CAPITUL I FRAŢII LUNGENI GRĂDINA KISELEFF. PĂDUREA BĂNESII.

Era una din cele mai frumoase dimineţe ale lui mai; soarele nu răsărise încă; o lumină roşcată care se desina pe bolta cerului, alungată de razele lui, îi anunţa apariţia peste un cuart de oră. Totul era în tăcere; zgomotul trăsurilor şi al oamenilor matinali nu începuse a asurzi pe leneşii carii deschideau ochii în miezul zilei. Abia dacă se auzea în depărtare neplăcuta ciocănitură a fierăriilor. O fereastă a unei case cu două etaje, aşezată în mahalaua Gorgani, era deschisă spre a atrage în camera dependentă curatul aer al dimineţii. O grădină spaţioasă se prezenta vederei aceii fereşte, din carea trandafirii şi liliacul înălţau în atmosferă mirosul lor dulce şi atrăgător; pasările zburau din arbore în arbore neştiind pe care să aleagă şi cum să esprime mai bine, prin ciripiturile lor armonioase, mulţumirea ce simţeau că se regăsesc în acea lună favorită, în care natura radioasă le ascultă cu o vie plăcere. Doi oameni se aflau la fereastă privind în.grădină; ei fumau din două ciubuce lungi de lemn de iasomie şi sorbeau din vreme în vreme puţină cafea neagră din ceştile ce se aflau dinaintea lor. Unul din aceşti doi oameni atinsese de al cincizecilea an; părul îi era cărunt; pe întinsa lui frunte nu se zărea nici o încreţitură care să-i numere anii la întîia vedere; talia îi era potrivită, ochii săi verzi erau plini de atracţie, gura îi era rumenă şi părea că se deschide numai pentru a surîde, obrazul său rotund avea un ce franc şi amabil care anunţa un om vesel şi cumsecade. Celalt era numai de douăzzci şi şapte ani; întru toate semăna celui dintîi, se deosebea numai printr-o talie mai regulată şi printr-o barbă neagră rotundă ce purta şi care era în proporţie cu fizionomia lui. Aceştia erau fraţii Lungeni, carii se iubiseră cu tandreţă din cea mai fragetă copilărie a lor şi carii îşi pierduseră părinţii de cincisprezece ani. Cel mai în vîrstă, Ştefan, rămăsese cu îngrijirea şi educaţia fratelui său Matei. Cînd acest din urmă intrase în al nouăsprezecelea an, Ştefan, cu tot amorul fratern, se văzu silit a se despărţi de Matei spre a-L trimite în streinătate ca să îmbrăţişeze vreo specialitate, căci dînsul avea de singură ocupaţie agricultura, ceea ce apucase de la părinţi. Matei îşi săvîrşise studiile în Paris şi revenise în braţele fratelui său, licenţiat în drept. Lunga despărţire nu răcise nicidecum aceste două inimi tandre care erau strîns legate.

O lună trecuse numai de la înturnarea lui Matei; ei erau nedespărţiţi; la teatru, la preumblări, acasă se aflau împreună; nu era cu putinţă să-i întîlnească cineva unul fără altul. Ei ocupau o singură cameră, se culcau şi se sculau la ora fixată, aveau aceleaşi obiceiuri, aceleaşi mulţumiri, aceleaşi principii. Seara proiectaseră ca în acea dimineaţă să-şi ia dejunul în pădurea Bănesii, în mijlocul mirosului micşunelelor şi ghioceilor, şi să petreacă în linişte, căci era zi de lucru şi lumea ocupată de interese nu putea să turbure mulţumirile lor filosofice.

— Să ne îmbrăcăm, fratele meu, zise Ştefan lui Matei. Soarele s-ă ivit şi zgomotul a început să se împrăştie pe toate uliţile Bucureştilor.

— La aceasta mă gîndesc şi eu, răspunse Matei scu-lîndu-se şi părăsind fereasta ca să-şi lepede halatul de noapte şi să-l suplineze cu îmbrăcămintea de zi.

— Eu găsesc totdauna plăcere la aceste distracţii inocente, reluă Ştefan trăgîndu-şi cizmele; nu ştiu dacă şi dumneata, Matei, iei parte deopotrivă cu mine. Modul vieţuirei dumitale pariziane trebuie să fi devenit un obicei de care anevoie te-ai putea desface. Am auzit de la cei carii au vizitat acea capitală a lumei că la reîntoarcerea lor aci simţeau dezgust, atît în privinţa marei deosebiri a clădirilor ce esistă între acelea ale Parisului eu ale Bucureş/tilor, cît şi în a distracţiilor carii la noi sunt prea restrînse, ele vreme ce acolo nu-i ajunge cuiva ani întregi ca să vază atîtea mii de lucruri frumoase şi demne de admirat.

— Mai întîi, fratele meu, observă Matei, ştii bine că eu nu am fost în Paris decît pentru studiu. Este adevărat că am avut destul timp ca să vizitez ¿oate locurile de acolo, teatrele, grădinile publice, muzeele, espoziţii şi altele; cu toate acestea, nu s-a întipărit în mine decît suvenirea cunoştinţei, căci din natură, ca şi dumneata, am avut o inimă oarecum solidă. Nu regretez Parisul; simţ, din contra, o mulţumire nespusă că m-am reîntors pe pămîntul naşterei mele, unde mii de suvenire dulci îmi umplu sufletul. Distracţiile ce-mi propui, şi la care iei atîta mulţumire, îmi convin deopotrivă. Mă las dar în dispoziţia dumitale ca să faci din mine orice vei voi.

— Şi voi abuza de această voie ce-mi dai, fratele meu, zise Ştefan zîmbind. Pînă te vei prezenta la ministrul Justiţiei, ca să-i arăţi diplomele de studiile ce ai săvîrşit şi să devii folositor patriei prin buna întrebuinţare ce vei face dintr-însele, vom merge chiar mîine, de vei voi, la moşia noastră Cătunu, unde vom petrece o săptămînă. Acolo îţi vei aduce aminte de bunii noştri părinţi, unde sunt şi înmormîntaţi, şi totdeodată de copilăria noastră, de jocurile noastre inocente, de grădina plantată de însuşi sărmanul nostru tată, şi de o mulţime de alte lucruri carii crez că-ţi vor produce multă mu-ţumire.

— O! cît eşti de bun, iubitul meu frate, zise Matei îmbrăţişînd pe Ştefan. E de mirare cît ştii să citeşti în sufletul meu. Nu îndrăzneam să-ţi propui aceasta în temerea de a-ţi vătăma vreun interes care să te reţie în Bucureşti.

În timpul acesta un servitor intră în cameră şi spune lui Ştefan că doi porumbei sunt fripţi, înfăşuraţi într-o legătură cu alte provizii de ale mîncării, şi că trăsura îi aşteaptă la scară.

— Să mergem, fratele meu, zise Ştefan puindu-şi pălăria, pe cînd Matei căuta pe a lui.

— Sunt gata şi eu, răspunse Matei după ce a găsit pălăria. Putem pleca.

— Domnule, să vă însoţesc şi eu? întreabă servitorul. Sunt trebuincios să vă serv unde vă duceţi?

— Nu avem trebuinţă de tine, Mihai, observă Ştefan; caută-ţi de treabă; ne putem servi şi singuri. Astăzi să ne aştepţi pe la ora prînzului. De va veni cineva să ne caute, îi vei spune că ne poate găsi după-prînz, oricine! va voi.

— Am înţeles, domnule, zise servitorul închizînd uşa după dînşii.

Fraţii Lungeni se urc în trăsură şi ocolesc drumul drept ce trebuia să ia, căci pe cele mai multe strade erau gropi mari şi heleştaie permanente.

— îmi aduc aminte, fratele meu, că de cîte ori mergeam îa Băneasa, apucam pe lîngă poliţie, iar nu pe la Mihai-Vodă.

— Vezi Matei, sunt mai mulţi ani de cînd nimeni nu se ocupă de pavarea stradelor; toţi critică această: neglijenţă şi nimeni nu se gîncleşte a repara relele ce critică.

— Nici o înfrumuseţare nu găsesc în capitala noastră de opt ani de cînd o părăsisem.

— Din nenorocire nici una; şi crez că vor trece mulţi ani fără să vedem vreo îmbunătăţire.

După o jumătate oră, trăsura se opreşte alături cu bufetul soselei ca să se odihnească caii. Timpul era frumos, nici o trăsură nu se vedea, decît o caretă în care se afla o damă bătrînă citind o romanţă franceză.

— Să ne dăm puţin jos. fratele meu, zise Matei; nu mi-e foame încă, şi avem timp să trecem şi în pădurea Bănesii.

— Nici mie nu mi-e foame, iubite Matei, zise Ştefan puind piciorul pe scara trăsurei, pe cînd Matei făcea asemenea. Preumblîndu-ne pîn aceste alee frumoase şi res-pirînd dulcele miros al floarei teilor, te voi întreţine despre minunile ce se petrec în această grădină, atît de frecuentată de bucureştenii noştri. Am atîtea întimplări să-ţi comunic, că mi-ar trebui mai multe zile ca să ţi le înşir pe toate.

— Doresc să ştiu tot ce s? petrece în capitala noastră,, zise Matei apucînd braţul fratelui său şi pierzîndu-se amîndoi pîn cotiturile grădinei. Am auzit destule curiozităţi de la amicii carii veneau din Bucureşti şi cu carii mă întîlneam în Paris; socotesc însă că acele informaţii sunt necomplete.

— Aşa crez; dar spune-mi, nu ai aflat nimic din cele ce se petrec în această grădină?

— îţi mărturisesc în sinceritate că nu ştiu nimic, fratele meu.

— Această grădină, Matei, a devenit izvorul depra-vaţiilor ambelor sexe, randevuul tutor întîlnirilor amoroase, tutor infidelităţilor, corumpţiilor şi crimelor. Este adevărat că cea mai mare parte a verei o petrec la moşie, îndeletnicindu-mă cu lucrarea pămîntului, dar aceasta nu m-a oprit de a frecuenta adesea capitala, unde interesele casei noastre mă chemau adesea, şi a afla tot ce se petrecuse în lipsa mea.

— Pe cît îmi aduc aminte, la plecarea-mi de aici, depravarea nu era atît de mare, zise Matei aşezîndu-se pe o bancă dinaintea unui jedou, pe cînd Ştefan aprindea o ţigară. Lumea părea mai ruşinoasă; nu zic că şi atunci nu erau escepţii, dar cîte o întîmplare de asemenea natură era aşa de rară, încît producea o indignaţie generală în auzul oamenilor cumsecade. Şi cu toate acestea, în secolul în care trăim, civilizaţia s-a introdus destul şi la noi, şi în măsură cu dînsa crez că şi moralitatea.

— O Doamne, Matei; ce vorbeşti de civilizaţie, de secol?... La noi toate se iau şi se înţeleg pe dos; civilizaţie la noi nu vrea să zică moralitate, ci lux, vanitate, febleţă de caracter, ruină..., şi acestea toate nu tîrăsc după dînsele şi crima? Ce mai vrei, privind jedoul ce vezi dinaintea noastră, îmi readuce aminte o tristă împrejurare survenită în anul trecut. Din întîmplare mă aflam pe această bancă, pe la 11 ore din noapte, cu un amic al meu. Pe cînd mă întreţineam cu dînsul despre mai multe, ne pomenim cu un tînăr ce venea repede din partea şoselei şi oprindu-se lîngă jedou, în desperarea cea mai mare, scoate un pistol din buzunar, îl bagă în gură, pe cînd eu şi amicul meu, repezindu-ne spre dînsul, îi strigam să se oprească, trage... şi la pocnitura pistolului, nenorocitul şi căzuse defigurat şi fără simţire. Eu şi amicul meu rămăsesem mărmuriţi. Detunătura pistolului atrăsese mai mulţi curioşi, între carii se aflau şi din cunoştinţele mele. Toţi ne întreb; noi le comunicăm împrejurarea, esaminăm cadaverul, cînd un tînăr din mulţime îl recunoaşte şi cu lacrămile în ochi declară că nenorocitul fusese funcţionar în Ministeriul Finanţelor; că în acea zi se îmbrăţişase cu camarazii săi, luîndu-şi adio şi spuindu-le că se desparte de dînşii pentru totdauna. Acel tînăr esplică în urmă cum el căzuse subt influenţa unui amor nenorocit, că iubise pe o streină care nu de mult timp părăsise Bucureştii spre a se duce de unde venise, şi că dînsul, om slab de.caracter, în lipsă de baniy căci îşi tocase averea cu dînsa, şi neputînd să o însoţească, avusese recurs la sinucidere. în fine, cadaverul fu transportat la părinţii lui de oamenii poliţiei, şi eu cu amicul meu părăsirăm un loc unde venisem şi pe care-l alesesem ca să ne răcorim de căldura zilei.

— Cunosc această împrejurare astfel precum mi-o spui, zise Matei; am aflat-o de la un amic încă de atuncir şi mărturisesc că nu iert unui om a se lăsa biruit de o patimă care se putea şterge cu timpul.

— E prea adevărat, reluă Ştefan; şi, în fine, se găsesc destui oameni slabi carii nu se pot lupta cu nenorocirea.

— Vezi, fratele meu, şi necumpănirea în cheltuieli aduce multe rele. Am observat pe mulţi carii, fără altă avere decît o singură leafă, ţin un tren de capitalişti. In zadar m-am silit să dovedesc izvorul acestor mistere, dar mi-a fost cu neputinţă ca să ghicesc, afară numai dacă aceşti oameni îşi procur bani făcînd crime.

