea cuvîntul cetăţeană. Că doară nu sînt din cele cari caută ceartă cu lumînarea!

— Nu m-ai înţeles, frumoasă Sultănico, răspunse Baboi zîmbind şi uitîndu-se galeş la figura tinerei cîr-ciumărese care nu-şi mai lua ochii de la tînărul Simeon. Ţi-am zis cetâţeană, adică femeie care se împărtăşeşte din drepturile şi datoriile ce avem către patria noastră.

— Eşti ciudat, cocoane, zise ea uitîndu-se drept în ochii lui Baboi; vorbeşte oamenilor în limba lor, iar nu păsăreşte.

— Lasă că i-oi explica eu cuvîntul, cocoane Zef-chide... Sultănica nu înţelege radicala! adăugă Simeon.

— Dar mai întîi spune-mi în radicala cum se zice că omul trebuie să se ţină de vorbă? îl întreabă ea, aruncîndu-i o uitătură supărată.

— Parolist, răspunse Chiriţă.

— Bonjuriştilor şi monşerachilor, exclamă cîrciu-măreasa, punînd mînele în şolduri şi uitîndu-se cînd la Simeon cînd la Chiriţă, lăsaţi-ne limba în pace!

Cuvintele Sultănicăi nu trebuie să mire pe cititori. Chiriţă şi Simeon erau doi tineri cari pretindeau c-au învăţat în şcoala domnească, purtau haine nemţeşti şi pricepeau radicala. Părinţii lor erau cu omenie, dar nu avură parte de la Dumnezeu de fii cumsecade, şi rămaseră neîmpăcaţi în suflet cînd văzură că fiii lor, după ce au trecut ca cînele prin apă şcoala domnească nu mai vor să se apuce de meseria părinţilor, ci se aruncă în desfrînări şi-şi pierd tinereţea, tăind cînilor frunză şi cheltuind ceea ce smulgeau cu înjurături şi bătăi de la bătrînele lor mame!

Tatăl unuia din ei, cavaful, suferise atîta din cauza fiului, încît luase toţi banii ce strînsese, se dusese la Agialîc şi de acolo, întorcîndu-se se călugărise, numai şi numai ca să scape şi să nu mai audă de asemenea fiu! Şi acest fiu era drăguţul Sultănicăi, iar ea soţia unui alt fiu neprocopsit care ispăşea în puşcărie un şir de crime.

Baboi, observînd că cîrciumăreasa este supărată pe Simeon şi nevoind să lase timp vijăliei să izbucnească, întrebă:

— Dar ce se făcură tinerii cari erau aci, Sultănico?

— S-au răsipit, căci nu ştiu ce tot au să descurce cu oamenii agiei.

Simeon se duse şi deschise uşa din fundul cîrciumei care da în curte şi strigă:

— Creştini buni!

Nu trecu un minut şi vechii oaspeţi începură a intra cîte unul în circiumă, a se înclina cu respect naintea lui Baboi şi Sclipici, cari şedeau în capul mesei şi a se îndesa unul lîngă altul.

După ce Baboi văzu că nu mai apare nici unul, luă o oală din cele goale cari erau pe masă şi sorbi cu sete picăturile de vin ce mai erau în fund.

Aceasta făcu pe curaţii musafiri să schimbe uitături cari ziceau: „Ce mai tacîm!”

— Dar cu aer se astîmpără setea, Sultănico? întrebă el, punînd oala jos.

— N-aveţi decît să cereţi, cocoane, răspunse ea.

— Dar adineauri spuneai că nu mai este vin, şi-reato, strigă unul din dalcauci.

— Pentru cei cari nu mai au veresie, adăugă ea.

— Apoi docamdată cîte o oală de voinic să ne dai, Sultănico, cu bani peşin.

— Bucuros, zise cîrciumăreasa şi, făcînd semn lui Simeon, ieşiră amîndoi.

Peste cîteva minute ea se întoarse zîmbind şi voioasă.

— S-a făcut pacea cum văd! strigă Sclipici; dar nu văd vinul ca să închinăm şi noi pentru încheierea păcei.

Chiar atunci uşa din fund se deschise şi Simeon intră cu un borcan mare smălţuit verde. Abia îl ţinea.

Sultănica duse cîte o oală naintea fiecăruia, iar Simeon le umplu pe rînd, începînd cu Baboi şi Sclipici.

— În sănătatea voastră, băieţi! zise Baboi, scu-lîndu-se cu oala în mînă.

Toţi îl imitară.

— Să trăiţi, boieri, d-voastră! răspunseră dal-caucii într-un glas.

Umplerea şi golirea oalelor şi a borcanului urmă de cîteva ori pînă cînd frăţia se făcu între toţi.

Atunci Baboi plimbînd ochii peste adunare, bătu cu pumnul în masă şi zise:

— Băieţi, n-am să vă întreb cine sînteţi, căci mi-ajunge să vă văd pentru a şti îndată că sînteţi buni şi adevăraţi români.

Dalcaucii pufniră de rîs.

— Aşa este, cocoane, zise unul dintre ei cu un zîmbet ironic, şi de aceea ne crucim mereu ce tot are agia cu noi, de ne urmăreşte ziua şi noaptea şi ne înhaţă oricînd ne află adunaţi doi-trei la un loc.

— Răbdare, băieţi, strigă Sclipici, care voia şi el să se deprindă la vorbă şi să scape de pelticeală. Fra-tele Baboi vă va scăpa de agie.

— Să-i ajute Dumnezeu! exclamară toţi c-o adîncă mulţumire.

— Veţi vedea, urmă Baboi, docamdată să-mi dăruiţi numele şi meseria fiecăruia dintre voi pentru a şti cum să mă adresez. Apoi vă voi spune pentru ce v-am adunat aici.

Cererea lui Baboi, ca dalcaucii să-şi spună numele şi meseria, aruncă o răceală şi adîncă îngrijire în curata adunare. Fiecare începu să se uite unul la altul, între-bîndu-se din ochi: „Nu cumva aceşti doi bonjurişti sînt copoi d-ai agiei?”

Cîţiva chiar se sculară încet şi se furişară spre uşe.

Simeon, observînd bănuiala şi grija lor, se puse la uşă şi zise:

— Înainte d-a vă teme de coconul Zefchide şi coco-nul Iancu, trebuie să mă bănuiţi pe mine care v-am adunat şi i-am adus în mijlocul vostru. Credeţi voi că sînt eu în stare d-a vă pîrî şi a vă da pe mîna agiei?

Atitudinea mîndră, aerul franc şi tonul hotărît cu care Simeon făcu această întrebare, şterse îndată orice bănuială şi readuse cea mai deplină încredere.

— Coconul Zefchide să ne ierte, strigă unul din ei, dacă sîntem cam bănuitori, căci am păţit atîtea!

Baboi care observase şi el aceasta, le zise:

— Nu numai că nu sînt supărat, dar din contra sînt foarte mulţumit, căci îmi probaţi că pot să vă vorbesc cu inima deschisă.

Un nou borcan cu vin boteză revenirea încrederei, şi Simeon, luînd cuvîntul, prezintă pe fiecare celor doi bonjurişti.

Baboi şi Sclipici le strînse mîna cu solemnitate.

Apoi cel dintîi, încrucişînd mînele pe piept, încrun-tînd sprîncenele şi bolboşind ochii, le zise cu o voce mormîntală:

— Fraţilor, acum cînd vă cunosc, acum cînd ştiu ce inimi bat în piepturile voastre, cînd toţi pînă la unul sînteţi cum zice cîntecul:

Voinici făr' de leafă, Voinici groşi în ceafă, Buni de vitejie Şi de haiducie!

La rîndul meu, îmi deschid inima şi vă voi arăta calea ca să ajungem acolo unde:

Nici cu gîndul n-aţi gîndit, Nici prin vis nu v-a plesnit.

Eu, Baboi Zefchide, precum vă vor asigura Simeon şi Chiriţă, sînt fiu de boier. Am rămas cu avere de la părinţi, dar pe care mi-am tocat-o cu d-alde voi. „Ale tale dintru ale tale! zice sînta scriptură. Părinţii mei au făcut avere pe spinarea poporului. La rîndul meu, poporului am întors-o, căci nu voiesc în casa şi buzunarul meu bani stropiţi cu lacrimile şi sudoarea celor asupriţi.

— Ce păcat că nu te-am cunoscut atuncea, cocoane Baboi! exclamă unul dintre auzitori.

— Tăcere, fraţilor! strigă Sclipici.

— Iar acesta, urmă Baboi, punînd mîna pe umărul lui Sclipici, este fratele meu de cruce, şi el un fiu de boier de la Gruia. Nu luaţi în seamă dacă este scurt şi peltic, căci e hain şi încăpăţînat ca un catîr!..

— Şi d-lui şi-a tocat averea? întrebă Sultănica cu ironie.

— N-a tocat-o pentru că nu i-a fost la îndemînă ca mie.

Întrebarea cîrciumărcsei tulbură puţin pe Baboi, căci, după ce cugetă cîtva şi păru că ajunge la o hotă-rîre, urmă:

— Acum cine vrea să meargă cu noi, n-are decît să ne urmeze la biserica Sîntul Elefterie. Ceea ce am să vă spun, cere să fie înaintea lui Dumnezeu, naintea altarului.

Şi Baboi, după ce plăti Sultănicăi vinul ieşi urmat de Sclipiri şi dalcauci cari abia se ţineau pe picioare. Fumul vinului începuse a li se strecura binişor în cap.

Noaptea era în toată tăria ei; nu se vedea nici picior de om, nici o licărire la vreo fereastră.

Cei doi fraţi de cruce înaintară cu paşi mari şi precipitaţi, urmaţi de toată ceata spre biserica Sîntul Elefterie.

Ajungînd înaintea bisericei, Baboi se opri şi, întor-cîndu-se către ei, le zise cu un ton imperios:

— Doi dintre voi să meargă a chema îndată pe paracliser să ne deschidă biserica.

— Dar dacă ne-o cunoaşte, cocoane Baboi, şi dacă o da de ştire?

— Hei şi? întrebă el răstit. Nu cumva asuprirea boierească merge pînă acolo încît să ne împiedice d-a jura în faţa altarului pentru stîrpirea ei şi împărtăşirea tutulor românilor din bunurile şi drepturile ţărei?

— Aşadar voiţi numai să jurăm? întreabă un altul.

— Se înţelege, dar ce credeaţi?

— Credeam că vrei să ne încerci dacă avem curaj

să ne atingem de cele sînte.

— Dar pentru aceasta nu v-aş fi trămis să aduceţi un paracliser.

— Credeam iar că vrei să ne încerci dacă ne pricepem a pune căluşul în gură.

— Şi crezînd acestea, m-aţi urmat pînă aci cu hotărîrea d-a vă supune?

— Fireşte, răspunseră într-o voce toţi dalcaucii.

— Cu asemenea soldaţi, strigă Baboi entuziasmat, vom ajunge desigur la ţinta dorinţelor noastre, lotuşi nu trebuie să ne abatem de la obicei care este legej jurămîntul nainte de toate. Trebuie să se deschidă biserica.

— Pentru aceasta nu trebuie cheia paracliserului, care poate nici c-ar vrea să vie acum după miezul nopţei. Umerii noştri sînt de ajuns.

Şi cîţiva dintre ei se puseră cu umerii în uşă, ţi-nînd de clanţă. Cîteva opinteli fură de ajuns pentru a rădica uşa din ţîţîni şi a o răzima de părete.

Baboi şi Sclipici intrară urmaţi de toată ceata.

Licărirea candelei din altar era prea slabă pentru a răsipi întunericul din biserică. Totuşi le fu de ajuns pentru a-i face să dibuiască şi să se apropie de altar, unde, din ordinul lui Baboi, îngenuncheară toţi şi aşteptară într-o adîncă tăcere.

El intră prin uşa din stînga în altar, luă după pristol crucea şi evanghelia şi venind iar naintea celor îngenuncheaţi, îi făcu să repete după el un cumplit jurămînt prin care se legau către el: a se supune orbeşte şi a face tot ce le va zice el; a nu recunoaşte nici capacitate, nici virtute, nici talent, nici prestigiu, decît acelora pe care-i va recomanda el; a nu se abate din voinţa şi ordinele capului lor, nici chiar cînd cele mai scumpe legăminte de amide şi rudenie ar întîlni înaintea lor. Iar în schimbul acestei ascultări şi supuneri, el capul lor, Baboi, şi cu fratele său de cruce Sclipici, se legau prin acelaşi jurămînt a le face parte dreaptă după orsîrdia fiecăruia din foloasele ce va culege în urma lor.

Dalcaucii pe rînd se apropiară de Baboi. Fiecare făcea trei cruci, îi zicea cuvîntul: „Jur!” la care el le răspundea: „Jur şi eu!” Ceilalţi adăugau în cor: „Amin!” Săruta crucea şi evanghelia, şi se retrăgea; şi aşa pînă cînd jurară toţi.

După aceea Baboi le desfăşură planul său d-a ajunge tari şi mari în această ţară. Le spuse că pentru aceasta n-are trebuinţă de oameni cu capacitate sau virtute, ci numai de un număr mare oricum ar fi. Pentru aceasta cerea de la ei ca fiecare să caute cu zor a înrola cît s-ar putea mai mulţi. Le mai recomandă ca în toţi aceia pe care-i vor înrola, să caute întîi a vedea dacă vor fi ascultători şi supuşi, dacă nu sînt din acele minţi cari vor să se pătrundă despre orice.

— Trebuie să vă siliţi a aduce în mijlocul vostru şi sub ascultarea mea, — le mai zise Baboi, — oameni cari să lupte unii cu pumnul şi ciomagul, alţii cu gura, iar alţii cu punga. Burtă-verde nu ne poate aduce alt folos decît dînd banii cu cari noi să putem trăi pentru a lupta.

— Aşa!.. Da, da!.. Prea bine!.. Aurită fie-ţi gura!... Trăiască coconul Baboi! — strigară ei.

El le dete cîteva zile pentru a căuta fiecare să cîş-tige mai mulţi inşi, să hotărască ziua, ora şi locul în care Baboi să vază pe noii cumetri.

Terminînd tot ce avea de spus, căpitanul plecă cu ceata lui, lăsînd uşa bisericei de părete, şi se întoarse la Sultănica unde urmară beţia.

Dar se vede că nu toţi rămaseră acolo pînă în cele din urmă, căci cînd se albi de ziuă, lipseau vreo zece inşi. Iar toţi ceilalţi erau căzuţi pe sub mese, laviţe şi dormeau.

Simeon cu capul pe pîntecul lui Sclipici sforăia, Baboi cu picioarele pe laviţă şi capul jos pe nişte cioburi de oală dormea piuind, ca cum ar fi fost culcat p-un pat de puf. Dar avea dreptul să doarmă liniştit, căci pusese temelia marelui partid pe umerii căruia se visa de acum rădicat în putere şi mărire.

A doua zi agia căuta în toate părţile să prinză o ceată de hoţi cari spărseseră în acea noapte biserica Sîntul Elefteriei şi nu numai că furaseră toată argintăria, dar dezbrăcaseră şi sîntele icoane de tot ce avea preţ, furaseră pînă şi legăturile cu albituri depuse pentru acatiste şi sărindare sub pristol de către atîtea fete şi văduve cari ardeau de măritiş!

O lună nu împlinise de la acea noapte, în cari umerii noilor ciocoi arătaseră ce pot, şi numărul lor trecuse peste patru sute inşi, aşa că tot Bucureştiul era împănat cu uneltele celor doi fraţi de cruce.

Nemulţumirea era mare pe atunci contra Regulamentului Organic care legiuia privilegiile. Propaganda partidului naţional şi liberal, condus de Eliade, Cîm-pineanu şi un mare număr de profesori, ale căror nume vor străluci la rîndul lor, începuse a-şi da roadele, nu numai prin generaţia care ieşea din şcoale, dar şi prin cărţile cari răsipeau întunericul din mintea mulţimei.

În deşert încăpăţînarea unor vechi boieri şi apărători ai privilegiilor, adăuga sfîrcuri la biciul renumitului Căpitan Costache, mîna de fier a poliţiei de atunci, bucureştenii, nu numai nu se descurajau, dar se şi îndîrjeau a cîrti în gura mare.

Baboi înţelesese îndată tot folosul ce putea trage pentru el şi ai săi din această fierbere a spiritelor.

Fără să se tulbure dacă el şi Sclipici în cercul eliadiştilor nu insufla încredere, răcnea, ca cum ar fi trup şi suflet cu partidul naţional şi liberal. Lumea care nu ştia scopul acestei tactice din partea lui Baboi şi cum obiceiul ei este d-a se lua după cei cari fac mai multă larmă, căzu în laţele lui.

Îndată însă ce el văzu că numărul credincioşilor lui creşte, ajutat de împrejurările de mai sus; îndată ce văzu pe lîngă el şi cîţiva burtă-verde, tîrgoveţi cu dare de mînă şi bună-credinţă, el îşi croi o mască de patriot, liberal, naţional, neamic al oricărui privilegiu, şi al oricărui abuz, o mască pe care o punea oricînd se vedea faţă în faţă cu acei care-l judecau după cuvinte; iar aşa cum era el din naştere şi creştere, nu se mai arăta decît acelora cu cari se înhăitase de la început şi pe cari acum nu mai putea să-i înşele.

Înzestrat cu toate calităţile cari fac pe comedian, îi fu foarte lesne să joace rolul: făţarnic, mincinos şi linguşitor cu cei buni şi drepţi; iar franc, neruşinat şi autoritar cu intimii săi, adică cu cei care-l ştiau cine este.

Sclipici, în scurt timp, ajunse a-i fi un adevărat frate gemen, a-l întrece chiar în unele privinţe, adică în ipocrizie, cutezanţă şi linguşeală.

Dar cînd cetaşii văzură ce bine prinde pe conducătorii lor masca de patrioţi, îşi croiră şi ei cîte una pe care o purtau cum se pricepeau mai bine; aşa că peste vreo două luni, Băluţă, Diogenul din acea epocă, spuse lui Eliade, Teii, Bălcescu, Goleştilor şi altora, că propaganda naţională şi liberală a făcut atîta propăşire, îneît o mulţime de inşi, pe care-i ştia el spărgători de case şi biserici, s-au făcut cei mai ageri apă-rători ai libertăţei şi crede că într-o zi vor ajunge şi - apărătorii proprietăţei cînd vor începe să aibe şi ei ceva.

Să-i fi văzut şi auzit pe la Cişmeaua Roşie, pe la Hanul Manuc, pe dealul Mitropoliei, cum dădeau din mîni şi picioare, cîrtind contra Domniei, contra Obşteş-tei Adunări, contra înaltului Divan, contra Visteriei, contra Carvasaralei, contra Spătăriei, te cruceai!

Într-o zi Băluţă, după ce auzi pe Sclipici pălăvrind 10 vreo oră şi jumătate cu nişte plapomari de lîngă Hanu Roşu, îi zise:

— Ştii tu, broscoi, c-o să ajungi un mare orăcăitor? Pentru a scăpa însă de pelticeală, ar trebui să faci ca Demosten: să vorbeşti cu pietricele în gură.

Sclipici plecă supărat, dar adunînd pietricele. Cum ajunse acasă, închise uşa, îşi umplu gura cu pietricele şi începu a citi cu glas tare pe Argir:

Şte vsai mişcînd din bujă, O pia dăgăiaşă mujă; Tiu veşi ghias ceiesc din guiă, Caie inimie fuiă...

Adică cum am zice noi:

Te visai mişcînd din buză, O prea drăgălaşă muză; Tu verşi glas ceresc din gură, Care inimile fură.

Cu chiu şi vai Sclipici ajunse a-şi mai drege puţin limba, dar aceasta numai cînd vorbea rar şi liniştit, îndată însă ce-l aţîţa cineva, pelticăiala revenea iar. Şi era nemîngîiat de acest cusur, care făcea pe toţi ade-renţii să recunoască lui Baboi superioritate asupra lui.

Afară de acest mic vierme încolo nimic nu tulbura frăţia de cruce dintre eroii noştri. Adevărul este că formarea coteriei le mergea găitan.

Sclipici oricînd se afla singur cu Baboi, încrucişa braţele pe piept şi-i zicea:

— Maie diac ai mai fost, Baboi!

— Şi încă să mai vezi! răspundea Baboi cu îngîm-fare. Vezi cum se închină azi lumea la Eliade? Peste puţin, tot aşa şi mai mult ea se va închina nouă, iar Eliade şi ai săi vor rămînea ca mătura după uşă. A! nu vor să ne dea locul cuvenit între ei? Bine, vor plăti aceasta. Ascultă, Sclipici! Cînd vom avea vreo două mii de tîrgoveţi cari să strige din toate părţile şi în toate zilele, oricui o vrea sau n-a vrea să-i asculte, că noi sîntem cei mai buni români, cei mai învăţaţi, cei mai isteţi, că învîrtim pe deget toţi consulii din Bucureşti, că vodă se sfătuieşte cu noi cum să scape de boieri, că nimeni nu ştie să scrie ca noi, că nu este capacitate în univers pe care să n-o întrecem, fii sigur că lumea va începe să crează că aşa sîntem şi nu va întîrzia d-a cădea la picioarele noastre. Atunci să vedem ce bruma se va alege de Eliadiştii cari azi ne fac mutre. Deocamdată însă nu trebuie să ne luăm rău cu dînşii. Tu şi eu să ne întrecem în a-i tămîia, a ne ploconi naintea lor, iar în timpul acesta ai noştri să trîmbi-ţeze în toate părţile că noi sîntem totul, iar ei sunt nimic.

Şi rezultatele nu întîrziară a împlini prevederile lui Baboi.

Săracă omenire, totdeauna vei fi păcălită de şarlatani, totdeauna împilatorii tăi se vor susţine prin gugumănia şi nătîngia ta!

IDILĂ

Era în vara anului 1848. Ca niciodată, Bucureştii răsunau de zgomotul plăcerilor, cu toate că un rău cumplit, un bici al Asiei şi Africei, holera, începuse a bîntui prin sărăcime. Stradele şi grădinile furnicau de lume. De la Obor pînă la Sîntul Elefterie, de la Yitan pînă în Mogoşoaia nu auzeai decît chiote, cimpoaie şi viori. Boieri, negustori, meseriaşi, salahori şi robi, parcă uitaseră urele şi durerile cari de atîţi secoli îi despărţea în taberi gata să se sfîşie.

Bibescu-vodă, certat cu legea ţărei, certat cu ruşinea lumei, se plimba pe strade cu alai şi zîmbea văzînd nebunaticul popor cum se arunca în braţele plăcerilor.

Un ochi pătrunzător însă ar fi văzut că acea bucurie era o mască sub care se ascundea ofilirea unei suferinţe seculare; că beţiile şi amorurile nu erau decît un mijloc cu care poporul îşi alina zvîrcolirile sufleteşti.

Românul bea, cînta, juca, dar din desperare. Ochii lui păreau că caută spre cer, doară vor vedea un fulger dumnezeiesc care să mişte România pînă la ţărîna din mormînt. în durerea lui, el nu mai voia nimic să fie cruţat. Sufletul îi era plin de setea răzbunărei. Dar acea sete mută ca mormîntul, o îneca în vin, în cîntece, în amor.

Pe locul ce azi se numeşte Crucea de Piatră, atuncea era o livadie întinsă. Acolo plăcerile erau mai zgomotoase. Valurile poporului o inundau îndată ce apunea soarele.

Într-un capăt al acelei livadii, o casă îşi trăda învelişul de olane pîntre pomii şi arborii cari păreau că vor s-o ascunză de arşiţa soarelui şi de spionajul lumei.

Era locuinţa unei bătrîne văduve care vieţuia cu ce cîştiga din frunza duzilor, din lucrul mînilor şi din treizeci şi şase galbeni, ce-i trămitea în fiecare toamnă un mic moşier din Vîlcea, un vechi amic al repauza-tului ei bărbat.

Aceşti bani erau plata pentru locuinţa, mîncarea, spălatul şi încălzitul junelui Dimitrie Gimpa, fiul acelui moşier, fiu care învăţa la Sîntul Sava.

Pare că vedem încă locuinţa văduvei Dina Andricu. Era înconjurată de gard. Curtea din faţă era o grădină însmălţată cu flori.

În fiecare seară, după ce lăsa lucrul, mama Dina începea să smulgă buruienele dintre flori şi iarba din poteci, iar fata ei Maria, o gingaşă copilă de şaisprezece ani, scotea apă dintr-un puţ din unghiul curţei şi stropea brazdele cu flori.

Vorbele schimbate între mamă şi fată erau aceleaşi mai în toate zilele. Un spion ascuns sub gardul încărcat de viţă sălbatecă, după cîteva zile, ar fi început să caşte.

— Să lăsăm lucrul, Mario! zicea bătrîna, smulgîndu-se din gîndurile cari o absorbeau toată ziua; strînge mosoarele, sucala, bumbacul şi le pune în cămară. Pînă cînd voi curăţi florile şi voi da mîncare la pasări, tu scoate apă.

— Bine, mamă! răspundea copila. însă mai întîi să rînduiesc în casă la Trică. O să vie acum. De cîtva timp se supără cînd lipseşte cîte ceva.

— Bine, bine, dar grăbeşte-te, zicea mama Dina, aruncînd copilei o uitătură care o făcea să roşească ca o cireaşă.

Şi fata urca răpede scara de lemn ce ducea la camera lui Dimitrie Gimpa sau Trică, cum îi zicea ea. Toate erau la locul lor, toate erau curate, şi copila se învîrtea mereu prin casă pînă cînd ochii ei cădeau pe paharele cu flori de pe masa încărcată cu cărţi latine, grece şi române. Îi părea că florile nu erau bine puse. Pînă cînd copila va îndrepta florile, să aruncăm o uitătură în acea casă ce îndemna la cugetări austere. La pă-retele din fund era un pat acoperit cu o velinţă. La capul patului într-o firidă erau icoanele încorunate cu crăiţă, busuioc şi panglice: Sîntul Dimitrie şi Fecioara Maria, înaintea căror ardea o candelă.

Mama Dina la început pusese numai icoana Sfatului, dar copila observase că mai este loc pentru o icoană, şi aduse una, a Măriei, cea mai frumoasă din cîte aveau în casa lor.

Lîngă pat era o masă cu cărţile şi paharele cu flori. Nu erau decît două scaune, pentru că Maria zicea că ajung.

De la ferestre se vedea grădina, calea către Vitan şi adîncimea umbroasă a livadiei.

În ziua cînd începe istoria noastră, nimic nu se schimbase în umila şi retrasa locuinţă a mamei Dina.

Gimpa, un băieţandru smead, veni ca totdeauna către apusul soarelui, sărută mîna bătrînei, care era în curte, urcă scara, intră în casă, dete bună ziua Măriei, îşi puse pălăria neagră în cui şi cărţile pe masă, se aşeză pe un scaun şi ţintind ochii în jos scoase un suspin adînc.

Maria se întoarse răpede şi, ţintind asupra junelui una din acele uitături cari pătrund toată adîncimea inimei, îl întrebă cu o voce tremurînd:

— Trică, ce ai?

— Nimic! răspunse el, ridicînd capul.

Copila încremeni, văzînd paliditatea feţei şi lacrimile cari se rostogoleau în ochii lui.

— Pentru ce te ascunzi de mine? adăugă ea cu o voce înduioşată. Spune-mi ce te face să suferi? De cîtva timp eşti schimbat. Nu mai eşti voios ca odinioară. Mereu cugeţi. Citirea nu-ţi mai place. Sunt nopţi cînd nu dormi. Am aflat deseori patul tău neatins. Ştii tu că ceea ce faci, nu este bine? Mama mi-a zis că dacă vei duce-o tot aşa încă două sau trei luni, o să mori!

Gimpa se uită lung şi îngrijat la fată, întrebîndu-se în sine:

„Nu cumva mă iubeşte? O nouă nenorocire ar cădea pe capul meu“.

Apoi urmă tare:

— Nu, Mario, nu voi muri, căci am datorii de împlinit.

— Bine, aşa te vreau, zise ea, muşcîndu-şi colţul de la şorţ, căci obida o-neca; dar de ce suferi?

— Mi s-a făcut dor de valea Oltului, răspunse el.

Fata dete din cap cu neîncredere, cînd vocea mamei sale se auzi chemînd-o în curte; ea îl ameninţă cu degetul şi ieşi...

— Biata copilă! îşi zise el cînd rămase singur. Ce s-ar alege de ea dacă m-ar iubi, pe mine în inima căruia nu mai încape alt dor, pe mine care mă muncesc ziua şi noaptea între jurămîntul ce am făcut d-a lupta şi muri pentru binele ţărei mele, dar contra acelora între cari străluceşte steaua sufletului meu! Onoarea îmi zice: „Loveşte!” cînd inima-mi strigă: „Nu rădica mîna contra boierimei în fruntea căreia este binefăcătorul tatălui tău. Apoi acel binefăcător nu este şi tatăl acelui înger căruia i-ai rădicat un altar în inima ta? Lovind în tatăl, nu vei lovi în copila lui şi în pînea aceluia căruia-i datoreşti viaţa şi lumina?

Şi tînărul rămase mult pe gînduri, cu fruntea apăsată în mîni.

Cînd rădică capul, ochii-i erau roşii de plîns, şi strigă:

— Dor nebun, dor blăstemat, ce vei face tu din mine? Eu al cărui suflet era curat ca floarea crinului, azi mi-e frică să-mi arunc cugetarea înăuntrul meu, căci remuşcarea ziua şi noaptea îmi roade inima. Oricine aruncă asupră-mi ochii, îmi pare că tot strigă: „Iacă ingratul! Iacă sperjurul!” Dar nu este altă scăpare decît să fug din capitală. Iar tu, Smaraldo, nu vei afla niciodată ce se petrece în mine, nu vei avea niciodată să te plîngi de faptele mele. Sînt domn peste mine ca Dumnezeu asupra pămîntului. Mîne chiar voi fugi. Doar o dată numai ochii mei să se mai îmbete de vederea ta, o dată numai auzul meu să mai soarbă vocea ta, Smaraldo!

Şi cu ochii înflăcăraţi, cu faţa asudată, îşi luă pălăria şi ieşi. Paşii lui nu mai atingeau pămîntul. Maria îl strigă, el nici nu întoarse capul. Copila începu a-şi şterge lacrimile cari rourau din ochii ei căprii şi a-şi apăsa inima care zvîcnea sub ia de borangic.

ROBUL

Cu toate că era apusul soarelui, arşiţa era nesuferită, şi lucrul fiind o tortură, poporul se îndesea în gradinele umbroase. Grădina Giaferului era plină. Vedeai acolo din toate meseriile, bolţile şi curţile boiereşti. Fierarul cu figura pîrlită şi bucile umflate ca foile cu cari suflă în foc; pînzarul şi lipscanul cu anteriul şi mutra de ciocoi; căldărarul cu şorţul de piele neagră şi cu caucul învelit în pînză albă; tabaci, precupeţi, dulgheri şi zidari cu pantaloni largi şi încreţiţi pe pîntece; cu ilicul cusut în şnururi şi cu-epigrama pe buze; zaraful înotînd în şalvarii săi şi cu degetele numărînd camăta ce a cîştigat în acea zi; lăutarii cu anteriile şi dulamele lor, sunînd din viori ca să dea pofta vreunuia d-a-i pune să cînte pentru un ort; copii grămădiţi în jurul vreunui bragagiu; ţiganii curţilor boiereşti, umflîndu-se în pene ca să se cunoască că ţin de case mari; toate acestea făceau o împestriţă-tură ciudată, un vuiet de cîntece, chiote, certe, rîsuri şi glume, cum numai pe la bîlciurile oraşelor din judeţe mai aflăm. Mai adăugaţi apoi femeile cu costumul lor variat: ici fota de lînă cu colori, colo fusta de angină, dincolo rochia cocoanei sub care se mlădia corpul ţigancei; ţărani strecurîndu-se prin acest amestec cu sfiala în faţă şi cu căciula în mînă, tîrînd după ei cîte un copil uimit şi cu un şir de covrigi pe mînă. Apoi greci, armeni, unguri, bulgari, răţoindu-se prin mulţime.

