Tîlharul Fulger. Roman criminal: ediție ELTeC

Ighel Ilie

Editura Librăriei H. Steinberg, 7, Calea Rahovei, 7.

Tipo-Litografia Dor. P. Cucu, 8, Bul. Elisabeta, 8.

Către cititori,

Înnainte de a începe înșiruirea crimelor, fără de seamăn de mari ale acestui tîlhar, să scriu cîteva rin-durî, cari să introducă puțin pe cititor în materia ce va urma.

Precum se poate vedea chiar pe coperta acestui roman, acțiunea se petrece înnainte și dupe marea re-voluțiune națională de la 1848, care este cea mai mare mișcare Romînească.

Este știut că, înnainte de această epocă și chiar dupe aceasta, încă cîtă-va vreme, Țara noastră era subt influența grecilor veniți o dată cu punerea piciorului pe pămîntul Romînesc al fie-cărui domn fanariot. îndată ce N. Mavrocordat a deschis acea de tristă a-mintire serie a domniei fanarioților, îndată au și început să ne cotropească țara nenumărate feluri de chipuri și suflete, copii crescuți în mizeria fără seamăn a murdarei suburbii din Constantinopol, numită Fanar.

Această influență și preponderare a acestei națiuni asupra noastră și-a avut roadele sale și bune și rele.

Dacă însă am lăsa la o parte influența, întru cît-va, culturală ce ne-au adus-o: adică, că ne-au împărtășit și pe noi din sublima literatură grecească, trebue să o recunoaștem că suma reului întrece cu mult. Căci, de și erau printre domni unii cari doreau binele țerei, dar erau atit de îndatorați către Poartă pentru numirea lor in scaunul țerei, și trebuiau să plătească atit de multe și mari dări, in cit permiteau oamenilor lor să comită cele mai grozave nelegiuiri și împilări spre a putea stoarce bani.

Fulger este rodul unui fanariot, de și liu de țigancă. Vom vedea partea ce a luat el la mișcările de pe vremea aceea.

Prin urmare fiindcă vom descri și multe fapte istorice vom câta a fi cit se poate de preciși urmînd calea ce cronicarii noștri ne-au insemnat-o.

Ilie Ighel

Tîlharul Fulger CAPITOLUL I Bucureștii pe la 1815

Pe câmpia Filaretului era pe la 1815 casa serdarului Grigorie lanopolu, grec venit în țară o dată cu Ion Garagea, Domnul țărei pe atuncea, fostul dragoman din Constantinopole.

Casa grecului boerit era o zidire colosală in stil turcesc și întinzîndu-se pe locul unde astă-zî este usina de gaz. Acareturile se compuneau din doue aripi mari cu tinzi și privdoare, un grajd in fund compus din vre-o patru odăi și magazii pentru fin; un șir de case mai mici unde era bucătăria și locuințele slugilor, magazii mari și mai mărunte umpleau tot restul curții.

In fund, pe o pajiște frumoasă și întinsă, era aranjată o grădină bine îngrijită, cu răzoare pline de felurite flori, cu bolți de viță, livede de pruni si nenumerați pomi fructiferi.

Casele cele mari erau învelite cu șindrilă, de jur împrejur aveau ferestre cu gratii, privdoarele mari și înalte, iar ușile caselor, erau groase de stejar și cercuite cu fier.

Și precum era casa aceasta tocmai așa și cele-l-alte din București își ridicau capul, unele mai mari, altele, ale isnailor (negustorilor), mai mici.

Bucureștiul pe vremea lui Caragea începuse să se mai ridice ceva. Fie că acestui Domn, precum și întregei lui familii, îi plăceau petrecerile și plimbările și deci îmfrumuseță din pricina aceasta și orașul, fie că spiritul de civilisație începuse să prinză rădăcini și la noi.

De la 1716, adică de subt domnia lui Nicolae Mavrocordat a doua oară, Bucureștiul devenise singura capitală a Munteniei și ast-fel începuse să crească grozav în aceste câteva decenii.

Așa, un scriitor vorbind despre Bucureștiul de pe vremea aceasta, ne spune că se compunea din peste 88 de mahalale, avînd 3 școale grecești unde se învăța pe lingă elinică și latino-slavonește și românește; 1 spital și o casă pentru orfani și copiii găsiți; 21 mănăstiri cu hanuri; 9 paraclisuri; 51 de biserici de piatră; 16 hanuri, din care cel mai principal era al lui Manuc—astăzi hotel Dacia—;14 biserici de lemn; 1 turn de foc; 3 băi; 17 cișmele, etc. etc.

Palatul domnesc se afla, pe la 1818, în locui unde se află astă-zi Sala Bossel, în urma focului care a ars vechea Curte domnească de la Mănăstirea Mihai-Vodă din Dealul Spirei, zidită de Mihai-Bravul pe la 1590.

Focul a isbuenit chiar în ziua când Caragea s-a așezat ca Domn, lucru care a mâhnit adînc pe fostul dragoman.

Palatul domnesc se compunea dintr-un șir lung de case cu două caturi cari începeau din Podu Mogoșoaei și se sfirșau tocmai în ulița Școalei în apropiere de casele Generalului Herăscu. Ca ar-chitectură casele n-aveau nici una, era o împes-trițare din toate soiurile. Fațada din Podu Mogoșoaei avea un balcon de scânduri și cu stîlpi sculptați, în formă de chioșc turcesc, mobilat cu divanurî și lavițe tapetate cu catifea roșie, în care venea Principele de-și lua ciubucul și cafeaua privind și uitîndu-se la trecători.

In partea despre Momolo, de unde începeau, era un șir de odăi ca și chiliile călugărești în cari ședeau idiclii, neferii, iciolanii și alți slujitori domnești. In fundul curții, care da spre casa generalului Herăscu, erau grajdurile, compuse din din vre-o opt încăperi: unele mai mari pentru cai, altele mai mici pentru caleștile și caretele domnești. Caii domnești treceau la numer peste cinci-zeci, iar ca spiță, erau de neamul cel mai bun, aduși tocmai din Arabia și Asia Mică.

In fața Podului Mogoșoaei, era un zid simplu, lung de vre-o sută de stînjeni care împresura

palatul și o poartă mare numită Pașa Capusi—după numele unui pase ce a cinstit pe Vodă cu venirea sa și care a intrat pe poarta aceia, — care era intrarea cea mare și care se deschidea numai la zile mari.

Curtea domnească se deosibea cu totul de curțile suveranilor de astăzi1). Atunci ea înfățișa un centru unde se aduna tot ce Bucureștii avea mai inteligent dar mai leneș și mai depravat. Palatul era plin de boerî și de calemgii de tot felul; dintre cari fanariota se deosibeau prin chochetă-ria umbletului lor, prin desele complimente și temenele ce făceau în dreapta si în stînga; dar mai cu seamă prin eleganța veștmintelor tăiate după ultima modă venită din Fanar. Interiorul curții presinta vederii o panoramă foarte curioasă și variată; în mijloc stau înșirate caretele și butcile boerilor, mai încolo, vizitii Iui Vodă preumblări caii imbrăcați cu cioltane cusute cu sîrmă de aur; dinaintea unui rînd de odăi, numai cu un cat, tefeckeii, arnăuții și satirașii își curățau armele șuerînd printre dinți cîte o arie albaneză, înăuntru și în afară de poartă o adunătură de popor din clasele de jos căscăii gura la învirte-lile și strîmbăturile pehlivanilor și măscăricilordomnești. Simigiii, cu tablele lor sferice puse pe cap, și tripodele de lemn la subțioară, împreună cu bragagii și salipgii arnăuți făceau contrast cu alunarii și cu vînzătorii de șerbet din Fanar, cari purtau pe cap fesuri mici cu funde stufoase de ibrișim și cămăși de borangic subțire care lăsau să se vadă pe pepturile și pe brațele lor goale figuri simbolice incrustate, precum obici-nuiau ienicerii. Iu fundul curții se vedeau diferite grupe de masalagii și punga!; unii jucail nuci, alții iasic și tura, alții jucau iarăși la o para cinci și stos pe despuiate. Acești tîlhari, în mare parte fanarioți, scăpați din închisorile Stambulului, jefuiau în deplină libertate in Curtea domnească, pe oamenii cei fără experiență și creduli.

Acesta era Palatul descris pe dinafară. Cît despre înăuntru lui vom avea ocazia să vorbim în descrierea romanului nostru.

Aproape de palat era o căsuță, pusă în mijlocul unei curți cu garduri de nlt! și compusă dintr-o pereche de case cu vre-o cinci odăi, aceasta era locuința gardei, gata la ori-ce întîmplare.

Cît despre Casa civilă și militară a Domnului se compunea din o sumedenie de persoane și funcțiuni, intre cari, cele mai principale erau: Marele cămăraș (casierul căruia se supuneau neguțătorii) al doilea cămăraș, Marele grămătic (secretarul, care avea subt dinsul o mulțime de alți grămătici); Marele cupar (care da Domnului la biserică vin și pine, iar la masă ii turna vin);

Credinciosul, care împreună cu 12 paharnici era supus Cuparului); Vătaful de copii (care urma la parada Domnului în capul celor 100 de copii), Vel cafegiu (avea monopolu cafelei în București și presinta Domnului cafeaua); Vel ciohodarul (da Domnului cișmele și era capul pantofarilor, cismarilor și negustorilor de încălțăminte din București); Ispravnicul Curții (economul); Rătivanul (avea grija cailor, iar cînd Domnul vrea să încalice el ținea un scăunel pe care Vodă să se sue); Al doilea cămăraș și caftangiu (cari a-veau grije de hainele Domnului); Ciubucgiu (îi dedea ciubucul); Divictarul (îngrijea de călimări); Șerbegiul (îi oferea șerbetul); Baș Ciohodarul (avea sub el 24 de ciohodari); Satîrbașa (20 de icioglanzi); Izbașa (12 fustașî) și alte sumedenii si felurite de funcțiuni, cari mai de cari mai curioase, așa că, afară de armată, care sta în permanență pe lângă Palat, se urcau slujitorii la peste 600 de guri.

lnchipuiască-și deci cine-va de ce era o așa de mare sărăcie în țară, când Domnul trebuia să stoarcă și măduva Românului ca să poată în-tîmpina cheltuelile nebune ale curței sale.

Bucureștiul, afară de Palatul care era mai mare, avea încă vre-o 20—30 de clădiri mai însemnate, casele boerilor de clasa I-a, ca spre pildă casele Banului Ghika, ale lui Nicolae Golescu, Căminarul Darvari, Clucerul Trăsnea, Belu, etc. etc.

Stradele erau strimte, murdare și pardosite cu scîndurî, pe cari de trecea o trăsură ele jucau, —după spus-a unui contimporan,—cum joacă clapele unui clavir. Era iluminat foarte prost si numai pe stradele principale, ici și colo cite un felinar cu luminări de seu.

Cinii urlau a pustiu toată noaptea de ți se părea că ești în mijlocul unui bărăgan fără margine.

CAPITOLUL II

Ciuma

Venirea lui Caragea in țară a fost nenorocită Românilor. Cu toate jafurile și neomeniile lui și ale oamenilor sei, totuși nu ar fi fost de însemnat nimica mai jalnic în domnia lui, ca întră celorl-alți fanarioți, dacă, un an după ce a pus piciorul pe pămîntul Românesc, nu s-ar fi ivit cea mai jalnică și nemilostivă epidemie: ciuma.

Prin Decembrie 1812, in mahalaua Dudeștilor era o căsuță la marginea Drumului, spoită cu galben și cu chenărele roși, curată de te oprea în mijlocul drumului s-o privești.

Casa era compusă din doue odăi, mici dar pline cu de ale casei, mobilele sărace dar îngrijite, așa că se cunoștea că trebue să fie mână de fată mare. Acolo prea era regulă și curățenie peste tot locul.

Casa era a mamei Sultana, văduva lui Ilie Ciobotaru, om cinstit în toată mahalaua.

Viața-și-a trecut-o cu să-și agonisească cu cinste și bună credință pâinea și să îngrijască a strînge ceva bani ca să facă zestre singurei sale fete, Irinii. Dar murise, biet, într-o noapte, pe neașteptate, și de atunci au trecut vre-o cinci ani, Irina se făcuse fată mare, iar Sultana, nevastă-sa, ișî trecea zilele amare, punîndu-și toată dragostea și slăbiciunea în fie-sa care era la chip și la fapte leit bărbatu-seii.

Irina era o copilă de vre-o 17 ani, înaltă, subțire și la față roșie ca para focului. Ochii mari și negri, plini de o umezeală care te făcea să apleci privirea când te uitai într-inșiî, la mers semănînd cu o căprioară, la graiu dulce și gingașă de te fura numai cu o singură vorbă.

Dar pe lîngă aceste frumuseți trecătoare, o dată cu venirea bătrîneței, Irina avea acele scumpi și nestimate comori, pe cari ar trebui să le aibă ori-ce femee, din ori-ce treaptă socială ar fi, fie fata lui Vodă fie fata a lui nea loniță sacagiul, adică gospodăria s-o știe pe de rost și să fie crescută cu multă băgare de seamă, să învețe a cunoaște binele de reu, ce preț are paraua și deci să n-o asvîrle pe nimicuri și deșertăciuni.

Și toate acestea le avea Irina. Maică-sa își dădu-se toate ostenelele ca să-i înlesnească învățătura; o învățase puțină socoteală, dar pe gospodărie era stăpînă deplină. O vedeai în zorile zilei că se scula, mătura singură odăile, le scutura, ștergea mobilele de praf și geamurile cu cârpe svîntate, apoi, după ce se spăla cu apă rece ca ghiața din puțul de la colțul ulițiî, trecea la bucătărie, gătea cină gustoasă și cu prisosință, la vremea ei și iat-o lângă maica-sa, cu ciorapii ’n mână, saii la resboiu că ajuta in țesătura pânzei.

Și pentru toate astea mahalaua, cu toată vrăjmășia ce o poartă pururea pentru cel mîndru și bun, a poreclit-o și Irina gospodara!

Am spus că Irina era fată de 17 anî, adicătelea tocmai bună ca să pășească spre altar. O ceruseră până acuma mulți flăcăi, dar de geaba veniseră colăceriî și pețitorii cu aldămașul, căci cum au intrat, tot așa s-ati și întors... Ba că a-cela nu ’i plăcea Mamiî Sultanii că 7 prea fluș-turatic, ba celalt are daru beții; ba că unu e cartofor și astfel găsea la toți câte un cusur.

Dar când Vasile Cavafu, băiat tânăr de vre-o două-zeci și cinci de ani trimise pețitorii, atunci, dupc o sfătuire de un ceas, aceștia eșise din casă cu pieoșcile golite și dând chiote pe uliță. Tîrgul se aranjase.

Vasile Cavafu era și om, nu glumă. Tinăr, chipeș, înalt și voinic ca un brad, se bucura de încrederea tuturor și era negustor. Chiar bo-eriî îl plăceau se sta la vorbă cu dînsul.

Dupe plecarea pețitorilor mama Sultana chemă pe Irina și privind-o drept în față îi zise blînd:

— Irino!

— Ce e maică, răspunse ea.

— Ascultă bine fata mea, am să-ți spun ceva.

— Spune mamă.

— Tu știi că Dumnezeu a făcut pe femee ca să fie soața bărbatului. Nu e așa?

— Da.

— Ei bine, fata mea, ți-a venit și ție vremea să faci pasul cel mare, ajuta-ți-ar Dumnezeu să-l faci cu noroc.

Irina roși ca o cireașă și aplecă ochii in jos.

— Ce zici maică?

— De, știu oii marnă!.. Dar nu vreau să mă despart de d-ta nici în ruptul capului.

— Cine, bine, n-o să te desparți. Om sta împreună. Tu știi că te-aii mai cerut și alții. Nu te-am dat căci vreau că acela care te-o lua să fie om nu glumă. L-am găsit acum. Cunoști pe Va-sile Cavafu?

— Da mamă.

— Ei bine, el mi te-a cerut. Ce zici?

— Dacă ’ți-e pe voe nu zic nimic.

— Nu așa... Nu vreau să-ți siluesc voința... Iți place?

— Nu ’i urît...

— Da, e și om cinstit și negustor nu șagă... Diseară să te gătești că facem logodna.

Toată ziua se trecu cu de ale casiî.

Spre seară începură să se adune prietenii casii

și toți erau veseli și bucuroși și fericeau pe Irina de norocul ce dase peste ea și pe Vasile de giuvaerul ce alesese.

Toată noaptea o petrecură în ziafeturî și petreceri cu lăutarii, bînâ și veselind.

Irina se simțea atrasă spre Vasile, care se topea de frumusețea și cumințenia fetei.

Și dupe logodnă, la două săptămâni, haide și nunta ajunse la ușă.

Cu două zile innainte, mahalaua întreagă se împodobi cu brazi, de părea că e o veselie generală. Așa era obiceiul la cei vechi, care a mai remas și astă-zî pe la sate și mahalale.

In ajunul nunții porniră călțumăresele, alese din rudele mai apropiate și mai frumoase ale ginerelui. întâia călțumăreasă intră la mireasă purtând o tavșf pe care era pusă un mirositor care scotea fum de odagaciu și de curse, iar cu mâna dreaptă arunca dintr-o stropitoare mică apă de trandafir ca semn de curățenie și ura miresei să fie pururea spălată și curată! A doua călțumăreasă aduse florile cu cari împodobeau cununiele, cea de a treia aducea peteala, apoi urmară cele-alte cu tăvile încărcate cu daruri de nuntă, fel de fel.

Dupe ce intrară fură cinstite cu șerbeturi și cu cafele negre, fiind primite de Mama Sultana care surîdea tuturor.

Apoii, o mulțime de fete cari erau acolo des-chiseră boccelele, in care erau puse darurile, și le priviră cu ochii nesățioși. Dupe ce mal șezură la vorbă începură a prepara peteal a pentru mireasă.

Unele din fete împletiră cununiile: cruce întreagă pentru ginere și cruce jumătate pentru mireasă; altele începură a desfășura jurubițele de peteală și a le împleti, pe spetele a două scaune, făcând o urzeală de trei coțî.

Afară taraful de lăutari trăgea cu foc cântece vesele in vreme ce fetele din cind în cînd priveau cu coada ochilor și aruncau flori sau noduri de peteală in partea flăcăilor; aceștia le ridicau și le aninau la fermenele iar fetele agățau și ele in dreptul inimii peteală.

Dupe ce se sfirși cu peteala se începură jocurile felurite ca: de-a baba oarba, de-a cirpa, de-a gaia, la cari luară parte și cei bătrinî pînă cînd, spre seară se întinse o horă cit toată odaia cea mare și să fi văzut atunci pe toți, bătrinî și tineri, cu pulpanele anterielor ridicate și prinse de briul roșu sau castaniu dind ast-fel voe bună picioarelor ca să salte. Erau încinși cu ta-clite așezate așa fel ca să le acopere și să le ție cald pîntecele, cu ceacșirî roșii cu meșî și papuci galbeni în picioare, cu fermenele portocalii, pembe sau castanii.