— Neapărat că asemenea oameni sunt necinstiţi şi criminali, precum zici, Matei; dar unii mai fini se tem de a comite crime, şi întrebuinţez alte mijloace mai oneste ca să trăiască în opulenţă. Sunt o mulţime carii au misii particulare şi pentru care li se plătesc foarte bine; unii sunt purtători de bilete dulci, alţii fac pe caraghioşii, alţii spioni, alţii cîştig bani prin măsluitul cărţilor, şi ce e mai de însemnat este că astăzi s-a introdus în Bucureşti o modă nouă, ca damele noastre în vîrstă şi avute, şi în neputinţă de mai face conchete, să ataşeze pe lingă persoana dumnealor lingăi de talere pe carii natura îi înzestrează cu o frumuseţe brută, în lipsă de orice altă cualitate. Rămîne cineva în mirare observînd cît sunt de bine întreţinuţi: îi vezi instalaţi în otelurile cele mai scumpe, mobila cea mai elegantă, trăsuri, bijuterii, haine, lefuri mai mari decît ale miniştrilor, şi ce este mai cu-tíos, că aceste fiinţe nemernice carii zbîrnîiau cîtva timp In lume, fiind bine văzuţi şi bine priimiţi pin casele ce irecuentau, se fac nevăzuţi şi pier ca nălucile din lume după ce sunt abandonaţi de întreţiitoarele lor. Atunci se reîntorc la teapă, vînd tot ce cîştigaseră, înşală pe toţi nerozii, ajung în cele din urmă să mănînce de la circiumă pe datorie; iarna tremură în casă şi nu au paltoane să iasă în oraş, căci sunt ipotecate pe la uzurari carii cer dobîndă cîte un galben la galben pe lună, şi cînd vreo trebuinţă neapărată îi sileşte să iasă, îi vezi umblînd în cîte o jachetă soioasă şi aceea împrumutată de la un altul ca dînşii, cu capul în jos, făcînd puţină vorbă cu cunoştinţele pe pod şi ţiind mîinile, ca să nu le degere, în buzunarele de la spate ale hainei, în lipsă de mănuşi de jacmar. Vezi dar că nu e de mirare ca după toate acestea să ajungă la estremităţi, să săvîrşească crime. S-a dovedit mulţi din aceşti oameni, intrînd în case oneste şi neîntîlnind pe nimeni, fură tot ce se prezintă înaintea lor; iar găsind pe cineva lipsit de ajutor, îl sugrum fără milă, sparg sipete, scrinuri: şi alte mobile, cu mare artă, îşi garnisesc bine buzunarele şi se fac nevăzuţi.

— Acestea sunt consecinţele viciului, fratele meu; dar ceea ce mă surprinde mai mult şi nu poci înţelege este că asemenea mizerabili cum pot fi priimiţi în case şi în societăţi onorabile?

— Nu întîmpină cineva greutate de a se introduce în societăţi, căci aşa e lumea. Dacă un om este galant şi cu parale, şi dacă lucesc cîteva briliante la piept şi la degete, e bine văzut şi bine priimit; nimeni nu-l întreabă nici cine este, nici cum îl cheamă; criticile încep după naufragiu.

— Ca după obicei, întrerupse Matei.

— Dacă întrebi potecile acestei grădini de lumea ce

o calcă, una îţi va spune că într-o seară a priimit pe un om căsătorit cu o amantă şi după trecere de o oră pe soţia lui cu un amant, şi că cîteodată s-a întîmplat să se întîlnească piept la piept şi să se prefacă a nu se recunoaşte.

— Acestea sunt menajuri condiţionale, fratele meu. Mi s-a întîmplat să auz că asemenea mizerii se urmez şi în alte ţări streine.

— Ascultă, Matei, aceasta nu e totul; vei afla alte mizerii, precum le cualificaşi dumneata, care-ţi sunt poate necunoscute şi pe care nu crez să le fi auzit: m-am mai informat după la unii, alţii, că cofetarul care ţine bufetul acestei grădini- păstrează o dulceaţă particulară cu cantaride pentru praticele bune. Aceste pratice sunt vreo cîteva dame venerabile, carii nemaiputînd conta pe succesul atracţiei lor fizice, âu recurs la efectul acestor insecte ce trimit pe fiecare zi cîte un elegant la institutul Mărcuţa. De te vei adresa unui boschet, îţi va spune că un bărbat îşi adusese soţia amantului care o aştepta, şi că pentru o asemenea delicată şi onorabilă mijlocire din partea bărbatului, amantul îi plătea bine. Un alt boschet îţi va mărturisi că o femeie devenise amanta bărbatului sorei sale, şi că din această cauză sărmana sa soră ofticase şi murise. De vei trece mai departe, vei afla că o bătrînă carea, după ce-şi mîncase averea cu eleganţii, şi în lipsă de amanţi la modă, îşi rechema suvenirile trecute într-un mod înjositor. Şl multe altele, iubite Matei. Ori pe unde te-ai întoarce, ai afla cîte ceva nou. Termin dar descrierea acestei grădini căci te-ar obosi în punctul| că nu ai mai fi în stare să mă asculţi.

— Tremur auzind acestea, dar din norocire că asemenea grozăvii sunt rare.

In acest moment privirile fraţilor Lungeni se opresc asupra unui om din popor care era acoperit de o bluză compusă de petece şi găurită în mai multe locuri. Acel om părea foarte preocupat; el se uita pîn toate părţile; ar fi crezut oricine că el pierduse ceva. Pe o bancă găseşte o panglică, se repede, o ia şi se depărtează încet strîngînd panglica, băgînd-o în sîn şi reîncepînd eserci-ţiul său cu aceeaşi preocupaţie. Ştefan începe a rîde. Matei, în mirare, îl priveşte ca cum ar fi căutat să ghicească subiectul rîsului fratelui său.

— Uitasem să-ţi spui, iubite Matei, că în toate dimineţile, o mulţime de zdrenţăroşi, ca cel ce văzuşi, fac inspecţia generală a grădinei. Ei găsesc diferite obiecte,, precum: ace de cap, coafiure, panglice, batiste, resturi de ţigări şi cîteodată ceasornice şi bani. Aceasta este concluzia scenelor amoroase ce se petrec nopţile de vară în grădina Kiseleff.

— Ştiu destule şi mai mult decît trebyie, zise Matei posomorit. Eu unul nu mă voi preumbla decît foarte rar în această grădină devenită cuibul viciurilor.

Matei se sculase după bancă. Ştefan îi ia braţul şi amîndoi se îndreptez spre poteca care conducea la trăsură.

— Este timpul ca să mergem în pădurea Bănesii, zise Ştefan cînd se apropiă de trăsură. Caii sunt bine odihniţi şi astăzi mă simţ ca niciodată, cu un mare apetit, eu care am un stomac foarte slab.

— Vom face dar onoare porumbeilor fripţi, zise Matei sărind în trăsură.

— Aşa mi se pare, adăogă Ştefan după ce se aşeză lîngă Matei.

Vizitiul, care, în aşteptarea stăpînilor săi, se dase jos să se răcorească cu un pahar de rachiu de la bufetul grădinei, se suise la postul său îndată ce-i zărise de departe, şi dete limbă cailor cînd îi văzu aşezaţi.

— E de prisos să-ţi mai spui că mergem la pădurea Bănesii, zise Ştefan vizitiului cînd trăsura începu să pornească.

— Ştiu aceasta, domnule, răspunse vizitiul. Mihai a avut grijă să mă înştiinţeze cînd mi-a zis să înham caii.

— Bine, bine. Să opreşti la poarta intrărei în pădure, îi zise Ştefan silindu-se a aprinde un chibrit şi neputînd reuşi din cauza unui mic vînt ce adia uşor. Văz că nu voi putea fuma din această ţigară, adăogă el, întorcîn-du-se spre Mihai. Voi fi silit să renunţ pînă vom ajunge la pădure. S-a înrădăcinat atît de mult în mine gustul tutunului şi mulţumirea de a fuma neîncetat, încît pe tot momentul trebuie să-mi năbuşesc pieptul de acest fum otrăvitor.

— Să ne oprim puţin, fratele meu; te voi ajuta să aprinzi ţigara împiedecînd cursul vîntului cu pălăria mea.

— Nu e trebuinţă, Matei; mai- întîi, peste cîteva minute vom fi aşezaţi pe verdeaţă dinaintea dejunului nostru. Şi zicînd acestea, Ştefan azvîrlă ţigara şi bagă mîna în buzunar ca să scoaţă batista. Curios lucru! adăogă el surprins. Am uitat să iau o batistă de acasă.

— Trebuie să fie intr-un alt buzunar, observă Matei, îmi aduc aminte foarte bine că o aveai în mină cînd ne aflam aşezaţi pe banca din grădină.

— Negreşit că am uitaţ-o acolo; cu toate acestea este prea cu putinţă ca să o fi pus din nebăgare de seamă într-un alt buzunar.

Ştefan cată pin toate celealte buzunare ce mai avea la haine şi nu găseşte batista. Mirarea sa fu mare cînd se încredinţă că-i lipseşte şi punga.

— Vezi bine că pe bancă trebuie să o fi lăsat, de vreme ce nu o găseşti, îi zise Matei care-l observa.

— Am meritat această lecţie, strigă Ştefan. Din nenorocire însă că nu aveam într-însa decît cinci galbeni şi vreo cîţiva sfanţi.

— Ce înţelegi prin această lecţie? întreabă Matei surprins şi neputînd înţelege bine ce-i spunea fratele său. Nu cumva banii despre carii vorbeşti îi aveai legaţi în vreun colţ al batistei? Să ne întoarcem; să nu pierdem timpul. Poate să fie încă pe banca unde am şezut.

— Acum e de prisos, zise. Ştefan zîmbind. Banii îi aveam în pungă şi punga nu o mai găsesc; înţelegi bine că mi-a furat-o.

— Cine?

— Negreşit că unul din acei pungaşi zdrenţoşi din carii ţi-am arătat.

— Cum se poate? zise Matei uimit; eram doi, şi unul din noi ar fi putut surprinde pe acel cutezător.

— Acei zdrenţoşi cunosc în perfecţie arta de a fura fără să simţi. Negreşit că vreunul ascuns la spatele băn-cei pe care şedeam a şters şi punga şi batista din buzunarele de la spate. Aceasta s-a mai întîmplat şi la alţii, chiar din cunoştinţele mele au simţit asemenea pierderi în onorabila grădină Kiseleff. Dar ce e pierdut e pierdut; să nu ne mai gîndim. Iată că am ajuns; să ne dăm jos.

Trăsura se opreşte dinaintea porţei de la pădurea Bănesii. Matei ia legătura cu proviziile pentru dejun, şi dă doi sfanţi vizitiului zirîndu-i să treacă cu trăsura lingă hanul de mai-nainte, unde să-şi cumpere de ale mîncărei şi să odihnească pînă la înturnarea lor. După aceea reuneşte pe fratele său care îl aştepta pe poteca pădurei.

— Să trecem lîngă micafîntînă din vale, îi zise Ştefan luîndu-i braţul. Acolo este o apă minunată şi sper că o vei găsi mai bună decît aceea de Dîmboviţa.

— Aş dori mai întîi să facem cîteva fururi pîn pădure, zise Matei. Este multă vreme de cînd nu am mai văzut aceste locuri.

— Cu plăcere, iubite Matei; şi ai dreptate căci apetitul se măreşte în proporţie cu preumblarea. Lasă mai întîi legătura cu proviziile noastre lîngă acest arbore şi o vom relua înturnîndu-ne.

Zicînd acestea, Matei lasă legătura ce ţinea şi amîn-doi străbat mai multe poteci ale pădurei ascultînd cu o vie mulţumire cîntecile pasărilor de tot felul. Trecînd pe lingă pavilionul din mijlocul pădurei, ei se opresc puţin ca să observe mai multe caricaturi făcute cu creionul pe ziduri şi să citească o mulţime de grifonage, care de care mai scandaloase.

— Bagi de seamă aceasta, fratele meu, zise Ştefan trecînd cu Matei spre fîntînă: parte din bucureştenii noştri, nu destul că sunt depravaţi, ba încă găsesc lăudabil de a arăta şi într-un loc public imoralele fapte ce săvîrşesc pe toate zilele şi care sunt, poci zice, singura lor ocupaţie.

— Curios lucru! zise Matei cu mîhnirea în suflet; nu e cu putinţă să trec într-un loc public ca să nu văz decît viciuri. Oare virtutea nu o poate întîlni cineva pe nicăiri?

— Sunt mai mulţi ani de cînd a fugit, strigă Ştefan. Şi este cu putinţă ca ea să stea la un loc cu atîţia ine-mici puternici î... Dar ce mai vorbesc de asemenea lucruri; cînd ne-ar auzi cineva, ar începe să rîză de noi şi să răspîndească în lume vorbă că sărmanii fraţi Lungeni au căzut în doaga lui Diogen şi că toţi filosofii moderni sunt comparativi celor carii se adăpostesc în stabilimentul Mărcuţei. înţelegi bine că în locurile publice frecuéntate de depravaţie nu este permis nici măcar a vorbi de virtute în temerea de a nu fi tratat de smintit; cu toate acestea sunt escepţii multe, căci altfel am fi pierduţi. Dar iată fîntîna; să ne aşezăm aci pe verdeaţă.

— Ce apă limpede! zise,Matei cu admiraţie. De ar fi rece pe cît pare a fi gustoasă!