Ţiganii se răzbunau pe ţărani de epigramele cu cari aceştia îi înveninau cînd îi apucau la largul lor, la sate.

Un ţăran june care ţinea de mină pe un altul bătrîn, socrul său, care şi el ţinea de mînă pe fiica lui, iar ea trăgînd un lanţ de copii care nu se mai tennina, şerpuia prin mulţime. Cel din cap striga din cînd în cînd pe cel din coadă, ca nu cumva să se rupă acel sînt lanţ al familiei.

Un ţigan din curtea Bărcănescului, văzînd aceasta, începu a rîde şi a striga:

— Ia vedeţi ce funie de ligioni!

— Funie cu care vom spînzura într-o zi pe toţi grecii şi strămoşii lor! îi zise un măcelar cu mînele în buzunarele al căror fund părea mai adînc decît o traistă popească.

— Strămoşii grecilor, da, noi suntem! adăugă ţiganul, după ce măsură din ochi pe măcelar şi văzu că nu şi-a găsit omul cu care ar putea să se încaiere.

— Auzi cioara cum se laudă cu strămoşia ţigănească a grecilor, cînd chiar dracul şi-ar scuipa în sîn şi s-ar lepăda de asemenea strănepoţi! — zise un dulgher cu o mînă răsucindu-şi mustaţa, iar cu cealaltă mîngîind tesla ce avea la brîu.

Ţiganul uitîndu-se chiorîş cînd la cuţitele măcelarului, cînd la tesla dulgherului, întoarse spatele ca să plece, dar mîna unui fierar îi apucă umărul ca un cleşte, ceea ce făcu pe bietul ţigan să se scălîmbe ca Tersit al lui Omer.

— Nu pleca, gaşper înfumurat şi spune nouă şirul istoriei. Cum se face că ţiganii sînt strămoşii grecilor?

— Apoi iacă cum, răspunse ţiganul care vedea că n-are cum să scape. Coconul...

— Spune şleau istoria şi nu te abate la coconul. Ştiu eu că cocon va să zică sămînţă de măgar, strigă un ucenic de cavaf.

— Apoi dacă nu tăceţi, nu mai spun nimic.

— Nu te oţeri, strigă un alt meseriaş răsucind o funie în mînă, că acum te facem ciorchine negru colo în dud.

— Nu te supăra, frate...

— Frate cu coconii din cauza boierului tău, iar nu cu mine, faraoane! strigă meseriaşul necăjit.

— Ascultaţi istoria, jupînilor,—zise bietul ţigan cu vocea rugătoare.

— Ascultăm, ascultăm!

Şi lumea se făcu cerc în jurul grecului vechi care se simţea foarte strîmtorat. Cu toate acestea el începu:

— Coconul cel mic al Bărcănescului care ştie multă carte grecească, într-o zi pe cînd îl duceam la şcoală, mi-a spus cele ce vă spun şi eu acum. Traian împăratul nostru...

— Nu şi al tău, cioară, ci numai al nostru, se răsti un copil, puindu-şi mînele la spate.

— Bine, fie şi numai al vostru, dacă nu voiţi să fie şi al nostru. Traian după ce a bătut pe eleni de i-a stins după faţa pămîntului, s-a dus şi a încărcat cinci sute de corăbii cu faraoni ca mine din Egipt şi i-a adus în Grecia unde le-a zis ca Dumnezeu lui Adam: „Iacă pămîntul vostru. Munciţi-l! Cu sudoarea frunţilor voastre, să vă faceţi pîne, pilaf, fes şi fustanelă.” Bieţii mei strămoşi n-au avut ce să facă decît să se supună aceluia cărui se supunea toată lumea. Este învederat ca soarele, că din noi se trag grecii. Apoi probă despre adevărul cuvintelor mele, nu aveţi decît să auziţi cum numără ei şi cum numărăm noi, cum zic ei Tatăl nostru şi cum îl zicem noi. Despre apucăturile lor cari se aseamănă cu ale noastre ca două picături de apă, zău, nu mai încape îndoială.

Ascultătorii, cărora le plăcea ciudata explicaţie istorică a ţiganului, îl aprobară pînă într-atîta că un zidar îi dete un pahar cu vin, un măcelar scoase din buzunar doi rinichi şi o limbă şi i le dete, zicîndu-i:

— Zi nainte. Cum te cheamă?

— Danciu.

— Ca toţi ţiganii; oricum, eşti ager de minte! — strînge mîna.

Şi pelasgul nostru, mişcat de generozitatea măcelarului, îi strînse mîna cu acea umilinţă cu care ar fi sărutat mîna unui popă.

— Apă, apă!... Mor! — strigă o voce înăbuşită spre poarta grădinei, şi ceva greu ca un burduf cu untdelemn se auzi căzînd la pămînt.

Toţi îşi întorc vederile.

Era un biet ţigan, rob ca toţi semenii lui, ascuns sub un cojoc şi un sac. Căzut cu faţa în jos şi cu minele întinse, părea o cruce. Nici nu mai răsufla. Lumea se grămădi în jurul său.

— L-a pecetluit în cojoc săracul! strigă o femeie,

arătînd ceara roşie pe catarama de la cintură.

— O cofă cu apă, zise un pescar, ridicîndu-l în sus şi cercînd a-l ţine pe picioarele cari i se împleticeau.

Vărsîndu-i-se apă în cap, ţiganul îşi veni în fire. Unul voind să-i desfacă cintura ca să-i scoaţă cojocul, nefericitul se opuse, zicînd:

— Nu faceţi păcat d-a vă atinge de pecetie că mă omoară cocoana.

— Dar ce ai făcut, ca să te pedepsească atît de cumplit acea căţea! îl întrebă o femeie.

— Vai! nimic. M-a chemat şi mi-a zis: „Stane, să alergi acum la postelniceasa Cecropide de la Mogo-şoaie, să-mi dea cîteva gogoşi din risticul cu care îşi face sprîncenele; de acolo să te întorci la serdăreasa Eftihia de la Radul-Vodă, să întrebi de unde ia roşu pentru obraz, şi să te duci să cumperi de unde îţi va zice; apoi să te întorci la Obor şi să-mi cumperi zece oca de floare de fîn, ca să fac baie; să te mai răpezi la serdăreasa Marghioala din Delea Veche, la clucereasa Catrina de la Stelea, la păhărniceasa Psihiţa din Armeni, la postelniceasa Cleopatra din Olteni, şi să le spuni că le aştept mîne seara la mine unde vor fi mai multe obraze mari.~ Uf! şi ca să mă întorc mai iute, pe această arşiţă, m-a pecetluit în cojoc.

— Bietul om! Ce cruzime! Boierii sînt mai răi decît tătarii! Ce va să zică a fi rob! exclamară cei care-l înconjurau, şi din ochi le picară lacrimi.

— Dumnezeu să vă plătească de binele ce mi-aţi făcut, zise nefericita victimă a cochetăriei femeieşti, şi încărcîndu-se cu sacul în care era floarea de fîn, plecă împleticindu-se şi susţinut de cel care spusese istoria colonizării Greciei.

Lumea se uită mult timp după dînşii, apoi schimbă uitături în cari puteai citi acea teribilă întrebare care 40 anunţă o adîncă zguduire socială: „Pînă cînd?~

Junele Gimpa, cum ştim, plecase a mai vedea o dată steaua sufletului său. Ajungând în faţa locului unde strălucea iubita stea, înamoratul nostru, care de altminterea avea o tărie şi un curaj care l-ar fi făcut să urce treptele eşafodului fără a clinti măcar, se simţi însă atît de abătut şi sfiicios încît nu cuteză să intre pe poartă. Adevărata iubire, pe bărbatul cel mai cer-bicos şi cutezător îl face mai sfiicios decît o fată, mai stîngaci decît un copil. Numai cei cari simulează iubi-rea, în această împrejurare, sînt liniştiţi, siguri de ei şi dibaci în subjugarea inimei femeieşti.

Gimpa care nu era dintre răsfăţaţii egoismului, urmă calea înainte, sperînd a se mai linişti puţin şi apoi a se duce la Smaralda.

Iată de ce-l aflăm în grădina Giaferului, faţă la scena cu nenorocitul rob.

Vederea acelei victime îl făcu să se clătească în decizia lui, aceea d-a fugi.

Cînd lumea schimbă priviri fulgerătoare, el, ca cum ar fi citit în sufletul ei, strigă cu bărbăţie:

— Pînă cînd aceste chinuri? cugetaţi voi. Să vă spun eu: Pînă cînd veţi proba lumei că sunteţi demni de strămoşii voştri!

Feţele scînteind de plăcere se întoarseră către junele oltean.

— Este şcolar de la Sîntul Sava! murmurară unii.

Căpitan Costache urmat de cîţiva dorobanţi, tre-cînd în acel moment şi văzînd p-un şcolar în vorbă cu poporul, ordonă să împrăştie mulţimea. Dorobanţii începură a da în dreapta şi stînga cu paturile puştilor, cu săbiile în cei mai sumeţi. Gimpa, cu ochii scîn-teind de mînie, îşi încleştă pumnii şi fu gata să sară asupra unui care sîngerase p-o bătrînă, dar braţele vînoase ale unui pescar îl smulseră din mulţime, zi-cîndu-i:

— Nu-i mai oţeri, cînd nu ai nici un pistol în brîu!

Cu cîteva capete sparte, cu cîteva spinări sîngerate,mulţimea se risipi şi căpitan Costache plecă triumfător.

Gimpa strîngînd mîna pescarului, luă calea către casa Smaraldei.

Dar ce se petrecea în sufletul junelui nostru, în urma celor ce văzuse? Părea că dospeşte decizia prin o aşteptare ca aceea ce este în natură mai înainte d-a scăpăra zorele. Era o deşteptare, dar vagă, indecisă, cu ceaţă, cu raze, cu rouă, cu murmure, cu strigări, cu flori pline de sînge, cu sărutări furate în umbră. Din cînd în cînd închidea ochii şi cerca să distingă ceva din vîrtejul de imagine ce fluturau în creierii săi, şi în acel haos de lumină, întuneric şi fulgere, nu distingea decît o figură pe care o numea Patria, dar pe care o semuia cu Smaralda. Văzîndu-l cineva mergînd cu picioarele în pulbere ca într-un nor, cu figura scăldată de razele roşiatice ale soarelui apuind, care-i împleteau o aureolă, cu ochii scînteietori aţintaţi spre apus, ca cum ar fi voit să citească în purpura cerului răspunsul la întrebarea poporului: „Pînă cînd?”—ar fi zis: „Iacă un zeu”.

Tatăl Smaraldei, ştiind că în aer este o revoluţie socială şi avînd legături cu Domnia, nu voise a pleca din capitală, deşi căldura era mare şi holera îngrija pe toţi. Înzestrat cu facultăţi alese pentru politică şi administraţie, dezgustat că Domnia nu asculta consiliile lui, sta retras cu familia într-un cuib frumos la Cotroceni. De acolo observa răsfăţîndu-se nepăsarea Domniei şi uneltirile liberalilor din umbră.

Gimpa înainta spre acel cuib.

— Să te mai văz o dată, Smaraldo! cugeta el, şi lacrimi arzătoare îi scăldau obrajii. Să te mai văz o dată... şi apoi mă voi duce departe, la Vîlcea. Voi spune tatălui meu, că nu am mai putut să şez în Bucureşti, căci mă încinsese dorul de valea şi pajiştea unde pentru întîia oară paşii mei au urmărit mielul zglobiu; îi voi cere să împărtăşesc cu el sarcinele moşiei. Iar dacă nu va voi, dacă mă va alunga ca pe un nedemn de iubirea lui, atunci... atunci mă voi afunda în codri... şi va mai ieşi un răzbunător al românilor împilaţi, pentru a sfărîma capul şerpilor străini cari sug sîngele fraţilor mei!

Şi junele încleştă pumnii ca cum ar fi fost gata să izbească.

În acel timp valea Cotrocenilor se răsfăţa naintea lui, verde şi însmălţată de flori ca un covor, semănată de case albe ici şi colo, răcorită de Dîmboviţa care-şi rostogolea undele între două şiruri de sălcii.

Se opri în loc şi, simţind picioarele că i se împleticesc, se rezimă de tulpina unui nuc. Inima-i bătea atît de tare încît nu cuteză să se uite spre coastă unde rîdea ochilor casa Smaraldei. Ochii săi plutiră mult timp peste vale, sorbind cu voluptate murmurele şi pro-fumele cari scăldau aerul.

Paserile părea că se sparg în cîntece. Frunzele şi undele scînteiau de razele roşii ale soarelui apuind. Fumul de la case unde se prepara cina familiei, se înălţa aşa de încet în aerul îmbălsămit ca cum ar fi regretat că-şi ia adio de la o vale atît de frumoasă.

Gimpa văzînd fumul, strigă, şi cuvintele lui fură stropite de plînsul care-i izbucni deodată:

— Oh! mai este un fum care n-ar voi să zboare din aceste locuri... este sufletul meu! Dumnezeule, lungeşte-mi viaţa, ca să mă pot bucura mai mult de voluptăţile şi durerile acestui amor.

Şi simţind că puterile-i sufleteşti renasc, plecă p-o cale umbroasă ce urca coasta. Observînd cineva figura lui în acel moment, ar fi văzut lupta între energie şi durere, încordînd toate trăsurile acelei feţe curate, mîndre şi sumeţe.

Coti la dreapta într-un alei de salcîmi în capul căruia era locuinţa ei.

Apoi se afundă în tufişul de lîngă gardul care o înconjura. Se rezimă d-o tulpină şi se uită lung şi trist prin împletitura nuielelor.

Voi cari aţi iubit în primăvara vîrstei, atunci cînd sufletul nu simte, nu vede, nu respiră decît amor în tot ce-l înconjoară, în aer, în lumini, în flori, în ape, în paseri, în iarbă, amintiţi-vă acele zvîrcoliri ale inimei voastre, şi vărsînd o lacrimă de compătimire pentru acel care simţea moartea şi cerul în sinul său, contem-plînd casa iubitei sale, lăsaţi-l în extazul său. Depăr-taţi-vă în vîrful picioarelor din tufişul unde l-aţi urmat, luaţi seama ca crăngile să nu trosnească, acăţîndu-se de vestminte, căci veţi curma simţiri şi cugetări pe cari Dumnezeu şi Satan numai cu bucuriile cerului şi durerile infernului pot să le răsplătească.

În fundul ogradei se înălţa casa cu învelişul de olane, cu un pridvor ai cărui stîlpi erau acoperiţi de iederă. În stînga spre coastă erau înşirate bucătăria, magaziile, şopronul, grajdul şi coteţele. în dreapta se răsfăţa în vale întinsa şi rîzătoarea panoramă a Bucureştilor. La spatele casei rîdea ochilor una din acele grădini cum aveau părinţii noştri şi cari procurau legumele şi poamele mesei, umbra pentru reverie şi soarberea cafelei, florile pentru încîntarea ochilor. în ogradă o mulţime de paseri ciuguleau prin iarba care se întindea ca un covor.

Toate din această locuinţă respirau îndestularea, pacea şi regula. Cine intra într-însa, era îndemnat să se încline cu respectul în inimă şi lauda pe buze înaintea marelui boier.

ZîMBIRI ŞI LACRIMI

Dar să lăsăm pe junele nostru contemplînd cuibul iubitei sale, şi să facom cunoştinţă mai de aproape cu trecutul şi împrejurările vieţei lui.

Împrejurul acelor cari moşteniseră misia regenerărei naţionale se strînsese o mulţime de tineri cu talent, ştiinţă şi patriotism. Numărul acestora crescu aşa că ajunse a fi o armată de tot ce avea ţara mai capabil, mai virtuos şi mai strălucit. Toţi se întreceau a înavuţi literatura născîndă cu scrieri originale şi traduse.

Avîntul era mare şi frumos. Începutul făgăduia cele mai bune rezultate pentru propăşirea naţională. Nici că se putea altminterea cînd, pe lîngă geniul şi devotamentul atîtor bărbaţi, un buchet de frumoase şi înalte doamne din societatea capitalei se întrecea a îndemna şi încuraja.

Unul din acei tineri, era şi Dimitrie Gimpa, cum am spus, fiul unui moşier din Vîlcea, fost pandur d-ai lui Tudor Vladimirescu. Junele Gimpa trecuse cu succes învăţăturile din colegiul Sîntul Sava şi ieşise cu reputaţia că va deveni într-o zi un mare învăţat. Familia lui însă fiind săracă, el abia puse piciorul pe pragul vieţei reale şi înţelese că, într-o ţară mică şi incultă ca a noastră, talentul, ştiinţa şi virtutea, cînd nu sînt însoţite de avere, mai totdeauna sîrit ca diamantul ascuns în pulbere.

— Fiul meu, îi zise bătrînul lui tată cu lacrimile în ochi, cînd Dimitrie Gimpa se întoarse de la cea din urmă împărţire a premiilor, pentru a putea să te ţinem la şcoală a trebuit să vindem jumătate din moşioara noastră. Cu venitul celeilalte jumătăţi d-abia vom trăi şi noi cît ne va da Dumnezeu zile. De acum încolo caută să trăieşti prin tine şi pentru tine. Cu aceasta vei fi mîndria şi mîngîierea bătrîneţelor noastre.

— Trică, adăugă buna şi bătrîna lui mamă, luîndu-l de gît şi plîngînd, ţi-am păstrat pentru timpul cînd vei avea să intri în viaţă o sută de galbeni. Este puţin, dar tot îţi va ajuta ca să întîmpini trebuinţele tale, pînă cînd vei putea să cîştigi şi tu ceva.

Apoi se duse iute la scrin şi scoase o salbă de galbeni, pe care o întinse zîmbind fiului său.

Acesta luă salba, o sărută cu respect şi i-o înapoie zicînd:

— Ţine-o, mamă, ca s-o dai nurorei ce vei avea într-o zi. Eu din banii ce mi-aţi trămis, am strîns ceva, cu care să mă ajut pînă cînd voi termina cursurile de drept.

El venise şi se întoarse în Bucureşti apostoleşte, zicînd că umbletul pe jos îi face mult bine. În adevăr că-i şi făcea, căci imaginaţia lui ţesea cu mai multă vioiciune, cînd cu capul în jos mergea încet şi gînditor pe marginea drumului.

Peste cîteva zile, ajutat de recomandaţia marelui boier Racoveanu, fu numit scriitor în cancelaria marelui postelnic.

Oricît de mică era suma ce lua pe lună, la început îi păru că este prea mult pentru dînsul.

El care pînă atunci trăise în lumea viselor, în lumea cărţilor, liniştit, senin şi cumpătat, pe nesimţite începu a simţi în pieptul lui un gol, o dorinţă vagă, ceea ce-l făcea să caute, să aştepte... dar ce? El încă nu putea să-şi dea seamă. O putem spune noi: era dorinţa d-a iubi care se deştepta în sufletul lui şi cu atît mai mult cu cît era plin de duioşie şi o mare înclinare pentru singurătate!

Frămîntat de acest nou simţimînt, care-şi întindea cuibul său, Gimpa, în orele libere de cancelarie, stră-bătea locurile singuratice şi umbroase din Bucureşti. El căuta pacea, seninul de altădată, dar în deşert; cu cît rătăcea mai mult prin livezile şi dumbrăvile răcoroase, cu atît focul se încingea mai mult într-însul.

Într-o seară, aflînd că la teatrul român, care atunci era pe locul unde este azi casa Capşa şi strada Nouă, se reprezentă o tragedie din Alfieri, sc duse, doară versurile tragicului italian îl vor face să-şi uite misteriosul dor.

Dar chiar în acea seară văzu pe aceea ce dorea, căuta şi aştepta prin norii cei vijălioşi ai inimei sale; idealul, urmărit atît timp, îl află în Smaralda, care era chiar una din copilele marelui boier Racoveanu, protectorul bătrînului Gimpa. De cîte ori junele Gimpa se dusese la curtea lui, nu avusese prilejul a vedea pe Smaralda, aşa că întîia oară o vedea la teatru unde venise cu mama şi surorile ei.

Din locul lui modest, rămase toată seara cu ochii şi sufletul sorbind graţiile acelei stele care strălucea în cerul aristocraţiei noastre!

Deşi nu era decît o copilă încă, dar era o adevărată stea, Smaralda Racoveanu, cu frumuseţea caldă şi vie, cu privirea mîndră şi arzătoare, cu un păr bogat şi negru, încadrînd o faţă rîzătoare.

Idealul frumuseţei visat de poeţii Andaluziei, nu putea fi mai viu şi mai suav decît acea încîntătoare copilă. Părea că este una din huriile ce zburau prin creierii voluptoşilor regi din Alambra.

O plăcută cochetărie punea şi mai mult în vază acest tezaur de frumuseţe şi viaţă.

Abia să fi avut şaisprezece ani, dar din atitudinea, zîmbetul şi ochirile ei, se vedea că este sigură de imperiu asupra oricărui o contempla.

Dimitrie Gimpa îi întîlni vederea. Din acel moment el rămase prins ca pasărea sub ochii şarpelui.

Trebuie să spunem că junele nostru era unul din cei mai frumoşi. Nişte ochi deprinşi puteau citi îndată în faţa, trăsurile şi atitudinea lui, că era o fiinţă aleasă.

Smaraldei fuse de ajuns să arunce cîteva ochiri răpezi, dar adînci, asupra frumosului ei admirator, pentru a înţelege că trebuia să fie mîndră d-o asemenea cucerire.

O dată convinsă de aceasta, fu foarte răsipitoare de ochirile ei către dînsul. Zîmbea de plăcere şi mîndrie cînd îl vedea roşind şi turburat.

Cînd reprezentaţia se termină, Gimpa străbătu prin mulţime ca o săgeată, fără să se turbure de vorbele acelora pe cari îi îmbrîncea din cale şi ajunse la uşa teatrului. Întîia grijă îi fu d-a căuta să afle o trăsură pentru a urma steaua lui... Din nefericire nu află nici una şi simţi o vie durere cînd văzu pe Smaralda suindu-se într-o caretă şi plecînd în sus pe strada Mogoşoaie.

Rămase cu capul pe piept, ascultînd încă uruiala caretei, de roatele căreia părea că este legat un fir care se desfăşura din inima lui.

Plecă în sus pe calea Mogoşoaie.

El nu ştia nici cum se numeşte, nici unde şade. Ar fi putut să întrebe pe unul din numeroşii lui amici cari erau în teatru; dar cînd inima ne este cuprinsă de frigurile amorului, sîntem atîta de sfiicioşi şi stîn-gaci încît ne ferim chiar de umbra noastră ca să nu afle ce se petrece în noi.

Umblînd, se uita în dreapta şi stînga la marile case boiereşti, cari se înălţau mîndre şi gînditoare în fundul curţii, răzimate pe întinse şi umbroase grădini.

Tot îi părea că aude într-însul o voce misterioasă care-i zicea: „Mergi înainte că o vei afla. O stea atît de frumoasă nu poate să se ascundă. Razele ei o denunţă ochilor amorului.”

Era presimţimîntul, şi el credea în această călăuză pe care Dumnezeu a pus-o în noi pentru a ne conduce prin întunericul, stîncile şi prăpăstiile acestei vieţi.

Cei sceptici poate că vor surîde cu dispreţ, citind aceste cuvinte.

Noi însă avem temeiuri puternice d-a crede în realitatea puterei prevăzătoare a inimei.

— Basme! vor exclama scepticii.

În adevăr, basme par naintea celor cari, avînd min-tea întunecată şi surdă, nu pot să vadă sau să auză razele şi şoaptele misterioase cari izbucnesc din inimă. Cei cari, din fericire, nu sînt dintr-aceste ruine omeneşti, cred în presimţimînt.

Dar să lăsăm pe Gimpa să urmeze îndemnul pre-simţimîntului său, iar noi să spunem două cazuri cari vor învedera că avem temei să credem în această facultate misterioasă.

Într-o seară stătusem la o femeie, pe care o doream, mai multe ore, pîndind un moment pentru a-i repeta aceleaşi vorbe dulci, dar fără să izbutesc din cauza nesuferiţilor ochi cari mă urmăreau. Cînd o văzui că şi ea se retrage, rămăsei abătut. Nemaiputînd să rabd, plecai. Nu păşisem încă pragul, cînd avusei o presimţire. Ca să ies, trebuia să trec printr-un coridor care era întunecat. N-am făcut trei paşi şi inima mi-a zis: „întinde braţele şi strînge-o la sîn!”

Aşa şi făcui, iar buzele noastre se întîlniră într-o lungă şi înfocată sărutare.

Dar mi se va zice:

— Aceasta nu este decît întîlnirea a două dorinţe.

Aşa este; dar totuşi cum se explică convingerea cu care, înaintînd printr-un întuneric des în care nu distingeam nimic, am întins braţele şi am strîns-o la sîn? Apoi coridorul era destul de lung şi nici suflul respiraţiei, nici fluidul magnetic, n-au putut să mă facă a bănui aflarea doritei mele acolo.

Nu, nu, presimţimîntul este o realitate, dar pe care n-o însuşesc, poate, decît unele fiinţe înzestrate c-o nervozitate mai mare.

Acest caz fiind rezultatul unui simţimînt împărtăşit de două inimi, voi trece la un alt caz, unde nu aveam nici o legătură cu aceia cari aveau să joace un rol tragic în constatarea presimţimîntului meu.

Pe la 1861 sau 1862, nu ţin minte bine anul,— eram cu elevii şcoalei de medicină la monastirea Cozia pe malul Oltului.

Într-o seară, culcîndu-mă, mi-a fost cu neputinţă să adorm. M-am întors şi p-o parte şi pe alta, dar în deşert. Aşa m-am zvîrcolit pînă la vreo două ore după miezul nopţii. Ceea ce-mi gonea somnul, erau nişte fiori care îmi treceau prin corp.

— Drace! exclamai, sculîndu-mă din pat. Trebuie să se întîmple vreo nenorocire.

Şi mă dusei îndată în sălile unde erau culcaţi elevii, între cari era şi fratele meu. Mă uitai lung la el, îi pipăii capul şi mînele; era bine şi dormea liniştit.

Ieşind în curte văd pe un elev, Costescu, rezimat de un stîlp.

Ştiind că nu era din cei cari făceau serviciul de noapte, îl întrebai de ce nu este culcat.

— Nu pot să dorm! îmi răspunse el.

— Dar ce ai?

— N-am nimic decît nişte fiori.

Iar fiori.

— Îmbracă-te cu mantaua.

— Nu-mi este frig.

Acest elev era unul din aceia cari mă supăra mult şi pe care nu-l vedeam cu plăcere. Cu toate acestea în momentul acela îmi insuflă o adîncă compătimire. Chemîndu-l în camera mea îi dădui cîteva picături antifebrice; apoi ieşii şi umblai mult pe malul Oltului ca să ostenesc. Abia despre ziuă am închis ochii.

A doua zi după amiazi, m-am dus călare cu doctorul A. Vlădescu, la schitul Ostrovul. Pe cînd ne aflam acolo, iacă vine o trăsură încărcată cu ofiţeri şi elevi între cari era şi Costescu. Cînd era să mă întorc la Cozia, un ofiţer îmi propuse să trec în trăsură, iar el să încalece.

Propunerea lui, în cuvinte şi cu accentul foarte natural, îmi produse însă un fior.

Refuzai şi plecai nainte, zorind să ajung pentru a vedea pe fratele meu. Mă temeam, lui să nu i se întîmple ceva.

Ajunsesem la poarta monastirei Cozia cînd auzii în urma mea un răcnet izbucnind din tot satul.

Ce se întîmplase?

Trăsura cu ofiţerii şi elevii, speriindu-se caii, se prăvălise în Olt de la o înălţime de cîţiva stînjeni.

Unii putuseră sări în drum, alţii se acăţaseră de arborii crescuţi în mal; iar trăsura cu caii şi doi elevi căzu şi se sfărîmă pe prundişul acoperit cu pietre, căci apa era retrasă. Unul din cei doi elevi, cari nu putuseră ieşi din trăsură, era Costescu. El muri în cele mai cumplite dureri chiar în acea noapte. L-am îngropat la o biserică de lîngă spitalul judeţului, în Rîmnicul Vîlcei.

Presimţimîntul meu că avea să se întîmple o nenorocire, nu mă înşelase.

Dar de ce oare omul ar fi mai puţin înzestrat decît animalul şi vegetalul? Cînd nu tăgăduieşte nimeni acestor din urmă instinctul, prin care prevăd şi presimt apropierea unui pericol, pentru ce s-ar tăgădui omului presimţimîntul, care ne face acelaşi serviciu?

Dumnezeu, în mila pentru creaţia lui, a răspîndit în toată vietatea simţimîntul conservărei.

Acest simţimînt, înainte mergător, face pe unele plante să-şi strîngă frunzele cînd se apropie o vijălie şi să le deschidă cînd a trecut, pe animale să strige, să răgească, să urle sau să ţipe cînd este să vie vreun cutremur, vijălie, înecăciune sau altă catastrofă, şi să se bucure cînd au scăpat. Omul, în prevederea şi presimţirea viitorului, nu este mai prejos de animale şi vegetale; dar cum atenţia lui este ocupată cu cele ce i se petrec în creieri, prea puţin îşi dă seamă de acei fiori misterioşi cari străbat corpul şi cari prin influenţa lor îl fac să presimtă un mare bine sau rău.

Prin urmare, nu trebuie să ne mirăm dacă Dimi-trie Gimpa, ajungînd în faţa curţei, în fundul căreia se înălţa casa Racoveanu unde venise de cîteva ori, se opri convins că acolo trebuie să şadă şi ea, doamna gîndurilor lui. Presimţimîntul nu-l înşela.

Uitîndu-se tremurînd printre zăbrele, văzu în aripa din stînga casei o fereastră luminată, iar înăuntru venind şi trecînd silueta unei femei.

Nu ochii, ci inima îi spuse că era ea, frumoasa, mîndra fiică a lui Racoveanu.

Uitîndu-se mai mult, văzu că de la aceeaşi cameră o altă fereastră dădea în grădină. Cîţiva arbori îşi înălţau crăcile pînă în dreptul ei.

Nu cuteza să stea tot acolo, contemplînd fereastra ei. Cînd auzea paşii vreunui trecător sau uruiala vreunei trăsuri, pleca înainte; dar iar se întorcea, tremurînd şi sfiicios, ca nu cumva cineva să ghicească ceea ce căuta el.

Era o lună plină care făcea din noapte zi. Adieri treceau prin aer. Capitala Basarabilor şi Cantacuzinilor se afunda tot mai mult în somn, aşa că nu trecuse o oră de cînd junele nostru trecea şi se întorcea prin faţa curţii Racoveanu, şi nimic nu mai tulbura liniştea nopţei.

Tîrziu putu să se decidă a se întoarce la culcuşul lui.

Din acea noapte casa Racoveanu deveni magnetul care-l atrăgea în neştire.

Înamoratul nostru mereu îşi frămînta capul pentru a avea prilejuri d-a intra în casa marelui boier.

Primit cu bunăvoinţă, el avu fericirea d-a face cîţiva paşi în intimitatea copilei. Niciodată însă nu ieşi din buzele lui cel mai mic cuvînt, care ar fi putut trăda focul ce ardea într-însul; niciodată nu uită distanţa care-l despărţea de aceea care se juca în cutele purpurei domneşti. Se mulţumea a-şi mîngîia dorul în singurătate. Iubea pe Smaralda cum ar fi iubit steaua care-i strălucea din nălţimea cerului. Toată fericirea lui era d-a o vedea din cînd în cînd, d-a se îmbăta de vocea ei. Zilele cînd o vedea, erau sărbătorile cele mari din calendarul vieţei sale.

Acum să ne întoarcem la dînsul, căci l-am lăsat pîndind prin gardul ce înconjura locuinţa de vară a boierului Racoveanu. El voia să se desfăteze nevăzut de nimeni în contemplarea acelui cuib iubit, pînă cînd oarecare linişte se va face într-însul.