Femeile purtau rochi de mătăsică cu rînduri de mangeturî pe poale și la piept, cu paftale de aur, cu cercei mari in ureche iar pe deasupra cite o fermenea. In cap erau încinse cu barișul de mătase. Și așa jucară pînă spre ziuă pristo-leanca, hora mare, chindia și ca la ușa cortului',udând din cînd in cînd gura cu vinuri spumoase și cu bucate de tot neamul.

A doua-zi în zori, se începu nunta.

Nuntașii cutreierau toată mahalaua; drumul dintre casa miresei și a ginerului era bătut de ei, și chiote vesele scoteau pe unde treceau. Pe la amiază se începu slujba bisericească. Dupe ce se sfirși, mireasa se sui cu mirele într-o trăsură, pe capră cu luminări aprinse înfipte într-o pîne. De jur împrejur se orînduiră toți flăcăii din mahala, călări pe cai fugeșî și așa pornea călări spre casa mirelui.

Cînd Irina se despărți de măsa o podidi la-crămile de cele ce-i erau, in vreme ce lăutarii năbădăioși cîntau cît le lua gura:

Taci mireasă nu mai plînge Căci 1a măta mi te-oi duce Cînd o face plopul pere Si richita vișinele.

Toată noaptea trecea în cintece și veselii, iar despre ziuă mosafirii fură duși, fie-care spre casa lui, cu lăutarii după urmă.

A doua zi femeile trecură prin mahala bînd rachiu roșu și chihuind.

Și zilele ce se strecură după nuntă erau frumoase ca zilele senine de primă-vară.

Irina își iubea bărbatul, se simțea că se topea dupe dînsul căci era bun și blind ca un mielușel.

Intr-una din serile lui Decembrie, se ridică in oraș strigătul furios si înfiorător de: a venit ciuma!..

Și intr-adevăr această boală nemiloasă și grozavă își lăsase ființa peste orașul lui Bucur.

Nici de două zile nu sosi și oamenii Începură a muri cum mor muștele la venirea iernei.

Mama Sultana își strînse tot calabalîcu și se mută in casa tii-si. li erea prea scumpă ca s-o lase în prada boalei, dacă cum-va va veni.

Toată lumea se păzea de un altul; toți își făceau cruce cînd auzeau că Ilie sau Stan sunt ciumați, și de cădeau în mijlocul drumului în svîrcolirî nebune atinși de boală îi ocoleau toți și îi lăsau acolo ca pe dobitoce sau că îi luau cioclii, cari, fără nici o milă ii aruncau într-un car ca pe un stîrv și îi duceau pe cîmpul Dudești-lor unde îi aruncau pe un cîmp claie-grămadă.

Mureau oamenii nevoe mare și jale, bocete» durere era pretutindeni.

Mamele își lăsau copii să moară fără ajutor, de teamă să nu se atingă și ele, copii își părăseau părinții și nimeni nu cirtea, nimeni nu se ridica împotriva acestora, ba le spuneau la copii:

— Lasă-l, fugi, el e bătrîn ’și-a trăit traiu, tu ești tînăr vezi de te scapă....

Iar la bătrîni ce-și îngrijeau copiii:

— Ce-l mai îngrijești! Nu vezi că-i de nici un folos?.. Lasă-l să moară în pace.,. El e un copil și nimic mai mult. Ia gîndește-te că mai ai alțî copii și trebue să-î îngrijești.

Și cu vorbe de-astea toată lumea se ferea unul de altul ca nu cum-va să.’i atingă nemilostiva boală.

Și pentru acestea tocmai, Mama Sultana se mută cu totul la fii-sa ca nu cum-va, doamne ferește, să nu se îngrijească, căci așa sunt cei tineri, și sâ-o prinză boala.

De asemenea pe Vasile nu-l slăbeau din ochi, ba îl pusese la cale în cele din urmă să-și lase meseria și să stea în casă. Ba, dacă eșea prin tirg apoiu trebuia să se afumeze bine cu mirosuri și smirnurî cînd pleca, iar cind se întorcea să treacă peste strachină cu oțet și să stea pe fum de băligar.

Intr-ima din zile, pe cînd Vasile se ducea să tîrguească cu argatu dupe el, iată că la un colț aproape de Calea Văcărescului aude sgomote și țipete nebune.

— Nu, nu mi-l luațî tîlharilor!.. Nu vedeți că-i sănătos încă?.. Lăsați-mi-l aci, îl îngrijesc eu.

Și o femee, cu părul despletit și cu ochii plini de lacrimi se arunca pe niște cioclii cari țineau un om tînăr pe cari voiau să-l arunce într-o căruță mare în care se mai svircoleaii încă alți vre-o zece:

Tînărul dedea din picioare și se lupta, dar slăbit de boală nu putea face nimic.

Maică-sa, care numai pe el singur îl avea, se repezi asupra cioclilor și cu mâinele începu a-i sgîria și a striga necontenit:

— Săriți oameni buni, săriți!... Mi-e singurul meu copil care e sănătos încă, mi-i omoară de viu.

Dar în zadar îi erau țipetele, nimeni nu venea săT dea vre-un ajutor... Nimeni, nimeni... Toți cari treceau își făceați cruce și se depărtau cu groază,

Atunci, mama, nebună de groază strigă cioclilor cari erau tocmai să-l arunce ’n căruță:

— Aruncați-mă și pe mine!...

Vasile care se apropiase de această scenă tragică și atît de măreață, unde iubirea mamei se desvăluia în toată frumusețea ei, nu se putu opri de a nu veni în ajutor și strigă argatului:

— Lasă coșu jos și vino dupe mine!

— Dar, cucoane nu te gîndești că e ciumat?

— Ce-mi pasă.

— O să te molipsești!

— Taci și vino!

— Dar e păcat de Dumnezeu să murim.

— Haide și taci din gură.

— Dar aduți aminte de sfaturile cucoanei Sultana!

— Dar ce vrei să moară doi sănătoși?

— Ce ne pasă nouă «Vrei să mori d-ta și să molipsiți și pe cei de acasă.

— Fie ce-o fi.

— Dar gîndește la cuconița Irina.

Cînd argatu pomeni acest nume, Vasile se cutremură... Așa era. Cum să se apropie el de căruța ciumaților cînd avea acasă o femee tinără. Dacă ar muri?...

Dar pe cînd gîndea ast-fel mama țipă iarăși:

— Luați-mă și pe mine cu el cioclilor..

Atunci Vasile nu se putu opri și sbieră spre căruță strigind și amenințînd.

Cioclii răcniră:

— Să fugi, să nu te aruncăm și pe tine.

Atunci Vasile chemă argatu care veni cu pasu pe jumătate și se repezi asupra cioclilor cari se spăimîntară și lăsară jos bolnavu, fugind.

Vasile ajută mumei să-și ducă fiul care leșinase în odaie. Sermana femee era nebună de bucurie. Nu mai știa ce să facă. Săruta hainele lui Vasile, îl strîngea la sin și striga:

— Iți mulțumesc maică, Dumnazeii să te bine-cuvinteze, să te ferească de boală...

Vasile dupe ce sfirși, plecă cu argatu prin piață, tîrgui de-ale mincărei și se reintoarse spre casă.

Pe drum servitorul îi zise:

— Boerule să ne afumăm și spălăm bine, căci, de, să nu ne îmbolnăvim și noi.

— Taci, piază rea.

— Am presimțirea par-că.

— Ba, zi că ești fricos.

— Frica păzește pepenii.

— Dar ce? Trebuia să lăsăm ca ticăloșii aceia să ia un om sănătos și să-l ducă în cîmpu Dudeștilor asvirlindu-l între morții și ciumați în cit să moară omu de frică și groază?

— Așa e, dar dacă te-î fi molipsit și domniata. Atunci nu-î mai rău?

— Știe Dumnezeu ce face.

— Bine, dar pîn-la Dumnezeu să ne îngrijim noi.

— Mai tacă-ți gura. Nu spune nimic acasă.

— Bine, boerule.

Și cu vorbele astea ajunseră in curte.

Se așezară de-asupra fumului, trecură peste-o strachină mare cu oțet și se spălară bine pe mîinî și pe obraz.

Ziua se petrecu în liniște.

Spre seară Vasile simți că îl doare capu, îl apucă cu fierbințeli și, de și la început nici nu spuse nimănui, dar mai în urmă coprins de gîn-durî rele, chemă argatul cu care fusese în tîrg și ’i spuse -:

— Ioniță, ’mi-e rău!..

— Vai de mine!

— Ce e de făcut?

— Să spunem cucoanei Sultana și să ferim pe cuconița Irina.

— Aleargă!

Ioniță merse intr-un sullet chemă pe Sultana care, la auzirea acestei vești se cutremură.

Intr-o fugă merse în odaia unde Vasile căzuse pe pat, începu să-l frece, să-l afume, să-l o-blojească... dar de geaba... Bolea mai reu, se văita nebun.

Irina care simți că se petrece ceva grozav, a-lergă nebună de durere la capătul patului unde Vasile era mai mort, și căzu peste el plînglnd in hohote.

— Vezi, nu spuneam eu, își zicea argatul.

Apoi, chemînd la o parte pe mama Sultana, ii istorisi toată întîmplarea de dimineață.

— Cum l-ai lăsat să meargă.

— Dar cine putea să-l oprească!... Nu ’i-am zis eu in de-ajuns să stea locului... Țî-ai găsit.

Toată noaptea Vasile zăcu îngrozitor.

A doua zi de dimineață Irina care stase lacă-pătîiul patului se simți leșinată și coprinsă și ea de ceva care o chinuia. Nu trecu vre-o cîte-va minute și căzu jos în mijlocul odăei amețită.

O coprinsese și pe ea cumplita boală...

Jalea și durerea răsuna în mijlocul acelei case care pînă acuma era cea mai veselă și cea mai fericită.

Vasile își dădu pe la amiază sufletul; iar intr-alt colț Irina era pe sfârșite....

Mama Sultana era nebună de durere.

Se vedea singură, lipsită de toate mângâerele ei de pînă acuma, de copilașii ei iubiți, fără nici un ajutor, fără nimeni care să ’i mângâe zilele-i înorate.

Pe seară, cioclii, cari auziseră ca Vasile Ca-vafu a murit, se grăbiră a veni să-i ia.

Era un spectacol de o tristețe și jale înspăimântătoare să fi văzut cine-va pe acești oameni, fără nici un pic de inimă, fără nici o mustrare de cuget, cum luau bolnavii și morții și ’i aruncau într-o căruță mare, unde zăceau încă vre-o câte-va zecimi de cadavre, despuiați schingiuiri.

Se va întreba cine-va cum se face că cioclii, cari erau în atingere toată ziua cu ciumații, cari își treceau vremea între cei morți și loviți de această crudă boală, cum se făcea ca ei să nu se molipsească!...

Pricina este că ei mai suferiseră în alte vremuri de ciumă și scăpaseră.... Acuma ciuma nu mai avea nici o influență asupra lor.

Când luară pe Vasile, Mama Sultana începu să bocească ca o nebună... își iubea ginerele nu ca o soacră, dar ca muma cea mai duioasă.

Cioclii îl luară și îl aruncară fără răgaz, în vîrful carului care se umplu de hoituri.

Apoii se întoarseră și începură a căuta prin

cele-alte odăii.

— Ce căutați tîlharilor, le strigă furioasă mama Sultana.

— Am auzit, răspunse unul, că mai sunt și alți bolnavi.

— Ei și.... ce vreți să-mi luați pe cei vii?

— Dar, negreșit...

— Să nu se îmbolnăvească și alți....

— Fugiți că vă scot ochii.

— Ia taci, babo, striga unu1... Și, ajungând in odaia unde lrina mai moartă zăcea, se îndreptă spre ea s-o ia.

— La o parte tîlharilor, hengherilor... Lăsa-ți ’mi fata că vă rup cu dinții.

Cioclii începură să rânjească ca niște fiare și puseră mâna pe Irina.

Mama Sultana era nebună de durere. Puse mâna pe un toporaș și lovi in cap pe cel d-intîi sare ’i eși înnainte.

— Ține hoțule!..

Cioclu, cu țeasta sfărâmată, căzu jos.

Cei alți puseră mâna pe ea.

— Săriți, oameni, săriți, striga nebună de spaimă...

Dar d-asurdă îi fură strigătele... Nimeni n-o auzea... Nimeni nu ar fi venit să-i dea ajutor chiar dacă ar fi auzit. Toți știau că e vorba de

ciumă...

Chiar argatul din curte fugise din Bucuresci in faptul zilei ce trecuse.

Cioclii o ținură strâns, unul luă pe Iiina și o asvîrli în căruță, iar alți legară pe mama Sultana de pat cu niște frânghii ce erau prin casă.

Sermana femee în zadar se încercă să strige, să lupte a nu i se lua copila încă vie... Nimeni nu o asculta, cioclii deja se depărtaseeă cu carul...

Ca o perdea întunecoasă i se puse pe ochii; se simți mai ușoară... Par-că ’și uitase de copila ei...

Leșinase....

CAPITOLUL III In câmpul Dudeștilor

Zăpada, care începuse să cază pe Ia începutul lui Decembrie, se topise și ca nici o dată de multă vreme, se părea că nu suntem in mijlocul iernei, ci pe la sfirșitul primă-verei.

Acum era noapte, dar o noapte senină, cu cerul plin de stele, cu o lună mare, frumoasă și galbenă... Ici și colo câte un nor care ascundea luna, dar par-că pentru a reapare mai frumoasă, mai strălucitoare.

Toate aceste frumuseți și comori nesfirșite e-raii sus, in spațiul nemărginit ce se întindea împrejurul nostru, dar nu tot acelaș tablou era jos pre pământ, in câmpul Dudeștilor.

Aci... părul ți se ridica de groază, fruntea ți se asuda, timplele iți svicneau...

Era o grozăvie întreagă, un spectacol cit se poate de înspăimântător!.

Câmpul Dudeștilor, părea un câmp de bătae, presărat la fie ce pas cu nenumăratele cadavre, cu ființe, dintre cari unele încă cu viață, altele cu capetele sdrobite, fie de mersul căruței, fie de loviturile cioclilor...

Dacă cioclii ajungeau într-o casă și luau și bolnavi încă cu simțire, dupe ce-i punea în căruță și aceștia începeau să strige, atunci nemilostivii hengheri le trăgea-o lovitură de măciucă care era destul să le sfirșească zilele... Și erau nenumărate aceste victime...

Cimpul era plin cu morți... Grămezi, grămezi, unii despuiați și aproape în putrăjiune, alții ce ’și dedeau sufletul și cari ar fi scăpat de Ia moarte dacă ar fi fost îngrijiți cu duioșie, dar cari mureau de groază că se deșteptau in mijlocul acelui cimitir înfiorător, in care țipetele înfricoșate ale celor ce mai erau în viață păreau gemetele si svîrcolirile unui iad...

Luna plutea mindră în văzduhuri și ’și trimetea razele ei palide peste obrazele strînse de boală ale acestor nenorociți... Dar, când vreun geamăt mai înfiorător ajungea până la ea, atunci se ascundea subt vre un nor, mișcată par-că de țipetele nenorociților.

Insă, seninătatea cerului începu să piară, un vent subțire, dar tăios ca vârful unui briciu, începu să sufle, și cerul să se îmblăneze cu nori fumurii...

Și, aproape de miezul nopții, fulgi mărunți începură să cază spre pământ, învelind ca într-un ciarciaf alb, par-că în lințoliul morții, cadavrele din cîmpul Dudeștilor...

Pe la căpătâiul cîmpiei, unde erau aruncați morții cei din urmă, apărură vr-o cinci ființe, cu felinarele ’n mînă, înveliți în niște mantale groase și căutind cu deamănuntul spre pământ, par-că a afla vre-un mort...

— Să mi-o găsiți, tîlharilor, se auzi o voce bărbătească puternică, căci altminteri poruncesc mîne să vă spinzure.

— Bine Evghenia ta... Bine.

Și între ei, îmbrobodită, o temee, care de abea mergea, se apleca spre fie care cadavru, îl privea în față, și își ștergea din când în când o-chii cu basmaoa ce ținea în mînă...

— Unde am asvîrlit noi morții, măi Ene, întreabă una din ființele acelea?

— Păi, pare-mi-se colo la dreapta.

— Pe cei din căruța cea mare?

— Da.

Și iar se îndreptară spre alt morman de hoituri...

Căutară pretutindeni, își colindară privirea peste toate cadavrele dar nu găsiră ceea ce căutau...

— Nu-i nimic, zise unul.

— Vai de mine!., suspină femeea îmbrobodită și începu a boci.

— Trebue să fie, zise acela care părea că e stăpân, căci altminteri vă spânzur, căutați bine tilharilor.

— N-o fi la dreapta... Par-că aud un geamăt.

— Hai acolo, răspunse Ene.

Și se îndreptară cu toți in partea de unde se auzea geamătul...

Cînd se apropiară văzură un tînăr care mai suspina...

— Nu e...

— De geaba..

Se aplecă spre tînăr, dar tocmai in minutul acela el muri.

— A murit bietul băiat, oftă femeia.

Apoi, se grăbiră a se depărta, îngroziți toți, pină și chiar neindurații de cioclii cari căutau.

Zăpada cădea nemilostivă, și fulgii mici la început, acum se măriseră... Pământul se și îmbrăcase în blana de urs alb.

— Nu e nimic... S-a perdut... zise un cioclu.

— O să vă spînzur tilharilor... strigă furios bărbatul care era îmbrăcat mai bine.

De o dată se auzi un geamăt nuoii.

— Cine-o fi, zise el.

— Haidem.

— Dar de unde a venit glasul?

— De la stînga pare-mi-se.

— Uite de colo de lingă pomul acela.

Toți se îndreptară spre pom.

Ajungând, femeca se aruncă strigând spre ființa ce era răzemată de copac și pe a cărei față se lăsase aproape zăpada...

— Ea e, strigară cei alți.

Se aplecară în jos ca să ridice pe bătrîna.... O mișcare, dar în zadar...

— Ce e? întrebă un cioclu.

— A leșinat?

— Sau o fi murit de bucurie.

Și într-adevăr murise de bucurie că găsise ființa ce căuta.

Toți se cutremurară.

Statură imprietrițî par-că cîte-va minute, a-poî bărbatul care le poruncea, zise cioclilor:

— Ia vedeți, femeia cea tinără a murit?

Un cioclu aplecă felinaru și se uită spre densa..

— De, pare că nu mai e în viață.

— Nu mai suflă?

— Să aplec urechia.

Și se lăsă spre gura femeei celei tinere.

— Suflă...

— N-a murit?..

— Nu... Mai trăește.

— Luați-o și duceți-o spre trăsura de la capul soselei.

Cioclii o ridicară și merseră cu ea pînă 1; drum unde aștepta o trăsură mare boerească.

Culcară corpul femei înăuntru și plecară în nainte pe șosea.

Boerul ce venea în urmă se sui lângă vizitiu pe capră și îi spuse să meargă repede spre casă.

Trăsura luă la dreapta, apoi cârmi la stingă și după un mers de vre-o jumătate de ceas ajunse în curtea boerului.

CAPITOLUL IV Cine era femeia?

Negreșit, cititorul trebue să fie nerăbdător a ști cine era femeia cea tinără care se găsise mai moartă pe cîmpul Dudeștilor, la a cărei aflare murise de bucurie o altă femee.

