O anonimă şi, ca urmare, cearta iscată între doi îndrăgostiţi, precum şi împăcarea.

Orfanii răposatului Mascuris, un băiat şi o fată, depărtaţi dela căminul părintesc de către însăşi mama lor, cu învoirea tatălui vitreg, turburau o-leacă, prin amintire, viaţa lui Matei Dumbărău.

Carol Mascuris, băiatul, se apropia de vârsta majorităţii, avea vre-o douăzeci de ani. Işi ispră-vise liceul într-un pension, la Iaşi, cu multe co-rigenţe, repetenţe, cu scandaluri repetate, înăbu-şite cu bani, şi se înţelesese de-adreptul cu tutorele, (pentrucă cu maica-sa nu mai coresponda, ştiind-o cu minţile pierdute, şi aşteptând să se vindece), să urmeze iarna cursurile facultăţii de drept din Iaşi, unde avea mulţi prieteni acum şi unde avea să fie toată promoţia clasei lui, iar vara s-o petreacă, fie la Plătăreasa, una din moşiile lor, fie la vre o staţiune balneară. Tutorele se ’nvoise să-i dea câte o mie de lei pe lună; pe care tânărul o ridica dela o bancă locală. In vacanţe, banca avea instrucţiuni să-i elibereze domnulni Carol Mascuris renta pentru patru luni de-odată.

Matei n-ar mai fi vrut să dea ochii cu fostul lui elev, cu acela dela care i se trăgea fericirea. Pe tânărul acela slab, deşirat, foarte oacheş, cu ochii afundaţi, în cari strălucea privirea maică-si, arzătoare şi sălbatecă, Matei îl visa uneori noaptea, când ca pe o lighioană turbată, cu care trebuia să lupte, ca s-o isgonească sau s-o ucidă; când strâm-bându-se la el şi ameninţându-l de departe, ca un maimuţoi răutăcios.

Fata răposatului Mascuris, Elisabeta, nu-i da mari îngrijorări. Vestea că ea voeşte să se călugărească, în institutul catolìc în care primea educaţia, îi plăcuse părintelui vitreg. Dacă Elisabeta îşi dăruia, la vremea ei de majorat, partea ce i se cuvenea din averea familiei Mascuris, Matei avea cu cine sta de vorbă liniştit. Cu o instituţie, care are fe-lurite şi multe interese ca să câştige prietenia unui atotputernic, o excelenţă se poate înţelege de mi-nune, chiar când e vorba de milioane de lei.

Catolicismul pescuise multe suflete candide în vâltoarea turbure a inconştienţei româneşti, şi totdeauna pe ale unor moştenitoare avute. Fastul ritului, orga, frumoasa cultură literară a pescuito-rilor, confesionalul, în care tânăra virgină simte plăcerea pipăirii sufletului ei, cu o voluptate rafi-nată, senzuală, erau atâtea râme la undiţa nevă-zută, în mânile catifelate şi cu inel de ametist.

Din partea fetei, Matei era mai-liniştit. Cu Ca-rol însă, presimţea că va trebui să stea de vorbă. Şi profesorul, care îndurase multe obrăsnicii ele-vului, într-o vreme când cel dintâi era un bieţ fecior de cârciumar sărac, de pe la Obor, iar ce-lălalt odrazla bărbătească a unui ministru din neam de prinţ, cu toată însemnătatea ce o dobândise în lume, se întoarse oarecum la starea în care îl cunoscuse mucosul acela de elev.

Nu se temuse şi Aspasia, muma lui, că băiatul i-ar strica plăcerile căsătoriei? Pe fată pregătise, s-o îndepărteze, şi numai gelozia, părerea căzută de odată în spiritul ei, că s-ar putea ca el s-o placă pe fie-ta, o hotărâse.

Vara trecuse. Concediul de odihnă ministerială Matei şi-l petrecuse iără odihnă, când la Sinaia, când la Constanţa, când la moşia lui din Balta, din pricina Margaretei.

Frumoasa cochetă nu prindea rădăcini nicăiri. Visa să câştige la cărţi, la bulă, la ruletă, la căi-şori, sute de mii de lei, şi o ghină îndrăcită o urmărea pretutindeni. Pasionatei jucătoare i se părea că banii lui Matei sunt vinovaţi, şi-i făcea îndrăgostitului ministru zlle negre. Putea s-o mai certe, că pierde?

Une-ori bărbatului i se părea că e urât ca o cobe, ca ceva hidos şi toate demnităţile pe cari le răpise pentru femeia iubită, prin cutezanţa lui şi prin averea lui Mascuris, nu le mai preţuia atunci. Işi privea în oglindă cutele tot mai multe pe lângă ochi, şi smulgea firele albe de păr răsărite în barba lui neagră. El care dorise să pară mai vrâsnic, ca să nu se deosebească prea izbitor de nevastă-sa Aspasia, şi să dobândească mai cu-rând matura înfăţişare a unui vrednic bărbat de Stat, ar fi voit acum să fie tânăr, mlădios, cuce-ritor. Ideia că şi Margareta, bosumflată şi ursuză cum se purta cu el, avea să-l strige într-o zi «par-venitule!» sfâşia inima lui Matei Dumbărău.

Nici priveliştea munţilor, nici lumina şi fră-mântarea valurilor n-o îmbiau la plimbări şi la reverie pe Margareta Zizu. Nu deschidea ochii, nu se îmbrăca decât pentru cazinou. Diadema, cerceii şi inelele scumpe, numai acolo puteau să-i dea întâetatea necesară orgoliului ei.

Valurile şi munţii! Ea se credea singură un spectacol, pe care-l îmbogăţea cu fanfaronul dis-preţ de bani cu care întindea şi lăţea cu mânu-şiţa ei strălucitoare de nestimate — câte două, câte cinci mii de lei, pe masa de joc. Şi pierdea! Şi râdea ca să i se vadă dinţii mici şi măcinători ca mărgăritarele.

Râdea la cazinou, pentru ca acasă, posomorâtă şi rea, să poată cere încă douăzeci treizeci de mii de lei ghinionului ei de amant.

Atâtea pierderi băneşti îl usturau pe Matei, şi în mai multe dăţi încercase să-şi pună darul lui de convingere oratorică la întrebuinţare, dar fe-meia cochetă şi risipitoare se uimea dela primele cuvinte, şi un dispreţ de ciocoi scânteia în ochii ei de smaralde. Privirea asta n-o putea suferi fiul de cârciumar şi, îndulcit, schimba tortul. In cele din urmă, lua trenul şi-o sbughia în altă loca-litate.

Intr-un rând, printre mulţimea capetelor spil-cuite din jurul meselor ds joc, lui Matei i se păru că zăreşte o figură neplăcută. Un fior străbătu în taină persoana ministerială. Privi cu încordare ve-denia şi se strecură numai decât printre grupurile respectuoase, pe uşe. Cum ajunse la hotel, îşi pre-găti geamantanele de plecare. Il văzuse pe Carol Mascuris.

Fiul vitreg, îşi văsuse şi el, de sigur, părintele. Pe un ministru, mai ales într-o sală de joc, deşi i se ascunde importanţa ce i se dă, ca într-un loc de egalitate socială fără pereche, îl vede toată lu-mea şi-l simte prezent. Carol Mascuris avea prie-teni şi se înţelege că aceştia i-l arătaseră pe părintele lui, tachinându-l, sau din ipocrizie. Cine nu ştia, din lumea asta de bogătaşi, de pierde-vară clevetitori, povestea căsătoriei lui Dumbărău?

Şi ideia că nu fusese în mediul acela numai ministrul cutare, ci mai cu seamă o poveste pipe-rată şi un parvenit extraordinar, sângera inima şi întuneca viaţa lui Matei. De adevăratele lui me-rite, caracudele neputincioase nu pomeneau, nu, de sigur. Şi care dintre ei n-ar fi făcut la fel ca el, fără să fi fost în stare să i ticluiască lui Mascuris discursuri vrednice de nemurire?

De data asta, ministrul nu se mai duse într-un oraş de petrecere, ci, amărât cum era, plecă la moşie. Pe Margareta se văzu nevoit s-o lase acolo, singură, poate va toca mai puţini bani.

Nu sosise de patru zile la conacul boeresc, şi dorul de Margareta îl prididi. Nepăsarea de pă-rerea şi de şoaptele lumii îl câştigase: când primi o scrisoare dela Sinaia! Scrisul de pe plic îi era necunoscut. O anonimă.

«De cum a-ţi plecat dumneavoastră din Sinaia,

— i se spunea în epistolă,—

stricata de Margareta sa înhăitat cu fiul dumneavoastră vitreg. Veşnic sunt nedespărţiţi; trăesc în aceiaşi odaie la hotel, şi-l toacă şi pe el ca şi pe tată-său».

Scelerata anonimă putea să mintă, să scornească, dar cele ce spunea, i se păreau lui Matei că sea-mănă mai degrabă cu adevărul, decât cu o min-ciună. Deşi epistola era negreşit trimeasă tot de o mizerabilă cocotă, pizmaşe pe huzurul şi luxul Margaretei, şi Matei nu i se simţea îndatorat pentru pâră, el era sigur că nu minte.

Vreme îndelungată se gândise la tânărul acela, la pretenţiile pe care le-ar fi putut avea, la răfu-iala cumplită ce-o putea deslănţui, la scandalul nesuferit ce-i putea stârni în jurul lui.

Dumbărău luase multe măsuri: toate actele de vânzare, de cedare, de închiriere, erau semnate de tutorele minorilor, dar... ce nu putea face un om rău, care ar fi putut ce-i drept avea o îndoită avere, dacă maică-sa nu se mărita din nou, sau dacă se căsătorea cu un ins tot aşa de bogat ca ea.

Matei pricepea cât de lesne poate fi arătat ca un despoetor. Ducerea la o casă de sănătate a soţiei, într-adevăr bolnavă, era mai legală decât toate ac-tele ticluite de el şi iscălite de Mindìrescu, de omul de pae pe care-l puseseră Aspasia şi el, tutore. Avocaţi îndemănateti şi hotărâţi, puteau să-l acuze de jaf, de hoţie, puteau să-l zugrăvească în aşa fel încât să fie nevoit să-şi dea demisia din minister, până-i va răpune, sau va fi răpus.

Majoratul lui Carol se apropia, şi poate că ar fi fost prielnic să stea de vorbă cu el, să se împrie-tenească, dar fusese destul să-i vadă capul, ca să fugă din locul în care se afla, să ia trenul şi să se depărteze de tânărul om, cu poştii întregi.

Tânărul om! Oare merita turburătorul unei vieţi aşa de temeinic clădite, să se numească om? Şi dacă, totuş, tocmai prin Margareta, care nu e proastă când poate să profite larg, s-ar putea lega cu ticălosul acela, ceva aşa ca o amiciţie, un fel de înţelegere? Lucruri şi mai urâte se văzuseră. Lumea e plină de incesturi şi de compensaţii... Şi nici n-ar fi incest, ci o simplă murdărie mai mult în maidanul plin de scârnăvii al vieţii de toate zi-lele. El era cu siguranţă unul din oamenii cei mai curaţi, cei mai nepătaţi. Pâciulescu, colegul lui de minister, nu trăia cu două verişoare, în ştirea lumii, iar acum de curând, sătul ca Fauşt de Margareta, în căutarea frumuseţii cu faimă eternă parcă, îşi luase de amantă pe vestita soţie a gazetarului ar-delean Bubău? Şi câţi, din cei o sută două de cârmuitori ai ţării, se puteau mândri cu virtuţile teologale? Şi ce-ar fi însemnat virtuţile astea fără talent oratoric? Ca să guvernezi, ce-ţi trebue alt-ceva decât guriţă, poză şi avere?

Miriştile întinse, foşnetul de rips şi uneori larma de cascadă a porumbiştii, nu linişteau spiritul enervat şi încărcat al lui Matei.

Trădătoarea şi turburătoarea epistolă anonimă părea să spună că Margareta pozează în lumea, care fireşte câ-i cunoaşte bine pe amândoi, şi pe ea şi pe Carol, ca o mumă vitregă şi tânără, co-chetând cu fiul ei, adolescent. Se făcea de sigur haz pe socoteala încornoratului «papa». Scrisoarea destăinuia că dorm în aceiaş cameră! Dar în lume, să fi avut oare tânăra pereche aerul a doi îndră+gostiţi? Nu căutau măcar să salveze aparenţele?

Mai putea el, Matei, să vină între ei, ca bine cunoscutul amant al femeii şi ca tată al băiatului? Era vinovat, foarte vinovat, nu de alta, ci pentrucă se prea arătase în societate cu ea! Prea se arătase bărbatul unei cocote!

Margareta nu era altceva decât o cocotă! Trebuia să se fi gândit de mult la lucrul ăsta! Tot aşa o preţuia şi lumea. Atât mai bine că se întâmplase ca acum să fie prea mult în tovărăşia fiului lui vitreg, om cu avere personală, stăpân desăvârşit pe gusturile lui, major ca mâine, treaba lor! a amândorora! Da!

Dacă n-ar fi iubit-o însă pe netrebnica asta, ce simplă, comună şi vrednică de snoavă ar fi fost întâmplarea! Dar omul îndrăgostit suferea. Mar-gareta era întâia lui iubire, şi cheltuise un furgon de bani pentru capricioasa asta!

Să-i telegrafieze Margaretei: Vino Bucureşti sau vino Constanţa? şi să se ducă şi el acolo? Rău-tăcioasa şi perfida, cap la cap cu Carol Mascuris, ar fi citit depeşa într-un hohot de râs excitant. Şi la ceasurile în care el ar fi aşteptat-o, cu nădejdea va veni, sau disperat, afurisita ar fi petrecut sardanapalic cu celălalt. N-ar fi venit! Perversitatea ei, aşa de dulce în amor, o silea să nu se supue nici odată, să nu facă nici un act de bunătate!

Şi ochii ministrului, înfiorat de amintiri sen-zuale scumpe şi de răutatea iubitei lui, înotau în lacrămi, ridicându-se spre cerul vast de ţară, de deasupra conacului boeresc.

Nu mai era tânăr, şi-şi prăpădise tinereţele în braţele vijelioase şi.negre ale Aspasiei. Femeia, aceasta lacomă, trecută, isterică, «domniţa», cum îi ziceau slugile, căzuse asupra lui ca o panteră devoratoare. Aprinsă dintru început întodeauna, toată mişcarea ei părea sfâşiere, brutalitate, jaf. Dar turbarea cu care marea şi respectabila cucoană îl prăvălise, văpăile cari îl dogoriseră din ochii, din nările, din gura ei smăcinătoare, gata să se strâmbe într-o parte de pasiune, îl tăcuseră bărbat. Şi ce bucurie sălbatecă avusese femeia aceia, şi cum le-şinase aproape, ca iar să geamă şi să scrâşnească! Şi tinereţea lui nevinovată răspunsese ardoarei pa-cimei aceleia: cu putere, din curiozitate,din con-descedenţâ, apoi din obişnuinţă şi din amintirea primelor zile.

Când înţelesese ce viitor strălucit îi sta la în-demână, prin dragostea cu care îl împresura Mas-curis ca pe un urmaş al lui, când îi scria discur-surile cari îl făcuseră ilustru în lumea politică pe bătrânul ministru, Matei era sătul şi scârbit de le-gătura lui cu Aspasia, — dar planul de-a o lua de soţie, fusese cel mai fericit plan din viaţa lui.

Deşi zilele se micşoraseră simţitor, cu greu tre-cuserâ douăzeci şi patru de ceasuri dela primirea anonimei. Omul energic, hotărât în toate cum-penele, venise la gara îndepărtată de conac, cu un ceas mai nainte de ora în care trenul trebuia să sosească, să stea un minut şi să plece.

N-avea gazete, nu-şi luase nici o carte cu el, şi în staţia pustie numai ţârâitul telegrafului şi al unui greere, undeva în pereţii crăpaţi ai clădirii, dădeau viaţă pustietăţii. Nesfârşită părea câmpia în toate laturile scundei staţiuni. Şinele lucii păreau că duc la infinit, şi Matei obosea şi i se părea că îmbătrâneşte, numai privindu-le. Se plimba pe pe-ronul de-o şchioapă al gării, îşi troznea gâtul în-cordat, şi mereu îi cădea privirea pe liniile stră-lucitoare, ca să alunece cu ochii departe pe ele, departe, zadarnic, să ostenească şi să se enerveze.

«E un început de neurastenie! îşi zise el. Poate că nu; poate că nu e decât neodihna mea, căşunată de supărare».

Şi gândul că Margareta îi poate provoca atâta turburare, îl îngrijoră. O iubea aş dar, serios, profund? Era aceasta semn de tinereţe, sau de ramolisment? Tinereţe sau nu, n-ar fi fost până şi în interesai ei, s-o lase, fie chiar lui Carol Mas-curis? De ce nu? Şi să n-o mai vadă? Ea putea căuta alt bărbat, pe care să-l iubească. Parcă el n-ar fi găsit oricâte metrese? Câte femei, unele chiar măritate, câte vădane şi domnişoare veniseră în cabinetul lui cu ochi dulci şi decoltate scan-dalos? Inlocuirea Margaretei se putea realiza uşor, despărţirea de ea însă era anevoioasă.

Chiar acum în aşteptarea trenului, unde plănuia el să se ducă? Pe cine dorea să vadă? Şi ce aş-tepta, ca un bolnav, să se întâmple? Nădăjduia să se convingă, nerodul! că anonima fusese mincinoasă. Avea de gând, va să zică, să se ducă la Sinaia, să tragă, natural, la hotelul lui obişnuit şi să se urce în apartamentul ştiut, despărţit printr-o uşe deschisă de camtra Margaretei...

Trenul sosi, în sfârşit! Valiza ministerială, geamantanele, fură urcate în vagonul de clasa întâi, de însuşi şeful staţiei, care tot timpul, cu capul descoperit, aştepta un cuvânt ele mulţumire, un zâmbet graţios. Dar excelenţa se urcase în neştire şi, primit cu plecăciuni adânci de către doi domni senatori, gata să părăsească compartimentul, ca să-l lase singur, vorbea franţuzeşte.

Şeful de tren, încunoştiinţat, nu da ordin de plecare. Credea că nrnistrul mai are pe cineva, care nu se urcase în vagon. Şeful de tren întrebă pe şeful de staţie. Pentru un ministru, un tren poate să mai întârzie câteva minute. Locomotiva se puse în mişcare, vagoanele se întreciocnirâ şi Matei, în tovărăşia celor doi senatori, pe cari îi oprise lângă el, discuta posibilitatea unei revoluţii în Albania.

Cei trei oameni politici nu prea aveau ce să-şi spună. Senatorii nu făceau parte dintre cârmuitorii partidului, ci din aşa numiţii mameluci. Conduc-torul venise şi controlase permisul ministerial. Trecuse apoi în celelalte cabine şi se apucase să spună cine se urcase în tren.

Trenul alerga într-un gând. O tânără doamnă, micuţă, rotofee ca o păpuşe, învelită pe cap cu voaluri de călătorie, prin care însă răsbăteau scli-pirile diamantelor din urechi, se aşeză la fereastra din co idor, din dreptul cabinei în care se afla ministrul. Vântul îi flutura voalul, şi-i pătrundea în păr. Ea întorcea capul, şi ochii ei, îmâmplător fireşte, se oglindeau în ochii excelenţei şi se căutau parcă. Ca o undrea de aur pornea săgeată câte o privire provocatoare din ochii micei şi catifelatei blonde.

Babalâcii din compartimentul lui Matei îşi şop-tiră ceva şi plecară din cabină, uşor, strecurându-se ca şi cum ei ar fi avut de pus la cale ceva tainic.

Femeiuşcă era tare drăguţă, după părerea lor, iar ministrul observase şi el şi se uitase ţintă la ea de vre-o trei ori. Trebuia să-l lase singur; om delicat, el nu spusese nimic, dar se putea să le poarte pică. Blondina îi privi, recunoscătoare.

Care om nu are impresia, vagă la suprafaţă dar adâncă în inima plină de speranţe nebune, că dis-tanţa pe care trenul, gâfâind, spintecând văzduhul, tăind zările, rupând dela pământ şi repezindu-i înapoi, ca în trecut: arbori, stâlpi de telegraf de-părtaţi; care om nu are impresia, călătorind fără tamilie fireşte, că distanţa pe care trenul o îmbucă, o absoarbe, îl depărtează de partea monotonă a vieţii lui, de plictiseala aceloraşi senzaţii, aceloraşi bunuri şi a aceloraşi nemulţumiri, şi că îl va pune în mijlocul altei vieţi; altor împrejurări, şi îl va împrospăta până la senzaţia că este alt om?

Printre destinele necunoscute, enigmatice, din lanţul de vagoane săltăreţe şi fugare pe întinsul pământului, iluzia noastră îşi caută perechea şi o găseşte, pentru un ceas, pentru o zi, mai lesne ca ori unde.

Plin de nădejdea clipei, amantul trădat al Mar-garetei Zizu, de cum plecară moşnegii, după ce-şi privi într-o oglindă cravata şi faţa, netezindu-şi cinstita barbă, se sculă de pe canapeaua-i 'moale. Necunoscuta sccţându şi capul pe fereastră, vântul îi desprinsese din pieptănătură o şuviţă de păr, i-o răvăşise pe obraz şi ea, râzând, întorsese iarăş capul spre Matei. Ii ardea de joacă.

— Ce fericit aşi fi să-mi permiteţi să vă aşez eu şuviţa la loc, se sculase în picioare ministrul în uşa cabinei, şi se înclină.

— Da? râse şi mai voios cocheta, şi dinţii ei, ca ai Margaretei, îi rumeneau şi mai focos guriţa mică, poftitoare.

Şi fără şovăire, ea întinse mâna ministrului:

— Sunteţi d-l Matei Dumbărău?

Excelenţa se închină iarăş, şi ţinând strâns mânuşiţa încredinţată lui cu atâta voe bună:

— Poftiţi! poftiţi! o invită el în colivia lui goală.

«E ca o păpuşe! gândea el, pipăind-o cu ochii. Aşa de bine e făcută, ştrengăriţa, că nici nu poartă corset. Frumoasă aventură! In tren e totdeauna mai plăcut o cunoştinţă nouă...»

Micuţa cochetă era soţia unui director din mi-nisterul lui. Matei îl cunoştea bine: un hoţ fără pereche. Nimeni nu era în stare ca el să strecoare ministrului o hârtie, la iscălit. Semnatarul dobândea sau nu ceia ce cerea. Statul pierdea sau se făcea de batjocoră, numai directorul abil câştiga, la sigur. Scumpele bijuterii ale nevestisi erau poate rodul; dulcilor ei obide; iar două mari perechi de case în Capitală, stăteau mărturie că directorul învârtea afaceri minunate. Dar nu era în obiceiul pământului, să se cerceteze isvorul avuţiilor fiecăruia. Pe de altă parte, ministrul, ca toţi precursorii lui, nu se putea lipsi de cunoştinţele birocratice ale potlogarului, pentru că miniştrii purcedeau toţi din baroul avocaţilor.

Matei pierdu o mare parte din plăcerea cuceririi amoroase, când află a cui nevastă este mititica femee. In schimb, fu mai hotărât şi mai îndrăzneţ, dela început. Cu întâia ocazie avea să-i dea bărbatului o indemnizaţie mai mare. Inchise uşa şi lăsă perdelele, după ce-l rugase cu glasul ridicat, ci să se audă, pe conductor, să deschidă fereastra cabinei lui, pentru aer!

Intr-un târziu, ea îi sguse:

— Mai este un director de minister în acelaş vagon cu noi.

— Cum, eşti cu bărbatu-tău aici?

— Aşi, nu! el a plecat mai de mult la Bucu-reşti. Directorul ăsta, dela Domenii, e cu dactilo-grafa din minister cu care trăeşte el. Ce porc! întreţine vre-o patru dactilografe de acolo... e o ha-lima!

— Şi sunt singuri şi ei? întrebă curios ministrul.

— Da. I-a dat el un bacşiş controlorului şi i-au închis acolo, ca să nu-i mai deranjeze nimeni. Trenul, balansarea asta, sunt excitante.

«Aventura» lui Dumbărău se ducea la Bucureşti. Matei se hotărâse să se ducă la Sinaia.

Când coborâ în gara celei mai cochete localităţi de munte din ţară, inima redeşteptată, îi batea de nelinişte. La hotel, portarul îl primi ca întotdeauna, ca şi cum nimic nu se întâmplase. Nu întrebaseră de el, de cât persoane politice, ale căror cărţi de vizită il aşteptau sus, în apartament.

In camerele lui, aceiaş ordine, pretutindeni, nici o fundă căzută la întâmplare, nici o spelcă, nici o jartieră; patul odihnea în aceleaşi cuverturi în-tinse. Uşa camerei Margaretei, în comunicaţie cu apartamentul, era închisă. Atâtea semne bune,.. parcă!

Stătu să se spele, să se schimbe, să se odih-nească. Sună apoi şi porunci servitoarei s-o ves-tească pe domnişoara Zizu că el a venit, şi că do-reşte să i vorbească puţin.

Dar domnişoara Zizu se mutase în alt hotel, şi sluga întrebă dacă domnul ministru voeşte să se trimeată după dânsa. Matei spusese deocamdată «nu».

Matei se plimba, în seara zilei aceleia, cu inima secată, în parcul feeric al Sinaei, nerăspunzând cu nimic, ca un bolnav, frumuseţii statornice şi măreţe din juru i. Fantasticul avuz îşi ţesea paianje-nişul luminos pe fondul sumbru al brazilor: coloane de templu sever şi gigantic. Miresme sănătoase şi grele de pietate umezeau aerul înfrăţit cu răcoarea insinuantă. Munţii îşi scriau pe ceruri pis-curile lor îndrăzneţe. Oamenii păreau mici, şi chipurile lor se ştergeau palide, printre munţii aşa de temeinic aşezaţi, uriaşi, într-o culoare. Până şi măestritele clădiri păreau mărunte.

Ca o gânganie rătăcită călca aleele ministrul. Scrâşnetul nisipului strivit de ghetele lui îl supăra, şi nimic nu era în stare să-l mângâe, să-l facă să cugete măcar. Nelămurit, neştiind limpede ce nă-zueşte, se rostogoli încet, ca un ghem colţuros pe o masă. Când se dumirea, privea lung, întins, tră-gea cu urechea. Erau multe perechi, răvăşite ici şi colo. Se temea să nu-l oprească cineva şi să înfiripe obişnuita şi searbădă conversaţie.

Socoti că e vremea cinei; îşi aduse aminte că a mâncat puţin într-un restaurant de gară, şi se bucură oare cum că avea ce face.

In marele restaurant, luminat ca un crin sub soare, puţine mese erau ocupate. Peste putinţă însă să mănânce singur. Lumea flămânzită de vreme de aerul de munte, de excursiuni şi de lipsa de preocupări, începuse să sosească la cină...

Inşi care i se credeau prieteni excelenţei, dar care nu-i citeau în suflet, se alăturară mesei lui solitare. Şi ce neînsemnate lucruri mai scoteau la iveală! Noroc că le spuneau în franţuzeşte, amin-teri, în 'limba ţării, ce copilăreşti ar fi părut!

Către sfâşitul cinei, într-un grup de două «Colagii», apăru în restaurant şi Margareta. Cu o pri-vire, tânăra femee împresură tot localul şi-l văzu pe Dumbărău. Ministrul o privea pe sub sprincene. Ce eleganţă voluptoasă imprima femeia asta până şi nemişcării ei, şi cum se vedea că e sveltă şi nebună! Cocheta stătu un răstimp nehotărâtă, apoi se rupse din parchetul pe care se fixase, şi veni întins.

— Când ai sosit? întrebă ea, voioasă parcă.

— Acum un ceas două, cu trenul de seară.

Cei doi tovarăşi de cină ai ministrului îi pri-veau. Margareta se aşeză. Ei tocmai îşi isprăviseră, masa, ca şi Dumbărău.

— Te voi aştepta să mănânci, spuse Matei.

Cei doi amici plătiră cina lor, şi plecară.

Plecaseră oare, pentru că îşi sfârşiseră cina? se întreba Matei, sau pentru că ştiu că trebue să ur-meze o explicaţie între arranţi?

Era pentru întâia oară când cuteza s-o însoţească în văzul lumii, într-un restaurant. Căzut pe gân-duri, omul îşi privea iubita, îi privea buzele sor-bind cu o senzuală plăcere oul nebătut bine din bulion, îmbucând capetele moi ale sparanghelului. Şi simţea că o iubeşte, ori ce s-ar întâmpla, ori ce i-ar face, că-l stăpâneşte cu nazurile ei, cu voluptatea, cu perversitatea ei capricioasă. Avea să în-genunche, să primească toate condiţiile creaturii acesteia rele, dacă ea avea de pus condiţii, dacă clocise cine ştie ce cereri.

— Ai mare poftă de mâncare, observă el.

— Da, nu mi-ai stricat-o, precum vezi! îşi arată dinţii Margareta.

— Vrei să spui că mi se datoreşte mie? plă-cerii că mă vezi?

— Te-ai purtat ca un mişel! ca un măgar! Ai plecat fără nici o explicaţie.

— Ţi-am spus că mă duc la moşie... stărui băr-batul, împăciuitor. Era nevoe de prezenţa mea a-colo. La moşie, însemnează oare că m-am dus la petrecere? Voiai să mergi şi tu?

— Avocat! rosti cu dispreţ femeia, şi adunân-du-şi şervetul îl trânti ghemuit pe masă.

— Lumea ne priveşte! şopti Matei.... Stăpâ-neşte-te, fii cuminte! Ai venit la masa mea, cum era să te izgonesc? Mă dai în vileag, sunt ministru, nu mi-e permis... O să ai destulă vreme, în odaia noastră, să mă cicăleşti şi să te înfurii.

— Dar de unde pot şti eu, că ai fost la moşie?

— Am la mine o dovadă!..dădu din cap în-drăgostitul, şi-şi pipăi buzunarul. Dar haidem! eu înainte, tu după mine, la zece paşi te aştept.

Lumea din restaurant, nepăsătoare parcă, mâncând, discutând, nu scăpase nici o privire schimbată între cei doi amanţi. Dovada lui Matei era ano-nima adresată lui şi primită la moşie.

Ministrul salută în dreapta şi în stânga, împăr-ţind strângeri de mână, afectuos şi senin.

Se întâlniră afară, pe o alee; nimeni nu-i privea.

— Să ne plimbăm, până vom găsi un loc sin-guratec, ca să-mi arăţi dovada, pe care aveai aerul c-o ai în buzunar.

Vremea cinei nu se terminase; lumea se în- drepta în pâlcuri spre marele restaurant. Perechea saluta, când se întâmpla să fie surprinsă, zâmbind graţios, continuu. Parcul se golise. Lumina elec-trică lumina ca ziua.

Aşezându-se pe o bancă, protejată de un boschet, Margareta întinse mâna şi Matei, înţelegând-o, îi înmână scrisoarea primită la ţară.

Toată epistola avea cinci rânduri. Fără s-o lase din mână, Margareta se dădu pe spate, şi un hohot de râs o ţinu răsturnată câteva minute, pe spătarul băncii. Apoi, răsgândindu-se:

— Adorabili sunteţi, şi tu şi corespondenta ta! Frumoase scrisori primeşti domnule ministru Dum-bărău! Iţi scrie, de sigur, cineva din familie, o inimă îngrijorată de soarta averii tale! Poate că ai pus-o chiar tu la cutia poştei, fiţuica asta, când ai plecat din Sinaia. Eu nu ştiam unde eşti, şi cucoana asta, pentru că este un scris de femee... era informată!

— Indiferent! indiferent,.. întrerupea Matei, abia stăpânindu-se. Răspunde mai bine la cele ce mi se destăinuesc; răspunde la acuzaţii.

— Adu-ţi aminte, domnule ministru, că ai stârnit în viaţa ta murdară bănueli mai gravei! Se spunea că l-ai otrăvit pe Mascuris, ca să-i răpeşti femeia şi averea!.. Averea!

Matei se repezise la gura şi la gâtul ei. Cu o mână o sugruma, cu alta o înăbuşea ca să nu strige.

— Mizerabilo! taci! taci!

Dacă ar fi strâns-o cu amândouă mânile numai -de beregată, cu accinş putere nervoasă, tot atât timp, ar fi ucis-o. Femeia îşi încleştase degetele de coatele lui, neputincioasă. Sufocând, răsturnată pe spate, cu faţa albă ca varul, femeea credea că va muri. Marile ei smaralde strălucitoare se întorseseră şi piereau sub pleoapele de sus, când băr-bătul, înduşmănit, dar cu auzul încordat şi cu atenţia veşnic trează ca la un om de stat, auzi un pas strivind nisipul prin apropiere. Işi luă mâna din gâtul ibovnicei, ascultă. Cu regret şi temere lăsă să-i cadă braţul mânii care astupase gura mizerabilei.

— Nu ştii ce meriţi! borborosi el, şi se reaşeză, înfrânându-şi respiraţia grăbită, alături de pere-chea lui.

Aspirând puternic, roşie la faţă acum, cu ochii scăpărători, femeia dârje nu contenea:

— Se vede că eşti ucigaş! Vrei să mă omori. Până azi nu ţi-ai dat arama pe faţă! şuera ea.

— Taci! şopti bărbatul, totuş recunoscător, pentrucă ea nu ţipa şi nu mai vorbea tare.