Cînd se simţi mai sigur de el, intră în curte.

Luminile se aprinseseră în acea locuinţă patriarhală.

Toată familia era adunată în sala cea mare ale cărei ferestre se deschideau spre valea Cotrocenilor. La lumina lunei se vedea Dîmboviţa argintie ici-colo printre sălcii şi plopi. O adiere fîlfîia din cînd în cînd perdelele. Fluturii de noapte fulgurau în jurul luminilor.

O masă mare şi rotundă în mijlocul sălei era ocolită de d-na Racoveanu şi fiicele ei cari vorbeau. Degetele lor se mişcau cu agerime pe gherghef. Bucuria scînteia în feţele tutulor. Figura mamei plină de bunătate, părea că este o oglindă în care se răsfrîngea sufletul fiicelor ei.

La o altă masă, aproape de fereastră, rezimat p-o canapea, sta domnul Racoveanu, răsfoind un volum din Omer. Ochii lui citeau versurile sublimului poet, dar în acelaşi timp părea că ascultă ce şopteşte în somnul ei capitala lui Şerban Cantacuzin. Părea că ascultă nişte sunete misterioase, cari numai pentru el se auzeau.

Domnul Racoveanu nu părea să aibă nici patruzeci de ani. Fruntea undulată de cugetări, privirea pătrunzătoare, arătau îndată inteligenţa vie de care era înzestrat. Un păr negru şi o barbă îngrijită încadrau plăcut figura lui. Era un bărbat frumos în toată pute-rea cuvîntului.

Din fiicele lui, Smaralda era care-i semăna mai mult, şi la trăsuri, şi la expresia figurei, şi la inteligenţa care scînteia în ochii ei. Dar pe cînd vederile tatălui păreau că observă şi sapă lumea din jurul lui, ale fiicei 30 păreau că zboară într-o lume necunoscută. Tatăl era bărbatul politic, mintea care urzeşte viitorul unei ţării pe cînd fiica era sufletul care-şi deschidea aripele către ideal, visînd şi căutînd perfecţia îngerilor în această lume.

Domnul Racoveanu, care cunoştea caracterul fiicei sale şi care ştia stîncile de cari se izbesc visătorii, amăgirile şi suferinţele ce întîlnesc în viaţă, tremura de viitorul ei.

Bărbatul acesta, care era severitatea încarnată, cu o voinţă de fier, cu o voce dictatorială, se înmuia ca ceara sub privirea fiicei sale Smaralda. Grija lui era d-a afla un soţ demn de dînsa. Cum vom vedea, el se măgulea c-a aflat unul.

Foiletînd pe Omer, ajunse la episodul Nausicei, care este culmea idealizărei femeieşti. Omer pare c-a împrumutat sufletul lui Apolon, imaginaţia Venerei, castitatea Junonei şi ochii Graţiilor pentru a seri acele versuri etern strălucitoare de frumuseţe şi suavitate.

— Nausico, zise domnul Racoveanu, adresîndu-se către Smaralda, care, înţelegînd că pe ea o cheamă se sculă zîmbind şi veni lîngă tatăl ei.

— Ce voieşte regele Alcinus de la fiica lui? zise ea luîndu-l de gît.

— Să-ţi traduc nişte versuri în cari Omer descrie locuinţa noastră.

Şi tatăl începu a citi acel episod. Cu cît citea, cu atît figura Smaraldei se înzeia. Cînd ajunse la aceste cuvinte:

„Palatul mărinimosului Alcinus strălucea ca luna sau ca soarele. Înăuntrul lui se vedea o sală în care se pierdea vederea; jeţuri erau înşirate pe lîngă păreţi, învelite cu covoare şi ţesături fine, lucrate de femeile din acel palat. Statuie, pe înalte piedesţaluri, ţineau torţe cari luminau noaptea fericitele festine. Cincizeci de femei, în acel palat, lucrau mereu; unele frămîntau făina, altele răsuceau fusul sau aruncau suveica; mînele lor se mişcau ca frunzele plopilor cînd suflă vîntul.”

— A! ce bine descrie! exclamă Smaralda. Pare că este casa noastră, unde toţi lucrăm.

— Nu toţi, zise tatăl, aplecînd capul fetei şi săru-tîndu-i fruntea, căci tu adesea nu lucrezi şi stai gîndind. Ai voi să spui şi mie unde zboară gîndul tău?

— Gîndul meu, tată? răspunse ea aţintind asupra lui ochii ei negri şi seînteietori; apoi roşind şi-ascunse faţa în sînul lui.

— Nausica mea n-ar dori să întîlnească un Ulise?

— Ce glumeţ eşti, tată!

— Un Ulise care ar semăna cu junele George Boldur nu ţi-ar plăcea?

— Tată, dar eşti vrăjitor! strigă copila, trădîndu-şi bucuria prin sărutări şi îmbrăţişări.

Doamna Racoveanu însă auzind acest nume, îi căzu lucrul din mînă şi o vie îngrijire i se zugrăvi în faţă.

Întîlnind însă privirea scrutătoare a soţului ei, plecă ochii şi-şi reluă lucrul.

— Boldur mi-a cerut mîna ta. Ce zici tu? Este tînăr, frumos, deştept, demn de noi. Vrei să te măriţi cu el?

Un da, uşor ca suspinul unei flori înamorate, flutură pe buzele ei.

— Ştiind că nu-ţi displace şi că nu putem afla altul mai bun în toată tinerimea clasei noastre, l-am şi sărutat ca pe un viitor ginere. Va veni chiar acum să-i spun răspunsul tău. Vrei să-i spui chiar tu?

— A! ce fericită sînt! strigă ea, bătînd din palme de mulţumire. Tot mă temeam că-mi vei alege un altul.

În acelaşi timp se auzi în curte uruiala unei trăsuri.

Smaralda zbură radioasă în capul scărci. Văzînd însă că junele Gimpa urca scara, se retrase puţin, înclinînd capul, dacă nu cu neplăcere, dar cu oarecare uimire. Faţa ei se lumină însă cînd văzu că cel care venise cu trăsura, nu era Gimpa, ci tot Boldur, care urcă scara cu uşurinţa omului neatins de griji. Smaralda îi întinse amîndouă mînele, pe cari Boldur le sărută şi intrară amîndoi voioşi în sală.

Gimpa rămase abătut în capul scărci. El niciodată nu-şi făcuse iluzie că ar putea să aibă loc în inima mîndrei fete, dar avîntul şi plăcerea cu care ca ieşise naintea lui Boldur, îi umplu sufletul de atîta amărăciune şi descurajare, încît îşi zise:

„Ce mai caut aci acum!”

Şi coborînd scara se făcu nevăzut în noapte.

Ajungînd în poartă, Gimpa se întoarse, plimbă vederea în acea curte prin care de atîtca ori se plimbase cu inima bătînd şi în care ici-colo cîte ceva îi amintea oazele care-i răcorise ascunsa lui patimă.

— Ah! strigă el unindu-şi mîncle şi strîngîndu-le cu putere una într-alta, ceva îmi spune că acest George Boldur n-o va face fericită. Numai eu aş putea să-i fac zilele senine şi frumoase numai eu aş fi în stare să-mi dau tot sufletul pentru a răsfăţa sufletul ei care nu visează decît curata iubire, numai eu aş putea să legăn mereu în braţe această femeie-înger, setoasă de ideal, şi a o face prin devotamentul şi iubirea mea să crează şi să fie mîndră că l-a aflat în lume. Acum este o copilă, care ia de aur tot ceea ce luceşte; dar va veni o zi cînd va vedea cît de amar s-a înşelat şi că nu este altă fericire decît întîlnirea a două inimi în adevăr născute una pentru alta, că numai această fericire poate lumina şi încălzi pe om spre declinul vîrstei. Ştiu că numai cu mine i-ar trece viaţa senină şi rîză-toare. Dar ce sînt eu pentru ea? Ce este călătorul care merge în noapte pentru steaua care străluceşte vie în nălţimea cerului? Ce să mă fac acum?

Şi înţelegînd că mintea lui nu era în stare să-i dea un consiliu, căci ea nu mai vedea nimic dincolo de orizontul luminat de ochii Smaraldei, plecă să ceară consiliu altora.

SPIONII

Să ne întoarcem o oră înapoi.

Pe cînd Gimpa ieşise şi se îndrepta spre locuinţa lui Racoveanu, doi inşi se furişară prin livezi, căutînd a nu-l pierde din ochi. Cînd junele se apropie de poarta iubitei şi se afundă în tufişul de lîngă gard, cei doi inşi se tupilară prin bălării şi stătură la pîndă.

Numai cînd Gimpa se decise a intra în curte, cei doi urmăritori se sculară din bălării şi începură a vorbi încet. Cititorul se va mira aflînd că nu erau alţii decît Baboi Zefchide şi Iancu Sclipici. Următorul dialog va lămuri cum înţelegeau ei a se asocia cu cei cari urzeau revoluţia.

— Dar ştii că mă ustură tălpile! zise Sclipici, rezi-mîndu-se de un arbor şi scuturîndu-şi picioarele. A-l urmări de la Sărindar pînă la Crucea de Piatră şi d-acolo pînă în valea Sîntului Elefterie, este un drum şi jumătate.

— Oricum trebuie să fim mulţumiţi, adăugă Baboi, că în cele din urmă am izbutit să prindem unul care este curierul între Racoveanu şi conspiratori. De acum vodă şi consulul nu vor mai zice că conspiraţia nu se întinde şi între boieri, cînd chiar acum văzurăm pe Gimpa, care a fost azi la Eliade, Cîmpineanu şi Băl-cescu, că intră la Racoveanu.

— Dar dacă se va afla ce rol am jucat noi în această afacere? — întrebă Sclipici...

— Ce rol!—răspunse Baboi. —Uiţi că eu către Olteniceanu, favoritul lui vodă şi credinciosul consulului, mi-am dat aerul că, dacă iau asupră-mi misia ce mi-au încredinţat, este numai pentru a-l încuraja să se pună şi dînsul în capul mişcărei noastre! Ştiind că Racoveanu voieşte să tragă apa revoluţiei la moara lui, pentru ce Olteniceanu şi consulul n-ar trage-o la moara lor? Va fi o luptă dreaptă: care pe care!

— Bine, dar noi ce cîştigăm?

— Sclipici, ţine minte cuvintele mele. Eşti o adevărată nulă şi nu ai altă valoare decît aceea care ţi-o dau eu. Ce cîştigăm? Iacă ce. Dacă revoluţia izbuteşte, rămînem bine cu capii ei, căci ne vom întrece a face gălăgie; dacă nu izbuteşte, atunci rămînem bine şi cu Domnia şi consulul, ca unii ce n-am ieşit din vorbele lui Olteniceanu şi l-am servit cu credinţă pînă în cele din urmă.

— Îndrăcit ai mai fost, Baboi! exclamă Sclipici. A zis dracul şi te-ai făcut!

— Credeai tu, urmă Baboi, că c-o ceată de descreieraţi vom ajunge în doi-trei ani să învîrtim capitala pe deget, îneît şi agia şi partidul liberal şi consulul rusesc să trateze fiecare cu noi ca cu o putere?

— Drept să-ţi spun, nu mă aşteptam la un asemenea succes.

— Dar să lăsăm acestea, curmă Baboi cu autoritate. Să mergem a da de ştire lui Olteniceanu, care trebuie să ne aştepte în apropiere, căci i-am trămis vorbă că chiar astă-scară sînt sigur a prinde urma vînatului.

Şi amîndoi apucînd în vale. Baboi adăugă:

— Şi ce ţi s-a raportat că zice lumea de stihurile cari le-am lipit pe palatul de la Băneasa şi prin cari fac cu ouă şi oţet Domnia?

— Face un haz nespus.

— Şi cetăţenii au izbutit să facă lumea a crede că stihurile sînt de...

— Toţi jură că stihurile sînt de Dimitrie Gimpa, îl întrerupse Sclipici. Copiile trec din mînă în mînă.

— Bine, zise Baboi cu mulţumire. Nu pot să sufăr p-acest Gimpa din ziua cînd, ieşind împreună de la Cîmpineanu, mi-a zis că eu cu numele Baboi semăn ca lupul în pielea oii. Mi-ar plăcea să-l văd acum plătind cu spinarea stihurile făcute de mine.

— Oricum, zise rîzînd Sclipici, bine te-a înţepat, grecoteiule.

— Taci tu, care ar trebui să te numeşti Ivan Scli-piccvici, ca un bulgăroi ce eşti.

Să lăsăm însă pe aceşti doi spioni şi să ne întoarcem la Gimpa care plecase din curtea lui Racoveanu cu jalea în inimă.

MARIN NAŢIONALUL ŞI CĂPITAN HRISTESCU

Întîmplarea făcu să-i iasă înainte doi cunoscuţi cari, deşi nu erau studenţi, dar frecventau cercurile lor şi erau chiar dintre mesagerii cari comunicau tinerimei inspiraţiile supremului consiliu naţional.

Aceştia erau Marin Sergescu şi postelnicul Hris-tescu.

Nu putem zugrăvi mai bine pe aceştia, decît spu-nînd pentru ce unul se numea cu îngîmfare Marin Naţionalul şi altul Căpitan Hristescu.

Marin Naţionalul era cel mai mare neamic al Rusiei, iar postelnicul Hristescu cel mai devotat amic al Turciei. Iacă pentru ce.

Pe cînd ei erau flăcăiandri locuiau în curtea lui Vilara.

Marin era paracliser şi cîntăreţ la bisericuţa boierului, iar Hristescu ţinea catastihul de ceea ce se cheltuia în curte.

Într-o zi Kiseleff rugă pe Vilara să-i trimiţă cîţiva tineri cari să ajute la copiarea unor hîrtii. între cei trămişi fu şi Marin, care „avea icoană la scris”.

După ce termină copierea care ţinu vreo două săptămîni, Kiseleff gratifică pe fiecare cu cîte o sută de ruble noi şi frumoase.

Marin al nostru se crezu în al noulea cer. Niciodată el nu avusese atîţia bani. Cum se întoarse la curte în mica lui odaie unde abia încăpea un pătuleţ, o mescioară, un scaun şi o lădiţă, zăvori uşa. Începu a scoate rublele din buzunar, a le vărsa în pat, a se juca cu mînele prin ele şi a le săruta.

În culmea bucuriei, nu mai ştia ce să facă. Vîra capul între ele, le lua cu pumnii şi le vărsa prin păr; apoi le punea în sîn şi le strîngea cu aceeaşi voluptate cu care ar fi strîns o iubită, spunîndu-le vorbe dulci: „Fetiţele mele, staţi aci lipite de pieptul meu.”

Peste cîteva zile însă, sculîndu-se într-o dimineaţă Marin se uită la vestmintele lui şi văzu că sînt foarte vechi. Diavolul luxului îl gîdilă la inimă, şoptindu-i că ce frumos i-ar şedea într-un rînd de vestminte ca al coconaşilor. Dar rublele erau aşa de frumoase!.. Cum să se desparţă de ele?

Întîmplarca făcu că chiar în acea zi să-i pară că una din femeile curţei cu ochii negri ca mura, cu buzele roşii ca cireaşa, cu obrajii rumeni şi cu gropiţe, cu gîtul alb şi plin de mărgele, se uită cu oarecare silă la vestmintele lui cele vechi.

Marin rămase ruşinat. O nouă luptă începu în inima lui. Dar ochii femeii învinse iubirea de argint şi Marin alergă şi-şi cumpără un rînd frumos, dar scump!.. Paisprezece ruble a cheltuit pe vestminte; cipici, şapcă şi baston.

A doua zi era sărbătoare. Cum înnoptă, Marin se aruncă în pat, voind să adoarmă iute ca să-i vină mai curînd ora cînd să semene ca un coconaş naintea celei cu ochii negri, buzele roşii, obrajii rumeni, gîtul alb şi plin de mărgele. Dar dacă întristarea alungă somnul, bucuria nu mai puţin. în deşert Marin închidea ochii, somnul nu se lipea de genele lui.

În cele din urmă, văzînd că nu poate să doarmă, se sculă din pat, se îmbrăcă cu cele vechi, se duse la biserică, aprinse cîteva făclii şi începu să scuture, să frece sfeşnicele şi candelele cu vestmintele lui cele vechi şi să măture în toate părţile. Cînd simţi că poate să doarmă din cauza ostenelei, se duse şi adormi uşor.

A doua zi se sculă voios, se îmbrăcă iar cu vestmintele cele vechi, cari acum erau şi pătate de sus pînă jos, şi alergă în biserică unde aprinse candelele, făcliile şi policandrul. Apoi se întoarse la odaia lui, zăvorî uşa, se spălă bine cu săpun rachiu, se premeni şi începu a se îmbrăca.

Tavanul de la odăiţa lui era foarte jos. Deasupra mesei, care era lîngă pat, era icoana Sîntei Fecioare, înaintea ei, atîrnată de tavan, o candelă mare ardea ziua şi noaptea.

În păretele opus icoanei era o oglindă.

Marin îşi puse şapca în cap, uşurel ca să nu-şi strice cărarea; luă din ladă cîte un pumn de ruble şi le vărsă în fiecare buzunar, apoi îşi luă bastonul şi se uită în oglindă.

Îi păru că este atîta de frumos, încît se întoarse răpede spre icoană, scoase iute din buzunar o basma roşie cu vărgi galbene, o întinse jos şi îngenunche pe ea ca să nu-şi păteze pantalonii, apoi începu:

„Sîntă Fecioară, Maică preacurată, cui datoresc cu toate acestea, dacă nu acestor ruble albe şi frumoase? (Şi la această izbucnire a recunoştinţei, Marin scoase şi vărsă rublele înaintea lui.) Binecuvîntată fie împărăţia care mi le-a dat! — (urmă el mîngîindu-le cu mîna!) Sîntă Fecioară, ajută dreptcredinciosului nostru împărat al Rusiei să supună pe toţi vrăjmaşii săi şi să întindă hotarele împărăţiei pînă dincolo de Marea Roşie. Ajută-mi, Maică preacurată, să văd pajărea Rusiei pe Sîntă Sofie, iar pe păgîni să îi văd goniţi peste nouă ţări şi mări, unde a înţărcat dracul copiii. Sîntă Fecioară preacurată, mîncaţi-aş guriţa, ţine sub aripa bunătăţei tale şi umple de toate bucuriile pe cei cari mi-au dat aceşti bani frumoşi, bani iubiţi, bani uşurători de necazuri, bani dătători de fericire, bani binecuvîntaţi de Dumnezeu.”

Şi pe cînd îndruga aceste cuvinte, cu mînele îşi punea rublele în buzunar.

Rădicîndu-se cu bastonul în mînă, urmă mono-logul.

„Maică preacurată, dacă ţii la fiul tău, mînca-v-aş guriţele la amîndoi, ajută dreptcredincioasei şi milostivei Rusii.”

Şi în culmea fericirei, voind să trămiţă o sărutare sîntei icoane, Marin rădică mîna în care era bastonul şi lipi degetele de buze; dar bastonul izbi candela care era deasupra lui şi spărgînd-o, tot untdelemnul îi căzu în cap şi-l umplu de sus pînă jos.

Tocmai atunci se auzi zguduind uşa şi un glas strigînd:

— Marine, ai nebunit de nu vii la biserică? A venit boierul. Părintele a început liturghia. Aleargă de cîntă că este vai de tine!

Marin rămase încremenit cînd untdelemnul îi curgea din candelă în cap, pe faţă, pe vestminte, aşa că în-tr-un minut era uns de sus pînă jos, ca cum s-ar fi scăldat într-un butoi cu untdelemn. Cînd rădică mîna şi-şi luă şapca din cap, un alt şiroi ţîşni din mînecă. Bietul Marin, galben ca ceara, se uita la vestminte a căror faţă era portocalie, şi văzu că nu mai poate ieşi cu ele în lume. O adîncă durere începu a-i munci inima. Ieşi din lacul de untdelemn care se făcuse sub picioarele lui şi începu a se dezbrăca încet. Cu cît se dezbrăca şi vedea halul fiecărui vestmînt, cu atît îl îneca mai mult necazul şi plînsul.

N-apucase încă a se dezbrăca, cînd iar se auzi zguduind uşa şi strigînd:

— Marine, Marine!., sări mai iute, c-a început boierul să înjure pe părintele că de ce nu începe. Deschide uşa!.. Ce faci acolo?

Dar bietul Marin nu mai avea putere nici să răspundă. Braţele îi erau moi ca ceara. Nu mai erau în stare să apuce nimic. Apoi capul îi vîjîia. Nu mai ştia unde-și pusese vestmintele cele vechi, nici albiturile, căci toate trebuia să le schimbe.

După multă trudă le află şi începu a îmbrăca cămaşa.

Dar atunci vocea detunătoare a vătafului se auzi strigînd:

— Marine, hai în biserică că te omoară boierul. Hai că zoreşte să se ducă la măria-sa vodă.

Şi aflînd uşa închisă, începu s-o zguduie.

Un plîns amar înecă pe bietul Marin, cînd văzu vestmintele cele vechi că nici ele nu mai erau de ieşit în lume. Crezînd că n-o să mai aibă trebuinţă, cum ştim, frecase în acea noapte cu ele, aşa că erau o pată mare de vineţeală, rugină şi unsoare de sus şi pînă jos.

Ce să facă?

Vătaful zguduia mereu uşa, strigînd.

— Marine, ai murit?.. Marine, ai înnebunit? Deschide tîlharule, că te calc în picioare!

Un alt servitor veni să vază de ce întîrzie vătaful cu aducerea lui Marin.

Noi strigăte, noi ameninţări, noi zguduiri de uşă, cînd bietul Marin stătea pe marginea patului uitîn-du-se tîmpit cînd la surtucul cel vechi şi plin de pete, cînd la vestmintele cele noi şi unse, cînd la lacul de untdelemn.

Un fîşîit de mătase se auzi prin sală. Era preotul în odăjdii care în culmea desperării că începuse boierul a se înfuria, venea să aducă pe cîntăreţ în strană. Punînd toţi umerii, sparseră uşa şi intrară.

Preotul, fără să se mai uite la halul în care era bietul Marin, îi puse mîna în păr şi îl trase afară în curte.

Tocmai atunci boierul Vilara ieşea din biserică, înjurînd şi turbînd.

— Iacă-l, cocoane! zise preotul descleştînd mîna din păr şi uitîndu-se cu mirare, cînd la mîna lui plină de unsoare, cînd la capul lui Marin din care picura încă untdelemnul....

— Aşa-ţi vezi de treabă? strigă boierul, văzînd pe Marin. Pentru tine să nu pot eu fi de dimineaţă la palat? Pentru tine, lighioană îndrăcită, să cad eu în urgia domnească?

Şi înhăţîndu-l de păr, începu a-l învîrti val-vîrtej.

Cînd îl lăsă, Vilara se uită cu scîrbă la mîna-i, simţind-o unsă.

— Pe cînd eu aşteptam în biserică, tu te pomă-duiai? întrebă boierul cu o nouă furie.

— Ce pomadă, cocoane? răspunse preotul. Este untdelemn curat. Îmi tot ziceaţi că prea merge mult untdelemn la biserică, douăzeci de oca pe lună. Iacă de ce! îndrăcitul acesta făcea băi de untdelemn.

— Aşa! strigă boierul în culmea furiei. Să nu te mai văz în curtea mea că te împuşc. Acum să pieri din ochii mei!

Nu mai era mijloc d-a îmbuna pe boierul.

Bietul Marin se tîrî umilit ca un cîne bătut pînă în odăiţa lui şi începu a-şi strînge tărăbuţele, căci vătaful îl zorea să plece cît mai curînd.

Cînd puse mîna pe vestmintele cele noi şi simţi rublele în buzunar, le scoase şi, uitîndu-se lung la ele, căzu în genunchi naintea icoanei şi începu a striga plîngînd şi oftînd:

— Of! of! bani afurisiţi şi îndrăciţi! Bani de la duşmanii ţării! Bani, ochii dracului, cum mă darăţi voi de potcă! Blăstemaţi să fiţi şi voi, şi cine mi v-a dat, şi împărăţia care v-a turnat. Iartă-mă, Măiculiţa Domnului! Sîntă Fecioară, iartă-mă că m-am atins de banii celor cari vor peirea ţărişoarei mele; iartă-mă că destul m-ai pedepsit prin pierderea celui mai bun stăpîn ce norocul îmi scosese în cale.

Şi peste o oră bietul Marin Sergescu, stînd pe lada lui într-o căruţă cu un cal, ieşea din curtea boierului Vilara, jurînd Rusiei duşmănie pînă la moarte.

Al doilea individ, postelnicul Hristescu, era crescut tot în curtea lui Vilara.

Pe cînd Sergescu se recomanda prin cea mai înver-șunată ură contra Rusiei, Hristescu se recomanda prin cel mai mare devotament pentru Turcia.

O întîmplare, tot aşa de hazlie, a contribuit şi la zămislirea acestui devotament.

Ar fi păcat să n-o spunem cititorilor noştri.

După recunoaşterea de către Turcia a dreptului nostru d-a face să fîlfîie pe undele Dunării şi valurile Mării Negre pandiera română, boierul Vilara puse şi-şi construi o corabie căreia îi dete un nume favorit, „Mariţa”, şi pe care arboră culorile Valahiei.

Fu o zi frumoasă pentru Valahia cînd această corabie începu să se legene mîndră şi uşoară pe undele bătrînei Dunăre. Entuziasmul făcu chiar să vibreze coardele poetului Cezar Bolliac, care-i închină cîteva versuri patriotice.

Vodă, voind să-şi arate recunoştinţa către sultanul, ordonă ministrului său Vilara să trămită întîia corabie română la Constantinopol cu daruri din ale ţării pentru a saluta saraiul sultanului.

Pentru aceasta însă trebuia să se numească căpitan un român curat. Pe cine? Cercetară în toate părţile, dar nu aflară nici un român care să ştie a comanda o corabie. A numi căpitan p-un străin, amorul propriu naţional se zbîrlea la această idee.

După oarecare gîndire, acei boieri regulamentari aflară un mijloc pentru a împăca necesitatea d-a încredinţa corabia pe nişte mîni harnice şi cerinţa d-a nu jigni simţimîntul naţional; numiră dar căpitan pe Hristescu, care nu ştia să mîne nici o luntre pe lacul de la Colentina, cu însărcinarea numai d-a se plimba în uniformă şi a reprezenta naţionalitatea corăbiei; iar sub el numi pe un grec, vechi şi bun căpitan, cu însărcinarea d-a comanda vasul.

Ca toate începuturile şi începutul marinei noastre fu incomplect.

Corabia „Mariţa”, încărcată cu cerbi, căprioare, oi, vaci, unt, miere, sare, grîu, porumb şi altele ieşi din gurile Dunărei şi zbură pe Marea Neagră, fără ancoră! Dumnezeu o duse însă liniştit şi bine pînă la Constantinopol. Acolo se făcură cuvenitele onoruri pandierei noastre, iar căpitan Hristescu, cu personalul „Mariţei”, fu prezentat marelui vizir şi apoi sultanului, care ordonă să fie gratificaţi toţi cuvenit gradului. Căpitan Hristescu primi o mie de rubiele.

Pe cînd corabia română sta legată de ţărm, căpitanul nostru cu oamenii săi, după ce termină vizitele oficiale, se duse şi în bazarul de corăbierie, spre a tîrgui cele necesare „Mariței”.

Acolo ajutorul căpitanului Hristescu, îi zise că ar fi bine să cumpere şi o ancoră.

— Alege, zise căpitanul nostru cu mîndrie.

Şi ajutorul său alese o mică ancoră potrivită pentru corăbioara noastră.

— Dar de ce aşa mică? întrebă răstit cumplitul căpitan.

— Pentru că şi corabia este mică, răspunse acela cu umilinţă.

— Auzi vorbă! strigă căpitanul „Mariţei”.

Şi plimbîndu-se printre ancore, alese pe cea mai mare.

— P-aceasta o vreau, zise el, şi o voi plăti cu banii mei.

Două sute rubiele plăti el pentru acea uriaşă ancoră.

Cînd o transportară în port şi văzură nuca de care se va anina acea stîncă de fier, un hohot general se rădică din toate părţile.

Căpitan Hristescu însă nu se turbură de rîsul mul-ţimei şi zise cu mîndrie:

— Mă pricep eu mai bine decît voi!

Că s-a priceput, nu putem zice şi noi; dar că i-a ieşit bine aceasta, da.

A doua zi, „Mariţa”, vîntul fiindu-i priincios, ieşi din Bosfor. Încoace de Varna însă începu o cumplită furtună, care ar fi sfărîmat-o de stînci dacă n-ar fi avut acea uriaşă ancoră care a ţinut-o bine.

Ajungînd la gurile Dunărei, bătrînul grec nu se putu opri d-a mărturisi că dacă n-ar fi avut acea ancoră, ar fi pierit toţi, cu corabie, cu tot.

— Nu ţi-am zis că mă pricep eu? răspunse căpitan Hristescu.

Amintirea de frumoasa primire ce i s-a făcut la Constantinopol, adevărul că fără cele o mie de rubiele date de sultanul n-ar fi putut să cumpere acea ancoră, convingerea că fără acea ancoră ar fi pierit şi icoana grozavei furtuni care i se întipărise în minte, toate acestea făcură din căpitan Hristescu cea mai devotată raia a strălucitului padişah!

Pe aceştia îi întîlni din întîmplare în cale înamoratul Gimpa.

Ei cum îl zăriră, se apropiară cu aer misterios de dînsul.

— Aşa te vreau! îi zise Marin Naţionalul, strîn-gîndu-l de mînâ şi bătîndu-l pe umeri. De cînd ai jurat comitetului revoluţionar că vei lupta pînă la moarte pentru triumful libertăţei, nu te-am mai văzut, începusem a te bănui. Te căutam să te întîlnesc, pentru a-ţi zice numai aceste cuvinte ale lui Lamennais: „Ia seama, tinere, că este în cer o dumnezeire şi pe pămînt o patrie. Nu poţi trăda pe una, fără a fi pedepsit de cealaltă!“ Dar acum cînd te aflu umblînd în noapte, cum trebuie să umble conspiratorii, mi se răsipeşte toată bănuiala. Bravo. încă o dată: aşa te vreau.

Şi Naţionalul scutură de umeri pe junele nostru.

— Mai încet, zise căpitan Hristescu, uitîndu-se cu grijă împrejur. Poate să ne auză cineva. Ulucile şi pomii aceştia or fi avînd urechi.

— Căpitane, adăugă Marin, după ce se uită îngrijat împrejur şi văzu că nu se simte picior de om, eşti un fricos. Vezi un spion ascuns în fiecare frunză.

— Paza bună, trece primejdia! răspunse primul căpitan român de corabie.

— Dar de unde veneai, tinere? întrebă untdelem-nitul conspirator.

— De la Racoveanu, răspunse Gimpa cu nepăsare.

— De la Ra...! strigă Marin, retrăgîndu-se doi paşi şi uitîndu-se speriat.

— Eu vă las, adăugă Hristescu, care se speriase şi el. Mă duc să-mi văd o rudă. M-am săturat de comploturile voastre. Ce zici, Gimpa? Nu am face mult mai bine să mergem chiar acum la Sîntul Elefterie şi să punem pe preotul Constantin să ne citească pentru dezlegare de jurămînt?

— Hei, lăsaţi-mă în pace cu asemenea bănuieli, strigă junele, care înţelese îndată că amîndoi cumetrii se temeau de el. M-am dus la Racoveanu, pentru că îmi place să mă duc acolo.

— Înţeleg, urmă căpitanul „Mariţei”, care trecea de adorator al sexului frumos. Fluturii noaptea zboară spre lumină, şi apoi ce lumină mai vie decît aceea care străluceşte în ochii Smaraldei, căci una este frumuseţe în tot Bucureştiul, fiica marelui boier Racoveanu! Nici regina Savei, nici Cleopatra Egiptului, nu sînt mai suave decît ea!

Gimpa îşi muşcă buzele de mînie.