— Este foarte bună, răspunse Ştefan, care desfăcuse legătura cu provizii. Apa de la Herăstrău însă este şi mai rece, poci zice şi mai gustoasă. Am făcut o bună comparaţie; aceea îmi place mai mult.

— Cum de nu am mers" acolo?.observă Matei tăind felii dintr-o jimblă care nu atîrna decît trei litre şi aceasta cu consimţimîntul...

— Grădina de la Herăstrău este destul de retrasă, -unde am fi putut găsi o tinichea ca să bem apă, de vreme ce aci ar fi trebuit să o bem în pumni, dacă Mihai nu avea îngrijirea de a pune un pahar în legătura cu provizii.

— Acolo nu am fi fost singuri, iubite Matei zise Ştefan muşcînd dintr-un picior de porumbel. Afară de aceasta, nu am fi fost nici bine priimiţi, căci cofetarul sau mai bine stăpînul aceii grădini, care este un grec, priveşte cu o mină respingătoare pe necunoscuţi şi mai cu seamă pe cei carii anunţă că nu-i vor destupa cîteva butilii de şampanie.

— Dacă nu am uitat, grădina de la Herăstrău era odată foarte priimitoare şi stăpînul ei avea o bună conduită cu toată lumea, chiar cu acei oameni carii veneau să se preumble fără ca să ia cel puţin o cafea.

— Lucrurile s-au schimbat de atunci, zise Ştefan, care terminase şi cel de al doilea picior de porumb şi se ocupa cu distrugerea restului. In acel timp, stăpînul grădinei avea nevoie să-şi atragă pratice, căci abia deschisese grădina, şi de aceea priimea şi pe bun şi pe rău deopotrivă. Atunci nici că se găseau la dînsul vinuri streine; dar de vreo cîţiva ani, de cînd o mulţime de streine au venit în Bucureşti ca să stoarcă de parale pe vanitoşii noştri, toate dejunurile, toate prînzurile şi su-peurile fine în acea grădină se fac vara. înţelegi dar că grecul a făcut bani şi că noi nu am fi găsit loc nicăiri, căci ori pe unde te-ai fi întors, ai fi văzut locurile prinse de grupe amoroase. Şi afară de aceasta, am fi intrat în dizgraţia unui funcţionar însărcinat cu buna ordine care frecuentează adesea acea grădină.

— Şi pentru ce, fratele meu?

— Pentru că acel onorabil funcţionar se supără prea mult cînd vede necunoscuţi asistenţi la petrecerile du-misale amorozo-şampaniale.

— Se vede că nu prea are mult de lucru la dregă-toria ce dirige, observă Matei muşcînd dintr-o. bucată de caşcaval de Penteleu.

În acest moment, două călugăriţe trec pe lingă dînşii şi salută pe Ştefan care ridicase capul cînd le auzise umblînd. Ştefan le înapoiază salutarea şi, după ce ele se depărtează în pădure, începe a zîmbi.

— Se vede că cunoşti pe aceste călugăriţe, zise Matei muşcînd din prăjitură.

— Negreşit, răspunde Ştefan. N-ai văzut cînd m-au salutat.

— Am observat aceasta, zise Matei. Cine sunt?

— Cea mai tînără dintre ele, căreia îi zicea odată Nodreanca, s-a călugărit, nu de bună voie, ci silită de oarecari împrejurări foarte curioase. Cea bătrînă, ce-i zicea Bruneasca, s-a călugărit tot din împrejurări nu mai puţin curioase decît ale celei dintîi. Vieţuirea amînduror formează cîte o istorie completă, demnă de cunoscut; nu ştiu însă dacă eşti dispus să mă asculţi.

— Totdauna te-am ascultat cu plăcere, fratele meu. Şi mai întîi, cele ce-mi spui nu sunt lecţii pentru mine?

— Ei bine, Matei, de vreme ce este aşa, şi fiindcă vom sta aici cel puţin două ore încă, căci nimic nu ne sileşte ca să plecăm, te voi întreţine despre călugăriţa cea mai tînără. Dar mai întîi îţi voi face descrierea unei petreceri de loto într-o seară de iarnă în casa Nodrea-nului, bărbatul acestei călugăriţe, căci din acea seară îşi şi ia începutul istoria ei.

CAPITUL II O ADUNARE DE MAHALA

Sunt mai mulţi ani de cînd s-a introdus în adunările noastre de iarnă jocul lotoului, care este aşa de inocent cît şi oarecum amuzant, şi mai cu seamă pentru acele familii puţin avute, carii îşi petrec nopţile fără ca să le coste nimic. Pe orice uliţă şi în orice societate şi-ar îndrepta cineva paşii în nopţile de iarnă, ar fi sigur că va întîlni o mulţime de dame, domnişoare, bărbaţi tineri şi bătrîni, împrejurul a două sau trei mese de loto, silin-du-se, care de care, cînd îi ajunge rîndul, să surnumească cifrele după bilele ce scoate din săculeţ cu epitete mai mult sau mai puţin spirituale, - şi se întîmplă foarte adesea ca să se strecoare în surnumireâ cifrelor trivialităţi, răutăţi, critici şi vorbe picante, conform educaţiei personalului ce compune societatea.

Voi face dar tabloul personalului şi modul petrecerei societăţei ce frecuenta casa Nodreanului.

Doamna Nodreanca fixase cîte o seară pe săptămînă ca să se strîngă acasă la dînsa persoanele ce compuneau adunările obicinuite ale mahalalei, ceea ce se şi urma regulat de mai multe săptămîni. Dar în măsură cu înaintarea timpului, se strecurau din vreme în vreme necunoscuţi subt diferite numiri şi titluri cînd erau recomandaţi la intrarea lor într-o casă, spre esemplu: că erau din cutare provinţie şi că-şi trag originea din cutare familie istorică, pe care nu o cunoştea nimeni, căci neapărat nu se ocupase cu lectura istoriei sau nu aveau poate timpul de a căuta şi de a constata origina familiilor acelor domni în cărţile respective. Cu toate acestea se în-tîmpla mai totdauna ca acele familii istorice să-şi tragă origina după taraba unei măcelării sau după laviţa unei cîrciumi, părăsind şorţurile acelor onorabile comerţuri ca să se introducă în societăţi prin mijlocirea capitalului ce realizase în mai mulţi ani.

Intr-o sîmbătă seara era mulţime în casa Nodreanului. Două camere spaţioase destinate pentru priimire nu erau destul de încăpătoare ca să conţie numărul invitaţilor. Jocul lotoului începuse: multe persoane carii nu găsise loc împrejurul meselor ocupau cîte un scaun şi ţineau cartoanele pe genuchi. în capul celei dintîi mese se afla o cucoană bătrînă şi uscată, care purta nişte ochelari fără coade, atîrnaţi de vîrful nasului şi care îşi acoperise capul de un bonet alb cu funte mari; la dreapta şi la stînga ei erau aşezate cinci fete ale sale, toate trecute în vîrstă şi aspirante la maritagiu; aceste şase dame compuneau familia Bărzoaielor, carii veneau înainte de toţi şi de toate ca să ocupe locurile principale; negreşit ca să atragă privirile societăţei şi să se găsească peţitori pentru acele cinci odoare carii gemeau subt jugul speranţei de mai mulţi ani. Cu toate acestea ele nu lipsise de a se lupta în contra naturei ingrate, biruind-o prin buna întrebuinţare ce făcuse din tinereţea lor.

La o altă masă erau aşezaţi un domn bătrîn cu tînăra dumisale consoartă şi juca loto de nevoie, ca să nu-şi piarză din vedere mironosiţa care avea o figură vicleană şi nişte ochi ce se preumblau neîncetat pe tinerii carii se aflau vizavi de dînsa. Acestuia îi zicea domnu Gog-man, care, din economiile ce făcuse în viaţă, cumpărase mai multe moşii şi o femeie tînără, frumoasă şi de familie bună.

Lîngă doamna Gogman se instalase cu forţă o văduvă cu cincizeci ani în spinare şi pretindea că în lăsatul de sec abia atinsese de al douăzeci şi noulea. In toate adunările se aşeza lîngă doamna Gogman sperînd că din mulţimea curtezanilor acesteia, carii se aşezau vizavi de dînsa, va atrage privirile vreunuia şi asupra încîntă-toarei dumisale creaturi care purta cu cochetărie o coa-fiură încărcată de pompoane şi de flori a căror greutate era în cumpănă cu capul său. Ar fi presupus cineva că acea damă căreia îi zicea doamna Bîlcioaia purta două capete demne de espus la vreo menajerie.

Alături cu doamna Bîlcioaia se afla o damă cu o talie de tambur-major, care se împodobise cu toate bijuteriile ce avea acasă. Figura ei era portretul fidel al unei pasări care se tînguie noaptea, şi era aşa de strînsă în corset încît abia putea respira. Această damă era măritată din amor cu un domn Brunescu, om în vîrstă, scurt, uscăţiv, purtînd nişte ochi de pisică în fundul capului, un nas comparativ cu ciocul unui vultur, al cărui vîrf intra în linie curbă într-o gură deschisă totdauna ca să asculte politica ţărei, chiar atunci cînd nu se trata de dînsa. Domnu Brunescu conta foarte mult pe onoarea odoarei dumisale, ceea ce îl făcea ca în toate adunările unde era tîrît de dînsa să-şi aleagă un loc care era mai retras şi să se anueze după voie.

Un domn la modă, care nu de multă vreme începuse să zbîrnîie în lume, era neîncetat aşezat lîngă doamna Bruneasca. Acestuia îi zicea domnu Mirinescu, care trecea în lume de ataşe al doamnei Bruneaschi şi care nu îndrăznea să deschiză gura într-o societate decît numai cînd elefantul dumisale îi da voie. In adevăr, domnu Mi-rinescu era bine făcut, bun băiat, dar nu prea avea parale; şi ca să şi le poată procura, hotărîse să înghiţâ cîte trei sau patru hapuri în douăzeci şi patru ore. 'Ce e drept, hapurile erau foarte mari, anevoie de luat, dar doamna Bruneasca îi observa că ele nu pot supăra pe o fragă care se bucură de o constituţie atît de solidă. Cu toate acestea ele făceau un efect contrariu, căci pe doamna Bruneasca o îngrăşa peste măsură, iar pe sărmanul domnu Mirinescu îl redusese subt forma unei caracatiţe.

Vizavi de domnul şi de doamna Gogman, şi de doamnele Bîlcioaia şi Bruneasca, se aflau trei domnişori dintre carii, cel dintîi, căruia îi zicea domnu Repezeanu, purta un gheroc foarte ros, dar curat şi încheiat de sus pînă jos ca un militar; atît numai că seara haina neagră nu se cunoaşte dacă este nouă sau veche. Pe deasupra gherocului, acest domn, care neapărat avea vederea scurtă, atîrnase o mică lornetă de gît pe care o aducea din vreme în vreme la ochi ca să cunoască cifrele, deşi cîteodată le însemna fără să se serve cu acea sticlă.

Al doilea domnişor, eare-şi dregea neîncetat părul frizat şi căruia îi zicea domnu Verigescu, lăsa să se vază un lanţ falş de ceasornic, agăţat de o jiletă albă, deşi timpul era foarte aspru şi etichetă nu esista în acele adunări. Cel de al treilea domn, pe care-l înzestrase natura cu un gît de cocor şi cu o statură de o înălţime rară, şi care era fiul răposatului Săpunescu, era acoperit de un frac sau mai bine de un cvecher care se vede că-l purta de mai mulţi ani, căci talia acei haine nu corăspundea nicidecum cu talia [lui]; după amîndoi umerii acestui domn se ridica două gulere ale cărui vîrfuri îl ţineau neîncetat cu nasul în sus, ceea ce da domnului Săpunescu un aer foarte arogant.

A treia masă era ocupată de bărbaţi, dame şi domnişoare carii aveau privirea şi spiritul pironite pe cartoane, în temerea de a nu scăpa vreun număr din vedere. Domnul Nodreanu lipsea de mai multe zile, căci el plecase la o moşie, unde-l chemau interesele pentru mai multă vreme. Consoarta dumisale, care era frumoasă, tînără şi bine făcută, nu lua parte la jocul lotoului căci, ea stăpînă de casă, urma să se ocupe cu priimirea şi cu tratamentele invitaţilor.

— Dar aşezaţi-vă odată, strigă bătrîna Bărzoaie; a trecut un ceas şi numai o partidă am jucat.

— Aveţi toţi cartoane? întreabă doamna Nodreanca, învîrtindu-se între invitaţii săi.

— Eu aş voi să le schimb, zise una din domnişoarele Bărzoaie.

— Pentru ce să le schimbi, cucoană Aristiţo? observă doamna Bîlcioaia. Abia o partidă s-a jucat, şi le găseşti rele pentru că n-ai cîştigat. Aşteaptă cel puţin vreo trei sau patru partide; şi afară de aceasta abia sunt de ajuns pentru toţi.

— Cine strigă numerile? întreabă doamna Gogman, adresîndu-se către domnu Repezeanu.

— Dacă aveţi plăcere, le voi striga eu, răspunse acesta, uitîndu-se cu lorneta ca să găsească săculeţul cu bilele, pe cînd domnu Gogman călca pe consoarta du-misale pe picior, ceea ce însemna ca să nu se prea adreseze către tineri.

— Eu le strig, zise domnu Mirinescu, arătînd săculeţul cu bilele şi uitîndu-se drept în ochii doamnei Bruneaschi.

— Aide, sînteţi toţi gata? reluă bătrîna Bărzoaia; ştiţi că s-a strîns treizeci firfirici în caniotă!