Umbrele munţilor, ca grele hlamide de catifea neagră, cădeau în trene lungi în văi. Voci omeneşti depărtate se stingeau în tăcere.

Sfredelindu-se pe locul ei, cumplit de enervată, Margareta se întoarse către Matei:

— Sunt nevasta ta? Ce drept ai asupra mea? întrebă dânsa. N-ai să mă închizi în casa de nebuni, pe mine! La bătae îţi voi răspunde cu bătae şi cu un picior în spate. Nu ţi-am cerut nici odată şi nici n-am vrut să-ţi fiu nevastă. Eu n-am vrut! să ştii! Mi-ai cumpărat o casă, un bordei păcătos, şi-ndrăzneşti să cugeţi că m-ai cumpărat! câ-ţi sunt roabă pe veci! A, secătură spurcată! hoţ ordinar! Scoală-te de-aici!

Şi femeia se repezi, ea de astădată, cu manile căngi, cu unghiile-i ascuţite în obrazul bărbos al ministrului.

— Margareto! vino-ţi în fire! Ai înebunit? căuta să-i coboare tonul şi să o potolească nefe-ricitul amant.

Apucată de ambele braţe, fu nevoită să renunţe la sgârăieturile pe cari le şi văzuse, cu închipuirea, pe faţa lui. Stătu ìn picioare, cu o mână în şold, lămuritoare:

— Eu, ştie toată lumea cine sunt. O cocotă! o putoare! da! Ştiu şi eu asta, şi nu cer mai multă stimă decât mi se cuvine. Sunt însă o fe-meie frumoasă, voluptoasă, —şi calităţile astea au fost totdeauna preţuite. Voi, ţapi păroşi, urangutani, vă târâţi poşti întregi după noi, ca să ne îmbăiaţi cu admiraţia şi cu dragostea voastră! Pe unul ca tine, l-aş izgoni dela poartă, dacă a-şi avea eu în-sumi averea care mi-ar trebui pentru întreţinerea frumuseţii şi a gusturilor mele. Mă vând. Scump, pentrucă merit şi ptntrucă aşa vreau! Sunt o femee pierdută, şi n-ascund. Dar tu? Cine eşti tu? De unde eşti tu aşa de bogat, ca să mă cumperi şi să ajungi ministru? Fecior de cârciumar sărac, te-ai strecurat în casa lui Mascuris, un fanariot bogat, pe care trebuia să-l urăşti, şi te-ai gudurat pe lângă el, până l-ai ucis şi i-ai luat femeia şi avutul!

— Eşti nebună! se sculă în picioare Matei, de pe banca pe care stase tot mai îngrămădit de în-vinuiri. Cine ţi-a umplut capul cu toate groză-viile astea?

— Nu cine crezi tu! râse nervos femeia înver-şunată. De Carol Mascuris, de el te temi! Le ştiam toate, de demult, şi te răbdam. Sunt lucruri cu-noscute de toată lumea. Nu ţi le-am înşirat până azi... La ce bun? Dar când ai avut neobrăzarea să îmi arăţi o scrisoare anonimă, în care stă negru pe alb «îl toacă şi pe el (adică pe Carol Mascuris) ca pe tată-său», (adică pe tine) n-am mai găsit nici o înfrânare în sufletul meu, nimic nu m-a mai oprit să-ţi spun tot ce-mi sta pe inimă.

Sperând să poată face pace, Matei rosti cu solemnitate:

— Iţi jur pe onoarea mea, pe tot ce am mai scum, că scrisoarea asta, nenorocită şi stupidă, am primit o la ţară, şi că nu ştiu dela cine a pornit. Nu ţi-aşi fi arătat-o, dacă nu mi-ai fi cerut o dovadă că am fost în adevăr la moşie. Iar dacă aşi fi bănuit că o să te supere în aşa hal clevetirea unei prietene de-ale tale, pizmuitoare de sigur, îţi dau cuvântul meu de ministru...

Aci, Margareta, care-l asculta, râse batjocoritor, dar Matei urmă să se jure:

—... că nu ţi-aşi fi arătat-o. Văd că ai fi îndurat mai lesne bănuiala că am altă amantă, decât...

Paşi mulţi se apropiau. Ciripituri franţuzeşti, voci femenine ajungeau până la ei. Perechea sbu-ciumată tăcu. Margareta se muncea s-o ghicească pe f meea pizmaşe', care trimisese anonima. O concurentă? Ar fi voit s-o înlăture, visa să-i ia locul...

O ceată de viligiaturişti, apoi alta şi altele tre-cură. Parcul se popula. Lumea revenea delà cină, limbută, voioasă.

— Haidem, murmură Dumbărău, si în acelaş pas de pereche, se porniră către castelul Peleş, în sus, căutând umbra şi singurătatea.

— Margareto!.. spuse cu glas scăzut, aşezat, ministrul, şi tăcu un răstimp. Tor ce s-a putut. imagina mai grozav şi mai hidos, despre mine, ai strâns eu premeditare, şi mi ai aruncat astăzi în faţă. îmi pierdusem cumpătul, ascultându-te. Nimeni pe lume nu mă putea răni mai uşor decât tine, şi nimeui nu era mai dator să-mi fie mân-gâere şi alinare. Pentru mine n-ai fost o cocotă, de vreme ce te-am iubit. Copil răsfăţat, nerecu-noscător! Ai pierdut poate la joc, şi ai rămas datoare... Iţ i trebue o sumă mai mare de bani. Aveai la îndemână o mie de feluri în cari să mi o ceri, tu aşa de frumoasă şi de cu grije iubită.

Acum femeia tăcea. Asculta şi se gândea mai ales, cu încordare, la cine putuse să trimeată anonima.

Din când în când, el întorcea capul, ţinut în piept în mersul lor domol, şi o privea. O vedea, tot mai potolită, îi trecuse furia. Cuteză s-o ia de braţ, să-i simtă şoldul rotund şi cărnos, alături, la tot pasul.

— Mi-ai spus vorbe grele şi nedrepte. Purtatu-m-am cu tine în aşa fel, ca să fii îndreptăţită să-mi spui «fecior de câtciumar»? Chiar acum, gândeş-te-te bine, n-am dat eu dovadă de stăpânire şi de bună creştere? Da, e drept, tata a fost cârcîumar, — dar ce om cuviincios era, cinstit şi măsurat! Nici o cărămidă din hanul lui de mahala, nici un strop din vinul vândut de el, într-o jumătate de veac, na fost de furat! Cu adevărat că vinul din câr-ciuma lui Dumbărău putea să slujească la împărtăşanie! M-am răznit, ce-i drept, de timpuriu, de casa lui curată. Dar el m-a îndrumat pe calea învăţăturii! Am săvârşit greşeli, mari! da! Te ’ntreb însă, (de ce-aşi fi ipocrit cu tine?) ştii sau nu că eu sunt unul dintre oratorii cei mai de seamă, şi că un partid n-are alte podoabe mai mari şi mai strălucitoare ca oratorii, pentrucă fără ei nu vine la putere? Şi te mai întreb: fost-a mai meritos Mascuris, Mascaragachis, Paţachinas şi toţi gre-coteii, şi toţi boerii noştri, vitregi cu neamul, decât sunt eu? Eu, cel puţin, sunt român verde, îmi reprezint naţia cu toate cusururile ei, cu dra-gostea şi slăbiciunea de femei, de eleganţă şi de voluptate, de pe urma cărora tu profiţi atâta. Nu te 'nvinuesc! Nu te supăra iar. Şi încă ceva. Eu muncesc şi acum, ca totdeauna. Fără trudă nu m-aşi fi ridicat, şi Mascuris, ale cărui cuvântări eu i le scriam, iar el le învăţa papagaliceşte, mi-a deschis calea spre măriri, în semn de recunoştinţă. Omul ăsta nu deschisese gura, decât la cursurile de universitate, unde recita pe de rost din cărţi, şi numai mulţumită mie, către sfârşitul vieţii lui, era să fie ales şef al partidului. înţelegi tu? A murit de bătrâneţe, la şaptezeci de ani, şi se gă-sesc caraghioşi care să spună că a sucombat otrăvit! De mine!

Margareta par-că nu mai era aceiaş. Tăcea, răs-pundea monosilabic. In rătăcirea lor pe căi singu-ratice, ajunseră la un pod, sub care, cu vuet se prăvăleau apele unei gârle de munte. Spumegaiul limpede al râului precipitat înflorea alb în umbra nopţii, în adâncul malurilor.

— Şi nu suntem în stare să ne bucurăm de frumuseţea şi de confortul Sinaei. E atâta linişte şi ne aruncăm în prăpăstii ca apele astea. Din dis-cuţia asta însă, m-am ales cu o idee, am luat o hotărâre. Am să divorţez de nevastă-mea: pe te-meiul turburării nervilor ei şi a vieţii nesuferite ce-mi tace. Şi atunci, înţelegi, scap de copiii şi de averea lui Mascuris, avut care avea epitropia lui, tutorele lui, numit de familia lor!

— Copiii ăştia, se interesă Margareta eşind din muţenia ei, au averea lor, va să zică!

— Fireşte că da! Tot ce a rămas dela tatăl lor n-a putut fi de nimeni dosit sau atins. Starea ră-posatului a intrat în mâna familiei lui, care a in-stituit o tutelă. Carol Mascuris al tău..'.

— De ce eşti rău? îl întrerupse Margareta.

El o stânse de mână, îşi petrecu unul câte unul degetele printre degetele ei, care i resistau plăcut, îndelungat.

— Carol va fi bogat, din ziua în care va fi major.

Hotărât, certaţii se împăcaseră. Obosiţi, după fierberea şi furia lor, se întoarseră împreună la hotel. Apartamentul ministerial îi primi cu aceiaş ordine şi capete de servitori plecate. Dar camera care fusese a Margaretei, şi care era despărţită nu-mai printr-o uşe de apartamentul lui Matei, tot închisă rămăsese. Un necunoscut se mutase acolo. Când află întâmplarea, Margareta râse ca în vre-murile ei cele bune.

— Tot aici era să dorm! Să lăsăm, Matei, aparenţele pe mâine.

Cât s-a petrecut de bine la balul nunţii lui Guţă Dumbărău cu d-şoara Clotilda Agnagnastopol.

Abea fuseseră culese ultimele gutui şi pere târzii, frunzişurile copacilor dăinuiau roşii, uscate, şi ră-rite pe unde soarele bătuse mai din plin, şi un frig, frate cu gerul, se lăsă într-o noapt asupra Capitalei, în primele zile ale lui Octombrie. Frun-zele începură să pice, ca tăiate din codiţă. Pomii, scuturaţi de hachiţele unui vânt cu toane, numai la răstimpuri dârz, sub cerul scund, întunecat, ne-păsător, păreau că se lasă despoiaţi cu nepăsare, de podoabele lor învechite, sumbre.

Lumea, neştiutoare de ce se petrecuse în noaptea aceia, eşise de acasă după treburi, la funcţii, în pardesiuri de toamnă Şi, pentru că superstiţia că: nu e bine să te întorci din drum, dăiueşte, ca toate eresurile, oamenii grăbeau pasul, îngrijoraţi, nemulţumiţi. Prea de vreme venise iarna, multe planuri năruise şi sporea cheltuelile.

Pe la orele zece, un soare necunoscut, ca o lună săracă, o rotocoalâ gălbue, privi bolnav Bucureştii, şi pieri de grabă, înbolmojită, în vata murdară a norilor. Ca un adio batjocoritor şuera în bătaia vântului, tot mai ridicat, pui de Crivăţ.

Oare va ninge? se întrebau bucureştenii. Mulţi din cei sărmani, nu puseseră murături, nu se apro-vizionaseră cu varză şi, cartofi, şi aşteptaseră să dea peste vre-un car cu lemne mai eftine. Cei cu copii mici trebuiau să facă foc în cămine, chiar în ziua aceia. Mulţi aşteptaseră să se mute de Sf. Dumitru, ca să cumpere lemne la noua locuinţă, să nu fie nevoie să le transporte şi pe ele, plătind căratul scump, ca în zilele de mutare. Dar multele haine de iarnă, dela ciorapul de lână al copilului trimis la şcoală, până la paltonul tatii şi, fireşte, la manşonul mamei! Şi chiar dacă vremea avea să se îmbuneze la loc, preţurile, tuturor lucrurilor apucau să se urce şi nu se mai coborau!

In de obşte bucureştenii nu fac economii, trăesc din belşug, trecând totdeauna peste cât au, îm-prumutându-se, şi sunt prinşi de împrejurări nepregătiţi. Până şi cârmuitorii sunt neprevăzători... cu avutul ţării! Sporurile bugetare sunt irosite ca şi veniturile ordinare, ca şi cum ele ar fi o che-zăşie că mâine ţara va fi şi mai mănoasă ca azi:. Marile venituri ale petrolului, neaşteptate, ploae de aur, n-au lăsat în cassa Statului nici un stoc metalic, vădit purces din ele; nu se văd nicăiri institutele de binefacere şi de cultură, înălţate dege urma lor. Puţinii români îmbogăţiţi ca proprie-tari sau ca explotaron, ori sunt aceiaşi bogătaşi din agricultură, ori sunt ajunşi iarăş la sapa dela care plecaseră, cu deosebire că odinioară săpau ţarinele lor. Veniturile petroliştilor au scumpit traiul. Veniturile Statului, din petrol, au îngroşat şi mai mult clasa diformă a funcţionarilor, cărora Statul nu le-a putut spori lefurile, faţă de scumpetea vieţii. Pe de altă paate, umflarea massei de func-ţionari n-a avut nici scuza protejerii elementului cult şi civilizator al ţării acesteia, fostă provincie turcească şi tarapana fanariotă. In mijlocul ei tre-buia să înflorească amorul de ştiinţă, literatură na-ţională şi artă. Din potrivă. Massa a covârşit pro-fesorimea, avocaţii, până şi studenţimea, şi s-a re-vărsat până şi asupra scriitorilor, moralmente. Nici zece la sută din funcţionarii noştri n-au în casa lor bibliotecă. Deşi mai toţi au diplome de baca-lauriat şi de ştiinţă, nu cheltuesc douăzeci de lei pe an pentru cartea patriei, românească, nu cunosc pictura, sculptura, nu iau parte la audiţii muzicale, decât la chefurile lor dese. Şi totuş, nimeni nu agoniseşte, iar săracul, după pilda bogatului, e plin de gusturi, cărora nu le rezistă, şi de lene orientală.

Va veni o zi când nu se va mai găsi petrol în pământ. Totul seacă. Se gândeşte cineva să creeze o industrie, care să rămână, cu banii din comoara găsită din păcură?

Ca un furnicar risipit se zorea lumea pe străzile Capitalei. După amiazi începură să iasă la iveală paltoanele, cafenelele se umplură, pe când primii fulgi de zăpadă pluteau nehotărâţi către pământ. Stelele de omăt, calde la culoare şi reci pe mâna întinsă bucuros să le primească, se topeau pe palmă, pe obraji, pe haine, pe ţărână. Dar cu lăsarea nopţii timpurie, vântul se oţeri, se înstăpâni pe oraşul Bucuriei, în care intrai numai ca o iscoadă, şi fulgi mari, mulţi, puzderie, începură să cadă hotărâţi, să acopere pământul şi să dea culoarea lor feluritelor feţe, de case, de arbori, ale Bucu-reştilor.

Tocmai în ziua aceia, Guţă Dumbărău părea mai o upat ca totdeauna. De cinci ori trecuse pe calea Victoriei, oprindu-se mult pela cele mai de seamă magazine şi, vădit, cu treburile încă nesfâr-şite, abia la început, pleca în sborul muscalului în strada Lipscani, în piaţa Chica, pe Smârdan, ca iar să se ducă cine ştie unde. Părea sigur că depe trotuare, din cafenele, din ferestrele caselor, e ur-mărit cu atenţie, şi, împlinit şi frumuşel cum era, îşi netezea mustăcioara, îşi arcuta sprânceana serioasă şi sta cu atitudine pe pernele moi ale trăsurii. Nu se lă a cufundat, pradă gândurilor, ci stătea giţa să ia cuvântul în ori şi ce chestiuni, cu un zâmbet de succes sigur pe buzele-i roşii, de om tânăr şi sănătos.

Ţot aşa, de sigur, avea să stea şi la fotograf, pe la care îl rugase tată-său să se ducă împreună cu mireasa, ca să aibă şi el, Tase, în fruntea casei, portretul fiului lui.

Guţă se însura, şi căsătoria lui avea să se săvâr-şească în seara zilei aceleia, la biserica Domniţa Bâlaşa. După oficiere, cea mai aleasă lume a Capitalei avea să l vizteze chiar acasă la el, unde se pregătise un bal şi şampanie. Naş avea să fie în-suşi Iorgu Bolohan, şeful partidului, carele singur se îmbiase.

Viitoarea soţie se numea Clotilda. Răposatul ei părinte, Spirache Agnagnastopol, fusese un om po-litic, nu dimre cei mai fericiţi, fusese numai pre-fect de judeţ, dar o mână de fier. Când se făceau alegeri sub el, opoziţia trebuia să renunţe la can-didaturi.

Cloti da era nepoată de a treia spiţă, a şefului, a boeiului Iorgu Bolohan, şi se ’nrudea mai de aproape cu fraţii Paţachinas, cu Ovanezian din Constanţa şi cu nevasta lui Ganciu din Balta, ad-versar poitic.

Guţă făcuse o partidă bună. Fata nu era fru-moasă, avea un an mai mult decât el vârstă; iar zestrea ei toată era o moşioarâ în judeţul Târ-căuţi şi o vie pe deal, tot pământul ca la nouă mii de pogoane. Mai avea şi întemeiate, speranţe de moştenire. Nu avea casă în Bucureşti, în schimb avea relaţii cu aristocraţia, iar naşul avea să le fie ca un părinte protector. Apoi, în Tarcăuţi, se ivise un loc de senator, prin moarte, şi Bolohan îl ho-tărâse pe deputatul judeţului, Alexandru Cristei, să se aleagă din nou, la Senat, ca să poată pătrunde în Cameră tânărul oritor Dumbărău, despre care avea să se vorbească, şi care ca şi unchiu-său, avea să fie fala parlamentului.

La nouă seara avea să se oficieze în giuvaerul de biserică Domniţa Bălaşa, cununia isbânditorului tânăr. Matile croitorese din Capitală, cusătoresele, manicuiiştii, coafeztle, ştiau despre importantul eveniment; aristocraţii, primiseră invitaţii; gazetele o anunţaseră.

Athanase Dumbărău fusese văzut şi dumnealui în trăsură pe calea Victoriei, drept ca un trunchi pe pernele vehiculului, cu palmele-i cuprinzătoare pe genuchii despicaţi furcă, trecând cu ochii ca cu grapa peste trotuare, doar l-o vedea vreun consi-lier comunal. Cu ei se răfuia el, şi-n visele-i de noapte. In ciuda lor dase el, om sărac, bătându-l pe spate, unui reportei afurisit, două hârtii de gate douăzeci de lei, ca să scrie la gazetă pe larg despre cununie, şi să nu care cumva să uite numele naşului.

Nouă şi jumătate erau ceasurile când naşul şi mirele coborâră din cupeu şi urcată printre mul-ţimea strânsă şi afară pe treptele bisericii. Sfântul locaş se dovedea a fi prea mic, pentru nunta unei atât de însemnate perechi.

Naşa, în cupeu cu mireasa, sosise cu un minut două mai apoi şi fură primite după tradiţie cu bu-chete de flori în pragul bisericii.

Murmure de admiraţie, ploconeli, zâmbete, semne uşoare din evantai, întâmpinau fericita pereche, care înainta în foşnet de trenă, urmată pe dată de grupul de vestale şi satiri moderni, al domni-şoarelor de onoare şi al cavalerilor. Zamfira, sora mai mare a ginerelui, emoţionată, dar fără să facă greşeli, fericită, era printre vestale.

Arhiereul Silvestru Bâltăţeanu avea să împreune în faţa altarului cucernicele făpturi.

Mirosul de smirnă şi de tămâie leşinase, bătut de parfumele tari, ridicate până-n slava turlei din vestmintele înaltei societăţi.

Muma ginerului se silea din răsputeri să stea dreaptă, «ca să se vadă că este mândră de fiu-său şi de bărbată-său!» precum i se spusese. Biata bătrână, mereu încovoiată la miile de treburi ale casei, obosea stând ţeapănă de dreaptă. Sudori multe o podideau, şi ea nu-şi luase decât o ba-tistă, şi aceia subţire, potrivită cu împrejurarea simandicoasă.

Tase se descheiase cu luare aminte la fracul, pe care-i venea mereu să-l închee, ca să i se vadă pe vestă lanţul gros, de aur, de mare propnetar.

Păuna, sora mai mică a ginerelui, şi din timi-ditate şi pentrucă se găsea ofensată de nebâgarea ei în seamă, se amesteca în mulţimea care n-o cu-noştea, în rochiţa ei albă, care-l costase destul pe hangiu

Matei, fără nevastă şi aci, era trist, plin de amin-tirea propriei lui cununii, tot la Domniţa Bălaşa încheiată, şi pe care acum avea s-o desfacă, în sfârşit.

Naşul, naşa, de-a dreapta şi de-a stânga mirelui şi a miresei, aşteptau să fie serviţi cu ceremonia ce se pregătea în altar.

Dulcea limbă franceză sgomota ca într-o prisacă, în biserica prea plină. Se vorbea despre noile scan-daluri, despre cancanurile politice în legătură cu adulterele şi încuscririle, despre teatru, despre luxul marilor cocote.

«Nici nu se poate să te îmbiaci decât ca ele, ca să poţi fi în lume; ca să ai partea ta de fericire!» mărturisea o blondă fată unei brunete mă-runte, care spunea că: «nu-şi aduce toaleta decât direct dela Paris, pentrucă metresa lui Jorj se îm-bracă la croitoreasa care fusese mai ’nainte a ei». Doamna Ivănescu, într-un grup, îl întreba pe Stoi-cescu, directorul vămilor: «Nu ţi se pare că mireasa are ceva în nas? Stă aşa... nu ştiu cum... Pun rămăşag că are o nară înfundată». Pe domnul Ivănescu îl tachina soţia unui secretar de mini-ster: «.Mă mir că n-ai venit şi aici cu copoii du-mitale. Nu te pricepi decât să vânezi. Când ai să te hotărăşti să-mi faci curte serios?»

Slujba religioasă începuse. Conversaţiile nu încetaseră.

«E drăguţ mirele, nu-i aşa?» întreba o cucoană voluminoasă pe alta uscată şi tină. «Câţi băeţi, ur-mă tot ea, trebue să fie în corul ăsta! Auzi, ce glasuri frumoase... — Nu sunt din lumea noastră!» făcu oacheşa.— Eh! tot una! Eu una mă topesc după tenori.... Să nu crezi însi că am avut parte de vreunul!»

Arhiereul, solemn, binecuvânta. Corul bisericesc înălţa şi scădea cântarea, după tipic. Ici colo, conversaţii încolţeau tare. «Cum îţi place arhiereul? Se zice că are patru copii... »

Guţă era fără cusur. Ii şedea bine şi cu pirostriile pe cap. Se simţea în rol. Mireasa, băţoasă, cu gâtul înţepenit, nărea mereu supărată de ceva în fundul nasului. Ai fi zis că tânăra fată strănutase luni întregi, din clipă-n clipă, şi că acum o păsuise beteşugul, dar că ea se temea să n-o prindă din nou. Hotărât că trebuia să strănute odată, şi cât mai curând, silabisindu şi numele de familie cu tărie: Ag! nag! na! stopol! în sfârşit, şi să fie iatăş păsuită o vreme.

Muma ei, (Clotilda Agnagnastopol era de demult orlană de tată) o privea în reverie şi se uimea vă-dit, de câte ori căzându-i privir.a pe ginere, înţelegea că tânărul acela, ca o poză de frumos, va fi bărbatul fie-si, drăguţa de ea!

Acasă la Guţă Dumbârău, unde avea să pur-ceadă nunta, în cupeuri, automobile şi trăsuri, încăperile burlacului îşi schimbaseră înfăţişarea, cu desăvârşire. Biroul de avocătură se făcuse salon, fiind odaia cea mai spaţioasă, iar mobila îi sbu-rase de-ocamdatâ în pod. Vestibulul primea pe co-voare noi şi cu pretenţiuni de seră pe invitaţii noi-lor căsătoriţi. Uşile, prin care vestibulul corespun-dea cu camerele, în fund şi ’n dreapta, fuseseră scoase, iar în locul lor draperii uşoare lăsau aerul să circule şi muzica să străbată. Casa, cu numai şase încăperi, în afară de bucătărie şi atenanţe, pu-sese cinci la dispoziţia mosafirilor.

Un mare număr de invitaţi nu fusese poftit şi-a-casă. Pe de altă parte mulţi nu veniseră la biserică, fie pentrucă serviciul divin îi plictisea, fie pentru-că nu voiau să arate de două ori aceiaşi toaletă, ameninţată într-o înghesuială posibilă la biserică, fie pentrucă voiau să cineze acasă obişnuit, şi-apoi, cu veselia sătulului, să danseze şi să filtreze.

Candelabre colosale de cristal, cu gaz aerian, cu becuri nenumărate, iluminau serbarea. Lămâi, por-torali, rodii, mascau colţurile camerelor, plante tropicale înflorite sufereau căldura sobelor de te-racotă, acum nealimentate, dar încinse de cu ziuă, dogoritoare. Pe o estradă, în odaia din mijlocul clădirii, banda cea mai vestită de lăutari, da brânci lumii să se ’nvârteascâ până la ameţire, pe parche-tul lunecos.

După ce noii căsătoriţi, părinţii lor şi naşii fură, ca şi la eşirea din biserică, felicitaţi de unii din mosafiri: sărutându-i pe frunte, pe mireasă şi pe mire, doamna şi domnul Raluca şi Iorgu Bolohan se retraseră. Dopurile primelor sticle de şampanie săriseră, chelnerii, anume angajaţi pentru noaptea aceia, serviseră după cuviinţă; bufetul era la dis-poziţia tuturora şi dansul începu.

Matei Dumbărău, în înţelepciunea lui plină de tact, socotise că nu trebuie să-şi urmeze nepotul şi acasă, la bal. Bătrânii imitară pilda cumpănitu-lui şef de partid Bolohan, şi plecară. Nu toţi. Unii, crezuţi tineri, de ei, rămaseră la dans, să-l vadă.

Mireasa făcu un tur de vals cu ginerele, domni-şoarele de onoare profitară de exemplu, privite de toată lumea.

Apoi, adevăratele perechi, acelea care se pân-deau de departe, se încălziseră privindu-se, se apropiară ca dorinţele, se îmbrăţişară şi alunecară pe parchet.

Undele valsului scuturaseră de povară trupurile şi le purta uşoare, asemenea penajurilor albe, penelor de pasărea paradisului şi croselor scumpe din coifurile, turnurile şi artisticele fantasmagorii de păr depe capetele femeilor, nepâsătoare de acum, îmbătate de cântec.

Condurii din picioruşele femeilor săltau ca ne-buni, porumbei albi, îndrăgostiţi, printre corbii pantofilor dc lac ai bărbaţilor cu caro dansau. Oa-cheşe, blonde, smede, fine şi trupeşe, toate ispitele şi tot felul de frumuseţe femeiască erau de faţă, ca într-un paradis al voluptăţilor.

De cum obosea o pereche, sau se încălzea prea tare, trecea la bufet.

Se bea mult, toată lumea golea cupele revărsate, invoalte. Neatinse rămâneau siropurile, pe când şampania, vinul Bordeaux, de Malaga, de Chianti, de Cotnari, gâlgâiau voioase până şi ’n mânile de floare albă ale fetelor, lacome ’n seara aceia de tot ce e oprit. Brâu şi câţiva care beau şi din rău-tate, ca să-l coste scump pe mire balul nunţii.

Găseşti de toate la bufetul ăsta! spunea frumo-sul ofiţer Burcan, care făcuse prostia să ia o fată fără dotă, soţiei senatorului Picinschi. Şi, zărindu-l pe Guţă, glâsui: — Numai mititeii lipsesc.

Camerele se înfierbântau. Ca să se răcorească, perechile dădeau mereu câte o raită pela bufet, apropiau de buze, cu sufletele ivite la ferestrele ochilor, potirele cu şampanie spumegândă, înţepă-toare, şi le sorbeau cu deliciul dorinţei din pri-virea lor senzuală.

Pe la miezul nopţii însă nu se mai putea dansa în.nici una din încăperi. Veniseră pe semne toţi cei poftiţi, şi care fuseseră invitaţi fără să se ţină socoteala de neîncâperea localului. Oameni politici,de afaceri, din finanţe, din diplomaţie, nesuferiţii lui Tase tovarăşi din consiliul comunal, şi tot ti-neretul ciocoesc, care avea să ocupe mari demni-tăţi, se amestecau cu lumea temeiască, şi mai nu-meroasă.

Nici un bărbat nu sta lângă soţia lui, nici o fiică lângă părirţi. Puţini dintre mosafiri se găseau strâmtoraţi, stingheri, în învălmăşala petrecerii. Toţi erau încălziţi, şi fiecare simţea în spatele său concav o convexitate căre i dogorea. Subţirile dan-tele de Bruxelles, de Chantilly, care acopereau tră-dător puţina parte neînvăluită a sânilor femceşti, aproape întregi la vedere, le-ar fi aruncat bucuroase depe ele, Evele înfierbânt te.

Şi muzica viorilor suspina mereu, chema perechile la beţia dansului şi a iubirii, deşi nu se mai putea dansa.

Amestecul parfumelor, întâi plăcut şi ciudat, acum degenerase într-un miros aproape de duhoare.

Miresmele fuseseră răpuse de odoarea subţioare-lor asudate, şi un miros de plăcere consumată, se 'nteţia cu cât apropierea dintre trupuri era mai strânsă, mai nepermisă.

Era cald! In zadar împăunatele evantaiuri, cari în unele mâni renunţaseră să se mai legene, se sbăteau. Nu numai în sânii lor, ci în tot corpul, simţeau femeile dospirea care creşte aloaturile lângă cuptoare; iar bărbaţii se pătrundeau prin ele de aceleaşi senzaţii.

Puţini se îndurau să se rupă din intimitatea şi căldura mokşitoare. Numai când somnul duse pela ochii celor mai în vârstă penelul lui muiat în miere, începu să se rărească mulţimea, valsul îşi redobândi înţelesul lui de joc, dar farmecul pierise şi lumea era obosită.

Gazetele partidului anunţară a doua zi, la loc de cinste, căsătoria lui George Dumbărău şi petre-cerea nunţii din casele lui.

Unde nepoata face o vizită unchiului ministru, iar mai apoi e vorba de acelaş poet

Teatrele Bucureştilor erau pline în fiecare seară, de când o direcţie inteligentă, de oameni trăiţi în frământarea Capitalei, înlăturase dramele şi trage-diile sângeroase, grave şi pedante, şi alcătuise un repertoriu modern. Adulterul, în toate împrejură-rile psihologice, in cea mai înaltă societate, pasiona lojile şi stalurile, iar galeria melodramelor fusese răpită şi ea de noua cultură.

Aglaia Bugulescu ajunsese la glorie prin suspinele ei de nefericită amantă, de pasionată dorinţă, ca şi prin eleganţa corpului ei, bine şi după ultima modă învesmântat, veşnic stârnind admiraţia sălii cu o etolă, cu o brăţară, cu o diademă, cu o dan-telă, cu o mantilă. Ascuţitele tocuri ale pantofilor ei de păpuşe, mulţi senatori le simţeau cu volup-tate şi durere, ca virginele, călcând pe inima lor de Cleopatră nesăţioasă de emoţii.

Publicul o preţuia, fusese cucerit, dar teatrul avea şi alte valori artistice de scos la iveală. Actri-ţele, unele mai vechi pe scenă, altele tot aşa de risipitoare de senzaţii, de lux şi de frumuseţe tru-pească, suferiseră monopolul rolurilor de amoreză ca pe o nedreptate.

Artemiza, camarada Aglaei, aceia căreia îi răpise ea, fără precugetare, pe Mascaragachis, avea în sfârşit un ministru de amant. Tirania Aglaei se sfârşise. N-aveau s-o mai vadă spectatorii ih piesele cu adulter, singurele care făceau serie şi umpleau lojile şi stalurile. Toaletele ei n-aveau să mai fie văzute decât în muscal, la sosea şi între culise. Marele galantar al scenei îşi trăsese obloanele pentru ea. Pentru toată stagiunea nu i se încredinţaseră decât două roluri, dintre care unul într-o piesă românească, în versuri. Piesa românească de un necunoscut, Mihail Oprişanu, se putea foarte bine să nu se joace de fel, iar cea streină să nu facă serie, pentrucă era plină de morală, ca un popă spân.