— Şi dacă nu este cu supărare, zise Marin cu ironie, de cînd fiul lui Gimpa din Vîlcea are harul d-a merge seara să joace pichet cu boierul care s-a luptat pentru domnie cu măria-sa?

15 — Racoveanu, zise junele cu tărie, este binefăcă-torul tatălui meu. L-a ajutat în nevoi şi l-a mîngîiat în dureri. Patriotismul trebuie oare să sugrume în sufletul nostru recunoştinţa datorită celor cari în zile negre au fost providenţa vetrelor noastre? Este oare cu neputinţă a împăca în sufletul nostru aceste două simţimînte? La aceste întrebări vă cer răspunsul, căci dacă nu este cu putinţă împăcarea între patriotism şi recunoştinţă, apoi cum a zis căpitan Hristescu, mai bine un preot să mă dezlege de jurămîntul meu. Nu voi servi, dar nici nu voi trăda vreunul din aceste două simţimînte.

O lungă tăcere urmă acestor cuvinte. Dacă ochii lor ar fi putut pătrunde în noapte, ar fi văzut că dintre tulpinele unor duzi, care-şi întindeau ramurile frun-zoase, cîţiva inşi îi pîndeau şi că într-o depărtare aştepta o caretă.

— La întrebarea ce ne faci, zise Marin Naţionalul, nu pot să-ţi răspund. Întrucît priveşte însă numai recunoştinţa ta către boierul Racoveanu, ştiu că este din toţi boierii cel mai luminat, cel mai ager, cel mai bun, şi, dacă n-ar fi casta care-l leagă de Bibescu-vodă, crede-mă, tinere, că de mult el ar fi cu noi şi noi cu el, căci nu avem altul mai capabil pentru a-l pune în fruntea noastră şi în tronul ţărei.

Aceste cuvinte merseră la inimă junelui nostru.

— În adevăr, adăugă primul român căpitan de corabie, nici că s-ar putea altul mai bun pentru domnie, mai cu seamă că tronul ar fi înconjurat de beizadele şi domniţe între cari una are nişte ochi... nişte ochi... cari aprind în inimi atîta foc încît toate tulumbele agiei nu pot să-l stingă.

— Sînt deprins a respecta vîrsta, zise Gimpa, su-grumîndu-şi mînia, cu condiţie însă ca şi ea să se respecte.

— Nu este timp de ceartă, interveni Naţionalul. Simţimîntul de care este mişcat junele nostru îl onorează.„Inima are şi ea morala ei!” a zis Bossuet. La întrebarea ce ne-ai făcut, numai Nicolae Bălcescu poate să te lumineze. Mergem chiar acum la dînsul. Vino cu noi. Dar, cum căpitan Costache Chiorul cînd vede doi inşi la un loc, bănuieşte, iar cînd vede trei, se face foc, este bine să mergem unul cîte unul.

Aşa şi făcură. Marin plecă înainte, la vreo treizeci de paşi venea Hristescu iar departe mult venea Gimpa.

În urma acestuia se auzi uruiala unei trăsuri. Cînd Naţionalul şi Hristescu trecuseră podul Dîmbovi-ţei, trăsura, care era o caretă, ajunse în dreptul lui Gimpa. Trei inşi năvăliră asupra lui pe la spate, îi apucară braţele, îi năbuşiră gura şi într-o clipă fu legat şi aruncat în caretă.

MISTERUL ŞI CARCERA

Să ne întoarcem c-o jumătate oră înapoi.

Abia ieşise Gimpa din curtea lui Racoveanu, cînd Baboi şi Sclipici întîlniră pe Olteniceanu, un ofiţer nalt şi frumos, însoţit de trei tişti d-ai agiei, iar mai departe stînd o caretă.

Baboi îi raportă.

Olteniceanu, cugetînd puţin, întrebă:

— Şi ziceţi că acesta vine mereu p-aci?

— Da, măria-ta! răspunse Sclipici, pleeîndu-se cu respect. Mai în toate zilele. Cînd nu vine ziua, vine seara. Dă ocol curţei, caută printre pomi să vază dacă nu este ascuns cineva, mai pîndeşte cîtva timp; apoi sau se urcă sus, unde stă mult de vorbă cu boierul, sau pleacă.

— Şi sînteţi siguri că el se duce şi pe la adunările revoluţionarilor?

— Da, măria-ta. Nu ne-am încredinţat numai pe cuvintele oamenilor noştri. L-am văzut mergînd şi fiind bine primit pe la Bălcescu, Eliade, Roset, Goleştii...

— Bine, zise frumosul ofiţer, şi voi credeţi că este unul din credincioşii lui Racoveanu, prin mijlocirea căruia se înţelege cu revoluţionarii?

— Măria-ta, aşa ne-a tăiat capul pe noi să bănuim, şi de aceea n-am întîrziat a da de ştire.

— Veţi fi răsplătiţi pentru credinţa şi vegherea voastră... Dar poate că acest tînăr vine p-aci, atras de ochii cei frumoşi ai vreuneia din fiicele...

— Ce vă trece prin gînd, măria-ta! exclamă Baboi cu uimire. Dar este un băiat sărac. Am cercetat despre dînsul. Este fiul unui arendaş de lingă Drăgăşani. Locuieşte la Crucea de Piatră în casa unei văduve, învaţă legile la dascălul Moşoiu. S-ar putea un asemenea lindine să rădice ochii la cer... asupra unei fete de...

— N-ar fi de mirare, căci mulţi nebuni sînt cari iubesc stelele; dat totuşi, deoarece am aflat azi că cea din urmă fată a lui Racoveanu se mărită cu George Boldur, îmi vine să cred ca voi că nu este nici un pui de amor la mijloc şi că acest tînăr nu este decît un mijlocitor între Racoveanu şi revoluţionari. Trebuie să-l cercetez însumi de scurt. Să-l luăm cu noi.

Şi apucînd pe aleiul unde mergea Gimpa, ordonă celor trei tişti răpirea junelui. Apoi se duse în livadie unde-l aştepta careta, se urcă într-însa, recomandînd vizitiului să meargă încet, dar în depărtare cît va putea vedea cu ochii pe cei trei tişti.

Am văzut cum şi în ce moment Gimpa a fost răpit, înăbuşit la gură, legat cot la cot, suit în caretă şi pus lîngă ofiţer. Doi tişti se suiră după el, iar al treilea se puse pe capră lîngă vizitiu. Rădicarea se făcu cu atîta răpeziciune încît Gimpa nu avu timpul nici să reziste, nici să strige. Cînd se dezmetici era legat cobză, cu căluşul în gură şi aruncat în trăsură.

— Ce voiţi cu mine? cercă el să întrebe, dar căluşul nu-l lăsă a scoate nici un cuvînt.

În faţa siluirei cu care nu putea lupta, el se re-semnă, şi un zîmbet despreţuitor, dacă era lumină, s-ar fi văzut pe buzele lui. Se înclină pe spate şi aşteptă.

Careta trecu pe lîngă Marin Naţionalul şi căpitan Hristescu, cari nici nu bănuiau ce se petrecuse în urma lui.

— Legaţi-i ochii, zise necunoscutul, şi la mine.

Unul din tişti, scoţînd o basma, îl legă la ochi.

Gimpa nu mai era decît un buştean, care cugeta însă. Peste cîteva minute careta începu a urui p-o stradă pavată cu piatră. înţelese că era în apropierea palatului domnesc, căci nainte de 1848 numai stradele din jurul palatului aveau această onoare; celelalte erau pavate cu grinzi.

Careta se opri şi el auzi un sunet ca cum un soldat ar fi prezentat arma.

Lăsîndu-l singur, ceilalţi se deteră jos. După cîteva şoapte, doi inşi îl ridicară din trăsură şi-l ajutară a merge cîţiva paşi, apoi a coborî vreo douăzeci trepte.

Cu cît cobora, cu atît simţea umezeala pătrunzîndu-l. Auzi un zgomot de chei, una învîrtindu-se în broască, apoi o uşă scîrţîind cu greutate în ţîţîncle ei. Fu îmbrîncit înăuntru. Îi dezlegară mînele şi ochii, îi luară căluşul din gură.

La lumina searbădă a unui felinar de ţiplă, Gimpa văzu un zid netencuit, licărind mucezeala pe el, şi apoi o adîncime întunecoasă în care nu puteau pătrunde. Lîngă zid era întinsă o rogojină rădicată la un cap peste o piatră în loc de perină, apoi un urcior cu apă şi o pîne neagră.

— Aici eşti ca la domnia-ta, coconaşule! îi zise un lipcan cu mutra de ţigan, legănînd un mănunchi de chei în mînă.

— Scotociţi-l, zise tot lipcanul către cei trei tişti.

Aceştia începură a-i scoate vestmintele. Gimpa se lăsa, înţelegînd că rezistenţa ar fi în deşert. Îi luară toate hîrtiile ce avea. Voind a-i lua şi un mic volum, odele lui Horaţiu în latineşte, Gimpa îl smulse din mîna lor, zicînd:

— Lăsaţi-mi această carte, vă rog, ca să-mi treacă de urît.

— Nu putem, coconaşule, răspunse lipcanul cu mutra de ţigan, căci am uitat să punem un policandru în acest salon, aşa că nu veţi vedea să citiţi.

Şi voi să-i ia cartea.

— Dacă este aşa, lasă-mă să iau ceva dintr-însa.

Şi junele scoase o hîrtiuţă îndoită în care era un fir de resedă.

Într-o zi Smaralda, culegînd un mănunchi de resedă din grădină, îi aruncase şi lui acel firicel, pe care-l păstra cum păstrează credincioşii lemnul sfînt. Era poema vieţei lui în acel firicel de resedă.

— Este un semn! zise lipcanul, răpindu-l.

Gimpa rădică amîndoi pumnii să-l lovească; dar fiind îmbrîncit cu putere, căzu jos. Lipcanul şi tiştii ieşiră cu felinarul. Uşa se închise gemînd, cheia se învîrti şi bietul june rămase singur în acel mormînt întunecos şi umed.

— Călăii! exclamă Gimpa, sculîndu-se de jos. Mi-au luat-o. Dar cum au ştiut ei că acel firicel de resedă era un talisman pentru sufletul meu? Ce mîngîietor ar fi fost să-l simţ lipit pe sînu-mi, în acest mormînt unde cine ştie cît voi sta!

Apoi aruncînd vederea împrejur, exclamă:

— Draceee... Ce întuneric! Dar poate că la ziuă va pătrunde o rază de lumină. Pînă atunci n-ar fi rău să-mi dau seamă de locul unde sînt aruncat.

Şi apropiindu-se de zid, se răzimă cu mîna; apoi merse tot înainte numărînd paşii, pînă se întoarse la rogojina de unde plecase. Numărase vreo două sute paisprezece paşi.

— Cum văd, îşi zise el, salonul meu are un spaţiu de vreo cincizeci şi trei de paşi pătraţi. Asemenea spaţiu nu poate fi decît sub o clădire foarte mare. La agie nu sînt... la vornicie nu sînt... la spătărie iar nu sînt, căci cam ştiu ce lărgime ar putea să aibă pivniţele lor. Unde-oi fi?

Şi rămase mult pe gînduri.

Umezeala începînd a-l pătrunde, se culcă, punînd capul pe căpătîiul de piatră şi trăgînd peste el o parte din rogojină. Apoi, ca cum ar fi fost în patul lui, adormi.

Să-l lăsăm dormind şi să urmăm pe necunoscutul ofiţer care, în timpul cînd coborau în pivniţă pe nefericitul june, el suia treptele palatului domnesc.

Cine era el? Unul din favoriţii domniei. Tînăr, înalt, frumos, de la întîia vedere impunea mulţimei. Un fizionomist însă, văzînd grija ce avea de exteriorul lui, de a-şi modula vocea, de a păstra în figură totdeauna un aer de bunătate, fără ca în ochii lui să scapere nimic din acele scîntei cari vorbesc inimei, ar fi înţeles îndată că sub acel exterior frumos şi manieri plăcute se ascundea egoismul, ipocrizia, trufia şi răutatea; şi nu s-ar fi înşelat! În adevăr, Iancu Olteniceanu era un monstru pentru toţi cei cari aveau prilejul să-l cunoască de aproape. Fiind unul din cei cari erau mîna dreaptă a lui George Bibescu, el dicta în toate serviciile publice. Miniştrii erau cu numele, el era totul. Pentru a-şi îndestula lăcomia de mărire, de avere, de plăceri, nu avea nici un scrupul. Linguşitor cu domnul, plăcut cu cei de seama lui, crud sau rece cu cei mici, nu avea decît un cult: interesul lui. Pentru acest interes, era în stare să sacrifice tot: pe amicii săi cei mai devotaţi, interesele cele mai mari ale ţării, chiar legămintele de familie. Era român cu numele, dar nu avea naţionalitate; era creştin prin botez, dar nu avea religie; era curtenitor cu femeile, dar nu putea iubi, căci nu avea inimă. Devotamentul, abne-garea, recunoştinţa, pentru dînsul erau cuvinte seci. O curtezană din acel timp zicea despre dînsul: „Mîncă carne de om, dar gura-i miroase a trandafir.”

Iacă omul care răpise pe Dimitrie Gimpa şi care acum suia scara palatului domnesc.

În capul scării un ofiţer veghea, şi salutînd cu respect pe Olteniceanu, îi zise:

— Măriile-lor vă aşteaptă.

— Bine, răspunse el cu trufie şi, deschizîndu-i-se uşa, intră cu faţa veselă şi zîmbetul pe buze.

Bibescu-vodă şi doamna şedeau p-o canapea, nain-tea unei mese încărcată cu rapoarte şi scrisori.

La lumina a două candelabre, domnul citea şi spunea din cînd în cînd observaţiile lui doamnei.

Amîndoi erau îngrijaţi.

Timpul amorului încetase pentru dînşii. Blăstemul doamnei Zoe din curtea Mitropoliei, în mijlocul poporului indignat, începuse a sparge urna mîniei divine în capul perechei adultere şi sperjure. Nu mai vedeau io în jurul lor decît un cerc de curteni lacomi, ipocriţi, tîrători, incapabili de a-i da un consiliu şi gata d-a-l părăsi la cel mai mic semn de pericul. Dincolo de acest cerc era poporul, a cărui mînie se rădica ca marea umflată de flux; iar sub tron, ziua şi noaptea, simţeau cum partidul naţional săpa mereu, pregătind liberarea poporului. Scrisori şi rapoarte, toate anunţau că marele eveniment se apropie cu paşi gigantici.

Doamna Maria, înclinîndu-şi capul în mînă, iar spatele de canapea, arunca printre genele lungi şi stu-foase o privire în care se amesteca grija, regretul şi dezgustul. Dacă Bibescn-vodă ar fiîntîlnit acea privire, care cădea asupra lui, ar fi înţeles că, pentru a cîştiga inima şi mîna acelei femeie, în deşert călcase în picioare legile ţărei, legămintele bisericei, datoriile morale, în deşert prădase poporul şi o înconjurase cu fastul şi splendorile orientale, în deşert investise un vestmînt ca al lui Mihai Viteazul după portretul din monastirea Cernica, căci el rămăsese tot neîncălzit de iubirea ei. Femeia cochetă, primise daruri, averi, străluciri şi se dase lui ca curteană, închizîndu-i însă inima. Poate că pe acel soţ desfrînat, care tremura lîngă ea de ameninţările viitorului, îl învăluia cu acelaşi dispreţ cu care învăluise pe întîiul ei bărbat, care călărise mîndru în fruntea cortegiului nunţei, cînd ea intră în capitala ţării cu Bibescu în caretă!

Dar ca femeie lacomă de străluciri şi răsfăţări, ea ţinea la coroana ce-i închinase George Bibescu. Împărtăşea grijile lui, nu ca soţie, dar ca femeie iubitoare de fast.

Dintre toţi favoriţii lor, acela care le insufla mai multă încredere era Iancu Olteniceanu.

Ştiindu-l legat prin interes de soarta lor, nu mai vedeau, nu mai auzeau, nu mai judecau decît prin-tr-însul.

De aceea cînd Olteniceanu intră în cabinetul unde se aflau, îl întîmpinară cu priviri întrebătoare; dar, văzîndu-l cu faţa veselă şi zîmbetul pe buze, încrederea licări în ochii lor.

— Ce ştire, Oltenicene? întrebă domnul, făcîndu-i semn să şază.

— Măria-ta, în urma probei ce am, nu cred că te vei mai îndoi de înţelegerea ce este între partidul naţional şi Racoveanu, răspunse Olteniceanu cu siguranţă.

— Şi acea probă o ai? întrebă doamna Maria, ai cărei ochi scăpărară de ură.

— O am.

— Vorbeşte, adăugă Bibescu, nu vreau decît să fiu convins şi voi lovi în oricine ar fi.

Olteniceanu urmă:

— După arătările agenţilor, am pîndit însumi astă-noapte în jurul locuinţei lui Racoveanu şi am prins pe tînărul prin mijlocirea căruia corespunde cu revoluţionarii. Am mai spus măriei-tale ce mi-au comunicat agenţii despre mişcările tînărului Gimpa.

— Da, mi-ai spus, zise Bibescu, bătînd cu degetele în masă, că acest tînăr vine uneori ziua, alteori noaptea, dă ocol curţei, pîndeşte printre arbori, apoi se duce la Racoveanu sau pleacă... Toate aceste dau bănuieli dar nu probează.

— Însă dacă voi spune măriei-tale că acest tînăr de la Racoveanu se duce pe la revoluţionari?

— Atunci bănuielile sunt serioase, dat tot nu probează!

— Şi apoi un tînăr, adăugă doamna zîmbind, poate ocoli şi pîndi casa unde locuieşte o fată frumoasă, fără ca politica să aibă vreun amestec.

— Tînărul meu, zise Olteniceanu, muşcîndu-şi buzele, nu este din aceia... Şi după cîteva mîngîieri părinteşti, urmă el cu un zîmbet feroce, va spune însuşi, cred, că nu este amorul care i-a călăuzit paşii la locuinţa lui Racoveanu.

— În fine, zise Bibescu, după ce se gîndi puţin, oricum ar fi, tot putem afla ceva de la dînsul... Vorbeai de ceva mîngîieri părinteşti...

— Tocmai pentru acestea l-am adus aci, legat la ochi şi l-am aruncat în beci.

— Bietul tînăr, dacă n-o fi ştiind nimic! exclamă doamna cu oarecare milă.

— Cred că siguranţa şi liniştea noastră fac mai mult decît vreo sută de beţe pe spinarea unui şcolar! zise Bibescu. Şi ideea ta este că, dacă am izbuti să aflăm ceva din cele ce urzesc revoluţionarii, să simulăm o izbucnire ca din partea lor... şi cînd acea izbucnire ar face pe toţi conjuraţii să se trădeze, ieşind în strade, agia şi armata să cază pe ei, să-i prindă sau să-i măcelărească!

— Da, măria-ta, adăugă Olteniceanu, după mine este singurul mijloc pentru a smulge răul din rădăcină şi a băga groaza în lume.

— Nu zic ba, dar asemenea jocuri sunt totdeauna periculoase. Nu poţi şti cum se schimbă vîntul şi unde duce focul... Dar deocamdată să vedem ce ne spune tînărul tău.

Tocmai în acel moment, un ofiţer anunţă lui Olteniceanu că chelarul beciului doreşte să-i vorbească.

Olteniceanu ieşi, peste un minut se întoarse cu lucrurile aflate la Gimpa. Erau cîţiva bani, cîteva pagini traduse din monografia lui Alfieri asupra Tiraniei, un briceag şi acel mic volum din Horaţiu cu firicelul de resedă.

— Acest manuscris, zise Bibescu, răsfoind tradu-cerea din Alfieri, probează că tînărul este din neamicii noştri.

— Şi această floare, adăugă doamna, care răsfoise prin Horaţiu şi aflase reseda, probează că tînărul este din cei cari ocolesc şi pîndesc casa unde locuieşte o femeie iubită.

— Dar curînd vom afla adevărul, zise Bibescu, şi, sculîndu-se, chemă un ofiţer cărui dete cîteva ordine.

— Ce cruzi sînt bărbaţii! exclamă doamna, care,înţelegînd ordinele date, îşi ascunse capul în mîni.

Apoi uitîndu-se drept la soţul ei, îi zise:

— Cel puţin făgăduieşte-mi că nu-l vei lăsa să moară sub lovituri.

— Sînt şi eu creştin, zise Bibescu-vodă, sărutîn-d-o cu iubire de mai multe ori, şi apoi ieşi, însoţit de Olteniceanu.

— Nu ştiu de ce, îşi zise doamna, rămîind singură şi uitîndu-se la firicelul de resedă, acest nefericit tînăr, singurul din cei căzuţi în ghearele lui Olteniceanu, mă face să am milă de soarta lui.

O grijă dureroasă coprinse tot sufletul tinerei doamne. Vederile-i rătăceau peste fastul care o înconjurau, dar reci şi dispreţuitoare.

— Ah! nu ştiam, exclamă ea, unindu-şi mînele, că tronul este înălţat pe spini, că sceptrul striveşte inima, că coroana arde fruntea. Ce silă am de această mărire, ce dezgust îmi insuflă aceşti curteni cari au minciuna pe buze şi trădarea în inimă! Ce soartă, să te ştii în tot momentul hulit d-o ţară întreagă şi să n-ai putere d-a sfărîma cuibul de unde plec acei şerpi cari se numesc naţionali, liberali, revoluţionari, cari înveninează poporul, sapă tronul şi ne amărăsc zilele! N-avem putere, căci cînd mugetul poporului se rădică, toţi aceşti boieri tremură, cochetează cu tulburătorii şi ne îndeamnă d-a nu lovi pe cei cari ne sapă mormîntul. Numai soţul meu şi acest devotat Olteniceanu îşi mai fac iluzii despre viitor. Eu însă, ca femeile care văd limpede, nu mai am nici una, şi aştept cu resemnare ziua cînd vom fi zdrobiţi de furia mulţimei sau siliţi a fugi... şi unde să fugim? Ah! blăstemele doamnei Zoe, acelei nebune, mereu răsună la auzul meu. Oriunde am fugi, umbra ei ne va urmări, glasul ei ne va turbura somnul.

În acel moment ţipătul sinistru al cucuvelei răsună în noapte deasupra palatului.

Doamna se sculă înfiorată, se uită cu groază împrejur apoi, acoperindu-şi faţa cu mînele, se puse pe plîns, zicînd printre oftări:

— Dar de ce mă lasă singură, cînd ştie că-mi este teamă şi de umbra mea?

Apoi voind a-şi face singură curaj, după o scurtă pauză îşi zise:

— Ce copila sînt! Cum îmi fac spaimă din nimic! Şi chiar cînd poporul s-ar răscula şi ar năvăli în palat, ce rău mi-ar face? Nu sînt atîta de frumoasă încît să se îmblînzească, văzîndu-mă? Nu mai departe decît deunăzi, plimbîndu-mă prin tîrgul Moşilor pe jos, am auzit p-o femeie zicînd: „A avut vodă pentru cine să lase pe doamna Zoiţa!”

Şi apropiindu-se de oglindă, doamna Maria se văzu mîndră şi frumoasă, dar cu fruntea încreţită.

— Cum aş voi să strivesc capul celor cari mi-au încreţit fruntea! exclamă ea cu o furie-necată; şi apropiindu-se de masa încărcată cu hîrtii urmă:

— Să vedem ce ne mai spun rapoartele despre uneltirile lor, rapoarte cari dezmint mîne ce spun azi, dar din cari nu înţelegem decît că vijălia se apropie.

Şi frumoasa domană, luînd unul din rapoarte, citi:

„În casa lui Cîmpineanu..., Nicolae Bălcescu a zis că m.-sa a întrecut prin jafuri şi împilări pe toţi domnii fanarioţi; că atît de mult îi lipseşte ruşinea de lume, încît a mers a propune să se schimbe legea asupra zestrei ca să poată prăda pe nenorocita doamnă Zoiţa de averea ei.

Cîmpineanu a zis: — Din fericire pentru moralitatea publică, vodă Bibescu a primit o bună palmă, căci marea majoritate a Adunării a respins cu scîrbă propunerea. Toţi pare că avem naintea ochilor două femei: una, soţia tristă, nebună şi alta, ţiitoarea trufaşă, cutezătoare şi încărcată de onori...”

— Ah! strigă doamna cu ochii scînteind de mînie şi bătînd cu pumnul în masă, cum aş înfige o mie de ace în limba care mă huleşte atîta!

— Dar, urmă ea, după oarecare gîndire, este o lipsă de respect sau delicateţă din partea lui Bibescu, d-a lăsa ca asemenea ocări scrise să-mi cază în mînă... Este adevărat însă că eu am venit în cabinetul lui... Dar ce să fac? Mi-e atît de mult frică să stau singură! Şi apoi el nu voieşte să se lungească la vorbă cu mine bărbaţii sau femeile; tot se teme că-mi vor comunica din cele ce se spun despre mine... Dar ce-mi pasă! Să vedem ce mai este?

Şi trecu la un alt raport:

„Casa lui Eliade: Arhitectul Melic a spus că este uimit de neruşinarea m.-sale stăpînitorului, care voieşte ca din clădirea Teatrului să-şi facă un alt palat la Băneasa.

— Fiind însărcinat cu facerea teatrului, a zis Melic, am refuzat să dau înscris că am primit o sută mii de cărămizi, iar nu douăzeci şi cinci mii de cărămizi cît primisem. M-a chemat şi mi-a zis: — Ce dracul, trebuie să urli cu lupii!

— Nu ştiu să urlu, am răspuns.

— Atunci du-te şi lasă pe alţii cari ştiu să urle mi-a zis vodă. Neavînd ce face, m-am retras şi a însărcinat pe altul cu lucrarea.

Un şcolar dintre cei cari se aflau faţă, Dimitrie Gimpa, a zis:

— Mă voi duce la Băneasa unde să lipesc pe ziduri versuri în cari să spun tîlhăriile ce se fac pentru gustul Pompadurei din valea Dîmboviţei”.

— A! strigă doamna, scrîşnind dinţii şi sculîndu-se ca o leoaică, şi acel şcolar este aci în beci. Iadul l-a dat în mînele mele. Nu se poate plăcere mai mare decît să-l văd dîndu-şi sufletul sub lovituri.

Şi trecînd iute în apartamentul ei, îşi înveli capul şi faţa cu o dantelă neagră, prin care i se vedea ochii scăpărînd de furie, se înfăşură într-un şal, şi în acea oră tîrzie a nopţei, pe cînd cîte o lampă fumega ici şi colo, iar sentinelele dormitau rezimate în puşti prin coridoare, doamna păşi ca o fantasmă sinistră, dînd lozinca celor cari voiau s-o oprească.

Ajunse în uşa beciului unde păzea o sentinelă, o deschise, se opri puţin, apoi ca cum şi-ar fi aţîţat din nou mînia, coborî răpede treptele cari duceau în acel mormînt.

MÎNGÎIERI PĂRINTEŞTI

Să ne întoarcem cîteva momente mai înapoi.

Vodă Bibescu şi credinciosul său Olteniceanu, ieşind din cabinetul unde lăsase pe doamna, trecură într-o cameră de unde ieşiră cu cite o mască în mînă şi înfăşuraţi în mantale lungi şi largi, cari le ascundeau vestmintele.

Trecînd printre sentinelele cari prezentau armele, coborîră în curte. Mascîndu-şi feţele, se îndreptară spre uşa din afară a beciului cel mare, o uşă cu zăbrele de fier, unde era o sentinelă.

Dînd lozinca sentinelei, împinseră uşa şi începură a coborî scara. în capul de jos al scărei era o altă uşă.

Acolo aştepta temnicerul, acel lipcan cu mutra ţigănească. Ţinea într-o mînă un felinar, cu care lumina scara, iar într-altă mînă mănunchiul de chei. La spatele lui erau înşiraţi alţi patru lipcani, din cari unul avea sub braţ un mare mănunchi de nuiele lungi, iar ceilalţi cu cîte un felinar şi osebite unelte de tortură, toate datorită minţei născocitoare a lui căpitan Costache Chiorul, zbirul acelei domnii.

Cînd Bibescu şi Olteniceanu ajunseră la cele din urmă trepte, temnicerul întoarse cheia în broască, trase zăvorul şi împinse uşa care izbi gemînd păretele.

Lumina acelor felinare nu putu sparge întunericul din acea uriaşă subterană; totuşi lumină o parte dintr-însa şi păreţii albi de mucezeală.

Gimpa, la zgomotul uşei izbind păretele şi la lumina felinarelor, se deşteptă din somnul cel greu care îl coprinsese, împinse rogojina şi se sculă în picioare. Apoi se uită lung cînd la cele două feţe mascate, cînd la cei cinci călăi. Nimic în faţa lui nu trăda teamă. Nu puteai citi decît o sumbră resemnare. Un zîmbet des-preţuitor flutura din cînd în cînd pe buzele lui, cînd vedea nuielele şi uneltele de tortură, pe cari faima le făcuse de mult cunoscute lumei.

Bibescu se uită curios şi lung la acea fiinţă costelivă, care, cu braţele încrucişate pe piept, cu aerul şi privirea părea că-l bravează.

O lungă tăcere urmă, în care nu se auzeau decît feştilele plesnind în felinare şi picăturile de umezeală căzînd din boltă şi păreţi.

Atitudinea acelui omuleţ liniştit şi resemnat impunea puternicului hospodar, care-şi frămînta mintea cum să înceapă convorbirea cu mai multă dibăcie.

Cînd văzu că şi cei din jurul lui se simţeau turburaţi, apucă cea dinţii cale ce i se înfăţişă, zicînd:

— Racoveanu, care este unul din cei mai mari şi mai iubiţi boieri ai domniei, s-a plîns agiei că acum cîteva zile i s-a furat o cutie în care erau giuvaerele familiei. A declarat agiei că te bănuieşte!...

Gimpa răspunse cu un zîmbet atîta de ironic, încît Bibescu se turbură.

— Văzîndu-te, urmă el, am înţeles îndată că, chiar dacă ai fi furat acele giuvaerii, a fost un simţimînt înalt care te-a împins la aceasta. Precum ştim şi noi, aceştia de la agie, revoluţionarii se plîng că nu au bani şi-i caută prin toate mijloacele. Ca tînăr care idolatrezi pe acei oameni, se poate să fi luat giuvaeriile şi să le fi dat lor, pentru ajungerea scopului patriotic ce urmăresc.

Junele pufni într-un rîs cu hohot.

— De ce rîzi? strigă răstit Olteniceanu.

— De ce rîd?... Căci dacă ar fi fost să fur ceva din casa boierului Racoveanu, n-aş fi furat acele giuvaerii, ci altul mult mai preţios, mult mai dorit...

— O fată cu ochii negri şi scînteietori? îi zise vodă Bibescu.

— Măria-sa este vrăjitor? —întrebă junele, ţintind asupra lui Bibescu o privire scrutătoare.

Acesta, auzind intitularea cu care i se adresa junele, nu-şi putu înfrîna o mişcare:

— De ce-mi zici măria-sa cînd nu sînt decît un agent al poliţiei secrete?

— Să nu mai jucăm această greţoasă comedie, răspunse junele cu dezgust. Eşti măria-sa George Bibescu, căci numai măria-sa ar avea interesul d-a-şi ascunde roşeaţa frunţei cînd joacă un rol atît de nedemn. Cît pentru domnul de alături, care asemenea este mascat, se ascunde decît ca să nu trădeze pe fatalul consilier al domniei. Faţa lui este o mască. Mă mir de ce a mai pus şi pe aceasta!

— Insolentule, strigă Olteniceanu, te voi pedepsi chiar cu mîna mea.

Şi smulgînd din mina unui călău un gîrbaci ale cărui sfîrcuri aveau în vîrf alice şi cîrlige, voi să lovească pe semeţul tînăr, Bibescu îl opri zicîndu-i:

— Înfrînează-te.