— A! dacă i-aş putea cîştiga! strigă o domnişoară Bărzoaie sărind pe scaunul său, voind să arate printr-aceasta că era sprintenă şi uşurică; dar scaunul nu fu destul de solid ca să reziste unei asemenea greutăţi; el se sfărâmă şi acea domnişoară era să cază dacă surorile sale, carii prinsese de veste, nu o reţineau. Ah! Dumnezeul meu, adaogă ea; cît p-aci era să caz. Ce şubrede scaune are doamna Nodreanca!

— Ai dreptate, domnişoară, încuviinţă doamna Bru-neasca. In viaţă-mi nu mi s-a întîmplat să se cletene un scaun cu mine; dar aci mă tem foarte că voi cădea şi eu ca dumneata.

Doamna Nodreanca, care era o damă bine crescută, le aduce două fotele fără a se supăra de puţina delicateţă a acelor dame; ea se mulţumeşte numai a le răspunde că dacă ar fi băgat de seamă unde se aşed, le-ar fi adus fotele îndată şi că dacă pusese scaune, aceasta o făcuse în vederea ca să aibă loc mai mulţi invitaţi.

— Tăcere că începem, reluă bătrîna Bărzoaie, care părea a fi prezidentul adunărei şi care făcea cu fetele sale mai mult zgomot decît toţi. Începi de trage, domnule Mirinescu.

— Ochelarii, strigă domnu Mirinescu cu o voce de pisică, după ce scoase o bilă din săculeţ.

— De nu i-aş fi avut în două locuri, m-aş fi făcut foc pe dumneata, domnule Mirinescu, zise bătrîna Bărzoaie însemnînd numărul 88 pe amîndouă cartoanele.

— Eu nu-l am nicăiri, zise doamna Gogman.

— Nici eu, observă domnu Verigescu.

— Anii cucoanei Bîlcioaii, reîncepu domnu Miricescu scoţînd o altă bilă cu nr. 40 şi începînd a surîde ca o mireasă, crezînd că printr-aceasta pronunţase o vorbă de spirit.

— Ei, bată-te sănătatea, domnule Mirinescu, zise doamna Bîlcioaia; negreşit că trebuie să fie douăzeci şi nouă în cap; i-am împlinit în lăsatul de sec.

— Dacă nu mă înşel, este nr. 40, observă domnu Să-punescu, care îşi aruncase ochii pe bila ce scosese din săculeţ domnu Mirinescu.

— Da, da, este 40, zise doamna Bruneasca rîzînd.

Auzind acestea, doamna Bîlcioaia sare cu furie după

scaun; în săritura ce face îi cad mai multe flori din cap.

— E de mirare, domnule, ca să îndrăzneşti să vorbeşti ceea ce nu este, strigă ea aruncînd o căutătură furioasă asupra domnului Mirinescu. Nu cumva dumneata mi-ai văzut biletul de botez sau mă cunoşti după măsele că am această vîrstă?

— Nu te ofensa, cucoana mea, îi zise doamna Bruneasca pe cînd sărmanul Mirinescu se ghemuise după dragonul său. Trebuie să aibi această vîrstă; nu-ţi aduci aminte că dumneata erai logodită cînd eu mă jucam încă cu păpuşile?

— Nu eram nici o logodită, îi răspunse doamna Bîlcioaia cu dispreţ. Şi dumneata te-ai jucat totdauna cu păpuşoi, iar nu cu păpuşi.

— Atunci nu ştii ce vorbeşti, cucoană Bîlcioaio, reluă doamna Bruneasca, care începuse şi ea să se înfu-

rieze. Prea vrei să te faci mititică; mai întîi întreabă şi pe domnişoara Zinca Bărzoaia, care era şi dumneiei împreună cu noi. ' >

Auzind bătrîna Bărzoaie că pe fata ei o amestecă în vîrsta doamnelor Bîlcioaei şi Bruneaschi ridică capul, se scoală repede după scaun cu o mînie grozavă, şi prin mişcarea ce face, ochelarii îi sar deodată din vîrful nasului.

— Mă rog, mă rog, ce zici? strigă ea adresîndu-se către doamna Bruneasca. Nu cumva pe fetele mele le puneţi în rîndul dumneavoastră, cucoanelor, cînd nici cea mai mare n-a împlinit şaptesprezece ani?... Să faceţi bine ca altă dată să nu mai vorbiţi de fetele mele, c-o să vă pară rău. Luaţi-vă de păr cît poftiţi, dar nu-mi amestecaţi şi fetele în daraverile dumneavoastră. Auzi, auzi, să zică că fetele mele au copilărit cu dumnealor!... Mega şi chirie!... Şi, zicînd acestea, bătrîna Bărzoaie îşi face cruce, se reaşază la locul său şi îşi atîrnă ochelarii de vîrful nasului.

Atît doamna Bîlcioaia cît şi doamna Bruneasca nu se hotărăsc a răspunde bătrînei Bărzoaie, care căuta cu luminarea pricină de gîlceavă şi anevoie ar fi scos-o la căpătîi cu dînsa.

— Nu-mi poate trece, pentru Dumnezeu! reluă în fine doamna Bîlcioaia. Auzi, eu de patruzeci ani!... dar ia spune-mi, mă rog, domnule Mirinescu, o femeie de patruzeci ani mai face copii?

— Dar ce, dumneavoastră aţi făcut vreunul? întreabă domnul Săpunescu fixînd pe doamna Bîlcioaia.

— Da, domnule, răspunse aceasta; în anul trecut am făcut un drăguţ de îngeraş, să-l soarbă cineva cu lingura.

— Curios mi se pare î observă domnu Verigescu. Am înţeles, cucoană Bîlcioaia, că dumneavoastră sînteţi văduvă de mai mulţi ani, şi nu pricep cum aţi făcut un copil în anul trecut!...

— îmi pare rău, domnule, că te amesteci unde nu-ţi fierbe oala, îi răspunse cucoana pomponată şi înflorată. Ai face mai bine să pricepi şi să înţelegi că iarna nimeni pe pămînt nu poartă jiletă albă decît dumneata.

— Cel puţin eu îţi mărturisesc, cucoana mea, zice acest domn ofensat, că nici eu nu am văzut pe vreo damă puind o grădină cu flori pe cap, ca dumneata. Mă iartă, dar parcă eşti o bre...

— Ah! ce obrăznicie, strigă doamna Bîlcioaia făcîn-du-se că leşină. Curînd o.sticluţă cu odicolon că-mi vine rău.

Şi zicînd acestea, ea se lasă pe spate. Doamna Gog-man, care se afla lingă dînsa, o stropeşte cu odicolonul ce-i trecuse doamna Nodreanca, şi domnişorul cu jileta albă, ca să evite scandalul ce se pregătea în contra sa, se face nevăzut din adunare, cu toate că nici o damă nu se gîndea a-i face imputări, căci doamna Bîlcioaia merita această lecţie. Mirinescu era în punctul de a se lăsa de jocul lotoului şi de a trece săculeţul cu bile la un altul, dar doamna Bruneasca îl reţine lîngă dînsa apucîndu-l de pulpana hainei. In fine, doamna Bîlcioaia îşi revine în sine, şi fiindcă domnul cu jileta albă plecase din adunare, liniştea se stabileşte.

— Domnule Mirinescu, fii bun de strigă numerile cum trebuie; ai văzut ce izvorăşte din glumele dumitale!

— Fiţi sigură de aceasta, cucoană Virginio, zise îndată tînărul. Veţi vedea că de acum înainte nu-mi voi mai permite glume în consideraţiunea observaţiunei ce-mi faceţi. Şaptesprezece, cinci, treizeci şi trei; adăogă el după ce scoate trei bile din săculeţ.

— Nu prea iute, domnule Mirinescu, observă bătrîna Bărzoaie; asta este cusurul dumitale; umbli ca poştia... Ah, Dumnezeul meu!... bticatele îmi vin la gură... Mi se pare că erau prea grase, şi ticăloasei mele de bucătărese îi zic totdauna: Frusino, nu-mi plac bucatele grase; acum dacă te vezi într-un morman de grăsime, căci eu cumpăr orice cu îndestulare, pui ca nebunul cît ai dinaintea ochilor; dacă s-a cumpărat mai multă decît trebuie, opreşte şi pe mîine... curios lucru î ce greaţă am astă-seară; va trebui să iau trei hapuri de ale lui Morizon cînd mă voi pune în aşternut. Dar nu mai scoţi vreun număr, domnule Mirinescu? le strigi prea urît; cînd prea multe, cînd nicidecum?

— Aşteptam să isprăviţi ceea ce aveaţi de spus, îi răspunse el scoţînd un număr din săculeţ. Douăzeci şi unu.

— Il am în două locuri! strigă domnişoara Bărzoaie sărind pe fotoliul său.

— Bagă de seamă, cucoană Zinco, să nu sfărâmi prin s¿briturile dumitale şi fotoliul ce-ţi aduse doamna No-dreanca, observă doamna Gogman care nu, putea suferi pe toată familia.

— Ai mare greşală, doamnă Gogman, zise bătrîna Bărzoaie; fetele mele nu sunt grele, şi dacă sar mereu pentru fitece lucru, pricina este că sunt prea vii, prea deştepte, prea zburdalnice; vezi, tinereţea aşa e, bat-o pîrdalnecu. îmi aduc aminte că şi eu făceam ca dînsele cînd eram tînără. Şi fetele mele îmi semăn întru toate.

— Patruzeci şi nouă, strigă domnu Mirinescu, scoţînd o altă bilă din săculeţ.

— Să-l bată Dumnezeu că nu-l am pe nici un carton, zise bătrîna Bărzoaie. Ce neroadă sunt de nu mă ţiu de un fel de cartoane! Ieri alesesem pe cele bune şi astăzi le schimb pe altele rele.

— Ce, s-a mai strigat numere? întreabă domnu Gogman, care de cîteva minute avea ochii aţintaţi pe lor-neta vizaviului său.

— S-a mai tras multe, îi răspunse domnu Mirinescu.

— Atunci, mă iertaţi, adăogă domnu Gogman... n-am băgat de seamă., mă gîndeam la oarecare interese ale casei. Fii bun, domnule Mirinescu de-mi spune ce numere au ieşit acum în urmă?

— Patruzeci şi nouă, douăzeci şi unu şi şaptesprezece.

— N-am pe nici unul din aceste numere, reluă domnu Gogman.

— Domnule Gogman, ar trebui să bagi seama, zise bătrîna Bărzoaie ridicînd capul. Cînd cineva joacă loto nu trebuie să vorbească, nici să se gîndească la interesele casei, decît numai cînd este acasă.

— Cucoană, te rog să-ţi cauţi de treaba dumitale, şi fă bine de nu te amesteca de ceea ce fac alţii. Ori poate nu eşti bine unde ai mîncat bucatele grase?

— Nu eşti complezant cîtuşi de puţin cu damele, domnule Gogman. Cînd începi să vorbeşti, îmi vine greaţă.

— Prea eşti greţoasă, cucoană.

— Aferim! iaca vorbă!... dar nu voi să mă supăr, fiindcă te cheamă domnu Gogman. Nu mi s-a întîmplat să auz în viaţă-mi un nume mai pocit ca al dumitale şi care să se potrivească cu dumneata.

— Bine că numele dumitale este mai breaz, zise domnu Gogman bătrînei Bărzoaie.

— Treisprezece, strigă tare domnu Mirineseu, voind să precurme disputa.

— Nu mi-a plăcut niciodată să. am cartoane cu punc-tu lui Iuda, zise îndată bătrîna Bărzoaie, care nu-şi pierdea cumpătul, fiindcă era prea obicinuită cu certurile, îmi aduc aminte că bucătăreasa mea pune ceapă multă în bucate. Ceapa este pricina de mi s-a stricat stomacul.

— Nouăsprezece.

— Uite, frate, că uitai: cum ziseşi, domnule Miri-nescu?

— Nouăsprezece.

— Dar mai-nainte?

— Treisprezece.

— Dar naintea lui treisprezece?

— Atunci va trebui să le reîncep pe toate.

— Aşa, domnule; reîncepe-le pe toate, te rog, fiindcă sunt sigură că am scăpat două sau trei numere din vedere. Uite, dacă mi-o mai pune vreodată ceapă multă în bucate, oi să gonesc pe ticăloasa mea de bucătăreasă, îmi aduc aminte că tot din pricina asta am fost bolnavă acum două săptămîni. Mi-e frică numai că nu mai am hapuri pentru astă-seară... Ce număr a ieşit naintea lui treisprezece, domnule Mirineseu?

— Şaptesprezece.

— îţi mulţumesc, acum poţi urma; am două caterne (patru în rînd).

— Eu nu am nici unul, zise cu întristare doamna Bruneasca... De ce nu tragi şi pentru mine, domnule Mi-rinescu? Asta nu este frumos.

— Cînd aş fi în sac ca să poci vedea bilele, numai pentru dumneata aş scoate, doamna mea; răspunse graţiosul domnu Mirineseu. Şi doamna Bruneasca începu să zîmbească, ca cum ar fi rămas îneîntată de acest răspuns al ataşeului său, căruia îi aruncă pe furiş o căutătură amoroasă.

— Aştept pe nouăzeci şi pe patrusprezece, zise bătrîna Bărzoaie.

— Şi eu am un catern! strigă o tînără fată de la a treia masă.

— Curios lucru! zise domnu Săpunescu, care părea prea distrat N-am pus pînă acum mai nici un număr... Mi se pare că am prea urîte cartoane... dafc asta nu mă face să mă mir, căci sunt prea nenorocit la acest joc!... Nu-mi aduc aminte ca să fi cîştigat odată măcar.