Primejduită în tot ce avea ea mai scump, cu ambiţia sgândărită până la sânge, Aglaia suferea cumplit. Sbuciumul ei sufletesc fusese aşa de în-cordat, că actriţa se gândise la toate armele posi-bile celor dezarmaţi. Pe noul ei amant îl prăvălise în mijlocul relaţiilor lui sociale, dela care trebuia să stoarcă protecţie pentru ea în teatru. Se duse ea însăş, blajină, gata să se lipească şi să miaune la picioarele directorului de teatru, şi-l rugase s-o ocrotească. Refuzase ea vreun rol? Nu fusese la dispoziţia directorului în toate împrejurările? I se ceruse ceva şi se arătase nesupusă? Nu fusese aplaudată la scenă deschisă, de atâtea ori, chiar de loji? N-o cunoşteau şi pe ea miniştrii? Nu avea toalete, după ultimul jurnal, nearătaie încă la rampă, de zeci dc mii de lei? Cum rămâneau, toaletele ei? Ştia oare domnul director că ea, după mumă, se numea Dumbărău, pentrucă ministrul Matei Dumbăru era fratele mă-si? Pe cine trebuia să-l înduplece ea, dacă nu pe directorul ei, ca să-i facă dreptate, ca să n-o pedepsească fără vre-o vină şi în disproporţie cu aprecierile lumii? Inlocui-toarea ei avea să joace mai bine? era mai frumoasă şi mai elegantă? avia mai mult talent? Nu i se recunoşteau nici sacrificiile băneşti făcute, când ar fi putut pune banii deoparte şi să se îmbogăţească? Işi da cineva seamă cât chcltuise ea, pentru succesele ei, care se revărsastrâ şi asupra teatrului?

Aproape tot aceleaşi întrebări neliniştite le purtase Aglaia şi la cei câţiva membri din comiret, cari se interesau de mersul instituţiei, prinzându i ca de pulpana hainei, pe unde putuse, pela ei acasă, pe culoarele de labirint ale teatrului.

I se răspunsese cu blândeţe şi potrivit cochetă-riei ei, că este una din forţele teatrului, de care se ţine seama, şi care va fi chemată să se rea-firme, ori de câte ori va fi nevoe de un element puternic. Dar fusese prea mult încercată şi înpo-vărată în toată sesiunea, şi publicul ar fi început să simtă monotonia variatului ei talent. Oare tea-trul avea numai o femee, căreia putea să-i încri-dinţeze rolurile prime? Ce nemulţumiri clocoteau printre artiste! Mai mult spirit de camaraderie nu strica. Un an de mai mulră odihnă, cu mai mult studiu teoretic ca de obicei, întăreşte, cizelează un talent adevărat, şi scena câştigă, iar publicul îşi variază gustul, ameninţat să se anehdozeze. Veşnic aceiaş artistă, acelaş glas silit să se moduleze la infinit! Avea resurse bogate, fără îndoială! şi di-recţia se gândise să i încredinţeze roluri de altă natură, mai superioară, ca să i sporească fondul artistic si să i adaoge o glorie mai mult. Nu era adevărat aşa dar că fusese înlăturată, pentru că din capul locului fusese o nedreplate, faţă de cele-lalte colege, să i se încredinţeze numai ei toate rolurile principale, cu succes, din piesele moderne. Acum nedreptatea se repara. Ii părea foarte bine directorului de înrudirea ei cu domnul ministru Dumbărău, dar, nu-i aşa? domnul ministru nu se amesteca în teatru, cu alţi domni de pe banca ministerială. Ori cum, el avea să studieze din nou chestiunea şi dacă se va mai putea laie ceva...

Aglaia înţelese că de-adreptul cu directorul şi cu comitetul teatral nu-i nimic de făcut. Bărbaţii din teatru, actorii, către care se plânse, nu puteau nimic, dădeau din umeri, însuşi Tulpin, care îi ajutase să pătrundă în teatru, o asculta mut, cei mai mulţi parcă se bucurau de zâzania femeiască.

Artemisa, înlocuitoarea ei, care ii cunoştea tot sbuciumul, care era informată asupra tuturor stă-ruinţelor Aglaei, o sfida cu măreţie. Alte două camarade, care suferiseră monopolul ei, fierbeau acum împntriva nouei tiranii. Personajiile mai mărunte se împărţiseră în tabere, se ciorovăiau pentru dreptatea uneia sau a celeilalte.

Intr-o zi, Aglaia simţi atât de jicnitor oţelul privirii adversarei, încât îşi pierdu cumpătul şi se repezi s-o pălmuiască. Până să se hotărască ea, Artemisa îi întoarse spatele. Aglaia nu-şi opri avântul, avea s-o lovească pe la spate. Inaltă, pu-ternică, tovarăşa se întoarse dintr-odată ca un lup. Palma agresoarei se strânse pumn, braţul i se în-tinse şi pumnul se înfundă în obrazul duşmanei, în nas şi în buza de sus. Un răcnet străbătu cu-lisele, şi artista lovită se lăsă toată asupra celei care o isbise cu putere. Era într-o oră din preajma repetiţiei. Până să intervină alţi artişti, ca să le despartă, pălăriile amândorora, (căci abia sosiseră actriţele), erau pe scânduri, cocoloşite, bluzele fu-seserăsfâşiate, feţele lor drese cu artă: sgâriăte. Batjocorindu-se, gâfâind, strângând din dinţi, se trudeau să se răstoarne una pe alta. Aglaia, mai slabă, fu întoarsă la un moment de umăr, un toc dela gheata ei, prins intr-o bortă, se rupse, şi ac-triţa se răsuci şi căzu pe podele. Peste trupul ei însă, apăsat cu putere de mânile vânjoase ale duşmancii, picau ici colo stropi de sânge, din nasul sângerat de prima lovitură a Aglaei.

Rivalele fură despărţite, certate de tovarăşi; re-petiţia trebuia să se înceapă, direcţia dacă afla, avea să le pedepsească. Amândouă se înfundară în cabinele lor, împresurate de prietene.

Aglaia făurea une ori, în aşternut, neputând să doarmă, planuri de ucigaşe. Ar fi vrut să-şi otră-vească înlocuiioarea.

Cum ar fi putut pune mâna, se întreba ea, în chinurile insomniei şi urii, pe licorile, pe par-fumurile minunate, din care e de ajuns un strop sau odoarea lor, ca să dea moarte? Toate cri-mele din romanele senzaţionale citite în prima adolesceuţă şi le aducea aminte.

Nu le putea mărturisi nimănuia gândurile ei, care, ce-i drept, n-o mai păşteau ziua în amiaza mare. Bomboanele, prăjiturile, mâncarea otrăvită, cu cari, sub masca unei prietenii prefăcute, foarte posibile în insomnia ei, îşi îmbia rivala, n-o mai preocupau, ca şi fiolele de parfum asasin, pe cari reuşea să i le trimeată printr-un comisionar.

Disperată de lipsa de căi spre ţintă, Aglaia visa să-i răpească vrăşmaşei pe ministrul acela care o proteja. Dar protectorul Artemisei nu se arăta ni-căieri, nu călca în teatru şi prin localurile de pe-trecere nocturnă. Putea Aglaia să se ducă la el acasă? Putea să i se înfăţişeze omului necunoscut şi să-i spună verde că amanta lui nu merită să joace roluri atât de însemnate, şi că rolurile acelea i se cuveneau, ei? Sub ce pretext avea să-l vadă şi cum avea să ajungă la ceiace o durea pe ea? Să se bizue pe splendoarea celor mai de preţ şi mai decoltate toalete şi pe frumuseţea ei, pălită acum din pricina supărărilor? Poate că «genul» ei de femeie nici nu-i plăcea ministrului, de vreme ce-şi luase de metresă o matahală, ca mizerabila ei rivală! Mascaragachis! Mascaragachis! suspina Aglaia, nu te-am ştiut preţui! Prin tine ara ajuns, şi cum nu te mai am, am fost detronată ca regina Stuart!

La nenea Matei, se ’nţelege că nepoata se gân-dise dintr-un început. Dar pe ei, pe Buguleşti, îi ţinuse la distanţă fratele mă-si. Aglaia nu-şi aducea aminte să fi stat de vorbă cu ea, familiar, să fi fost în copilăria ei mângâiată pe păr, sărutată de unchiul acesta aşa de ocupat şi de ferit de atin-gerea cu neamurile. Par-că ceilalţi Dumbărăi puseseră mâna pe el şi-l ţineau strâns, cu gelozie. Tase şi Guţă îşi făceau de sigur treburile cu el. Muma Aglaei abea ’l văzuse de două ori, de când era ministru, şi Matei îi spusese să vorbească tot-deauna cu Guţă ori cu Tase, pentrucă el n-avea vreme.

Tase, de când divorţase soră-sa, nu mai voia să audă de ei, de nebuna, cum spunea el, care s-a lăsat de bărbat, ca să aibă mai mulţi, şi şi-a făcut fata actoriţă, măscărici!

Până şi Guţă, din prietenos cum se arătase tot-deauna, la nunta lui nu-i poftise decât la biserică, unde ele, Maria şi Aglaia, nici nu luseseră, de ciudă.

Aglaia se gândise mult la trecerea şi la puterea pe cari le avea un coşcogeamite ministru, faţă de un director de teatru, demnitate care se vedea limpede că are să scadă mereu. Pe Matei ea îl văzuse de câteva ori printre spectatori. Ministrul o binoclase chiar, şi părea că o urmăreşte cu bu-năvoinţă şi satisfacţie. Jocul ei o interesase, şi el, excelenţa, se gândise de sigur că artista aeeia e ruda lui. Totuş, plecarea capului, înaintea unei rubedenii, i se părea mai grea decât alte umilinţe. Şi Aglaia o amâna, socotind că încercarea aceasta o să fie cea din urmă, iar acum când rămăsese numai la ea, se temea s-o trimeată ’n foc, tocmai pentrucă cu ea i sar fi isprăvit toate iluziile.

Vrăjmaşa Aglaei jucase în vremea asta în două roluri principale, şi dela întâiul reuşise şi ea să câştige publicul. Avea talent.

Disperarea Aglaei n-avea margini. Trăsese nă-dejde că va fi nevoe de ea, că publicul n-are să aplaude, că are să golească sălile, nemai văzân-du-şi idolul la rampă, că nimeni nu-i poate lua locul în rolurile de amantă, de pasiune, de femee înşelată sau înşelătoare. Dar şi adversara ei trecea dela frivolitate la patimă, ba chiar gazetele, în care sperase mult înlăturata, găseau că s-a făcut un progres, că uniformitatea a dispărut.

Hotărât, Aglaia trebuia să încerce şi pe lângă unchi, reabilitatea ei în teatru. Ajunsese să creadă că era şi în interesul lui, ca să nu fie călcată în picioare şi, înbărbătată, plină de raţionamente şi de dreptatea cauzei, se decisese să-l vadă. Ştia bine în ce toaletă avea să-l viziteze, la ce oră, şi ce figură să prezinte privirii ministeriale la început; îşi auzea primele cuvinte, îşi cunoştea perfect modulările de.glas şi schimbările de întăţişare prin care avea să treacă, argumentând.

Maică-sa, căreia i se destăinuise, o aprobase, ca o femee neştiutoare, pierdută şi ea de nenorocirea fetei ei. Căderea de pe acoperişul casei lor, a soldatului acela nătâng, le purta ghină. Şi ea, Maria Dumbărău,—căci se divorţase deplin de Bugulescu bărbatu-său, — pierdea la cărţi ca un agiamiu, şi dacă n-ar mai fi călcat-o prietenii pe picior, cine ştie cât ar fi pierdut! Noua casă, cu două intrări, nu le fusese cu noroc! Bietul Masearagachis! dela moartea lui relele se ţineau lanţ! Fie-i ţărâna uşoară!

In preajma vizitei la minister, Aglaia, preocupată cum era, îl întrebă la întâmplare şi pe Jorj, dacă găseşte cu cale să se ducă la unchiu-său. Jorj o îndemnase în zeci de rânduri, plictisit de nervii ei, să se ducă la Matei Dumbărău, om foarte gentil, ireproşabil cu femeile. Şi într-un moment de ins-piraţie, Jorj spuse:

— Ştii tu ce-ar trebui să faci? Să-l ameninţi la urma-urmelor că eşi din teatru, că-ţi faci o trupă, careva juca în Bucureşti, şi că vei pune pe afiş aşa: Aglaia Bugulescu-Dumbărău! Pricepi? Te asigur că asta are să-l usture tare!

— Mizerabile! îl trăzni Aglaia. Murdărio! Crezi tu că arta compromite? Hai? ce crezi?

— Nu m-ai înţeles! nu m-ai înţeles! Nu cred deloc; dar ca ameninţare.....

— Crezi că ar fi o fală pentru mine numele ăsta Dumbărău, nume de cotigă de gunoi?

— Te superi prosteşte. Dă-mi pace atunci. Treaba ta. Te asigur însă că dacă i-ai spune aşa, l-ai hotărâ să intervină în favoarea ta, cu siguranţă!

In cele câteva clipe de când fusese aruncată în capul ei — ideia numelui fermentase. Aglaia zâmbi:

— Ştii eă nu eşti idiot? Tu eşti pur şi simplu rgenial, caraghiosule!

Amanţii se împăcară. Jorj şuera. Aglaia, înflu-enţată, se gândea mereu, deşi vag, la cum va fi la uncliiu-său, îngâna cu voce cântecul şuerat de Jorj:

« Non je ne marche pas!....»

— Ascultă Jorj, se întrerupse ea; fără să-ţi treacă prin minte că m-ai putea retuza, pentrucă nici odată nu m-am gândit să-ţi cer aşa ceva, trebue neapărat să-mi pui mâine la dispoziţie trăsura ta de casă. Nu pregeta de loc: trebue! Mâine te scoli mai de dimineaţă, şi vii aici la ora zece fără un sfert. Tu rămâi aici, în aşteptarea mea, eu plec cu trăsura ta, ridic coşul, fireşte, şi ţi-o aduc înapoi, imediat ce scap de vizita asta, la Dumbărău! Inţelegi tu, ca-nalie mică: pentru ca să fiu sigură de primire, nu voi da servitorului lui nici un nume. Sluga vede trăsura de casă, eleganţa mea, hermina, îi spune boerului, — şi sunt cu siguranţă primită.

— Şi la cât trebue să mă scol? se înspăimântă Jorj.

— E! la cel mult zece dimineaţa, să fii aici.

A doua zi, cupeul de casă al noilor căsătoriţi pătrundea în curtea pavată şi strălucitoare a pala-tului Mascuris, şi se oprea la scara cu lei gigantici.

Un servitor în livrea, aruncând cu dispreţ gar-distului dela poartă o privire, deschidea cu înlesni-re cupeul, cu capul plecat:

— Nu-ţi spun numele meu, ciripi Aglaia. Spune domnului avocat că o doamnă voeşte să-i vorbească.

Servitorul se înţepeni oleacă, ţinând uşa cupeu-lui deschisă, culese cu ochii lui, fără păreri la supra-faţă, tot interiorul trăsurii, făcu o scurtă reverenţă, închise uşor uşa şi plecă.

Când i se spuse lui Dumbărău că o doamnă, venită în cupeu de casă, voeşte să-i vorbească, dar că n-a voit să-şi destăinuiască numele către lacheu, el nu se putu stăpâni şi întrebă:

— Cum era doamna?

— Foarte frumoasă excelenţă! Cu blană de hermină...

— S-o pofteşti în camera de alături, arătă Matei spre odaia orientală.

Aventurile galante sunt dese în viaţa de mi-nistru. Compania profitabilă în multe feluri, a ex-celenţelor, e căutată.

Aglaia îl găsi pe Dumbărău citind pe divan cu atenţiune. Intrarea ei, fără sgomot, pentrucă pă-strase hermina peste umeri, iar rochiile ei opre-sate nu puteau susura cu graiul mătăsii, se putea să nu fie auzită. Ministrul, care o aştepta, zărise, fireşte, imagina sveltă, pătrunzând în camera orien tală. Cu multă uşurinţă, după câteva clipe, se ridică din afundatul divan, şi întrebă cu politeţe:

— Cu ce vă pot servi?

— Excelenţă, grăi limpede Aglaia, nu ştiu mai întâi dacă mă cunoaşteţi.

Vorbeau franţuzeşte. Matei o privi ĭndelung.

— Cred că vă cunosc.... Sunt sigur... Nu ştiu însă de unde. O mie de scuze... Amintiţi-mi..,

— Artista Aglaia Bugulescu!

— A, da! da! da! se ’nveseli ministrul. Poftim ia loc, ia loc! Da ce frumoasă eşti!

Şi ministrul voia s-o vadă bine, se da doi paşi la dreapta, doi la stânga.

— E prea cald! îmi daţi voie! făcu Aglaia, şi scoase mantaua de hermină şi o aşeză pe un fo-toliu.

— Aşa, aşa! aproba ministrul şi trecuse s-o vadă din spate, apoi iar se aşeză în faţa ei, în cercetare, mulţumit, voios.

— Excelenţă! murmură Aglaia, protestând par-că în potriva înaltei admiraţii.

— Eşti mai excelentă dumneata! glumi Dum-bărău, puţin meşter la glume de obicei. O, da! da! da! O, da! da! şi o bătu amical pe moalele de după spare.

— Sunt foarte nenorocită! suspină actriţa.

— Cum aşa? cum aşa? E cu putinţă? Cu asemenea graţii? asemenea corp? şi ministrul o luă de mijloc, ca s-o aşeze alături de el pe divan.

Aglaia se temuse de o posibilă sfiiciune, de morga ministerială, sau, de o indignare a ei, ce-i drept nepotrivită, acum vedea bine. De câte ori se gândise la vizita asta mântuitoare, şi o isgonise din minte! Şi ce prietenos, amoros chiar, se purta unchiul acesta! Alături, ca unui duhovnic mon-den, ea-i destăinui toate mizeriile din teatru şi toată nedreptatea ce i se făcea, ei, care jucase, o văzuse şi el, cu talent, cu iscusinţă, în toalete princiare! Şi toate astea pentrucă adversara ei avea de amant un ministru!

— Vezi, dacă-ai fi metresa mea, glumi exce-lenţa, ce avantagii ai avea? şi o apucă uşor de obraz.

— Dar sunt ruda dumitale, rudă de aproape.

— Vezi bine că n-ajunge...

— Pot adăoga la numele meu pe afiş, pe al mamei, să mă numesc Bugulescu-Dumbărău.

— Eşti deşteaptă, văd, hoţoaico! zâmbi mini-strul. N-are să fie nevoe însă. Voi interveni. Dar se mai poate? Cred că e târziu. Repertoriul tea-trului este, nu-i aşa? aranjat tot, pe tot anul ăsta, aşa că numai anul viitor se poate interveni cu succes, cu temei, cu rost. Dacă a şi interveni acum, când toate rolurile sunt încredinţate rivalei tale, când ea le ştie pe de rost, cum trebue, iar tu nu le ştii, aşi face un lucru zadarnic şi prin ur-mare un lucru care mi-ar compromite intervenţia mea de ministru. Ce rău îmi pare!...

— Nu excelenţă, nu-i aşa! protestă Aglaia, sfâ-şiată de durere de astădată, cu tot succesul ei, ea femee, pe lângă el, pierit. E adevărat că rolurile ei nu le mai pot lua, şi pentrucă s-ar face scandal. Dar sunt piese de anul trecut în care am jucat eu, şi cari ar putea să fie reluate cu succes.

— Piese de anul trecut? întrebă ministrul gân-dindu-se că nepoată-sa ar putea foarte lesne să-şi adaoge numele de Dumbărău pe afişe.

— Piese cu succes sigur, încă o stagiune.

— Şi câte vreai să joci?

— Măcar cinci.

— Bine. Cinci. Am să-l văd chiar astăzi pe di-rector. Cinci din repertoriul anului trecut, în care domnişoara Bugulescu avea succes. Dar fii ve-selă, păpuşe! se-ntoarse ministrul spre ea, însă nu-i mai petrecu braţul peste talie. Cu lacrimi în ochi! o dojeni el. Numai pe scenă să plângi! Joci loarte bine, ştiu, complimentele mele!

Şi ministrul se sculă de pe locu-i, dând sfârşit convorbirii.

Acasă la ea, Jorj o aştepta făcându-şi unghiile. Aglaia reuşise. Vestea cea bună pătrunsese până la apartamentul mumei. Artemisa nu avea să fie în-lăturată, dar scena n-avea să fie monopolul ei, cum fusese al Aglaei. Inverşunatei rivale i se tăiase un-ghişoara. Numai ea, Aglaia, fusese în stare să ţină toate rolurile prime şi să nu împartă aplauzele pu-blicului cu altă femee.

Maria Dumbărău aşteptase pe ghinipi întoarcerea fetei. Inchipuindu-şi cam ce se petrecea acasă la frate-său, Mariţa îl ocărâse şi se înduioşase dela minut la minut. Ii svâcneau tâmplele şi pusese felii de cartofi de jur împrejurul capului, într-un fel de bandaj. întinsese de trei ori cărţile de dat.

Noroc cu ele, căci nu-i spuseseră rău. Acum nu se mai sătura s-o descoasă pe Aglaia, dacă a fost primită bine dela început, dacă palatul era ne mai pomenit pe dinăuntru; dacă Matei arăta mai bătrân; dacă mai zărise pe cineva pe acolo; dacă el s-a uitat după ea pe fereastră, ca s-o vadă că a venit în cupeu de casă; dacă i-a sărutat mâna; dacă şi-a dat în petec şi cu ea, cu nepoată-sa, ca un măre crai ce era şi, în sfârşit, dacă spera Aglaia să se ţină de cuvânt dumnealui, care ruşine să-i fie! era fratele ei dintriun tată şi o mamă, şi după ce că nu venise odată s-o vadă, nici nu întrebase de ea.

Legătura dela cap, cu cartofi, şi-o luase Mariţa Dumbărău, de cum auzise vestea cea bună. Se în-tâmplase să fie tocmai Sâmbătă în ziua aceea, iar Marţea, Joia şi Sâmbăta, în apartamentul ei, unde era bună stăpână, se întindea în zilele acestea anu-mite, câte un joc de cărţi de pomină! Coana Ma-riţa juca şi ea, pierdea uneori, dar pe de altă parte câştiga, şi încă mult, cu caniota. Era în stare să ducă ea singură, pe banii ei, gospodăria mare a casei. Ofiţeri, funcţionari, fireşte, nelipsiţii avocaţi, profesori, până şi medici, aveau destulă vreme ca să joace până la ziuă, delă nouă seara, şi destule sute de lei, ca să le piardă în jocul de cărţi. Azi câştiga cel care pierduse alaltăeri, ca să piardă mâine şi mai mult decât câştigase. Lunar pierdeau cu toţii, afară de pungaşii de meserie, de măslui torii şi de acei înţeleşi între ei să şi facă semne, strecuraţi printre judecători. Şarlatanii aceştia aveau deamintiri profesiuni onorabile. Până şi un ge-neral de mare neam! fusese pălmuit la jocul de cărţi, pentru că trişase. Cei cari câştigau regulat erau numai şi numai caniota, în casele particula-rilor, cluburile şi cafenelele.

Chiar în săptămâna ce urmă, Aglaia jucă într-una din piesele îngropate sub noul repertoriu. Matei se ţinuse de cuvânt şi izbândise.

Mulţumită, Aglaia se trudea să priceapă dacă trebuia sau nu, îndată ori mai târziu, să se ducă să-i mulţumească unchiului. Pregeta. Unchiul ăsta era prea vielean şi un pofticios nelegiuit. Şi mai cu seamă de alteeva se temea nepoata: se prea putea ca lacheul lui Matei Dumbărău să fi primit dela stăpânu-său ordine, ca să n-o mai primească şi să-i spună o minciună oarecare. Atunci Matei n-avusese încotro, nu ştiuse cu cine va da ochii şi se pregătise pentru o aventură galantă.

Zilele treceau în nehotărâre, grăbită nu era, şi uita cu desăvârşire de mulţumirile acelea de re-cunoştinţă, când, în preajma mesei, întt-o bună zi, Aglaia se pomeni cu o pereche de mosafiri: Guţă Dumbărău, şi în urma lui, binişor îmbrăcat, cu pălăria în mână depe treptele puţine ale întrării, cu părul dat pe spate, cu fruntea senină şi cu aerul de om turburat oleacă: Mihail Oprişanu.

Inima Aglaei se împrospătă ca o cameră multă vreme închisă, cu aerul de dimineaţă limpede al adolescenţei. Simţea pentru amândoi bucurii deo-sebite, şi era preocupată în acelaş timp de întrebările: de ce au venit, şi cum se face că au venir împreună? O întâmplare? cu scop ascuns? Văru-său poate voia să-şi dreagă mojicia: n-o chemase la nunta lui, decât la biserică.

— Să-ţi fie ruşine, Guţă! Nu ne-ai poftit în casa ta, la balul nunţii tale!

— A fost o mizerie, dragă! se scuză el. Nu mi-am putut închipui că o să vie toată lumea, şi neinvitatâ, pe onoarea mea! ca la bâlci! Ştii ce-era? Stăteam ca sardelele. Nu se dansa, nu se pu-tea respira. Ca să se deschidă ferestrele, însemna să ne înbolnăvim cu toţii. Se nemerise o zi ge-roasă, deşi era la începutul lui Octombrie. Să-mi mulţumeşti, că nu te-am chemat.

— Mersi! se ploconi Aglaia.

— Pe prietenii mei cei mai buni, urmă Guţă, i-am scutit de corvada asta! S-a băut mult, era prea cald; s-a bârfit mult, — atâta tot.

— Şi-ai venit să te scuzi? întrebă Aglaia.

— Cu tine, verişoara şi prietena mea, nu-i ne-voe de mofturi. Am venit pentru amicul nostru Oprişanu. Are o piesă la voi, la teatru, nu-i aşa? Şi tu joci rolul principal. Piesa e într-un act, dar e în versuri, de sigur sublime, ca de el. Se va juca anul ăsta, ori nu? De asta am venit la tine, amândoi. I-am dat lui Oprişan o întâlnire, ca să-l aduc aici. Singur n-ar fi venit.... ruşinos şi desinteresat cum e!....

— Adică de ce nai fi venit singur, Mihai? se uită în ochii bardului, actriţa. Ai prietene mai bune acum?

Mihai se înroşise şi protesta fără vorbe.

Dumbărău vorbi iar:

— Eu am să vă las numai de cât. Am o mie de afaceri. Puneţi la cale ce-i de făcut cu piesa.

— Da, Mihai, se bucură sincer Aglaia. Tu n-ai treburi. Rămâi cu mine, te opresc la masă, iar dacă ai piesa la tine, o citim după siestă.

— Vezi că n-o am... făcu mâhnit poetul.

Aglaia râse cu hohote:

— Şi dacă n-o ai, o să stăm de vorbă. De când nu ne-am mai văzut!

Deosebirea dintre poetul stângaci şi actriţa în-zestrată cu toate abilităţile, înveseli şi pe Guţă. Secretarul lui Matei Dumbărău urmărea însă alte lucruri.

— Se svonise printre artişti şi prin publicul care se interesează de tine, că ai să intri într-o formaţie nouă de trupă, rosti avocatul.

— Nu! da de unde? A, da, dacă nu aranjam, cine ştie, poate. Dar am fost la... uncliiu, şi s-a făcut.

—Ai fost la el? Nu mi-a spus. Va să zică nu-mele tău nu părăseşte afişul. Toată lumea se în-treba, ce-i cu Bugulescu? ce-i cu Bugulescu? Nu-mele tău e mai celebru decât al oricui. Pe cine îl cunoaşte lumea, ca pe tine?

— Nu mi ai văzut numele pe afişe?

— Atâta vreme nu l-am văzut, că nu le mai citesc. Credeam că ţi-ai schimbat numele. S-o fi măritat, îmi ziceam. Un milion să-ţi asigure băr-batu-tău şi tot să ţi-l păstrezi!

— Fii tu sigur, Guţă, că nu l-aşi schimba, or cum l-ar chema!.. A, mi separe că pricep ce vreai să afli! Ticăloşi sunteţi! Te-a trimis el, domnul ministru, ca să mă iscodeşti, până vei afla, dacă pun ori nu numele mamei, al vostru! Guţă!

— Ce tot spui tu? Nu ’nţeleg nimic! se pre-făcu vărul. Vezi de fă ceva pentru piesa lui Opri-şan. Poetul ăsta e o glorie românească. Dacă ar fi încurajat, ar seri piese de câte patru cinci acte. Eu. mă duc, — la revedere.

Şi revenind la Oprişin, Guţă îi întinse un carnet:

— Scrie mi ici adresa ta; se poate să am odată nevoe..... cine ştie?

Veselia Aglaei pieri o vreme. « Ce măgari! » îşi zise ea, petrecându-l pe Guţă până la scară. In-torcându-se însă, dispoziţia îi reveni, tânăra femee se lumină. « Ce-mi pasă? Mi-am făcut treburile cu ei! N-am nevoe de numele lor: Dumbărău! »

Oprişan rămăsese. Actriţa sună, veni o servitoare, Aglaia-i şopti la ureche:

— Spune mamei că astăzi, deşi nu vine Jorj, mănânc fără dânsa. Am un mosafir din teatru. -Şi pune masa numai decât.

— Ştii, dragă Mihai, începu ea, apropiindu-se cu scaun cu tot de fotoliul pe care sta copleşit el, că numai gândindu-mă la tine, dar numai la tine, mă înviorez cu adevărat? Mi se împrospătează inima, ca florile de rouă. Amintirea ta e plină de tinereţe şi e duioasă. E! dragă Mihai! lumea e rea, e haină! O lupţi şi o smăcinare tot timpul. Simt că dacă te-aşi vedea în fiecare zi, m-aşi înbuna şi eu; şi aşi privi cu mai multă seninătate şi faptele şi oamenii şi natura...

— Un om care e aşa de puţin comunicativ ca mine..... făcu Mihai. Mă mir!.. Ce sunt eu tot, dacă nu un biet caet de versuri, care se poate să nu tie la mine ’n buzunar?...

— Uite ce frumoase şi atingătoare lucruri spui!

— Aşi! Voi toţi vă rostiţi mult mai adânc şi mai coprinzător. Spusele voastre es din cunoaşte-rea vieţii, sunt pline de seva ei, pe când eu... ciripesc...

— Nu te cârti! nu te micşora! Toata lumea vrea să pară mai mult decât este, se umflă, se acaţă, şi tu te înjoseşti.

Genuchii ei îi atingeau pe ai lui. Ea se plecase, vorbindu-i, şi decolteul ei de dimineaţă îngăduia să se vadă sânii rotunzi, desluşiţi, tineri. Poetul fusese nevoit să stea răsturnat pe spate. Dacă s-ar fi plecat ca ea, peste proprii lui genuchi, ar fi fost cap lângă cap cu frumoasa actriţă. Strâmtorat, dar nu fără plăcere, Mihai o asculta pe vechea lui prietenă, pe aceia pe care crezuse odinioară c-o iubeşte.

— Carăţia şi sinceritatea ta n-au pereche! spuse ca, cu coatele sprijinite pe genuchi şi cu mânile împreunate pe eì. tot plecată înainte, adânc. Sub vorbele tale, ştie bine cineva că nu pândeşte nici un gând ascuns, nici un spion. Grija ta cea mare, când vorbeşti, o să spui exact cugetarea ce ţi-se închiagă ’n minte, exact şi frumos. Grija lor, e să nu cumva să ghiceşti ce cugetă. Dar hai la masă, trebue să-ţi fie foame.

Şi râzând dulce, Aglaia îşi puse palma pe mâna lui, strângând-o încet, întârziind gestul de multă prietenie. Un fior cald trecu prin inima nehotă-râtă şi fericită a tânărului. Privirea lui resfira părul, cugeta pe buzele ei rumene, se adâncea în umbra uşoarelor dantele care lăsau pieptul pătimaş desco-perit, şi se opri pe mâna ei, fierbinte acum. Un smarald mare, un mărgăritar ca o lacrimă, îşi în-gânau luminile pe degetele subţiri ale fetei şi, cao reacţiune, i se trezi în minte, lui Mihai, şi scăpă cuvintele:

— Cât trebue să te coste inelele astea!

Şi adaogă în gându-i, cu inima de astădată. streină şi mâhnită: «moralmente mai ales!»

Trecură în sufragerie.

— Şi casa asta e a mea! voi să-l bucure Aglaia.

— Da? Frumoasă casă.

Aglaia înţelese ceva din tristeţea subită a ciuda-tului ei mosafir. «li pare rău că sunt aşa de bo-gată! Ce am eu, e o întreagă avuţie pentru el! se gândea ea, mâncând. El crede că toată lumea trebue să trăiască aşa, ca fluturii, şi să moară ca ei. Ajungeam în teatru ceva, cu bluzele de stambă şi cu ghete scâlciate? E aşa de nerod, ca odată ce a pătruns în casa asta mare, să nu bănuiască măcar că am un amic?...»

— Imi pare rău, grăi actriţa, că s-a întâmplat să vii tocmai azi, când amicul meu nu-i acasă. Ştii, am un amant, care e foarte bine, e un om inteligent, cu care ţi-ar fi plăcut să stai de vorbă. El mi-a făcut tot ce vezi. Trăim într-o armonie desăvârşită.

Minciuni peste minciuni. Casa fusese plătită cu cei o sută de mii de lei, economiile ei, aşa nu-mite, şi Aglaia iscălise pentru restul de bani po-liţe fără scadenţă. Işi pusese locul din bulevardul Pache în vânzare, şi trata tocmai atunci vinderea lui. Noul ei amant nu-i da decât două mii de lei pe lună. Iar cât despre armonie, se şi băteau uneori. Aglaia nu-şi putea suferi ibovnicul, mai pretenţios, mai înfumurat ca Mascaragachis, şi-l ţinea de vreme rea.

Trubadurul, după întâele îmbucături de mân-care bine gătită, cu unt, se înfometâ avan. Pofta lui de mâncare, şi paharele de vin golite de ea, mai schimbară gândurile Aglaei. Fusese pe urma gândurilor lui Oprişanu, şi acum, ca un copoi ră-tăcit, o pierdea. Poetul părea că se însufleţeşte mâncând.