— Ca să nu mai lungiţi vorba şi să pierdeţi timpul, să vă spun eu pentru ce m-aţi adus aci, zise Gimpa. Nu pentru un hoţ murdar s-ar fi deschis beciul palatului domnesc. Măria-sa crede că ştiu hotărîrile comitetului revoluţionar şi prin durere voieşte să-mi smulgă tră-darea. Măria-ta, pentru că voiesc a-ţi cruţa încă o infamie, ascultă: Nu ştiu nimic decît că eşti despreţuit şi urît de tot ce este curat în această ţară şi că nu dorim alt decît ca ţara să scape de un asemenea domn. Cum şi cînd, nu ştiu.

— Vom vedea dacă ştii numai atît, zise Olteniceanu, întorcîndu-se şi şoptind călăilor.

Aceştia se apropiară de nenorocitul june, care, galben, dar fără să tremure, le zise:

— Nu este trebuinţă să puneţi mîna pe mine. Spune-ţi ce am să fac şi voi face.

— Să rămîi gol pînă la brîu, răspunse temnicerul cu mutra ţigănească.

— Îndată, şi cu cel mai mare sînge rece şi iuţeală, Gimpa îşi aruncă vestmintele şi cămaşa, arătînd la lumina felinarelor un corp care ar fi smuls admiraţia unui statuar. Gimpa putea zice ca eroul lui Alfred de Musset: „Natura m-a făcut mic, doar ca să mă facă gingaş!” Toate erau perfecte într-însul.

Unul din călăi trînti jos vraful de nuiele. Luînd cîteva în mîna stîngă şi una în cea dreaptă, începu a-şi exercita braţul, simulînd lovirea în aer.

— Măria-ta, zise junele cu un zîmbet trist, te rog să ierţi slăbiciunea fizică. Corpul are să geamă, are să se zvîrcolească. Sub lovituri îţi va părea că cer iertare. Să fii sigur însă că sufletul meu nu este complice şi că într-însul nu pluteşte decît o credinţă, aceea că eşti mai mizerabil decît cei cari pradă şi omoară la drumul mare.

Înainte d-a zice aceste cuvinte, doamna Maria apă-ruse în pragul uşii şi asculta.

Doamna Maria învălui dintr-o privire acea grupă sinistră şi, ţinînd ochii asupra junelui, îşi zise:

— Indignarea contra acestui rătăcit de patima poli-ticei, îmi va da oare puterea d-a asista la chinul lui?

Şi simţind că picioarele nu o ţin, se rezimă de stîl-pul uşei.

— Loveşte cu mai multe nuiele deodată, zise Ol-teniceanu lipcanului.

— Te temi că numai cu una durerea nu va fi destul de vie! strigă Gimpa cu amărăciune, şi aruncînd ochii către vodă Bibescu urmă: — Ce nenorocită este ţara al cărei domnitor se înconjoară de asemenea monştri! Şi cînd mă gîndesc că de cîţiva ani această hiară, cu figură de om şi cu vorba dulce, mă stimula cînd veneam naintea măriei-tale să iau răsplata zelului meu la studiu! Cum aş fi rîs cu hohot de acela care mi-ar fi spus că într-acest om cu exteriorul plăcut se ascunde tot ce poate fi mai hidos şi mai sălbatic!

— Începe, strigă Olteniceanu, galben de mînie.

Şi călăul începu.

La fiecare lovitură o dungă se umfla pe spinarea bietului june. Nu se auzea decît şuierarea nuielelor şi sunetul surd al izbirei în carne. După cîteva izbiri, dungile umflate se neteziră, spinarea se învineţi şi sîngele începu a roura.

Gimpa-şi astupase gura cu minele, ca să-şi înece gemetele. Durerea îi smulse lacrimi cari începură a curge şiroaie, dar nici un strigăt nu ieşi din gura lui.

Vodă Bibescu se plimba în sus şi în jos, nemai-voind să vadă; numai Olteniceanu contempla c-o voluptate sălbatică.

Cînd călăul îşi simţi braţul ostenit şi se opri ca să mai răsufle, junele martir murmură cu vocea stinsă:

— Să mor fără s-o mai văd!

— Ce zice? întrebă Olteniceanu pe lipcani.

— N-am înţeles, măria-ta, răspunse temnicerul.

— Ce ai zis? întrebă Olteniceanu pe Gimpa, apro-piindu-se de el.

— Mizerabile! răspunse acesta, strîngînd pumnii de durere.

— Cel cu gîrbaciul să lovească!

Şi zece lovituri ale acelui gîrbaci, care avea în sfîrcuri alice şi cîrlige, îi făcură spinarea carne vie din care ţîşnea sîngele.

— Oh! se auzi din gura junelui, şi învîrtindu-se îndoit spre spate, căzu ca un buştean la pămînt. Pă-mîntul răsună de căderea lui, dar răsunară şi bolţile de ţipătul doamnei Maria, care căzu leşinată pe pragul uşii.

Bibescu-vodă alergă spăimîntat şi o rădică în braţe.

— Doamna aci! exclamă Oltemceanu, care se apropiase, pe cînd Bibescu dezvelea faţa soţiei sale.

— Ajută-mi s-o scot d-aci! răspunse acesta.

Şi cu cea mai mare iuţeală urcară scara, ducînd în braţe pe nefericita doamnă care nu mai da nici un semn de viaţă.

Peste cîteva momente o întindeau în patul ei şi se sileau s-o deştepte.

După multe îngrijiri, doamna Maria începu a mişca pleoapele, a ofta greu; deschizînd ochii mari, văzu pe Olteniceanu şi strigă cu groază:

— Ucigaş!... Fugi!... Fugi!... Fugi!...

— Fugi, îţi zice! îngînă rugător Bibescu-vodă, îngenunchind la pat şi sărutînd mîna soţiei sale...

Olteniceanu se retrase umilit, dar rînjind. Doamna îl urmă cu ochii îngroziţi, pînă îl văzu ieşind; apoi înclinînd capul pe umărul soţului ei, o năpădi plînsul.

Lacrimile nefericitei părechi se amestecară.

Plînsul întremînd-o puţin, doamna zise cu jale:

— George, mizerabilul acesta te-a pierdut... Nu ne mai rămîne decît să fugim. Ţara nu poate suferi în tronul ei un călău... Să fugim departe, departe, ca lumea să ne uite, să ne ierte... Uitaţi, iertaţi, vom fi fericiţi, căci te iubesc.

Apoi rădicîndu-se pe pat, coprinsă d-o nouă groază, strigă:

— Dar unde s-a dus el?... George, aleargă îndată să nu mai atingă p-acel tînăr. Acum să-l scoaţă afară, acum să-l ducă la părinţii lui, acum să cheme doctor.

Vreau să-l învieze, să-l însănătoşească... auzi tu?... Şi dacă nu faci ce vreau, ies. în strade şi strig că eşti... Şi atîrnîndu-se cu braţele de gîtul lui, urmă plîn-gînd:

— Aleargă îndată, un fir de păr să nu se mai deţine din capul acelui nenorocit. Du-te, du-te!

Şi sculîndu-se din pat, doamna Maria împinse pe soţul ei, care plecă făgăduindu-i că va face cum zice ea.

Ieşi şi alergă îndată la teatrul acelei crime, tremu-rînd d-a nu afla decît un cadaver.

Văzu pe Olteniceanu şi călăii aplecaţi asupra junelui, la lumina felinarelor, privindu-i faţa şi pieptul care zvîcnea.

— N-a murit? întrebă cu groază vodă Bibescu.

— Nu, măria-ta, răspunse unul din călăi, dar poate să se ducă.

— Vreau să trăiască, auziţi voi! strigă Bibescu, bătînd din picior şi frîngîndu-şi mînele, se uită lung şi dureros la faţa junelui, faţă de mort.

— Dacă este aşa, măria-ta, să-l scoatem de aci. Altminterea nu va deschide ochii decît ca să-şi dea sufletul.

— Cincizeci de galbeni fiecăruia, strigă domnul, dacă acest tînăr scapă cu viaţă.

Apoi întorcîndu-se către Olteniceanu, urmă:

— Să-l scoată de aci, să-l ducă în ascuns undeva, să-l îngrijească bine şi ia măsuri ca ceea ce am făcut să nu se afle.

— Nu ar fi mai bine mort decît viu? zise Olteniceanu.

— Taci, pentru Dumnezeu! strigă Bibescu cu spaimă. Răspund de viaţa acestui june naintea doamnei. De zilele lui atîmă amorul, fericirea mea. Ai înţeles? Ordon!

Olteniceanu se înclină cu respect şi supunere, dar fără să-şi poată opri un zîmbet rău.

Peste cîteva minute, călăii, în vestminte de pescari, scoteau pe nenorocitul june din acel beci, îl duceau pe braţe prin grădină la margina Dîmboviţei; acolo îl puneau cu dînşii într-o luntre şi apucau în josul apei spre Radu-Vodă.

Noaptea era întunecoasă şi picături de ploaie începură a cădea.

Dîmboviţa se turburase. Pe atunci toată apa ei curgea prin capitală, aşa că mai la fiecare casă pe maluri era cîte o luntre pentru felurite trebuinţe. Luntrile pluteau în sus şi în jos. Acest folos însă capitala îl plătea cu dese şi mari nenorociri: Dîmboviţa îneca partea cea mai importantă a Bucureştilor.

Domnitorul Ştirbei împlini cîţiva ani în urmă ceea ce proiectase ministrul Ştirbei: facerea şanţurilor cari scăpară capitala de potoape.

Noaptea fiind înaintată, luntrea ajunse în dreptul bisericuţei Bucur şi se opri lîngă mal.

— Mai mişcă? întrebă unul din acei lipcani, aple-cîndu-se şi punînd mîna la inima lui Gimpa. Hîrra! strigă el nemulţumit de ceea ce simţea. Mi se pare că dă ortul popei.

— Se duc dracului cei cincizeci galbeni! răspunse un altul. Dar să-l dăm iute jos. Poate moş Ignat, făcătorul de minuni, l-o învia.

Şi îndată rădicîndu-l pe braţe cu multă îngrijire, îngrijire izvorîtă nu din milă, ci din făgăduiala celor cincizeci galbeni pentru fiecare, trecură pe mal; apoi printre sălcii apucară o potecuţă care-i duse la o căscioară ascunsă între pomi.

— Moş Ignat! strigă unul dintre ei, bătînd la uşă. Scoală c-am prins ceva cu plasa.

— Plasa voastră! se auzi mormăind năuntru. Ce o mai fi!

Uşa se deschise şi lipcanii intrară cu sarcina lor. Ştiind seama casei, aşezară pe tînăr în pat. În timpul acesta numitul moş Ignat răscolea cenuşa, scotea un tăciune, sufla într-însul pînă flăcăra şi aprindea o văpă-iţă; apoi cu ea în mînă moş Ignat, un bătrîn ca de vreo şaptezeci ani, cu părul alb ca zăpada, cu faţa blîndă, se apropie de corpul care sta nemişcat în pat.

Văzîndu-i faţa, văzîndu-i sîngele, bătrînul se retrase, strigînd cu indignare:

— Ce!... şi copiii sînt daţi acum pe mîna voastră, tîlharilor? Ce a putut face copilul acesta? O fi lovit cu zmeul butca domnească!... S-o fi supărat doamna şi l-a dat pe mîna voastră! O mînie a lui Dumnezeu, cum de nu-i trăsneşti!

— Lasă blăstemele, moş Ignat, zise chelarul beciului, şi caută să-l scapi... căci ca să-l scapi îl aducem aci, ştiindu-te mai meşter decît toţi vracii din lume... Dacă o scăpa, ai de la fiecare dintre noi cîte un galben.

— Să-l scap! răspunse bătrînul, clătind capul. Mai bine un preot să vă scape sufletul.

Şi începu a scoate de pe corpul junelui vestmintele pătrunse de sînge. Cînd îi văzu spinarea sfîşiată ca cum cincizeci de şoimi s-ar fi jucat cu ghearele în carnea lui, se ridică şi luînd un ciomag, strigă către lipcani:

— Acum să pieriţi din ochii mei că vă zdrobesc capul.

— Iacă pierim, zise chelarul, dar scapă-l, şi gura-ţi fie mută ca mormîntul căci limbuţia o plăteşte capul.

Cînd lipcanii ieşiră, bătrînul închise uşa după ei.

CĂUTAREA BĂNUITULUI

Am lăsat pe Marin Naţionalul şi căpitan Hristescu mergînd unul după altul, dar depărtaţi cît puteau vedea cu ochii în noapte. Amîndoi credeau că junele Gimpa îi urmează, căci cum am spus, răpirea acestuia se făcuse iute şi fără cel mai mic zgomot.

Ajungînd în dreptul bisericii Gorgani, Marin se opri în uşa unei cofetării şi aşteptă pe Hristescu; apoi amîndoi aşteptară pe Gimpa. Aşteptarea lor fu lungă şi deşartă. Pierzînd răbdarea, Marin luă de braţ pe întîiul român căpitan de corabie şi trecu podul spre Mihai-Vodă.

Cînd nu văzu pe nimeni în jurul lor:

— Ce crezi de această dosire? întrebă Naţionalul pe căpitanul.

— Nu-mi miroase bine, răspunse acesta cu un zîm-bet ironic.

— Nici mie. încep iar a bănui pe acest tînăr. în cine să te mai încrezi?... Şi apoi, nu ştiu cum s-a pur-tat, dar el cîştigase încrederea tutulor din comitet, aşa că ştie poate mai mult decît noi. Trebuie să dăm de ştire.

— Nu, zise Hristescu, care nu bănuia aşa de răpede, să aflăm mai întîi de ce nu s-a ţinut de noi şi unde s-a dus. Ştiu că cei din comitet nu cam iau în serios şi chiar cam bănuiesc pe cei ce aruncă bănuiala asupra altora.

— Ai dreptate. Dar unde să-l aflăm?

Şi după ce se gîndi puţin, urmă:

— O idee! Dacă el ne vinde, trebuie să fie cunoscut la agie. Să mergem a întreba pe aprozi, dacă l-a văzut p-acolo.

— Eşti încăpăţînat în bănuielile tale. Eu tot nu-mi vine să cred că acest tînăr ar putea să ne trădeze. Ceea ce înţeleg, este că nu i-a plăcut să meargă acum cu noi, şi ceea ce bănuiesc, este că o fi pîndind chiar acum în jurul vreunei case iubite... Umblă totdeauna cu capul în cer, iar cu picioarele se izbeşte de pietre şi dă prin noroi; deci, trebuie să fie înamorat, şi, ca înamorat, ce-i mai pasă lui de ţară? El nu vrea decît să-şi dogorească sufletul în ochii iubitei sale. Tu zici să-l căutăm la agie, eu zic să-l căutăm în jurul casei lui Racoveanu. N-a văzut nimeni pe Smaralda Racoveanu fără a fi săgetat de ochii ci, cari, dacă n-ar fi stele în cer, sînt ei pe pămînt.

— Eşti cu capul plin de romanţe, îi curmă Marin Naţionalul. Îl vom căuta şi p-acolo. Deocamdată fiind aproape de agie, să întrebăm.

— Bine, du-te singur, eu te aştept aci. Nu-mi place mirosul de agie, mă face să strănut.

— Aşteaptă dar, şi Marin plecă cu paşi grăbiţi.

Intră în curtea agiei şi dueîndu-se la cancelarii, întrebă din odăiaş în odăias dacă a văzut pe un băiet Gimpa.

— Nu l-a adus aci, îi răspunse unul în cele din urmă.

— Dar unde l-a dus? întrebă Naţionalul nedomirit.

— Nu ştiu, răspunse odăiaşul; apoi ţintindu-l bine, urmă: Dar de unde eşti?

— De la coconul Vilara.

— Aş! De la coconul Vilara să trămiţă a întreba pe odăiaşi, ce se potriveşte! Aşteaptă puţin.

Şi adresîndu-se ironic către un alt odăiaş:

— Nicolae, ţine de vorbă domnului pînă-i aduc răspunsul! şi intră în o cancelarie.

Nicolae se apropie de Marin Naţionalul, care începu a tremura. înţelese că din acel moment era arestat, începu a-şi frămînta capul cum să scape.

— Ai tutun, domnule? îl întrebă Nicolae, odăiaşul.

— Îmi pare rău că nu am, răspunse Marin, regre-tînd amar că-i lipsea acest mijloc d-a cîştiga harul prea puternicului odăiaş.

— Nu tragi tutun... Se vede că vrei să te popeşti?

— Aşa! exclamă Marin al cărui cap lucra mereu. Dar dacă eşti bun să trimiţi pe cineva să cumpere!

— Cum nu! răspunse Nicolae, luînd sfanţul ce-i întindea. Mai cu seamă că ai să aştepţi muit timp răspunsul aci.

— Nicolae, cheamă un dorobanţ! zise un cancela-rist, scoţînd capul pe uşă şi dispărînd iute.

— Acum, cocoane, răspunse odăiaşul, şi întorcîn-du-se către Marin Naţionalul, adăugă:

— Aşteaptă că aduc şi tutun. Dacă tragi cu ciubucul, am unul în vizuina mea.

Şi plecă iute.

Dar abia odăiaşul făcuse cîţiva paşi şi Marin Naţionalul începu a rade zidul cu inima tremurînd. Ieşind în curte, se puse pe fugă spre ieşire.

— Stai! strigă sentinela, văzîndu-l trecînd ca o săgeată.

Dar Marin nici gînd n-avea să stea. Picioarele-i sfîrîiau.

— Ocheşte şi trage, zise caporalul.

— Dar nu-l mai văd, zise sentinela ochind şi tră-gînd.

Un răcnet se auzi în capul stradei, apoi nimic.

Glontele trecu prin braţul stîng al lui Marin Naţionalul care, zguduit, dete un răcnet; apoi, apăsîndu-şi cu mîna dreaptă rana din care gîlgîia sîngele, îşi urmă fuga.

Bietul tînăr nu era din cei curajoşi, din cei cari aşteaptă fără tremur moartea. Din moment în moment se aştepta ca un nou glonte să-l izbească în spate, să-i pătrundă inima şi... adio, lume!

De aceea, în groaza lui, fugind, se ruga la toţi sînţii şi sîntele calendarului.

Pe cînd picioarele îi sfîrîiau, pe cînd sîngele îi curgea din rană printre degetele mînii drepte, buzele îi murmurau numele sînţilor şi sîntelor din luna iunie precum:

„Sînte Nicefore, mucenicule Iustine, muceniţo Api-lino, sînte ludo, muceniţo Agripino, scăpaţi-mă de urgia în care am căzut! Doamne... Doamne Isuse Hristoase, muceniţo Fevronio, cuviosule Samsoane, sînţilor cardaşi Petre şi Pavel, veniţi-mi în ajutor!“

Dar cu toată invocarea sînţilor din luna iunie, la începutul căreia se desfăşurau aceste evenimente, bietul Marin n-avu să mulţumească decît sîntelor lui picioare, cari, mai agere decît ale ogarului, îl scăpară din goana cîtorva soldaţi trămişi după el.

Fără să-şi fi propus o ţintă în fuga lui, fără să-şi dea seama de unde-l duc picioarele, deodată se trezi des-chizînd o portiţă şi trîntind-o după el, intrînd într-o casă şi trîntind iar uşa după el, năvălind într-un salon, unde erau mai mulţi inşi adunaţi, căzînd într-un scaun şi strigînd

— Fugiţi că suntem vînduţi!

Picioarele, din deprindere sau din întîmplare, îl dusese chiar la Nicolae Bălcescu, unde în acel moment erau adunaţi dintre luptătorii mişcărei naţionale.

Toţi se grăbiră a-i da ajutorul cuvenit, legîndu-i rana, care nu era periculoasă.

Cînd fu în stare să vorbescă, Bălcescu îl întrebă:

— Spune acum cine te-a rănit?... Cine ne-a vîndut?

Şi Naţionalul spuse tot ce ştim.

Cei din jurul lui rămaseră mult pe gînduri.

Nicolae Bălcescu curmă tăcerea, zicînd:

— Din cele ce ne-a spus Marin, nu înţeleg că tî-nărul Gimpa a putut să ne vînză; înţeleg însă că fiind ştiut în legături cu noi şi cu Racoveanu şi cum Bibescu se teme din amîndouă părţile, l-au rădicat.

— Şi, adăugă Bălcescu, odăiaşul la întrebarea lui Marin a răspuns că nu l-a adus acolo. Apoi un vînzător nu se aduce, ci se duce.

— Oricum, zise Eliade, trebuie să ne convingem din acestea şi din cele ce v-am spus că suntem urmăriţi de aproape, şi că, dacă nu vom grăbi, dintr-un moment într-altul putem fi zdrobiţi şi mişcarea năbuşită în sînul ei.

Toţi conveniră că nu mai este timp de amînare şi că prudenţa reclamă de la fiecare să se ascundă pînă cînd va bate ora d-a se afla la postul lor.

— Eu, zise Eliade, chiar mîne dimineaţă plec la Islaz, ocolind prin Tîrgovişte.

Dar acestea fiind inelele istoriei, le lăsăm şi ne întoarcem la principalii eroi ai romanului nostru.

Căpitan Hristescu, sau cum se numea el: întîiul român căpitan de corabie, se apropiase de agie şi aştepta întoarcerea lui Marin Naţionalul. De la lumina unui felinar văzu pe acesta fugind ca un iepuie, auzi pocnetul puştei, văzu pe soldaţi alergînd în urma lui, şi fără să-şi dea seama, se puse şi el cu soldaţii în goana amicului său.

Acesta, ajutat de agerimea picioarelor, de întunericul nopţei şi de cotirea stradelor, pieri ca o nălucă din ochii lor şi fură siliţi a se întoarce.

Unul din soldaţii, cari văzuse pe Hristescu gonind cu dînşii, se apropie de dînsul şi-i zise:

— Nu-l puturăm prinde, domnule...

— Căpitan Hristescu, adăugă iute marinarul nostru, ca să curme familiaritatea soldatului şi să-i impună.

— Să trăiţi, domnule căpitan! strigă soldatul, sa-lutînd milităreşte gradul. Nu-l puturăm prinde!

— Dar de ce voiaţi să-l prindeţi?

— Zău, nu ştim. „Puneţi mîna pe el!” ne-a zis căprarul, după ce a descărcat puşca şi ne puserăm în goană. Dar cum să-l prinzi, cînd felinarele acestea nu licăresc nici la douăzeci paşi?

Şi apropiindu-se de postul agiei, căprarul şi cei doi odăiaşi le ieşiră nainte.

— Îl aduceţi? strigă căprarul.

— Nu, căprar, că i-am pierdut urma, răspunse un soldat. Iacă l-a gonit cu noi şi domnul căpitan... Dar cum să prinzi năluca?

— Să trăiţi, domnule căpitan! urlă căprarul cu o voce de tunet...

— Trăiţi, trăiţi, răspunse căpitanul nostru cu în-gîmfare. Dar cine era acela pe care-l gonirăm?

— Să vezi, domnule căpitan, zise odăiaşul, care însărcinase pe Nicolae a ţine de urît fugarului nostru, astă-seară s-au dus trei tişti să ridice p-un şcolar, care tot colindă prin valea Cotrocenilor. Nu trecuse două ore după plecarea lor, şi iacă vine un domn, care mă întrebă dacă am văzut pe domnul Gimpa. Am înţeles îndată că era în legătură cu acel Gimpa, că prin urmare trebuia să punem mîna şi pe dînsul; clar pînă să dau de ştire mai-marilor mei, s-a făcut nevăzut.

— Păcat că n-am putut pune mîna pe dînsul, zise căpitanul Hristescu, simulînd nepăsarea. Trebuie să fie şi el părtaş cu acel Gimpa!... Dar ce a făcut acela?

— Este din cei cu revoluţia!

— A! şi unde este acum?

— Apoi p-aceia nu-i aduce aici, ci într-altă parte, căci alte persoane le ia tacrirul....

— Aşadar nu ştiţi bine dacă l-a prins?

— Tot aşa desigur sînt că l-a prins, cum te văd. De două zile tistul Iordaclie îi ţine urma, şi cînd tistul Iordache dă în urma cuiva, apoi acela mai drăcos decît dracul să fie şi tot nu-i scapă.

Căpitanul de marină înţelese că nu putea să afle mai mult, şi dorindu-le izbutire în urmărirea cumplitului zavergiu, le zise noapte bună şi plecă spre Izvor.

Nu era nici din cei care ameninţă să spulbere pă-mîntul în mînă, nici din cei cari năbuşesc cu amicia pe cel dintîi venit, dar nu-i lipsea nici oarecare curaj, nici oarecare simpatie pentru a veni în ajutorul celor nefericiţi.

— Că Naţionalul a scăpat, îşi zise Hristescu mer-gînd, nu mai încape îndoială. Am văzut cu ochii. Dar acum unde o fi Gimpa?

Şi tot frămîntîndu-şi capul, ajunse la ideea că trebuie să dea de ştire marelui boier Racoveanu. Omul nostru nu era din aceia cari avînd o minte năs-cocitoare, să stea să aleagă din mai multe idei. O idee, o dată născută, o punea şi în lucrare, cu siguranţa că mintea lui, ostenită d-o naştere atît de grea, mult timp va sta în repaus, stearpă.

Peste cîteva minute era în curtea lui Racoveanu. Servitorii albi şi negri, liberi şi robi, toţi erau în mişcare. Ştirea că cea mai frumoasă din fiicele boierului se mărită cu cel mai frumos din coconii Bucureştilor, în cîteva minute ajunsese din gura celor de sus în auzul celor de jos; şi acum lămureau faptul, care cum îi tăia capul.

— Dar de ce atîta zor pentru nuntă? înteba o bătrînă roabă. Abia astă-seară au spus fetei şi după poimîine, duminică, vor să facă nunta! Ce atîta zor!

— Dar tu nu înţelegi, răspunse un alt rob, cu figura inteligentă, pentru că nu ştii ce se vorbeşte prin lume. Dintr-o zi într-alta, o să înceapă o nouă zaveră... şi boierul nostru se grăbeşte a-şi mărita fata, ca, cu toţi împreună, să plece peste munţi.

— O fi! răspunse ţiganca.

Tocmai atunci căpitan Hristescu ajunse între ei şi întrebă cum să vorbească marelui boier.

Un tînăr oltean, care servea în apartamentul boierului, îl conduse. Fu primit chiar în sala din faţa salonului, unde era adunată familia.

— Ce doreşti? întrebă Racoveanu, ieşindu-i nainte şi aruncînd asupra lui o privire pătrunzătoare.

Căpitanul nostru, fără a-şi pierde cumpătul sub acei ochi inteligenţi, răspunse că ştiind bunăvoinţa ce marele boier a arătat junelui Gimpa, s-a crezut dator a veni să-i dea de ştire că chiar în acea seară l-au arestat oamenii agiei.

— Gimpa arestat? întrebă Racoveanu, încruntînd sprîncenele. Şi pentru ce?

— Nu ştiu bine, răspunse Hristescu, dar îmi pare că-l bănuiesc de legături cu revoluţionarii.

— Dar între ei este şi locul tinerimei, adăugă marele boier care în suflet era mai democrat decît democraţii.

Cuvintele lui Racoveanu răsunară în auzul celor din salon.

— Bietul Gimpa! strigă Smaralda, luînd de mînă pe fidanţatul ei. Dar cînd ai venit, urca şi el scara în urma dumitale. Aflîndu-ne într-un eveniment atît de solemn pentru noi, n-a mai stat de vorbă după obicei.

— Se vede că o fi, răspunse George Boldur, din şcolarii cari lipesc versuri ocărîtoare pe zidurile palatului domnesc.

— Oricum ar fi, zise Smaralda, privindu-l rugător, mîne să-l scapi. De nunta noastră nu vreau să fie nimeni în nefericire.

Şi o adîncă înduioşare pătrunse sufletul frumoasei fete. Poate că chiar în acel moment, nefericitul tînăr, pe cînd loviturile îi sîngerau corpul, îi trămitea suspinele adîncului şi misteriosului său amor, căci două lacrimi se legănară în genele ei.

— Voi cerceta mîne despre dînsul, zise domnul Racoveanu către căpitan Hristescu, şi voi face tot ce trebuie.

Căpitanul nostru se retrase.

Marele boier rămase afundat în gînduri cîteva minute. Apoi apropiindu-se de fiica lui, o sărută pe frunte, şi strîngînd mîna viitorului ginere, zise cu solemnitate:

— Copiii mei, după ce vă veţi cununa duminică, trebuie să plecaţi peste Olt. Cînd se apropie vijălia, paserile trebuie să-şi caute cuibul.

— De ce vijălie vorbeşti, tată? îl întrebă Smaralda, luîndu-l de gît.

— Dacă ai avea vîrsta mea, ai auzi-o cum se apropie, mugind în aer!

Şi cu aceste cuvinte se încheie toată grija despre soarta junelui Gimpa în casa către care îi zbura mereu dorul stropit de lacrimi.

A doua zi dimineaţa căpitan Hristescu se duse la Marin Naţionalul. îl află culcat în pat şi gemînd, pe cînd doctorul Mawer îi lega o rană uşoară ce-i făcuse glontele, răzîndu-i puţin braţul. Marin, văzîndu-l, începu a se văita ca cum i-ar fi tăiat un picior. Întîiul român căpitan de corabie nu-şi putu opri un zîmbet.

— Rîzi, inimă de piatră, strigă Marin, aruncîndu-i o privire fulgerătoare, căci nu ştii cît sufăr...

— Cum să nu rîd! zise Hristescu. Aş fi voit să te văd în locul meu pe Marea Neagră, în furia acelei furtuni cum nu s-a mai pomenit din timpul lui Darie împărat.

— Oh! oh! oh! striga Marin, şi în curînd are să fie nuntă, şi eu nu voi putea juca la nuntă!

Dar tocmai atunci doctorul Mawer, terminînd legarea, îi zise:

— Acum poţi să te scoli şi să mergi la nuntă.

— Cum domnule doctor? strigă Marin. Pot să mă scol?

— Dar de ce ai sta ca o babă în pat pentru o mică zgîrietură? răspunse doctorul. Pentru premenirea legăturii voi trămite un om de la spital.

Şi doctorul, salutînd, ieşi.

Amîndoi îşi comunicară ceea ce ştiau. În cele din urmă Hristescu zise:

— Trebuie să aflăm ceva despre soarta lui Gimpa.

— Nu mă amestec. Este un om bănuit. Am întrebat numai de numele lui, şi m-au ciuruit gloanţele.

— Dar este bănuit în bine...

— Ce-mi pasă, dacă pentru mine iese în rău!

— Mă duc să întreb la casa lui...

— Nenorocitule! strigă Marin. Vrei să te arunci în gura lupilor? Dar casa lui trebuie să fie înconjurată de puşti, de săbii, de suliţi, de tunuri...

— Voi trece prin ele, cum ai trecut şi tu, zise căpitan Hristescu, gătindu-se să plece.

— Merg şi eu, adăugă Marin. Ajută-mi să mă îmbrac.

— Să mergi şi tu! exclamă Hristescu. Dar ştii tu că Leonida de la Termopile este un iepure pe lîngă tine?

Şi înşirând felurite glume, îi ajută să se îmbrace.

Peste cîteva minute Marin Naţionalul, cu braţul într-o basma roşie atîrnată de gît, plecă, rezimîndu-se cu mîndrie de braţul amicului său.

Apucară spre Crucea de Piatră.

Poate că cititorii au uitat pe gingaşa copilă Maria, singura fiică a văduvei Dina Andricu. Este timp să le-o amintim.

TURTURICA

Ştim dialogul în urma căruia Gimpa îşi luase pălăria şi plecase din casa văduvei Andricu. Maria îl strigase de mai multe ori, el nici nu întoarse capul. Fata se puse pe plîns. Cînd se simţi mai uşurată, îşi şterse ochii şi se dete jos.

Mama ei văzînd-o cu ochii roşii, o întrebă:

— De ce plîngi?

Maria neştiind ce să răspundă, plecă ochii şi alte şiroaie de lacrimi începură a-i curge şi sînul a-i sălta de sughiţuri.