Știm că, dupe ce cioclii au legat cu frînghiî pe mama Sultana au plecat lăsînd-o leșinată în mijlocul odăii. Ei au luat-o la pas grăbit cu căruța ducând leșurile în cîmp și le aruncară claiu grămadă.

Mama Sultana remase leșinată vre-o doue ceasuri.

Gind se deșteptă se găsi legată.

Se frecă la ochi.

Nu se putea desmetici bine.

Unde era?..

Cine o legase?

De ce e tăcere în casă?

Unde e Irina?

Dar argatul?

Și fel de fel de cugetări iî trecură prin cap.

De o dată scoase un strigăt îngrozitor, care spintecă ca virful unui briciu, tăcerea odăii.

Acum ș-a amintit de totul.

Cioclii o legaseră.

Ei răpiseră pe Irina încă vie ducind-o in cîrn-pul morților.

Se încercă să se desfacă de legăturile ce o stringeau nemilostiv. Se sbuciumă zadarnic.... Era prea strins legată ca să poată face ceva.

Chemă. Țipă...

Zadarnic.

Nimeni n-o auzea... Nimeni nu venea...

Puterile bătrinei în loc să scază, se îndoiră.

Era la mijloc dragostea pentru copilita ei, pentru Irina.

Începu cu furie să roadă cu dinții ștreangurile.

Gura ei era slabă, dar totuși voința îi dăduse puteri enorme.

Rodea, rodea mereu...

In sfirșit, cu gura plină de singe, reuși la urma urmelor, dupe o muncă de o jumătate de ceas, să roadă un ștreang.

Se descurcă, lat-o liberă.

Nebună de durere, își frîngea minele și rupea părul din cap de groază..

Negreșit, Irina trebue să fi murit de groază cind s-a deșteptat pe cimpul Dudeștilor, între miile de hoituri.. Și chiar de i-ar fi fost dat să scape de boală, totuși acum s-o fi prins de ea ciuma mai tare și o li și murit deja.

Eși in mijlocul stradei și fugea nebună de durere..

Unde?

Nici ea nu știa.

Mergea insă mereu innainte ca eșită din fire.

Deodată își aduse aminte de ceva care o opri in loc și-i puse ca o lumină pe față.

Dacă Irina n-o fi murit încă?

Dacă ea ar merge și ar aduce-o acasă?... Negreșit poate ar scăpa?!...

Se hotărî deci și o luă in fugă spre cimpul Dudeștilor.

Ajunse acolo.

Se infioră.

Cale de citeva sute de pași se auzeau țipetele celor ce nu muriseră încă.

Se părea că te afli in mijlocul unei mena-gerii de fiare fometate, cari strigă îngrozitor la mirosul cărnei.

Cioclii mergeau cu o măciucă ’n mână și, dacă vedeau pe cel care strigă, dintr-o singură lovitură ii sfărîmau țeasta...

Mama Sultana, îngrozită la această priveliște, se aproprie și vru să meargă spre a-și căuta,

dacă va mai fi fost în viață, copila.

Dar nu se putu apropia... strejerii cari erau orînduițî a nu lăsa drum de cît cioclilor, o opriră..

— Lăsați-me, oameni buni, lăsați-me!..

— Nu se poate babo, nu se poate...

— Vreau să-mi caut copila...

— Avem ordin.. Ai pitac de la logofeție?.

— N-am...

— Atunci nu merge.

— Dar nu-l păcat să moară?

— De, avem ordin...

Mama Sultana plecă cu lacrimele ’n ochi......

Era nebună de durere... li venea par-că să blesteme și pe Dumnezeu. I se părea că cerurile cad d-asupră-i.

Ce să se facă?..

Ea nu cunoaște pe nimeni din cei puternici, căruia să i se adreseze..

De o dată își aminti însă că la curtea lui Va-sile Ianopol este un fin al lor, vătaful.

— Me duc la logofotul Nae, își zise ea și se îndreptă spre Filaret.

Ajunse acolo și rugă pe un slujitor să eheme pe vătaf.

Cînd veni acesta îl rugă cu lacrimile ’n ochi să spue tot boerului și să mijlocească ca să i se dea un pitac de voe liberă.

Vătaful se duse sus și spuse boerului.

Acesta cind auzi că e vorba de o femee își lungi urechile să asculte mai bine.

— A cui e bre?

— A lui Vasile Cavafu, luminăția ta.

— El a murit?

— A fost lovit de ciumă.

— Dar pe tine cine te roagă să stărui?

— Mă-sa.

— A cui?

— A fetei?..

— N-o ti murit fata d-atunci pînă acum?

— De știu și eu... Dar e păcat s-o lăsăm să moară de o fi încă cu viață... Poate o scăpa și atunci ți-o ii datoare viața.

— E ti nară?

— Vre-o 18 ani!

— Frumoasă?

— Pică de frumoasă ce e.

— Ce spui!..

— Icoana și pace..

Boerul se gândi.. Zimbi in sine și apoi spuse vătafului să zică bătrinei să aștepte că va merge el la logofeție să ceară biletul de voe.

Ceasurile treceau unul dupe altul și boerul nu mai pleca.

In sfirșit, pe seară, se duse...

Dupe o zăbavă de vre-o patru ceasuri, adică aproape de miezul nopții se întoarse acasă.

Chemă vătafu si ’i zise.

— Am întârziat. M-am dus și pe la niște prieteni cari m-au ținut. Spune să pue caii la trăsura nemțească și să mergem.

Plecară.

Știm cum am ajuns și cine, cu felinarele ’n mină, căutară prin toate locurile, desnadăiduiți că o vor mai găsi.

Am vezut că, in sfirșit, când o atlarii, Sultana, dupe atita și felurite sbuciumări, muri de bucurie pe corpul neinsuflețit aproape al fii-si.

Ast-fel se sfîrși mama Sultana...

Sărmana femee!

Toată viața i-a fost dată pentru a-și iubi copila, pentru care a și murit.

CAPITOLUL V Irina se însănătoșază

Cind trăsura, in care era corpul neinsuflețit aproape al Irinei, ajunse in curtea boerească, veniră vre-o doi argați.

— Luați încet femeea din trăsură, porunci boerul.

— Prea bine.

— Apoiu duceți-o intr-un iatac din aripa dreaptă.. Faceți foc bun și chemați chiar acuma pe doctoru meu... Spuneți-î că eu îl rog să vie numai de cit. Ați înțeles.

— Da boerule. Alergăm.

Irina, fără să facă o mișcare, fu dusă într-un iatac frumos. Focul se aprinse repede și odaia se încălzi numai de cît.

Nu trecu mult și doctorul, un grec de altminteri priceput, mult în arta sa, veni.

— Chirie Temistocles, îi zise boerul, o fată ciumată care cred că o să scape de ți-oi pune tot meșteșugul.

— S-o vedem Exahotate, s-o vedem.

— Aidem.

Și amîndoî ajunseră la patul unde Irina, slabă la față, dormea.

Doctoru se aplecă, se uită la față, îi ridică pleopele, îi deschise gura și spuse cu glas ascuțit:

— Cred c-o să scape.

— Bravos doctore... Nu de geaba te laud la toți.. Chiar cu Vodă am vorbit erî de d-ta.

Irina fu afumată cu niște miresme și frecată cu oțeturi pe tot trupul. încetul cu încetul se deșteptă din somnul ce o coprinsese.. Deschise în spre ziuă ochii apoiu căzu iar în somnul a-dânc și dormi pînă la vremea prinzului.

Boerul se interesă mult de ea.

De și slăbită îngrozitor de boală, totuși el nu văzuse încă o femee așa frumoasă.. Așa trup, așa păr, așa chip!...

Ce mai amantă își va face din ea, care, cînd se va deștepta și va auzi că el a scăpat-o de la moarte sigură și se va vedea fără nici un sprijin, se va învoi a rămâne cu el.

Irina se deșteptă pe la sfințit.

Deschise ochii și cătînd prin prejur se miră npștiind unde se află.

Văzu o femee bătrînă lîngă ea.

— Unde sunt?

— A casă maică...

— Vasile unde e?

— Aci... Dar taci nu vorbi.

— Dar mama?

— Taci... taci!.. Tot aci. A eșit până afară. Nu mai vorbi că așa a spus doftoru.

Irina, fără ca să bănuiască nimica, slabă de boală, închise iar ochii, după ce sorbi vre-o două linguri dintr-o doctorie întăritoare pe cari i-o dete baba ce o păzea.

Dormi toată noaptea bine.

A doua zi cînd se sculă, era par-că in viața.

Roșața începuse să îi vie pe față, ochii să se desfacă de perdeaua întunecoasă care-i acoperi-seră pină acuma.

Mincă un bulion și bău iar doctorii.

Încet cu încetul își aduse aminte de Vasile de boaia lui, de măsa.

Ceru să-i vază..

In zadar se încercă bătrina care o păzea să-i spue ba una, ba alta, că nu sunt aci, că s-aii dus prin tîrg, doar și doar o va inbuna.. Irina nu slăbea dorința de-ași vedea pe cei scumpi ei.

In sfîrșit, baba văzind că n-o poate potoli, se hotîrî să-i spue. Cu toate că o luă cu binișorul, istorisindu-i încetul cu încetul nenorocirea ce a dat peste ea, Irina, la auzul acestor grozăvii, că Vasile a murit de ciumă, iar maica sa de bucurie când a găsit-o,, leșină.. Doctorul chemat in-dată, cletină din cap cu îndoială, spunînd boe-rului că ’i e teamă să nu se întâmple vre-o nenorocire.. Certă pe bătrână care ’i istorisise, că rău a făcut, de oare-ce Irina era prea slabă ca să sufere aceste nenorociri atit de mari.

D-abea peste vre-o zece ceasuri Irina se deșteptă.

Cînd deschise ochii și ’și aminti de cele spuse de bătrînă, începu să plingă amar.. Iat-o acum singură în lume, în casa unui strein. Vasile al ei mult iubit mort; maica-sa care o îngrijise cu atita duioșie și care o iubea atît de mult, ' dusă si ea din lume.

Singură, singură!..

Era slabă grozav. Pielea i se întinsese d-asupra oaselor de îi dedea înfățișarea unui cadavru.

Boerul însă o găsea, de și atit de slabă și galbenă tot frumoasă. Venea să o vază în fiecare zi, se apropie de ea, o mîngâea cu vorbe blajine, poruncea să o îngrijească cu multă băgare de seamă.

Așa se strecură toată iarna.

O dată cu venirea primă-verei, cu ivirea soarelui pe cer cu razele sale călduroase și puternici, se reintoarse și sănătatea Irinei, roșața i se urcase iar pe obrajii, vioiciunea în ochi.

Ciuma insă tot mai bîntuia..

Iată cum o descrie un scriitor care a trăit ceva în urmă de vremurile acelea: «A fost in multe rinduri ciuma in țară, dar analele României nu pomenesc o boala mai grozavă de cit ciuma lui Garagea, (Decembrie 4882—4883, Decembrie 4884). Nici o data acest flagel n-a făcut atâtea victime!. Au murit piuă la 300 de oameni pe zi, și se crede că numeral morților in toată țara a fost mai mare de 90000!.. Contagiunea era așa de primejdioasă în cit cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă, și violența era așa de mare în cit un orn lovit de ciumă era ca și mort!...

Spaima intrase în toate inimele și făcuse să dispară ori-ce sentiment de iubire și de devotament. Muma își părăsia copiii iar bărbatul soția pe mâna cioclilor, niște oameni fără cuget și fără frică de Dumnezeu. Toți bețivii, toți des-frînații își atirnau un șervet roșu de gât, se urcau într-un car cu boi, și porneau pe hoție din casă în casă, din curte în curte. Ei se introduceau ziua și noaptea prin locuințele oamenilor și puneau mâna pe tot ce găseau; luau bani, argintărie, ceasoarnice, scule, șaluri, etc.. fără ca nimeni să indrăsnească a li se împotrivi. Fugea lumea de dânșii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morți în spinare, îi trînteau în car, clae peste grămadă, și porneau cu carul plin spre Dudești sau spre Cioplea unde erau ordiile ciumaților.. Se încrețea carnea pe trup auzind grozăviile și cruzimile făcute de acești tîlliarî asupra bieților creștini căzuți în ghiarele lor. Rare ori bolnavul ajungea cu viața la cimpul ciumaților. De multe ori o măciuca in cap făcea intr-o clipă ceea ce era să facă boala în doue, trei zile!.. Și poate că cei uciși ast-fel, erau mai puțin de plâns; căci mai mult erau de jale acei aruncați vii în câmp, fără așternut și fără acoperământ, pe pământ ud și înghețat!.. Cale de jumătate de ceas se auzeau țipetele și vaetele nenorociților din câmpul Dudeștilor!..

In urma mai multor scene oribile, neomenoase și bestiale petrecute la ordie, unde unul din acești mizerabili fusese rupt cu dinții de un tinăr care apărea cinstea soției sale, lovită de ciumă chiar in ziua nunței, și în urma revoltei ciumaților, cari au sărit cu parul și au oinorît zece cioclii, autoritatea, in sfîrșit a luat hotorâ-rea de a organiza un serviciu sanitar. Ea înființase cîtî-va vătăsei, însărcinați de a întovărăși pe cioclii din casă în casă și aceștia strigau de la portiță: «Sănătoși copii?» — acest serviciu a existat pină pe la 1856. Copii răspundeau de ordinar: «avem o pisică bolnavă!» —Unul din ei zicea într-un raport către șeful seu: «Azi am adunat 15 morți, dar n-am putut îngropa de cît 14, liind-că unul a fugit șinu l-am putut prinde!...

«D-asupra orașului se ridica un fum galben și acru, fumul băligarului care ardea in curțile boerești, iar orașul răcnea de urletul jalnic al Clinilor rămași fără stăpân.

«La fie-care poartă era câte o șandrama, un fel de gheretă în care se adăpostea cite un servitor pus acolo pazarchidan (comisionar pentru tirguelile de pâne, de carne și de zarzavaturi.) Nimini nu intra în curte de cît după ce se purifica la fum și trecea prin hărdae de apă, sau prin strachina cu oțet.

«Cioclii, cînd treceau pe lângă o casă bogată nu lipseau de-a arunca sdrențe rupte de la ciu-mați, ca să răspândească contagiunea. Ei nu se temeau de molipsirea boalei, căci mai toți erau dintre acei cari zăcuseră de câte două ori de acea grozavă epidemie. Ciuma, ca toate boalele mortale și lipicioase, ca vărsatul, ca tifosul, ca lingoarea neagră, foarte periculoasă întiia oară, devine puțină violentă la acei cari au mai fost lovită de ea.

«Jafurile și tîlhăriile oamenilor, direct sau indirect prepuși la serviciul ciumaților, au fost nepomenite. Multe averi și case mari s-au ridicat în București după urma lui Caragea, din sculele si bani bieților bolnavii!...»

Iată dar, pe scurt descrierea acestei grczave boale care dură penă pe la sfirșitul anului 1813, adică ținu un an întreg de zile!.. Un an întreg de jale!...

CAPITOLUL VI La 1835

Proprietarul grec al casei din câmpia Fila-retului, din care astă-zî nu se mai văd nici urma urmelor, și unde Irina se luase de ciumă și se întremase d-a binele se înamorase așa de puternic de Irina-în cît la doi ani chiar dupe in-tîmplările ce le spuserăm mai sus, el o luă de nevastă.

O să se mire poate cine-va cum se face că Irina, care își iubea atit de mult bărbatul, pe Vasile al ei, l-a uitat așa de repede, și la doi ani d-abea după moarte-î, s-a hotărât să-l înlocuiască.

Aci suntem nevoițî să vorbim ceva despre căsătorie.

La țară, ca la cei bătrinî o dată, această u-nire se făcea din dragoste. Flăcăul Niță iubește pe Stana, se îndrăgostesc o vreme cu ochii, a-poî își strâng mînile și în urmă se sărută....

Pină aci! Atunci simt în ei trebuința unui lucru mai arzător ca sărutarea — căci pînă aci și unul și altul, mai în tot d-auna, sunt vergini, curați ca neaua — și iată că pețitorii merg la părinții fetii să o ceară.

Viața lor va fi liniștită. Se vor iubi, se vor îndrăgosti numai ei, și nici unul, nici altul, nu va cîrmi nici la stânga nici la dreapta.

Aceasta era o dată, când obiceiurile țăranilor erau curate, când nu se atinsese de ei desfrâna-rea orașelor.

Dar, de cind țăranii au fost luați în armată și dațî pe la orașe, de când ei au fost in mai mare atingere cu orășenii, au început să se molipsească de vițiele acestora pe cari le-au dus ca noutate în satele lor.

Și iată că și la ei, se începu a se căuta nu fata ci zestrea, nu hărnicia ci avutul.

Aceasta pentru sate.

La orașe toți vedeau lucrul cum stă. Causa însă a acestei nenorociri trebue căutată în educația atit a femei cit și a bărbatului.

Băeatul la 15 ani este deja un depravat. Știe toate vițiele, a trecut prin toate casele de prostituție, a petrecut deja nopți multe în brațele femeilor.

E om complect...

Gând se însoară, o face aceasta fie din des-gustul ce are, poate, pentru viața de mizerii prin care a trecut, fie că s-a săturat de un trai fără nici un rost, sau, în majoritatea cazurilor, că vede singurul mijloc in însurătoare a-și face o carieră: luând zestre.

Se însoară. Ia o fată tînără, o nevinovată, o femee însă focoasă, care are nervi ațițațî și tre-buesc potoliți.

Luna de miere trecu cum trecu, dar sfortă-iile lui au sfîrșit, are împreunări cu femeea lui la o săptămână o dată, ba și acestea le face cu mult desgust.... Este scurs de puteri.

De aci vin trădările.. Femeia simte nevoia potolire! poftelor și, la cea d-intiî ocasie, se dă cu! găsește!

Aci deci e pricina bărbatul.

Să revenim asupra chestie! unde femeia e de vină.

Părinți! nu-și înțeleg destul de bine rolul lor.

Ei cred că dacă fac copii e de ajuns să-i dea să mânînce, să-l îmbrace și, dacă e cu dare de mînă, să-l învețe carte—după cum e și averea lu! și după cum e și copilul aplicația învățătură...

Nimic însă mai mult.

Ei nu cugetă că tocmai cea mai principală, cea mai de căpătenie menire a adeveraților părinți n-o îndeplinesc: adică aceia de a da o e-ducație morală copiilor lor.

Fata e crescută de mică cu felurite pretenții

absurde și așa, când se mărită, ea crede că bărbatul ei nu-i este dat ca un tovarăș de bucurie și nenorociri, ci de un rob al ei care să-i cumpere de toate și ea... să cheltuească vremea cu nimicuri.

De aci cearta, nepotriveala în caractere și, în urmă, divorțul.

La Irina însă nu era nici unul din cașurile acestea. Ea iubise mult pe Vasile, ținuse la el ca la lumina ochilor ei, dar, el murise, ea ră-măsăse singură fără nici un sprijin...

Casa și toate lucrurile din ea ii fuseră risipite, d-abea luă câte-va sute de lei pe cei mai rămăsese.