— Optzeci şi nouă, strigă domnu Mirinescu, scoţînd un alt număr din sac.

— Ah! Dumnezeule!... ce aproape este de numărul nouăzeci care-mi lipseşte!

— Treizeci şi unu.

— Treizeci şi unu? strigă domnul care purta lornetă; aşteaptă, opriţi!...

— Ce, ai cîştigat? întreabă bătrîna Bărzoaie cu ne-astîmpăr.

— Nu, dar am pe amîndouă cartoanele acest număr... cu care fac două terne (trei în rînd).

— Uite, frate, cum m-am speriat; am crezut că făcuse cuinul... Domnule, te rog, nu mă mai speria astfel, dumneata care eşti aşa de liniştit la acest joc. Pe unde suntem, domnule Mirinescu? N-am auzit numerile din urmă.

— Dar doamnă, dacă vorbeşti întruna, nu este gre-şala mea.

— N-am vorbit eu, ci dumnealui a zis: opriţi!... O! cînd aş vorbi şi eu la loto, s-ar auzi şi musca!... Ce număr a ieşit, domnule Mirinescu? Şi, te rog, mă iartă de supărare.

— Treizeci şi unu.

— Mai-nainte?

— Optzeci şi nouă.

— Dar acum?

— Acum vom vedea ce este...

— Două, strigă domnu Mirinescu scoţînd încă un număr.

— Îl am şi pe acesta în două locuri... mă face să-mi bată inima, Dumnezeule! ce frumoase cartoane am: sunt acoperită de catrene!... Dar am presimţire c-o1 să mă facă să cîştig numărul nouăzeci... Sunt amorezată de numărul ăsta... Domnule Mirinescu, mă faci să rabd prea mult. Păcat numai că-mi vin bucatele la gură.

— Parcă ziseşi că dumneata, cucoană, nu vorbeşti şi că eşti aşa de liniştită la jocul lotoului, că se aude şi musca, observă domnu Săpunescu fixînd pe bătrîna Băr-zoaie.

— Ai face mai bine, domnule, să vezi că porţi nişte gulere ca două coarne de. cerb, îi răspunse bătrîna Băr-zoaie care nu suferea pe nimeni să-i facă observaţii. De aceea îi ascultau toţi neroziile fără să o contrarieze în temerea de a nu se espune a priimi răspunsuri insolente.

— Patruzeci şi patru.

— Îl am şi pe acesta. Mă rog, staţi... nu mai am sticle; cucoana Gogman le-a luat pe toate.

— Eu, cucoană Bărzoaie? zise aceasta cu dispreţ. Poftim, vezi ce am dinaintea mea!... îmi pare rău că porţi ochelari şi tot nu vezi.

— Ba văz prea bine, cucoană. Fireşte că n-or să fie sticle de ajuns pe cîtă vreme le arunci vizaviului dumi-tale şi rîzi cu dînsul.

Bătrîna Bărzoaie, cînd nu se putea adresa cu espresii proaste către o persoană care îi impunea, profera răutăţi, cea ce şi făcu în privinţa doamnei Gogman în vederea că bărbatul ei, fiind gelos, să-l întărite şi să arunce scandal în menagi. Ea cunoştea în detaliuri toate mena-giurile, vieţuirea bărbaţilor cu nevestele lor şi toate intrigile amoroase. Domnu Gogman, auzind că şoţia sa aruncă cu sticle în tineri, fără ca el să o vază, se scoală înfuriat, tîraşte pe nevasta sa după dînsul, fără ca ea să se înprotivească, ştiindu-l cît era de brutal, şi cînd era să plece din adunare, se adresează către stăpîna casei cu lacrămile în ochi:

— Cucoană Virginio, zise ea doamnei Nodreanchi; ies foarte mîhnită din casa dumitale şi crez că multe dame vor face ca mine, pe cîtă vreme vei mai priimi în societatea dumitale pe acele Bărzoaie carii şi-au prii-mit educaţia în cîrciumi şi în case de pierz... Ea nu sfîrşi acest din urmă cuvînt că ieşi cu soţul său, care o trăgea după dînsul cu putere.

— Ce? ce a # zis fleoarţa aia? strigă bătrîna Bărzoaie, căzîndu-i pentru a doua oară ochelarii din vîrful nasului. Auzi, circiumă!... Slavă Domnului, familia mea este cunoscută de toată lumea... Eî, taci, tîrfă neruşinată... că... c... ţi-oi arăta eu; ai uitat cînd te întindeau crai la Cişmegiu şi prostu de bărbată-tău mînca smîn-tină cu cartofi la moşie. Dumnezeule, ce bărbaţi proşti au mai ieşit astăzi la maidan; uite, n-aude, n-a vede..«

Doamna Nodreanca ieşise după domţiu Gogman şi după soţia sa ca să le ceară iertăciuni şi să-i liniştească. La înturnarea sa în casă, vine lingă bătrîna Bărzoaie şi-î zice:

— Îmi pare foarte rău, cucoană, că te agăţi de toată lumea. Mă iartă, dar nu voi să iasă nimeni nemulţumit din casa mea. Te porţi aşa urît, incit mi-e frică că nici un om n-o să mai calce pe la mine.

— Poftim vorbă!... iaca na... dacă vrei să te cerţi cu mine pentru o marţafoaică ca Gogmănoaia, m-aş mînia grozav; te încredinţez, cucoană Virginio, că rău faci de o priimeşti pe la dumneata. Astfel de femei sunt arătate cu degetul, şi acum văz că am făcut rău ca să-mi aduc fetele. De ştiam că o să fie şi Gogmănoaia aici, nu eram nebună să fac aşa mare nerozie. Mă rog, ce era să auz de la acea femeie, decît blestemăţii şi vorbe neruşinoase, şi copiliţele mele, mulţumesc lui Dumnezeu, sunt cele mai cinstite, aşa de cinstite şi bune, că ferice de cei carii le vor lua. Orice ar vrea cineva la dînsele găseşte: tinereţe, frumuseţe, învăţătură; ce e drept, zestre mare nu am să le dau, căci sunt multe şi răposatul bărbată-meu, Dumnezeu să-i odihnească ţărîna, n-a avut parte să trăiască ca să le sporească zestrea. Mi se pare însă că o femeie bună face mai mult decît zestrea şi decît toate comorile din lume. Dar n-au avut parte, mititelele. Aşa a lăsat Dumnezeu ca sufletele bune să sufere.

Şi bătrîna Bărzoaie zicînd aceste din urmă cuvinter îşi aduce batista la ochi ca să şteargă nişte laerămi care nu curgeau niciodată din uscaţii ei ochi.

Nu era cu putinţă ca să-i observe cineva vreo insolenţă, căci dacă răutatea ei atrăgea nişte consecinţe supărătoare, începea să facă discursuri lungi, să suspine şi să plîngă, şi printr-o asemenea metodă închidea gura la toţi. Doamna Nodreanca, care era cu totul preocupată de altceva, rămase mulţumită şi trecu în o altă cameră, în fine, zgomotul ce se făcuse la ieşirea domnului şi doamnei Gogman se înpuţinează şi toţi se reaşează pe Ia locurile lor.

— Trebuie să stricăm această partidă şi să începem alta, căci acum lipsesc doi, dintre carii putea să cîştige unul; zise domnu Mirinescu, care se pregătea să bage numerile în săculeţ.

— Negreşit că aşa urmează, încuviinţă doamna Bru-neasca, care nu avea nici un tern pe cartoanele sale.

— Ba să mă iertaţi, strigă, bătrîna Bărzoaie luînd batista de la ochi şi puindu-şi ochelarii. Partida nu se poate strica. Dumneavoastră aţi voi să o stricaţi căci nu aveţi nici un carton, iar eu care am cartoanele pline de caterne nu-mi vine neted la socoteală. Cum vă place, zău, să trageţi spuza tot pe turta dumneavoastră? Scoate alte numere, domnule Mirinescu, şi nu mai spune glume de-ale dumitale. O! bată-te sănătatea, ce haz ai!... atîta numai că nu vorbeşti serios.

Nu era cu putinţă să se strice partida, şi fiindcă nimeni nu pretindea să se reînceapă alta, doamna Bru-neasca face semn adjutantului său ca să urmeze.

— Optzeci şi unu, zise domnu Mirinescu scoţînd un număr.

— Poftim, ce vă spuneam?... cu acest număr am mai făcut un catern şi acum nu mai am decît caterne pe cartoanele mele.

— Douăsprezece.

— Am ieşit! am ieşit! strigă tînăra fată de la a treia masă; am făcut cuinul... am cîştigat!

— Şi aveam şase caterne, zise bătrîna Bărzoaie of-tînd. Nu se întîmplă niciodată ca să piarză cineva cu şase caterne! Dar mă rog, nu stricaţi sticlele pînă mai întîi nu se face revizie.

Se face revizie cuinului fetei şi bătrîna Bărzoaie vede cu mare părere de rău că este bună.

— Trebuie să ne încredinţăm asemenea dacă sunt toate numerile în săculeţ, observă doamna Bîlcioaia. Nouăsprezece şi patruzeci şi nouă nu s-au strigat nicidecum.

— E de prisos, zise bătrîna Bărzoaie; eu singură le-am numărat de două ori nainte de a ne pune la joc, şi erau toate pe deplin.

Doamna Bîlcioaia însă nu păru mulţumită pe acest răspuns. Ea luă săculeţul cu bilele de la domnu Miri-nescu, le numără pe toate şi vede că lipsesc două; şi. ca să se încredinţeze că nu făcuse o greşală, le numără încă o dată.

— Ce vă spuneam eu? zise ea; iată ca tocmai nouăsprezece şi patruzeci şi nouă lipsesc.

— Cum se poate? strigă toţi afară de bătrîna Băr-zoaie care zice uneia din fetele sale:

— Aristiţo, maică, fiindcă tu te scoli mai de dimineaţă, să porunceşti mîine Frusinei ca să nu mai cumpere grăsime multă. Şi zicînd aceasta, aruncă bilele subt masă, căci ea le ascunsese în poală de la începutul jocului.

La zgomotul ce fac bilele aruncate, toţi se scol să le caute.

— Le-am găsit eu, zise domnul care purta lorneta puind numerile pe masă.

— Uite ce faci dumneata, domnule Mirinescu, dacă nu bagi bine de seamă, observă bătrîna Bărzoaie; cu numerile acelea putea ieşi un altul. Este adevărat că eu nu am nici pe nouăsprezece, nici pe patruzeci şi nouă, dar oricum asta nu face nimic.

— Madam, să mă pardonezi; eu nu am făcut nici o greşală.

— Să mă slăbeşti din madamă, domnule; madame sunt numai în hanul Zamfirescului; ai înţeles? strigă bătrîna Bărzoaie, care ţinea la cuconîe ca la ochelari şi ca la fetele sale.

— Cucoană Bîlcioaio; fii bună de trece caniota cu firfiricii, strigă cu bucurie tînăra fată care cîştigase.

— Ba lăsaţi caniota aici, observă bătrîna Bărzoaie. Poftim numai banii.

Ea răstoarnă firfiricii din caniotă în mînă şi-i încredinţează domnului Săpunescu ca să-i treacă tinerei fete.

— Aide, cucoanelor şi domnilor, puneţi alţi firfirici, adăogă ea, întinzînd un coşuleţ. Domnule Mirinescu, este rîndul meu ca să trag; te rog, trece-mi săculeţul cu cifrele.

— Lipsesc doi firfirici, strigă tînăra fată după ce numărase banii. Mi se pare că am auzit că se adunase treizeci?

— Negreşit că treizeci; eu i-am numărat, zise bă-trîna Bărzoaie. Cine nu a pus? întreabă ea.

Toţi spun că au plătit. Cu toate acestea lipsesc doi firfirici.

— Negreşit că domnişoara care a cîştigat, zise bă-trîna Bărzoaie, a luat banii fără ca să fi pus la joc.

— Mă iartă, doamnă; mai întîi am trecut firfiricii mei domnului Săpunescu care i-ă pus pentru mine în co-şu leţ... Nu este aşa, domnule? zise ea, adresîndu-se către domnu Săpunescu.

— Da; o! cît pentru asta... sunt sigur; răpunz cu cinstea mea.

— Poate să nu fi băgat de seamă, domnule Săpunescu?

— Cucoană, sunt totdauna băgător de seamă cînd este o chestie de bani!... răspunse domnu Săpunescu, luînd îndată un aer ofensat.

— Eu am pus înaintea tutulor, zise bătrîna Bărzoaie. Cucoană Virginio, ştie bucătăreasa dumitale să gătească bine?

— Da, cucoana mea, şi prea bine încă.

— Atunci te rog să-mi dai voie ca să trimiţ pe Fru-sina mea s-o înveţe cum să potrivească bucatele din grăsime.

— In sfîrşit,. tot lipsesc doi firfirici, şi voi să limpezesc greşala asta, zise domnu Săpunescu. Cu atît mai mult că cucoana Bărzoaia m-a învinovăţit că nu sunt băgător de seamă... şi cînd este vorba de bani, o asemenea închipuire mă supără.

— Dar ce Dumnezeu, domnule Săpunescu! Nu trebuie să te busumflezi şi să te aprinzi ca chibritul... mi-a scăpat vorba asta ca orice alt cuvînt fără ca să-mi treacă prin minte că te vei supăra... uite, frate, m-a apucat o durere grozavă în coasta din dreapta: nu ştiu dacă mai am acasă ceva hapuri de ale lui Morizon.