Bătrîna încetă d-a mai învîrti sucala cu care răsucea borangicul, o împinse cu piciorul, trase un scăunel lîngă ea şi, luînd de mînă pe fată, o făcu săşază. Apoi îşi scoase ochelarii, îi şterse bine cu un colţ al şorţului, îi puse iar şi apucînd cu braţele pe fată, o lipi de ea şi se uită lung în faţa şi ochii ei. Cu cît se uita, cu atît se turbura mai mult.

— Vai de copiii ai căror părinţi nu mai au ochi buni! Cum ai slăbit şi îngălbenit! Ce ai tu, fata mea?

Maria, fără a răspunde un cuvînt, îşi ascunse faţa în sînul bătrînei mame şi începu a plînge cu hohot.

— Plînsul tău nu spune boală, zise bătrîna, luînd capul fetei şi uitîndu-se ţintă în ochii ei. Ce ai tu, copila mea?

Nici un răspuns, decît lacrimi şi sughiţuri.

Văduva Andricu se uită lung şi dureros la fată. Capul ei se frămînta să afle adevărul.

— Te-ai certat cu Trică?

— Nu, mamă, răspunse fata, voind să-şi înece plînsul.

— De ce a plecat aşa de iute?

— Nu ştiu, mamă. De cîtva timp jnu ştiu ce are.

— O fi avînd şi el grijile lui!

— Dar de ce nu mi le spune? De ce stă tot mîhnit? De ce nu doarme toată noaptea? Azi dimineaţă chiar, după ce a plecat, m-am dus să-i deretec. Ştii tu, mamă? Deşi n-a mai ieşit din odaia lui aseară, patul era neatins. El nu dormise. Ce o fi avînd?

Dina Andricu se uită iar adînc în ochii fetei. Punîn-du-i o mînă pe cap, cu cealaltă mînă îşi rădică teste-melul şi fesul, aşa că-şi dezveli părul cel alb şi, bătîn-du-se peste păr, zise cu o voce gravă:

— Fata mea, vezi tu părul acesta? A albit fără prihană. ]n fiecare post m-am împărtăşit, în toate sărbătorile m-am dus la sînta biserică, căci n-am avut păcat pe sufletul meu, nici cu fapta, nici cu gîndul. Din calea dreaptă nu m-am abătut. Cînd a fost să moară bărbatul meu, repauzatul postelnic Vasile Andricu, m-a chemat şi făcîndu-mi semn să şed pe pat lîngă el, m-a luat de mînă şi mi-a zis: „Dino, sînt aproape să întorc ceea ce mi s-a dat: corpul pă-mîntului, şi sufletul lui Dumnezeu. Ne vom despărţi. Cît am trăit, eu faptă rea n-am făcut: de aceea te las, săracă de bani, dar bogată de ajutorul celor cari m-au cunoscut. Am scris la toţi, rugîndu-i să aibă grijă de soţia şi fiica mea. Dino, cît timp vei fi văduvă curată în ochii lumei, pînea din casă nu-ţi va lipsi. Toţi se vor întrece a milui, a îngriji pe văduva postelnicului Andricu! Şi dîndu-mi cea din urmă sărutare, şi-a dat sufletul în braţele mele. Adevăr mi-a spus, căci din vorba lui neieşind, noi lipsa n-am cunoscut. Au fost timpuri grele, dar totdeauna, mulţumită Domnului, am avut o azimă sub ţest şi o fiertură la foc. Eu n-am păcătuit. Dar tu, fata mea, ruşina-vei părul acesta care a albit cinstit de lume?

— Nu, mamă, răspunse fata, rădicînd capul şi uitîndu-se drept şi limpede în ochii ei.

— Dumnezeu să fie lăudat, strigă ea, sărutînd fruntea Măriei, că mi-ai rădicat o piatră de pe suflet. Fuse un minut cînd am tremurat că nu vei ieşi din casa părintească fată curată ca crinul.

— Nu te îngriji, mamă.

— Îţi mulţumesc că-mi dai credinţa, fata mea. Am naintea lui Dumnezeu, naintca lumei şi naintea celui care a fost cu tatăl tău mai bun decît un frate, o îndoită grijă: aceea de sufletul tău şi de sufletul lui Trică. Cînd tatăl său l-a adus să treacă şcoalele aci şi mi l-a lăsat, mi-a zis: „Ai o fată, îţi mai aduc şi eu alta, băietul meu. Să mi-l dai cum ţi-l aduc, fată mare! Nu vreau să rămîn de ruşine, fata mea. Dacă ceva se va strica din curăţia lui, să nu se strice din casa noastră; naintea nimărui să n-avem răspundere. Şi cum o mamă trebuie să fie pentru fiica ei mai mult decît un duhovnic, spune mie. Dezvăluieşte ochilor mei toate cutele inimii tale. Fără grijă, fără teamă, spune: de ce ai slăbit şi ai îngălbenit?

— Mamă, adevărul îţi voi spune, răspunse fata, luînd-o de gît. N-am linişte, sufăr, de cînd văd pe Trică turburat. întreabă-l tu ce are.

— Îl voi întreba şi va trebui să-mi spună tot. Dar tu ascultă, iubita mea fiică, şi nu ieşi din cuvintele mele: tu nu-l poţi iubi, pentru că nu-l poţi lua de bărbat. Şi tu eşti fată de oameni cumsecade şi încă foarte frumoasă; dar vezi învăţătura a făcut că Trică n-ar mai fi fericit cu tine. Nu-l auzi cum vorbeşte? Cartea l-a făcut mîndru. Crede că boierii sînt tot una cu el. De aci trebuie să înţelegi că nu va lua soţie pe fata unei văduve sărace; va lua o fată de boier.

— El nu vorbeşte din mîndrie, mamă, ci pentru că aşa crede. îmi spunea într-o zi, după ce a oprit pe nişte băieţi cari rîdeau de un ţigan, că Dumnezeu a făcut pe toţi oamenii deopotrivă; că nu este altă osebire decît aceea pe care o face vîrsta şi mintea; că numai răutatea şi împlinirea unora, a împărţit lumea în boieri, muncitori şi robi.

— Oricum ar fi, fata mea, întrerupse bătrîna, nu

ieşi din cuvintele mele.

Apoi, uitîndu-se împrejur, urmă:

— Iacă a înserat. Mă duc să aprind focul, pentru a găti mîncarea. Tu vezi de paseri, închide coteţul. Cînd va veni Trică, după ce vom mînca, să mă laşi singură cu el. Voi afla ce vierme-l roade.

— Iubită mamă, strigă fata, luînd-o de gît şi săru-tînd-o cu recunoştinţă.

— Mario, Mario! exclamă bătrîna. Nu uita cuvintele mele, căci altminterea vei plînge cu lacrimile cît pumnul.

Şi amîndouă plecară la trebuinţele lor.

Noptase şi Dimitrie Gimpa tot nu se întorsese. Tăciunii în vatră tot mai licăreau, iar fiertura în oală secase jumătate. Carnea sta înfiptă în frigare, gata să fie pusă la foc. La lumina tăciunilor se vedea un cîne negru încolăcit, pîndind şi gata să scarmene p-o pisică cenuşie care torcea şi arunca din cînd în cînd priviri galeşe la frigarea rezimată pe poliţa vetrei. Iar în casă bătrîna Andricu făcea la ciorap, şezînd în pat, lîngă o măscioară pe care ardea o lumînare. Regulat, cînd schimba cîrligele, rădica ochii şi se uita lung la fată, care sta rezimată p-un scaun şi făcea cute şorţului, pîndind cele mai mici zgomote de afară.

Orele treceau şi Gimpa tot nu se întorcea. Pisica plecă de la vatră şi veni în cameră, unde începu a se freca de picioarele fetei. Cinele veni şi el în prag şi se întinse căscînd.

— Unde o fi el! se întrebă bătrîna cu mirare. Nu pot zice că sînt la el apucături rele, dar de cîtva timp s-a schimbat.

— Şi a slăbit, mult, mamă! adăugă fata, năbu-şindu-şi un suspin, ce era să izbucnească tare.

— Noi să mîncăm şi să-i punem friptura deoparte. O fi avînd şi el treburile lui!...

— Să-l mai aşteptăm puţin, mamă, se rugă fata, care numai de mîncare nu avea poftă.

— Bine, Mario!... Dar vezi că dobitoacele acestea nu mai pot să rabde. Dă-le ceva să mînce.

Fata se sculă îndată şi, ducîndu-se la vatră, pregăti în cîte o strachină mîncare pentru pisică şi cîne. La lumina tăciunilor care se răsfrîngea roşiatică în faţa ei, se vedeau lacrimi licărind în gene-i.

— Dumnezeu să mă ierte, zise bătrîna din pat, dar mi se pare că se urzeşte ceva. Numai de n-ar fi iar vreo zaveră. Ieri şi azi am văzut mereu pe popa Constandin de la Brad umblînd din casă în casă şi şoptind cu bărbaţii. Popa Constantin este finul lui Eliad. Ştie multe şi se amestecă în toate.

— Trebuie să fie ceva, mamă! răspunse fata, ştergîndu-şi lacrimile. Trică mi-a spus că n-ar voi să moară nainte d-a vedea pe toţi oamenii deopotrivă; adică să nu mai fie nici boieri, nici negustori, nici ţărani, nici ţigani, ci toţi totuna şi toţi să plătească bir şi să meargă la oaste.

— Auzi colo ce drăcii i-a intrat în cap! exclamă văduva Andricu. Crezi tu că s-ar putea una ca aceasta? Dar nu s-ar lăsa boierii odată cu capul! Hei, fata mea, mai vorbea gogoşi de acestea Lazăr, care era dascăl la Sîntul Sava, nainte de zaveră; dar l-au pus boierii bine, căci din om sănătos cu mintea întreagă, deodată a început să se vaite că-l arde ceva la stomac şi numai cu băutura îşi mai alina arsura. A tot băut săracul pînă simţind că o să moară, s-a dus peste munţi în ţara lui şi acolo şi-a dat sufletul.

— Aşa răi sînt boierii?

— Ce vrei tu! Toţi oamenii se fac hiare sălbatice cînd este să le iei ceea ce cred că este dreptul lor. Apoi bieţii boieri, din moşi-strămoşi, aşa s-au învăţat: să trăiască din d-a gata, din munca altora; pentru ei toate bunurile, toate plăcerile, pentru ceilalţi sudori şi lacrimi. Hei, hei!... aşa a fost să fie, căci cum zice Oprea Cobzarul:

A tot bătut vîntul De cînd e pămîntul, Şi va bate vîntul Cît va fi pămîntul!

Fata auzind paşi răsunînd pe pămîntul uscat din stradă, ieşi şi se uită prin zăbrelele porţei. Erau cîţiva inşi între cari recunoscu şi pe popa Constandin, veneaui din sus. Se opriră în dreptul porţei. Fata se dete în lături şi se ascunse sub gardul încărcat cu mărăcini, de unde auzi aceste cuvinte:

— Cum v-am spus, trebuie să fim gata căci dintr-o zi într-alta poate să ne zică: „Cu Dumnezeu nainte pentru ţară şi binele obştesc!“ Destul ne-au supt şi strivit strigoii aceştia! Şi cînd mă gîndesc că sînt numai o mînă de oameni aceştia cari ne sug măduva de atîtea veacuri şi că am fi fost de ajuns numai noi aceştia din Brad, Crucea de Piatră, Vitan şi Dobro-teasa, ca să le rupem junghetura, îmi vine să-mi arunc potcapul după cîni.

Şi popa începu să bată în poartă la văduva Dina Andricu, apoi vocea-i răsună în noapte:

— Mario! Mario!

Fata se făcu că vine despre casă şi ieşi în faţa porţei:

— Iacă-mă, părinte!

— Acasă este Gimpa?

— Nu, părinte.

— Spune-i că l-am căutat cu nişte fini.

Şi popa Constandin se depărtă cu finii săi.

— în adevăr, zise fata intrînd în casă şi adresîn-du-se bătrînei, trebuie să fie ceva.

— Ce-ţi spusei eu, adăugă bătrîna Andricu, este ceva în aer. Dumnezeu să aibă milă de noi şi de toţi. Dar ce o fi?

Şi amîndouă căzură pe gînduri.

Minutele treceau lungi şi grele pentru biata fată, care nu mai avea astîmpăr şi se freca din cînd în cînd la gît ca să-şi oprească suspinele.

Bătrîna lăsă ciorapul, se sculă şi aduse fiertura pe masă.

Aruncînd ochii asupra fetei, îi văzu două lacrimi legănîndu-se în gene, şi luînd-o de mînă, o sărută pe amîndoi obrajii cu iubire, zicînd:

— O fata mamei, dar de ce te mîhneşti pentru atîta lucru! O fi şi el dus la vreo petrecere!

— Nu cred, mamă! răspunse ea cu vocea tremu-rînd. Nişte fiori îmi spun că lui Trică i s-a întîmplat o nenorocire. Îmi vine să alerg în ajutoru-i... dar unde?... Unde o fi el acum?... Cînd ar fi la o petrecere, nu mi-ar bate inima aşa de grozav, nu aş simţi aceşti fiori cari mă cutremur; apoi ne-ar fi spus să nu-l aşteptăm, căci el nu calcă cuviinţa.

— Lasă spaimele şi vino de îmbucă ceva! îi zise mama Andricu, trăgînd-o lîngă masă şi aşezînd-o cam cu sila pe scaun. Îmbucă de cîteva ori, soarbe niţel vin şi-ţi vor trece fiorii şi bătăile de inimă, cari vin din foame şi aşteptare.

Maria voi să mînce pentru plăcerea mamei sale, dar nu putu, căci fălcile îi erau încleştate şi nu putea înghiţi. Apoi auzul ei era îndreptat tot afară; dar nimic nu mai turbura liniştea de la Crucea de Piatră. Nu se auzeau decît păzitorii strigînd cu o voce somnoroasă: „Cine e acoloooo!”

Amîndouă, după ce închiseră poarta şi uşa bine, se culcară.

Cînd Maria auzi că mama ei sforăie, se sculă uşor din pat, rădică clanţa şi, împingînd uşa spre ţîţîne ca să nu scîrţie, o deschise. Ieşi în tindă. De acolo deschise uşa tot aşa şi ieşi afară.

Oftă adînc de mai multe ori, se apropie de poartă şi rezimîndu-şi capul de stîlp, se uită lung pe calea ce ducea în centrul capitalei.

Nici o umbră de om nu se vedea, nici un zgomot de paşi nu se auzea.

Înecată de obidă, se puse pe plîns. Plîngea cu hohot şi avea de ce să plîngă, căci ea credea în pre-simţimînte.

Iubea din toată inima pe Gimpa, dar simţea că el n-o iubeşte, că iubeşte pe alta şi că în acel moment el suferă.

Ah! nu este durere mai vie, nu este junghi mai sfîşietor decît a-ţi simţi sufletul coprins d-o patimă mistuitoare, a-ţi arăta focul către acel sau aceea ce iubeşti, şi în loc d-o vorbă mîngîietoare, să-ţi răspundă rîsul ascuţit al nepăsării. Şerpii Eumenidelor nu şuieră mai cumplit decît cuvintele nepăsărei în auzul adevăratei iubiri.

— Dar pe cine o fi iubind el?... pe cine?... pe cine? striga copila, izbindu-se cu pumnii în piept. Nu cred eu, că dacă el n-ar iubi pe alta, n-ar simţi că eu nu trăiesc decît numai prin dorul d-a-l vedea, a-l asculta şi a-i vorbi! Ah! Doamne, Doamne, cum aş fi voit să-mi trec toată viaţa în genunchi la picioarele lui! Ce ar mai fi toate icoanele bisericei pe lîngă el, icoana sufletului meu!

Şi în prada acestei dureri, adînci şi sfîşietoare, ea trecu toată noaptea, umblînd prin curte ca o nebună.

Cînd se revărsă de ziuă, deschise la paseri şi le dete grăunţe, duse dulceaţă mamei sale care, deşteptîndu-se, începu a se ruga la icoane. Apoi desperata copilă se sui în camera lui Gimpa, şi îngenunchind înaintea patului, rămase plîngînd şi oftînd.

Maria nu se smulse din dureroasele cugetări decît atunci cînd auzi bătînd la poartă. Faţa i se lumină ca un soare, sări în sus de lîngă patul unde rămăsese îngenuncheată. în nerăbdare d-a vedea dacă în adevăr este Gimpa, se apropie de fereastră şi se uită... Vai! nu era el.

Faţa i se întristă iar. Totuşi se grăbi a merge să deschidă lui Marin Naţionalul şi căpitan Hristescu căci ei erau. Recunoscîndu-i, căci adesea veneau la iubitul ei, ea fu care-i întrebă cu vocea tremurînd:

— Dar Gimpa n-a fost cu d-voastră?

— Nu, fată, răspunse Naţionalul.

— Nu l-am mai văzut de aseară, adăugă Hristescu.

— De aseară... unde? urmă ea.

— L-am întîlnit pe la Sîntul Elefterie. Se întorcea de la boierul Racoveanu. I-am zis să meargă cu noi undeva. A primit bucuros şi am plecat cu toţi. El mergea în urmă. Cînd am ajuns în Gorgani nu mai era cu noi.

— Unde o fi el? întrebă fata, gata să plîngă. Că nici p-acasă n-a dat de ieri.

Căpitanul văzînd întristarea şi grija ei, îi răspunse cu duioşie şi ca încurajare:

— Aseară, pierzîndu-l din urma noastră, amicul meu Marin s-a dus să cerceteze undeva, iar eu m-am întors la boierul Racoveanu. I-am spus şi mi-a făgăduit că va cerceta.

— O! boierul ţine mult la Trică, strigă copila cu încredere, numai d-ar şti unde este.

— De aceea nu te îngriji, adăugă Marin. Curînd se va întoarce acasă.

— Dumnezeu să te audă! exclamă ea din inimă.

Cei doi revoluţionari plecară, făgăduind că vor cerceta pînă i-or da de urmă.

Maria rămase oarecum încurajată. Orele însă curgeau, dar încet, ca cum ar fi avut nişte ghiulele de picioare, căci greu trece timpul în aşteptarea unei dorinţe.

Veni amiazul. Trică tot nu se întorsese. Fata nu mai avea astîmpăr. D-o sută de ori se dusese la poartă, naintase cîţiva paşi în stradă, se uitase lung dar nevă-zîndu-l, se întorsese tot mai tristă, tot mai abătută, tot mai descurajată.

Începuse a toca pe la biserici.

Îi păru că-i toacă pe inimă cînd cugetă că va apune soarele, că va însera, că va nopta şi Trică tot nu va fi întors. Îi venea să se dea cu capul de păreţi cînd cugeta că va apuca-o noaptea fără să ştie nimic de dînsul.

Umblă mai mult prin curte, căutînd în mintea ei un mijloc d-a afla ceva. Ca să întrebe pe mama ei, nici gînd. Biata bătrînă n-ar fi fost în stare să-i dea nici o idee, căci toate ideile le avea fata ei.

— Acela mi-a spus că boierul Racoveanu va cerceta, îşi zise ea. Dacă a cercetat, trebuie să fi aflat ceva. Dacă m-aş duce să-l întreb?

Şi după ce cugetă puţin, zise cu hotărîre:

— Mă duc. Nu ştiu unde şade... dar voi afla.

Şi iute se duse la fîntînă, scoase apă, se spălă pe ochi, căci avea ochii roşii de plîns. Intră în casă, se găti cît putu mai bine.

Mama ei privind-o cu mirare, ea îi zise:

— Mă duc la popa Constandin de la Brad, pe la cunoscuţii lui, să întreb de el...

Pentru întîia oară ea minţea, dar amorul era vinovat. La ce păcate nu te împinge el!

Bătrîna Andricu nu zise nimic, căci ce voia Maria voia şi ea.

Numai cînd văzu pe fată cotind în capul stradei, se întrebă:

— Dar de ce n-am mers şi eu? Acum însă e prea tîrziu. Nişte picioare bătrîne cum să ajungă nişte picioare tinere, cari abia ating pămîntul!

Maria merse tot înainte, întrebînd din cînd în cînd dacă merge spre Sîntul Elefterie.

Era deprinsă ea cu centrul capitalei, căci adesea Trică o plimbase sărbătoarea pe la Mitropolie, pe la Sîntul George, pe la Bărăţie, pe la temniţa Sîntului Anton, pe la Curtea Veche, pe la Curtea Arsă: dar niciodată aşa departe ca la Sîntul Elefterie.

Ieşind din Gorgani, apucă spre Izvor, apoi spre Sîntul Elefterie.

Întrebînd de casa boierului Racoveanu, un bătrîn i-o arătă pe coastă, scăldată în razele soarelui apuind.

Cînd se apropie şi văzu acea clădire măreaţă în-tr-un rai de flori şi verdeaţă, ea nu se opri d-a-şi zice:

— Ce frumos! D-aceea vine des aicea!

Intrînd în curte, văzu o servitoare pe care o întrebă cum ar face să vază pe boierul Racoveanu, că are să-i cază la picioare şi cu lacrimi fierbinţi să-i facă o rugăciune.

Servitoarea era miloasă, căci îi răspunse cu bunătate:

— O puica mamei, ce rău ai nemerit! Boierul a plecat la casa din podul Mogoşoaie. Acum pleacă şi cocoana cu coconiţele, căci de-aseară se face acolo logodna coconiţei Smaralda cu coconaşul George Bol-dur. Poimîne va fi nunta la Sărindar, şi apoi sfîr... sfîr... zboară porumbeii peste Olt. Iacă trage careta la scară.

Şi Maria întorcînd ochii, văzu o frumoasă caretă cu doi cai cari mîncau foc naintea casei.

Servitoarea pleacă răpede într-acolo, ca să mai vază o dată pe viitoarea mireasă.

Maria rămase în loc, neştiind ce să facă. Părea înmărmurită. Nu-şi veni în fire decît auzind uruiala caretei, care plecase spre poartă. Se dete într-o parte. Cînd careta trecu, ea se uită bine să vază pe fericita mireasă.

O văzu şi era aşa de frumoasă încît biata copilă se împletici, zicînd:

— Doamne, ce frumoasă! Ce sînt eu lîngă ea pentru Trică!

O pînză se rupsese dinaintea ei. Acum ştia viermele care rodea inima lui Trică.

— Iacă pentru ce venea el aşa des p-aicea! îşi zise Maria cu o duioasă resemnare. Dar ea se mărită acum şi el suferă ca un suflet osîndit! De aceea nu mai mînca, nu mai zîmbea, nu mai dormea; de aceea umbla mereu, surd la chemarea mea, orb la lacrimile mele... Dar unde o fi el acum?

Şi cugetînd puţin, urmă:

— Dacă nu este arestat, sînt sigură că-l voi vedea deseară la logodirea acelei frumoase coconiţe sau poimîne la cununia ei.

Şi luîndu-şi inima în dinţi, ceru de la servitoarea cu care mai vorbise, lămuririle care-i trebuiau, apoi plecă.

Văzînd-o mergînd cu paşi uşori, n-ai fi putut crede cîtă sfîşiare era în sufletul ei. Pentru ca trecătorii să nu-i vază lacrimile, ea coti prin livezile umbroase ce se întindeau de la Sîntul Elefterie pînă la Balta Ciş-megiului. Ea-şi luase hotărîrea d-a nu se întoarce acasă, nainte d-a afla despre dînsul. Această hotărîre o întărise şi îi dase curaj d-a străbate acele locuri singuratece.

Cînd ajunse la locuinţa lui Racoveanu din calea Mogoşoaie, era noapte. Toate ferestrele erau luminate, curtea plină de carete, iar muzica militară cînta într-un balcon despre grădină.

Maria, care-şi făcuse planul, după lămuririle ce-i dase servitoarea, se strecură prin mulţimea trăsurilor, coti pe la spatele casei, deschise o portiţă, intră în grădină şi de acolo se îndreptă spre pavilionul unde îi spusese că mai totdeauna se retrage boierul Racoveanu şi se gîndeşte fumînd.

Copila îşi făcuse planul d-a cădea la picioarele boierului, a-l ruga să-i spună ce ştie despre Gimpa şi a-l face să se intereseze.

Pavilionul din grădină era luminat.

Ea se apropie cu inima bătînd de bucurie. Credea că Dumnezeu îi vine în ajutor, dar cînd fu lîngă pavilion, inima îi batea aşa de tare încît se opri între nişte trandafiri ca să se liniştească puţin.

Boierul Racoveanu era în adevăr în pavilion, dar nu singur.

Auzul fetei fu izbit de aceste cuvinte, cari o încremeniră în loc:

— Steaua lui George Bibescu este la apusul ei... Dar n-o fi vreun spion p-aci?

Şi îndată un bărbat înalt ieşi din pavilion, se uită prin întuneric, ocoli pavilionul şi, nevăzînd copila care rămăsese tupilată între trandafiri, reintră în pavilion, zicînd:

— Suntem singuri!

Bărbatul care atît de mult se îngrija de spionii lui Bibescu-vodă, este cunoscut cititorilor noştri, cari sigur că n-au uitat de ofiţerul Iancu Olteniceanu, atît de mult aşteptat şi primit cu iubire de Bibescu-vodă în palatul său noaptea trecută.

Fata auzind teama de spion, se temu să nu fie bănuită; nu cuteză nici să fugă, nici să anunţe că este acolo şi se tupilă şi mai mult după trandafiri.

— Trebuie să ştii că de cîtva timp sînt foarte bănuit de Bibescu, zise Iancu Olteniceanu, şezînd lîngă Racoveanu pe canapeaua care ocolea pavilionul.

— Mă mir! zise Racoveanu, aruncîndu-i o privire pătrunzătoare şi fumînd dintr-un ciubuc lung de iasomie. Te ştiam favoritul lui pînă mai ieri. Ce a putut să-l facă a se schimba aşa iute?

— Cum ţi-am spus, steaua lui este la apus. Ca orice om care-şi aşteaptă pierirea din toate părţile, se teme şi de umbra lui. Nu se mai simte sprijinit nici la Constantinopol, nici la Petersburg; iar în ţara lui îi clocoteşte sub picioare un vulcan, gata să izbucnească dintr-o zi într-alta.

— Îl plîng, zise Racoveanu cu o vădită înduioşare. Voind să mulţumească pe toţi străinii, s-a înstrăinat de ţară. Despre aceasta sînt vinovaţi şi cei care-l înconjoară. Un prinţ nu poate vedea singur toate. Amicii şi credincioşii lui sînt datori să-l ajute cu vederile lor.

Olteniceanu îşi muşcă buzele, apoi zise:

— Nu cumva mă bănuieşti a fi şoaricele care, cînd simte că o clădire este gata să se surpe, fuge?

— Nu, imputarea mea nu priveşte pe un tînăr ca tine, ci pe bătrîni ca Vilara. Tu eşti încă în vîrsta cînd vezi lumea prin fierberea sîngelui. Nu ţi se poate cere con-silii, căci consiliul tău este o licărire înşelătoare. Dar pe Vilara îl judec altminterea...

— Unchiule, vrei să-ţi spun credinţa mea?.. Nici Vilara nu este vinovat, ci tot măria-sa. Vilara mai pierduse un domn, pe Alexandru Ghica, prin îndemnu-rile şi faptele lui. Vilara nu era un om nou cînd măria-sa s-a suit pe tron. Il ştia cît era de urît în ţară şi de compromis în afară. De ce s-a mai servit de el?

— Aci ai dreptate!.. Dar cred că este încă timp pentru măria-sa a-şi îmbunătăţi poziţia, a-şi întări tronul.

Olteniceanu izbucni într-un rîs, care numai vesel nu era.

— Glumeşti, unchiule? îl întrebă el. Sau vrei să faci cu mine pe vicleanul?

— Ce vrei să zici? adăugă iute bătrînul Racoveanu, încruntînd sprîncenele.

— Ceea ce zic toţi în jurul măriei-sale... că dacă nu încurajezi revoluţia, dar cel puţin nu te supără cînd o vezi viind...

— Şi ce aş cîştiga eu?

— Ce aţi cîştiga?.. Cînd se dărîmă un tron, cînd cade un prinţ, cade şi coroana... De ce n-ar cădea pe fruntea dumitale, unchiule?

— Atît de negru m-au zugrăvit în ochii măriei-sale cei care-l înconjoară? Eu sînt aproape bătrîn, tu eşti încă tînăr; dar te rog să-mi spui ce trebuie să fac pentru a convinge pe măria-sa că, deşi am stimă pentru cei cari sînt în capul mişcărei naţionale, sînt însă cel mai devotat boier al domniei. în familia mea este o ser-bare acuma... logodirea fiicei mele. Poimîne va fi cununia. Mă duc să rog pe măria-sa să fie nunul junei părechi.

— Trebuie să ştii, iubite unchiule, îi zise Iancu Olteniceanu, că chiar graba d-a face această nuntă a săpat şi mai mult bănuiala în sufletul măriei-sale, că nu vezi cu ochi răi revoluţia ce ameninţă a izbucni, şi că chiar pentru aceasta voieşti să scapi mai iute d-asemenea datorie de familie.

— Ce rău judecă măria-sa şi cei care-l înconjoară! Un bun părinte ca mine nu amestecă soarta copiilor săi în vultoarea politicei! Este adevărat că voiesc să-mi mărit fata cît mai curînd, pentru că nu văd viitorul senin şi apoi de cîteva zile holera a început să secere în capitală.

— Ai toată dreptatea, eu unul nu te bănuiesc; dar ce să faci măriei-sale care este atît de bănuitor.

— A ajuns pînă acolo Bibescu-vodă că se teme şi de umbra lui?

— Ce mai vrei, dacă se teme şi de mine?

— În adevăr că eşti mai mult decît umbra lui, îi răspunse Racoveanu cu un zîmbet ironic; eşti chiar braţul lui care execută hotărîrile, nu însă hotărîrile luate atunci cînd înţelepciunea domneşte...

Olteniceanu îşi muşcă buzele.

Nu-i plăcea ca unchiul său să-l considere complice în faptele cari aveau să cauzeze căderea unui domn.

— Unchiule, adăugă el, după un moment de cugetare, sînt devotat corp şi suflet celor ce-i servesc, chiar cînd aceia se rătăcesc.

— Asemenea devotamente sînt pieirea domnilor, strigă Racoveanu, neputînd să-şi ascundă indignarea. Dar să nu ne certăm, să vedem mai bine ce putem face pentru îndreptare. M-ai nemerit în nişte momente cînd un părinte nu poate avea toată libertatea cugetării pentru politica ţărei... Să vedem... Crezi că Bibescu este pierdut cu desăvîrşire? Crezi că dacă ar satisface întrucîtva cererile mişcărei naţionale, nu s-ar întări coroana pe fruntea lui?

— Dar demnitatea lui... dar prestigiul tronului...

— Toate acestea sînt deşertăciuni, cînd este a dezarma viitorul de ameninţările lui.

— Ai dreptate... şi dacă ai spune aceste cuvinte măriei-sale, cred că l-ai ridica din abaterea în care a căzut şi ar vedea în domnia-ta pe cel mai devotat amic.

— Roagă pe măria-sa să mă primească chiar astă-seară. îndată ce voi schimba inelele copiilor mei, îndată ce datoria părintelui va înceta, voi veni să depun la picioarele tronului consiliile mele.

— Îţi mulţumesc, unchiule, în numele măriei-sale. Merg să-i duc această ştire. Ea va răsuna ca trîmbiţa învierei în palatul care de cîtva timp seamănă a cimitir. Unde-ţi arunci ochii, nu vezi decît atitudini încremenite, feţe palide, frunţi gînditoare, ochi speriaţi.

— Du-te nu eu voi întîrzia.

Şi Racovcanu, strîngînd de mînă pe junele şi perfidul nepot, se sculă şi plecă să iasă. Dar cînd să pună piciorul în prag, deodată se retrase. O fată era îngenuncheată înaintea uşei şi întindea minele spre el. Era atît de speriată încît cuvintele îi mureau pe buze. Era Maria.

— Ce voieşti copilă? o întrebă bătrînul boier, mişcat de atitudinea şi întristarea ce vedea în faţa ei, scăldată de lumina lampei din pavilion.