O privea cu recunoştinţă şi prietenie, pe deasu-pra farfuriilor îmbietoare şi a paharuluí repede golit şi umplut de ea, în hohote de râs tot mai intime, la fiecare vorbă de spirit, cât de uşor.

— Dar tu, ia destăinueşte-te, ai pe cineva? Intr-o vreme te credeam amorezat de mine. Desigur că acum nu mă mai iubeşti!

— Aşi putea eu să ţi cumpăr o casă?

— Dar ţi-aşi cere-o ţie, dragă? A, nu mai vorbeşti ca un post! Te-ai stricat şi tu! De-asta nu mă iubeşti? Crezi că ţi-aşi pretinde ţie un piep-tene măcar? un buchet de trandafiri? Mi-ar ajunge dragostea ta curată şi fierbinte.

— Dar ai un amant! o întrerupse, roşu la faţă, Mihai.

— Şi sunt din pricina asta mai urâtă? Pe tine te-aşi iubi dragă! Numai pe tine te-aşi iubi! Ce prost şi mic eşti! se drăgălăşea Aglaia, râsfâ-ţându se, cu ochii mereu asupră-i, sprijinindu-şi bărbia în masă, ori lăsându-şi capul pe un umăr, lâncedă.

Oprişanu tăcea. Mintea i se îngreuiase. Zâmbea înfăţişării amicale şi voluptoase. Deasemenea pri-mire, de aşa masă bună, poate n-avusese niciodată parte. Dar nici la asta nu se gândea. Ii era bine, plăcut.

— Haide să bem cafeaua în dormitor, se sculă ea, şi veni să-l ia de braţ.

El se lăsă dus. Nu se clătina. Ea îşi petrecuse braţul în jurul lui şi, în chip firesc, o coprinsese şi el de mijloc. Aşa, ca o pereche tânără şi în de-plină înţelegere, intrară în iatac. O mare oglindă de cristal îi primi în apa ei limpede.

— Ia te uită ce bine ne stă! exclamă Aglaia.

Mihai privi lung perechea din oglindă. Işi des-prinse braţul din jurul trupului cald al fetei, şi o umbră de dojană trecu pe faţa lui: îşi adusese aminte de Florica. Abătut, se aşeză pe colţul ca-napelei din iatac, lângă măsuţa adusă şi alăturată acolo pe nesimţite şi pe care filigeanele cu cafea fumegau uşor.

— N-ai vrea tu, respică stăruitor şi cald actriţa, să vii în fiecare zi în casa asţa drăguţă? să fii adevăratul ei stăpân? Ce ţi-ar mai lipsi aici? Ce n-ai avea? Şi bani..., Ţi-aşi tipări versurile. In fie-care an ai scoate câte un volum...

Cu mâni tremurătoare, M hai sorbea din ceaşca de cafea, pe câni ea, ca o pisică, se mlădia şi-l privea scânteetor şi amoros.

— Nu! făcu el sonor, hotărât şi ridicol, şi lăsă filigeanul pe farfurioara lui.

Femeia se sculă în picioare, făcu un pas în spre el, îşi întinse gâtul, să mai audă odată. Dar auzise bine.

— Nu e mai frumoasă prietenia noastră aşa? adaogă el, ca să mai micşoreze din greutatea re-fuzului mojic.

Schimbată dintr-odată, furioasă, Aglaei i se păru că Oprişanu o judecă şi o dispr ţueşte. Buzele lui strânse, i se părură că tac o înfurie, ochii lui ar-deau şi o ironie ascuţită scăpăra din ei.

— Cum, canalie, tu vreai să mă judeci? se trezi ea, ca o stăpână vorbind robului ei. Mă osân-deşti poate? Şi eu care vream să te pricopsesc! Ca mâine n-ai să mai ai ghete în picioare! Ai să te duci să te încalţe prietenii!...

Oprişan îşi aduse aminte cu strângere de inimă -sporită, că «Nepărtinírea», la care ajunsese însfârşit să scrie şi articole, adevărat redactor, îşi încetase apariţia, şi că iarăş rămăsese fară slujbă.

— Aglaio! se ridică mosafirul, vorbind rar, în-găimat, şi eu şi tu, de bucuria revederii pe semne, zâmbi el silnic, am băut mai mult... Era vorba de o piesă...

— Am să refuz să joc în piesa ta!

— Bună ziua! murmură poetul şi căuta pe unde ar putea eşi mai de grabă.

— Guţă te-a adus aici? întrebă - Aglaia, vădit învoită cu plecarea lui.

— M-a întâlnit eri şi mi-a dat pe astăzi o în-tâlnire, ca să-mi spue ceva. Eri, nici el nici eu ai-aveam vreme...

Peste cinci minute dela plecarea lui Mihail Opri-şanu, Maria, muma fetei, vestită de una dintre servitoare, iscoada ei, intră în iatacul fie-si, ca să vadă în ce dispoziţie a lăsat o mosafirul necunoscut ei. Aglaia începuse să se frizeze. In ziua aceia nu avea rol, nu era hotărâtă să se plimbe la sosea şi nu-şi chemase coafeza.

— Pari tristă... o pipăi mă-sa, după ce o pă-trunsese cu ochii.

— Eu? de ce-aşi fi? Şi de ce să fiu veselă? Pentrucă joc în piesele din repertoriul anului tre-cut? Hâm! ai vrea să ştii cine a fost la mine?

— Să mă bată Dumnezeu, dacă m-am gândit la aşa ceva! se jură muma.

— Să n-ai parte de mine! era să zici; râse silit Aglaia.

— Cine ştie ce supărări ai, şi-ţi verşi focul pe mine. Bietele mume, când n-au casa lor!...

— Au fost aici Gheorghief şi comisarul... spuse şi privi Aglaia răutăcios pe maică-sa.

— Ca o năpârcă înveninată eşti! se sculă Maria rănită, şi ieşi trântind uşa.

Dar nu. plecase. Stătuse în sufragerie, unde, roasă de necaz, îşi dase fără să vrea seama, că fusese ospăţ mare în casa fie si. Se întoarse, în-tredeschizând uşa, şi aruncă vorbele:

— Eu, cu caniota mea, n-am ncvor, să ştii! Am făcut socoteala 'că în luna asta am căşti ar peste o mie de lei!

Fata râse batjocoritor şi începu să fredoneze un cântec.

In ziua aceiaj Aglaia era hotăiâtâ să-l pună la locul lui şi pe mizerabilul de Jotj. Cu două mii de lei pe lună, ea nu putea să trăiască omeneşte!

In acest capitol suntem martorii furiei lui Tase Dumbărău, când află ce pocinog i-a făcut fata, iar mai apoi despre mamo-şul Hrisostom.

Zilele Crăciunului, albe de omăt, ca de florile pomilor în Aprilie, sunt de către toţi românii săr-bătorite. Deşi până şi călugării noştri sunt lipsiţi de evlavie, iar bisericile, când sunt goale, nu văd între zidurile lor pe pilduitorii societăţii: mare parte din datinele care însoţesc Naşterea Mântui-torului sunt în fiinţă. Are omul nevoe de anumite zile de răgaz, pentru cari să se pregătească, să-şi desfunde punga, să înlăture alte preocupări. Ţeluri mici, lesne şi de ajuns şi de îndeplinit, de acestea îi trebuesc omului şi cu atât se alege el din religia aspră şi idealistă.

De pe la sfârşitul lui Noembrie, Tase Dumbărău se pregătea de Crăciun. Avea porc la cocină, făina cea mai albă o şi adusese pentru cozonaci, şi se gândea cu plăcere la oaspăţul tihnit din gospodă-ria lui. Il întrebase pe fiu-său Guţă, unde face Crăciunul, şi feciorul spusese că de sărbători e ho-tărât să se ducă la moşia lui, — prilej ca s-o mai vadă şi să se lege cu oamenii locului.

Asta-l întristase pe părinte. El fusese cel mai rericit om din toată mulţimea delà nunta lui Guţă, deşi din pricina nevesti-si, stângace în lumea aceia, plecase numai decât din bal, şi deşi cheltuise iarăş. vre-o două mii de lei, bani pe care era vorba să îi întoarcă fiul cu vremea. « Sunt ai surorilor tale! Gândeşte-te la măritişul lor! » îi spusese Tase lui Guţă.

Consilierul comunal se văzuse în gându-i cu noră-sa şi cu cuscră-sa la masă, într-o familie mai mărită şi mai de seamă. Noră-sa şi cu Zamfira, fata lui, ar fi putut să fie prietene. In casa lui Guţă venea lume Inină, veneau tineri, şi Zamfira era frumoasă şi învăţată destul, îşi luase pian în casă şi, cine ştie? putea să se mărite depe urma lui frate-său. Prin cine, dacă nu prin Guţă, aveau să găsească fetele lui, soţi vrednici de ele?

In sărbătorile Crăciunului îşi pusesă multă spe-ranţă Tase. Şi iată că avea să-l petreacă cu baba lui, cu fetele şi, ce să facă? cu Anton, care n-avea pe nimeni şi fusese şi în alţi ani poftit în aseme-nea împrejurări deosebite. A! nu l-ar mai fi poftit, deşi era destul de curăţel băiatul şi era negustor pe seama lui acuma, dacă Guţă şi nevastă-sa ar fi rămas în Bucureşti!

— Tase! îl chemă nevastă-sa într-o dimineaţă pe consilier. Văd că Zamfiriţa nu-i bolnavă, şi.....

— Şi? repetă bărbatul. De ce să fie bolnavă? întrebă el, grăbit să plece în oraş.

— Eu mă uit la cămăşile ei, că sunt ale copi-lului meu, îl desluşi greu, femeia îngrijată şi strâm-torată. Muerea e aşa blăstemată ca de la Dumne-zeu cu un soroc. De două luni, poate şi de trei, nu mai văd nimic pe albiturile ei., de! ce să fie?

— Treburile voastre muereşti! se supără Tase. Ce-mi spui mie? Intreab-o pe ea!

— Am întrebat-o! borborosi femeia, şi se de-părtă de Tase, care deschisese uşa, ca să-plece.

Fostul cârciumar ar fi avut pricini să fie mai vesel. Pe două din terenurile lui virane reuşise, însfârşit, să le vândă primăriei, şi căpătase pe ele optzeci de mii de lei. Câştiga la ele şaizeci şi opt de mii de lei. Cu tovarăşii lufc din consiliu înce-puse să se împace.

Aveaţi ifose consilierii, pentru că mulţi din ei erau rubedeniile grangurilor ălora mari, iar alţii, tocmai pentrucă se ridicaseră singuri, numai prin politică şi avere, se sumeţeau. Tase-i înţelesese şi, la o cercetare a planurilor oraşului, se ’nvoiseră frăţeşte câţiva ce străzi să mai deschidă, aşa ca să treacă peste terenuri de-ale fiecăruia din ei. Tase văzuse atunci că şi ei sunt oameni de omenie, în stare să ţină seama şi de ìnteresul lui.

Crăciunul se apropia, iar Tase începuse să se deprindă şi cu ideia că va petrece de sărbători numai cu cei rămaşi în gospodăria lui.

— Il pofteşti şi pe Anton ăsta de Crăciun la noi? îl întrebă pe Tase, nevastă-sa, în ultimele săptămâni de post.

— Da!

— Da?

— Da!

— Păi cu Zamfiriţa ce faci? întrebă soţia. Of! Mai bine m-ar trăzni Dumnezeu!

— Cum? ce este? se posomorâ omul.

— Ca ginerică ’1 pofteşti?

— Te-ai scrintit la cap, babo! se supără Tase, pînă să priceapă.

— Da, da, Zamfiriţa şi cu ăsta, cu tejghetarul, fără pirostrii, fără Isaia dănţueşte!...

Omul sbucni depe locu-i, furios şi ridică mâna ca pe un ciomag:

— Când ţi-oi trânti un pumn în cap, aici te fărâm, hodoroago! răcni el. Da tu, unde erai?

— Unde te găseşti şi tu! se dădu înlături femeia, mică de stat.

— Şi unde ţi-e stârpitura de fată? puiul de nevăstuică? se holbă el, gata să ucidă.

Se repezi pe uşe, consilierul, străbătu odăile, înşiră bucătăria şi, tot mai furios, ieşi în curte. Voi să deschidă uşa camerei de petrecere a câr-ciumei, dar uşa era zăvorită pe dinăuntru. Puse umărul s-o scoată din ţâţâni, dar de geaba.

— Antoane! Antoane! răcni el, înjurându-l, pe clipă, pe noul stăpân al fostei lui cârciume.

Nici un răspuns. Găinile cotcodăceau de zor, vestind lumea că un ou a fost dat la iveală. Tase, nepotolit, sparse cu o lovitură de pumn geamul uşii. Omului i sc părea că întbuneşte. Işi privi mâna, la care simţise o prelingere şi căldură, şi văzu sânge. Şi mai furios, cu paşi mari străbătu ograda întinsă, ieşi în drum, unde era să dea buzna, pe trotoar, în spatele cunoscut al unui ins care pătrundea tocmai atunci în cârciumă.

Piedica dinaintea lui fusese prielnică minţii omu-lui peste măsură de năucit. Când trecu pragul cârciumei, şi lăuntrul ei îi pătrunse prin ochi în mintea plină de amintiri, Tase, mai obosit, începuse a judeca oleacă. Anton era după tejghea, galben. Erau acolo, de faţa, Chiţi Popa, măcelarul, Petrescu dela primărie, pe care Ta sa îl avan-sase, şi fostul acsizar, Iancu Oprişanu, înviind în mintea lui alte amintiri, alte vremuri. Anton sta cu braţele încrucişate, cu capul în piept.

— De ce n-ai deschis uşa, tâlharule? spumegă Tase. Să-mi tai mâna? Nu este asta casa mea? Aşa obraz-ai, faţă de cine te-a făcut om? Asia 'ţi-e recunoştinţa, cum se zice? Ai să ai de furcă cu mine! Eu am să te omor! să ştii! Cu mâ-nile mele!

Şi, înfuriat de propriile lui cuvinte şi pentrucă nu putea vorbi pe şleau din pricina celor de faţă, a streinilor de întâmplările acelea, Tase, vânăt, se repezi să-l înhaţe — aşa, peste tejghea. Dar Popa, măcelarul, îl opri la vreme, şi fostul hangiu rupse numai o mânecă dela cămaşa ibovnicului fetei lui.

— Trebuie să stai de vorbă cu mine! gâfâi el.

— Aşi sta bucuros, jupâne, domnule Tase,.. făcu noul hangiu. Sunt om şi eu, slavă Domnu-lui! Şi ţin cârciumă ca şi dumneata... Parcă dumneata cu ce ţi-ai -făcut onoarea...

— Nu te potrivi cu mine! ur-ă Tase.

— Ba nu, ce să zicem, f cu măcelarul, Anton e băiat de treabă, e levent. Nu-l dau pe mulţi din mahalaua noastră! Nu ştiu de ce vă certaţi.

Şi Ghiţă Popa, liniştit, fără umbră de bănuială, căuta să facă pace.

— Din ce vă luară-ţi? întrebă fostul acsizar, raatosit de dimineaţă de câteva pahare de rachiaş, supte pela diferite cârciume, turburat dar nu beat.

Furia părintelui necinstit de fie-sa rămăsese ca sub capac, înaintea atâtor vechi cunoştinţe, (totuş oameni streini, care nu trebuiau să afle nimic), şi ’n cârciuma cunoscută lui, viaţă din viaţa lui. Ca un abur de foc simţea că-i ese pe gură şi pe nări. Stătu fără gânduri, suflânj greu, câtva; apoi, omul puternic, nevoit să se înfrâneze, slujindu-se de puterea lui în potrivâ-şi, se desdoi, înălţă capul, şi privirea lui, 'neagră de urgie, se înplântă în omul de după tejghea. Ca două cuţite simţi Anton în obrazul lui. Tase, suflând greu, smulse din podea, se întoarse pe călcâe şi eşi în drum, întră iarăş în curte şi se strecură covârşit în casă.

Zamfira lusesă ascunsă bine, chiar de maică-sa. Muma, fără să fi hotărât ceva, nesocotindu-se în-drituită să hotărască destinul fetei ei, îşi ferea primul vinovat de mâna lui Tase, după ce-i spusese acestuia ce făcuse odrazla lor.

Tase, întors din cârciumă, nu găsi pe nimeni, în casa lui, dar nici nu căuta. De cum infase în sală, omul necăjit îşi văzuse pălăria în cuier, stase cu ochii ţintă la ea un răstimp, apoi şi-o pusese pe cap şi plecase iarăş, cotind la stânga în uliţă, ca să nu treacă pe dinaintea fostei lui prăvălii.

Guţă tocmai se pregătea să plece la tribunal, când se pomeni în biroul lui, cu tată-său. Pricepu îndată că ceva neobişnuit se petrecea. Faţa părin-telui lui era palidă, ochii ’i căutau înlături şi bra-ţele-i cădeau de-alungul trupului. Tânărul avocat îşi luă părintele de braţ şi trecură împreună într-o cameră vecină şi goală.

— Ce e, tată?

— Mai bine aşi fi murit eu! şi tăcu.

— A murit cine-va?

I se urca un nod în gât, sărmanului tată. Mâna lui largă se ridică părintească să mângăe şi să a-propie de el capul copiluiui totdeauna cuminte.

— Ce e tată? repetă mişcat Guţă.

— Soră-ta Zamfiira.... se tângui Tase, şi se în-frână.

Apoi vorbi cu tărie şi necaz:

— Soră-ta ne-a terfelit cinstea, ne-a făcut de râs... cu Anton.... cu tejghetarul!....

Şi tăcu. Fiul pricepuse. Tăcea şi el. Apoi, fără emoţie, părintelui:

— Lucruri omeneşti! spuse încet Guţă, ca şi cum ar fi putut auzi cineva. Trebuia să ne gân-dim la aşa ceva... Anton ăla e băiat foarte frumos.... De-aceia nu-i mai plăcea Zamfiriţei şcoala! Intr-o zi, salut până la pământ pe un domn, la prima vedere, când văd că domnul se fâsticeşte la salu-tarea mea profunda: era Anton. Trebuia să ne gândim.... Suntem noi vinovaţi, oameni cu expe-rienţă, nu ea... Stă acolo nas în nas cu Zamfira, trebuia să ajungă a sta şi gură în gură. Vezi că eu mai pot şi glumi. N-avea nici o grije! Frumos băiat!

— Să i-o dau lui de nevastă? întrebă Tase nehotărât.

— Aşi! Abea am scăpat de cârçiumă şi iar să intrăm în ea! Zamfiriţa se poate mărita cu un om sărac, dar de altă teapă, cu un om pe care să-l putem sălta. Copist să fi fost, şi făceam ceva din

el, dar cârciumar?

— Şi-atunci, ce să facem? întrebă Tase, aşteptând o lumină.

— Deocamdată o iau eu pe Zamfiriţa, la mine la moşie. După Bobotează o instalez la mine, aici, aşa că să nu-l mai vadă pe dobitocul ăla. Cu ne-vastă-mea, prin familia ei, are să cunoască societate bună, şi are să înţeleagă cum trebue să fie bărbatul care i se cuvine ei. La mahala, de sigur, cine putea să fie mai frumos ca Anton? Avea şi maniere, te pomeneşti! Se mărită ea şi aşa! Astăzi nu se mai cată!... Zestre ştiu că are, bună; nu-ţi mai face sângele otravă.

Tase Dumbărău se aşezase pe un scaun, ascultând liniştit, în stare să se odihnească. In durerea lui potolită, aproape zâmbea. Ce fecior înţelept avea, şi cât de săritor cu familia lui se arătă la nevoe.

— Dar cum o să-l sufăr eu, Guţă, acolo în bli-dul meu? Are pe trei ani dreptul să-mi stea ca un ghimpe ’n talpă. Şi când o vedea el, că nu mai e nădejde s-o ia de nevastă, crezi că nu mă spune la toată mahalaua, măcar aşa, ca să mă facă de râsul lumii? fărâma scaunul Taie, iatăş neliniştit.

— Il nenorocesc, tăticule, dacă n-o fi om de înţeles! El e dela ţară, nu-i aşa? Sunt în stare să-l trimit «la urma lui» ca pe un risvrătit, ca pe un socialist. Plătim câţiva oameni, care să spună că în cârciuma lui se ţin consfâtuiii anarhico socia-liste! Mai întâi însă am să vorbesc tot eu cu el, cu linişte, frumos. Să stau un ceas de vorbă cu Zamfiriţa, şi ştiu ce am de făcut. Deocamdată păs-trează-te şi nu face scandal. Crezi că nu mai ştie nimeni?

— Nimeni, fătul meu! asigură Tase. Vorbeşte cu ticăloasa de soră-ta.

— Trebue să plec, tată! se hotarâ Guţă, uitân-du-se la ceasornic. Fii cuminte. Şi dacă l vezi, fă-te că nu-l vezi. Vin chiar eu pela patru după amiază şi-o iau, pentrucă mâine, nu mai tâiziu, are să plece nevastă-mea şi cu soacră-mea, care trebue să fie mai din vreme la moşie. Eu o să fiu acolo în ajunul Crăciunului.

— Frumoase sărbători o să petrec! oftă consilierul, şi se despărţiră.

Temeinicele mărturii, albiturile fetei mari, n-ar fi fost de ajuns pentru mumă, ca să fie sigură. Ar fi presupus mai de grabă o boală, trecătoare fireşte, din miile de boale care năpăstuesc un om pe lume. Dar temerea ei începuse să se îmbine cu unele lucruri neluate în seamă până atunci. Pieptul fetei sporise, şoldurile se împlineau dinti-o zi într-alta, ochii neprihănitei priveau drept, ştiutori, cântecul ei dogorea, iar vorbele ariilor erau mlădiate când cu vicleşug, când cu patimă, pe un glas mai plin. Muma simţea că fata i se muereşte şi, tot n-ar fi ştiut nimic, dacă nu s-ar fi trezit din somn într-o noapte cu luna cât o ban-ţâ în ferestre, într-o noapte geroasă, şi nu i ar fi venit să se ducă -să tragă storul în odaia fie-si. Intrată în camera fe-cioarei, bătrâna îşi aruncase ochii pe pat, îl văzuse desfăcut, iar pe fie-sa nicăiri. Aşteptase, cu un dram de bănuială, privind în bătaia lunii. I se făcuse frig, în cămaşe şi în picioarele goale. Tase putea să se deştepte şi s-o întrebe ce caută şi ce-a găsit. Femeia se îmbrăcă cu paltonul vechi, luat de obicei în cârcă de cine se întâmpla să iasă noaptea pe alară, dar nu-şi găsi fata. Zamfira nu se mai întâlnea în grădină cu Anton, ci chiar în odaia lui de holtei. Muma se întorsese în casă, nu dormise toată noaptea, şi o văzuse pe fie-sa venind către ziuă, păşind ca un hoţ, în taina nopţii şi ’n întunecimea din casă.

Dimineaţa, când toată casa era în picioare, când Tase îşi bea cafeaua în odaia lui, muma îşi chemă fiica în beci, şi-acolo, în beină, în căldura jilavă de pivniţă, Zimfira trebui să se spovedească. Muma ştia tot. Ce mai putea afla? Pricepuse cine-i ibovnicul fie si, socotise bine vremea legăturilor lor, şi că fie-sa rămăsese, însărcinată. Nu se putuse ţine, să nu se repeadă la odraslă, cu bucata de lemn încăpută la întâmplare în mâna ei, dar Zamfira,după prima lovitură, apucase braţul bătrânei şi şuerase: «Ce, vreai să ţip? Măritaţi-mă cu el! De ce mă baţi»? Şi muma o lăsase în plata Dom-nului, ca să se gândească cum are să-i spue, lui Tase, pacostea. Şi tot în ziua aceia, din preajma sărbătorilor, i-o destăinuise.

Chiar când eşise din beci, Zamfira, trecând prin curte, îl zărise pe Anton şi-i spusese repede:

— Mama a aflat! Ea nu ţine pe inimă! O să-i spue şi tatii!

Cârciuma lui Anton Sitaru, cu şapte ferestre privea neclintit casa lui Dumbăiău. Prin. toate ar fi vrut să privească deodată, fostul tejghetar, şi neliniştit trecea dela un geam la altul, oprindu-se pe la colţurile pervazurilor, doar va vedea ce se întâmplă vizavi, ce face jupânul, a aflat, ori încă nu? Avea să aibă de furcă cu el, chiar dacă ’n cele din urmă avea să-i dea fata. Il ştia om blajin, dar tot bătuse pe un podgorean care căutase sâ-l înşele, şi chiar pe el, când era un ţânc, îl ure-chiase sănătos. Jupânul nu şi părădse negoţul lui din tinereţe, ca să-şi mărite fata cu un cârciumar. Dar ce avea să facă acum, când fie-sa era ca şi măritată, cu un copil în pântece? Trebuia să-şi’ plece capul, însetatul de măriri şi, după amenin-ţare şi ocară, dacă cumva n-avea să tragă cu re-volverul ca să l ucidă, avea să-şi dea fata.

Nici un muşteriu nu se abătea pe la cârciumă, deşi era Duminică, parcă s-ar fi dus toţi la bise-rică. Ba se întâmpla să pice câte unul, şi Sgândâ-rici il servea repede, îngrijorat şi el, de parcă simţea ceva. Până şi băiatul, tocmit de câteva luni, sta cu capul între urechi, ca la pândă, cu grije. Urechile-i vâjiau, la răstimpuri, omului cu inima strânsă. Şueră vre-o fabrică, se întreba el, ori nu mi-e teafăr capul? Inchisese cu cheia uşa de către curte. Ochii i se împerdeleau şi un gol în stomac îl încovoia. Tase nu-i fusese numai stăpân. Anton îl privea şi ca pe binefăcătorul lui res-pectat. Jupanul ajunsese ca nealtul consilier co-munal, era fratele unui ministru, iar cât despre fiu-său Guţă, vorba lii Gheorghief: «dacă e orator, ce mai vorbă! ajunge ministru la sigur!» In ce familie avea să intre, dacă i-o dădeau de ne-vastă pe Zamfiriţa! Dar el nu se gândise, ferească Dumnezeu! la familia ei! O iubea pe Zamfiriţa! O iubea ca un dezmetic, şi puteau să se lepede ei cu toţii de ea, şi să-l urgisească pe el ca pe un ciumat, şi el tot ar fi fost fericit să-i fie nevastă!

Şi azi avea să se hotărască! Si se hotărască? poate că încă nu. Dar de azi încolo taina dragos-tei lor se desvăluise. Tot trebuia să se descopere odată. Ar fi fost mai rău să fi fost în preajma naşterii... Acum se puteau cununa, fără să se vadă că fata e însărcinată.

Şi tânărul, gândind mereu, lucru neobişnuit lui, năduşa; îşi scotea batista colorată din buzunarul de sus al hainei şi se ştergea. Era frig şi el asuda. Poate zile întregi, o săptămână, n-avea s-o mai vadă pe Zamfiriţa lui! Ce putea face? Şi prin ferestre nu se ghicea nimic. Parcă se auzea ceva. Da. Vocea jupanului: mânioasă! S-a isprăvit! Începe!

Anton cercetă încă odată uşa de către curte. Ce asudare pe el! Ii era frică. La uşa din drum se oprise cineva. Ce mai voia şi ăsta? Erau mai mulţi. Jupanul răcnea şi bătea cu pumnul în uşa de către curte, spărsese geamul de sticlă. Oare unde era Zamfira acum, şi ce i se întâmplase şi ei?

Ceata oprită naintea prăvăliei intra înăuntru, oameni cunoscuţi, el le zâmbea, şi venea ca ful-gerul şi jupanul, şi avea să intre pe semne tot prin drum. Sgândărici era mai chiacâr decât totdeauna şi mustăcea epureşte din buze. Băiatul cel nou holbase ochii, speriat. Ca cu paşii altuia, Anton trecu după tejghea, galben, liniştit, simţind că se încovrigă peste golul din burtă.

— Dar ce vrea Tase? întrebă Ghiţâ, măcelarul.

— Se ţine măreţ, cum îl ştiţi, rosti Anton, în-cracişându-şi braţele. Acum - sunt şi eu om, ne-gustor.

— Şi Tase intră în prăvălie. Dar nu-şi dădu ifo-sul şi taina pe faţă.

Când rămăsese cu Ghiţă Popa, cu lancu Opri-şanu, cu Săvescu, cârciumarul Anton se simţi că înviază. Deacum furia jupanului n-avea să mai fie nebună. Tatăl Zamfirei avea vreme să judece în I.uişte. Aflase; dase ochii cu el, şi se mărginise să-i vorbească, ce-i drept împiedicat de vederea cu-noştinţelor din mahala. Va să zică nu voia să se afle... Fireşte! Ba chiar se temea să nu scape vre-o vorbă lămuritoare. N-avea să facă scandal. Dar avea să se hocărască oase să-i dea de nevastă pe Zara-firiţa?

— Ce stai aşa de plouat? tăcu Săvescu. Se ceartă ei bărbatul cu femeia lui, dar voi că staţi într-o curte, oameni streini? Aşa e cine-ţi face bine; nu-l rabdă inima, şi-l strică singur.

— E! înţelese Ghiţă Popa lucrurile, din plata chiriei, dintr-o gaiDă, din te miri ce, gâlceava e gata. Dar ţie, neică, îl întrebă vechiul amic pe Iancu Oprişanu, pe unde îţi strălucesc ochii acum?

— E la noi, la tribunal; zise Săvescu.

— Conu Mişu să trăiască! strigă Oprişanu.

— Da, recunoscu măcelarul, ăla bărbat politic serios! D-al dăştia, arătă el spre casa lui Dumbărău, opt de un leu! Numai pentru ei! Am avut o treabă la primărie, şi nici uşierii nu-l cunoşteau.

Anton parcă nu auzea. Bea şi el la rând cu muşterii lui, şi ochii tot către ferestrele de spre curte-i ţinea. Cârciuma înviase. Precupeţi, vecini, intrau mereu şi se aşezau pe la mese, ori beau din picioare, ca la botul calului. Sgândărici se stre-cura printre lume, băiatul mai mic deasemenea.

Prânzul trecu într-o învălmăşeală de vorbe şi de feţe. Prăvălia se goli pe la ceasurile două de tot, şi o tăcere de pustie încorda iarăş auzul lui Anton.

Casa jupanului părea că e moartă. Era deşartă oare? Ce făcea Zamfira? Anton nu-l văzuse pe Tănase nici plecând, nici întorcându-se. Vântul se umflase pe undeva departe, şi venea-venea, fără să mai sosească, deşi ca nişte vâlnice prăfurii se ri-dicau de pe şosea şi se destrămau prin curţi.

Pe la ceasurile patru se opri o trăsură înaintea porţii, şi Guţă, bine cunoscut lui Anton, sări din ea sprinten, cu un geamantan foarte frumos în mână, dar care părea gol şi nou de no-ţă.

Ce o mai fi şi asta? se întrebă îndrăgostitul. Să şrii că mi-o ia pe Zamfitiţa! Ah, tâlharii! Şi unde aii s-o ducă? Unde? doar n-aveau să-i spue lui! O ascundau de el! Va să zică aşa: ei se hotărâ-seră! Nu voiau să i-o dea de nevastă! Nici nu stâseră de vorbă cu el. Ar fi vrut numai să-l bată, şi poate că tot mai aveau de gând să-l ciomă-gească! Parcă nu erau mitocani? Zamfiriţo, pu-iule! se înduioşe Anton. Puico! Puico! cum te înduri, tu să pleci? Cui mă laşi, Puico? se fră-mânta îndrăgostitul, stând după tejghea, plecân-du-se frânt pe pumnii strânşi, neputincioşi.

Albă ca varul şi cu buzele albe, plânsă, stoarsă ca o rută, frumoasă pentru Anton ca o cadra, aşa năzări în privazul uşii de viztvi, tânăra Zam-fira. Din mâna stângă, îi batea şoldul o cutie mate de pălării, verde. Inapoia ei, nerăbdător, îmbiind o să păşească odată, se arătă frate său.

In scurtul răgaz al unui pas nehotărât. Zamfira aruncase o privire către ferestrele cârciumei, cu o negrăita durere şi, pentrucâ se ferea de frate-sâu, îşi plecă ochii în jos de pe geamuri, şi se uită ]ung, sfâşietor de jalnic, ca o juncă dusă la tă re, şi tot odată, crezu Anton, către odăiţa de becher unde iubise până la suspin.

Guţă purta geamantanul cât se poate de drept. Părea nepăsător, nu privea decât spre poartă, la trăsura în care se urcă şi el şi soră-sa pe dată.

Anton n-avusese curajul să se repeadă ’n drum, s-o întâmpine şi s-o întrebe pe aceia care era ne-vasta lui, sufletul, rostul lui pe lume: «Unde te duci? Puico!» Stase legat pe scaunu-i bun de pândă, scofâlcit dela mijloc, cu inima ca un ţipar în piept, cu capul treaz, lacom, jucat ca o păpuşe la panoramă, pe umerii căzuţi.