— Nu e vorba de hapuri; trebuie ca lipsa să se acopere.

— Ei, dacă e vorba aşa, să ştiţi că domnu Gogman a uitat să puie, căci se gîndeşte la interesele casei cînd se pune la loto.

Domnul care purta lornetă era pe punctul de a încredinţa că văzuse pe domnu Gogman cînd pusese doi firfirici în coşuleţ, dar fiindcă domnu Gogman lipsea şi nevoind a mai prelungi discuţia, se hotărăşte a păstra tăcerea.

Deşi nu-i venise rîndul, bătrîna Bărzoaia ia cu asalt săculeţul cu bilele.

— Băgare de seamă că încep, strigă ea luînd un aer prezidenţial. Douăzeci şi unu!... îl am... Treizeci!... Nu-i am... Patru... ll am... Treizeci şi două!... îl aveam de două ori pe cartoanele mele de ieri... Nouăzeci!... A împieliţa-tule!... a!... ticălos de nouăzeci!... pe tine te aşteptam adineaori î... Acum îmi vii?... să te duci dracului... de ce nu ai ieşit în cealaltă partidă?... Vai de mine! ce mîn-eărimi am pe nas!... Parcă m-ar înţepa cineva cu ace...

— Să pui o lipitoare, îi zise domnu Săpunescu cu un mare sînge rece şi neridicîndu-şi ochii după cartoane.

— Nu e trebuinţă de lipitoare, dar să vezi, domnule... mi-e frică grozav să... am avut...

— Cucoană, aşteptăm să scoţi bile, zise doamna Bîl-cioaia.

— Ai dreptate... numaidecît... văz eu că va trebui negreşit să iau trei hapuri în seara asta... unsprezece... numai să-mi fi rămas vreo cîteva. Douăzeci... nu-l am... curios lucru! credeam că-l am... Nouăsprezece! cu asta am făcut un ambo... Douăzeci şi patru... nu-l am... şaisprezece... iar nu-l am... Apropo, cucoanelor... aţi auzit că Gorăneasca se ţine cu un arendaş bătrîn, şi că băr-bată-său habar nu are?

— Ce spui, cucoană Bărzoaio? întreabă cu grabă doamna Bruneasca, care lua o plăcere nespusă la intrigile amoroase.

— Aşa, frate, reluă bătrîna Bărzoaie; şi ce bine o ţine!... a dat peste dînsa un noroc cît Colţea: s-o vezi împopoţonată, malacovată şi gurguţată în caretă ca o pupăză, parcă nu ar şti nimeni cine este şi prin ce mijloace şi-a făcut caretă. Dar zău, bine face; dacă bărba-tă-său nu-i dă ce-i trebuie, eu una o laud.

— Frumoase esemple dai, cucoană, fetelor dumitale carii sunt nevinovate, cum 'ziceai, şi că cea mai mare nu împlinise nici şaptesprezece ani; observă doamna

Bîleioaia, care căuta de mult a o atinge despre vîrstă, căci vîrsta era coarda ei simţitoare.

— Ce?... cum?... ce fel?... să vezi... ba nu... adecă... Optzeci şi patru!... să-l bată Dumnezeu că nu-l am nici pe ăsta, zise bătrîna Bărzoaia, care era înfundată cu vorba şi nu ştia ce răspunde.

— Are dreptate doamna Bîleioaia, cucoană Bărzoaio; -observă domnu Săpunescu. O mumă care are fete multe de măritat nu trebuie să încuviinţeze naintea lor că o femeie cu bărbat are şi amanţi şi că bine face.

— O! bată-vă sănătatea să vă bată!... vreţi să mă supăraţi şi mai multe nu. Apoi dacă nu ştiţi, ce să vă fac eu?... Fetele mele sunt înţelepte; ele mă ascult numai la ce este bine, iar nu şi la ce este rău... eu poci prea bine îndruga şi verzi, şi uscate, şi...

— Şi fetele dumitale ascultă numai ce e verde, observă domnu cu lorneta.

— Aşa, precum zici, domnişorule, răspunse zîmbind bătrîna Bărzoaie, care începuse împreună cu ceilalţi a nu se mai putea înţelege.

— Dar ce, cu patru cartoane joci, cucoană Aristiţo? întreabă doamna Bîleioaia pe una din fetele bătrînei Bărzoaie.

— Ba mă iartă, cucoană, răspunse aceasta; dacă însemnez încă pe două cartoane, aceasta o fac numai să văz care sunt mai bune.

— Cel puţin fii bună de ne spune dacă joci cu cele de sus sau cu cele de jos?

— Cu cele mijlocii, cucoană Bîlcioaio.

— Negreşit, pentru că ai mai multe numere însemnate pe dînsele...

— Tot dumneata te găseşti cu odorog-troncurile, cucoană Bîlcioaio?... zise bătrîna Bărzoaia care nu suferea pe nimeni să se atingă de fetele sale.

— Iar s-a început disputele?... Mi se pare că nu o să mai isprăvim partida asta cu odorog-troncurile, cu hapurile şi cu istoriile, zise domnu Săpunescu încet; şi doamna Bîleioaia îl privi cu amor, ceea ce făcu pe domnu Săpunescu să-şi ridice gulerile şi mai mult.

— Optzeci şi nouă.

— Am ieşit... iar am eîştigat... strigă aceeaşi tînără fată. Poftiţi de revizuiţi pe rîndul lui optzeci şi nouă, adăogă ea, dînd cartonul bătrînei Bîrzoaif carea, după ce se încredinţează că cuinul fetei este bun, îi dă banii oftînd şi zice:

— Nu ştiu ce păcatele de nu mai am noroc la jocul ăsta de la o seamă de vreme!... Şi ce e de mirare că am uitat.punga acasă. Ia vedeţi, fetelor,nu aveţi un sfanţ de prisos?

— Nu avem, mamă, răspunse una din fetele ei pentru toate. N-am luat bani de acasă crezînd că dumneata vei fi luat mai mulţi ca să ne dai şi nouă.

— Cu toate acestea nu putem rămînea astfel, reluă bătrîna; nădăjduiesc că voi găsi pe cineva complezant aci ca să ne împrumute cu vreo doi-trei sfanţi.

Nici unul nu răspunse la această cerere, căci bătrîna Bărzoaie venea la petrecere totdauna fără bani şi se Împrumutase în mai multe rînduri, dar niciodată nu se gîndise ca să plătească.

— Văz că nimeni nu are bunătate să ne împrumute; dacă este aşa, eu şi cu fetele mele vom juca fără ca să punem parale şi vom rămînea datoare celui ce va cîştiga.

Un ofiţer, care venise de un cuart de oră şi care nu luase parte la jocul lotoului, profită de această încurcătură ca să strice lotoul şi, apropiindu-se de mesele de joc, zise:

— Ia lăsaţi-vă de loto, şi veniţi mai bine să vă fac un burlot de stos.

— Bravo! domnule Turanov; strigă cu bucurie bătrîna Bărzoaia; iată o idee frumoasă!... ne-am şi plictisit cu lotoul; stosul are haz!... aştepţi să-ţi vezi visul cu ochii, şi ce plăcere cînd o găseşti sonică î

Jocul lotoului se strică; doamna Nodreanca aduce cărţi noi şi pontorci şi, încredinţîndu-le domnului Turanov, se adresează către invitaţii săi:

— Cucoanelor şi domnilor, pînă a nu vă pune la jocy poftiţi de luaţi dulceaţă. Şi zicînd acestea, ea începe să împartă dulceaţă la toată compania.

— Nu prea e legată dulceaţa dumitale, cucoană Vif-ginio, observă bătrîna Bărzoaie; dar mie aşa-mi place şi dacă nu-ţi este cu supărare mai dă-mi încă una.

— Cu plăcere, cucoană mea; zise Nodreanca, dîndu-i încă o farfuriuţă cu dulceaţă.

— Acum la stos, strigă domnu Turanov amestecînd cărţile.

— Ori ne storci, ori te stoarcem, zise bătrîna Bărzoaia, luînd pontorci şi ocupînd cu fetele ei locurile principale ale mesei.

Domnu Turanov ştia bine că-Bărzoaiele nu aveau les-eaie în buzunar, dar nu zice nimic, căci, precum se vorbea în lume, el era strîns legat în amiciţie cu domnişoara Aristiţa Bărzoaia, şi despre care împrejurare, iarăşi se vorbea că muma sa avea deplină cunoştinţă.

— Cine taie? reluă domnu Turanov, după ce amestecă cărţile şi după ce scoase din buzunar cîteva lire şi sfanţi.

— Eu, răspunde domnişoara Aristiţa Bărzoaia, tăind cu o carte.

— Un sfanţ ochiu, parole şi el mazo, este cartea mea, zise bătrîna Bărzoaia fără a scoate o para pe masă.

— Prea o iei repede, cucoana mea, observă domnu Turanov.

— Ţi-am spus că ori ne storci, ori te stoarcem, strigă bătrîna Bărzoaia.

— Prevăz că o să se consume mult tibişir, zice doamna Bîlcioaia.

— Sunteţi toţi gata? reluă domnu Turanov.

— Suntem, răspunseră pontatorii: poţi întoarce cărţile.

în acest moment se aude huruitura unei trăsuri care se opreşte la scară. Doamna Nodreanca, care se pusese la joc, îl părăseşte îndată şi se duce să vază cine este. Ea se întoarce în urmă cu un strein, tînăr, bine făcut şi foarte elegant.

— Domnu Negreanu!... strigă bătrîna Bărzoaie privind într-un mod semnificativ pe doamna Nodreanca.

— Eu însumi, zise domnu Negreanu, salutînd în dreapta şi în stînga pe toată compania. Dar ce, v-aţi apucat de stos şi pe mine nu m-aţi aşteptat?

— Dacă vii aşa tîrziu! observă doamna Nodreanca. Se vede că aţi mai fost şi la altă adunare?

— Nu, doamna mea, zise domnu Negreanu. Nu numai că nu am fost la altă adunare, ba încă nici nu m-am gîndit la aceasta. Oarecari împrejurări m-au reţinut acasă pînă în momentul acesta. îndată ce am isprăvit, m-am grăbit să viu în plăcuta dumneavoastră companie.

„Ce bine vorbeşte domnu Negreanu!... şi ce briliante frumoase are la piept şi în degete!... cugetă bătrîna Băr-zoaia oftînd. Minunat ar fi de un ginere pentru Zinca mea! Ş-apoi ce familie veche, strălucită, care se trage din a lui Negru-Vodă!u

— Cine face bancul? întreabă domnu Negreanu.

— Eu îl fac, răspunse domnu Turanov, care, îndată ce văzu pe acest domn, băgă lirele în buzunar.

— în cealaltă seară mi-ai luat cincisprezece lire. Ia să vedem dacă tot aşa nenoroc oi să am şi în seara asta?

Şi zicînd aceasta, domnu Negreanu se apropie de masa de stos.

— Tot bancul, adăogă el, puind o carte pe carea o găsise înaintea lui din întîmplare.

— Am presimţire că astăzi îi să mă prădeşti, zise domnu Turanov amestecînd cărţile. Atîta numai că din norocire nu am asupră-mi decît banii ce sunt dinaintea mea.

— Buni sunt şi ei, numai să-i cîştig. Mi-e frică însă să nu mă mai încurci şi astă dată, reluă domnu Negreanu tăind cărţile.

în rîndul acesta nimeni nu se gîndeşte a pune vreo carte. Toţi sunt în nerăbdare ca să vază dacă se sparge bancul sau se îndoieşte. Domnu Turanov începe să tragă cărţile.

— Ce carte ai? întrebă el pe domnu Negreanu.

— Figură, răspunse acesta după ce se uită la colţul cărţei.

— Cînd aş putea bate un rigă, aş fi prea mulţumit să pierz pe valet şi pe damă, zise domnu Turanov.

— Mi se pare că te înşeli, domnule Turanov, observă doamna Nodreanca, care se afla lingă domnu Negreanu.

— Nu crez, cucoană Virginio, răspunse ofiţerului tră-gînd cărţile. Şi dovadă că după cum îmi ies voi avea noroc şi în seara asta... iată că riga pierde. Am cîştigat.

— Nu te pripi, domnule ofiţer, zise domnu Negreanu. In adevăr, joc mai totdauna cu riga, dar astă-seară mi-a venit în idee să schimb cartea şi să joc la noroc.

— Ce spui?... nu este riga? întreabă domnu Turanov" trăgînd înainte. Atunci să ştiţi că am pierdut; ba nu? am cîştigat! adăogă el cînd văzu valetul.

— Nici valetul nu este, zise domnu Negreanu, dînd cartea pe faţă care era o damă de pică.

— Nici valetul!... Atunci s-a sfîrşit; ia-ţi.banii, domnule Negrene: este foarte rar ca să cîştige un bancher trei figuri într-o talie.

— Aci! strigă domnu Negreanu cînd văzu că cîştigă-cartea ce pusese. Şi ceea ce-mi place mai mult este căi dama cîştigată este tot cea de pică.

— Aşa frate, e de mirare; parcă a fost un ce făcut.

— Eu m-aş fi prins pe toate bonetele cîte le am acasâ că domnu Negreanu trebuia să cîştige pe dama de pică., observă bătrîna Bărzoaie, privind cu ironie pe doamna Nodreanca, care se face că nu bagă de seamă.

— Ce să-ţi fac? zise domnu Turanov scoţînd lirele ce-i mai rămăsese în buzunar; ştiam bine că mă vei pune în capange.