Fata mişca buzele, dar nici un cuvînt nu ieşi, numai două şiroaie de lacrimi începură a-i curge pe obraji.

— Curaj, copilă! îi zise Racoveanu cu blîndeţe, apropiindu-se şi mîngîind-o pe frunte! Vorbeşte fără teamă. Am şi eu o fată, care se logodeşte acum. Nu pot fi rău cu tine care eşti tot de vîrsta ei.

Dar emoţia era prea mare pentru nefericita Mărie, căci încordîndu-şi puterea ce-i mai rămăsese, abia putu să pronunţe cuvintele: „Gimpa, unde este?” dar aşa de încet, aşa de uşor, încît ele-i ieşiră din gură ca o suflare. Apoi căzu leşinată pe nisip.

Bătrînul bătu în palme, şi venind un servitor, îi ordonă s-o dea în grija servitoarelor.

Apoi intrigat plecă sus, fără să observe că Iancu Olteniceanu rămăsese lîngă fata care zăcea în neştire.

INTRIGĂ ŞI CALOMNIE

Două servitoare alergară. Văzînd o fată din popor, se retraseră speriate, căci aceeaşi bănuială fulgeră în mintea fiecăreia şi acelaşi cuvînt sinistru le ieşi din gură:

— Holera!

— Nu, n-aveţi teamă, le zice Olteniceanu, căci n-are semnele holerei. Ajutaţi-mi s-o duc în pavilion, unde o puteţi îngriji mai bine.

Dar aplecîndu-se, ridică în braţe uşorul corp al copilei, aşa că o duse în pavilion fără ajutorul lor şi o întinse pe sofa. La lumina lampei, văzînd acel corp graţios şi acea figură palidă cu trăsuri d-o suavitate îngerească, rămase uimit.

Cele două femei asemenea îşi uniră mînele şi exclamară:

— Ce frumoasă fată!

Şi luînd o carafă de apă începură a o stropi.

— O cunoaşteţi? întrebă Olteniceanu, ai cărui ochi nu se mai rădicau de la fată.

— Nu, cocoane! Pentru întîia, oară o vedem aci la curte, răspunse una din ele.

— Adevărat! Dar atunci ce caută aci?

— Nu ştim!

Olteniceanu rămase pe gînduri, apoi un zîmbet ironic îi strînse buzele.

„Dracul să mă ia, cugetă el, dacă această fată nu este una din victimele celui ce poimîne va fi bărbatul Smaraldei. Auzind că se logodeşte, ea, în desperare a alergat să-l pîrască lui Racoveanu; dar durerea i-a secat puterile, aşa că n-a fost în stare să scoată nici un cuvînt.”

Maria căzuse într-un somn letargic. El nevăzînd nici un semn că se va deştepta curînd şi înţelegînd că, cu toată curiozitatea ce avea d-a afla secretul acelei copile, nu mai putea sta acolo, o recomandă îngrijirii servitoarelor, lăsînd cu precugetare să-i cadă din gură aceste cuvinte cu un zîmbet infernal:

— Iacă ce pat fetele cari alunecă cu cei ce nu sînt de seama lor! Dar să nu spuneţi nimic nici ginerelui, nici miresei.

Şi plecă.

Celor două femei le fuse de ajuns aceste cuvinte pentru a rămînea convinse că în adevăr acea copilă era o amantă abandonată de George Boldur, care chiar în acele momente schimba inelele cu cea mai frumoasă din fetele Bucureştiului.

Olteniceanu prevăzuse efectul cuvintelor lui şi de aceea, în loc d-a se duce la palatul domnesc, se sui la Racoveanu şi aşteptă.

Servitoarele ţinuse atît de mult secretul ce le recomandase el, încît peste o oră ajunsese din pavilion în splendidul salon! Invitaţii îl comunicau unul altuia, aşa că peste puţin bucuria şi încrederea pierise mai din toate feţele, căci toată lumea, bărbaţi şi femei, se uita cu compătimire la Smaralda care surîdea cu încredere fidanţatului ei, George Boldur, un Don Juan pe care victimele desfrînărei lui îl urmăreau pînă şi în casa socrului.

Olteniceanu retras lîngă o fereastră observa c-o bucurie infernală efectul cuvintelor lui şi din moment în moment aştepta să-l vază şi asupra fidanţatului.

El era însurat. Soţia lui era o protejată de casa Bibescu. Tocmai pentru aceasta o şi luase. Iar acum cîncl steaua lui Bibescu era la apus, cînd vedea că o altă stea este să se ridice, începuse a regreta că s-a însurat şi se uita cu invidie la George Boldur. Pre-văzînd că într-un viitor apropiat socrul acestuia va fi puternic în ţară, turba că nu-i este el ginere. Nu că-l răpea frumuseţea Smaraldei, nu că-l atrăgea spiritul şi inima ei. Pentru acestea el era nesimţitor. Ceea ce-l răpea, ceea ce-l atrăgea era ambiţia d-a fi tare şi mare. Nesimţindu-se capabil însă d-a ajunge prin sine, căutase să ajungă prin căsătorie. Întîia căsătorie îl rădicase sus. Dar cum zeul acelei căsătorii era să fie în scurt timp răsturnat, Olteniceanu ar fi voit să fie liber pentru a căuta în altă căsătorie o nouă scară la mărire.

Dar n-avusese timp să văduvească şi Boldur apucase nainte. De aceea ochii îi cădeau plini de ură asupra lui Boldur şi plini de lăcomie asupra Smaraldei, radioasă de încredere.

Nenorocirea, care mai totdeauna este aliata celor răi, făcuse că la acea fidanţare era şi soţia lui, vară şi amică intimă cu fiica lui Racoveanu.

El înţelese îndată că numai soţia lui ar putea să strecoare în auzul Smaraldei, ceea ce se şoptea de toţi. De aceea o şi chemă lîngă el. Pîndind apoi momentul cînd juna fidanţată se uita spre ei, zise soţiei sale:

— Mi se rupe inima cînd mă uit la Smaralda. Se nefericeşte. Una din amantele lui Boldur a venit adineauri blăstemînd, s-a înveninat şi acum trage să moară în grădină.

Groaza ce produsese aceste cuvinte asupra soţiei lui, nu scăpă din vederea Smaraldei. Cînd cele două vere se întîlniră, una din ele, doamna Olteniceanu era palidă.

Smaralda voi să ştie cauza şi află.

Din acel moment căsătoria ei era pierdută.

Olteniceanu plecă, frecîndu-şi minele de mulţumire şi zicînd:

— Nunta tot se va face, dar am aruncat sămînţa. Acuma-mi rămîne s-o fac să rodească. Dacă într-un scurt timp eu şi Smaralda nu văduvim, apoi este semn că dracul nu se mai ocupă de afacerile acestei lumi.

Fidanţata, izbită în inimă de această săgeată neprevăzută, se retrase îndată. Se închise în camera ei şi plînse. Ideea că la cîţiva paşi de dînsa o nenorocită femeie moare blăstemînd-o, era înfiorătoare. Din acel moment între ea şi George Boldur vedea un cadaver, o victimă, care cu ochii sticloşi o urmărea, iar cu braţele îngheţate o îmbrîncea de lîngă fidanţatul ei.

Olteniceanu, ieşind din salon, îşi zise:

„Să vedem dacă acea copilă s-a deşteptat din leşin!“

Şi coborînd scara, se duse spre locuinţele servitorilor.

Maria era tot leşinată şi întinsă p-un pat. Nu era lîngă ea decît o bătrînă servitoare. Celelalte erau ocupate cu treburile serbărei.

— N-a deschis încă ochii, bătrîno? întrebă Olte-niceanu, oprindu-se în prag şi uitîndu-se la fată.

— Nu, cocoane! răspunse bătrîna, sculîndu-se iute şi punînd mînele la piept.

— O cunoşti cine este? urmă Olteniceanu.

— Nici n-am mai văzut-o pînă acum.

— A scos vreun cuvînt?

— Ba da, căci din cînd în cînd aiurează.

— Şi ca ce cuvinte?

— Se vede că cheamă pe cineva... pe un Dumitru, pe un Gimpa.

Olteniceanu tresări şi-şi zise:

„Draceee!... Acel nume pe buzele acestei fete... cînd mă aşteptam să se audă al lui George Boldur! Acum înţeleg: se vede că această fetică este fiica bătrînei unde şade tînărul pe care l-am rădicat aseară. Ea venise la Racoveanu să întrebe dedînsul. Deşteptîndu-se, ea va spune ceea ce a făcut-o să vie aci, şi spunînd se va dezminţi ştirea ce am făcut să intre în capul celor de sus şi mai cu seamă în al Smaraldei. Trebuie dar să nu se deştepte aci.”

Mai gîndindu-se puţin, un zîmbet infernal îi trecu pe buze murmurînd aceste cuvinte:

„Şi rădicînd-o d-aci, să las a se crede că Boldur a făcut-o nevăzută.”

Ieşind iute în stradă, chiar la poartă întîlni un agent d-ai agiei.

— În acea odaie, — îi zise Olteniceanu, arătîndu-i spre una din locuinţele servitorilor, este o fată leşinată. Trămite îndată un agent tiptil c-o trăsură, s-o rădice d-acolo fără nici un zgomot. Va fi de ajuns să spună că este fratele sau unchiul acelei fete şi că a venit s-o ia d-acolo din ordinul coconului Boldur. S-o ascundă undeva, aşa ca nimeni să n-afle un cuvînt din gura ei înainte d-a o vedea eu. Ştreangul vă aşteaptă dacă nu veţi face întocmai cum vă zic.

Se ştia că Olteniceanu, cel cu vorba de miere, era o fiară la suflet, că nu glumea cînd ameninţa.

Peste cîteva minute, ordinul fu executat.

Ieşind trăsura cu acea copilă, Olteniceanu îşi zise:

— Acum să întîlnesc pe Boldur.

Şi urcînd scara iute, începu a-l căuta prin mulţime. Domni şi doamne şopteau despre victima din grădină. Curiozitatea d-a vedea pe acea nenorocită abandonată mergea crescînd.

După multă căutare, întrebînd p-un servitor, află că Boldur este într-o sală, unde da uşa de la apartamentul Smaraldei.

In adevăr că-l şi află acolo. Bietul ginere, îngrijat de retragerea subită a fidanţatei, măsura sala cu paşi agitaţi, ascultînd din cînd în cînd la uşă un plîns cu sughiţuri.

Olteniceanu merse drept la dînsul şi-l luă în braţe, simulînd avîntul unei adevărate amicii.

— George, îi zise el, vezi cine este acea fată, care zace leşinată în curte. Lumea îşi face felurite bănuieli... chiar Smaralda... Aleargă şi răsipeşte-le iute.

Boldur, auzind, rămase ca trăsnit. Dar pentru că trecutul lui nu-l lăsa să se creadă la adăpost de asemenea bănuieli, întrebă:

— Şi unde este?

Infernalul favorit al lui vodă Bibescu, îi spuse.

Şi junele fidanţat, cu faţa speriată, trecu ca o săgeată prin mulţimea invitaţilor, coborî scara şi se îndreptă spre odaia indicată.

Lumea, văzîndu-l, se convinse şi mai mult că, în adevăr, acea femeie era una din victimele lui.

Olteniceanu izbutise.

IAR LA MOŞ IGNAT!

Îndată ce ieşi din curte trăsura cu Maria, leşinată, agentul poliţienesc care primise ordinul lui Olteniceanu, se urcă şi el în trăsură lîngă cel care se declarase că este unchiul fetei.

Cîteva oftări anunţară că leşinul Măriei era aproape să înceteze.

Agentul strigă birjarului, care asemenea era agent poliţienesc, să dea goană cailor, şi pietrele stradei Mogoşoaie începură a scăpăra sub potcoavele cailor.

Cînd trăsura uruia în mijlocul nopţei pe strada pustie, agentul îşi frămînta capul unde să ascundă mai bine pe acea fată care dintr-un minut într-altul ar putea să se deştepte şi să înceapă a striga. Pentru a preîntîmpina orice zăticnire, scoase o basma şi trase capul fetei lîngă el, aşa ca să fie la îndemînă pentru a-i înăbuşi orice strigăt. Apoi începu a se gîndi.

Ca s-o ducă la unul din numeroasele aresturi, care se înfiinţase încă din ianuarie 1848 mai la fiecare răs-pîntie şi prin cari guvernul boieresc pritocea poporul, nici nu era de gîndit.

Coconul Olteniceanu îi ordonase cu asprime ca nimeni să nu vorbească cu acea fată înainte de el.

Aresturile fiind pline de oameni, nu era cu putinţă nici s-o ascundă, nici s-o oprească d-a vorbi cu cineva.

Ca s-o ducă la biserica Icoanei, unde se închideau nebunii atunci, iar nu-i venea, deoarece călugăriţele sînt foarte limbute. Apoi nu ştia ce să crează despre acea pradă ce-i încredinţase favoritul lui Bibescu. Să bănuiască că ar fi o puicuţă destinată a fi sacrificată pe altarul lui Cupidon? Nu-i venea să crează că tocmai în curtea lui Racoveanu s-ar fi făcut o asemenea vînă-toare. Mai mult bănuia că este o victimă care avea să serve la cine ştie ce intrigă politică sau descoperire de complot. Deci, trebuia s-o apere ca ochii din cap de orice întîlnire...

Dar unde s-o ascundă? Şi pe cînd caii goneau mereu, agentul se gîndea. Deodată îşi izbi fruntea cu mîna.

— La moş Ignat! strigă el.

Şi birjarul-agent, care ştia cuibul, apucă spre podul Beilicului ca apoi să cotească spre Radu-Vodă.

„Casa lui moş Ignat este în mijlocul unei livezi pe marginea Dîmboviţei, îşi zise agentul. Gardul este înalt şi nimeni nu cutează a intra, căci are nişte zăvozi cari sfîşie omul într-o clipă. Apoi moş Ignat este mut ca mormîntul. Acolo este ferită de gura şi ochii hunei ca într-un mormînt. Coconul Olteniceanu va fi mulţumit de ascunzătoarea mea.”

Cititorii noştri îşi amintesc de moş Ignat Era acela unde pimnicerii lui vodă Bibescu dusese în noaptea trecută pe Dimitrie Gimpa mai mult mort decît viu.

Moş Ignat era cunoscut şi preţuit de poliţia lui vodă Bibescu, căreia îi făcea des servicii pe cari era voioasă să le plătească cu aur. Adesea avea trebuinţă ca unii din cei chinuiţi prin temniţă sau aresturi să nu moară în urma chinuirei. Sunt unele fiinţe îndîr-jite căror nu li se smulge un secret nici cu cele mai mari chinuri; iar dacă le iei cu încetul şi cu bunătatea, ajungi să le afli şi ce nu vrei. Pentru cel din urmă procedeu însă trebuie timp, apoi el nu poate izbuti decît asupra unor fiinţe extraordinare, şi de aceea smulgerea secretului se face obicinuit cu durerea fizică. Cînd nu izbutea cu aceasta, care era şi cea mai expeditivă, se întorcea la procedeul blînd, şi pentru asemenea cazuri avea pe moş Ignat, care vindeca pe chinuiţi ca prin minune.

Trăsura, înainte d-a ajunge la Radu-Vodă, apucă în stînga p-o cale strimtă printre pomi pe malul Dîmboviţei şi se opri la o portiţă ascunsă într-un gard înalt şi mărăcinos.

Cînd moş Ignat auzi lătratul fioros al cînilor şi semnalul învoit între el şi oamenii agiei, ieşi din casă şi, impunînd cînilor tăcere şi blîndeţe, se duse şi deschise portiţa.

Un agent se dase jos din trăsură şi altul îi da în braţe pe Maria. întunericul nopţei fiind îndesit de frunzişul pomilor, moş Ignat nu putea să vază ce ducea acela în braţe. Crezînd că este vreun nou torturat, pe care i-l aducea să-l vindece, zise mergînd nain-te spre casă:

— Şi acesta tot şcolar este, ca cel ce mi l-aţi adus ieri noapte?

— Nu, acesta-i şcolăriţă, răspunse agentul; dar ia seama să nu ne sfîşie cînii.

— N-avea grijă, carnea voastră i-ar învenina. Dar, hengherilor, v-ati apucat acum să schingiuiţi şi femeile?

— Lasă vorba şi ascultă, moş Ignat, zise agentul.

Răspundem cu pielea noastră dacă această femeie, deşteptîndu-se, n-ar vorbi întîi cu coconul Olteniceanu.

— Dar mai am un bolnav la mine! Cum să-i opresc d-a vorbi?... şi pînă cînd?

Celalalt bolnav, cititorii noştri îl ştiu: era Dimitrie Gimpa.

— Pînă dimineaţă nici s-o vază, nici să-i vorbească cineva! răspunse agentul la întrebarea bătrînului Ipo-crat de la Radu-Vodă. Pînă atunci voi şti ce voieşte coconul...

— Dacă este numai pentru atîta timp, o voi culca în celar.

Şi luînd el fata în braţe, o duse în celarul de lîngă casă şi o culcă binişor pe un maldăr de buruieni pe cari le culesese în acea zi pentru a obloji spinarea lui Gimpa. Apoi ieşind şi închizînd uşa după el, însoţi pînă la poartă pe agent. Acesta plecînd cu celalalt în trăsură, moş Ignat nu se putu opri d-a nu exclama, trîntind portiţa:

— Cîni, hengheri, căpcăuni, şi voi, şi stăpînii voştri! Cînd vă văd mi se urcă sîngele în cap şi îmi vine să vă sugrum!

Şi ca cum aceste cuvinte i-ar fi uşurat sufletul, se întoarse iute în casă, aprinse un văpaiţ şi se apropie de patul în care dormea Dimitrie Gimpa, cu faţa în jos.

Expresia feţei bătrînului era plină de bunătate şi se uita la bolnav c-o vie înduioşare. Două şiroaie de lacrimi începură a curge pe obrajii lui palizi şi a se rostogoli ca picături de rouă în barba-i albă ca zăpada. Puse văpaiţa pe o policioară lîngă pat, aşa că lumina cădea pe bolnav, care dormea liniştit, cu spinarea acoperită de foi verzi unse cu alifiile minunate ale lui moş Ignat.

Rădicînd uşor foile, se uită la spinarea îmbrăzdată încă de dungi. Faţa bătrînului se lumină de mulţumire, văzînd că vindecarea începuse. Alese alte foi şi le întinse cu uşurinţă pe spinarea lui Gimpa, care nici nu se deşteptase. Terminînd, luă văpaiţa şi păşi încet spre uşă zicîndu-şi:

— Acum să vedem ce o fi avînd şcolăriţa de dincolo!

Dar n-apucă să treacă pragul şi răcnete de spaimă răsunară din celar. Bătrînul rămase încremenit, iar Gimpa, deşteptîndu-se, sări din pat.

Strigătele urmînd, Gimpa recunoscu vocea Măriei şi voi să iasă; dar moş Ignat îl opri, zicîndu-i:

— Mi-au cerut boierii să nu las pe nimeni s-o vază sau să-i vorbească, se înţelege afară de mine. Dar cum ţi-am spus azi, mă supun boierilor numai atunci cînd nu-mi cer să fac rău şi cînd mă lasă să fac bine. Totuşi, te rog să aştepţi să văd eu întîi pe această femeie.

Gimpa înţelese îndată că era mult mai înţelept să se supună bătrînului. Se lăsă a fi condus şi culcat în pat. Bătrînul îi aşeză din nou frunzele, sfătuindu-l să nu mai sară din pat ca un nebun.

Pe cînd blîndul empiric pălăvrea asupra iuţelei şi neastîmpărului tinerimci, junele nostru îşi frămînta capul pentru a-şi da seama de aflarea Măriei acolo. O idee grozavă trecu prin creierii lui ca un fier roşu: ideea că zbirii lui Bibescu-vodă, neputînd să afle nimic de la dînsul despre marea mişcare ce se pregătea în umbră, au voit să afle ceva de la bătrîna Andricu şi de la fiica ei. Acestea neştiind nimic, zbirii au bănuit că nu voiesc să spună şi au căutat prin durere să afle adevărul. Poate că bătrîna şi murise sub lovituri, iar fiica ci, cu mai multă putere vitală, rezistase şi acum zăcea dincolo de zid, cu corpul sfîşiat, tot aşa cum se deşteptase şi el în noaptea trecută.

Sub imperiul acestei idei, Gimpa strînse pumnii şi scrîşni dinţii, zicînd:

— Ah! cînii, cînii!

— Mai rău decît cînii! adăugă moş Ignat, urmînd aşezarea frunzelor.

Şi două şiroaie de lacrimi brăzdară obrajii bătrînului. Ştergîndu-se cu mîneca cămeşei, zise cu blîn-deţe:

— Acum şezi liniştit, copile... Mă duc să văd şi de nefericita de dincolo.

Şi mîngîindu-l pe frunte, luă văpaiţa şi ieşi.

Strigătele şi plîngerile fetei răsunau în tăcerea nop-ţei, dar se pierdeau în adîncimea desei grădini care se întindea între Dîmboviţă şi strada Radu-Vodă.

— Dar nu mai striga, fată, zise Ignat, deschizînd uşa celarului şi intrînd, că doară nu eşti acum în vizuina lupilor. Ia spune moşului ce ţi-au făcut hengherii aceia cari nici de copii nu mai au milă. Ia să vedem: unde te doare?

Şi puind văpaiţa p-o ladă, se apropie de fată care şedea pe maldărul de buruieni. Lumina scălda faţa blîndă şi părul cel alb al bătrînului, aşa că fata, văzînd bunătatea în figura lui, se linişti îndată, prinse curaj şi zise:

— Nu mi-au făcut nimeni rău... Am leşinat eu de osteneală şi întristare. Dar unde sînt aici?

— La moş Ignat, răspunse bătrînul, cel care este tocmit la temniţa Sîntului Anton, ca să vindece pe acei cari nu voiesc boierii să-i lase să moară de bătaie.

Văzînd că fata n-are nimic, o întrebă:

— Dar de ce te-au adus la mine?

Maria, neştiind ce să răspundă, îi spuse tot ce ştia ea: cum plecase în căutarea lui Gimpa, cum leşinase naintea boierului Racoveanu şi cum se deşteptase în ntunericul acelui celar.

Moş Ignat se gîndi cîtva, apoi zise:

— Cum înţeleg eu, copila mea, n-are gînd curat cel care a zis să te aducă la mine. De aceea ai face bine să nu te apuce ziua aci. Locuinţa mamei tale nu este departe. Te voi duce eu acasă, căci nu poţi umbla singură noaptea, şi mama ta să te ascundă undeva pînă se vor potoli poftele ce ai aprins într-un suflet păcătos. Cît despre neaflarea ta mîne aci, voi spune că ai fugit fără ştirea mea, aşa de uşor încît nici cînii nu te-au simţit.

— Nu te mai osteni, moş Ignat, căci o voi duce eu acasă, zise o voce din pragul celarului, căci eu sînt acela pe care-l căuta fata...

Era Gimpa care nu avusese răbdare să aştepte întoarcerea bătrînului. Venise şi ascultase cele spuse de Maria.

Ea văzîndu-l, dete un strigăt de bucurie şi se aruncă în braţele lui. Cu toată durerea ce-i cauzau rănile din spate, el o strînse la piept cu afecţie. Faţa fetei era radioasă de fericire, văzîndu-l.

— Te-am aflat fugarule! îi zicea ea, sărutîndu-l.

Moş Ignat se apropie şi zîmbind, desface braţele fetei cari îl lănţuiau, şi îi zice:

— Nu-l atinge, căci a căzut dintr-un pom şi şi-a zdrelit spinarea mai rău decît o pară putredă.

Maria atunci observă faţa galbenă şi zvîrcolită de dureri a amicului ei, şi se retrase speriată şi strigînd:

— În numele cerului, dar ce ai păţit?

Bătrînul nu le lăsă timp de convorbire, căci le zise:

— Vă dau amîndoi unul în îngrijirea altuia. Tu, copilă, să îngrijeşti a-i obloji mereu spinarea cu frunzele unse d-o alifie ce-ţi voi da; iar tu, copile, s-o ascunzi cît mai iute undeva, ca să n-o afle fiii păcatului.

Moş Ignat dăte fetei un coş cu frunze şi un borcan cu alifie; premcni din nou spinarea junelui, mai mult ca să înveţe pe fată, care contempla cu groază urmele loviturilor cari făcuseră din spatele lui o carne vie.

Îi însoţi pînă la portiţă, îi sărută pe frunte şi le zise c-o voce înduioşată:

— Duceţi-vă şi ascundeţi-vă cît mai iute, căci dacă v-ar afla la mine sau undeva, cine ştie ce aţi mai păţi de la aceşti cîni de boieri. Vrînd Dumnezeu, într-o zi scăpaţi de orice prigonire, veniţi pe la moş Ignat. Cînd veţi şti cît a suferit şi suferă încă el, pentru cîte a văzut şi vede, îi veţi plînge de milă. N-aş voi să mor nainte d-a şti că din suferinţele mele s-a făcut o carte sau un cîntec.

Îi sărută încă o dată şi, dorindu-le călătorie fericită, intră iute în curte, trăgînd portiţa după el şi se făcu nevăzut printre pomi.

Gimpa luînd de mînă pe Maria, apucară spre locuinţa lor.

Gimpa înţelese acum cît de mult îl iubea nenorocita copilă. Inima lui însă toată coprinsă de amorul Smaraldei, nu mai putea răspunde la acest devotament îngeresc decît cu o frăţească milă. El o mustră cu blîndeţe că s-a expus pentru dînsul la atîtea osteneli şi suferinţe; şi cum amorul nostru, în faţa altui amor care l-am insuflat, dar pe care nu-l împărtăşim, ne face cruzi, Gimpa din întrebare în întrebare, aduse pe fată a-i vorbi despre Smaralda. Ea se supuse îndemnului; dar cînd simţi cît de mult îl zguduiau amăruntele ce-i spunea despre bucuria şi strălucirea ce văzuse în acea seară în casa lui Racoveanu, ea nu se putu opri d-a striga:

— Ah! cum o iubeşti tu, Trică!

Junele îşi trecu mîna peste ochi.

— Lasă că nu te mai învinovăţesc, urmă ea. Am văzut-o trecînd pe dinainte-mi ca un înger luminos. Este atîta de frumoasă, atîta de răpitoare! Cum să n-o iubească, văzînd-o cineva o dată măcar!... Dar tu care o vedeai mai în toate zilele! Şi apoi fetele aces-tea de boieri mari, cari au atîta mîndrie în suflet, încît se sfiesc să calce pe pămînt, trebuie să insufle celor cari nu sînt din clasa lor iubiri atît de adînci încît numai moartea poate să le vindece!

Acest adevăr ieşind din buzele Măriei, făcu pe tînăr să se cutremure.

Da, numai moartea putea să potolească focul ce se încuibase într-însul.

Fata, simţind durerea lui, urmă:

— Şi mult iubeşti tu, Trică, pe aceea care poimîne se va mărita! Oh! dragul meu de ce n-am putere să te mîngîi! Eu văd bine că viaţa ta de acum este pierdută. Tu nu eşti din aceia cari se schimbă; şi apoi unde se mai află o fată frumoasă ca dînsa, căci aş alerga îndată şi aş cădea înaintea ei, i-aş scălda picioarele şi mînele cu lacrimile mele şi aş ruga-o să iubească pe Trică al meu, pentru a-l scăpa d-o patimă care-l va duce la mormînt... Dar ştii tu, Trică? Eu cred că fata lui Racoveanu nu te-a cunoscut de aproape, căci dacă eu aş fi fost în locul ei şi a fi ştiut ce comoară este în mintea şi inima ta, nu te-aş fi schimbat nici pe cel mai mare, mai frumos şi mai tînăr din împăraţii lumei!

Şi pe cînd copila, în nevinovăţia ei, răscolea focul în pieptul lui Gimpa, zorile începură a scăpăra.

Stelele se topeau în ţîşnirile de aur şi purpură cari sfîşiau întunericul nopţii. O adiere dulce începu a mişca vîrfurile pomilor, iar paserile a scutura frunzele de rouă nopţei. Voluptoasa noapte se retrăgea înaintea zilei care năvălea cu alaiul ei de lumină şi vuiet.

Cu redeşteptarea naturei începu a creşte şi încrederea în inima junilor noştri.

— Trică, Trică, strigă copila, strîngîndu-l de mînă, dacă este să suferi toată viaţa de dorul acelei fete, eu voi fi tot lîngă tine ca să te mîngîi şi te voi însoţi oriunde ca un cîne credincios.

Gimpa nu ştia cum să răspundă la atîta devotament şi iubire. Remuşcarea îi rupea inima. Dar amorul lui trecu peste toate, uită toate grijile şi durerile nopţei şi, înviorat de speranţă, se simţi iar tare pentru a înfrunta orice, numai şi numai să mai vază o dată pe Smaralda.

Maria, care ghicea tot ce se petrecea într-însul, îi zise:

— Să mă laşi a te îngriji bine cum mi-a arătat acel bun bătrîn, ca să poţi merge la biserică unde se cunună mîne. Te voi însoţi şi eu. Acum, cînd eşti lîngă mine, nu mă tem de nimic. Să cuteze cineva a te atinge, şi va vedea cum ştiu să rup carnea şi să scot ochii!

Gimpa îi mulţumi printr-o zîmbire care umplu de bucurie pe Maria.

Ajungînd acasă aflară pe bătrîna Andricu bocindu-se în casă. Cum îi văzu, îi sărută şi începu a se închina la icoane de mulţumire.

NUNTĂ

Dacă este un proverb care sună: „Ce ştie satul, nu ştie bărbatul”, ar putea să fie şi un altul: „Ce ştie lumea, nu ştiu părinţii, tot aşa de adevărat.”

Şoaptele lumei nu ajunsese pînă în auzul lui Raco-veanu. El şi soţia lui, văzînd abaterea sufletească a fiicei lor, o atribuiră nepregătirii cu care aceasta se trezea deodată în faţa căsătoriei. George Boldur deşi frumos şi june, era însă un străin, un necunoscut pentru Smaralda.

Cînd doamna Olteniceanu spusese junei fidanţate, că jos în curte zăcea o victimă a simţimîntului insuflat de George Boldur, avusese grijă să adauge că cu asemenea păcate păşesc naintea altarului toţi mirii boieri şi că, prin urmare, nu trebuie să se sperie, dar nici să-şi facă iluzie despre fecioria mirelui ei, şi că în orice caz este mult mai bine ca acea fată să moară.

Smaralda se închisese în iatacul ei, plîngînd şi convinsă că aceasta este soarta oricărei fete care se mărită.

Nu zisese un cuvînt măcar nici mirelui ei, nici părinţilor.

A treia zi cînd se sculă după o noapte agitată, Smaralda nu mai era fata vie şi voioasă care fusese pînă în seara logodnei.

Un vierme se încuibase în inima ei, şi acel vierme rodea, cum zice Bolintineanu: „Floarea plăpîndei tinereţi”

Primi pe fidanţatul ei cu bunătate şi resemnare, dar pe buze-i nu mai flutură zîmbetul încrederei.

Se lăsă a fi gătită de nuntă, în neştire.

Boldur se sili prin limbajul cel mai înflorit şi sentimental a răsipi melancolia ce coprinsese sufletul frumoasei copile; dar în deşert, căci ea nici nu-l vedea nici nu-l auzea.

La biserică, în întunericul care-i coprinsese mintea şi în descurajarea care-i amorţise inima, simţi că doi ochi erau înfipţi asupra ei şi că acei ochi o ardeau.

Fără voie uitîndu-se să vază ai cui sînt, întîlni ochii lui Iancu Olteniceanu. Ea rămase fărmecată sub fulgerul lor. Din acel moment nu mai simţi pe nimeni în jurul ei: nici mire, nici părinţi, nici fraţi şi surori, nici rude şi amici, decît acea privire care o ardea şi o-năbuşea. Ar fi voit să ţipe, să fugă, dar se simţea înfiptă în lespezile bisericei.