Câtă vreme a fost nevoită să stea in casa proprietarului, din pricina boalei sale, duioșia cu care el o îngrijia, o muia cu încetul, la început îl privea cu recunoștință, apoi cu oare care a-plecare și așa că, în urmă când el începu cu dragostea, de și in sufletul ei icoana lui Vasile era încă, totuși se simți dispusă a asculta vorbele lui: ce se va face ea singură ca femee în lume?.. Și apoi el i-a făgăduit chiar din intîia dată că o va lua de nevastă!..

Și așa gândind a luat pe Grigore Ianopolu care, într-adever de și a cugetat la început să facă din ea o amantă, în urmă însă, încetul cu încetul, a vezut că neinsurat cum era, o femee harnică și frumoasă ca Irina îi va face fericirea.

Și de atunci s-aii strecurat peste 20 ani de zile.

Acum suntem pe la 1835 adică cu vre-o 10 ani înnainte de revoluția cea mare de la 1848.

Irina era deja mumă de patru feciori și doue fete. Traiul și ’1 ducea liniștită, fără să cugete la alt-ceva de cât ca să ’și îngrijească cu duioșie copiii și bărbatul.

Afară de casa și averile din Bucuresci ei a-veau o moșie aproape de pădurea Vlăsiei, pre lângă mănăstirea Ghighiul în județul Ilfov.

Verile le petrecea la moșie, unde îngrijea cu multă pricepere de ale casei.

La moșie avea o mulțime de robi, țigani, care treceau în numer peste 70 de familii, poate.

Tot ce poate fi mai înjositor, mai scârbos pentru timpurile trecute, și ceea ce trebue să ne facâ a ne cutremura sunt: robii!

Vom lăsa pe un eminent scriitor să spue el, el care a trăit acele vremuri, ceva despre robia țiganilor.

«Generațiunile de astă-zi nu ’și pot face idee despre soarta acestor disgrațiate creaturi, numite țigani, cari, pînă cu un pătrar de secol în urmă se aflau sub jugul sclaviei. Această seminție de oameni, originară dupe toate probabilitățile din India, tîrîtă în sclavie de alte popoare cuceritoare—precum Turcii sau Tătarii— și vîndută în asemenea condițiuni prin țările noastre, era așa zicend apanagiul claselor domnitoare: mai toți boeriî terei aveau robi, ori-ce țigan trebuia ca să fie rob al vre unui boer; iar dacă cumva se iveau Țigani fără stăpân, emigrați din altă țară, aceia se declarau robi ai Domniei și erau supuși, dacă nu la o sclavie similară cu acelor-alțî, dar la prestațiuni și imposite atât de onoroase în cât nu puteau duce o viața mai facilă și mai fericită.

«Boerul dispunea de robul seu cu putere nemărginită: putea să-l supună la ori-ce muncă, și la ori-ce pedeapsă; să-l bată, să-l închidă, să-l pună in coarne sau in lanțuri, să-l tortureze, să-l schinjuiască chiar, să-i ia ori-ce, adesea chiar soția și copilul să-l venză, să-l schimbe, să-l dăruiască, să-l trimață la ocnă, doar dreptul de a-l spînzura sau împușca nu avea. — Era dator să îngrijească de traiul lui: trebuia să-i dea locuință, hrană, să-i îngrijească, căci fără de a-cestea ’i-ar fi espus viața la pericol, lucru de care trebuea să se îngrijească, căci ori cum perderea unui rob era simțitoare, fiind-că el represintâ o avere:

«Puterea boerului adesea se cunoștea după numărul țiganilor ce avea: cu cât avea robi mai mul ți, cu atâta se socotea mai bogat și mai puternic; cu cât avea brațe mai multe cu atâta avea lanuri mai mari de bucate, pluguri mai multe, gospodărie mai bogată și curte mai îmbelșugată. Din țigani se recrutau argațî, văcari, herghelegii, bivolari, porcari, salahori, prăsitori, sau secerători,—apoi bucătari, pitari sau f rânze-lari, sofragii, vizitii, surugii, grădinari, croitori, cismari, ferarî, lăutari. Din țigance, apoi, cucoanele își formau servitoare, cusătorese, spălătorese, găinărese, bucătărese, și altele. Lăutarii, prin excepțiune și pentru consideroțiunea talentului lor musical, se bucurau în genere de oarecare scutiri: plătiau o dare anuală către stăpâni și trăiau câștigându-și pânea, tocmiți sa cânte la cârciumi, la nunți, la hore, și la diverse veselii. Totuși, când veneau boeriî la moșie, lăutarii era datori să fie nelipsiți la curte; căci dacă boeriî erau cheflii, trebuea să veselească casa cu cântecele lor; cucoana, dacă era tîneră, trebuea s-o deștepte dimineața un cântec de inimă albastră, executat numai pe o strună după placul boerului; la unele case erau câte duoe tarafuri de lăutari, unul cânta in permanență la masă, iar altul, când se căra bucatele de la cuhne, le acompania până la masa boerea-scă anunțându-le cu cântece combinate după felul bucatelor, mai mult sau mai puțin acre sau dulci, piperate sau sărate.

«Dacă boerul făcînd inspecțiunea amănunțită a numeroasei sale turme, convingendu-se că înmulțirea sa nu merge destul de repede, găsi a cu cale ca să ia mesurî pentru aceasta.

De aceea imediat decreta ca toți băețiî de la 16 ani si fetele de la 13 ani în sus să se căsătorească cât mai curând; fâră a-i întreba despre consimțământul lor mutual, făcea o listă prin care se determina care pe cine să iea, și în Duminica viitoare preotul de la biserică, după cidula boerească, (cum era legea pe atuncea) celebra repede peste 50 de nunți țigănesci. Nu tocmai vesele erau asemenea nunți; unii din părinții tinerilor aveau poate alte dorințe; dar nu era ertat nimăruî a arăta nemulțumire la ordinul boeresc, care trebuea numai de cât să se execute; căci biciul și falanga aducea la supunere pe neascultători.

«Nu trebue să credem cu toate aceste, că vre-un sentiment de rea voință sau de avariție îndemna pe boeriî noștri la asemenea fapte, pe cari le considerăm ca violente. Ei amenduoî, și boerul și cucoana, aveaii convicțiunea că făceau o faptă umană prin aceasta. Cucoana, bună oară, credea că cea mai frumoasă și mai bine-cuven-tată de D-zeu misiune a unei femei era aceea de a face copii; așa dar credea că cu cât va contribui a se nasce mai rnulți copii pe lume, cu atâta face o faptă bună. De aceea ea avea in mare stimă pe roabele cari făceau copii mul ți: pe acelea care făceau șease copii le dăruia cu ajutoare anuale; iar pe acele ce treceau peste numărul de șease, le da carte de ertare din robie. Apoi când i se raporta că o țigancă a născut, punea de boteza copilul cu cheltuiala ei și trimitea noului născut pânză ca să-i facă pelinci, iară mamei câte o haină sau o vițea.»

Iată dar care era traiul mizerabil al acelor făpturi nenorocite. Și negreșit că acela care descrie toate acestea nu vrea să ne istorisească faptele murdare și fără de lege a boerilor din vremurile acelea. Nu, căci ar fi fost spăimântător. Dar e de ajuns că el ne spune că sărmanii robi erau considerați ca o vită pe care aveai drept să o bați unde îți plăcea, cînd îți plăcea, să o vinzi pe cât doreai, să o puie sub pietre de moară, și toate astea fără ca cine-va să-ți facă o observație.... Iată trecntul cu murdăriile lui și nele-giurile sale!... Dar oare numai in trecut se întâmplau asemenea crime?... Nu mai atunci egzis-tau robi?..

Negreșit că nu!

Astăzi, da și astăzi, sunt o mulțime nenumărată care zace in lanțurile greoaie și mârșave ale robiei.. Și chiar dacă stăpânii lor nu-î pun sub pietre de moară, totuși ii silesc a lucra atît de mult și așa de greu, în cât in câțî-va ani îi dă mor ți gata... ofticoși...

Și astă-zi ca și în trecut stăpînii de tot soiul socotesc pe slugile lor, pe lucrători lor, drept niște vite, drept niște mașini cari nu trebue să facă alt-ceva de cât să lucreze și iar să lucreze.

Cînd va veni oare ziua de frăție și dreptate?. Când va luci soarele vesel si bine-făcător al li-bertăței pentru muncitor?.. Când?., când?....

CAPITOLUL VII FULGER

Printre țiganii ce boerul Ianopol avea ca robi la moșie, era și un flăcău cam de vre-o 25 de ani, chipeș, cu pielea albă, ochii mari șl negrii, minele mici, așa că mai n-ai fi crezut că e băiatul Sandi și a lui Rafailă, potcovarul curții. Printre cei-alți țigani se șoptea că-l făcuse Sanda, care în tinerețe era o țigăncușe de o frumusețe uimitoare, că vătafu curții boereștl, un grec, care acum — Dumnezeu să ’1 odihnească, era mort..

Pe Fulger îl botezară cu numele de Vi utilă, dar toți îl chemau Fulger. Pricina e, că pre când Sanda era însărcinată cu el, în lunea nouă, se întorcea într-o zi pe la amiază de la cosit. Aproape de acasă cerul se acoperi de nori, începu să fulgere și să trăsnească și de o dată, pe neașteptate, un trăsnet lovi un copac pe care ’l spintecă, aproapo de Sanda. Femeia se înspăi-mantă așa de tare în cât căzu leșinată.. Când se deșteptă, copilul care ’1 purtase în pântece eșise afară și țipa lângă ea.

Îl luă și se târî cum putu cu el până acasă.

Tot satul se minună de întâmplarea asta și de atunci botezară copilul «Fulger.»

Și chiar dacă n-ar fi fost această întâmplare la mijloc, totuși putea să i se dea acest nume, de oare ce era iute ca un fulger Vintilă. Sângele fierbea în el, clocotea ca într-un vulcan lava

Ochii lui erau mici, negrii și focoși. Ii plăcea curățenia, se purta cu hainele curate și se gătea ca o fată mare.

Pentru acestea boerul, pre când Fulger era copil încă, îl luă pre lângă el, îl făcu sufragiu și fecior. Stând tot în casa boerească și auzind in fie-care zi vorbele și discuțiile ce se făceau despre cutare și cutare lucru, Fulger, care era de altminteri foarte deștept, se lustrui așa că nici nu ai fi putut crede că el e un biet rob, daca ai fi stat cu el la vorbă.

De alminteri avea un suflet viclean, răutăcios, umilitor. Se părea că are în sîngele său și vorba umilită, plecată a mumei sale, țiganca, și viclenia, răutatea, sgârcenia, dorința de a face avere, a tatălui său, care se credea că e greșul.

După cum spuserăm, prin vara anului 1835, la moșie venise toată familia boerului.

Băeții își treceau vremea cu vinătoarea și plimbările, fetele, Clin care cea mai mare, Sma-randa, o fată de vre-o 18 ani, frumoasă ca un înger, ședeau toată ziua în casă ajutau maice lor la gospodărie, îngrijeau de roabe să facă dulcețurile bune, legate bine, treceau apoiii în țesătorie, mai coseau la gherghef și, în urmă, puneau o țigăncușe, o fată de vre-o 15 ani, să le cânte din gură însoțind cântecul cu o tambură.

Și viața se petrecea dealtminteri ticnită. Irina era veselă, își iubea copiii mult, era bună și blajină cu roabele și robii, își îngrijea bărbatul, care se făcuse și el bun, cu multă duioșie.

Fulger era tot fecior, ba, învățând câte-va buche de carte și puțină socoteală, îl pusese che-lar și îngrijitor peste cheltueala casii, căci, de si familia boerului era mică, dar nu se putea ca, cel puțin de trei-patru ori pe săptămână, să nu aibă câte 20—30 de mosafiri și atunci mese mari, bogate, cu mezeluri și trufandale cumpărate din București.

Casele moșiei se compuneau dintr-o clădire mare cu două etaj urî, jos era sofrageria, odaia pentru băi, bucătăria, cancelaria, o sală mare cu flori, și vre-o șapte-opt alte odăi pentru mosafiri, iar sus erau odăile boierilor, saloanele gătite cu sofale îmbrăcate cu mătase, mese mici turcești și o mulțime de alte bogății.

Intr-una din zilele lui August Fulger se afla jos in sofragerie și sta întins pe un scaun privind pe fereastră ce da in spre grădină.

Cugetă adine și se aprindea la față par-căî de o patimă nepomenită, își tringea minele și iar se învertea prin odaie, pe care o măsura cu pași grăbiți.

— Cum? Nu se poate, își zise el!.. Și o perdea plumburie i se întinse pe ochii... Nu, nu, Trebue să-mi stîmpăr poftele. Și apoiii ce!? Par-că nu-î tot muere. Și dacă e frumoasă?. Cum să gândesc eu la ea, eu un biet rob, un țigan?.. Nu....

Și iarăși- se sculă dupe scaun și se frământa ca un pește pe uscat.

Era o taină ascunsă în sufletul acestui nenorocit țigan, un flăcău frumos de altminteri, care ar fi plăcut orî-cărei femei. El părea un fecior de boerî răsgîiat și mîngăiat de toți cei ce ’ împrejmuiau.

De odată cum sta și privea în spre grădină, tresări ca mușcat de șarpe și ’și ridică capul ca să privească în grădină mai bine.

Intr-o alee se plimba singură citind o carte, Smaranda, fiica cea mare a lui Iamopol. Părea că-i regina acelei singurătăți așa era de frumoasă si fermecătoare.

Intr-o haină lungă de mătăsică, albă ca laptele, la gât cu un șal subțire de borangic, in urechi cu niște cercei mari cari dădeaii și mai mari străluceau farmecului ei.

Fulger se uită la ea ca un năuc vreme îndelungă.

— Cât e de frumoasă, strigă el, cuprins de un dor nețărmuit și nestăpîn pe el.

Intr-adever acesta era secretul cel mare, aceasta era boala care ’1 scînteia: el iși iubea stăpina.

Dar nu era în sufletul lui acea dragoste nobilă, care s-a întâmplat de multe orî la ființe ce nu-s deopotrivă, ci la el era mai mult un dor de carne, gustul de așî îndeplini plăcerile trupești..

Și această patimă dobitocească se născuse în el de foarte timpuriu. Ca băiat de 15 ani des-virginase deja fata vizitiului, lucru care nu se auzise de nimeni, căci, la vre-o două luni dupe aceasta, fata a căzut dupe un șopron și a murit. D-almintrelea nici că ar fi putut el iubi ast-fel de cât pentru trup: n-avea sufletul pentru dragoste curată.

Dupe ce privi mult la Smaranda, care se tot plimba prin grădină, se repezi afară din sofra-gerie și intră în grădină, pe portița cea mică.

Se aproprie de Smaranda și se făcu că tae niște iarbă, care crescuse mai mare lângă un boschet.

Smaranda trecu pe lângă el și vezendu-l zise.

— Ce faci Fulger, îi spuse ea cu o voce așa de dulce în cât te seca par-că la inimă.

El tresări și răspunse:

— Taiu niște iarbă cosită.

— Dar ce, te făcuși grădinar?

— Ba nu, dar...

— Iți place curățenia, înțeleg.

— Cui nu-i place ce-i frumos, răspunse el ui-tându-se în ochii ei.

Privirea plină de pofte a lui Fulger turbură pe fată—Nici o dată pînă acum un bărbat strein n-o privise așa cu foc ca el. Ochii lui păreau că asvîrlă săgeți.

— Așa e, răspunse ea și plecă încet.

Fulger se repezi la un boschet cu trandafiri și rupse vre-o doi apoiu dete fuga și ajungând-o îi zise:

— Coniță Smarando, poftim niște trandafiri frumoși.

— Mulțumesc, răspunse copila și plecă.

Fulger rămase ca împetrit.

Se îngrozea el par-că singur de îndrăsneața faptă care a făcut-o.

Cum, el un rob, să se uite așa la stăpînă-sa?.

Dacă ea va spune boerului acestea? Negreșit că va ordona să-l bată la falangă ca pe toți ticăloșii, pe el, care n-a mâncat nici palmă încă.

Și cugetând așa se duse în casă cu gând să se apuce de lucru și să-și uite.

In zadar cercă el să gonească din ochi pe Smaranda, nu putea și pace. Ii eșa mereu înnaintea ochilor mai frumoasă ca în tot d-auna.

Ziua trecu fără ca să se întîmple ceva. La masă, pre cind aducea bucatele, nici că îndrăsni să privească in ochi pe boerî. Iî era teamă ca ei aii ghicit poftele lui mirșave.

Noaptea nu putu să doarmă.. Se bătu în pat pina despre ziuă, când se deșteptă strîngând o pernă în brațe. Visase pe Smaranda goală, frumoasă ca un Dumnezeu, că o ținea în brațe, că o stringea cu putere potolindu-și poftele..

Toată ziua făcu planuri întunecoase.

Se hotărî să încerce, căci, i se părea lui că la masă, pre când aducea niște poame, Sma-randa îl privise cu duioșie..

Dacă se va încerca el să se apropie de ea?.

Dacă va merge peste noapte la ea în odaie? Negreșit că atunci sau va reuși s-o aibă, sau va li vai de el.

Patima îl muncea grozav, trebuia să se liotă-rească să facă ceva.

Smaranda dormea în odaia din capul caselor, singură. Alăturea era odaia mumi-si, a Irinei, iar la dreapta acea a surioarei. Ferestrele dedeaii în grădină și ferestrele erau zăbrăluite, dar fiarele erau așa de rare că ar fi putut să intre un om printre ele.

Seara, la vremea culcărei, Fulger se plimba prin grădină... Cum să facă să se urce sus; dacă nu va putea ajunge în odae, măcar să o zărea-scă cum se desbracă, să-i vază goliciunea trupului.

Se plimba prin grădină, dar nu găsi nici o scară.

Ișî aduse aminte că era o scară la spatele casii. Merse și o găsi. O sprijini de ferestre și se sui încet sus.

Tremura din tot corpul.

Una din ferestre era fără perdea, așa că se putea vedea totul ce se petrecea înăuntru.

Tocmai in momentul când el ajunse la fereastră și căta cu furie înnăuntru, Smaranda se pregătea să se culce.

Pe masă ardea o lumânare de ceară, care râspindea o lumină întunecată. Smaranda își dă-te jos haina, apoi fusta și rămase într-o că-mașe lungă, subțirică de se vedea printr-insa corpul alb ca laptele și grăsuliu al fecioarei.

Iși deprinsese părul, desfăcu coadele — două coade mari și negre ca pana corbului—care căzuse pe spate par-că era o coamă de leu.

Se desculță de ghete, de ciorapi și rămase ast-fei cu picioarele roșii și grăsulii, jumătate goală..

Se duse lângă o oglindă, ce era intr-un colț, și începu să se privească.

In urmă, vrînd par-că să-și vază adevăratele ei frumuseți in toată goliciunea, își scoase cămașa încet cu încetul.

Fulger, care se uita ca un năuc pe fereastră, se cutremură de plăcere. Un fior cald ii trecu prin vine.

Innainte-i se puse ca o perdea plumburie și era cit pe aci să cază jos dupe scară..