— Vezi, aşa te învaţă. Ce-mi spuneai că nu mai ai parale?... Măcar să am eu noroc să cîştig tot ce ai asu-pră-ţi.

— Ba te încredinţez pe cinste că nu mai am decît aceste lire, zise ofiţerul aruncînd cinci lire pe masă şl începînd să amestece cărţile. Tot pe damă pui astă dată? întrebă el aşezînd cărţile dinaintea Negreanuluî ca să le taie.

— Negreşit, răspunse acesta. Aş fi un nerod mare cînd aş fugi de dînsa.

— Cît pui miza?

— Ce miză vrei să pui decît iarăşi tot bancul?

— Prea e mult.

— Ce, te-ai speriat?

— Ba nu, dar poate să pierzi şi-ţi va părea rău.

— Trage, că nu-mi pare rău nicidecum dacă vo cîştiga.

Domnu Turanov întoarce cărţile, şi a doua carte este tot dama de pică. El rămîne uimit şi cărţile îi cad dirt mînă.

— Să-ţi spui drept că cu dama de pică ai face minuni în seara asta.

Şi zicînd aceasta, domnu Turanov caută pîn buzunare, pe cînd domnu Negreanu trăgea lirele cîştigate.

— Vezi dumneata, observă acesta din urmă, îmi spunea că nu mai are bani şi umblă să scoaţă alţii!

— Aceştia nu vrea să zică bani, domnule Negrene,:zise ofiţerul, scoţînd dintr-un buzunar vreo cinci jumătăţi de sfanţi, nişte firfirici şi creiţari. Dar ca să mai englendisim, mai pune o carte şi pe ăştia.

— Trage un valet pentru toţi banii, zise Negreanu luînd dulceaţă.

Domnu Turanov trage cărţile, şi valetul iese la a patra carte.

— Iar ai cîştigat, domnule Negrene, zise doamna Bîl-cioaia cu mirare.

— Ce spui! Păcat că am aşa mare noroc şi numai sunt bani. Şi domnu Negreanu ia tot mărunţişul ce se afla pe masă şi-l dă servitorului.

— Acum să vă tai şi eu un bănculeţ, cucoanelor şi domnilor, adăogă el, aşezîndu-se în locul domnului Turanov şi răsturnînd pe masă o pungă cu mai multe lire, galbeni, şi diferite monete de argint.

— Ce de aur! zise bătrîna Bărzoaie cu admiraţie. Şi ce om galant!...

Doamna Bîlcioaia era amorezată grozav de domnu Negreanu fără ca acesta să ştie. In toate serile ea pierdea cîte cinci şi şase galbeni cînd el tăia stos, sperînd că prin-tr-aceasta îi va atrage simpatia, dar ea era aşa de urîtă incit Negreanu abia dacă îşi arunca ochii asupră-i.

Doamna Bruneasca găsea asemenea o mulţumire nespusă de a se afla în compania acestui domn la modă, care o considera ca şi pe doamna Bîlcioaia. Cu toate acestea, doamna Bruneasca avea parale şi, oricînd îi venea capriciul de a cumpăra marfă de aceea care are mare căutare astăzi, nu avea decît să se uite în dreapta şi în stînga şi să hotărască unde să-şi deschiză punga. Astăzi este- aşa de anevoie de a roade cineva cîte un oscior! Banii sunt ochii dracului, şi asupra sărmanului domnu Mirinescu făceau un efect volcanic.-

. O singură persoană lipsea din această societate şi pe carea domnu Negreanu o căutaSe îndată ce intrase în casă. Aceasta era doamna Gogman, o veche cunoştinţă a acestui domn, cu care avusese o amiciţie particulară, dar el nu se gîndi a întreba de dînsa căci ar fi fost o indiscreţie care ar fi nemulţumit cu osebire pe stăpîna casei. El ia cărţile şi începe.a le amesteca pe cînd toţi pon-tatorii înconjurau masa de stos.

Bătrîna Bărzoaie şi cu fetele ei, carii, precum am văzut, nu aveau nici un sfanţ asupră-le, nu ştiau ce să facă. Întîmplîndu-se să piarză şi să nu aibă cu ce să plăteascăT ar fi fost o ruşine mare în faţa unui om ca domnu Ne-greanu. Cu toate acestea, fiindcă ea era obicinuită să ia totul în gît, se gîndi mai întîi că dînsa sau fetele ei trebuie să cîştige şi că prin urmare o să scape de ruşine, în această intenţie ea comunică acest proiect odoarelor sale şi începu a juca fără însă a pune bani pe carte, ci în-semnînd miza cu tibişir.

Jocul începe. Domnu Negreanu arată multă nepăsare cînd pierde, indiferenţă mare cînd cîştigă. Doamna No-dreanca se pune asemenea la joc şi resimte o plăcere nespusă cînd vede pe domnu Negreanu că cîştigă. Domnu cu lorneta fugise din adunare, căci nu numai că nu avea bani, dar nu-i mai rămăsese nici ce să ipotecheze pe la uzurari. Din norocire pentru bătrîna Bărzoaie şi pentru fetele sale, ele cîştigă mult, şi pe la douăsprezece ore toată societatea îşi ia noapte bună de la stăpîna casei.

Un singur om rămîne, în urma tuturor, în casa No-dreanului, şi care nu era nicidecum dispus ca să plece.

CAPITUL III DOMNU NEGREANU

Din cele ce văzurăm, domnu Negreanu părea a fi un om prea cumsecade, prea bogat şi cu maniere prin carii se deosebea oarecum de celealte persoane ce frecuentau casa Nodreanului. Cu toate acestea ne înşelăm foarte mult asupra acestui domn, care era cu totul altceva clecit ceea ce părea a fi în lume. Vom face dar o mai întinsă cunoştinţă cu acest domn de care ne vom împiedeca prea adesea, luîndu-i în revistă naşterea, creşterea, vieţuirea Iui, precum vom vedea mai la vale.

El îşi priimise naşterea de la nişte părinţi ţigani, carii fuseseră mai întîi gazdă de hoţi şi lecuise într-o pădure, în cualitate de cîrciumari, şi în urmă, temîndu-se a nu fi descoperiţi de guvern, se strămutase ca clăcaşi în satul Ciochina din judeţul Ialomiţa, unde. pe lingă cultivarea pămîntului, lucrau ciure şi linguri de lemn Această familie ţigănească era cunoscută subt numirea de Bolboacă, şi fiul lor, care atunci nu avea decît zece ani, îi ziceau Neagu. Părinţii acestuia aveau mare fe-bieţă de dînsul, căci era prea deştept şi avea nişte obiceiuri necorăspunzătoare cu sistemul vieţuirei lor ordinare. Singura ocupaţie a lui Neagu, deşi într-o vîrstă aşa de crudă, era de a se afla în adunările logofătului şi deputaţilor satului şi de a asculta cu mare băgare de seamă întreţinerile acestora asupra diferitelor chestii publice pe care le citeau în buletinele oficiale şi în ordinele prefecturei. Neagu găsea o vie mulţumire cînd cădea conversaţia asupra luxului, averilor, trăsurilor şi petrecerilor oamenilor din capitală pe care le credea ca nişte poveşti sau basne. El nu lipsea de a întreba totdauna pe logofătul şi pe deputaţii satului dacă în adevăr se află un tîrg aşa de mare şi aşa de frumos ca Bucureşti şi ce trebuie să facă cineva ca să poată trăi într-înşii. La acestea i se răspundea că mai-nainte de toate trebuie să cunoască cineva carte multă şi să aibă noroc şi minte, fără care nu poate trăi în Bucureşti.

Astfel dar, Neagu, de cîte ori se înturna acasă la părinţii lui, nu lipsea de a-i întreţine neîncetat de politică, de carte, de bani, de Bucureşti şi de diferitele noutăţi ce auzea de la logofăt şi de la deputaţi. Părinţii lui erau uimiţi cînd îl auzeau vorbind, şi cîteodată nu-l înţelegeau nicidecum, ceea ce îi făcea să crează că copilul lor se va face om mare, căci dacă de mic avea asemenea apucături, dar trecînd într-o vîrstă înaintată, ce va trebui să fie? De aceea ei nu-şi închipuiră că era de trebuinţă ca să-l înveţe meşteşugul ce cunoşteau, ci-l trimise d-a-dreptul la şcoală. Neagu învăţa niai bine decît toţi ceialţi copii şi după doi ani ştia să scrie şi să citească bine.

El nu mai găsea de cuviinţă să consulte pe logofăt şi pe deputaţi căci avea mai bune cunoştinţe decît dînşii. Toate buletinele, ordine ale autorităţilor către sfatul sătesc şi toate cărţile ce se găseau în acel sat erau citite şi recitite de dînsul. O singură dorinţă rămăsese lui Neagu, care era de a face un voiaj în Bucureşti şi de a se convinge din vedere proprie despre cele ce se petrec în această capitală. Ocazia nu-i lipsi, căci un ţăran care era apăsat de arendaş şi căruia nu i se făcuse dreptate nici de sub-prefectură, nici de prefectură, se hotărî a pleca în Bucureşti să reclame. Şi ca să se despăgubească de cheltuiala drumului, încărcă un car cu lemne din a căror vînzare să se poată susţinea în zilele ce va trebui să lipsească din sat. Neagu îi făcu petiţia, şi, spre recunoştinţă, îl rugă să-l însoţească, încredinţîndu-l că nu va face nici o cheltuială cu dînsul. Ţăranul consimţi la aceasta şi fixă plecarea lor pentru a doua zi în revărsatul zorilor. Neagu era în delirul bucuriei, şi în acea zi nu lipsi de a comunica această nuvelă la tot satul. Un ţăran bătrîn îi observă că ce să caute el în Bucureşti dacă nu are parale.

— Ce-mi trebuie parale? îi zise el. Dacă am ochi buni şi picere ţepene, nu-mi este destul ca să umblu pîn toate părţile şi să văz toate frumuseţile?

— Ascultă, fătul meu, reluă bătrînul; frumuseţile Bucureştilor se văd numai cu parale şi cu parale multe încă; ş-apoi îi să dai peste feluri de mîncări care de care mai bune şi mai gustoase, ce nici s-au văzut, nici s-au pomenit în satul nostru, şi tu îi să faci zîmbre dacă nu vei avea cu ce să cumperi.

— Ai dreptate, moş Stane, că aşa trebuie să fie.

După această scurtă întreţinere, ce avu cu bătrînul ţăran, Neagu pleacă îngrijat şi se gîndeşte mult la ceea ce va trebui să facă ca să dobîndească parale, căci părinţii lui erau oameni scăpătaţi şi abia dacă-şi puteau susţine esistenţa cu puţinul ce cîştigau din ciure şi din linguri de lemn. Inturnîndu-se acasă, Neagu supărat nu adresă nici un cuvînt părinţilor săi şi aceştia nu îndrăzni să-l întrebe, căci în simplitatea lor aveau oarecare respect pentru dînsul. El nu voi nici să mănînce, nici să bea, ci, trîntindu-se în patul său, se întoarce cu faţa spre zid declarînd că doreşte să nu-l supere nimeni nici cu ’vorba, nici cu zgomotul. Părinţii, ca să-i facă pe voie şi sa nu-l supere, după ce cinară, găsiră de cujinţă a pleca pentru vreo două ore la vecini. Astfel Neagu rămase liber a se gîndi la mijloacele ce va trebui să întrebuinţeze ea să-şi procure bani. Şi fiindcă părinţii lui nu se aflau în casă, începe să scormonească pîn toate părţile, dar nu găseşte nimic; deschizînd un tron, în care se aflau hainele şi rufele lor, zăreşte un ştergar înnodat la un colţ. El îl ia îndată, desface nodul şi găseşte patru sfanţi şi vreo cincizeci creiţari. Mai întîi voi să-i ia pe toţi, dar ştiind că familia lui nu va avea ce să mănînce a doua zi, opreşte doi sfanţi şi douăzeci şi cinci creiţari şi pe ceilalţi îi leagă în ştergar pe care-l vîră în tron la locul de unde-l luase.

,,Ce să-mi ajungă aceşti doi sfanţi şi douăzeci şi cinci gologani, cugetă el. Ca să trăiesc bine în Bucureşti şi să rămîi acolo, căci acum sunt hotărît a nu mă mai întoarce în sat, îmi trebuie bani. Ce voi face ca să am bani, căci bani mulţi îmi trebuie şi fără bani nu poci pleca. Trebuie să-i am negreşit şi-i voi avea. Mi-a intrat în cap să jefuiesc pe arendaş, şi mai multe nu. De ce dracu o fi strîngînd bani omul acela? Negreşit ca să-i cheltuiască în Bucureşti, iar nu aici. Nu-mi aduc aminte în care carte am citit, dar ştiu că zicea într-însa că dacă jefuieşte cineva pe un om bogat şi nemilostiv nu are nici un păcat. Zău că-mi vine să fac un carambol arendaşului, adăogă el rîzînd şi ridicîndu-se din pat. Astăzi a plecat la Călăraşi şi desigur că se va întoarce mîine! Ce bine s-a brodit ca să plec şi eu mîine. Aşadar, în noaptea aceasta voi avea de lucru, numai de nu s-ar deştepta tata şi mama şi mai cu seamă slujnica arendaşului şi isprăv-nicelul.“

După o mică gîndire, el ia un ciocan şi un piron gros de fier din traista cu unelte a tată-său, le bagă în sîn, se lungeşte pe pat şi se face că doarme. După trecere de o oră şi jumătate, părinţii lui se întorc, intru în casă pe vîrful degetelor şi se culcă în cea mai mare linişte ca să nu-l deştepte. Ei nu întirzie de a adormi şi pe la miezul nopţei, cînd totul era în tăcere în sală, mizerabilul ţigan se scoală, trage zăvoru, deschide şi închide uşa casei lor, aşa de încet, încît nici el nu a auzit cea mai mică scîrţîi-tură. Cînd se vede afară, se uită pîn toate părţile, ca să se încredinţeze că totul este liniştit şi că nu poate fi descoperit de nimeni.