Şi trăsura plecase. Avea să se mai întâmple ceva? Putea el să facă altceva, decât să aştepte? Oare Zamfira n-avea să mai vină în casa părinţilor ei? Veneau sărbătorile Crăciunului! Putea să le petreacă Tase fără familie? fără fata cea mare şi aşa de trumoasă? El parcă de sărbători îi mai ardea jupânului! Zamfira îl necinstise! Şi cu cine? cu tejghetarul! când el acuma era goşgogeamite consilier comunal al Bucureştilor, ca un adevărat frate de ministru! Şi el, Anton, era va să zică un nătărău, un golan, un slugoi ajuns să aibă şi el o magherniţă! Zamfira nu era de nasul lui! Nu era? Dar voise şi ea!.. Fusese cu voia ei! Ambiţiile părinţilor, fudulia lor, ce aveau de-aface cu voia deplină şi judecată a fetei? Nu e slobod omul să-şi aleagă de tovarăş pe cine-i place? Pe semne că nu! N-o crescuseră pentru unul ca el, alde Dum-bărău!

In trâmbe mari se ridica vântul] şi ţropăia pe casă cu paşi mulţi şi grei. Se înopta. Anton nu mai avea de ce să privească vizavi. Doar nu plecase Zamfira, în asemenea zi, pentru un ceas, ori pentru o zi. Indrăgostitul ştia, din spusele iubitei, că Guţă are o moşie şi că are şi o casă cu gospo-darie în regulă acolo. Fata se lăuda, fără să-i treacă prin minte că l-ar fi putut răni pe ascultător. Făcea ca toată lumea; toţi scoatem de obiceiu la iveală, înaintea prietenului, tocmai ceeace credem că-i lip-seşte lui mai mult. Acolo, la moşie, avea s-o ducă frate-său, şi până după sărbători, Anton n-avea s-o mai vadă! Ah, de-ar fi avut măcar o foto-grafie de-a ei! Să doarmă cu ea pe piept, pe buze, ca un dezmetic ce era!

De cum se urnise birja, Guţâ spuse soră-si:

— Vezi de nu te da pe faţă înaintea nevesi-mi. Numai eu ştiu nenorocirea ta. Voi, lemeile, aveţi de-opotrivă nevoe de secrete şi de spovedanie. Să nu-ţi faci nici un duhovnic!

Şi fiindcă soră-ca tăcea, după un timp, Guţâ urmă:

— Afurisite fete! Cum nu te-a simţit nimeni din casă? De multă vreme te duceai la el? Taci? Taci... Doar nu venea el la tine, în casa plină de oameni, ca un stup! Te-ai amorezat de el, şi i te duceai plocon! Sora lui George Dumbărău, nepoată de ministru, să se culce cu un băiat de prăvălie, cu unul care pute a basamac şi a duhoare de ta-vernă! Că a lost şi tata cârciumar? Alt om! Şi se ridicase. Consilier comunal! Şi mama n-avea carte, de l-a luat pe vremea ceia! Tu eşti fată cu şcoală, cu pretenţii... Zamfiriţo! Zamfiriţo!

— Şi ştia cineva despre dragostea voastră? în-trebă iarăş mai apoi, Guţă. Ştia?

— Nu! murmură fata, şi-şi duse iarăş batista la ochi.

— Bine că n-ai rămas însărcinată! şopti Guţă.

Zamfira se porni pe plâns, şi mai tare. Sughiţuri adânci îi sbucimau pieptul.

— Ori ai rămas? se ’ntoarse fratele către ea, speriat în suiletu-i. Spune! Spune, că e spre binele tău. M-am gândit eu şi la asta. Nenorocită fiinţă! Ai rămas! Şi tata nu mi-a spus. Mai bine că nu ştie! Ce nenorocire! Dar... Atunci nu te mai duc la mine! Te duc la mamoş!...

Zamfira se sguduia toată, plângând. Cutia de pălării, dela picioarele ei, căzu din trăsură.

— Opreşte birjar! strigă Guţă, punând palma în spatele birjarului, şi se dădu jos să ridice cutia.

Cutia rămăsese mult în urmă, capacul îi sărise şi pălăriile de damă îşi fluturau penele în vânt, abia ţinându-se să nu sboare păsăreşte. Un băeţaş le aduna şi le punea la loc, cu stângăcie, când Guţă veni să le culeagă. Cu cutia ’n mână, tână-rul avocat venea încet, gândindu-se adânc.

El se hotăra lesne, mai ales când avea temelia unei hotărâri gata, pentrucă se mai gândise odată la o împrejurare ca aceia. Fără să-i spună lui tată-său, Guţă presupusese că soră-sa se putea să fie însărcinată.

— Intoarce birjar, şi ia-o la stânga, de două oii la stânga. Ştii la doctorul Hrisostom?

Birjarul ştia. Opri la uşa medicului mamoş. Guţă nu-i mai vorbise soră-si nimic. Socotea că e de prisos. Dacă ar fi întrebat-o, se temea că ea ar fi fost în stare să se împotrivească, s-ar fi înspăimân-tat. Avocatul se dădu jos din birje, sună, intră şi se 'ntoarse peste zece minute.

— Coboară-te! vorbi el soră-si. Ia-ţi cutia de pălării.

Şi el însuşi se îngreue cu geamantanul, pe care i-l luă, de cum pătrunseseră pe uşe, o servitoare, împreună cu cutia. Casa avea parter şi etaj. Nu făcuseră douăzeci de paşi pe gangul îngust, care ducea la scara etajului, şi o uşe se deschise, în care-i întâmpină medicul însuşi.

— Pe aici! îi petrecu doctorul, ca pe nişte oaspeţi aşteptaţi.

Fără veste, ca ’n vis, Zamfira se găsi într-o ca-meră curată, cu parchetul ceruit de curând, cu un pat alb în cearceafurile lui proaspete, ca un lan de crini. Se respira bine în odaia destul de încă-pătoare, şi nu se afla nimic de faţă care să amintească boalà şi spital.

— Nu-i aşa, că-i plăcut aici? zâmbi mamoşul.

Şi privindu-şi mosafiirii, se adresă lui Guţă:

— Cum îţi seamănă!

Ca o pereche de palme aprinse faţa tânărului avocat.

— E soră-mea! credeam că ţi-am spus.

— Are să fie aici, ca la dânsa acasă. Mai bine chiar; înţelese medicul deosebirea. Chiar eu am s-o îngrijesc.

Şi pentrucă i se păru mamoşului că Guţă ar avea şi fetei şi Iui să-i vorbească aparte, se întoarse:

— Te aştept, domnule Dumbărău, în biroul meu! şi zâmbi amândorora, ca şi cum nu era vorba decât de un lucru plăcut şi foarte util.

Rămânând singuri, fratele şi sora, Guţă se grăbi sd-i spue Zamfirei:

— Ăsta e un mamoş eminent şi un om fără pereche de discret. Inţelegi? Ai să stai aici, până te-i vindeca. Acum e uşor, copilul nu e nici cât un pumn de mare; poţi să-l lepezi ca pe un dumi-cat din gură. Naşterile de copii în lege sunt grele, sunt dureroase.

Şi pentrucă fata, speriată totuş, parcă nu price-pea, ori nu se invoia:

— Ai să eşi din-casa asta fată cinstită, fecioara! Inţelgi? Ai să avortezi, şi nimeni n-are să ştie că ai păcătuit cu un... cu un...

Şi dădu cu tifla în aer şi eşi pe uşe. Zărind cheia ’n broasca uşii pe din afară, o întoarse. Zam-fira tresări, auzindu-se închisă, şi un plâns sbuciu-mat o lăsă moale pe scaunul de lângă pat, în o-daia streină, care avea să fie temniţa ei.

Acasă la domiciliul lor, în locuinţe anume pen-tru asta închiriate şi părăsite fără să lase urme, în casele unor familii de încredere, la mamoşi şi la moaşe, cu instalaţii anume, fete care greşesc, sau cucoane cu bărbaţi sterpi, mai ales din înalta so-cietate, îşi leapădă pruncii la diferite epoci: cu scârbă, cu ură, — pentiucă le strică frumuseţea şi le împiedică un timp să facă dragoste! Copilul e o grea povară, de când e ’n pântecele mă si. Braţele Iui trandafirii, toată îngereasca lui făptură, im-pun femeii altă iubire, statornică, obositoare, plină de trudă şi de sacrificii. Poate femeia care sufere tocuri de o şchioapă la ghete: ca să calce frumos? care se strânge 'n corset ca o viespe: numai ca să placă! poate femeiuşca asta cochetă, frumoasă, in-vidioasă, deşartă, să fie sclava şi martira care tre-bue să fie muma?

Doctorul Hrisostom aranjase cu Guţă, ca şi pe tânăra doamnă Clotilda Dumbărău s-o moşească de timpuriu, de câte ori va fi nevoe. Numai oa-menilor săraci le e uşor să crească copii, pentru că sunt fără conştinţă, pot să le moară şi fac alţii, îi cresc alături de porc şi de găini deavalma şi nu se gândesc la viitorul lor, la societatea de mâine, în care îi va fi poate peste putinţă omului să-şi câş-tige pâinea, locuinţa, şi să-şi menţină locurile de onoare moştenite delà părinţi săraci. Oameni fără nume şi firă ambiţiuni, ce riscă? Şi mamoşul asigură că şi el va face la fel, ca toţi oamenii con-ştienţi de ziua de mâine.

Guţă nu se mai întoarse în odaia hărăzită soră-si. Doctorul Hrisostom, om de patruzeci de ani, puţin cărunt, cam buzat, molău parcă, întră în camera Zamfirei cu un dulce aer de frate mai mare. O întrebă dacă-i e foame, dacă se simte obosită, dacă a avut greţuri până atunci; îi luă mâna, ca să-i pipăe pulsul şi i-o ţinu până când, fata, lămurind ceva, şi-o trase uşor, dar hotărât.

Se vedea limpede că el voia să fie prietenul ei, că nu-i trecea prin minte s-o învinovăţească de ceva, nu pentru că vina ei intra în sfera intere-selor lui, ci pur şi simplu pentru că-i plăcuse,pentru că ea îi insufla Încredere, ca un suflet altui suflet, în afară de culpe şi de alte raţionamente.

Atât de stăruitor o privise doctorul pe Zamfira, cu ochi mângâetori şi sinceri, mai mult decât com-pătimitori, vreme de un ceas, două, încât aceia care nu mai era fată, se întreba:

«Oare e însurat doctorul ăsta? Mă ia drept un copil mic?.. A-ncărunţit de timpuriu!... O fi având griji... Câte suferinţe vede el!...»

Şi gândindu-se la suferinţe, tânăra femee se în-fiora. Chiar domnul ăsta prietenos, cunoscut de câteva minute, avea să i le căşuneze. Dar dacă ar fi născut la timp ca toate femeile, n-avea să sufere? Unora din lehuze li se trăsese moartea din facere! Poate aşa era mai uşor. Să nască la vreme? dar îi uita pe cei de-acasă? Guţă ştie ce face. Şi nimeni altul nu mai ştie că ea-i aici şi nu ştie nici bietul Anton! Şi domnul ăsta cu-totul strein avea s-o vadă ca maică-sa, ca pe un prunc! Ce ruşine! El era acolo, o privea, şi se gândea de sigur la toate astea l s-o vadă goală un bărbat, şi cum!

Şi Zamfira îşi îngropă faţa în palme, ca şi cum ascunzându-şi-o de ochii bărbatului strein, nu mai era acolo.

— De câte ori voi avea o clipă liberă, voi fi aici, cu dumneata, ca să nu ţi se urască, spuse medicul. Şi pentru că întâmplarea face ca sărbă-torile Crăciunului să le petreci aici, spune te rog când preferi să începem mica operaţie. Dacă o facem mâine, cam într-a patra zi de Crăciun poţi fi liberă.

— Nu! st-ngrozi Zamfira.

— Bine! făcu liniştit medicul. Avem timp. Să nn ţi se urască însă. Dacă vreai, o să mâncăm totdeauna împreună... Eu sunt singur aici. Aşa ne vom mai împrieteni, şi dacă vreai lăsăm ope-raţia pe după Crăciun.

— Domnule doctor! se svârcoli fata pe locu-i, cu umerii cutremuraţi ca de friguri.

— Sunt cel mai bun amic al dumitale! mol-conea dulce medicul cuvintele. Uită că sunt doctor!

Şi pentrucă ea ridicase ochii şi-l privea cu în-trebări speriate:

—Haide, domnişoară, din camera asta, se rugă el, mieros, în care ai fost închisă cu cheia, să-mi vezi casa, ca toate casele, să ne oprim în sufrage-rie.. Este ora şapte.

Şi el o luă de braţ, şi Zamfira se sculă, cu oarecare şovăire.

Inrudit cu Dumbărăii ăştia teribili, cugeta me-dicul, petrecând-o pe Zamfira la braţ, aşi lua ca-tedra dela universitate, pe care o merit. Drăguţa asta de fată, ce lesne o să mai avorteze... Trebue să aibă şi ceva zestre.

Acasă la el, Guţă spuse nevesti-si, că soră-sa nu putea fi luată la moşie, precum avusese de gând, pentrucă nu era bine dispusă, răcise; dar că, intre Crăciun şi Anul Nou, sau între Anul Nou şi Bo-botează, avea de gând, fiind nevoit să vină în Bu-cureşti, s-o ia la ei, unde aveau s-o găsească soactă-sa şi nevastă-sa.

Cât despre Tase, rămânea să creadă că Zamfira a plecat cu familia lui Guţă. Priceputul frate alcătuise bine lucrurile.

Chiar în noaptea de Moş ajun, o ninsoare bo-gată se aşternu pământului, fără viscol, fără ger, încet, schimbând faţa feluritelor acoperişuri, dru-murile şi pustiul negru al ramurile: într-o feerie albă, sărbătorească.

Ajunul, cele trei zile de Crăciun, Guţă le petrecu la moşie. Athanase Dumbărău, marele proprietar, consilier comunal, nu petrecea de loc. Nu mânca, ar fi vrut să bea si nu putea, nu dormea; slăbise de se învineţise, şi nu-şi găsea locul. Ar fi stat în casă, dar prin ferestre vedea mereu cârciuma în-streinată de inima lui, haină acum, de i-ar fi pus' foc. Pe drumuri n-avea rost; el nu ştia ce-s tea-trele şi plimbarea. Işi sfredelea mintea cum ar tace să-l alunge pe Anton din cârciuma lui, să-l neo-menească în bătăi. Ii trecu prin gând să-i dea fata de nevastă. In capul lui nimic nu se limpezea. Păuna venise şi ea de vacanţe, şi nu pricepuse ce-i jelania din căminul părintesc. Fără soră sa i se ura, şi fata se ducea pela colegele ei, ca să pe-treacă..

Anton se făcea în patru ca sâ-şi servească muşterii. Noroc cu ei, aminteri ar fi nebunit, credea el. Când avea răgaz să se gândtască, obosit cum era, se odihnea, şi simţea că aştepta. Avea încredere în dragostea Zamfirei. Nu venea Puica singură, stre-curându-se ca un şoarece, în miez de noapte, în odaia lui, înfruntând toate primejdiile? Nu se te-muse ea, ca şi el, până şi că tată-său ar ucide-o, prinzând-o ducându-se la el, la Tonică al ei? O luaseră acum, că erau sărbători şi se potrivea, dar aveau s-o aducă, şi Zamfiriţa tot a lui avea să fie. Ce oameni plini de fumuri şi Dumbărâi ăştia! Şi Anton, suferind aşa, se pregătea de izbândă şi de fericire.

Ibovnicul se înşela. Dela nunta fratelui ei, săvârşită în biserica Domniţa Bâlaşa, din balul pi u de miresme aţâţătoare, de decolteuri până sub sân, de perechi înbâtate de patimă, Zamfira intrevăzuse altă viaţă decât aceia închipuită până atunci, în tovărâş;a fostului tejghetar Anton Sitaru. In mij-locul desfrâului copleşitor, al dorinţelor molipsi-toare, viitoarea doamnă Sitaru se despărţise de băr-batul ei, cârciumar. Ea mai venise totuşi în odăiţa lui cu statornice, dar nu pentru că-l iubea pe el, ci pentru că însăş dragostea ii plăcea; venea pen-tru plăcerea ei trupească, pe care dela nunta lui Guţă o înţelesese şi mai bine. Adevărata ei ne-cinste, de care n-o învinovăţea nimeni, nici ea, se pecetluise atunci. Nu plăcerea e spurcată, ci săvâr-şirea ei fară iubire.

In prima zi de Crăciun, Zamfira zăcea slăbită, desgustată, blestemând în gându-i viaţa, amorul, pe Anton şi pe ea. Mamoşul îi golise pântecele în ajun, şi o asigura că nu vor trece douăzeci şi pa-tru de ore, şi se va simţi bine. In a treia zi de Crăciun, deşi s-ar fi putut da jos din pat singură şi umbla, bolnava şedea întinsă sub cuvtrtura albă, cu braţele pe perine.

Doctorul, pe un scaun, alături, plecat însă adânc într-un cot pe crivat, cu capul aproape de al ei, o mângâia, o înbărbăta, deşi înţelegea bine că femeia pe care o văzuse în toată goliciunea ei trupească, avea nevoe să se refacă, să cocheteze. El o văzuse mai intim chiar decât omul iubit, care-i făcuse copilul. Nu mai putea fi un strein pentru ea.

Ascultând cuvintele lui blajine, privindu-l cu alţi ochi, conştient şi inconştient, Zamfira resfira părul bogat şi cărunt al medicului, de sigur cel mai bun amic al ei.

— De mâine, îi spunea el, să-ţi iai un halat de bolnavă, ca dacă o veni domnul Dumbărău, şi te-o găsi în picioare, să nu te ia acasă. Inţelegi pui-şorule? îi şoptea Hriscstom.

Şi Zamfira asculta, visătoare. Tot «pui» o vedea si el. Pe semne că părea mică, tânără de tot. Asta era bine. Şi-acum, când lepădase un copil? Când era să fie mamă? Totuş porecla asta nu-i plăcea, li aducea aminte de Anton, şi de mama ei, şi de tati-său, furios, negru-veide, şi de operaţia îndu-rată. Dar nu cuteza să-i spună nimic medicului, şi-l privea din când în când cu un oftat înăbuşit. Ce avea să se mai întâmple cu ea? Oare doctorul ăsta, om învăţat, cu câştiguri mari, veşnic printre oameni de seamă, avea într-adevăr de gând s-o ia de nevastă?

— Dumneata care m-ai văzut în halul ăsta, mai mă poci plăcea? zâmbi ea tristă.

— Sunt obişnuit. Şi pe celelalte femei, în bal, pe stradă, parcă le-aş moşi, aşa le văd.

Şi ea ridicase sprâncenele, uimită, căutând să pri-ceapă, cu un începui de bucurie şi de convingere pe chip. Doctorul se aplecă mai tare, şi buzele lui moi, sigilară obrazul bolnavei cochete, care nu se ' ìndepărtă de pe locul ei.

Hrisostom aflase de terenurile virane ale lui Tase Dumbărău, şi de cel puţin treizeci de mii de lei, bani peşin, ai zestrei Zamfirei. De Anton, de câr-ciumăraş, n-avea să se teamă, bine că nu era vre-un om din societate! Socrul? nenea Tase? avea să numere mai mult de cincizeci de mii de lei, pentru că nu putea spune că fata lui e neprihănită, şi pentrucă cine ar fi luat-o de nevastă când el, Hrisostom, cel care o moşise, era în stare să de-stăinuiască isprava vinovată a Zamfirei? Mai scăpase doctorul prilejuri bune, dar pe ăsta n-avea să-l lase să-i scape!

Unde ni se pare că înviază soţia lui Matei Dumbărău şi aflăm că marele om va da la lu-mină o gazetă.

Vorbe cu tăiuş, răutăţi, îşi spuseseră de multe ori, în viaţa trăită la olaltă, Matei şi Margareta Zizu. Nimeni nu ne cunoaşte şi nu ţine morţiş să ne arate că ne cunoaşte, ca tovarăşul destăinuirilor noastre trupeşti. Parcă tocmai pentru că voise s-o sugrume, în seara furtunoasă din parcul Sinaei, Matei se simţea şi mai legat de Margareta. Ocara, acuzaţiile drepte chiar, nu pot ucide o dragoste în-cuibată în trup, ci numai saţul şi desgustul, care des-podobesc încet încet, ca o zăcire treptată, făptura mulţumirilor noastre.

Dumbărău n-avea s-o facă nevasta lui, nici o-dată, pe femeia despre care poate nu minţise tur-burătoarea scrisoare-anonimă. Prea mulţi amanţi avusese, până s-ajungă la el, şi prea o cunoştea toată lumea! Margareta Zizu: d-na Dumbărău! asta nici odată!

Ea părea să spere totuş, din seara aceia vijeli-oasă. Poate tocmai pentru că fusese în stare mi-nistrul s-o bată! Margareta nădăjduia, mai ales pentru că după ce se certasem aşa de groaznic, Matei, cu mânia topită în duioşie şi amor, spu-sese pe neaşteptate, că se va divorţa de Aspasia Mascuris. Iar mâna lui, fierbinte în clipa aceia, îşi petrecuse degetele printre degetele mânii ei, ca şi cum mărturisea dorinţa unei legături şi mai strânse pe viitor. Oare nu se mai văzuseră asemenea u-niri? Etau mai cinstite femeile ciocoilor de cât ea? N-aveau şi ele aceleaşi hachiţe şi gusturi? Trebuia să se căsătorească cu tămbălău?

Şi faimoasa cocotă aştepta cu o lăbdare de pi-sică, sub căderea firească a împrejurărilor vieţii lui, ca nici odată de supusă, de dulce, preîntâmpinân-du-i toate voile, copleşindu-şi amantul cu volup-tăţile ei.

Margareta nu se gândise la măritiş în toată viaţa ei. Bucureştii n-o văzuseră nici odată omidă, ci de-a dreptul fluture. Cine era? de unde era? Ni-meni nu ştia şi nici nu se întreba. N-avea nici un fel de familie. Viaţa ei, slobodă, tânără, nu fusese legată de-a altora, ca să cunoască mizeria, boala şi moartea. In tinereţea ei dispreţuitoare de ziua de mâine, numai ambiţiile luxului o strâmtoraseră, arar, şi o răniseră. Fusese totdeauna sănătoasă, ca o cucută verde. Dar Margareta, numai ea ştia, împ-linea treizeci de ani. Alte femei uşoare, tot risi-pitoare parcă, erau moşierese, aveau terenuri pe-trolifere, aveau proprietăţi aducătoare de venit, şi unele răuşiseră să se mărite ca nişte virgine. Margareta nu agonisise. Nu avea de cât locuinţa ei din Strada Olimpului, tot de Dumbărău cum-părată. Şi cocheta nepăsătoare se desme-ticea. Işi gă-sise un fir de pâr alb în cap. Pe lângă ochi, laba gâştei ameninţa să se desemnezé tot mai adânc.

Când Matei îi propuse să vie cu el Ia Bucu-reşti, chiar a doua zi după ceartă, Margareta îl urmă fără părere de rău, veselă. Pierduse şi prea mulţi bani la joc. Ce putea ea spera dela Carol Mascuris? Minorul ardea să petreacă; o plăcuse, aţâţat de ideea că-i răpeşte lui Dumbărău amanta. Fusese nostim băiatul, nepotolit; dar tinerii de vârsta lui sunt primejdioşi uneori; se acaţă de o femee prosteşte şi până nu te cotoroseşti de el, uşa ta, liberă, rămâne închisă pentru toată lumea. Dacă avea să-l întâlnească în Capitală, Margareta, avea să-i întoarcă spatele, ca unui necunoscut.

In tren, venind dela Sinaia, ministrul tăcea, părea gânditor. La un moment, Margareta eşise pe culoarul comun al vagonului, ca să privească. Se lăsase cu coatele pe fierul rotund şi mobil al fe-restrei când, una după alta, din două părţi, două palme o bătură ca pe copiii mici, prieteneşte, şi două hohote de râs izbucniră la urechile ei. Erau fraţii Paţachinas, veşnic amândoi. Fraţii se înbul-ziră în ea, intimi, fără sfială, cu gura plină de complimente... Aluzii la fostele lor plăceţi, amin-tiri deşuchiate, erau spuse în gura mare, în fran-ţuzeşte, cu un rsbârnăitor, în chihote de râs şi cu unghesueli amicale. Intre Faţa Paţachinas, Marga-reta uitase pe Matei şi de proectele serioase. Când îşi aduse aminte, trenul se oprise în gara Ploeşti, şi ei o trăgeau vârtos de mână să vină la restau-rant.

— Dar nu se poate! şoptea ea, neînţelegătorilor. Este aici! El e aici!

Paţachinas pricepură şi se întoarseră spre ca-bina lui:

— A! eşti aici? dragă prietene! Vino cu noi! N-ai să stai în vagon o jumătate de oră! Ai muri de urât! spuseră ei, repede, în franţuzeşte.

Erau prieteni. Unul din fraţi era din acelaş partid cu Matei, altul în partidul protivnic. Asta era o dibăcie a lor, ca să fie totdeauna la putere. Fraţii erau moşieri şi aveau interes să aibă primarii lor, judecătorii lor, doctorul, jandarmii, moaşa lor. Aminteri mocârţanii ar fi fost în stare să facă re-voluţie, să le impună tocmeli agricole după legi votate de parlament, — pe moşia lor! Ca să-i scoată la arat şi la treer, era nevoe de logofeţi cu harapnice, de primar şi de toată albăstrimea jan-darmilor locali, deşi ţăranii nu lucrau pe veresie: li se dădea din şase părţi una, sau optzeci de bani pe zi, fără mâncare, fireşte!

In tovărăşia lor, excelenţa îşi descreţi fruntea. Fraţii erau amândoi oameni de spirit. Calamburu-rile, uşoare în limba franceză, jonglau, săreau ca mingiile dela unul la altul, în pofida şi a lor, şi a ministrului, şi a Margaretei, şi mai ales a prietenilor comuni. Fostei lor amante îi spuneau Margo. Acum, pentru că ea vorbea des româneşre cu Matei, fraţii o tachinau.—«In româneşte trebue să-ţi zică Magareta, de sigur. — Asemenea lu-cruri supăra. Margo e naţionalistă. Nu ştii că e un curent nou? Vrea să vorbim româneşte! aţâţa celalt frate. — Şi-a regăsit limba! — Dar Matei şi-a perdut-o pe a lui!»

Ministrul mai mult tăcea. Drept răspuns la o-brăzniciile fraţilor, Mirgareta se repezea cu pumnii, şi ei ofereau muşchii loviturilor ei, plini de chi-hote şi necăjind-o mereu.

Spirituală şi pornografă, mica societate ajunse, fără să i se urască cu drumul, la Bucureşti, unde se risipi în saluturi cu două înţelesuri şi în ve-sele hohote de râs.

In Capitală, ministrul trase în strada Olimpului, la Margareta acasă, de odată cu ea. Ce era să caute în palatul Mascuris, plin de slugi, anost pentru el? Chiar a doua zi consultă codul, 'şi văzu până-n amănunte ce avea de făcut, ca să di-vorţeze. Ştia că dacă soţia înebuneşte, soţul' nu poate să se despartă de ea. La urma urmei, As-pasia nu era nebună, actele ei aveau o pricină şi o ţintă limpede. Nu era altceva decât o femeie isterică şi monstruos de rea, cu care nu se putea trăi gospodăreşte, ca soţ şi soţie. El, Dumbărău, avea să intenteze proces de divorţ, şi deci avea îndatorirea să producă martori. Avea berechet! Toată slugărimea curţii suferise de pe urma pan-daliilor Aspasiei, oameni bătrâni unii şi în serviciul curţii Mascuris de treizeci de ani. Fireşte toată lumea asta ştia că Dumbărău le va rămâne stăpân, pentrucă al lui era palatul, şi că domnul nu va pleca din palat din ziua divorţului, ca un simplu musafir întârziat. Declaraţiile doctorului care o în-grijea acasă şi a medicilor sanatoriului, şi chiar a unora din membrii consiliului de familie, precum şi a celui care era numit tutore, a lui Mindirescu, aveau să conchidă şi să se conbine la olaltă.

Poate că Matei avea să scadă în consideraţia celor cari îl priveau drept unul dintre cei mai bogaţi oameni politici. Dar nu ştiau ei că averea lui Mascuris şi-a Aspasiei, născută Paţaianis, intrate pe manile lui, trebuiau să treacă în mânile co-piilor legitimi ai răposatului? Credeau ei că iscu-situl om de stat va putea să-şi apropie tot avutul lor? Oricât de deştept ar fi fost, n-ar fi putut-o fate. Se-nţelege, n-avea să se despoae de starea in-trată legal pe mânile lui, prin sacrificarea tinereţii! Inainte de a se cununa cu Aspasia i se vânduseră o moşie bună, din judeţul Balta, o casă din oraşul Balta şi casa domnească din Bucureşti, în care să-lăşluia.

Administrând averea, sub numele tutorelui de pae, ticluind toate actele cari aveau să dea dovada cheltuelilor, Dumbărău, în mâna căruia se vărsau mai întâiu câştiurile, chiriile şi preţurile vânză-rilor, fusese darnic, se purtase cu sine ca cu un Cezar! Când avea nevoe de nelipsitele iscălituri, tuturele era acolo, venea gâlâind,, sfios, se aşeza într-un jilţ şi iscălea.

Şi cu Mindirescu, şi ca bătrânul acela simpatic avea să stea de vorbă Maitei, până nu da lovitura.

Şi într-o bună zi îl chemă. Când Dumbărău îi spuse târăşania, moşneagul tresări speriat, abia îşi putu prinde ochelarii, săriţi de pe nasul lui gros, şi pleoapele-i grele se luptau cu ochi-i serbezi, cu nedumerire.

— Lasă, nu-ţi fie teamă! Am eu grijă de dum-neata! înţelese Dumbărău grija unchiaşului. Cine mi-a căzut odată drag, nu mai ese dela inima mea. Opt sute de lei pe lună, care ţi-i dau, ai să-i primeşti toată viaţa dumitale. Ce vreai să fac? începu să se plângă ministrul, pot să trăese aşa, singur cuc? Eu am nevastă şi n-am! Ai fost şi d-ta tânăr şi ştii: nenorocire mai mare se poate? Aspasia nu se mai vindecă. Mi-au spus doctorii. Are nervii sdiuncinaţi fără tămăduire! Ce con-sultaţii de medici?.. Medicamente, băi, e degeaba! Pot eu să trăese cu cocote? Sunt om însurat 1 sunt ministru nene Mindirescule, gândeşte-te 1 Adună consiliul de familie, dacă socoteşti că este nevoe, deşi nu văd să fie... Fără să fie nebună, cum ştii că se svonise, Aspasia nu mai este de suferit. Şi svonul ăsta, că trăese cu o femee sărită din minţi, pentru că e bogată, mai pot eu sâ-l îndur? Rămân mai bucuros sărac, sărac şi curat, numai cu ce-i al meu, şi lese-mă sărman şi rămână ea bogată.

Şi Mindirescu, rubedenie săracă a lui Mascuris, nu-şi putea ţine plânsul. Gândul că o pereche aşa de avută, aşa de sus pusă, nu putea trăi în feri-cire, în palatul acela măreţ, în care lui i se tăiau picioarele de cum îl zărea, îl storcea pe moşneag ca pe un burete ud. In zidar încerca să-şi prindă de nas ochelarii, ca să-l vadă în toată măreţia sa-crificiului lui, pe acela care-l înduioşase atâta cu trista lui poveste, stic-ele săritoare se umezeau, ochii lui lăcrămau neîntrerupt, şi omul bătrân şi milos îşi găsi pălăria în jurul lui, pe un scaun, şi strângând mânile care i se întinseseră priete-noase, plecă.

— Să nu crezi că te uiţi Vii în fiecare lună aici să-ţi iei cei opt sute de lei ai dumitale. Când nu poţi veni, trimiţi un bileţel, şi e tot una! vorbea respicat, ca să audă moşneagul, Matei Dum-bărău.

S-o aducă mai întâi acasă pe Aspasia, să lo-cuiască iarăş la olaltă cu ţicnită, şi după o vreme, dacă ea va fi paşnică, s-o jidăre ca pe câini, ca iarăş să-şi dea drumul nebuna furiilor ei!... La ce bun? N-o cunoştea slugărimea curţii destul de bine? O uitase ca-reva? O iubea vreuna din cameristele ei? Astea cel puţin se schimbau câte două trei pe lună! Dar dacă Aspasia se instala în casă, ca o stăpână cuminte, îşi vizita toate neamurile,cu care nu mai vorbea de ani, se împrietenea cu înalta societate, plină de judecată şi de sigur şi de tânguiri împotriva lui? Parcă el nu avea duşmani şi prieteni politici, gata să tragă cu urechea la orice infamie pusă pe socoteala lui, şi fericiţi s-o răspândească multicoloră?

Matei îşi cunoştea omul: chiar înzdrevenită, Aspasia era un pachet de nervi, peste măsură de sensibili! Pe de altă parte se putea ca însăşi ea să fi cugetat, în chilia sanatorului, la divorţ. Il mai iubea? Mai putea spera să-i hărăzească el bucu-riile căsătoriei, de care ea era aşa de exaltat de lacomă? Dacă-i venise judecata, dacă patima i se curmase de la sine, Aspasia mai.de grabă trebuia să-l urască şi să-i alunge până şi imagina din minte! Femeia care-i strigase cu sete «parvenitu-e», care uriaşe că a prădat-o de avere, că a ajuns mi-nistru de pe urma alianţei cu ea, să mai locuiască odată cu el! Dar dacă, femeia asta, din pricina urii, care orbeşte, nu înţelegea că moşia din Balta si casa Mascuris, nu mai sunt ale ei? Să se creadă, adică, încă stăpâna lor? Dar asta nu se putea. Toate astea îi luseseră vândute înainte de căsă-torie, şi atâta lege pricepea şi ea! Nebună temee! cum şi-ar fi putut închipui, că-şi poate vinde ci-neva tinereţile, numai pentru biblicul blid de linte? Acum, dacă judeca, avea să vadă că se în-şelase, şi că nu-i mai rămăsese altă cale sănătoasă, decât divorţul. El n-o lăsa pe drumuri! Ea mai avea o moşie, mai avea o casă de locuit în Capi-tală, închiriată acum unei instituţii şi, pentrucă era bătrână, se cuvenea să se mândrească cu amintirea plăcută: că fusese nevastă a doi miniştri.