Din imnele nunţei nu auzi nimic.

Ocoli sînta masă în neştire.

După serviciul religios şi felicitări, junele mire o luă de braţ.

Trebui ei o încordare lungă pentru a se smulge din puterea magnetică a ochilor lui Olteniceanu, care o ţinea în loc, şi poate că n-ar fi izbutit să facă un pas, dacă în acelaşi timp n-ar fi căzut asupra ei alţi doi ochi, plini de toate binecuvîntările şi de cea mai curată iubire, ochi care o făcură să respire, să se mişte, să vază şi să auză.

Voind să-şi dea seama ai cui erau acei ochi, nu izbuti, căci în figura galbenă şi întristată a unui june rezimat de umărul unei copile la o fereastră a bise-ricei, nu putu recunoaşte pe Dimitrie Gimpa, atît era de schimbat!

Gimpa nu mai avusese decît o dorinţă, aceea d-a merge la biserică şi a vedea steaua inimei sale trecînd în braţele unui necunoscut. Era aceeaşi dorinţă ca a celui care voieşte să vază pînă în cele din urmă focul care mistuieşte averea lui, cuibul familiei sale şi teatrul celor mai scumpe amintiri.

Văzîndu-l că abia se ţine pe picioare, devotata Mărie îl însoţi, silindu-l a se rezima de braţul şi umărul ei. Frumoasa copilă se simţea în culmea fericirei, sprijinind pe acel tînăr frumos şi iubit.

Gimpa asistă de la fereastra bisericei la acea cununie. Întristarea şi descurajarea ce citea în faţa Sma-raldei, îl făcură să-i pară că asistă un sacrificiu omenesc.

Cînd ea era să plece din biserică, rezimată de braţul fericitului mire, Gimpa, punîndu-şi tot sufletul în privire, o privi cu atîta dor şi iubire, încît juna mireasă putu să se smulgă de sub farmecul sinistru al ochilor lui Olteniceanu. Ochii ei se întîlniră cu ai lui, dar fără să-l cunoască; totuşi îi păru că citeşte într-înşii; o adîncă compătimire.

Peste cîteva minute careta trecînd pe lîngă el, îl făcu să rădice capul. Era juna pereche care plecase. Urmele caretei fu pentru dînsul ca zgomotul ce-l face fierul ghilotinei cînd cade şi taie capul condamnatului. Un întuneric, un haos se făcu în capul lui şi căzu leşinat.

Cînd se deşteptă, era în locuinţa lui de la Crucea, de Piatră, iar la capu-i veghea plîngînd Maria.

Cele dinţii cuvinte ce-i ieşiră din buze, fură de recus noştinţă către generoasa fată.

După vreo două zile simţindu-se în stare d-a se ţine pe picioare, se sculă şi plecă. Rătăci în jurul lo-cuinţei boierului Racoveanu, ca sufletele morţilor în jurul vetrelor unde au locuit. Un serv îi spuse că juna păreclie a plecat peste Olt încă din ajun.

„S-a dus!” îşi zise el, şi se îndreptă spre locuinţa lui, pierdut în triste cugetări.

MOARTE ŞI REVOLUŢIE

Cînd ajunse aproape de Sîntul George, se izbi cu cineva în piept. Acela uitîndu-se drept la el, îl recunoscu şi strigă:

— Gimpa!.. Dar din ce mormînt ieşi?

— Ies dintr-un mormînt, dar nu ştiu din care! răspunse junele nostru.

Acel cu care se lovise era Hristescu, întîiul român căpitan de corabie.

Gimpa îi spuse scurt cele întîmplate.

Cînd acesta termină, Hristescu strigă, îmbrăţi-şîndu-l cu milă:

— Şi Naţionalul care te bănuia că ne-ai trădat! Pe Sîntul Spiridon, dacă n-am avea de lucru, ce bătaie i-aş trage ca să-l învăţ minte a mai bănui toată lumea!

Apoi la ureche îi şopti:

— Tu ştii că acum zorim să fiarbă cazanul. Dacă ai putere ajută-ne.

Gimpa înţelese că era vorba de pregătirea revoluţiei. Această ştire produse o reacţie puternică în mintea lui abătută. Se încordă ca calul oşteanului cînd aude trîmbiţa.

„Ah! cum aş vrea să mor, împlinindu-mi jură-mîntul!” cugetă el. Apoi tare urmă:

— Cît mă vor ţine puterile, sînt al datoriei mele de român.

Peste o oră, Gimpa, transfigurat, cu glasul răsunător, cu corpul vibrînd de un simţimînt profetic, rădica sufletele tîrgoveţilor din faţa Bărăţiei. Pentru a-i indigna şi mai mult, colindă mereu prăvăliile şi cafenelele. Ceea ce făcea Gimpa, făceau şi ceilalţi tineri iniţiaţi în apropiata izbucnire a revoluţiei.

Naţionalul, dînd în urma bănuitului şi văzînd cu cîtă uşurinţă aţîţa spiritele, îşi zise: „S-a deşteptat leul!” Numind leu pe Gimpa, Marin se credea ispăşit de păcatul bănuielei.

Ceata lui Baboi şi Sclipici, pe care acum începuse a o numi „partidul lor”, se întrecea şi ea în a înfier-bînta minţile. Ea însă nu-şi dezvolta zelul decît în mijlocul acelei adunături numită drojdiile societăţei; iar dorinţele ce deşteptau în capul acestora erau cu totul opuse moralei şi dreptului. Propagau desfiinţarea proprietăţei, familiei, religiei, egalitate şi libertate absolută pentru toţi, împărţirea averilor publice şi private între toţi. Uimitoare era atitudinea poliţiei; care ocrotea aceste propagande. O minte pătrunzătoare ar fi înţeles că chiar ea le urzea cu scopul d-a compromite revoluţia.

Dar să urmărim pe Gimpa care în aprinderea patriotismului voia să-şi mistuiască amorul. Junele revoluţionar nu-şi făcuse nici o iluzie despre un viitor fericit al amorului care furiş crescuse în sufletul lui. El niciodată nu uitase că fiica marelui boier nu va putea să fie a lui, mai cu seamă în acel timp cînd era un abis între clasa privilegiată şi fiii poporului, oricît de distinşi prin minte şi inimă ar fi fost aceştia. Dar tot mulţumindu-se a o iubi şi admira ca p-o stea frumoasă în cerul senin, el uitase că într-o zi acea stea ar putea să strălucească în braţele altuia.

Neaşteptata cununie a Smaraldei cu George Bol-dur fu o lovitură de trăsnet pentru nenorocitul june. El rămase ca într-o noapte, singur, rătăcit şi desperat.

Cînd atîta timp ai răsfăţat o iubire, care cu încetul a devenit pentru tine un element de viaţă, şi vine o zi cînd trebuie să-ţi iei adio de la tot ce ai dezmierdat şi încălzit cu căldura inimii tale, nu sînt cuvinte pentru a spune durerea adîncă ce simţi de această durere.

Într-o asemenea împrejurare, viaţa este o pedeapsă nesuferită şi abandonatul numai în moarte vede scăparea.

De aceea Gimpa se aruncă cu totul în mişcarea revoluţionară. în deşert capii mişcărei îi recomandară să fie prudent. El nu ascultă, nemaiavînd pentru ce să se cruţe. în două zile, colindînd suburbiile şi locurile publice, izbuti să aţîţe focul mai mult decît toată propaganda făcută de ceilalţi.

Atît de mult se uitase în ardoarea lui încît nici rănile din spate nu le simţea.

Căpitan Costache Chiorul, zbirul poliţiei de atunci, îşi pierduse capul, văzînd îndîrjeala ce deodată izbucnise în capitală. Aflînd cine era aţîţătorul, plecă în urmărirea lui, decis a-l lăsa mort sub lovituri.

Dar n-avu să umble mult, căci îl află în strada Căldărarilor în mijlocul unei mulţimi pe care o înfier-bînta cu discursurile lui.

Căpitan Costache, însoţit de cîţiva zbiri ca dînsul, năvăli cu caii în mulţime, izbind cu gîrbacele în dreapta şi stînga.

Căldărarii se răsipiră îndată, dar cînd Gimpa le strigă „Puneţi mîna pe ei şi dezarmaţi-i”, mulţimea se adună iar şi năvăîind cu uneltele asupra zbirilor poliţiei, începu a lovi cu furie şi a le smulge gîrbacele şi săbiile. Numai de căpitan Costache nu cuteza nimeni să se atingă, atît de mare era groaza ce acesta insuflase bucureştenilor.

Acesta recunoscînd în mulţime pe junele revoluţionar, scoase sabia şi, dînd pinteni calului, năvăli asupra lui. Gimpa-i apucă caluî de frîu. Zbirul rădică sabia. Dar în acel moment o copilă dînd un ţipăt, se puse în dreptul junelui nostru rădicînd braţele. Sabia zbirului izbi umărul copilei, care căzu scăldată în sînge.

Gimpa, neavînd timp să vază faţa victimei care căzuse sub picioarele calului, apucă şi smulse sabia cu a cărei muche începu a izbi pe sălbaticul zbir pînă îl răsturnă de pe cal.

Lumea, înfuriată de sîngele care colcăia din rana copilei şi încurajată de exemplul eroicului june, începu şi ea să bată pe ceilalţi zbiri.

Ştirea că în strada Căldărarilor lumea bate pe căpitan Costache şi ceata lui, se răspîndi cu iuţeala fulgerului. în cîteva minute toată piaţa era în picioare şi lumea năvălea din toate părţile. Cetele poliţiei nu mai puteau străbate, atît era lumea de îndesată şi ameninţătoare.

Cînd Gimpa rădică de jos corpul sîngerat al acelei copile necunoscute şi îi desfăcu basmaua care-i ascundea faţa, rămase înmărmurit, văzînd că era Maria.

— Tu aci? strigă el cu cea mai vie durere.

— Da, răspunse ea c-o voce stinsă, nu puteam sta acasă... cînd te ştiam în pericol... Te urmăream în tot locul... Dacă nu eram eu, te-ar fi ucis cînele... Acum dacă mor, cine să te mai... Ah! te iubesc, Trică!..

Şi nemaiputînd zice nici un cuvînt, îi căzu capul greu pe umărul junelui. Şiroaie de lacrimi curgeau din ochii acestuia.

Luînd-o în braţe, o duse şi o întinse pe o tarabă.

Lumea înduioşată se grămădise în jurul lor.

Un bărbier desfăcu vestmintele fetei, ca să-i dea ajutor. Văzînd însă rana cea grozavă, clătină capul cu desperare.

Maria, deschizînd ochii, murmură încet:

— Trică, vin!

Şi întinzînd un braţ, apucă de gît pe nefericitul june care se aplecă spre ea. încordîndu-şi toată puterea în acel braţ, căci celalalt era cu totul desfăcut de corp, îl trase şi mai mult lîngă ea, şi lipindu-şi gura de a lui îi dete cea dintîi sărutare de iubire, dar şi cea din urmă, căci în acea sărutare îşi dete şi sufletul.

Capul Măriei se lăsă galben şi greu în braţele junelui. Ea murise.

O scrîşnire de turbare izbucni din piepturile tuturor.

— S-o îngroape tîrgul, zise starostele de căldărari.

— Da, da, tîrgul s-o îngroape, dînd fiecare după putere! răspunse voci din mulţime.

— Şi pentru că nu este timp de pierdut, adăugă un altul, eu încep cu cutia stărostiei.

Şi luînd din cui cutia cea pecetluită a stărostiei de căldărari, în care se aduna mila pentru meseriaşii neputincioşi, începu a se plimba prin mulţime.

Banii de argint şi aramă plouau în cutie.

În cîteva minute cutia se umpluse. Nu mai încăpea nici un bănuţ.

— Este înzecit decît trebuie, zise cel care umbla cu ea.

— Dar cum nenorocita copilă nu poate sta aci, adăugă un bătrîn toptangiu, s-o ducem înaintea bise-ricei Sîntul George.

Şi cum simţimîntele filantropice sînt adevăratul cod al disciplinei umanitare, cîţiva inşi, fără să le zică nimeni, se apropiară şi rădicară moarta pe braţe.

În mijlocul acelei mulţimi imense o duseră la cea mai apropiată biserică, la Sîntul George Vechi.

Pentru că curgerea sîngelui oprea intrarea mortului în biserică, nainte d-a i se face cuvenitul serviciu religios, o aşezară în curtea bisericei.

Un staroste numără preotului banii din cutie, recomandîndu-i a tîrgui toate cele trebuincioase, a împodobi un brad frumos, pentru ca înmormîntarea să se facă cu toată strălucirea, căci tîrgui o îngroapă.

Gimpa căzu ameţit lîngă masa unde întinsese pe Maria.

După rădicarea moartei din strada Căldărarilor, lumea mai rărindu-se puţin, căpitan Costache Chiorul se tîrî cum putu într-o tutungerie. Tutungiul, un armean, cunoscîndu-l, se grăbi a-l scoate pe din dos, a-l pune într-o birjă şi a-l face scăpat.

Ceilalţi cetaşi se făcură nevăzuţi, care cum putură. Lumea se făcea că nu-i vede tîrîndu-se.

Ce-i mai păsa ei?

Bătuse şi ea o dată pe căpitan Costache şi toată ceata lui? Era mulţumită acum. în generozitatea ei, îi lăsa să scape.

Şi avea dreptate, căci acel neamic, din momentul ce fusese bătut, călcat în picioare, umilit, îşi pierduse puterea; nu-i mai rămăsese nici veninul pe care-l aruncă scorpia strivită.

Comitetul revoluţionar aflînd cele întîmplate în mijlocul capitalei şi, văzînd fierberea lumei crescînd, înţelese că momentul este propice.

Eliad plecase spre Olt, ca să proclame de acolo revoluţia.

Era în 10 iunie şi comitetul revoluţionar din capitală nu ştia nimic despre cele urmate la Islaz; în ajun. Nevoind să piarză ocazia, decise proclamaţia revoluţiei pentru a doua zi.

Moartea nenorocitei fete era un prilej fericit pentru a lucra asupra mulţimei şi a da lovitura decisivă.

Abia răsărise soarele în dimineaţa zilei de 11 iunie şi lumea începu să se adune în jurul bisericei Sîntul George Vechi, căci în biserică nu mai încăpea. Toate breslele se întreceau, fiecare a fi mai mult reprezentată.

Agia ordonă pe sub mînă preoţilor să zorească înmormîntarea; preoţii însă, fiind şi ei din cei iniţiaţi în mişcarea naţională-, răspunseră că nu cutează a ieşi din voia staroştilor, cari au plătit cu galantomie toate; că dacă n-ar face cum voiesc starostii, ar fi mare turburare în tîrg.

Agia trebui să se resemneze. Căpitan Costache nu mai putu să iasă din casă. El şi cetaşii lui îşi îngrijeau de urmele bătăii ce suferiseră în ajun.

De la opt ore nişte mîni nevăzute începură a trage mereu toate clopotele capitalei. Aerul urla. Tot Bucureştii, bărbaţi, femei, copii, se îndesau în centrul capitalei.

Cînd corpul copilei fu scos din biserică, staroştii îl aşezară pe patul mortuar. Alţi staroşti cu un brad frumos împodobit şi cununiile apucară nainte. Preoţii, făcîndu-se că sînt siliţi, apucară şi ei înainte. Astfel cortegiul funebru porni pe strade.

Toate capetele se dezvăleau, toţi ochii lăcrimau; dar cauza morţei acelei copile era ştiută acum de toţi, şi toţi pumnii se strîngeau.

In urma patului mortuar urma bocindu-se bătrîna mamă, văduva Dina Andricu. Ea păşea, împleticind du-se şi rezimată de junele Dimitrie Gimpa, în faţa căruia se vedea o adîncă desperare. Un fenomen curios se petrecea în mintea acestuia. El ştia al cui este corpul ce însoţea la ultima locuinţă, el ştia că acea copilă, care-l urmărise ca umbra ziua şi noaptea, căzuse victima devotamentului şi amorului ei pentru dînsul; dar cu toate acestea în ochii minţei lui nu vedea faţa Măriei, ci p-a Smaraldei, atît de mult amorul acesteia se săpase în sufetul lui. El se silea să alunge acea icoană din mintea lui şi să-şi amintească trăsurile bietei repauzate, dar în deşert; tot faţa Smaraldei revenea şi tot pe ea îi părea c-o însoţeşte la mormînt. Dar nu era şi dînsa o moartă pentru dînsul?

Totuşi se revolta contra acelei ingratitudini, prin 15 care simţea că păcătuieşte.

Două ore moarta fu plimbată prin stradele princi-pale.

Cînd o întoarse la biserică, curtea era ocolită de soldaţi. Lucirea armelor îndîrji şi mai mult.

După ultimele rugăciuni, corpul Măriei fu lăsat în mormînt.

Preotul stropi cu vin şi untdelemn şi aruncă întîia sapă de pămînt; apoi lăsară capacul sicriului şi lope-ţile începură să arunce pămîntul, care făcea un zgomot surd şi lugubru, din ce în ce scăzînd. Cîteva bătrîne luară de braţe pe nefericita mamă şi o smulseră de lîngă mormîntul unde se ascunsese comoara ei. Cînd Gimpa văzu înfigîndu-se în pămînt bradul, îşi acoperi ochii din cari ţîşniră lacrimi arzătoare.

„Biata copilă!” strigă el şi braţele îi trosniră într-o sumbră desperare.

Cîţiva tineri îl tîrîră cu dînşii.

La o răspîntie, tinerii se opriră. Un june se sui pe un zid din ruinele ce arătau încă urmele focului din 1847. El ţinea în mînă o hîrtie tipărită.

O tăcere adîncă se făcu deodată în toată acea mulţime, de al cărei vuiet un moment mai nainte vuia aerul.

Junele începu a citi. Era proclamarea revoluţiei şi Constituţiei schiţată de comitetul revoluţionar.

Vocea inspirată a junelui făcea ca acele cuvinte să pară înflăcărate şi să aprindă toate sufletele.

Strigăte entuziaste izbucniră din acele mii de piepturi şi în acelaşi timp clopotele sunau la toate bisericile capitalei.

Gimpa, zguduit de entuziasmul poporului, îşi şterse iute lacrimile şi dintr-o săritură fu pe acea tribună de cărămizi.

Ceea ce începuse cuvintele bine cumpănite ale comitetului, încheie elocinţa impetuoasă a junelui revoluţionar.

„Fraţilor,—zise el apoi, — pentru că Dumnezeu a adus acum în capul nostru un domn care, oricari ar fi păcatele lui, este însă român ca noi, să avem toată încrederea într-însul. Cele ce vi s-au citit, nu pot decît să fie aprobate de dînsul. Să mergem dar acum la dînsul, şi să-l asigurăm că aşa voieşte şi poporul român.

— Să mergem! Să mergem! strigară miile de voci.

Şi îndată ca prin farmec peste miile de capete se înălţară stindardele stărostiilor, stindardele bisericilor şi flamurile tricolore. Apoi ca valurile unei mări, împinse de vijălie, acea mulţime se porni iute spre palat în strigăte entuziaste, în sunetul clopotelor, sub un cer senin şi luminată de soare.

Peste cîteva minute ea îneca curtea domnească. Partea care nu încăpuse, înconjură curtea şi înecă stradele vecine.

Văzînd înfăţişarea demnă şi blîndă a poporului, garda palatului, cu arma la picior, se mulţumi a contempla.

Auzind acele strigăte de bucurie şi încredere, domnitorul Bibescu însoţit de adjutanţii săi se coborî în scara palatului.

Doamna Maria, ascunsă între perdele, privea cu inima tremurînd.

Comitetul tinerimei îl întîmpină cu respect, dar şi cu fermitate. îi citi Constituţia în auzul poporului şi îi ceru semnătura.

Domnitorul Bibescu rămase gînditor cînd Gimpa, îngenunchind, îi zise încet:

„În numele patriei noastre, în numele sîngelui nevinovat, măria-ta, nu face din această turmă de miei o haită de tigri!”

Şi luînd textul Constituţiei, îl întinse domnitorului care îl semnă.

Aerul fu zguduit de strigătele de triumf ale poporului care, din acel moment, el devenise domnul destinelor lui.

A patra zi, George Bibescu abdicînd, fugea peste munţi.

De la 11 iunie Dimitrie Gimpa trăi din viaţa poporului.

Capii revoluţiei scrîntiră numind, după îndemnul consulului rusesc, în două posturi însemnate pe Baboi şi Sclipici, iar ministru de război pe Odobescu. Aceşti trei inşi erau mîna dreaptă, cu care străinul şi clasa privilegiată lucrau pentru compromiterea revoluţiei.

După întoarcerea lui Eliad de la Islaz, unde proclamase Constituţia, conspiraţia celor trei cameleoni începu să-şi arate ghearele.

Proprietarii, speriaţi de propaganda ce făcea ceata lui Baboi şi Sclipici că averile se vor împărţi egal la toţi, că nu va mai fi nici familie, nici religie, începură a cîrti şi trămiseră cinci inşi ca să se plîngă. Membrii guvernului îi primiră cu bunăvoinţă şi îi consiliară a nu se speria de aiurările unor descreieraţi.

Atunci se văzu cameleonii schimbînd semne cu proprietarii.

Aceştia declarară că vor veni a doua zi în număr mai mare.

În acea seară (18 iunie), Odobescu propuse a prezenta guvernului statul major şi ofiţerii garnizoanei; propunerea lui fu primită şi decise prezentarea pentru a doua zi la amiazi.

A doua zi, — scrie un martur al acelei deşteptări naţionale —, membrii guvernului adunîndu-se în sala de primire, Odobescu introduse ofiţerii şi, ca organ al armatei, felicită guvernul. Eliad mulţumi în numele colegilor săi, bucurîndu-se că vede triumful cauzei naţionale asigurat de fericitul acord între popor şi armată.

Atitudinea ofiţerilor însă era în doi peri; unii din ei criticau cu asprime unele articole din Constituţie.

Deodată se auzi o voce de afară: „Vin proprietarii!“ Un contimporan ne spune că ar fi recunoscut, în acea voce, vocea lui Baboi.

În acel moment Solomon se apropie de Eliad şi apucîndu-l de braţ, îi zice: „în numele proprietarilor, te arestez, domnule!.. şi pe d-voastră asemenea!” urmă el, adresîndu-se şi către ceilalţi membri ai guvernului.

Deodată cîţiva ofiţeri înconjurară pe Eliad, alţii săriră asupra iui Teii, îl dezarmară şi îl arestară în cazarmă. Fraţii Goleşti, C. Roset, Brătienii şi N. Băl-cescu fură închişi în aceeaşi cameră cu Eliad. Cît pentru Magheru, ei trase sabia şi-şi făcu drum printre ofiţeri şi, urmat de doi dorobanţi, se închise într-o cameră, decis a se apăra contra oricărui atac.

Trădarea era regulată de mai nainte, căci Solomon, credinciosul lui Odobescu, alergă cu două companii de soldaţi şi năvăli în palat.

Dar triumful trădătorilor nu ţinu mult.

Gimpa, care din cancelaria guvernului, văzînd cele urmate voi să iasă, dar la uşă întîlni o sentinelă care-i puse spanga în piept. Erau dar toţi arestaţi. Nu-şi pierdu cumpătul. Se apropie de o fereastră care era deschisă şi, fără să mai ia seama la înălţimea ei, sări. Din fericire căzu pe o grămadă de nisip. Se sculă şi alergă îndată la clubul tinerimei unde dădu alarma. Toţi tinerii se răspîndiră în toate părţile pentru a strînge lume.

Vocea lor inspirată rădică în picioare toată capitala. Clopotele de la toate bisericile sunau de vuia aerul. Nu trecuse două ore de la arestarea membrilor guvernului şi valurile poporului începură a năvăli. Curtea palatului nu mai putu să încapă mulţimea indignată.

Solomon cu soldaţii săi sta tot în curte.

Atunci o tînără frumoasă, Ipătescu, cu două pistoale în mîini, merse drept la Solomon şi îndreptîn-du-i-le în piept îl somă să se retragă cu toată trupa lui.

Poporul, electrizat de fapta ei, începe să ameninţe.

Solomon se retrase, dar, în loc de a trămite trupa la cazarmă se opri cu ea într-o stradă lăturalnică.

Acolo fu întîmpinat de Iancu Olteniceanu, favoritul lui vodă, care-l întrebă cu asprime:

— Pentru ce te-ai retras? De ce nu risipeşti mulţimea?

— Drept să-ţi spun, răspunse Solomon, n-am curaj să ordon foc într-o mulţime nearmată de copii, femei, negustori, meseriaşi, tineri şi bătrîni, care nu mă provoacă! Şi apoi nu ştiu întrucît soldaţii m-ar asculta!

— Cu alte cuvinte, tu şi ei voiţi o provocare? Bine, adăugă Olteniceanu şi se retrase rînjind.

La un colţ al stradei află pe Baboi şi Sclipici cărora le şopti ceva... Ce?.. Nu putem şti.

Dar peste cîteva minute cei doi fraţi de cruce se apropiară de Gimpa şi îi spuseră că Solomon cu soldaţii stă ascuns în apropiere, că ar fi bine să ducă o parte din popor într-acolo, pentru a dejuca cine ştie ce urzire criminală.

Gimpa, cu o parte din mulţime, mai mult prin îndemnul curiozităţei se duse într-acolo.

Cînd erau aproape de trupă care sta liniştită cu arma la picior. Baboi şi Sclipici se furişă după nişte uluci, o mînă se ridică dasupra acelor uluci descărcînd un pistol spre trupă. Un soldat căzu lat roşind pămîntul cu sîngele lui.

— Cine a tras? strigă Gimpa, galben de mînie şi durere. Dar strigătul lui se pierdu în răcnetul mulţi-mei care, crezînd că acest foc este un semnal cuvenit d-a se arunca asupra soldaţilor, se şi aruncă. Dar n-apucă să se apropie şi Solomon comandă trupei: Foc! Peste şaizeci de inşi căzură la pămînt, unii morţi, alţii răniţi.

încăierarea începu între soldaţi şi poporul nearmat.

Alte victime din rîndurile acestuia căzură la pămînt.

Solomon cu soldaţii se retrag în cazarmă şi pregătesc tunurile.

Poporul începe şi el să ridice baricade în jurul cazarmei, ameninţînd să-i dea foc.

Membrii guvernului, cari acum erau scăpaţi, trimit pe mitropolit să împace lumea şi să îndemne pe Solo-mon a se supune şi a preda tunurile, făgăduindu-i că crima lui va fi iertată.

Solomon se supuse şi tunurile fura aduse în curtea

palatului.

Pe unul din aceste tunuri poporul aduse şi corpul unui june rănit, care îşi pierduse cunoştinţa.

Era Dimitrie Gimpa.

Dus cu ceilalţi răniţi în spitalul Brîncovenesc, el îşi veni la cunoştinţă pentru a cădea în delir.

Cînd ieşi din spital, revoluţia era învinsa. El pleca din capitală cu un îndoit doliu în suflet: doliul amorului şi doliul patriei.

Sănătatea fiindu-i cu totul zdruncinata medicii recomandară junelui revoluţionar să locuiască mai mult timp în aerul munţilor.

El se retrase la Vîlcea, la tatăl sau.

Bătrînul Gimpa plînse cînd văzu umbra fiului său, căci o umbră părea, atît era de sleit, amarît şi descurajat.

Aerul muntelui, puterea sîngelui, lipsa de emoţii, îl întremară cu încetul.

Cînd capii mişcării naţionale fură arestaţi la Cotro-ceni, între aceştia erau şi cei doi cameleoni, Baboi şi Sclipici.

Cînd convoiul acestora era să plece în exil, Iancu Olteniceanu, care, în urma revoluţiei, rămînea tot tare şi mare, ordonă să-i aducă pe Baboi şi Sclipici intr-o cameră din monastire.

Cînd aceştia i se înfăţişară, erau abătuţi. Olteniceanu, văzîndu-i, zise:

— Nu vă descurajaţi dacă necesitatea politică cerc să fiţi şi voi cei arestaţi. V-aş compromite dacă lumea ar vedea că n-aţi împărtăşit şi voi soarta capilor revoluţiei. Trebuie să vă resemnaţi a suferi expatrierea pentru cîtva timp. Vom avea trebuinţă de serviciul vostru şi în străinătate, căci voim să avem oameni de încredere şi inteligenţă în mijlocul expatriaţilor.

Apoi întinzînd fiecăruia cîte o pungă le adăugă:

— Oricînd şi oricît veţi avea trebuinţă, să-mi scrieţi şi veţi fi îndestulaţi îndată. Vă vom trimite instrucţii prin om de încredere.

Peste o oră convoiul arestaţilor pleca spre Giurgiu, excortat de călăreţi turci. De la Giurgiu începea expatrierea.

Cît despre cel care iubea pe Smaralda, el nu mai putea iubi altă femeie.

Două icoane rămăsese săpate în sînul lui: plecarea Smaraldei la braţul lui George Boldur şi coborîrea Măriei în mormînt. Cînd cugeta la cea din urmă, fluturau înainte-i trăsurile Smaraldei. Amorul, imaginaţia puneau în faţa celei moarte ale cărei trăsături le uitase, faţa celei vii pe care o iubea.

Cercetă despre Smaralda şi află că nu este fericită. Boldur, unul din tinerii răsfăţaţi ai soartei, nu ştia ce comoară era în juna-i soţie. El o abandona şi se arunca în braţele plăcerilor, cari gîdilă simţurile dar ucid inima.

Iancu Olteniceanu era geniul rău al acestei părechi.

Atunci cînd amorul era să unească aceste două inimi, ştim cum el a aruncat sămînţa discordiei.

De atunci nu făcea decît să aţîţe ceea ce semă-nase. D-o parte atrăgea pe Boldur la petreceri cari săpau un abis între el şi Smaralda, d-altă parte tot el căuta s-o consoleze în abandonarea şi durerea ei.

Într-acestea, soţia lui Olteniceanu se stingea din zi în zi; dar ca o martiră resemnată, nu spunea nimă-nui că acela care îi grăbea moartea, era soţul ei.

Într-o zi Gimpa auzi că soţia lui Olteniceanu a murit; nu mult după aceea auzi că Smaralda s-a despărţit de Boldur şi că, măritîndu-se cu Olteniceanu, a plecat în străinătate.

— Singur! îşi zise Gimpa cu durere, căci cît timp ştiuse pe Smaralda în ţară, tot avusese iluzia că este lîngă ea. Acum rămăsese de tot singur.

Dar peste cîţiva ani rămăsese singură şi Smaralda.

Îndată ce bătrînul Racoveanu nu mai putu să îndestuleze ambiţia nesăţioasă a noului său ginere, acesta-şi înşelă soţia care fu silită să-l abandoneze.

Într-o toamnă Gimpa veni în Bucureşti.

Neaflînd pe nimeni din acei cu cari împărţise iluziile de viitor, rătăcea singur şi trist prin pădurea Bănesei. Frunzele uscate fîşîiau prin picioarele lui.

Apucînd în vale spre malul lacului, întîlni o damă în doliu, dar atît de palidă şi străină de această lume încît părea o sfîntă icoană coborîtă din păretele unei biserici.

Cînd fură unul lîngă altul, se opriră în loc.

— Gimpa, şopti ea. Şi întinzîndu-i mîna cu întristare, el i-o acoperi de sărutări.

Cîteva minute le fură de ajuns pentru a-şi spune tot trecutul lor, de cînd nu se mai văzuseră.

Cînd fu să se despartă:

— Vino să mă vezi, îi zise ea, să ne mai amintim că am fost şi noi tineri odată.

A doua zi se duse cu inima bătînd. Nu fu primit, căci era greu bolnavă.

A treia zi ducîndu-se să întrebe, află poarta cernită. Murise!

Avu putere să-i însoţească sicriul pînă la ultima locuinţă.

În dimineaţa viitoare Gimpa fu aflat mort pe mor-mîntul ei.

Avusese drept să-şi aleagă acel loc, pentru a-şi trage un glonte în inimă, căci numai el o iubise.

1876 şi 1891