Smaranda era ca o statue sculptată în marmura cea mai albă, de cel mai mare maestru.

Era goală, dar de o goliciune revoltătoare, care te înalță, te ațiță privind-o... Chiar cel mai sfint călugăr, gârbovit de ani, nu știu dacă ar fi putut sta rece înnaintea acestui corp, alb ca varul, cu țițele par-că vîrfurile a două căpățini le zahăr, cu părul lăsat in unde pe spinare, cu burta rotundă ca o minge, cu picioarele grăsulii.

Fulger o privea cu furie. Ochii i se turburară, mintea i se rătăci, îi venea să spargă geamurile, să se repeadă ca un tigru întărîtat, flămând, asupra acestei copile.... Dar, se văzu în neputința în care se afla de a face ceva și se mărgini a privi și a sorbi farmecile ei.

Smaranda se lungi pe o sofa, se întinse de părea că se rupea.. Era focul vîrstei, dorințele aprinse cari o munceau, o chinuneaii cu limba lor de șarpe.

Se întinse mai cu furie, luă o pernă și o vîrî intre picioare pe care o strîngea cu așa putere și se lăsă cît mai mult pe ea, frecându-se cu furie... Căuta să-și potolească dorințele pe cari, cei 20 de ani îi poartă pentru fetele ce încă nu trecuseră pragul ce duce spre a deveni femee.

Ochii lui Fulger se umplură de sînge, îi venea să sfărâme totul, să sae pe Smaranda, care se sbuciuma cu patimă pe sofa, frecîndu-și părțile cele mai gingași ale corpului cu perna, ce o ținea încă strinsă intre picioare...

Dar ce putea să facă el.. Cum să intre dinăuntru?. Cum? Cum?

Fereastra era închisă.. Să o siluiască. Se va auzi în odăile cele-alte și iată că Smaranda va țipa, îl vor prinde și....... nenorocirea gala.

Se scoborî jos și, dupe cc duse scară de acolo, se duse aprins încă să-și potolească poftele cu Lisaveta, o fată din casă, dealtminteri tinerică și care îl iubea mult.

Când intră la ea în odaie, aceasta dormea.

Se miră foarte mult de sosirea lui Fulger așa tamnesain pe la miezu nopții.

— Ce ți-a venit, Fulger, să vii acum la mine?

— Mi era drag de tine, zise el, strândând-o de părea c-o rupe.

— Vorbă să fie.

— Zău!

— Dar ce ți-e de tremuri.

— Sunt întărîtat.

—Cine te-a făcut asa?

— Gândeam la tine.

— Ași — Par-că n-am auzit eu că ai început draposte cu Floarea lui Petre cârpaciu.

— Zău nu... și o tiri spre pat.

— Lasă-me..

— Asi.

Și se lipiră mai mult unul de altul, Fulger rupînd-o par-că cu dinții de furios și pătimaș ce era, iar Lisaveta strîngând-l cu furie... Era tînără și ea și focoasă ca soarele, de primăvara.

Noaptea întreagă nu-i dădu pace.

— Ce ți-e Fulgere, îi tot zicea ea.

— Nimic, ce să ’mi fie....

Spre ziua se treziră amindoî îmbrățișați. Fulger se scutură par-că. El visase că ține in brațe pe Smaranda și acum iată-l cu țigăncușa.

Se despărți de ea.

Pe la prînz se întîlni cu Smaranda. O privi in față cu nerușinare. Ochii fetei erau par-că turburi, două cearcăne ii coprindeau.

Făcu planul să intre la noapte la ea în odae, fie ce-o fi. De și își scursese puterile în noaptea trecută cu Lisaveta, dar era o fire arzătoare, nepololită...

Și apoiu, negreșit cu Lisaveta n-ar mai fi avut nici un gust, dar când cugeta să ție pe Smaranda în brațe, atunci puterile i se reinnoiau, se măreau...

Plănui si merse sus, căută ceva de lucru, și des-prinse cârligele de la fereastră ce dă în grădină.... Afară numai dacă nu o închide Smaranda fereastra din nou, el va putea intra in buna pace pe fereastră. Noaptea sosi.

El, la pândă, ațitat si tremurând, aștepta minutul ca să sue scara sus, să intre în odae.

— Negreșit, iși zise el, o să tacă, o să mi se dea mie... I-a venit timpul și are pofte fetița...

Și cugetînd așa aștepta mereu.

In sfîrșit, când socoti că a sosit vremea, se sui încet pe scară. Smaranda era culcată, căci stinsese lampa.

El se apropie de fereastră. Inima-i bătea de părea a rupe coșu pieptului. Atinse fereastra cu mina.. Se deschise încetișor, fără să facă vre-un sgomot.

Iată-l în sfârșit în odae, descălțat de ghete ca să nu facă sgomot, mergând în vârful picioarelor. Se apropie de pat.

Tremura din toate membrele.

Dacă Smaranda va țipa?..

Dacă se va speria din somn?

Dacă la țipetale ei vor veni stăpîniî?

Ce se va face?.. Va fugi și atita tot... da, va fugi pe fereastră...

Innaintă spre pat cu hotărire.

In odae era întuneric, doar o candelă lumina... Dar nici că s-ar fi putut zări ceva. Lumina era prea mică.

Ajunse la pat.

Dibui cu minele tremurătoare mde era Sma-randa și, dind la o parte plapoma, se lăsă pe ea cuprinzând-o in brațe.

Dar n-apucă să o stringă bine că un țipăt îngrozitor tăe tăcerea odăii...

Smaranda, deșteptată din somn, in mijlocul strinsorii, se speriase îngrozitor.. Poate, dacă ar li știut că e strinsă de brațe de voinic, nu s-ar fi întâmplat nimic, dar așa, pe neștiute, crezuse că cine știe ce hoț intrase..

La țipătul ei, Fulger sări repede la fereastră scoborînd scara.

Irina, care dormea alături se deșteptă la strigătul Smarandei.

De asemenea și surioara sa.

Când intrară in odae cu o luminare găsiră pe Smaranda galbenă ca ceara și tremurînd..

— Ce e?

— Ce s-a întâmplat

Smaranda nu putea să vorbească nimic.

— Ce e Smărăndițo.

— Uite, zise ea arătînd cu mina fereastra.

— Ce e acolo?

— A intrat cine-va la mine!..

— Cum si; poate strigă, Irinaspăimentată și numai de cât strigă pe cei ai casiî, cari veniră toți.

- Ce strigați? întrebau toți cu spaimă.

— A intrat cine-va la mine... S-a apropiat de pat. Atunci m-am deșteptat și am țipat. El a fugit.

— Dar bine, de ce te culci cu fereastra des chisă?

— Nu.

— Cum nu, uite că e deschisă.

— Eu n-am deschis-o!

— Dar cine?

— Poate hoțul care a venit.

Se apropiaseră de fereastră și priviră...

Atunci Boerul împreună cu.slugile și bâeții

porniră prin grădină să caute.

— Trebue să fi lăsat vre-o urină.. Cum s-au suit ei pe fereastră?!..

Merseră pînă sub fereastră.

Cind ajunseră găsiră un om culcat într-un

lac de sânge și d-asupra scara căzută.

Servitorii țipaseră.

— Ce e, strigă boerul care venea in urmă. — Un om mort.

— O fi tîlharul..

— El trebue să fie...

— A căzut cu scara;'zise altul.

— E Fulger! strigară toți..

— Cum se poate!

— E chiar el?

Și intr-adever era Fulger care căzuse cu scara când vrusese să scoboare mai repede jos.

CAPITOLUL VII. PEDEAPSA

Boerul porunci să-l ridice doi oameni și să-l ducă într-o odae.

Avea capul spart din care iî mai curgea singe. Stete așa ca și mort aproape până la ziuă. Dupe le îl duseră servitorii, boerul plecă sus

unde nu se liniștiseră femeile și chemând pe Irina la o parte îi spuse.

— L-am prins.

— Cum se poate.

— Da.

— Unde?

— Chiar jos în grădină in dreptul ferestriî. — Ce spui! Tîlharul!...

— Știi cine era?

— Cine?

— Țiganu de sofragiu.

— Fulger?

— Da chiar el?

— Ce vorbești, poate că ești greșit.....dar de unde știi că el a fost.

— L-am găsit intr-o baltă de sânge.

— Pe el?

— Da... de sigur când a vrut să se dea jos a alunecat cu scară cu tot și a căzut.

— A murit?

— Nu știu. Tilharul, o să-l satur eu...Am sâ-l omor de viu!...

— Ce-o li vrut el să fure? întrebă 'rina.

— Nici eu că me pricep... Țiganu tot țigan. Cu toate că rne purtam așa bine cu el. nici câ-l pedepseam vre-o dată... Am sâ-l înveț eu minte cioara dracului.

Și boerul se duse spre odaia unde Fulger zăcea.

Când ajunse acolo îl găsi mai mort. 11 înfă-șurase Lisaveta cu cârpe la cap, îi spălase rănile.

— Să vedî să nu moară tîlharu, fă! ai auzit?

— Bine boerule.

Dupe ce plecă sus, Lisaveta, care iubea mult pe Fulger, începu se plângă de milă.

Nici ea nu-și putea da seama ce căutase el să intre în miez de noapte pe ferestrele coniței Smaranda... Să fure? tocmai el care avea toate bunătățile.

— Zeu nu-l pricep de fel.

Și îi schimba cîrpele cu apă rece.

Spre dziuă Fulger începu să aiureze.

Zicea mereu.

— Stai, lăsați-me să ine sui la ea!., da uite ce trup are... ce țîțe... Ah, cum mi-a încordat vinele!..

Stai Smarando... Numai te potoli cu perna.... Fie că frumoasă e!...

Cum o s-o strîng în brațe... Ifa... Ha....

Lisaveta părea că se deșteaptă dintr-uu vis.... Acum înțelese ea ce caută Fulger în odaia Sma-randei.

— Ași, o ti aiurind așa fără nici o pricină, își zise ea..î Cum să li cugetat el să meargă sus.

Pe când se gândea așa, Fulger începu din noii.

— Eri seara am vedut-o goală... Ce frumoasă era......Atunci trebuia să sar pe dânsa când se lungise pe sofa!.... Prost am fost.... Ar ti tăcut atuncea...

Dar mi-am potolit eri poftele cu Lisaveta...Ea a credut că de dragul ei!.. Ți-ai găsit!..

Lisaveta se cutremură.

Acum se convinse de adever.

Care va să zică tot aceasta era pricina pentru care. Fulger se dusese sus. Și eri seară s-a urcat... De aceia fusese așa de ferbinte când venise la ea.

Pentru moment avea par-că scârbă de Fulger.

Îi veni să-l lase, să nu-l mai îngrijască...... Ce-i păsa ei dacă o muri... la ea tot nu ținea de fel.

Dar, de o-dată, dragostea birui, de și el n-o iubea, ea totuși ținea la el mult.

Nu, nu îl va părăsi, din contra îl va îngriji mai cu duioșie ca să scape, să se facă sănătos,, in urmă va căuta să se apropie mai mult de el.

Așa trecu noaptea fără ca să doarmă măcar o clipă.

Când sosi dziua, Fulger era mai bine.. Se deșteptă și întrebă pe Lisaveta ce se întîmplase.

Ea ii spuse totul.

El cercă să se scoale, nu putea, era prea slab.

Tăcu și așteptă in tăcere osînda.

Peste vre-o doue ceasuri veni Boerul.

Se uită crunt la Fulger și ’i strigă:

— Ce-ai căutat cioră spurcată adî noapte în odae.

Fulger tăcu.

— N-auzî țigane?

— Nimic.

— Atunci ce-ai căutat sus cu scara?

— N-am fost eu.

— Atunci cine a fost?

— Nu știu.

— Dar tu ce căutai sub fereastră cu capul spart?

— A căzut scara peste mine...

— Ia-te uită balaoru cum minte. Ișî rîde de mine... A căzut scara peste el! Face ca țiganu pe care l-a prins serbu în grădinărie cu dăsagii plini de ceapă și intrebându-l ce caută a spus că l-a asvârlit vântu.. Tot asa si tu cioară ticăloasă!... A căzut scara peste tine!... Hai?... Lasă că o să-ți dau eu...

Chemă apoi trei argați.

— Să mi-l luați pe sus și să-l legați la falangă.

Seivitorii veniră spre Fulger.

Acesta, de și n-avea putere, strigă:

— Să nu ve apropiați că ve omor.

Ei se deteră înapoi.

Dar unul, care ura mult pe Fulger, se apropie de el.

— Pă el măi ticăloșilor... Legați-l fedeleș cu frînghii și duceți-l în curte.

Lisaveta eșise afară cu ochii în lacrămi!

Ce putea ea să facă, o biată roabă?... Servitorii îl legară țeapăn cu fringhi și, luân-du-l pe sus, îl scoaseră în curte.

Aci îl puseră sus pe falangă și începură să-i

tragă cu nuele pe pielea goală.

— Dați mereu, strigă boerul, care era indignat grozav.

Sângele îi țîșnea din spate.

Servitorii se opriră.

— Ștergețil și dați-î iar... Să se învețe minte țiganu.

Fulger nu scotea nici un strigăt... In acele momente de ar fi avut putere ar. fi sdrobit cu un singur pumn toată omenirea.

Servitorii îl mai bătură, până ce leșină de dureri...

— A murii boerule, strigară ei.

— N-a murit balaoru... Se face. Duceți-l acum jos în beciul cel mare și trântiți-l pe pae acolo până o sosi din București ca să-l ducă la Agie... Să-l bag in pușcărie pe ticălosul de țigan.

Se duseră in beciu, îl trântiră pe niște țoale vechi si Boerul încue cu mâna lui, ușa.

Lisaveta era sdrobită de durere...

Când se întoarseră servitorii întrebă pe unul din ei.

— Ce s-a făcut, nea Ghiță?

— Ce să se facă... O să moară...

— Cum așa.

— A poruncit boerul să-l batem de doue ori...

— Unde e acum?

— In beciu.

— N-o fi murit.

— De, D-zeii să știe...

— De ce?...

— Nici că mai suflă... Mi-e teamă c-o muri...

— Vai de pielea lui bietul băiat, strigă Lisaveta desnădăjduită...

— De, dracu-l puse să cugete să fure?... Și apoi ce prost!... să intre prin odaia coniței Sma-randa.

— Dar de ce l-a pus in beciu, nea Ghiță?

— Vrea să-l dea pe mâna lui Căpitan Costache... A scris in București ca să trimată dorobanți ca să-l ia pe sus.

Lisaveta se cutremură.

— Dar, n-o să fugă el?

— Ce să fugă, a luat Boerul cheile cu el.

Apoi Ghiță o porni spre grajd să îngrijească de cai.

Lisaveta era mâhnită grozav. Fața i se slăbise par-că de ieri noapte până acuma. O duruse foarte chinurile lui Fulger... Și acum să afle că o să-l dea pe mâna poliției, să ’1 judece și să ’1 bage în pușcărie, cine știe pentru câți ani...

Dar nu. Ea ’1 va scăpa, chiar punându-și viața ei in primejdie.

Se duse sus și ascultă toate vorbele ce se șopteau.

Auzi ca dorobanții vor sosi diseară și că boerul va stărui să-l bage pe viață în ocne.

Se îngrozi.

Care va să zică trebuia să facă totul ca să ’i scape Înainte de sosirea serii...

Plănui și părea mulțumită.

Boerul avea un ciubuc de chilimbar.

Ea ’1 luă acum repede și plecă spre beciu unde il isvârli înăuntru.

Nu trece mult și auzi pe boer căutând ciubucul. Ea se făcu câ-l caută și, ca aducându-și aminte, zise:

— Poate că l-ei fi lăsat în beciu Boerule.

— Ași, ce în beciu.

— Cine știe.

— Adică-te se poate. Ține cheile și dute jos... Vezi să nu se fi deșteptat tîlharu... Ia și un argat ca tine.

Ea luă cheile repede, merse spre beciu cu i-nima tremurând de bucurie și deschise.

Fulger era într-un colț și gemea încetișor.

Ea se apropie repede și îi șopti:

— Gătește te de tugă.

— Nu pot să me mișc.

— Trebue s-o faci e vorba dacă ai mai re-rnânea, că te trimete în București legat cu dorobanții.

— Ah! nu pot.

— Stai aci și caută să-ți vii in lire. Eu me duc și mai pe urmă să regulez totul cum o fi mai bine. Să nu te miști.

Dacă ar veni cine-va să te faci leșinat.

Și luând ciubucul plecă, lăsând lacătul nein-chis cu cheia.

Ajunse sus și dete ciubucul.

— Vezi boerule că tot acolo era.

— Ce face tilharul acela?

— Nici că gemea.

— O fi murit?

— Se prea poate.

— Mi-ar părea reu.

— De ce boerule? Mai bine.

— Așî... Să-l bage in ocne, savană el tîlharu.

Lisaveta se uita la el cu ochii plini de ură

Se scoborî jos și cugetă cum să scape pe

Fulger...

Le vremea mesei, pe când toți servitorii erau în odaia de lângă cuhnie, mâncând, ea se gândi că era vremea mai bună...

Trebuia să-l scape, dar așa fel ca să nu mai fie în nici o primejdie.

Se hotărî dar ca și ea împreună cu el să părăsească casa lui Ianopulo.

Merse spre grajd și, în vreme ce vizitiul mânca, luă doi cai și î duse spre spatele casei. Merse apoi în fugă de căprioară spre beciu. Ajunse, cu mâna tremurând deschise ușa.

Intră îndreptându-se spre Fulger.

— Cum îțî e? întrebă ea.

— Mai bine.

— Haide fuga să scăpăm.

— N-o să pot merge.

— Numai până la spatele casei unde ne așteaptă doi cai.

— Aoleu 1... Cum o să merg eu călare?

— Fi mai bărbat... Om vedea și om face ce om putea... Haide repede!

Fulger se ridica în sus, ajutat de Lisaveta.

Merse d-abia până la spatele casei unde îi așteptau caii. Puse d-asupra unuia niște trențe și încalecă.

Lisaveta se sui pe ce-lalt și în goană o porniră.

Când se sculară de la masă servitorii, d-abia dupe vre-o două ceasuri băgară de seamă că lipsesc doi cai din grajd, că beciul e deschis si Fulger a dispărut, că Lisaveta nu era nicăeri'.

Îi căutară în toate părțile... Nimic.

Seara când sosiră dorobanții ca să ia pe Fulger, boerul le istori fuga acestuia cu țigăncușa, care, de sigur, l-a ajutat...

— Da l-oî prinde am de gând să ’1 pun sub pietre de moară, striga boerul.

CAPITOLUL VIII Fulger Tâlharul

Caii fugeau mereu și sdruncinăturile dureaii grozav pe Fulger i a>’e mai avea răni pe spate.

Totuși, se aprinse in el dorul de a scăpa, nu atât ca să trăiască, dar mai mult spre a se putea răsbuna de cruzimele suferite de la lano-pulo.

Merseră in neștire.

Unde? Nici ei nu ’și dedeau seama.

Ajunseră în pădurea Vlăsiei care împrejmuia Bucureștiul, trecând pe lângă mănăstirea Căldă-rușani, Țigănești și Ghighiul.