Dumbărău se duse aşa dar să şi vadă soţia. Zâm-bind, mângăindu-şi barba, aşa apăru excelenţa, ic privazul uşii, închise de altcineva la spatele lui, în camera ca de hotel mare a pacientei.

Când îl văzu, când se dumeri că este el, un fior străbătu corpul nervos al Aspasiei, şi ochii ridicaţi spre el, scânteiară fără să se plece. Poate voia să spună ceva, şi nu izbutea. Aspasia era cu o carte în mână, şi cele ce-i venea să rostească, trebuiau să răzbată, ca ghiocelul prin omăt, prin frazele atunci culese din carte.

— Nu te-aşteptai nici odată să mă vezi! căzu depe buzele lui, domol şi trist.

— Nici odată! tăcu ea, şi se ridică depe scaun.

— Imi pare rău! oftă el. E destul să facă ci-neva, un om care ne aparţiue, un alter ego, să facă o faptă pe care noi s-o socotim rea, de pildă, pentruca noi să nu avem nici o gratitudine, nici o amabilitate pentru el, şi să vestejim până şi a-mintirea lui multiplă!

— Şi omul ăsta nu eşti poate tu? îl întrerupse ea. Şi el, şi alţi mulţi şi mai canalii şi mai odi-oşi, nu eşti tot tu? toţi la un loc?

Şi Aspasia îi aduna cu manile şi-i izbea unul de altul, iritată, pe inşii închipuiţi şi mişei, toţi el, Dumbărău, din fraza ei turbure şi înveninată.

— Să fim liniştiţi! lăsă capul blând pe un umăr, Dumbărău. Ai fost adusă aici pentru li-nişte. Aveai absolută nevoe! Şi găsesc că eşti mai bine, fără seamăn mai bine.

— Da, pentru asta m-ai adus aici! Nu-mi aduce aminte! strigă ea învineţită.

Dar Matei părea neclintit în tristeţea lui înţeleaptă şi dulce:

— Tot mai crezi că mi-a făcut plăcere să te aduc aici, când ştiai că toată lumea are să mă în-trebe de tine; când o despărţire de felul ăsta este mai rea de cât un divorţ! auzi? un divorţ!

— Mai bine divorţul!

— Spui vorba asta cu hotărâre! Dacă ne-am despărţi, fiecare dintre noi ar fi sărac, ar pierde jumătate din rostul lui social. Cu siguranţă că eu mi-aşi vedea fărâmată cariera politică!

— De asta oare să-mi pese mie!râse ea, fără hohot, sanchiu.

— Am venit să te iau acasă! Vom fi iarăş împreună.

— Acasă? la tine? Hâm! Acum e casa ta! Copii mei trebue să-şi zidească, să cumpere un palat ca acela! Şi tu, parvenitule, te lăfâeşti în el, ministru! Neam de neamul tău n-a păşit cu capul sus pragul unei asemenea locuinţe! Ah! mă sufoc! Ce-am făcut! Eu sunt vinovată! Erai blând ca un miel, supus, te credeam jucăria mea

Tot blând, ridicând ochii ca un preot cucernic pe anvon, Matei oftă.

— Pe mine, care-i scriam discursurile lui Mas-curis!

Ea nu-l auzea parcă, şi urma:

— Fire prea pasionată! plină de iubire eram... Îmi păreai frunaos...

— Şi eram tânăr!...

— Prefâcutule! Parveni!tule! Cine' ştie ce planuri urmăreşti, de-ai venit aici! N-ai vrea să divorţezi, hai? Ţi sar înjumătăţi averea! Ce-mi pasă! De averea mea mă doare, şi a copiilor meii Ah! Dumbărău vrea să fie arhimilionar! Parve-venitule! Spune-le ăstora, măgarilor ăstora de doctori, să-mi dea drumul!

— Aspasio! se rugă Matei, linişteşte-te! Chiar acum dacă vrei, pleci, de astă-dată cu mine. Vii acasă, bine înţeles cuminte... Dacâ-mi promiţi că nu mai aprinzi casa cu nebuniile tale!... Altfel, unde vreai să te duc? Tu nu ştii că am drepturi asupra ta, că surit soţul tău?

— Dar nu te recunosc!

— Atunci ce-i de făcut?

— Ce drepturi ai tu, ca să mă ţii aici închisă, ca într-o temniţă? După ce voi ti liberă, voi vedea ce e de făcut...

— Nu mi-ai vorbit nici odată aşa! Puteai pleca de aici ori şi când.

— Minţi! Nu mă lăsau să plec!

— Ei, nu, fireşte, erau datori să te însănăto-şească mai întâi. Dar dacă vorbeai cu mine, dacă îmi spuneai mie că vreai să fii liberă, pentrucă nu mai eşti bolnavă, ei nu te puteau ţine! Ai trimis vre-odată după mine?

— Fie! Spune-le că plec! Du-te şi le spune.chiar acum!,

— Dar unde 'pleci? Eşti soţia mea!

— Dacă nu vin acasă, constată faptul domnule avocat, şi treaba dumitale! Dar libertatea să mi o respecţi, auzi? şi femeia clocotea de furie. Dă-mi drumul de aici! Sâ-mi dea drumul! repeta ea.

— Dacă doreşti cu atâta putere să-ţi pierzi să-nătatea, aproape refăcută în sanatoriul ăsta... pleacă... La revedere, te aştept acasă...

Şi Matei Dumbărău plecă din odaia Aspasiei, ca să vorbească doctorului şef. Bărbatul cerea do-vada scrisă, că soţia lui, internată pentru boală de nervi în sanatoriu, a plecat în ziua şi ceasul cutare la locuinţa ei.

Numai decât, salutând până la podele, înco-voiaţi de politeţe, oameni de-ai casei de sănătate ve-niseră să împlinească ordinile doamnei Dumbărău, O trăsură de lux aştepta afară. Dar doamna, după ce se îmbrăcase ca pentru plecare, nu luă nimic din lucrurile ei: haine, albituri, utensile,’ rămân-ând ca să i se trimeată, la cerere. Aspasia însă nu ştia unde va dormi în noaptea aceia.

— In cotro, cucoană? întrebă birjarul, care a-dormise pe capră, aşteptând-o.

— Mână! porunci ca, iritată şi negăsindu-şi locul pe perne.

Unde să se ducă? In nici un caz acasă, unde-l putea vedea, unde el era stăpân, unde suferise atâta, de unde fusese ridicată ca o mobilă şi de-portată ca un asasin. La neamuri? La care anume? Nu se ştia iubită de nimeni. Şi-apoi se putea să nu fie acasă, rubedenia, să fie încă în viligiatură, la băi. Să oprească trăsura pe la ele, să întrebe şi să plece, negăsindu-i, la alta casă, la alt neam? Ce mizerie! N-avea oare pe cineva obligat s-o primească,plin de politeţă, serviabil?

— Opreşte, birjar!

Trăsura se opri înaintea porţii generalului Berlik, Un servitor, dintr-un fund de curte, veni în trap milităresc.

— Doamna General este acasă? întrebă ea, trufaşe.

— Nu, să trăiţi! Sunt la Sinaia! i se răspunse.

— Mână, birjar! strigă subţire şi aspru doamna din birje.

Cel mai bun lucru era să se ducă la tutore a-.casă. Mindirescu nu era din lumea bună, ce-i drept, dar atât mai bine, era obligatul ei, îl numise tu-tore pentru administrarea averii copiilor şi se hr-ănea în mare parte din leafa ce-i acordaseră ea şi Dumbărău, prin bună înţelegere.

Acum ştia unde să se ducă, femeia fără cămin. Işi şterse năduşeala de pe frunte şi se linişti.

Bătrânii Mindirescu, amândoi, eşiră întru întâm-pinarea ei. Ochelarii moşneagului erau în grea cumpănă. Nu-i venea omului să creadă în atâta cinste lăcutâ casei lui şi, cavaler, se apleca mereu într-un peş, ca să ofere braţul soţiei protectirului.

De cum coborâse din birje, în stradă, Aspasia începuse a blestema pe toţi băibaţii şi toate căsătoriile. Doamna Mindirescu, bătrână ţeapănă, cu aer de veche profesoară de externat, înoda, în ne-cunoştinţă de cauză, lănţuşorul subţire de care atârnau ochelarii ei. Posac, gata pe stradă, birjarul aştepta, schimbându-şi locul pe capră. La plată, el respinse mâna care-i întindea o piesă de cinci lei.

— De cinci ceasuri suut luat! Am încremenit

aici! Uu franc pe ceas? Adormisem pe capră, până să se urce cucoana!.

Se ’ntâmplă ca Aspasia să fie atentă la vorbele lui. Omul şe putea să. aibă dreptate.

— Dar mai frumos nu poţi să vorbeşti? Mojici! ţipă ea, şi-i întinse o hârtie de douăzeci, re-pede smulsă d;n portmoneu.

Chiar în seara aceia, Mindirescu veni să-i spună Iui Dumbărău minunata veste: doamna Dumbă-rău venise să locuiască la ei!

In taina cugetului lui, Matei se încruci: «E plină de judecată viespea! gândi el. Cu morga ei să se adăpostească în casa oamenilor ăstora săraci, numai pentru că sunt oarecum obligaţii ei! Motiv de om înţelept!»

— Ascultă, nene Mindirescule! nu-i pomeni nimic de divorţ. Ştiu că şi ea vrea să divorţeze, dar dacă ar înţelege că vreau şi eu, e aşa de încăpăţânată şi de anapoda, că n-ar mai vrea ea. Cred însă că n-am nevoe să-ţi recomaud eu: tra-teaz-o ca pe o prinţesă! Iacă o mie de lei, ca să taci faţă cheltuelilor de menaj. Isprăveşte-o cât de repede şi vino să-ţi dau alta. Să nu mai fie ne-vasta mea, şi tot i aşi purta de grije, pentru că mi-a fost. Şi dacă auzi câte ceva, care mă poate interesa, uşa mea e fără lacăt pentru nenea Min-direscu, şi în miez de noapte. Pregăteşte-ţi însă totdeauna şi o scrisoare, ca dacă se întâmplă să nu-mi poţi voibi, să aflu ce ai de spus din scrisul dumitale.

- Veni o epocă de aşteptare pentru Dumbărău. Aspasia par-că nu mai gândea la nimic, decât la vizite. In fiecare zi cădea inosafir la una din nu-meroasele ei neamuri şi cunoştinţe. Ţinea pe semne să înlăture numele de nebună, de închisă la balamuc, pe care-l credea crainic prin lume. Lni Matei nu-i strica, mai ales că ea, după multă meditare de sigur, nu se tânguia şi, cu îndemâ-nare, ocolea întrebările asupra soţului ei. Pretu-tindeni Aspasia poza ca o mamă iubitoare, dornică să-şi vadă copiii pe lângă ea.

Venise toamna de demult, se adâncea rărind grădinile; boerii se întorseseră în Capitală, şi viaţa îşi începuse cotilionul. Ambiţiile obosite se între-maseră în cure de băi şi de aer şi, odihnite şi puternice, veniseră să dea asalt rangurilor sociale visate.

Dumbărău era ministru, ajunsese. Valuri de ură izbean în el, albastre ca seninul, dar cu tăria duş-măniei şi cu meşteşuguri strategice. Marele orator însă, era stâncă de granit. Când intriga de partid reuşea să-l copleşească, întâmplarea aducea nevoia unei cuvântări în parlament, iscată de partidul protivnic, şi Dumbărău vorbea! Marea lui voce amuţea toate şoaptele şi, ca o cascadă de ape colorate: imaginile, ca o pulbere de aur: ideile, plecau frunţile creţe ale intriganţilor şi stârnea admiraţia personalităţilor din partidul adversar. Conservatorul Meliţeanu, liberalul Clempănescu, înţelegeau ascultându-l, că, nu sunt la înălţimea lui şi veneau cu mânile întinse şi-l felicitau.

Aşa dar, putea divotţa liniştit, bravul Dumbă-rău! Viaţa lui de particular nu era nici ea mai scandaloasă, decât a majorităţii parlamentarilor.

Totuş Matei se temea de surprize. O forţă nu stă pe loc; sporeşte sau decade. Tot mai mulţi dintre oamenii politici fondau gazete, le cumpărau pe cele existente cu director cu tot. Pe de altă parte, Iorgu Bolohan scădea văzând cu ochii, se ramolise. Şeful partidului putea să moară de pe o zi pe alta, iar moştenirea lui la şefie nu fusese orânduită. A, se înţelege că Matei n-o visa. Erau încă destule rable în partid, care puteau fi puse copăcel pe scaunul prezidenţial.

Bătrânul Agiamiadis i-ar fi convenit lui Dum-bărău. După fiecare discurs al lui Matei, Agiami-adis se simţea dator să vie la orator acasă, ca să-l ielicite în numele său şi al partidului, — deşi ni-meni nu-l însărcina. Rabla se credea însă una cu partidul, fusese printre înfiinţătorii lui şi, deşi se făgea dintr-un neam ilustru în ţările române, de fanarioţi, n-avea patrie, n-avea familie, când era vorba de partid! Pus şef, puterea lui Dumbărău ar fi crescut şi, în viitor, cine ştie? putea să-l urmeze, adică să fie în sfârşit consacrat şi talentul!

Intemeerea unei gazete se hotărâse în mintea excelenţei, dar, ca disciplină de partid, trebuia dis-cutată în anume cercuri. Obositul Bolohan o pri-mise, Agiamiadis păruse fermecat de ideia unui ziar în care va scrie şi oratorul cel mare al parti-dului. Pâciulescu, bătrânul senzual, verde şi duşmănos, de şefia căruia se temea Dumbărău, nu vedea fireşte nevoia unui nou glas, care, spunea el, prin chiar faptul că se ridică, e o dovadă de, coterie, de disidenţă.

Intr-adevăr, partea cea mai grea, şi aceia asupra căreia nu se hotărâse Mateei erau ideile. Un nume de jurnal se găseşte lezne, de multe ori e şi găsit, i se spune jurnal, gazetă, ziar, şi porecla e gata. O redacţie se înjgheabă uşor, — dar ce îndrumare să se afirme în articole, asta încă nu ştia Matei: reacţionară sau democrată?

Dacă Pâciulescu ar fi avut anume idei, în con-tradicţie cu ale lui Agiamiadis, lucrul ar fi iost dela sine pornit. Matei ar fi căutat cu un ceas mai ’nainte să răspândească iu partid, prin organul lui, ideile lui Agiamiadis, şi Pâciulescu ar fi fost des-grădinat.

Dar nici ei, ’nici oamenii politici dinapoia lor, ajutătorii lor, nu lucrau în numele unor ţeluri şi puteau foarte bine să treacă în partidul advers, unde lucrurile se petreceau la fel.

Ideile reacţionare! Emoţionat se gândea Matei la vastul material pe care l-ar fi putut frământa el, în desvoltări uriaşe, propovăduind întoarcerea la tradiţii, arătând că prezentul s-a rupt de trecut, lăsând o prăpastie între noi, epigonii, şi măreţii noştri strămoşi, aceia cari se considerau părinţii satelor şi-i creşteau pe ţărani ca pe copiii lor, îi botezau, îi cununau, îi înzestrau, şi trăiau la olaltă cu ei. Civilizaţia, adusă ca un răsad şi îneă exotică la noi, a inegalat spiritele, a înstreinat inima boe-rului de ţăran, iar pe sătean l-a făcut duşmanul stăpânului' lui.

Ideile democratice! Astea cel puţin le mănuia ca un jongler! Putea merge până la socialism, rămânând totuş perfect dinastic. Intr-o ţară latină, poezia ideilor era de ajuns. La aplicarea lor, chiar când se făceau legi, nu se mai gândea nimeni, pentrucă moravurile şi oamenii stăpânirii aceiaşi rămâneau.

Guţă era nerăbdător să vadă odată apărând ga-zeta unchiului, «a noastră», cum zicea el. Mare parte din tineretul partidului atâta aştepta: un cu-rent nou! adică zâzanie, o fierbere, o răsturnare de echilibru, de pe urma căreia, dând din coate ca într-o îmbulzeală de IO Mai, să răzbească ei; nu cu toţi, căci fiecare se gândea numai ia sine, şi se temea de viclenia, ipocrizia, trecerea şi no-rocul celorlalţi. Dar Matei, şi mai apoi Guţă, putea să profite de pe urma lor, a cât de mulţi din ei, a massei lor, şi să-l ţie pe şeful partidului de păr, ca pe un cap retezat cu sabia.

Fostul director al Nepărtinirii îşi oprise graba lui de totdeauna în biroul lui Matei, auzind prin-tre cei dintâi de înfăptuirea unui ziar. Sfatul lui nu era de prisos: nici o atitudine de o camdată, gazeta să fie oglinda vieţii parlamentare, tălmă-cirea pe larg a proectelor de legi în dezbatere, bine-înţeles a proectelor alcătuite de Dumbăiănişti.

Grumberg îşi cunoştea omul. Cuvântul «Dum-bărănişti» îl înfiorase de plăcere pe Matei.

Chiar dacă Pâciulescu avea să ajungă la şefie‘ pentru ca să nu despice partidul în două, avea să stea de vorbă cu Dumbărău, negustoreşte, şi să-i dea poate mai mult de un portofoliu. Dar ziarul trebuia bine condus şi de aproape. Matei trebuia să scrie cel puţin odată pe săptămână. Cât despre Grümberg, fără să treacă prin redacţie, avea să scrie din când în când şi la , cum se hotărâse titlul jurnalului, şi avea să mai scrie şi în alte gazete, cu aceleaşi intenţiuni. Pâ-ciulescu, risipitor numai cu femeile, avea o lipsă înaltă de respect penau mântuitorii penei. De când îl cunoştea Grümberg, nu luase delà el nici trei mii de lei.

Dacă apărea înainte de I Ia-nuarie câştiga, în aparenţă, un an de vechime. Matei ar fi vrut să-şi înceapă divorţul şi să-l vadă ter-minat. Dar Mindirescu nu aducea vestea cea bună. Aspasia nu pomenea nimic de divorţ. Dumbărău ar fi vrut să-l intenteze deodată cu ea, ca să se pară că sunt deplini înţeleşi în privinţa despărţe-niei şi să nu excite împotrivirea ei. Să-i triraeată un avocat? Pe Guţă? Aspasia îl cunoştea; tână-rul purta numele lui.

In vremea asta Bolohan se afunda în senilitate. Multe din consilii se făceau fătă el. Pâciulescu făgăduia în dreapta şi în stânga demnităţi, sine-cure, moşii.de-ale Statului în arendă, vânzări, schimburi şi compiromisuri de toate felurile. Ga-zeta trebuia să apară. Agimiadis parcă nu ştia pe ce lume trăeşte.

— Ia spune Guţă, îşi întrebă Matei rubedenia şi secretarul, care dintre tinerii devotaţi nouă, ar putea să scrie la ?

— Ar putea unchiule să scrie la noi şi unii care nu sunt devotaţi, şi cari, semnând un articol, ar fi considerat de ceilalţi ca partizan al nostru.

— L-am compromite, cu alte cuvinte! râse Ma-tei. Atât mai râu sau mai bine pentru el, rămâne să se vadă... Cam cine ştie să scrie?

— Aucioiu, Bostănescu, Moşan, Potopan care nu ne e prieten, dar are să scrie totuş, şi se va prinde în cursă!...

— Cum văd, nici un boer! constată excelenţa. Ciocoii nu... Dar tu, voinicule?

— Pe semne sunt ciocoi şi eu!... Vorbesc cu înlesnire, dar...

— Nici eu nu mânuesc cu înlesnire şi plăcere blestematul de condei... Pentru asta ne-ar trebui un băiat... Nu un peh ivan de gazetar ca Grüm-berg sau ca ardeleanul ăla care îşi împrumută ne-vasta iui Pâciulescu! îmi trebue un om... modest, ascultător şi discret, fireşte. Inteligent şi cu stil! Cât de poetic stilul, nu strică! Şi eu, în discursuri, mă cunoşti! mă împodobesc cu flori de retorică şi de poezie, ca o mireasă! Cunoşti tu pe ci-neva?...

— De multă vreme îl cunosc! făcu Guţă.

Ministrul râse cu hohote şi Guţă îâsc şi el.

— Adu-l aici! N-are să scrie nici odată fără avizul meu. Un articol două pe săptămână îl putem citi din ajunul publicării lui, aşa că nu putem fi surprinşi de ceiace se publică sub iscălitura noastră. Băiatul ăsta, bineînţeles că nu vreau să iacă parte din redacţie. Vine la mine, îi spun ce să scrie, se întoarce de-şi lasă oul de aur, şi pleacă la casa lui.

— E un biet poet fară pingele la ghete...

— O să aibă. Cât crezi că trebue să-i plătim? întrebă ministrul.

— Trei sute de lei îi ajung. Intrece aşteptă-rile lui.

— Nu e mult, te înşeli. Dar dacă e aşa de ne-cunoscut, o să-i ajungă. Adu-l mâine. trebue să fie oglinda lui Arhimede: să ardă toate corăbiile lui Pâciulescu—satirul!

Şi imagina Margaretei trecu nebuloasă, pe din-aintea lui Matei. Cocheta femee se făcuse dulce ca hermina. Se pătrunsese ea de gravitatea împre-jurărilor prin care trecea el? Imbătrânise? Matei zărise în coafura ei câteva fire albe. Avea rernuş-cări? Dela Sinaia se cuminţise de nerecunoscut! Tot mai umbla forfota, fireşte. Ce făcea toată vremea în care era ocupat, Matei nu ştia, nu-şi putea închipui. Dar ce măsurat vorbea şi se purta acum! Pătrunsese în gândurile lui şi, aflând că se va divorţa, spera, nebuna, s-o ia el de nevastă! Asta n-avea să se întâmple nici odată! Ce gre-şală să nădăjduiască asemenea imposibilitate! Dar ce-i păsa? Atât mai bine! Margareta se cuminţise.

La un ceas când nu primea pe nimeni altul, de-cât pe locţiitorul său în procese, Matei Dumbărău, marele orator, deschise însuşi, mângăindu-şi barba, uşa biroului, şi pofti înăuntru cu voce caldă pe tânărul mic, subţire, cu faţa colorată de bucurie şi cu pleoapele agitate de temere. Guţă, care pă-trunsese mai înainte la ministrul şi ruda lui, şi-l lăsase pe poet la uşe, îl aştepta acum înăuntru, zâmbitor.

Dumbărău cel mare privi, delà fruntea lui bom-bată până la ghetele întunecate, pe poet. Se privi în el, ca într-o oglindă, gândinduse că băetanul acela va fi el însuşi, pentru marele public. Ce plă-pândă, ce şubredă făptură! Putea copilul ăsta să ridice dela pământ târnăcopul greu cu care se fă-râmă un ministru?

Şi excelenţa se duse din faţa tânărului şi se a-şeză pe un fotoliu, preocupat adânc. Işi trecu mâna pe propria lui frunte. Ideile, berbecii care aveau să dărâme cetatea inamicului, aveau să purceadă din ea, din fruntea lui, nu a bâetanului acela. Poetul subţiratic avea stil, atât! Poetul avea să scrie nu-mai, iar muza avea să fie el.

— Să încercăm! silabisi ministrul în tăcerea res-pectuoasă din juru-i, păstrată şi de Guţă, drept pildă.

— Domnule George Dumbărău, lasă-ne singuri! rosti Matei şi întinse mâna nepotului care plecă, cu ghiozdanul la subţioară, încurajând cu o privire de amic pe Mihail Oprişanu.

Poetului îi bătea inima în piept, ca de vrabie prinsă ’n pumn. Ar fi vrut bietul om să piară ca o nălucă. Nu cum-va atotputernicul ministru avea să-l întrebe de acte? Işi luase volumul de versuri cu el... Nu era acela un rod mai pozitiv decât un atestat? Poate că excelenţa avea să-i dicteze ceva? Mihai simţea că n-ar putea să scrie două rânduri drepte. Poate că avea să-i dea un subiect de ar-ticol, pe care el sâ-l scrie acasă. In sfârşit, va vedea! De ce tremura aşa? îşi periase hainele bine. Cravata? era la locul ei! Ce deosebire între chi-chiţa lui de odae şi între bogăţia gravă de aici! Şi toată viaţa lui fusese un întuneric şi-o mizerie! Şi totuş, avea să se isprăvească odată şi întreve-derea asta! şi poate cu bine! Cum îşi închipuise ei că e mândru şi că este o entitate socială! Oare nu se observă că tremură? Nu se arată stupid de stângaci, ca un crescut în bordei, ca un...? Ce ar fi râs Florica să-l vadă aşa, ea care-l credea om în toată firea, şi încă om de seamă!

. Florica Gcorgescu nu mai era pentru el o cu-noştinţă vagă, un chip frumos de fată, văzut în-tr-o noapte de vijelie, în adăpostul unui pavilion, la lumina nesigură a lămpilor electrice, sub re-flexul frunzişurilor clătinate de ploae. Mihai o văzuse mereu, zilnic, şi inimile lor se apropiaseră repede una de alta şi se vărsaseră una în alta, ca două cupe în mâna unui scamator. Şi ceiace se cuvenea să se întâmple, se întâmplase cu uşurinţa şi naturaleţa din toate iubirile neinteresate. N-aveau cuib, erau siliţi să hoi-nărească aşa, ca două haimanale. Uneori îndrăzneau să pătrundă în hotelele eftine, răzuite şi murdare, ta cu batista pe obraz, el cu ochii în toate părţile. Mihai tocmai îşi per-duse slujba, când Florica, galbenă, plânsă, îi şopti ceva. Ce zi cumplită fusesă aceia! Tânărul îndră-gostit se uita ca spăimântat în toate părţile şi se pleca apoi spre ea, tremurând,din tot trupul:

— Eşti sigură c-ai rămas?

Florica era sigură. Ce era de făcut? Mustrări neîndurate siredeleau inima nenorocitului amorez. Florica rămăsese însărcinată şi el n-avea uiţi un căpătâi, nu avea nici o nădejde faţă de ziua de mâine şi nici căsătoriţi nu erau!

— Şi mama ta poate să afle? întrebase el.

— Fireşte! E mai bine să-i spun, decât să bage ea de seamă şi să fiu vinovată şi pentrucă i-am ascuns.

— Dar poate că te înşeli... Poate că până atunci se mai întâmplă ceva şi scapi de sarcină, sau capăt eu vre-o slujbă...

— Şi dacă...

— Şi dacă iau o slujbă vin la mama ta, mă cunoaşte acum, te cer de nevastă, mi te dă, nu-i aşa? şi mai pe urmă îi putem spune, sau poate să afle... eşti nevasta mea! e altceva!

— Vecina noastră a născut mai dăunăzi al optu-lea copil. Şi ştii ce spunea? «Fiecare vine pe lu-me cu norocul lui!» şi-l săruta! Era atâtica!

Şi Florica, zâmbind amintirii ei, arăta cu manile cât era noul născut de micuţ.

Din ziua aceia, Mihai se simţise dator să vină tot mai des în casa dărăpănat; a văduvei Geor-gescu. Muma înţelesese din vorbele scăpate de el, că tânărul spera să ia o slujbă, ca s-o ceară pe Florica de soţie. Ea îl primea bine, îl oprea la sărmana lor masă; iar tânărul care înce-puse să-şi vândă poeziile pe câte douăzeci de lei una, începuse să ajute mica gospodărie a soacrei. Pe pă-rinţii lui se văzuse nevoit să-i lase în grija lui Iancu, frate-său, care iar câştiga binişor la tribunal, unde fusese răsădit dc vestitul conu Mişu. In cele din urmă, Mihail locuia în casa văduvei Geor-gescu, deocamdată ca chiriaş, pentru ochii lumii.

Intr-o zi, întâlnindu-se cu Guţă, şi aducându-şi el aminte că avocatul îi ceruse odată adresa, îi spuse că acum şi-a schimbat-o, şi-i dădu pe cea nouă. Guţă şi-o notase. Nu trecuseră două săptă-mâni, şi nepotul ministrului Dumibărău, venise să-i propună marea afacere, care avea să-i feri-cească pe poet.

Crăciunul avea să-l găsească cu Florica alături, însurat şi, pe de-asupra, proprietar de casă. Micul bordei era toată zestrea Florichii. Guţă căruia i se destăinuise, pentru că vedea că se interesează de el şi dorea să-l pricopsească, îi propuse lui Mihai să-l cunune el.

Cum trecuseră atâtea lucruri de seamă, în în-tunericul trecutului şi acum iată-l înaintea unui atotputernic, ca înaintea destinului!

Vreme de zece minute, adunându şi barba cu putere în palmă şi netezind-o, Matei Dumbărău, ţintuindu-şi cu privirea redactorul tainic, rosti primul articol, cuvântul de temei al cotidianului,. Inţepenit, cu capul pe spate, suferind de în-cordarea atenţiei prea mari, Mihai Oprişanu asculta.

Îl vedea şi nu-l vedea pe ministru. Avea patru-zeci de ani sau cincizeci, marele podentat? Dinţii puternici i se izbeau cu sunet, buzele i se lipeau cu mulţumire una de alta, ochii săgetau ţinte în-depărtate. Cuvântul ministrului se ridica uneori tunător şi se rostogolea de pe înălţime.

Oprişanu vedea munţi, mări învolburate şi, din când în când, faţa oacheşe a ministrului întreagă, amănunţită până la creţurile mărunte dintre ochi şi umerii obrajilor. Şi-i plăcea totuş, asculta uimit frazele lungi şi răsunătoare.

Când Dumbărău isprăvi:

— Acum, tinere, vino mâine dimineaţă cu ar-ticolul dumitale. Cred că nu ţi-a scăpat nimic din cele ce ţi-am spus?

— Da, excelenţă, să îndoi Mihai, gata să plece.

Ministrul îi întinse mâna, neîncrezător, socoti că n-are nimic de adăogat, şi-l lăsă să plece.

— E pur şi simplu splendid! spuse a doua zi dimineaţa Guţă, iutrând la unchiu-său, şi desfăcu un sul de hârtie, în care avea articolul prim al Oglinzii.

Dumbărău, cel mare, începu îndată să-l citească.. Întâi în gând, apoi, răpit de diapazonul frazei, tot mai tare, mai oratoric. La răstimpuri făcea pauze de efect, întorcea capul spre nepot.

— Unde? să 1 pup! isprăvi el articolul. Piciul ăsta rebegit e vrednic de mine!

Oprişanu era acolo, despărţit de ci numai cu uşa. Voioşi, gata să-l îmbrăţişeze, aşa ’1 primiră cei doi oameni de Stat. Matei întinse braţele spre el, apucă cu amândouă palmele capul fin şi-l să-rută pe poet, pe obraz. Guţă îi luase o mană trubadurului şi i-o ţinea strâns. O salbă de mărgă-ritare se rostogoli pe faţa scriitorului, şi el fu ne-voit să-şi ridice şi sâ-şi pună peste ochi tot braţul. M-avea batistă, o uitase acasă.

— Inimă de poet! Suflet mare! făcu Matei.

Şi îndată, ca semn al mulţumirii lui, excelenţa deschise portofoliul şi scoase trei hârtii de câte o sută.

— Astea sunt afară din leafa dumitale de trei sute de le.i pe lună. E un premiu, să-i zicem aca-demic!... Scrii versuri? întrebă el.

— Da, excelenţă! putu răspunde Mihai, cu sus-pinul din piept stăpânit.

— Voi stărui să te premieze şi Academia. Pu-ne-le, să ţi se facă raport!

— Iţi mulţumesc, dragă Mihai! ţinu să spună-şi Guţă. Şi să ştii că ţin să te cunun eu, şi să-ţi botez copilul. Şi când apărem? se întoarse Ghiţă către Matei.

— Iacă nu! Vino Sâmbătă pela mine, îl an-gaje excelenţa pe redactor.

- Rămaşi singuri, unchiul şi nepotul îşi zâmbiră mulţumiţi, când Matei îşi aduse aminte un lucru pe care se vedea că voise să-l spună şi-l perduse o vreme din gând.

— Eri, Guţă dragă, am primit o vizită dorilă şi neaşteptată: pe domnul avocat Stoicescu, ştii ăla care are grije să spună, când i se pare că nu-l cunoşti din nume, că face parte din adevărata fa-milie Stoicescu! E! venea din partea... Aspasiei! Nevastă-mea a înţeles în sfârşit că lucrul cel mai cuminte e divorţul. Şi se temea dumneaei că aşi şicana-o! Am fost, fireşte! 'nemângâiat, m-am uluit şi în cele din urmă, am priceput, cu capul plecat, enervat şi abia înfrânându-mă, că trebue să mă supun, să mă despart pentru totdeauna de scumpa mea soţie!

Şi ministrul râse cu poftă, ca de o farsă, apoi adăogă:

— Tu nu ştii ce ţâcnită, ce chinuitoare e fe-meia asta! Renunţ la toată bogăţia, şi deci la puterea legată de tovărăşia ei, bucuros. D-l Stoicescu mi-a adus citaţia. Uitt-o! Preţioasă hârtie! Du-te astăzi la tribunal şi regulează aşa ca şedinţa să fie cu desăvârşire secretă. Situaţia mea nu admite multe urechi la desbaterile procesului, de altfel scurte. «Nepotrivirea de caractere», asta va fi motivul des-părţirii. De acum gazeta poate să apară!

— Dar Mindirescu te-a servit cu ceva? întrebă atotştiutorul nepot... -

— Imi spusese. Aşteptam, dar nu credeam. As-pasia e cu toane. Ce-i drept, avusesa vreme şi să se schimbe şi să ia o hotărâre statornică. Odată divorţul pus la cale, poate să apară. Iată cu ce voi înlocui eu prestigiul averii lui Mascuris!

Regăsim aici câteva din cunoştinţele noastre, pe care noi le doream, iar autorul era să le uite

Crăciunul pe care consilieiul comunal Athanase Dumbărău avea să-l petreacă mâhnit şi pustiu, ca şi arendaşul cârciumei lui, Anton Sitaru,—fata lui Zamfira avea să-i petreacă bine.

Deşi vânduse două din terenurile lui virane şi tăiase porc, bietul Tase nu petrecea.

Ca un copil răsfăţat, aşa se alinta leuza, repede întremată. Visuri, cari nu-i aduceau de loc aminte cârciuma tatălui ei şi-a lui Anton, trandafirii, dulci, o ajutau să vadă acvea tot ce i murmura doctorul Hrisostom. Avea să se mărite cu un doctor, să fie doamna doctor, să aibă trăsură de casă, să fie poftită la baluri şi să dea oaspeţe, să aibă o ser-vitoare care' s-o îmbrace şi s-o coafeze! Ce om isteţ era frateie ei! Numai el le imbinase toate astea, ca s-o despartă de bietul Anton. Săracul To-nică! Of! de nu s-ar mai gândi la el! O să se omoare poate, când o auzi că ea se mărită! Dar dacă n-o îngăduiau părinţii, dacă el era un biet om fără carte, un cârciumar? La urma urmei, el ce-a pierdut? Si se resemneze! El n-a suferit nici pe sfert din ce a îndurat ea, cu lepădarea prun-cului semănat de el. Numai plăceri a avut Anton, pe când ea? Cine era în drept să se plâng? Era nestatornică? era trădătoare? Dar putea face al-tfel? Tăticu n-ar fi dat-o în ruptul capului după el, iar Guţă... Guţă o adusese aici!

Şi Zamfira nu ştia ce să dorească: să treacă mai de grabă zilele de Crăciun, să vie Guţă şi să-i spună ea cântecul doctorului, sau să se lungească zilele, pentru ca visul ei să dăinuiască aşa, cu doctorul Hrisostom alături, departe de toată lumea, ca într-altă viaţă.

Intre timp, răsfoia cărţi groase, scumpe, cu ve-deri de prin Paris, unde poate avea să se ducă cu el, cu el ăsta care nu existase până la nenoro-cirea ei, până la avort.

Era viscol afară? geruia? Zamfira nu ştia nimic şi aţipea des în cuverturile calde. Şi drăgăstoasa privire a maraoşului o urmăria şi în vis. Pe câte lete, pe câte femei, se gândea Zamfiia, nu le uşu-rează el, şi le mântue de ruşinea unui copil! Dar frumoasă nu era totuş meseria asta, şi Zamfira ar fi dorit ca de-atunci înainte Hrisostom să şi-o părăsească. Până şi părul cărunt al doctorului i se părea tot mai frumos leuzei întremate şi recunoscătoare.

La Maria Bugulescu, născută şi rămasă Dum-bărău, cum se recomanda ea şi celor cari o cunoşteau de demult, în seara primei zile de Cră-ciun, avea să se întindă un joc ce căiţi straşnic, pe şase mese lungi de sufragerie.

Caniota sporea, aducea mai mult de două mii de lei pe lună, şi Măriţi începuse a da bani cu camătă. Imprumuta oameni siguri, pe amanet to-tuş, şi cu cinci la sută pe lună, şi cu zece-

Pe Gheorghief, pe comisar, nu-i mai primea, se cotorosise de ci, şi era să se mântue şi de căpitan, dacă viteazul ofiţer n-ar fi venit într-o bună zi cu galoane late de maior. Dase examen, avusese parte de o comisie care să-i cunoască familia, unu! dintre membrii se lăsase convins pentru o mie de lei, şi căpitanul reuşi, înainta la gradul de maior. Acum, până la general, cariera lui era deschisă. Putea Mariţa să reziste unui om aşa de deştept şi de bine văzut în societate?

La prânz, în prima zi de Crăciun, era mare ospăţ la Aglaia. Actriţa izbutise să-l hotărască pe Clempânescu să rămie în Capitală. Vestitul orator depeşase acasă: «Scăpat trenul, afaceri multe, mâine sosesc».

Aglaia, sătulă de amantul care nu-i da de cât două mii de lei pe lună, n-avusese de cât să-şi ri-dice ochii şi să-l privească într-un anume fel pe Clempănescu, într-un bal mascat, ca să-l fâstă-cească. Plină de nazuri, după ce-l înfierbântase, ac-triţa nu voia să-l primească acasă la ca şi nici să plece cu el din bal. Intrase în tratative serioase, voia statornicie. Nepoata lui Dumbărău nu se mulţumea cu mai puţin de zece mii de lei pe lună. Fără să fie sgârcit, deşi era milionar, Clempănescu nu putea număra atât; Omul voia să se ţină de cuvânt, faţă de nepoata lui Dumbărău. A! dacă ar fi fost vorba de o simplă actriţă! Dar ea cerea, prea mult! Odată şi odată avea să fie ministru, şi a-tunci Aglaia trebuia să se gândească, atunci: da! avea să poată plăti o sută douăzeci de mii de lei anual. El nu-se gândea la o lună două de plă-cerea ci, om serios, simţea pentru Aglaia un amor care să treacă dincolo de mormânt, în testament.

După multe precupeţiri, actriţa îl primi, învoită cu numai cinci mii de lei lunar, başca daruri şi cheltueli cu ospeţele, etc.

In prima zi de Crăciun avea să se cetluiascâ noua legătură. Pentru ca prânzul să fie mai vesel, cu învoirea lui Clempănescu, fură poftiţi la masă un eomic, societar al teatrului, şi un tânăr care debutase atunci într-un rol de amorez.

Ospăţul avea să fie, vesel -, comicul era plin de anecdote, le spunea serios, de te strâmbai de râs, şi bea ca un surugiu. Tânărul debutant, drăgălaş, plin de foc şi obraznic în privire, declama ca No-tară şi plângea, ticălosul! lacrămi adevărate! Pe lângă ei erau poftiţi şi maică-sa, fireşte, şi maiorul, recunoscut oficial oare cum în casă. O divorţată, prietena mâ-si, care trăia cu un bancher, plecat la ţară de Crăciun, fusese de asemenea poftită.

Dintru-nceput masa_ iu veselă. Toate cele şapte persoane erau flămânde şi însetâte. La desert, co-micul începu să-şi deslege sacul. Snoavele, tot mai fără perdea, scuturau pântecele pline ale mesenilor şi încrucişiau privirile de-asupra mesei. Se bea mereu. Debutantul se lupta cu ameţeala, căuta să-şi aducă aminte ceva de spirit şi nu izbutea. Fu rugat să declame. Pe dată, înclieindu-se la haină, se ridică de pe scaun şi spuse «Nuşa» de Gheorghe Coşbuc. Se trezise. Reaşezânduse la masă, nu slă-bea paharul cu vin bun. O căldură dulce îl co-prindea. Indrăcitul de comic era limbut şi avea haz. Şi ce frumoasă era Aglaia! Tânărul o privi adânc. Era acolo lângă el, şi ce departe i se părea când clipea din ochi. II poftise acasă la ea, în prima zi de Crăciun, pentru că-l aprecia de sigur. Şi ea juca roluri de amoreză. Avea să-i dea replica. Frumos cum era el, tânăr, ea era mai în vârstă oleacă, putea să-i rtziste lui, poate cel mai mare talent,din teatru? Şi iar bea, debutantul. Flotărât că avea să încerce. Şi de ce nu?

Actoraşul, plecat peste masă, ca în ascultate, îşi strecură uşor mâna pe genunchii colegei. Femeia simţi palma fierbinte de pe piciorul ei. Privi de jur împrejur. Nimeni nu luase seama la gestul ac-torului nărăvaş, poate beat. Luă mâna îndrăzneaţă din poala ei şi-i dădu drumul alături.

Dar după o clipă, mâna fierbinte veni iar. Ag-laia mai băuse un pahar. Se uită la tip. «Al dra-cului!» îşi zise ea! «Ce crede el?» Şi-l lăsă, cu-rioasă. Avea să mai tacă ceva, golanul? Ăsta se închipuia răpitor, şi n-avea de sigur o altă de lei în pungă! Cu guriţa lui, cu ochii lui de leliţă în-drăcită, credea că aprinde sângele în femei!

Aglaia mai sorbi îndelung un păhărel. Debu-tantul stăruia. Manta ei, Mariţa, poamă bună, simţea dela locui ei depărtat mâna turburătoare, şi căuta să înţeleagă dacă-i face plăcere fie-si, ori ba.

Dar Aglaia se dezmeteci din căldura plăcută, se sculă în picioare, după ce dăduse tu iscusinţă mâna -actoraşului în lături, şi-i spuse amical, prietenului ândiăzneţ din teatru:

— Ia vin să-ţi arăt ceva! să nu uit!

Tânărul o urmă, sperând poate, crezând într-o viclenie de femee, bună pentru el. Intrară în altă odae. Aglaia se întoarse brusc în faţa lui:

— Să ţi dau o palmă? făcu ea, arătând palma. De ce nu eşti cuminte?

Rugător, actorul căuta s-o îmbrăţişeze, simulă o îngenunchere. Dar tovarăşa de teatru îi râse în nas:

— Altora, băiatule! Nu fi cabotin!

Ea se îndreptă spre sufragerie şi, până să nu deschidă uşa, îi şueră:

— Sunt în stare să te dau de urechi afară, dacă reîncepi!!...

Caraghiosul, beat cum era, putea să-i strice com-binaţia cu Clempănescu. Cinci mii de lei pe lună! Dar lucrurile se petrecuseră nostim; debutantul reveni, se ţinu să mai bea, declamă alte versuri. Comicul istorisi păţanii actorişti, într-o veselie tot mai sgomotoasă. Clempănescu uita că departe, în provincie, îl aşteptau nevasta şi copiii şi că ar fi vreme să se gătească de plecare. Sărbătorile veniseră cu bine, anul care avea să înceapă în curând, se vestea bu noroc şi veselie.

Aflăm cu bucurie aici, că Zamfira se mărită onorabil, şi ne întristăm de moarte, asistând la secarea vocii celui mai mare orator; şi plân-gem mai apoi moartea boe-rului Bolohan, şeful, veseli că s-a isprăvit romanul.

In a patra zi de Crăciun, Guţă îşi lăsă familia la moşie să petreacă şi el veni în Capitală, ca său vadă ce se mai întâmplase cu sorâ-sa. Soacră-sa şi nevastă-sa le spusese că plecarea lor se sin ţise: foarte, că era mare nevoe de o femee, de o stă-până în casa dela Bucureşti, în tânăra gospodărie, lăsată pe mâna slugilor noi, şi că avea de gând s-o mute pe soră-sa în casa lor. Avea s-o ţină şi mal apoi pe Zamfira, după venirea familiei dela ţară: pentru că taică-său, Tase Dumbărău, se făcuse ur-suz şi nu era chip să le treacă pragul un om tâ-năr. La el, altceva: era societate, petreceri, fata putea face cunoştinţe bune, în vederea unui mă-ritiş...

După ce dădu o raită pe la casa lui, necesari după o călătorie în trăsură de ţară şi în tren, se duse să-şi vadă sora.

N-avea presimţiri rele, şi intră senin în casa ma-moşului Hrisostom.

Doctorul se aştepta să-l vadă, chiar în ziua aceia, după cum le fusese vorba. Cei doi bărbaţi îşi: scrânseră manile cu prietenie, şi zâmbetul aproape fericit al lui Hrisostom, se reflectă până în inima lui Guţă.

— A fost uşor? întrebă fratele.

— Sora d-tale, rosti mamoşul, e un înger. A mers uşor...n-a suferit şi e perfect sănătoasă. Dar mai am ceva de spus! făcu-doctorul cu glasul lui moale. E bine să nu mai ştie nimeni întâmplarea prin care a trecut... vreau să spun că este chiar în interesul meu!

Guţă se pricepea. Zâmbea, înţelegând că soră-sa a scăpat şi de copil şi de ponos şi de fostul ei amant, după cum aranjase el lucrurile. Se dove-dise inteligent, ca totdeauna.

Doctorul, după o tăcere, continuă:

— Vreau să fie şi în interesul meu! Cu alte cuvinte, îmi place atât de mult sora d-tale, că aşi voi să le vorbesc părinţilor... Simt neînsurat, am o situaţie; are desigur şi dânsa o situaţie, ca fiică de oameni care se respectă,— iar cele întâmplate, voi fi cel dintâi care să le uit! Mie mi-e mai uşor decât altuia, căci sunt ca un fel de duhovnic...

Guţă se-nvioiă ru desăvârşire.

— Doctore, parcă te înţeleg! îi luă el mânile amândouă!

— Da! aprobă Hrisostom, vreau să fim cum-naţi, şi el întinse braţele sâ-l împresoare pe Guţă.

— De sigur că i-ai spus şi ei, Zamfirei?

— Primeşte!

Uimit şi fericit de întoarcerea' în bine a lucru-rilor de nepovestit altuia, Guţă zise:

— Din partea mea, căsătoria e ca şi făcută, dragă cumnate! Şi pentru că nu se poate să vă în-truniţi la mine, posesorul tainelor şi mărturisirilor, ca să discutaţi, să ne întâlnim: tata, dumneata şi cu mine la restaurantul Central, diseară la opt. O să mâncăm acolo: românul toate le pecetlueştece câte un ospăţ... Acum, pentrucâ Zamfira e sănă-toasă, am s-o iau acasă. Dă-mi voe s-o văd.

Intrevederea dintre frate şi soră fu veselă, deşi Zamfira părea ruşinată oleacă de aflarea ei acolo, de leuzia prin care trecuse, ca şi de noua întâm-plare miraculoasă: îndrăgostirea mamoşului de dânsa.

Fata îmbrăcă vestmintele în care venise, de iarnă, îşi luă geamantanul şi cutia de pălării, şi se urcă în trăsură alături de frate-său, într-o stare de spirit mult diferită de aceia în care venise. Cu o privire de regret împresura ea casa în care suferise dure-rile naşterii omeneşti. Şi numai gândul că se va mai întoarce acolo, catifela privirea fetei. Anton Sitaru era hărăzit uitării!

Hrisostom îi conduse până la trăsură, purtând cu eleganţă bagajele Zamfirei. Sărutase mâna fâgă-duitei mirese, ţinând-o mult şi frământând-o dulce în mâna lui mare, şi stătuse aplecat multă vreme cu capul sub burduful ridicat al birjii.

După ce trăsura se urnise, când trapul cailor toca ritmic şi monoton pe drumul îngheţat, Guţă se întoarse tot către soră-sa şi exclamă uluit;

— Ce-i cu tine, Zamfiriţo?

Sora plecase ochii, dar nu din părere de rău, era voioasă. Şi Guţă, gândindu-se, adâogă:

— Numai să nu ceară o zestre!.. Te-a întrebat el ce dotă ai? Te-a întrebat!

— Da... mieună Zamfiriţa. I-am spus trei-zeci de mii de lei... şi i-am spus şi de locurile acelea pustii.,.

— Te duc acasă la mine, spuse Guţă, te las singură, nici la masă n-o să pot veni diseară; şi eu plec în căutarea tatii. Să batem fierul până e cald. Doar nu vei fi rămas însărcinată şi cu el...

De astădată Zamfira se înroşi, săltă pe locu-i, se supără vădit şi, căutând în spre drum nu mai în-toarse capul către frate-său.

Seara la orele opt, cei trei bărbaţi, cinând îm-preună, hotârârâ după masă, căsătoria Zamfirei cu Hrisostom. Doctprul venise cu actul de naştere la el, atât era de hotărât. Tase, parcă visa. Nu pri-cepuse bine ce căutase Zamfira în casa doctorului, nu ştia că Hrisoitom o moşise, precum nu înţelesese din gura nevesti-si, că fata lui a rămas borţoasă cu tejghetarul Anton. Fata lui care greşise, pe care o crezuse pierdută era cerută în căsătoiie de un doctor, prin mijlocirea lui Guţă, atâta înţelegea Tase.

Şi fericitul părinte abia avusese tăria să se toc-mească în lege. Doctorul voia şeaizeci de mii de lei, bani peşin, şi două locuri virane.

Insfârşit, după tocmeli îndelungate, dar priete-neşti, Dumbărău tatăl bătuse palma: avea să-i nu-mere ginerelui patruzeci şi cinci de mii de lei şi să-i treacă în foaia de zestre o proprietate, un imobil, dela care avea să ia ginerele două mii de lei anual, precum şi un loc viran.

Hrisostom poruncise şampanie, şi se despărţiră la urmă, sărutându-se. Soarta Zamfirei se îndruma bine, cu temei.

Pregătită din ajun, Oglinda Vremii apăru în în ziua de Anul Nou, cu formatul obişnuit al ga-zetelor, pe patru pagini. Deocamdată toate chel-tuelile fuseseră susţinute de către directorul ei, Matei Dumbărău. Gazeta fusese nevoită să însereze pe pagina patra anunţuri neplătite, dar pe cari ad-ministratorul spera să le stoarcă mai apoi cu lan-sarea ziarului.

Articolul prim al «Oglindei» lăcuse vâlvă în lumea politică. Prieteni şi adversari îl citiseră în taină, răspicat şi oftaseră. Dumbărău se vădea un om politic de mâna întâia: nu lua nici o atitu-dine, îşi deschidea toate căile, spre toate ţelurile, şi plutea aşa, într-o regiune superioară, gata să se îndrepte către o putere cât mai multă, către măriri tot mai înalte. In cluburi, până să înceapă jocu-rile pasionate, nu se vorbea decât de el. Scrisorile elogioase curgeau, multe anonime, abonamentele de asemenea.

Agiamiadis veni şi de astădată să-l felicite pe marele orator, şi-i propuse, cu stăruinţa celui mai bun prieten, să susţină el o parte din cheltuelile mari ale apariţiei unui jurnal. Sub diferite pretexte, alţi membrii mai mărunţi ai partidului, îl vizitară şi, la plecare, după ce-l felicitaseră pentru articol şi ziar, se interesară dacă pri-meşte colaboratori şi socoate să se transforme- dintr-o gazetă personală într-una pusă pe acţiuni.. Era de dorit ca «Oglinda» să ajungă organul oficial al partidului. Asemenea gazetă nu mai apăruse în ţara românească!

Dar Dumbărău nu se lăsa prins. Strângea toate mânile care i se întindeau, primea colaboratori, era încântat de sprijinitorii băneşti, dar ziarul ră-mânea o opinie modestă a lui, supusă criticei ge-nerale a comitetului executiv, cu cel dintâi prilej de orientare politică a partidului şi-a veneratului şef.

Oglinda apăruse la timp. Ideia succesiuni, la şefie îşi făcuse drum, se discuta în cercuri tot mai largi; conul Iorgu Bolohan nemai fiind în stare sâ-şi conducă măcar ministerul cu care se însărcinase. '

Viaţa lui Matei Dumbărău se tăia bulevard, drept şi luminos, printre destinele întortochiate ale se-menilor lui. Ministrul, marele orator, directorul celei mai temute gazete, nu mai avea nici grijile divorţului şi ale majoratului lui Carol Mascuris. Cu Aspasia se înţelesese, prin avocatul Stoicescu, să se despartă în linişte, ca doi inşi ale căror in-terese nu se' mai potrivesc. Prima înfăţişare avusese loc la Tribunal, fusesă pacinică şi hotărâtoare. Fu-sese, fireşte secretă, ca toate înfăţişările de divorţ. In nici o gazetă nu apăruse nimic cu privirea la divorţul lor.

Margareta... parcă ’mbătrânea! Avea o purtare de înger. Era pocăită, sau urmărea planuri ascunse? Matei nu pricepea. Se bucura pe de o parte, pen-trucă putea să lucreze şi să.gândească în tihnă la lovituri politice, dar n-o mai iubea cu setea, cu nevoia absolută de ea, simţită până atunci.

Dumbărău îi mai dictase lui Mihail Oprişan un articol, pe care tot aşa de bine ’1 scrisese tânărul poet. Guţâ adusese şi el câteva articole scrise de tineri debutanţi în politică, aşa că în curând Oglin-da Vremii putea să pară organul unei grupări întinse.

Oprişan era fericit. Cele trei sute de lei dăruite de director, căzuseiă ca o ploae pe un ogor uscat. Il bucuraseră pe el, pe Florica, pe mama Flo-richii, ca un început hotărât de viaţă nouă, meri-tată, aşteptată şi fără chinuitoarea grije a zilei de mâine. Actele fetei şi ale lui fuseseră înaintate 1a oficierul stării civile, si căsătoria lor, deşi numai o formă, pentrucă trăiau împreună în taina casei, se vădea ca sfârşitul unei stări de neorânduială.

Fusese şi pela bătrânii lui părinţi Mihai Oprişan, şi le lăsase şi lor o părticică din darul boeresc cu care se înfruptase. Moşnegii îl primiseră mai întâi posomorâţi, dar când el îi strecura în mâna bătrâ-nei două hârtii decâte douăzeci de lei, iar muma dându-se de oparte într-un ungher, urmărită de bătrân, privi hârtiile, părinţii se luminară la faţă. Avea să se însoare, le spunea el, si unchiaşii dă-deau din cap. Iar când feciorul se despărţi de ei, îl petrecură amândoi până la poarta.

Iancu, fratele lui M hai, nu se schimbase, bea ca totdeauna şi locuia tot acolo, îngrijit de mai-câ-sa şi ţinându-şi părinţii cu puţinul ce-i scăpa printre degete, necheltuit cu băutura.

Pe la Aglaia acasă, Mihai nu mai fusese şi n avea să mai calce vre-odată. O zărise de câteva ori, o salutase, dar ea întorsese capul, mândră şi dis-preţuitoare.

Piesa primită la Teatrul Naţional şi în care era vorba să joace vechea lui amică, nu lusese pusă în repetiţie, semn că n-avea să se joace. Mihai re-nunţase la ea, fără părere de râu, nu se credea' autor dramatic.

Acum aproape nu mai publica poezii şi rar scria versuri. Articolele lui Dumbărău îi umblau prin minte ca tţinetul prin nori. Se pătrunsese de felul de-a vorbi al omului politic, încât se prindea vor-bind şi cu Florica declamator şi insinuant, ca Dnm-bârâu. Cu vremea avea să ajungă să scrie articole şi fără dictarea pe scurt a directorului, şi numai şi i le citească acestuia gara riduiie.

In ziua de 5 Januarie, la prânz, pe când Mihai se aşeza în fruntea mesei, ca stugurul bărbat din casă, iar noua lui familie, nevasta şi soacra, îl pri-veau bucuroase de voioşia şi de liniştea lui, o tră-sură se opri la poartă, şi paşi repezi se auziră prin curte.

Mihai eşi dela locul lui, întru întâmpinarea ce-lui grăbit. Era Guţă. Respirând greu, deşi venise cu birja, tânărul om politic parcă lepăda vorbele din gură:

— Haidem! ia-ţi paltonul! Avem de lucru imediat!

— Scuzaţi-mă, doamnelor, îşi aduse el aminte, şi salută pe cele două femei, ivite şi ele în pragul uşii, speriate.

— S-a întâmplat ceva rău? cuteză să întrebe soacra.

— Nu pentru el, sau pentru noi! zâmbi asigu-rător Guţă. E nevoe de scris ceva numai decât, şi el... e artist!... Bună ziua! dădu din cap Guţă, şi cei doi tineri plecară.

In trăsura neclintită dela poartă, Guţă îl desluşi pe Mihai cam despre ce era vorba. Era nevoe de un necrolog, numai decât. Se putea ca într-un ceas două, naşul lui, cel care îl cununase, adică şeful,conu Iorgu Bolohan, să-şi dea duhul, iar gazeta lor, fireşte, trebuia să apară îndoliată, şi cu un articol în frunte: despre răposatul mare om politic.

— Chiar şeful guvernului moare? întrebă cu ţtemere Mihai.

Guţă se porni pe râs:

— Halal ţie, poete! scrii articole fulgerătoare, aperi guvernul, şi nu cunoşti nimic din toată şu-rubăria politică şi nu ştii, sunt sigur, cum îl chiamă pe primul ministru!

— Şi se schimbă ceva cu moartea lui? urmă: să se îngrijoreze trubadurul. Cade Guvernul?

Oprişan abia luase trei sute de lei, şi aceia ca-dar, şi se şi temea că roata norocului se întoarce peste el.

— Nu cred! făcu nepăsător Guţă. Iar întrucât te priveşte pe tine, eşti cel mai fericit. Chiar dacă trecem, să zic, în opoziţie, , în care e angajat numele unui mare om politic, de talia lui Dumbărău, cel mai mare orator al epocii, nu poate să înceteze! Scoţi trei numere şi nu mar apari? Se poate?

Când intrară în palatul Mascuris, Mihai era li-niştit şi chiar mândru; pricepuse că devenea util. Ministrul trimisese după el, îl aştepta de sigur cu neiăbdare, peste ora mesei.

Intr-adevăr, Dumbărău cel mare, singur în biroul lui, părea tare abătut. Strân e cu putere mâna tânărului colaborator de glorie, (mâna lui ardea) şi-i tăcu semn, stăruitor, să se aşeze chiar la bi-roul lui.

Guţă se aşezase, pe un colţ de canapea, aşa ca să nu stingherească. Ministrul se plimba, cu^capul plecat, netezindu-şi cu putere barba. De-odată, excelenţa întoarse ochii către Mihei, care avea pre-gătite înainte-i hârtie, toc şi cerneală, şi des-chise gura.

Dar buzele ministrului se lipiră, fără să ros-tească un cuvânt. Neliniştitul om de Stat, îşi du-se mâna la beregată, şi o netezi cu degetele prelung, şi iarăş deschise gura. Dar lucrul obişnuit, uşor în orice clipă, vorbirea, era cumplit de greu de săvârşit. Omul se silea, se încorda, se învineţise, se înroşise, vinele gâtului se umflaseră ca mari li-pitori... Ca o miorlăiturâ sugrumată eşi din gura lui.

Cu ochii holbaţi, galben la faţă, se opri Dum-bărău în mijlocul camerei. O spaimă nebună se zugrăvea pe chipul ministrului. Un ţiuit prelung într-o ureche îl lăsă aşa, câtva timp, nemişcat, ţeapăn, înfipt în parchet, cu sprâncenele poso-morâte, pe ochii tot mai întunecaţi şi mai desnâ-dăjduiţi.

Deschise iarăş gura ca să vorbească, tot sângele i se urcase la cap, dar vocea lui strangulată abea se auzea, cu toată încordarea de auz şi a lui şi a celorlalţi doi martori ai nenorocirii: «Astăzi, na-ţiunea...».

Oprişan, ca să facă ceva, ca să iasă din groaza care-l înăbuşă şi-l asuda, scrisese cuvintele scăpate din gâtlejul ministrului.

Guţă se trăsese de pe colţul canapelei pâaă în spătar şi se cocoloşise acolo. Matei, văzând.â nu tpoate vorbi, după ce-şi şterse fruntea brobonatâ de sudoare, ii arătă lui Guţă, cu amândouă mânile, cu gesturi disperate din mâni, spre gât! «Nu pot!» părea că mărturiseşte ministrul şi lacrâmi mari ¡ţâşniră pe întunecaţi-i ochi.

Nepotu-său, dela locul lui, se apropie de unchi.

— Nu te sili să vorbeşti! strigă el, ca şi cum nu-şi auzea vocea,' să nu rupi ceva! Ştiu eu? Ia deschide gura, să văd...

Matei căscă fălcile, tare cât putu de întins, şi Guţă cercetă..

— E foarte roşu în fund... e aprins...

— Adu un doctor, îi şueră abia auzit omul bolnav, aşa, dintr-odată.

— Acum chiar? întrebă nepotul şi, pentru că înţelesese că îndată, se şi repezi.

—Da! dădu mai mult din cap, Dumbărău cel mare, decât grăi.

Palid ca de ceară, şovăitor, se strecură dela bi-roul excelenţei, Mihail Oprişan. Avea simţământul unei mari nenorociri. Vlăguit se trase într-un un-gher ai marei camere şi cu ochi mari urmărea scena mută dintre unchi' şi nepot... Ii părea ne-spus de rău, că fusese de faţă la amuţirea lui Dum-bârău., Se simţea vinovat. Poate că ei era toată vina nenorocirii! Nu sunt oare oameni, al căror amestec cât de neînsemnat în viaţa altora, căşu-nează nenorociri din chiar senin? Dumbărău,cel mai minunat orator, profesor universitar, să nu portă articula un cuvânt 1 Se putea concepe aşa ceva, fără amestecul a ceva misterios, a unei pu-teri duşmănoase şi batjocoritoare? Şi cine avea să iasă mai sdrobit din întâmplarea asta nemai pomenită, decât el, Miliar? Va să zică era urmărit ale vechiul lui nenoroc, până şi în palatul acesta fericit 1

Mihai privea cu remuşcări în suflet ţaţa iubită caura a binefăcătorului lui. Şi-ar fi dat bucuros gâtlejul, i l-ar fi dăruit marelui om, ar fi rămas mut pentru eternitate. Cu lacrămi în ochi urmări pe Guţă, care pleca zorit să aducă un doctor. Matei Dumbărău, adâncit în gânduri şi în groază, nici nu-l privea. Se ferea oare să-l privească? Bă-nuia că el i-a adus nenorocirea, târâtă veşnic ca umbr lui subţiratică?

Netezindu-şi cu putere barba, Dumbărău se plimba grăbit, cu paşi mari. Tristeţea lui neagră strâmtora locul. Veni la biroul lui, încercă încă odată să vorbească, îşi simţi coardele vocale ne-putincioese, şi două şiruri de lacrămi te rostogo-liră din ochii-i, până în inelele bărbii, îşi şterse faţa şi fruntea cu batista, disperat, şi se aşeză în scaun. Privi, ca din întâmplare, cuvintele scrise după dictatul lui, de Mihai, care tremura istovit, lipit de un perete. Işi îngropă capul în palme şi-stătu un lung răstimp, aşa, în tăcerea bătăii înimii lui şi a martorului nenerocirii sale. Apoi, făcu un semn lui Mihai să se apropie, dar nu-i vorbi, ii scrise pe hârtie:.

— Să faci un necrolog, ca prim articol, după cele ce-ţi voi scrie eu aici. Ai să vezi...

Şi omul de acţiune, ca să' nu se lase pradă şi închipuirii care-l încolţea, începu să scrie.

Subţirele sgâriat al hârtiei părea un sgomot mare în tăcerea înfricoşată din odae.

Dar cugetarea omului înspăimântat nu era spor-nică. Dumbărău se oprea din scris, des, şi pen-trucă îi lipseau ideile, şi pentrucă i se năzărea me-reu că se opreşte o trăsură Ia poartă, birja cu doc-torul şi cu Guţi. Totuş, isprăvi înainte de sosirea' celor aşteptaţi. Făcu iarăş un semn de chemare, prietenos, — recunoscuse un amic în bietul băiat cu iacrămi în ochi, şi Mihai se apropie.

Marele om luă mâna slabă a poetului şi-o strânse, privindu-l cu duioşie pe trubadur. Şi pentru că tot simţea că nu poate vorbi, scrise:

— Dragă, să nu pleci până nu faci articolul ăsta. Se poate să moară şeful partidului, şi Oglinda tre-bue să aibă un cuvânt bun despre el.

Cât ar fi vrut Oprişan să Vorbească de dulce şi să-l mângâe cu un raţionament înţelept, pe scumpul lui bnefăcător! Dar parcă şi el n-avea grai, abia scjpâ cuvântul: «da», încet, şi numai ochii lui mari şi compătimitori arătau iubirea simţită pentru Dumbărău.

Matei dorea ca articolul să fie scris numai decât. Mihai se aşeză la birou, dar, deşi citea frazele mi-nistrului, pe cari avea să le desvolte, parcă nu pri-cepta nimic. Dumbărău iarăş se plimba, agitat, prin cameră şi el nu putea să nu-l urmărească. Citise de zece ori rândurile puţine scrise de director, şi nu reuşea să scoată nimic,când, în sfâişt, Guţă, urmat de medic, intră în odae.

Matei îl luă de mână pe doctor şi trecură urmaţi de Guţă în camera orientală, lăsându-l pe Mihai singur.

— L-am luat, ca şi pe Oprişan, dela masă, pe d 1 doctor! spuse Guţă, zâmbind, ca să alunge tristeţea unchiului.

Matei mulţumi doctorului din ochi cu o strân-gere uşoară de mână!

— De fel nu puteţi vorbi? întrebă medicul.