— Unde mergem Fulger? il întrebă Lisaveta.

— Până mâine dimineață să ne înfundăm în pădure și să dormim. In urmă om vedea noi.

Noaptea o trecură în mijlocul pădiirei.

Când se deșteptară a doua zi se văzură in conjurați de vre-o trei oameni cari îi priveau cu coada ochiului.

Fulger se uită lung la el.

— Cine sunteți voi? îi întrebă unul din cei trei.

— Noi ca noi, dar voi cine sunteți, răspunse Fulger.

— Ai auzit de Iancu Ursu?

— Tâlharu?

— Da.

— Am auzit.

— Ei bine eu sunt... Aveți ceva bani?

Fulger, prin capu căruia trecu un gând întunecat, îi istorisi totul, cum a fost bătut, că a plecat de acolo cu gând să se facă hoț.

In vremea aceia pădurea Vlăsiei era renumită din causa hoțiilor nenumărate ce se întâmplau. Nici că avea cine-va curajul să treacă prin ea.

— Nu cum-va ai ti vre-unul trimis să ne dai de urmă, zise Iancu Ursu.

— Ce ’mi vorbești frate d-astea. Ia te uită Ia spinarea mea și pe urmă să zici ast-fel...

In sfîrșit, după mai multe vorbe se făcu târgul. Fulger rămase printre ei ca tovarăș sub conducerea lui Ursu.

Lisaveta, care asculta, se cutremură la gândul că Fulger se face tâlhar. Ea era o ființă plăpândă și timidă.

Ursu chemă la o parte pe Fulger și ’i șopti că ce vor face cu Lisaveta?

— O să meargă cu mine.

— Dar bine nu te temi de o muere ca ea?

— Cum așa?

— Nu știi că femeile n-au lacăt la gură!

— N-ai teamă. O cunosc pe ferneea asta și știu cât îi face pielea.

Se liotăriră apoi ca că meargă cu toții la lo-locul unde era bordeiul hoților. El ședeau a-proape de spatele mănăstire! de maici Pasărea. Nimeni n-ar fi putut bănui ceva, de oare-ce stăpâna bordeiului era o bătrână.

Fulger, văzând că el nu mai se putea întoarce între oameni, de oare-ce era să fie băgat in temniță și apoi el nu era de cât un biet rob nenorocit, care ar fi căzut prada legilo'. nomilostive de pe atunci, se hotărî deci cu toată stăruință și credința a rămâne tâlhar. Și era el tăcut pentru asta... In sufletul lui nu ar fi avut loc mila... Se mira chiar el cum rămăsese până acum om cinstit și nu cugetase de mai 'nainte la tâlhărie!... Altă viață e în codru, stăpân pe tine însuți, ba stăpânul tutulor în cari bagi groaza, și alta este ca rob la stăpân unde te așteaptă oate durerile și amărăciunile.

Două trei zile se strecurară fără ca ei să facă nimic.

Lisaveta se obicinui cu noua ei viață. îngrijea de Fulger și gătea masa și pentru cei-alțî.

Intr-o Mercuri pe la prânz lancu Ursu veni fuga spre el și le zise:

— la sculați-vg... Se vede venind o trăsură pe drumul cel mare.

— Vie, strigară cu toții și se repeziră la armele ce atârnau pe păreți.

Într-adever pe drumul cel mare se zărea o ‘răsură cu patru cal gonind spre pădure.

— Băeți, strigă Ursu, luațî poteca ce duce la stejarul trăsnit în mijlocul pădure!. El trebue să treacă pe acolo.

Merseră cu toții spre stejarul trăsnit.d

Nu trecu c jumătate de ceas și iată că trăsura se vedea venind.

Ursu, cu o pușcă în mână, se puse înaintea cailor si strigă vizitiului:

— Ține-ți gloabele mă!...

Dar n-apucă să sfârșească că, boerul care ședea in trăsură, trase o lovitură de pușcă... Ursu căzu întins pe marginea drumului.

Cei-lalți eșiră cu toții din tufișele unde se as-cunseseră și săriră asupra acelor din trăsură...

— A, d-ta ești boerule, strigă cu furie Fulger și pe când cei-lalți săriseră asupra vizitiului și unuia din băeții lui Ianopulo, Fulger puse mâna lui puternică pe boerul, care în zadar se silea să se apere.

Dupe ce ’i legaseră pe câteși trei, Fulger, care de și mai nou dar părea că domnea peste ceilalți, porunci sa scotocească trăsură.

Găsiră vre-o șapte sule de galbeni.

— Bun de tot, zise Fulger. Acum ascultați: Vedeți pe boerul ăsta? Am să ’l taiu in bucățele... El a fost care m-a îndrumat intre voi, el care era să me trimeată in fundul ocnelor. O să ’1 satur eu.

Apoi, puse pe cei-alți tovarăși sa desbrace pe liul lui Ianopolu.

— Nu te omer coane Costică... Dar am să te fac clapon!

Acesta începu să țipe ca din gură de șarpe.

Fulger scoase cuțitul și pe când cel-alți res-erăcărară victima, el tăie dintr-o singură tăetura părțile corpului care slujesc la săvîrșirea plăcerilor trupești.

Sângele gâlgâia...

Luară niște foi late și le puse d-asupra rănii.

Apoi, il puseră in trăsură și, deslegând vizitiul, îi zise:

— Haide pleacă!... Cu tine n-am nimic... Du-te și spune coanei Irina și Smărăndica ce o sale vie și lor rândul... O să le arate Fulger."

Vizitiul plecă în goana cailor.

Dupe plecarea lui luară pe Iancu Ursu și ’l aruncară intr-o groapă în pădure.

Fulger luă apoi pe Ianopolu, care gemea de groaza celor văzute că se făptuise asupra fiului seu, porunci la doi din tovarăși să ’1 ridice pe umere și să meargă mal in fundul pădure! ca să-l pedepsească de cele ce făcuse.

Ajungând in dreptul un i! pom mare și drept, Fulger porunci să ’1 lege cu frânghii bine de mâni, apoi de picioare, și-l spânzuiă de o cracă a copacului, însă de picioare, așa că atârna cu capu ’n jos.

Sângele se lăsă în capul bătrânului. El începu chiar dupe un sfert de ceas să se bată ca un pește pus de viu în tavă pe foc. Fulger ședea și privea cu plăcere. Cei-lalțl tovarăși nu erau mișcați de aceasta, de oare-ce mal văzuseră el multe de felul acestora... Și apoi nici c-aveau el inimă să sufere ceva.

Ianopol îșl deta sufletul după o jumătate de oră.

— Unu la mînă strigă Fulger cu plăcere.

Apoiu, adresându-se la tovarăși le zise:

— Ce ne facem fără căpitan?

— Ți-ne tu și pace.

— Dar să mă ascultați!

— Orbește.

— Atunci să trăițî flăcăi. Și îșl deteră mâna.

Întorcându-se la bordeiu istorisiră Lisavetei cele ce s-au întâmplat. Aceasta se cutremură.... Privi par-că cu groază la Fulger.

Vremea trecu fără să se mal întâmple nimic de cât ici și colo o prădăciune la drumul mare, dar fără a se face vre-un omor.

Când vizitiul lui Ianopol sosi acasă cu boerul aproape mort în trăsură, se făcu o zaveră întreagă... Jalea cuprinse toate sufletele la auzul că Fulger, fostul lor sufragiu, s-a făcut hoț, că a schingiuit pe Costică și că a omorît de sigur pe Ianopol.

Numai de cât să trimise știre în București Irina și cu cei-alți copii fugiră la oraș, se organiză o poteră de servitori, în cap cu băeții lui Ianopol, hotărâți pe viață și moarte, să meargă a căuta pe tatal lor.

Ajunseră in pădure, scotociră ceasuri întregi, nu găsiră nimic.

— Unde v-au prins tâlharii? întrebă fiul ccl mare pe vizitiu.

— Aci boerule.

— Dar trăsura unde au lăsat-o?

— Au adus-o in partea ceia.

— V-a legat pe toți?

— Da.

— In ce loc a lăsat pe tata?

— L-a pus colo pe pământ legat fedeleș.

— Dar pe tine?

— M-a trântit de tufa ceia.

— Câți erau?

— Păi, vre-o cinci pare mi-se.

— După ce ți-a dat drumu, în cotro au luat-o?

— Nu știu.

— Cum așa?

— Bine, m-au gonit fără sâ-mi dea răgaz sa mă uit înapoi,

Căutară apoi mereu și tot nu deteră de urmă nici a hoților, nici a lui Ianopol. Tocmai pe seră găsiră pe Ianopol mort și spânzurat de pom.

Se îngroziră cu totii!

Îl deteră jos și-l luară pe umeri ca să-l ducă in sat și să-l îngroape creștinește.

Potera trimisă din București nu putu prinde pe nimeni. Ascunzătoarea tâlharilor nici că putea da de bănuit cui-va.

CAPITOLUL IX Fuga Lieavetei

Iarna se apropia.

Fulger hotărî ca sa nu mal facă nici o încercare de prădare pana Ia primăvară.

La ce s-ar da pe mâna poterii când avea destui bani ca să ducă iarna in pace!?

Intre tovarășii Iui Fulger era un flăcău, Clânță inalt, chipeș și frumos. El nu vedea cu ochi buni pe Fulger, întâi că nu-i plăcea săT poruncească și apoi pentru că avea pe Lisaveta, care, de când numai muncea și trăie în pace, se făcuse mai frumoasă ca în tot-deauna.

El se uita cu drsgcste la ea, căuta să fie singur cu densa, făcea glume și vedea de Ia o vreme că se prind glumele, că Lisaveta îl privește cu ochi buni.

Intr-una din dzile, pe când Fulger plecase cu doi tovarăși prin pădure după lemne, el rămase singur cu Lisaveta, începu să-i spue verzi și uscate.

Lisaveta, era femeie și pace.

I se urise cu un fel de bucate. Tot Fulger, tot el... Și apoiu, de la un timp, suferea înjurături multe, bi, într-o zi, fiind beat, o și bătuse.

Apoiu Cloanță îi părea bun, mai frumos și mai vesel ca Fulger.

— Lisaveto, îi țlise Cloanță luănd-o de mijloc, ha! să trăim împreună!

— Dar nu te gândești la mânia lui Fulger?!

— Om fugi d-acilea... Ce ne pasă de el.

— Sa fugi, cu ce?

— N-are bani de ajuns?

— Ii poartă cu el.

— Ei și?!

— Cum o să-i ei?

— Ce dracu, par-că ești o copilă... De scăpat din beciu lui Ianopol cine l-a scăpat ?

— Eu.

— Ei și acum nu o să poți întrebuința atîta viclenie ca să-i furi o pungă? Hi! Hi! Nu-ți sunt drag?... atunci e altă vorbă.

— Ba ’mi ești drag Cloanță, zeu me jur pe ochi, răspunse ea încolocindu-i mânile dupe gât.

— Atunci să te hotărăști.

— Oi face tot ce ’i zice... Numai mi-e tare teamă.

— De ce?

— De mânia lui Fulger.

— Dar dacă l-om omori la noapte pe când el doarme?

Lisaveta se cutremură.

— Nu! Nu. Dacă cugeți așa, fug de voi toți. Nu voesc. Lasă-l v.u și să fugim unde îi crede tu. Să nu-l omorim căci mî-ar fi scârbă să dorm cu tine, știindu-te că Vai ucis chiar tu.

Cloanță tăcu și se făcu că își șterge armele de oare-ce auzi pași apropiindu-se.

Fulger intră în bordeiu.

— A... Bună țliua: dar ce ți-e Cloanță de îți cureți armele?

— Mi-s-a făcut milă de ele.

— Zău!

— Prea ruginiseră.

— Las că se apropie primăvara și le-om șterge cu praf de pușcă.

Apoi se apropie de Lisaveta îi zise cu apsrime:

— Ai gătit masa?

— Nu încă. N-am fiert carnea.

— Ce dracu faci toată $iua? Te-ai boerit de la o vreme...sau nu ți-e de-a buna fără batae.

Lisaveta se înroși de rușine și nu răspunse nimic.

Cloanță era să pună mâna pe ce-va ca să-l lovească în cap pe Fulger, dar se stăpâni.

Dina trecu in pace.

Seara Cloanța pândi pe Lisaveta când eși afară și mergând după ea îi zise:

— Trebue să fugim. Nu-i chip. Ai vețiut: era să te bată.

— Să fugim dacă zici.

— Chiar astă noapte.

— Bine.

— Gâtește-ți atunci lucrurile și caută pe la miezul nopții să fiii gata. Eu o să te aștept îmbrăcat așa ca să plecăm.

— Dar cum o se mergem noaptea?

— Nu-ți fie teamă... Mergem până la mănăstire și deștept eu pe Mândrilă, tovarășii nostru care e vizitiu acolo. Ii spun că Fulger cere un cal și atunci el o să-mi dea. Incălicăm amândoi pe el și p-aci ne e drumul.

— Și unde o să mergem.

— O luăm spre București. Am niște rude in Dealu Spirei.

— Fie, dacă zici tu... Să me aștepți la mie«a nopții.

Fulger, ca nici o-dată, se purtă mai aspru. în seara aceea cu Lisaveta.

Ii căuta pricina cu lumânerea.

— De ce n-ai scuturat patul?

— Ba f-am scuturat.

— Minți ticăloaso!... Ești o putoare... Dracu mă puse să te iau cu mine.

— Da, mă înjuri acum dupe ce te-am scăpat, îi zise Lisaveta.

— Ai făcut și tu ceva și nu-ți mai tace gura... O să me scap eu de tine.

— Ți s-a urât se vede cu mine?

— Ba bine că nu!... Dacă te-am luat a fost ca n-aveam în cotro.

— De ce nu me gonești?

— O s-o fac și p-asta.

— N-a grije că mi? aștept Pașa ceva. Un suflet ca al tăft...

— Ia tacă-țl gura că o pătimești.

— Numai tu să vorbești.

— Taci!

— Oi tăcea când mi-o place.

— Na, dacă e așa, răcni Fulger, tragându-i o palmă.

Lisaveta se Înfurie grozav...

Acum nimic nu ar mai fi ținut-o lângă acest, om care începuse să o bată așa din senin.

Se hotărî deci să fugă, să scape de el cu orice preț.

II lăsă să se culce, se făcu că vrea și ea să doarmă.

Fulger dormea greii. Ea, când simți că el e dus, se apropie binișor de el, îi petrecu o mână sub pernă și scoase încetișor punga cu parale.

Iși luă un pachețel cu rufe și eși afară.

Cloanță era deștept așteptându-o.

— Gata întrebă? el vSzend-o.

— Da.

— Ai luat banii?

— Uite ’i colea.

— El doarme?

.S-a dus.

“ Atunci haide repede.

V Lisavețâ se închină și zise:

Doamne ajută!..

Apoi, dând legătura cu rufe lui Cloanță plecă împreună cu el repede, îndreptându-se spre mănăstire.

Ajunseră curând. Cloanță sui dealu și deșteptând pe tovarășul lor Mâudrilă îi zise:

— Vere, m-a trimis Fulger să-mi dai un cal repede.

— Dar ce dracu, acum noaptea?

— Trebue să plec la Țigănesci. E nevoe.

— Căpitanul doarme?

— Ba s-a sculat.

— Când îl aduci înapoi?

— Păi, diseară...

— Stăi puțin.

Mândrilă se duse și veni cu un cal voinic.

Acesta se scoborî jos la poalele dealului unde aștepta Lisaveta și încălecară amândoui... Dupe doue-trei minute calul se pierdu in depărtare pe drumul ce duce la București, ducând pe el pe Cloanță și Lisaveta care, dupe cum o să vedem, vor face multe amărăciuni lui Fulger.

CAPITOLUL X Călcarea Mănăstirei

Când se deșteptă a doua di Fulger strigă și căută în deșert pe Lisaveta. Nu era nicăeri.

Crezu la început că plecase prin pădure, cine știe dupe ce.

Ceasurile trecură repede. El, căutând punga cu bani de sub pernă, n-o găsi.

Atunci bănueli începu să-l cuprindă.

— Negreșit a fugit ticăloasa.

Caută pe Cloanță și el nicăieri.

— Ce dracu s-a întâmplat, își zise el.

Trecu în bordeiul de alături la tovarăși.

— Bună ziuă băețî.

— Bună dimineață Fulger.

— Dar unde e Cloanță?

— Zeii dacă știm.

— Dar pe Lisaveta n-ațî vezut-o?

— De aseară de fel.

— Ia căutațî băeți și vedeți lucruriio lui Cloanță sunt în lada de sub pat.

Unul din tîlharî se apleacă de desubt.. Nu e-ra nimic.

— Tufă, căpitane, tufă!

— Mă băeți, le zise puternic Fulger, știți ceva?

— Ce, căpitane.

— Cloanță și cu ticăloasa de Lisaveta pare-mi-se că au fugit împreună.

— Ce dracu!

— Și încă au luat cu ei și toată averea nostră, punga mea.

— Vedî, mă Gâlnie, zise unul adresându-se celui-alt, ți-am spus eu că bănuiam pe Cloanță că faca ochi dulci Lisavetii.

— Am să-î spintec dacă i-oî întîlni.

In vremea asta sosi și Mândrilă.

— Bună ziuă la toți zise el.

— Bună, răspunse necăjit Fulger.

— Dar bine căpitane, ce s-a întîmplat de trimet! noaptea du pe cal.

— Ce cal?

— Calu care l-am dat azi noapte.

— Ge ești năuc?

— Ba nici de fel.

— Sau ai visat?

— Ba am dat calul.

— Am trimis eu?

— Tu, Fulger.

— Pe cine me?

— Pe cine... Pe Cloanță.

— Ha, tilharul. strigă Fulger... A plecat călare.

Apoi istorisi și lui Mândrilă fuga lui.

— Singur era Mândrilă?

— Singur a venit la mine.

— Ai vădut bine?

— Cum dracu nu.

— Negreșit că ticăloasa ceea l-a așteptat pe «inde-va.

— Se prea poate.

Fulger rămase gânditor câte-va minute apoi zise:

— Ce ne facem bâețî fără parale? Și apoi trebuie să ne gândim bine ca sa nu mai stăm p-aci. căci ticăloșii ceia o să ne dea pe mâna poterii... Să știți că mi-e frică de așa ceva.. Ei o să se teamă de resbunarea noastră și or să tacă deci ce le-o sta prin putință ca să se scape de noi

— Așa e Căpitane răspunseră cei-alți.

— Prin urmare ce e de făcut?

— Da, știm si noi.

— Tiebue dar să ne mutăm, si să facem rost de bani.

— De bani o să facem rost, răspunse Mândrilă.

— Cum și de unde?

— Peste două septămâni.

— Bravo, strigară toți.

— Cam câte parale? întrebă Fulger.

— Păi vre-o două sute de galbeni.

— De unde?

— O să-i vie Maicii starițe niște bani Iăsați mănăstirii ca danie.

— Bravo Mândrilă.. Tu cum o duci cu slu-găria la mănăstire?

— Cum se poate mai bine.

— Ce-ți mai face maica Anicuța?