— Ba da! se amestecă Guţă. Dar se teme, nu-i aşa? îşi simte vocea prea slaba, ca o aţă care s-ar putea rupe...

Şi nepotul vorbea vesel, din adins, ca să nu-a-larmeze pe nimeni.

Apropiat de fereastra cea mai luminată, în ca-mera orientală, cercetarea începu. Doctorul, mai înalt, se pleca şi căuta să pătrundă cu privirea până în fundul de peşteiă care se pierde al înghiţitoarei. Conştiinţa că este vorba de cel mai de seamă o-rator al neamului, lungise figura prelungă a medicului, care nu reuşea să-şi ascundă cu desăvâr-şire emoţia. Deşi nu făcea politică, medicul citea discursurile frumoase, singura literatură care-i plăcea. Dumbărău era autorul lui favorit..

— Nu pot să vă ascund gravitatea... spuse medicul, coborând privirile în pământ. Aţi avut vreodată manifestaţii de... boala asta e foarte curentă, în ţara noastră mai ales... Aţi avut sifils? S-ar putea...

Cu energie, scuturându-şi capul, Matei făcu «nu!»

— S-ar putea să fie şi altceva... se grăbi doc-torul să rostească, dar... se poate să fi avut boala asta, fără să ştiţi, excelenţă, şi...

Plin de întrebare, spăimântat, Matei privea pe omul ştiinţei, ridica din umeri, dispera văzând cu ochii, pe când Guţă îşi muşca buzele şi se tăcea mic, cu genunchii încovoiaţi. „

— Poate fi numai o răceală, se milostivi doc-torul să se îndoiască de ştiinţa lui. Ori cum, e nevoe de un consult medical de specialişti. Staţi în casă, puneţi comprese în jurul gâtului, faceţi-gargara pe care voi scri-o eu... Se poate ca după o cură, vocea să vă revină tot aşa de neaşteptat, după cum spuneţi că v-a pierit.

Cercetarea medicală depanase multă vreme. Doc-torul nu mai avea ce vedea şi ce spune. Avea să scrie reţeta şi să plece. Trecurăcu toţii iarăş în birou.

Aci, Oprişan, rămas singur, se trudise mult până si înceapă a scrie, dar acum avea peste ju-mătate din articol. Intrase în subiect, izbutise să-şi uite emoţia, s-o înlăture.

— Consultul de medici?.... întrebă Guţă din-tr-odată şi pe Matei şi pe omul ştiinţei.

Şi Matei arătase spre medic

— Să-l faceţi dumneavoastră cu confraţii care credeţi... înţelese şi tălmăci Guţă, cu aprobarea alin cap a unchiului.

Doctorul luase hârtie şi toc, lăsându-l la locul lui pe Mihai, care voise să i-l cedeze, şi scrise reţeta.

— Ce să' fie asta? îşi întreba excelenţa nepotul, cu un gest larg din mâni, după plecarea medi-cului, cu un gest de disperare, prin care se întreba şi pe tl şi toate amintirile şi tot trecutul.

— Este o răceală! intemee Guţă. Nu uita că afară e iarnă. Ai vorbit în aerul îngheţat de afară, după ce vei fi băut în casă un ceai fierbinte... aşa ceva!

Mihai se înverşuna să isprăvească necrologul, dar era foarte curios să ştie ce spusese medicul;. Auzind de răceală, se mai însenină.

Matei băgă de seamă că tânărul lui colaborator e stânjenit. Il arătă cu degetul, şi numai decât luă. hârtie şi toc şi scrise:

— Guţă, du-te şi vezi ce mai e cu Bolohan. Vino şi-mi spune. Să-l lăsăm pe tânăr să lucreze.

Şi amândoi, numai decât, părăsiră biroul.

Peste o jumătate de ora, Matei, întorcăndu-se în biroul lui, îl găsi pe Oprişan aşteptându-l, ca articolul isprăvit.

— Citeşte-l! îl imbie cu privirea directorul.

Oratorul renunţase să mai încerce a vorbi.

Cu stângăcie mai întâi, apoi tot mai clar, şi mai religios, ademenit de mulţumiră ce-o citea, la răstimpuri pe faţa frămantatâ a lui Matei, poe-tul îşi citi răsunătoarea proză.

— Foarte bine! foarte bine! arătă cu zâmbetul şi cu capul, Matei, când Oprişan terminase lectura..

Dumbărău luă iarăş tocul şi scrise:

Nu spune nimănui, ce mi s-a întâmplat. E o răceală. Poate mâine poimâine să fiu vindecat. Du-te şi mănâncă. Iţi nulţumesc... Nai face rău să treci.şi diseară pe aici, pe la opt.

— Da, exctlenţâ! răspunse tare Mihai, adu-căndu-şi aminte liupede de toţi cei lăsaţi în juruL mesei, acasă.

Poetul salută respectos, şi plecă.

Ce curios se uita la el lacheul dela uşa palatului Mascuris. II lăsa totdeauna să-şi îmbrace singur paltonul sărăcăcios, să deschidă şi să închidă singur uşa. Servitorul bine hrănit, plin de bani din mul-tele bacşişuri primite dela lumea pe care putea să no lase să pătrundă până la ministru, mirosise că ‘flăcăul acela e o sărăcie. Nu-l cinstise nici odată, şi tare ar fi avut poftă să nu-l lase în casa bogată; dar avea ordin să-l primească ori când.

Oprişan nu cutezase însă, bietul naiv, să-l bac-şişească, pentrucă vârsta, ţinuta gravă a servito-rului şi haina lui bună, îi impuseseră. '

Lacheul nu putea pricepe ce căuta băiatul acela acolo, şi-l bănuia vre-o rudă umilită, întrodusă cine ştie sub ce moft de cuvânt de către Guţă, cu care-l văzuse mai des.

Când Oprişan ajunse acasă, găsi masa neatinsă; era aşteptat. Tânărul se scuză. Scrisese un arti-col; nu putuse scăpa mai de vreme. Nu spuse nimic din grijile care îl cutreeraseră, remuşcarea pe care o simţise, de om aducător de nenoro-cire.

Femeile îl priveau. Mânca hlupav, muţeşte, iar muma şi fata se uitau una la alta, îngrijorate. IPricepuserâ că omul lor fusese ameninţat de o primejdie.

După ma ă, Mihai n-avea aatâmpăr; Stătu câtva, apoi se sculă, îşi luă pălăria' şi paltonul şi plecă, pe când femeile oftau prin colţuri.

In stradă, dela primul om cunoscut cu care legă o trecătoare conversaţie, află că în dimineaţa zilei acel ia murise vestitul conu Mişu, iar îndată după masă însuşi preşedintele consiliului de mi-niştri, Iorgu Bo-ohan.

Tânărul tresări, caşi cum avea o parte însemnată de culpă în moartea bătrânului şef de partid. Pe când acela îşi trăgea duhul, el îl ucisese. Convor-. bitorul lui băgă de seamă turburarea lui M i hai, şi-l întrebă, cam în râs:

— Dar ce, erai neam cu el? Te-am văzut pela Dumbărău pe acasă!

— Aşi, nu! se lepădă serios poetul. Dar e păcat! Un om de seamă!

Compătimindu-l, scepticul se depărtă.

«Ce zi nefastă!» se gândia Oprişan. Şi îşi aduse aminte o sumedenie de lucruri. Oare frate-său,Iancu, se înrădăcinase destul de adânc la tribunal, or avea să iie dar afară, acum când murise conu Mişu, protectorul lui? Dacă Matei Dumbărău ră-mânea, aşa, fără grai, putea să mai tie ministru», mai ales acum când cabinetul avea sa se remanieze sub alt şef, sub alte influenţe, cu alt echilibru po-litic? Şi chiar dacă ar fi căzut guvernul dela pu-tere, putea' Dumbărău sâ-şi sugrume gazeta, abia apărută? Oratorul care nâzuise să fie şi scriitor,, să aibă două voci puternice, acum, când pierduse una, putea renunţa şi la cealaltă? Putea să se re-tragă din politică?

Şi fără să vrea, fără să ştie pe unde trecuse, Oprişan se trezi înaintea palatului Mascuri. Se putea ca directorul Oglinzii să aibă nevoe de el,, înştiinţat de moartea şefului. Iar dtcâ nu fusese înştiinţat, avea să-i ducă el vestea...

Mihai intră, lacheul îi deschise de astă dată uşa,, mirat de importanţa lui, mirat că-l vedea în ace-iaş zi de două ori. Aflase şi el de moartea conului Iorgu Bo-ohan, dar nu putea să pună în legă-tură vizita omului cu palton sărăcăcios, cu şeful de partid.

Anunţat ministrului, Mihai fu primit pe dată. Guţă era şi el de faţă.

— Foarte bine ai picat! exclamă vechiul lui amic.

Matei Dumbărău, cu gâtul înfăşurat, silit să stea ţeapăn, şedea în fotoliul biroului Jui, urmărind parcă mai mult cu ochii cele ce auzea.

— Sunt pe hârtia asta scrise câteva date, câteva lucruri mai importante, cari, cu cele ce le ştii acum despre răposatul Bolohan, poţi să Ie între-buinţezi la plămădirea unui discurs. Ne trebue o cuvântare de astă dată. La înmormântări se citeşte de obicei, aşa că e nevoe de condeiul tău. Dis-cursul ăsta funebru va fi citit, sau de domnul mi-nistru, care sperăm că până atunci se va tămădui, sau de mine în numele domnului ministru, care va fi de faţă. Cel mai târziu poimâne fii gata. Ai, va să zică, vreme destulă.

Să nu poată vorbi la înmormântarea şefului, el, Dumbărău, fusese o mare lovitură, pe care Matei socotea că trebue s-o resimtă dureros şi partidul! Amuţirea lui şi moartea şefului, întâmplate în a-ceiaş zi, erau o coincidenţă stranie, turburătoare. Gândul că Agiamidis va fi de faţă, lângă cavou, în aşteptarea marei lui cuvântări, şi că el nu va putea articula, îl copleşa ca o năpastă nedreaptă şi nebună! Mai mare.trebuia să fie jalea pierderii vo-cii lui, decât a dispariţiei unchiaşului acela de multă vreme netrebnic, şi în urma c.ruia puteau să se ridice noi forţe.

Unchi şi nepot se străduiseră să găseacă ceva în locul rostirii discursului aşteptat dela Severin la Dorohoi, şi găsiseră. Matei Dumbărău, care avea să apară lângă sicriul răposatului peste măsură de emoţionat, în mâni cu discursul scris de astă dată, gata să înceapă a-l citi, avea să deschidă gura şi, neputând rosti, cu faţa turburată sau scăldată în lacrămi, avea să treacă altuia tilele cuvântării lui. Altul acela, era să fie Guţă, care nu trebuia să-l părăsească.

In gazete, întâmplarea avea să fie trecută sub tăcere, întrucât ele aveau s-o primească mai înainte de a fi fost rostită. Oratorul avea gnje să-şi co-pieze cuvântarea în atâtea exemplare câte gazete existau şi să le-o trimeată la timp.

Vestea ciudatei stingeri de glas a lui Matei Dutn-bârâu începuse să se răspândească. Dar cei mai mulţi dintre puţinii cari o aflarâ nu-i dădură cre-zâmânt, ci o socotiră o manoperă politică. Erau însă unii cati nu se putea îndoi. Marele om de Stat trebuise să dea ochii cu colegii lui din mi-nister, cu personalităţile marcante ale partidului. Era nevoit să-şi amâne căutarea sănătăţii. Şeful murise; frebuia ales alt şef, iar alegerea căpeteniei turbura patimile, îndârja aspiraţiile, creia goluri către cari se înbulzeau haite întregi de politiciani, împinşi de massa creaturilor lor. Pâciulescu, sau Agiamidis? Cel din uriţiă părea să răuşească, era mai aproape de mormânt şi avea să apese mai puţ:n timp asupra aşteptările unora, cari se credeau vrednici chiar de şefie. însuşi Pâciulescu se impăca mai uşor cu ideia şefiei lui Agiamidis, decât a altuia.

Mahalalele se pregăteau să vadă funeraliile naţionale ale răposatului prezident de consiliu minis-terial. Nici fostul conu Mişu nu era uitat. Două înmormântări însemnate în aceaşi zi, erau pentru Bucureşti un spectacol pentru care târgul, afacerile, slujbele pe la autorităţi, trebuiau părăsite, chiar fără vacanţă.

Opoziţia fierbea. Şefii ei ceruseră audienţă la tege, ca să-l sondeze pe suveran ce are de gând. Deşi plecase dela putere de curând, se putea să vină iarăş, prilejul era potrivit.

Ameninţat, speriat, partidul dela cârmă era treaz ca un om. însuşi Pâciulescu, ministru, pricepea că nu trebue si caute prea stăruitor să-şi facă parti-zani la şefie. Părerile erau nevoite să nu şovăiască, să nu se împartă, să se închiege de grabă, într-o singură voce, a majorităţii. Şeful trebuia să fie ales cu unanimitate de votuti, fără un murmur de protestare, de uimire, şi prin simple aclamaţii, după recomandarea preşedintelui de Senat, întărită de mai înainte.

Lui Matei, nefasta lui boală îi folosise înir-un singur fel: printre grangurii cei mari, ştiindu-se că e bolnav, avusese loc mai multe conciliabule po-litice la el, decât la toţi ceilalţi. Deşi putea părăsi casa şi-şi vizitase pe mai mulţi- dintre colegi, se ţinea seamă de starea lui. Oameni cari nu călca-se ră niciodatâ în casa lui Matei, veniseră acum să-i audă păr-erea. Ideia că cel mai temut orator al partidului] amuţise chiar în ziua morţii şefului, înfio-rase ca un glas de cobe, şi înlăturase vremelnic duşmănia din inimi. Dumbărău câştiga; câştiga tocmai pentru că nu mai era atâta de temut.

Cei cari îşi dădeau întâlnire la el, tovarăşii de minister şi foştii miniştrii, trebuiau se se aplece spre el, să facă, tăcere adânca, să-l facă centrul lor,, ca să-l poată asculta. Căci Matei, după groaza prin care trecuse, acum îndrăznea să vorbească.

Vorbea încet însă, penibil, răguşit, stins, sugru-mat. Ascula mult, vorbea puţin şi, lăsat la urmă, din condescendenţă pentru boala lui, i se dăruia rolul celui care spune cel mai de seamă şi ultimul cuvânt.

Până şi Pâciulescu venise în palatul Mascuris, la un ceas de consfătuire.

Matei îl primiâe ca pe un amic, ca pe un to-varăş de partid, una cu el însuşi.

Opoziţia care crezuse în dezbinarea ctlor dela putere, avea de ce să fie disperată. Guvernul era, în sfârşit, mai tare decât oricând. Nenorocirea pierderii şefului, înlăturase conpetiţiunile şi adusese armonie.

Insemnata lui activitate, alegerea tot mai sigură a lui Agiamidis, care i se părea acum lui Dumbărău că se împlineşte după prevederile sale, nu-i dădeau răgaz lui Matei să se îngrijoreze prea mult de stin-gerea graiului.

Numai după ce Guţă, care aproape că nu-l mai părăsea toată ziua, îl petrecea în trăsură, dincolo, în strada Olimpului, la Margareta acasă, unde ex-celenţa dormea de obicei, numai atunci şi acolo situaţia lui de orator fără grai începea să-l tor-tureze.

Consultul de medici se rostise fără şovăire asupra boalei lui: sifilis! De unde-i putea veni îngrozitoa-rea nepaste? Dela Margareta? Ea nu suferea de nimic! Doctorii îi spuseseră totuş că este cu pu-tinţă ca să fi primit boala dela cineva care, în a-pareţă, nu o are.

Matei îşi privea înorat iubita, plin de bănuială. Printre atâtea braţe trecuse femeia asta, care, colac peste pupăză, se' îndulcise acum, se făcuse mângâ-ooasă ca de catifea.

Şi bărbatul, iritat, ar fi vrut să discute pe larg, să se certe, dar n-avea decât un fir subţire de voce, pe care se temea să nu-l întindă, ca să nu se rupă cumva.

Ar fi vrut s-o părăsească, să nu vie măcar o noapte în casa ei, dar, de cum se ’nopta şi nu mai avea treburi politice, singurătatea marelui palat Mascuris îl împresura ca o pustietate, şi Matei se simţea nevoit să plece. Şi uude s-ar fi putut duce, mai ales acum, arţăgos şi neputincios ca un copil, bolnav şi mut, dacă nu la ea, cu care putea să nu schimbe un cuvânt, şi totuş vremea să treacă uşor, ca şi când ar fi vorbit, s-ar fi sfădit.

- Şi Margareta se arăta sujaăratâ, îmbumfată, când simţea prea stăruitor asupră-i privirea lui bănui-toare. Ca o femee care se sacrifică, aşi ar fi voit ea să fie preţuită. Nu mai mergea nicăeri, ca să nu le agrăiască vreun cunoscut... şi să fie nevoe de conversaţie. Cochetăria ei nu mai strălucea în uatre, în localuri cu lume, în serile de iarnă splendide ale Capitalei. Şi apoi, nu era mereu a-meninţată, trăind în apropierea lui nemijlocită, să se îmbolnăvească la rându-? Iar dacă se molipsea, avea s-o caute el, cu aceiaş dragoste ca a ei, mai aprinsă acum, ca la o vreme de nevoe? Ea se ferea, să înţelege, să docimâ pe aceiaş căpătâi cu el, să se slujească de aceleaşi vase şi, încunoştiin-ţită de toate cele ce se întâmplau, aştepta nerăb-dătoare îngroparea lui lorgu Bolohan şi alegerea noului şef de partid, ca Matei să înceapă căutarea boalei, dictată de medici.

Gândul că nu va trece mult şi că Matei va fi liber, va fi divorţat, o cuminţea, o făo a soţie vred-nică şi blândă.

Avea să se mute negreşit în palalul Mascuris! Ideia asta o îmbăia în fericire, o renăştea. Toată viţa ei, de haimana, poate, de golani de sigur, -tresărea de mândrie şi svâcnea în bătaia inimii ei. Halatul Mascuris! casă de voevod! Nu erau multe ca aceia în Capitală! O zidise domnitorul Paţaia-nis, şi ea, Margareta, avea s-o locuiască, în ciuda tuturor prietenelor, care făceau odinioară trotua-rul cu ea, şi dintre cari unele fuseseră pizmuite pentru norocul lor. Hei, dar avea să le arate şi ea noroc! Iar dela mutarea ei singură, acolo, până Ia căsătorie, cât ruai era? La urma urmei se pu-tea lipsi de măritiş, numai să iasă ca o prinţesă de trei ori pe zi în trăsură, pe cele trei laturi ale palatului! Nu se temea,de loc că Matei ar putea s-o înlocuiască. De adta-i ardea lui, bietul mut?

De unde va fi luat Matei boala, Margareta se întrebase, dar fără stăruinţă şi temere şi fără ge-lozie. Dela ea n-o luase, asta o credea neclintit.. Femeia se întrebase dacă bola lui Matei nu e ucigătoare. Auzise de tuberculoză în gât. Sifilisul n-o înspăimântă. Bjalâ uşoară şi îngăduitoare, daca te cauţi. O are toata lumea, şi zâmbeşte, şi bea, mănâncă şi iubeşte, câutându-se în taină, cu re-gularitate. O avusese şi ea. Chiar când o căpătase, dela unul din fraţii Paţachina, dacă nu dela amân-doi, se colase cu Matei. El, Dumbârău, nu ştiuse şi nu aflase. Margareta urmase însă trei ani în-cheiaţi cu tratament şi, pricepând că-şi face silă trupului de geaba, ntmai având nici o manifestare şi plictisindu-se, părăsise căutarea medicală, de-sigur tămăduită. Dacă Matei, socotea ea, s-ar fi îmbolnăvit atunci, ar fi fost ea vinovată; dar acum, mizerabilul, cine ştie cine ’l-a «decorat».

Felinarele îmbrobodite cu crep-de doliu ardeau ziua în amiaza mare; pe tot parcursul cortegiului funerar. Consilierul comunal care luase asupră-şi îndoliarea Capitalei câştiga zece mii de lei. Calea Victoriei roia de lume. Ziua era dulce, de iarnă-b ajină. Pe la ceasurile trei, Ghiţi Popa, măce-larul, se opii în faţa grădinii Ateneului, se ală-tură de felinar, consoarta lăcu front lângă Ghiţă, iar copiii dumnealor trei la număr, ca mai mici, trecură înaintea lor, ca să poată vedea.

Era şi vremea. Un sgomot ciudat venea de departe. Cu încordaret auzului, lumea se desluşi: era o muzică de lăutari. Lumea se îngrămădi toată în marginea trotuarului, capetele se întoarseră către soseaua Kiselef.

Vizavi, în dreptul lui Popa, în hainele lor cele mai bune, ca toată lumea de altfel, Stroe Bubuc cu nevasiâ-să, o fcmee grasă ca şi el, aşteptau ţepeni, mândri, siguri că şi Ia ei se holbează piz-maşe destulă lume. El se înfoia într-o blană de o mie de lei, se descheiase ca să se vadă căptuşala bună şi costumul negru; ea, îşi spânzurase de mână un manşon de jder, mare de-i obloja tot pântecele, până la genuchi.

Gheorghief, ajuns mare şi tare la poliţie, trecu prin mijlocul drumului ca un Vodă şi facea semne lumii, când nu răcnea să nu se împingă peste mu-chile trotoarelor. Când ajunse în dreptul celor doi cunoscuţi, înştinţat parcă, Gheorghiet întoarse ca-pul şi la dreapta şi la stânga, şi între cei trei vechi prieteni de zaiafet, ca şi cum sar fi întins o sârmă de telegraf, se legă o conversaţie, în auzul întri-gei lumi, care-i asculta cu luare aminte şi cu re-spect. La urma urmei, conversaţia se sfârşi cu be-zele: carul funebru se apropia.

Parcă toţi lăutarii Oraşului Bucuriei, precum po-reclise Bucureştii însuşi răposatul conu Mişu, tră-geau din arcuşuri, fără capelmaistru, fie care pe seama lui şi din toată inima. Naiurile ţipau: ţi-gani îmbrăcaţi boereşte, asudaţi, cu ochii lor galbeni boboşaţi şi mai crâncen, sufliu din răsputeri în coastele acelea şuerătoar-e. Lemnul dricului a-proape nu se mai vedea de coroane. Convoiul păşea încet, plin de ascultare.

Asta era înmormântarea conului Mişu, după cum o dorise el cu limbă de moarte. Om vesel toată viaţa lui şi pricină de veselie, conu Mişu voise ca nici la moarte să nu i se cânte de jelanie, ci «Deş-teaptă-te Române!»

Lumea râdea şi se înduioşa în acelaş timp. Si-criul era urmat de norod destul. Se desfundaseră mahalalele. Mulţi inşi puşi în slujbe de el, călcâu cu adevărată durere după sicriul lui. Conu' Mişu fusese iubit şi nu umilise pe nimeni. Când din întâmplare îşi eşea din ţâţâni şi îi da cuiva o palmă, se răsgândea pe dată, se pocăi? şi, aceluiaş ins pe care-l pălmuise, scotea şi-i da repede o carboavă de cinci lei. El nu lua cârciumile la rând, numai din nesăţioasa lui nevoe de băutură! Nimeni nu-l văzuse vre odată bând singur, de dorul lelei! Conu Mişu avea nevoe de societate, şi mai ales de tovărăşia oamenilor mici, cărora le putea veni în ajutor, aşa cum pricepea el, plâtindu-le cheful, băutura..

Pentru asemenea om venise toată lâutărimea Bucureştilor să cânte gratis. Şi ea îl cunoştea de aproape, ca pe om la chef, pe conu Mişu. Fusese mândră că n-o uitase, că nu dorise muzica mili-tară, ca boerimta ţâfnoasă, ci muzica naţională ca turburelul, fleicile şi mititeii.

Iancu Oprişan urma de aproape sicriul binefă-cătorului lui, mereu cu batista la ochi. Parcă ţinea să mărturisească în public că fusese numit de două ori în slujbă, numai după stăruinţa răposatului.

Când cortegiul trecu prin dreptul teatrului na.ţional, Săvescu, colegul lui Iancu, se apropie de prietenul lui, ca să-i. spună o vorbă şi să-l ia cu el. Dar Iancu Oprişan se smunci aproape şi râmase printre jalnicii petrecâtori la groapă ai conului Mişu.

Cu totul altfel se înfăţişă Capitalei cortegiul fu-nebru al fostului prim ministru. Trei care încăr-cate cu coroane luxoase, ţărani frânţi de şeale, flă-mânzi, însetaţi şi neodihniţi, aduşi de pe moşiile ciocoiului; societăţi cu stindarele lor, două muzici militare şi două coruri, mai multe compănii tru-dite de soldaţi; o lume învestmântată numai în paltoane negre, sub cari se ghiceau fracuri. O lume care păşea după dric ca curcanii, dădea cortegiului un aer de gravitate, măreţ! Nimeni nu plângea, ca la conu Mişu. O nepăsare solemnă, înţeleaptă, resemnare de sigur, se zugrăvea pe toate figurile. Arar puteai zări pe vre un chip îngrijorarea: deşi a doua zi aveau să fie alegerile la şt fie pe deoparte, iar pe de alta, chiar în ziua actia, şeful partidului din opoziţie mai fusese odată la rege.

Lumea de pe troioare, de pe treptele de piatiă ale clădirilor mari, de prin ferestrele caselor cu etaj, îşi spunea numele celor cart ţineau' pangii-cele şi ale celor cari urmau de aproape dricul.

Căutând să privească peste capetele oamenilor, Gümberg privea zâmbind uşor interesanta prive-lişte. Topolog, cu. care făcuse cunoştinţă de curând, şi se găsise în mulţime din întâmplare, îl întreba cine crede că va urma la şefie. «Agiamidis, cu siguranţă!» răspunsese gazetarul îndată. Şi, ce nu ştia el?

Mihail Oprişan îl arăta cu stăruinţă pe Matei Dumbărău nevesti si şi soacră si. Noua familie se aşezase bine, la înălţime, pe treptele palatului poştii din Calea Victoriei.

La alt capăt al treptelor, Aglaia şi maică-sa, în tovărăşia maiorului, aşteptau sâ-l vadă pe acelaş personaj. Auziseră de nenorocirea lui şi erau curioase să ştie dacă poate rămâne acasă la asemenea solemnitate a partidului.

«A mai slăbit, bietul frate-meu, Matei Dumbă-rău» zise tare Mariţa, zărindu-l.

Toată lumea întoarse capul spre ea, zâmbin-du-i. Maiorul scoase pieptul şi mai milităreşte în-nainte. Muma Aglaei, fericită, se prefăcea că cer-cetează mai departe prin lume. Clempănescu era şi el printre cei din convoi.

Până şi Anton Sitiru era acolo, printre mulţi-mea îngrămădită pe trotoare, şi privea lacom. Numai Sgândărici lipsea. Anton îl văzuse pe Tase şi pe Guţă Dumbărău alături, urmând sicriul, fă-când parte din boerimea ţării. Departe ajunseseră dt pe urma lui Matei! Şi inimi îndrăgostitului,nevindecată, îşi simţise vii şi usturătoare toate ră-nile. Crezuse bietul că n-ar putea trăi o zi fără s-o vadă pe Zamfira, şi nu numai că n-o zărise, de departe măcar, dar nici nu putuse afla unde este, ce face, ce mai gândeşte! Credinţa că nu-l poate uita, încet încet şi dureros se smulsese din mintea lui. Nu trecuse mult ce-i drept, dela ple-carea ei din casa părintească, din apropierea lui, dar zilele îndrăgostitului nu erau zile, ci ani! Se aşteptase să fie ucis de fostul lui jupân. Crezuse că la un ceas când nu e nimeni în prăvălie, va veni Tase, şi va sta de vorbă cu el, după cum îl ameninţase. Se gândise să dea îu genunchi înain-tea părintelui ei şi a fostului lui patron, — dar Tase trecea cu ochii peste cele şapte geamuri de către curte ale cârciumei, fără să le adâncească o clipă. Ba într-o zi, Anton îl văzu vesel, crezuse că i-a înebunit jupânul şi, uri gândindu-se, îi în-gheţă inima în piept: poate că avea de ce să fie voios! poate că-şi mărita fata!

La înmormântarea ministrului Bolohan, care pri-lejise discuţie, un chef monstru în ajun, şi în fosta cârciumă a lui Tase, venise Anton Sitaru şi cu speranţa că s-ar putea s-o vadă pe Zamfira. Dacă era în Bucareşti, dacă era sănătoasă, putea să lipsească dela aşa ceva?

La o fereastră de hotel din strada Carol, Mar-gareta, cu voal des pe ochi, privea şi ea cortegiul. Inchiriase o cameră anume pentru asta.

După trecerea cortegiului mai departe, către Ca-lea Şerban-Vodă, gardiştii care păziseră ordinea, lăsară lumea în voia ei. Depe trotoar, zidurile şo-văitoare de oameni se prăbuşiră în stradă. Anton Sitaru se învălmăşi în mulţime, voi să se răznească şi zări, de-odată, aevea, o pereche de oameni la braţ, după care râmase cu capul întins. Zărise o tânără femee acăţată cu drag de braţul unui băr-bat, soţul ei, gata la tot minutul să-şi ridice pri-virea şi să i se uite în ochi. Era Zamfira! Neştiind cum calcă, cu paşi împletiţi, Anton voi să se re-peadă pe urma perechii, ca să vadă bine că se în-şală, că i se năluceşte. Perechea lupta şi ea cu în-vălmăşeala, nu se perduse de ochii lui Anton, şi îndrăgostitul mai văzu odată, bine, chipul femeei iubite. Dar tot ţinea să se apropie, ca să se des-mintă. Un val de oameni veni însă buluc peste el, îi tăe drumul, altă ceată luă ca un vârtej pe-rechea urmărită şi, cu toată străduinţa, Anton n-o mai găsi.

Fusese într-adevâr Zamfira, găsită întâmplător cu Hrisostom, după ce se pierduse de familia lui Guţă, eu care locuia.

Anton colindă mult uliţele Bucureştilor, intră prin restaurante şi cafenele, în care altă dată n-ar fi cutezat să pătrundă, în căutarea perechii. Bărba-tul cu care o văzuse la braţ pe Zamfiriţa, i se păruse tejghetarului un boer. Care va să zică, hotărât că nu era de nasul lui Zamfira. De prisos o aş-tepta şi crezuse nestrămutat în statornicia ei! Anton, uita că veştejise credinţa în statornicia iubitei. Neamurile ei bogate şi sus puse îi găsiseră soţia repede, şi el rămăsese, deşi fusese a lui fata-mare, tot golanul şi mitocanul Anton, cu şorţ veide. Dar cu copilul din pântecele ei, oare ce aveau să facă? Copilul! ce-i păsa lui de copil? Poate că i se pă-ruse numai Zamfirei că e însărcinată, ori il lepă-dase, cumfac toate cucoanele! Au boerii atâţia copii, ca ţăranii ori mahalagii?

Obosit, istovit, aşa se târî până la crâşma lui, Anton Sitaru. Când îşi privi de departe firma, pe care mândru şi cu multă bucurie o atârnase acolo, cu piroane mari, ca să ţină, patronul scuipă alături. Era aşa de scârbit, că- nu stătu nici o clipă la tejghea şi se strecură de-adreptul în odaia lui de btcher, aşa de fericită odinioară. Stătu mult pe marginea patului, pe salteaua pe care avea să se svârcolească toată noaptea.

Inaintea cavoului familiei Bolohan avea să vor-bească marele orator al partidului guvernamental, Matei Dumbărău. Lume multă, ca la o întrunire publică, aştepta cu capetele descoperite cuvântarea funebră, de glorificare. La cei cari urmaseră con-voiul, se adăogaseră şi cei care fuseseră după coş-ciugul conului Mişu, precum şi altă lume, venită din vreme la cimitir, pe jos, în tramvae, cu trăsuri.

Când veni clipa să se rostească, Matei, cu discursul scris în mână, deşi el nu vorbise nici odată, după note măcar, îşi duse. mâna la ochi, apoi la gât, ca şi cum emoţia îl sugruma. Un fior străbătu mul-ţimea încordată, şi trupurile înghesuite se aplecară ca un lan către marele orator.

Matei, schimbat la faţă, întoarse capul, ducân-du-şi batista la ochi, către Guţă, care era acolo, ca un aghiotant. Norodul înţelese. «Nu poate vorbi l Emoţia! Ce crezi! Era ca un copil al şefului!» se auzi prin norod, şoptindu-se. Mulţi plângeau.

Vocea limpede şi tânără a lui Guţă se ridică de odată, vibrătoare: «Intristată adunare!» şi se făcu tăcere profundă.

Dela primele cuvinte, Tase Dumbărău plângea de fericire, ascultându şi fiul.

Matei Dumbărău da din cap, mişca uşor buzele, ca şi cum el vorbea. Se vedea că-şi cunoaşte pe, de rost discursul, ca plăsmuitor al lui.

Dar după primele cuvinte, Matei nu mai asculta, îşi mişca buzele, aproba din cap, şi se gândea 1; ziua însemnată de a doua zi. Agiamidis avea să fi proclamat şef al partidului, prin aclamaţie. E Dumbărău, rămânea la postul lui, guvernul nu se clintea, nu se clătina! Opoziţia îndârjită, neroadă soma guvernul să se explice, să-şi arate programul, acum cu schimbarea de şefie. Şi Matei se întreba şi el: «reacţionar sau democrat?»

— FINE —