— Ce ’rnî face? Face bine... Dar mi-e teama să nu facă.

— Ce dracu?

— Ba zeu.

— Care va să zică încă vre-un flăcău.

— Cam așa ceva, de n-o fi și fată.

— Ești tare me Mândrilă. Te ții bine, zise unul rîzind.

— Ascultați flăcăi zise Fulger, trebue să ne mutăm chiar astăzi.

— Unde căpitane?

— Știți in mijlocul pădurii e un bordeiu părăsit.....

— Al pădurariului, moș Enache, care a murit

— Al lui. Acolo să ne mutăm. Haide cu toții fără să spunem babei ceva, să luăm ce avem mai bun și să o tulim. N-o să ne dea nimeni de urmă. Chiar de ne-o trăda Cloanță nu or să-și încbipue că ne-am pitulat tocmai în bordeiul acela.

— Așa e.

— Acum la lucru băețî!

— Noroc strigară toți, și intr-o clipă puseră mâna pe lucruri și se îndreptară spre mijlocul pădurii.

— Ajungând acolo se așezară, făcură un foc țeapăn și trecură în pace cele vre-o doue săptămâni.

Potera nici că venise. Cloanță de sigur nu spusese nimic.

Intr-una din zile Mândrilă veni la bordeiu.

— Căpitane a sosit vremea să băgăm mâna in sacii cu untură.

— Ce spui?

— Chiar asa.

— Au sosit banii?

— Azi dimineață.

— Cine i-a adus?

— Trei dorobanți.

— Au plecat ei?

— Pleacă la prînz.

— Dacă or pleca să vii să ne spui și plănu-iai cum o fi mai bine.

— Bine răspunse Mândrilă plecând.

Pe seară se întoarse spunend că au plecat dorobanții.

Fulger chemă tovarășii și le spuse să se pregătească, căci luând paralele or să se strămute cu locuința.

Cam pe la miezu nopții pe când toate călugărițele dorm, cinci oameni se îndreptau spre monăstire.

Intrară pe din dos sărind un gard înalt și flu-eară incct, de trei ori.

Mândrilâ, care așteptă sosirea lor, veni in fug» și le spuse.

— Mergeți binișor după mine. Nimic n-o să se intîmple.

Trecu d-a cnrmezișul curtea mănăstire! in-dreptându-se spre chiliele din față.

Ajungând, Mândrilâ o lua înainte, binișor, mergând in vârful picioarelor.

— S-ar putea să se deștepte maicile, le spuse Fulger. Vedeți de le potoliți cum o ti mai bine. Să nu faceți vărsare de sânge.

— Las pe noi Căpitane, răspunseră hoții.

Ajunseră aproape de chilia de unde da spre odăile stariței.

Mândrilâ se opri și le spuse:

— Stați voi afară. Căpitane noi să intrăm. In chilie colea doarme o călugăriță și o soră. Apoi trecem prin o alta deșartă și în urmă vine odaia stariței.

Fulger și cu Mândrilâ ajunseră la ușe. Se puseră cu umărul și o scoaseră intr-o clipă din țîțînî.

Când ușa se deschise sora se deșteaptă și văzând doi oameni strigă cu glas ascuțit.

Dar n-apucă să țipe a doua oară că Fulger se aruncă asupra ei și scoțând niște fringhii aduse de el, o legă, bagându-i o batistă în gură. In aceeași vreme Mândrilă legă fedeleș pe maica ceia-altă.

Fulger eși chemând pe cei patru ce așteptă afară.

— Stați doî colea și doi păziți prin gang. D-o li ceva să lluerațî de două ori.

Apoi trecu cu Mândrilă in odaia stariței.

Stai ița era încă femeie tânără, frumoasă și grăsulie. N-avern mai mult ca vr-o 30—35 de ani dar părea mult mai tenără.

Fulger se aproprie de ea.

Dormea dusă, desvălită pe jumătate, cu cămașa de noapte de mătăsică, desfăcută la piept că i se vedea țițele lunguețe și poftitoare, și pîntecele rotund, grăsiliu.

El, de când plecase Lisaveta, ba cu o lună înainte, nu se apropiase de femeie.

Starița îl ispitea grozav.

Stete in loc o clipă și privi lung la ea.

Iși uitase aproape pentru ce venise în mănăstire, când Mândrilă ii zise:

— Ce facem, n-o legăm?

— Pe ea răspunse încet Fulger.

Gând starița deschise ochii, vățlu prin somn încă, doî bărbați d-asupra ei, simți legăturile cari o stringeau, dădu să țipe, dar nu putu.

Fulger merse spre dulapul unde ținea banii. Sparse cu un cuțit. In adevăr găsi o pungă cu galbeni.

— Acum la fugă îi zise Mândrilă.

— Stai că nu-i așa. Cum se plec lăsând frumusețe de femeie.

— Ce vrei să faci?

— Tu nu pricepi?

— Bine, dar dacă ne-o prinde?

— E vreme. Treci în odaia d-alături.

Mândrilă trecu zîmbind.

Fulger rămase singur cu starița. Se apropie de ea, o privi înflăcărat. Ea înțelese ce vrea să facă, și, deși nu putea să țipe și să se miște, dar cauta par-că să nu-l lase să se atingă de ea.

— Stai frate doar nu-s dracu. Și e păcat femeie asa teneră si să te fi călugărit.

Și se aplecă spre ea strengând-o în brațe.

Starița se muia încetul cu încetul. Un nor plumburiu i-se puse pe ochi, o furnicătură de mult nesimțită îi trecu prin vine, începând din verful degetelor picioarelor și trecând prin șira spinării; închise ochii și se lăsă fără să mai miște măcar câtuși de puțin.

Fulger îi deslegă picioarele îi scoase batista din gură și vedend că nu mai face nimic îi zise:

— Așa te înțeleg și eu dor n-o tă te mînînc.

Agoi se desbrăcă alături de ea și cu o sete nebună începu s-o sărute și s-o strângă spre el.

Starița se simțea reinviată. Par-că toate membrele i se ungeau de o plăcere nespusă, i se mișcau din loc cu patimă, o furnica așa cum nu gustase ea nici o-dală plăcere până acuma.

Și-cu o sete nebună se arunca, se mișca, stringea cu picioarele pe Fulger spre ea ca înlr-un clește.

Amândoi gâfâiau, oftau, până când de o-dată se potoliră; svârcolirele lor încetară și un oftat lung al stariței, urinat de o înghițire, încheiă patima lor... Raiul, i se deschidea par-că în acel minut.

Fulger se sculă după ea. Cât ai clipi din ochi era în odaia cea-altâ... Tovarășii lui in vremea ce el lipsise nu șezură nici ei de geaba... Și ei își potoliră poftele cu cele două maici ce nici că încercară să țipe când au simțit și înțeles ce vor să facă...

— Haidem, le zise Fulger... Fie că ne mer-seră toate bine...

— Așa e căpitane.

— Brava ție Mândrilă.

O porniră cu toții luând drumul Bucureștilor.

CAPITOLUL XI Omorul din Podu Beilicului

A doua-zi de dimineață ajunseră în București' Fulger și cu Mândrilă o luară spre Hanul lui Manuc, iar cei-alți, după ce Fulger le dete câte 10 galbeni de fie-care, se îndreptară spre hanul Iu Piperi.

— Poimâne la 10 seara ne vedem.

— Unde? întrebară tovarășii cari mergeau spre hanul Iu Piperi.

— Jos la dealu Mitropoliei, la cârciuma lui Costea.

— Bine. La 10.

Și se despărțiră.

Fulger mergea cu Mândrilă spre Manuc. A-vusese grije să-și pue o barbă falșe care ’1 schimbă cu totul la față.

Hanul lui Manuc, astă-zi Hotel Dacia, era așezat tot unde se află azi hotelul. Se compunea dintr-o clădire de case cu trei aripi. In mijloc o curte mare unde trăgeau carele, iar la aripa stângă era o scară lată, care slujea la intrarea principală. Casele erau vechi, zidite în stil turcesc, cu fațada compusă din stâlpi sculptați de lemn.

Ajungend cerură o odae eftină și mâncare.

Șezuiă la masă iu odaia cea mare a hotelului. Alături de ei erau trei negustori de porci cari vorbeau de ale negoțului. La început Fulger nu băgă de seamă convorbirea lor, dar de o-dată 1000 de poli ii atinse auzul.

— Da frate, zicea unul, anul trecut a vendut o turmă întreagă de porci... A luat peste 1000 de poli.

— Dar anul ăsta?

— Pai, mai prost.

— Cam cât?

A luat alaltăieri 550 de poli. Și diseară poate o mai lua vre-o 124... Cam așa ceva.

— Care va să zică vre-o 700 și anul ăsta?.

— Așa.

— Ce dracu o li făcând el cu atâțea bani?.. Un suflet singur, singurel... Nici copii, nici femee?

— Ii ține ca ochii din cap...

— Dar e sgârcit?

— Foc. Eu sunt la el de trei ani de zile si nu știu zeu dacă mi-a dat ceva mai mult de cât leafa... Și aia ca vai de om... Dar crede că eu nu 's pișicher... Hei... Hei!...

— Când te întorci la moșie?

— Mâne în zori. Acum me duc pe la curte.

Apoi chemară să plătească ceea-ce mâncară și se gătiră să plece.

Fulger făcu semn lui Mândrilă și ’i șopti încet:

— Stai aci... E vorba de o gâscă grasă... Mă i tu după ei să văd unde șeade boerul cu pricina.

Și eși afară dupe cei doi logofeți.

Aceștia străbătură piața și o luară pe Podul Beilicului.

Nu merseră nici un sfert de ceas și Fulger, care era la vre-o 20—30 de pași în urma lor, ii văzu intrând într-o curte. El se apropie, înconjură cu privirea casa, măsură cu ochii înălțimea zidurilor.

Casa era cu un cat, semănând cu un om pitic, dar țapăn. Era înconjurată peste tot cu ziduri cam de înălțimea omului, și depărtată de cele-alte cam la 20 de pași.

Intrarea era printr-o poartă de fier, grea și cu o broască cât toate zilele.

— Nu ’s nimic toate astea... Tare mi-e teamă că mâne seară om pune mâna pe polii boe-rului.

Apoi se întoarse într-o fugă la han.

Mândrilă îl aștepta nerăbdător.

— Ce e?

— Toate ’s bune... Să te duci chiar la hanu lui Piperi și să spui tovarășilor că mâne pe la miezul nopții să vie la Mitropolie. Nu poimâne. Du-te și om mai vorbi noi.

Mândrilă plecă și dupe un ceas se reintoarse.

— Gata? întrebă Fulger.

— Toate ’s bune. Or să vie.

— Am aflat unde sade boerul.

— Da?...

— Și cred că nu o să fie așa greu de intrat.

— Numai de ar ține banii la el!...

— Chiar dacă o da din ei pe alt-ceva tot trebue să aibă ceva... Și apoi n-auzeai că e sgâr-cit tare?

— Așa e. Dar ce o să facem noi pe urmă.

— Trebue să remânem până prin Aprilie în București... Nu merge să ne mai reintoarcem în Vlăsia căci ar fi să ne dăm pe mâna poterii.

— Vezi bine. Călugărițele or fi dat de știre în București. Dar e greu al dracului să stai și aicea.

— O să ne găsim de lucru. Mai greu e pentru mine, căci mi-e teamă să nu me întâlnesc cu feciorii lui lanopol sau cu cine-va din curte care să me cunoască. Dar am nădejde că cunosc pe un țigan de la Cotroceni... O să găsesc acolo să stau fără să-mi fie teamă.

Ceasurile cari despărțeau întâlnirea lui Fulger cu tovarășii sei, trecură. Pe la miezu nopții se întâlniră cu toți în cârciuma lui Costea din valea Mitropoliei. De acolo nici că era cale multă până la casa unde voiau să facă furtul.

Fulger le spuse planul, și porniră cu-toții spre Podu Beii icul ui.

— Voi luați-o pe la spatele case-i, eu o să merg cu Mândrită prin față. Tu Stanciule treci cu Niță la bucătărie. Vedeți să-î legați dar să nu-'i omorâți. Dacă latră vre-un câine, fuga cu patul puștii in cap. Așteptați până ce oi să fluer de trei ori. Atunci lăsați-i legați și săriți zidurile. Mergeți binișor la hanul vostru și mâine în zori să vie la Manuc Stanciu singur ca să me înțeleg cu el. Ați ințeles?

— Bine Fulgere.

Și merseră fie-care unde se ințeleseseră din nainte.

Nu era nimeni să-î zărească; ulița era deșartă... Și câinii chiar dormeau.

Ajunseră ’n curte și o luară binișor spre intrarea din față. Tn vremea aceasta se auzi în fund lătrând cânele, apoi că ceva greu cade și cânele tăcu urlând...

Fulger, cu un iatagan la brâu și vre-o doue cuțite ajunse la ușe. Se uită la ea, și dând din cap zise lui Mândrilă:

— Ce ne facem?... Nu vezi ce groasă e?

— Nici vorbă, răspunse Mândrilă, ca s-o spargem Trebue să intrăm sau pe sus, sau pe fereastră.

— Hai la ferestre.

Și apropiindu-se băgară iataganul cel gros printre cercevele... Fereastra se deschise tros-nind. Dar era greu acuma de intrat. Erau niște fiare groase. Fulger puse mâna pe un drug și Mândrilă pe altul. Traseră cu toată puterea și reușiră în sfârșit să-î depărteze unul de altul.

Intrară încet în odaia din față. Luna lumina innăuntru așa că puteai! să se ferească că să nu cază peste vre-o mobilă și să facă astfel sgomot.

— Nu e aci nimic, zise încet Fulger.

— Haidem înainte!

— Haidem.

Trecură dincolo.

Ajunși, auziră sforăirile unui om ce dormea. La o icoană era o candelă iar în fund unde era patul, văzură pe perete niște pistoale și iatagane.

— Aci e, zise Fulger, șt cât ai clipi din ochi se repezi spre boerul ce dormea, și aruncă pistoalele și iataganele jos dupe perete.

Boerul se pomeni deșteptat din somn și sguduit cu furie de un om. Deschise ochii speriați și încercă să țipe.

— Taci boerule... Nu face sgomot d-asurda... N-o să te auză nimeni.

— Ce căutați tâlharilor la mine?...

— Bani boerule.

— Bani?.. Dar, n-am, sunt sărac ca Iov...

— Vorbe... N-avem vreme de perdut. Dă-ne cheia de la lada cu hani. Unde ți cheia?..

— N-am nici rin ban... Nu înțelegeți... Fugiți d-aci tâlharilor blestemați.

Mândrilă vezu că boerul strângea in mână o chee.

— Căpitane ține in mână o chee.

— Dă-ne cheia, zise Fulger.

— Nu v-o dau nici mort... Blestemaților să ’mi jefui ți avutul meu strâns cu sudoare și muncă...

— Dă-ne cheia boerule.

— Nu v-o dau!...

Fulger încercă să ’i-o ia din mână... In zadar... O ținea ca într-un clește.

— Dă-ne cheia, că n-dvem vreme...

— Nu v-o dau omorâtorilor.

— Nu?

— Nu.

Atunci ține, și cu o invârtitură de iatagan îi tăiă mâna... Sângele curgea ca dintr-un isvor... Boerul țipă și căzu lungit pe pat.

Fulger luă mâna cea tăiată.

Se încercă zadarnic să scoată cheia... Nu eșa.

— Ia te uită sgârcitu... Nici moartă mâna și nu vrea s-o dea.

Tăiă degetele cu cuțitu și scoase cheia... Deschise în grabă lada și luă doue pungi, una mai mică și alta mai mică...

Eșiră repede afară și fluerară de trei ori... Apoi săriră zidurile mergend spre han.

Intrară fără să-î vadă nimeni.

A doua-zi de dimineață veni la ei Stanciu.

— Ce ați făcut cu slugile? îl întrebă Fulger.

— Ren căpitane...

— Cum asa?

— Am intrat in bucătărie. Erau vre-o cinci arnăuțî și o femee. Am cercat să ’i legăm. Doî sau lăsat. Trei s-au apucat la ceartă. Unul a pus mâna pe un satâr și a tras în capu lui Dumitru Oleajă... L-a omorît pe loc. Atunci ne-am înfuriat vezendu-ne tovarășu mort și am pus mâna pe un iatagan, am trântit pe cei trei și rnuerea care țipa la pământ.

— De, n-aveați încotro, Iezise Fulăer. Acum e vorba să ne păzim de mâna poliției... Trebue să ne caute. Vai de noi când ne-o prinde Căpitan Costache. Trebue să ve găsiți ceva gazde ca să nu ve afle nimeni. Duceți-ve cu Mândrilă la un prieten al lui. Eu me duc la Ion Ghiță care sade pe Podu Mogoșoaei. Cred că o scap de orice urmărire. Remas bun. Și să ne vedem sănătoși.

Fulger dupe ce se despărți de Mândrilă o luă spre Podu Mogoșoaei unde pe lângă biserica Sărindar, avea un cunoscut, om de tcată încrederea, la care se și hotărîse să stea ascuns.

Mergea repede și ferindu-se ca să-l zărească cine-va.

In dreptul bisericei, tocmai când s-o cotească de vafe auzi în urma sa pași venind.

Se opri in mijlocul drumului și intr’.-. clipă se vezu înconjurat de jandarmi.

— Puneți mâna pe el... Asta-i Fulger, strigă o femee tânără.

Fulger se cutremura.

Glasul care se auzise era al Lisavete-i scoase un pistol de sub haina și trase.

Glonțul isă in loc să atingă pe Lisaveta sdrobi țeasta unui alt care era tot așa de vrăjmaș lui Fulger.

Era Cloanță care se repezise înaintea Lisave-tei când a vezut pe Fulger că vrea să tragă.

Fulger zimbi când il vezu cazând și zise:

— Bine că ai murit tu șarpe... Lasă că ’i-o veni și ei rândul.

Dorobanții se apropiără de el, îl culcară la pământ, legându-l fedeleș.

O mulțime de oameni se adunară.

— Ce e, ce s-a întâmplat? întrebară unii.

— Am prins pe Fulger.

— Pe tâlharul din Vlăsia?

— Pe el chiar.

— Bogdaproste și se închinară toți.

Fulger fu dus la temnița.

Ajuns îl aruncară într-o chilie și hotărâta să ’1 judece in curând... Se aflase omorul din Podu Beilicului.

Zilele se strecurară fără nimic nou. In zadar se încercă el să caute vre-un mijloc ca să scape;

na era nici unul... Era legat in cătușe groase, ferestrele erau zăbrăluite, păzitorul era neclintit în fața ușii.

Era amărât foc, văzând ca o să-l osândească fără ca el să-și resbune pe ticăloasa de Lisaveta, care ’l dase pe mâna stăpânirei.

Într-una din zilele postul Pastelui se schimbă garda.

Fulger slăbise mult la față din pricina necazurilor.

Pe când el se gândea, Dorobanțul ce păzea intră la el si îi făcu semn să tacă.

Fulger privindu-l in fața strigă:

— Mândrilă!...

— Chiar eu... Taci. Am să te scap Căpitane, căci e păcat să zaci așa...

— Fă-o mai curând că- mi-au sleit puterile... M-auzi?

— Ce-țî pasa... Chiar la noapte o să fugim amendoui.

Apoi Mândrilă, care era dorobanțul gardă, eși afară.

Pe seară veni înăuntru cu mâncarea sî dete lui Fulger o pilă și un ferăstrău mic.

— Ține și li harnic... Când oi isprăvi să-mi bați incetinel in ușe. Cele-alte le-oi îngriji eu.

— Să trăcști frate Mândrilă... Mult bine îmi faci tu...

— Să ne vedem în Vlăsia căpitane, șopti Măndrilă eșind.

Nu trecu vre-o doue ceasuri și Fulger sfârși. Bătu încetișor in ușe, iar Mândrită îl întrebă:

— Gata?

— Da.

— Mai stai puțin... Pe la miezu nopții o să fugim.

Ceasurile se strecurară greoaie pentru-Fulger. I se părea că nu mai sosește miezu nopții In sfârșit, auzi ușa deschizendu-se și Mândrilă șopti:

— Haidem!...

Îl luă apoi de mână și merseră pe intuneriz dibuind încetișor, până intr-un gang. De acolo trecură printr-o săliță unde dormeau trei dorobanți și apoi ajunseră in curte.

— Acum e vorba să sărim zidul.

— Dar santinela? întrebă Fulger.

— Nu-ți fie teamă. Pe vrea asta doarme tun.

Se apropiară de zid și ajutându-se unul pe altul îl săriră. Ajunși o-dată afară, o luară la fugă spre Bariera Colintinei.

Mândrilă îi istorisi că, cu gând să-l scape, se făcuse dorobanț și că tocmai d-abea eri ’i-a venit rândul la temniță. Spuse că tovarășii sunt in apropiere de Gernica și că n-așteaptă de cât un semn ca să vie îndată.

Spre prânz ajunseră în Vlăsia. Fulger remase intr-un loc necunoscut de tovarăși, iar Mândrila plecă s-i aducă de cei-alțî.

Ziua o trecură găsindu-și locul de ascuns. Supară până seara un bordeiu semănând cu o vi-zuine de urs. Dar era așa de bine pitulat că n-ar fi trecut prin cap cui-va că acolo sunt ei ascunși.

CAPITOLUL XIII Întreitul omor de la lanopoi

Pastele sosi.

Și cădea tocmai pe la sfârșitul lui Aprilie... Ura o vreme caldă de puteai umbla in cămașa. Iarba acoperise veselă câmpiile, iar semănăturile erau par-că ca in luna lui iulie.

Irina împreună cu feciorii și fetele se liotă-rise să petreacă Pastele la moșie.

Pentru asta începuseră pregătirele de primire cu o septemană înainte. Vedeai curtea val-vâr-tej de umblete și strigăte.

Fulger află despre aceasta. Apoiii i se mai spuse și o veste care îl bucură de tot, ca Lisaveta se reintoarse iar la stăpâna ei.

Ardea de setea resbunărei. UI nu-i făcuse ei nici un reu și ea să-l dea pe mâna stăpânirei? Apoi, pe lângă acestea nu aveau aproape nici ce se mănânce. Trebuea deci să calce casa boe-rească ca să fure ceva. Se hotăriră ca înti-o Vi-neri, aproape de miezu nopții, să se strecoare cu cu toții prin grădina din spatele casei și să aștepte jos, la spatele grajdului.

In noaptea aleasă, pe când toți ai casei dormeau în somnul cel mai dulce, Fulger intra cu Mândrilă in grădină, după ce sări zidurile.

Flueră de trei ori încetișor și i se răspunse.

— Sunt aci toți, întrebă el apropii ndu-se.

— Toți Căpitane.

— Tu Murgule ce ai aliat azi?

— Căpitane aci se află cucoana Irina, conița Smaranda și băeatul cel mai mic.

— Dar cei-altî?

- Sunt la moșia vecină, la d-nul Lunceanu.

— Ce-va mosafiri?

— N-au de loc.

— Nici că au fost?

— Ba da.

— Când?

— Mai alaltă-eri.

— Bine, dar Lisaveta?

— E tot fată în casă.

— Cum o duce?

— Bine.

— Ai vețlut-o?

— Nu. Dar am întrebat pe nevasta vizitiului Aii iertat-o de tote relele.

— Unde doarme cucoana?

— Tot ca mai înainte.

— Dar băiatul?

— Jos, lângă sufragerie.

— Bine Murgule. Acum la lucru băeti. Voi trei să stați colo lângă odăile slugilor. Dacă s-o întâmpla ceva să aveți de lucru cu ele. Tu Murgule să vii cu noi. Eu cu Mândrilă suim sus iar tu o să stai jos la fereastră ca să ne dai de veste șuerând tare de doue ori dacii va fi ceva.

— Bine căpitane, răspunseră cu toții mergând unde acesta le spusese.

Fulger iși roti privirea prin grădină. Nu găsea ceea-ce ’i trebuia. Trecu repede spre curte-Dupe câte-va minute se întoarse cu scara in spinare. O luă, o rezimă de peretele din spatele caselor și se urcă împreună cu Mândrilă. Când sui această scară simți in el ceva care ’1 durea, ii mișca îngrozitor. ’Și aminti că acum câți-va ani suise aceiași scară pentru Smaranda, ca să-i vadă goliciunea ei, ca să se apropie de trupul ei.

Dar, in sufletul seu nu se putea petrece acum nimic nobil. Se întărise peste măsură... Băgă iataganul între cercevele și,

Intr-o învertitură deschise ferestrele.

La sgomotul ce se făcu se auzi în odae un țipăt ascuțit:

— Săriți, săriți!...

Era Smaranda care se spăîmântase de sgomotul făcut și care se vedu prin întuneric intrind duoi oameni la ea.

Fulger era in odae.

— Stai tu aci, spuse el lui Mândrilă. Sa vii când o să te chem.

Nu trecu o clipa și ușa se deschise iar Irina, cu lumânarea in mâna, intră înăuntru.

La vederea ei Fulger se cutremură, li veni par-că sătugă, să plece din odae...

Dar nu... Nu era el un copil.

Irina îl recunoscu.

— Fulger, strigă ea!

— Da, el cucoană.

Smaranda se ascunse in plapămă.

— Ce vrei tâlharule... După ce ’mi-ai omorit

bărbatul vrei sa me omori și pe mine?...

— Ba nu... Da-’mi bani.

— Nici o lăscaie nu-ți daufiiară.

— Ba o să-mi dai.

— Uite ce-ți dau, strigă ea, și scoase un revolver din buzunarul hainei și trase.

Glonțul insă sbură in sus.

— Ha... rînji Fulger așa e... Apoi stai. Se re

pezi asupra ei, o trânti la painent și o lega cu niște frânghii ce purta asupra lui. Apoi zise rinjind:

— Stai, o să te inveț eu minte.

Se îndrepta apoi spre Smaranda o desveli, pe

când aceasta țipa.

— Taci coniță, taci... Acum n-am frică... li băgă apoi o basma in gură.

O trase spre el și, cu o sete salba' ică, isi in-deplini poftele cari îl munceau de atâta vreme.

Apoi, intr-un moment de furie nebună, scoase cuțitul și il înplântă în pieptul feti.

La ivirea sângelui care gâlgâia se înfurie și mai mult. Se repedi la Irina să o ucidă... dar gândi să ia mai înteiu ceva bani și in urmă să facă aceasta.

O deslegă si ii ceru bani.

—Ia-mi viața strigă femeea repezindu-se spre el.

— Ține dacă ’i așa, zise el, și o ucise și pe ea. Apoi chema pe Mândrilă, care se îngrozise si el de vărsarea de sânge.

— Scotocește tot Mândrilă. Să luăm ceva bani.

Iu odaia aceasta nu găsiră de cât sculele Sma-raneei, cari prețuiau vre-o trei sute de galbeni.

Intrară in odaia de alături și sparseră un dulap. Găsiră duoi săculeți cu galbeni. Erau vre-o cinci sute.

— Tot e bine căpitane.

— Acum haidem.

— Acasă?

— Nu.

— Dar unde?

— Spre odăile slugilor.

— Bine.

Și se deteră amândoi jos pe scară.

Se îndreptară apoi spre odaia unde Fulger locuia o dată. Acolo nu se întâmplase nimic. Cei patru tovarăși văzând pe Fulger îi șoptiră:

— Cum au mers lucrurile?

— Toate bune. Dar pe aci?

— Nimic. Dorm toți duși'.

— Bine, le spuse Fulger, apoi se duse singur la ușa odăei Lisavetei și o sgudui cu putere.

— Cine e, strigă Lisaveta.

— Deschide, deschide...

Ea, somnoroasă și neștiind cine e, eși afară să varia. N-apucă însă să deschiză bine ușa și Fulger se năpusti pe ea, o dobori cu un pumn la pământ.

— Fulger!, strigă ea înmărmurită.

— Chiar el... O să-și răsbune acum.

Apoi scoase un cuțit de la brâu și cu o sete nebună spintecă pântecele Lisavetei care tremura varga de frică.

Sângele esa din burta tingăncușei ca apa din-tr-un isvor.

— Ce ai făcut horeai ea dându-și sufletul peste câte-va clipe.

Fulger se aplecă d-asupra ei să vadă dacă a murit. Luna lumina măreață și o rază pătrunse în odae.

Fulger privind se cutremură!

Jos, lângă Lisaveta, care ’și dăduse sufletul, era ceva care mișca; se aplecă, privi și dete un țipăt.

— Ce e Fulger îl întrebă un tovarăș, care intrase.

— Uite colo că mișcă ceva... Ce e? late uită!

Acesta se aplecă și privi.

— E un copil... Era însărcinată Lisaveta și ’i-a eșit copilul prin pântecele spintecat.

Fulger se cutremură.

CAPITOLUL XV Revoluția de la 1848

Suntem în Iunie 1848.

S-au strecurat vre-o cinci ani de la omorul întreit de la moșia lui Ianopol. De atunc’ nu s-a mai auțlit de nici o crimă în care numele Iui Fulger ar fi fost amestecat. Se părea că el murise. Chiar tovarășii sei, chiar Mândrilă care îi era cel mai de aprope, nu mai știau de dânsul nimic.

Intr-una din Duminicele careurmădupă crima de la Ianopol, el, care se ofilise la față, se făcu nevăzut.

Căutară în sus, în jos: Fulger nică-ieri...

Atunci, cei-l-alți hoți vedend că el n-o să se mai întorcă, aleseră ca șef al lor pe Mândrilă.

Și de atunci s-au strecurat cinci ani.

In vremea acesta în Muntenia ca și în Moldova se petrecea o mare fierbere.

Junimea, care venea de prin Paris, dorea o reformă a legilor și aședămintelor Țării. Ea vedea ca la noi este încă sclavie; cei sărăci sunt apăsați, jefuiți fără milă, in vreme ce cei bogați creau ocrotiți de toate legile.

Principele Bibesco, care era pe Tronul Munteniei, căută să adormă prin fel de fel de ademeniri mișcarea aceasta.

împrejurările însă deveneau din ce în ce mai critice. Patriotii văzend că Poarta este timidă și fără putere se hotar î ra a apela la patriotismul lui Bibescu. Principele aresta atunci pe cei mai bănuiți. Aceste măsuri violente grăbi rescularea care era deja preparată. Ca să se înlăture vărsarea de sânge, răsculații se hotăriră să înceapă revoluțiunea la Islaz, în Romanațî, unde era prefect Magheru, vechiu căpitan de panduri, care, pe sub mână, era in înțelegerea cu răsculații. Revoluțiunea începu la 0 Iunie 1848, printr-o slujbă religioasă care mișcă adânc pe cei-ce erau față și le aprinse și mai mult sufletele. Se proclamă Constituția bazată pe 22 de articole. Se formă un comitet care scrise lui Vodă jBibescu ca ’l roagă să se pue în capul răscoalei.

In Bucurescî in vremea aceasta fierberea era mare. Se aștepta să se dea semnalul ca să se înceapă. Câți-va tineri trseră cu pistolul asupra lui Bibescu pe când el se plimba.

În fine, la 11 Iunie, se citi în piață Constituția, dupe care se duse o mulțime de popor spre Palat la Bibescu care subscrise nouă carte de legi.

Petrecu multe ziie și la 13 Iunie, Bibescu lașa tronul și pleca peste Carpați la Brașov. Atunci se proclamă un guvern provisoriu, intr-o intrunire mare ce se făcu pe câmpul Filaretului unde miliția jură pe Constituție.

Aceasta și cele ce au mai urmat, aii constituit cel mai mare fapt ce s-a petrecut în țara noastră.

Când s-a intimplat revoluția în București în ziua de 11 Iunie. în piață tocmai pe când se citea Constituția, un pluton de dorobanți venea in fugă ca sa risipească pe resculațî.

Lumea insă nu se urni din loc.

Dorobanții sosiră și începură să lovească cu săbiile în dreapta și stânga.

Se aureau țipetele celor loviți, cari, cu toate acestea, nu se mișcau.

De odată se ivi și figura spăimântatoare a lui căpitan Costache Chioru. Toți se îndârjiră, căci ei știau cine era acest om fără inimă.

Căpitan Costache se apropie de mulțime și strigă cu glasul lui pițigăiat:

— La o parte șalvaragiilor.. Vreți să faceți revoluție hăî! și biciul seu căzu cu putere.

Unii se grăbiră să fugă.

De odată un călugăr, care ședea umilit de o parte, se ridică mânios și cu glas puternic strigă celor-l-alți:

— Ce vă lăsați fiilor se vă biciuească acest tilhar tara de lege? Puneți mână pe el și legațî-l, invățați-l minte.. Dumnezeu vă poruncește aceasta.

La vorbele călugărului vre-o zece inși se repeziră asupra căpitanului și, cu toate că dorobanții amenințau, îl legară trintindu-l la pământ.

Călugărul atunci strigă din nou:

— Fraților, Cristos a zis că cel care ucide cu focul, de foc va pieri. Puneți și trăgeți-i și voi.

N-apucă să sfirșească vorba și toți începură să tragă cu ce găsiră in căpitan Costache, care striga d-asurda, întins jos la pământ.

In vremea acesta cei-alțt sfîrșiră de citit articolele din Constituție. Lumea era entusiasmată. Toți se coprinseră de focul viii al libertăței. Toți, până și copiii și femeile, strigară într-un glas.

— La Palat.. La Vodă Bibescu să mergem.

Călugărul fu înconjurat de cei-alți cari ascultau vorbele lui cu sfințenie.

Le spunea de libertate, le vorbea de frăție: turna unt-de-lemnu peste focul aprins.

Ajunși la Palat călugărul intră cu cei cari purtau Constituția. Vodă îi întinse mână.

— Cum e numele sfinției tale, îl întrebă Vodă Bibescu.

— Eufremie, răspunse el cu ochii spre pământ

— Prea bine...

Dându-se jos călugărul fu dus pe sus.

Capii revoluției îl luară de aproape, îl lăudară de faptele lui vrednice de toată lauda, și îl consultară in toate cele ce trebuiau sa se intlmple. Nici că se putea minte mai ageră ca a călugărului. Dedea sfaturi înțelepte și la locul lor.

El fu unul din cei mai stăruitori capi ai revoluției. Dupe stingerea ei, el se retrase la mănăstirea Gernica unde, dupe vre-o zece ani, muri pe neașteptate.

Viața lui era cea mai sfintă. Ziua și-o trecea in rugăciuni. Chiar moartea când l-a luat l-a găsit închinându-se.

CAPITOLUL XVI Cine era călugărul?

Negreșit că cititorul șî-a închipuit că acel pravoslavnic călugăr, nu era altul de cât chiar Fulger, tâlharul și omorîtorul de altă dată.

Sunt schimbări cari se petrec în om, fapte de cari nici că ’țl poci da sama.

Tot așa se schimbase de odată și Fulger, dupe ce omorîse cele trei persoane la Ianopol.

Mal cu seamă când văzu copilul Lisavetei jos pe scânduri, atunci se cutremură de groază.

El lua copilul, îl înfășură in haină și plecă spre pădure. Copilul trăia încă...

II îngriji cu duioșie și îl dete peste vre-o două săptămînî la o taranca din satul din apropiere să îl îngrijească, dându-î o pungă cu vre-o trei sute de lei vechi.

In urmă.... dispăru.

Se simți sătul de deșărtăciunile vieței. Tovarășii lui îl înfricoșau cu privirea lor. Se vedea par-că urmărit de sângele ce vărsase.. II trebuia liniște, liniște mare, in care să uite crimele să-vîrsite....

Se hotări să intre la mănăstirea Cernica călugăr. Zis și făcut.

Stete acolo cu toată tragerea de inimă fără să facă cel mai mic lucru care să dea de bănuit cuiva că el ar fi Fulger tilharul.

Când auzi însă că revoluția a isbucnit, se trezi ca dintr-un vis de demult. Se hotărî ca să meargă și el în mijlocul acelora cari luptau pentru patrie... Să îi încurajeze cu vorbele lui, cu arătarea lui.

Știm ce s-a întâmplat.

Astăzi d-abea mai se vede o piatră pe un mor-mînt Ia mănăstirea Pasărea.

Acolo zace Fulger.

De sigur că pocăința sa cea mare a făcut ca și Dumnezeu să îi erte crimele.

Murind a șoptit: Iartă-mă Doamne!

SFÂRȘIT

La H. Steinberg. Lihnii- Antiqeuai, Calea Raho-vei No. 7, se află de vendare urmâtdrele cărti:

DICȚIONAR ROMAN-GERMAN de

I. SA1NEANO, profesor, prețul 5 lei.

Misterele prințului Carol

in 3 volume, prețul 8 lei

Din crimele feudalismului

in 2 volume, prețul 4 lei.

PENTRU JTJ3STI X>E ORI CE CONDIȚIE Care conține regulile bune cuviințe, ale frumoselor purtări și ale etichetei, arta (le a se face cine-va plăcut in societate, scrisori de amor și cereri in căsătorie, etc.

Prețul Lei 1. 30.

FORMULARE DE PROCESE-VERBALE

de D. R. ROSETI

Acest opuscul conține toate faptele ce au de constatat: Prefecții, sub-prefecțiî, comisarii, sub-comisariî, primarii, notarii, etc. precum și penalitatea dată de lege fie-căruî fapt cu note esplicative. Prețul Lei 1. 50.

TRACTAT DE STIL EPISTOLAR

SAU MODELURI UE TOATE FELURILE DE SCRISORI care conține corespondențe comerciale, circulărî, informa-țiuni, comande, scrisosi de credit și de recomandațiuni, con-iracte de închiriat case, arendări de moșii, procuri, testamente, cesiuni acte publice și private etc.—Prețul lei 1. 50.

CĂLĂUSA RACHIERULUI ROMAM

SAU 1NVEȚATORUL PRACTIC SI ECONOMIC Pentru fabricarea Rachiurilor, Liquerurilor și Romurilor, dupe metoda cea mai bună și cea mai ușoră: în conformitate cu progresele și descoperirile cele mai noi ale Chimiei agricole și industriei —Prețul Lei 1.

. Se trimite franco veri căruia care va trimite suma disă in mărci poștale.