Casa arendaşului era foarte în.apropiere de a lor; el îşi îndreptează paşii spre dînsa, sare un gard, care ser-vea de împrejmuire acelei case, şi cînd voi să treacă pe prispă, i se păru că aude un zgomot. Spaima îi fu mare, dar întorcîndu-se, zăreşte un cîine mic care începe să-l latre. Groaza îl cuprinse şi mai mult în temerea că va fi descoperit, şi ca să evite lanţurile puşcăriei, carii îl aşteptau, scoate ciocanul din sîn şi loveşte pe cîine cu atîta putere, că sărmanul animal cade mort şi se lungeşte pe pămînt fără a putea scoate cea mai mică tîn-guire.

Emoţia îi fusese mare, mai cu seamă că pentru întîia oară se încerca a comite o nelegiuire. Întîmplarea cîine-lui îl zăpăcise destul; în fine, se dezmeticeşte şi începe a se învîrti împrejurul casei arendaşului care-i era foarte cunoscută şi în care intrase în mai multe rînduri. După ce băgă de seamă că slugile dormeau şi că camera în carea locuia arendaşul era deşartă, ia o scară ce se afla în curte, o propteşte de zidul din dos al casei, ca să nu fie observat, se urcă pe casă şi se încearcă a se lăsa pe coş; dar aceasta îi fu cu neputinţă căci coşul era prea strimt şi abia dacă-i intrau picerile. Văzînd că această încercare nu-i reuşaşte, se dă jos şi se învîrteşte pe lîngă o fe-reastă căutînd metodul de a o sparge şi de a intra în cameră fără a face zgomot. îi veni ideea de a se servi cu uneltele pe carii le luase de acasă şi cu carii omorîse pe sărmanul cîine. El bagă pironul pîntre cerceveaua unui ochi de fereastă şi îl îndeasă cu atîta putere că sfărâmă încuietoarea şi ochiul de fereastă se deschide fără rezistenţă. După ce mai întîi se uită în dreapta şi în stînga şi nu vede pe nimeni, intră pe acel ochi de fereastă, îl închide după dînsul şi se găseşte într-un întu-nerec complet; cînd se văzu în camera arendaşului, frica şi bucuria ce resimţea deodată îl făcu să tremure. El începe a umbla încet şi ajungmd lîngă o ladă mare de lemn, pipăie capacul, vrea să-l ridice, dar nu izbuteşte căci lada era închisă şi cu cheie şi cu lacăt.

Demonul îi inspiră îndată mijlocul de a o deschide tot prin ajutorul pironului, şi făcu astfel că după cîteva minute banii arendaşului erau în posesia lpi. In ladă se afla o pungă mare cu sfanţi şi o mică besactea cu diferite monete de aur. Ei ia punga cu o aviditate satanică, sfărâmă broasca de la besactea şi scoate dintr-însa tot aurul pe care-l leagă intr-un ştergar şi-l vîră în sin. După aceasta mai caută pin ladă şi găseşte încă o hîrtie în carea erau înfăşuraţi firfirici şi jumătăţi de sfanţi; o fură şi pe aceasta şi o bagă tot în sîn. In urmă, ia punga, deschide ochiul de fereastă, iese, şi nu se opreşte decît într-un coşar din curtea casei lor. Acolo el desface punga, şi văzînd deodată atîta bogăţie, crede că este un vis. Ca să plece la Bucureşti cu toţi banii, putea fi descoperit de ţăranul cu care mergea; găsi dar de cuviinţă a îngropa punga cu sfanţi şi a duce cu sine aurul şi mărunţişul ce avea în sîn. In această intenţie, el iese afară din sat şi îngroapă punga cu sfanţi lîngă un arbore izolat. După ce bătu pămîntul la loc, astfel ca la întîmplare de [va] veni cineva pe acolo, să nu poată cunoaşte, leagă aurul în ştergar cu mare parte din mărunţişul în argint ce avea, lăsînd prea puţin afară de cheltuială pentru drum, se întoarce acasă la dînsul, deschide şi închide uşa cu mai mare băgare de seamă decît făcuse la ie-şire-i, se aşază uşor pe patul său şi resimte o mulţumire ce nu se poate descrie cînd văzu că părinţii lui dormeau încă de un somn profund şi că nu fusese observat de nimeni.

El nu putu dormi toată noaptea, şi cînd începu a se lumina de ziuă, deşteaptă pe părinţii lui, se îmbracă dinaintea lor, aşază într-o traistă cîte ceva de ale mîncărei, ca să aibă pe drum, îşi ia ziua bună şi porneşte spre casa ţăranului cu care urma să meargă în Bucureşti. Ţăranul era gata, încărcase lemnele şi aştepta pe Neagu. După sosirea acestuia, ei plecară îndată, ieşiră din sat şi în trei zile ajunse în Bucureşti. Neagu se desparte de ţăran după patru zile de la intrarea lor în capitală; el se asociase cu feluri de vagabonţi, şi fiindcă avea şi bani, învăţase şi aflase în puţine zile mai mult decît trebuia pentru a şti ce să facă şi cum să trăiască. Ţăranul, săvîrşindu-şi trebuinţa, îl caută neîncetat, dar negăsin-du-l, şi pricepînd că s-a ascuns de dînsul, se hotărăşte să plece căci interesele familiei îl rechemau la sat.

Cînd Neagu se văzu liber intr-un oraş, unde nu putea fi cunoscut de nimeni, se duce la un magazin de haine şi roagă pe neguţător să-l îmbrace cum va şti mai bine. Neguţătorul, care nu se gîndea decît la interesul său, începe a-l îmbrăca de la cămaşă şi pînă la cizmă. După aceea, Neagu îi plăteşte suma ce-i ceruse fără să [se] tocmească, ba încă îi dăruieşte trenţele lui de ţară ca să le dea la vreun cerşător. Pînă a nu pleca din magazinul de haine, el întreabă pe neguţător dacă sunt odăi de dat cu chirie. Neguţătorul îi vorbeşte despre mai multe hanuri şi Neagu pleacă să se aşeze la cel care cădea mai în apropiere de acolo.

Pentru a nu obosi pe lector, vor afla în puţine cuvinte că acest Neagu Bolboacă, care îşi schimbase numele familiei cu acela de George Negreanu, se perfecţionase în modul vieţuirei din Bucureşti numai în trei ani de la intrarea-i în acest oraş. Şi fiindcă el avea bani şi noroc mare, prin ajutorul cărora cîştiga mult în jocul stosului şi al biliardului, se împrietenise şi cu oameni mai cumsecade, pe carii, ca să-i conserve, le plătea totdauna dejunuri, prînzuri şi altele.

Cu toate acestea, fiindcă orice lucru început trebuie să-şi aibă şi sfîrşitul, se întîmplă ca Neagu Bolboacă sau mai bine domnu George Negreanu să sfîrşască banii cu desăvîrşire. El se adresă mai întîi către amicii ce-şi formase ca să-l împrumute, dar nu găsi pe nici unul dispus să-l îndatoreze. Neştiind ce să facă, ca să-şi procure bani, de care nu fusese lipsit trei ani, se gîndi mai întîi a se duce incognito pînă la sat ca să dezgroape punga cu sfanţi de lingă arborele izolat; dar renunţă îndată la o asemenea cugetare, presupuind că printr-aceasta va alerga singur la pieirea lui în cazul cînd ar fi descoperit.

„Cu toate acestea trebuie negreşit să dezgrop acei bani, îşi zicea el; sunt ai mei, buni, drepţi ai mei, şi orice s-ar întîmplă, voi face această călătorie. Dar n-am nici cu ce porni de aci; hangiul nu mă mai creditează căci nu i-am plătit de trei luni o para măcar şi vine neîncetat de mă supără. îmi trebuie bani şi numaidecît... Ce să fac?...“

Şi zicîndu-şi acestea, începu să se gîndească la mijlocul ce va întrebuinţa ca să-şi satisfacă dorinţa; dar toate cugetările sale se raportau la o nouă hoţie şi cînd un om se espune a săvîrşi crime, ocazii n t-i lipsesc. Din întîmplare hangiul era neînsurat şi seara, după ce închidea camera ce ocupa, se ducea la cafenea unde petrecea regulat pînă la 12 ore din noapte. Neagu observase aceasta, şi fără a amîna nelegiuirea ce proiectase ca să jefuiască pe hangiu, o fixă chiar pentru noaptea aceea. El avea mai multe chei de la mobilele sale; le ia pe toate, şi pe la 11 ore, cînd totul era în tăcere, se duce drept spre camera hangiului. Ajungînd, se încredinţă mai întîi că nu este observat de nimeni, şi după aceasta încearcă mai multe chei din carii nu se potriveşte nici una; încercînd pe cea din urmă, se întîmplă ca să se înţepenească în broasca uşei. In acest moment, hangiul şi un servitor pun mîna pe dînsul. El se sperie şi nu găseşte un cuvînt ca să se disculpe; cere iertare hangiului, dar acesta nu-l ascultă, îl leagă şi împreună cu servitorul îl duc la poliţie unde se arestează. Neagu îşi tăgăduieşte crima dinaintea prefectului, dar cînd hangiul arătă că dovedesc cheile lui din carii una este înţepenită în broasca uşei, el pleacă capul şi nu mai zice nimic. A doua zi, fu trimis la procuror şi, în interogatoriul ce i se ia, a trebuit să arate unde este născut, cum a furat banii arendaşului, cum i-a cheltuit în Bucureşti şi cum demonul îl ispitise ca să săvîrşască şi această din urmă crimă. După înfăţişarea la cea din urmă instanţă judiciară, el fu osîndit la munca Giurgiului pe termen de un an şi jumătate. In intervalul acesta, părinţii lui şi arendaşul jefuit fură încunoştiinţaţi. Cei dintîi veniră să vază şi să se bucure de minunatul lor fiu, iar arendaşul, care nu cunoştea încă pe fur, şi care credea că odată îl va dovedi şi că se va despăgubi, îşi pierdu toată speranţa cînd auzi că Neagu Bolboacă îl jefuise şi că-i cheltuise toţi bănişorii în Bucureşti. El socoti de prisos să mai reclame fără efect şi să-şi piarză timpul şi punga în străgăniri şi cheltuieli vane.

Neagu avu timpul să se gîndească în temniţă că avusese nişte apucături urîte şi să se pocăiască., Dar singura lui gîndire era ţintuită la acea pungă cu sfanţi în care prevedea fericirea sa viitoare.

„După ce voi ieşi din temniţă, îşi zicea el, voi avea răbdarea ca să stau în sat cu părinţii mei cel puţin doi sau trei ani; iar după trecerea acestui timp, voi pretexta că nu mai poci trăi în acel sat şi că plec în Bucureşti să m-apuc de vreun meşteşug. Nimeni nu va fi în drept să se opuie şi să mă( reţie; şi arendaşul nu mai are la cine să reclame căci eu singur mi-am mărturisit fapta. Iar bine că mi-a ieşit greutatea de la inimă că voi fi descoperit curînd sau mai tîrziu de arendaş../4

După ce se împlini termenul osîndei, Neagu pleacă la sat unde rămase şi avu răbdare să stea trei ani. Din norocire pentru dînsul, arendaşul nu mai ţinea moşia, Ciochina şi, prin urmare, nu avu a se teme de nimic. Cînd era gata de plecare, el comunică cu cîteva zile înainte la tot satul ce avea de gînd şă.facă, îşi luă ziua bună de la toţi şi într-o noapte, după ce dezgroapă punga cu sfanţi, pe care o găseşte la locul unde o pusese, în loc de a pleca la Bucureşti, găsi de cuviinţă a se duce în Craiova, unde să stea mai mulţi ani pînă îl vor uita cu desăvîrşire cunoscuţii lui din Bucureşti şi foarte tîrziu să revie a se restatornici în capitală.

În Craiova, el reîncepu acelaş mod de vieţuire cu cărţile, cu biliardul şi cu alte jocuri la noroc. De astă dată însă, el fu înţelept, prevăzător, căci, dacă era favorizat de noroc, cîştiga mult, iar cînd nu era, pierdea puţin; nu mai plătea prînzuri şi dejunuri pe la amicii ce făcuse şi, prin urmare, după trecere de mai mulţi ani, în loc de a împuţina capitalul dobîndit fără muncă din punga furată, în care găsise patru mii de sfanţi, îl întreise cu toate cheltuielile ce făcuse. Cînd avu în posesia sa un capital de o mie galbeni, se hotărăşte, în fine, şă revie în Bucureşti, unde toţi îl uitase şi unde îşi propunea a ţine aceeaşi linie de conduită ca în Craiova. După sosire-i în capitală, se instală la un otel, iarăşi subt numele de George Negreanu şi începu să,caute în adunări publice pe toţi amicii lui din trecut. Bucuria îi fu mare cînd băgă de seamă că nimeni nu-şi mai aducea aminte de dînsul. Dorinţa lui era ca să se însoare în Bucureşti şi să intre într-o familie bună, crezînd că cu banii ce strînsese şi cu o fizionomie frumoasă şi înşelătoare ce avea, va putea ajunge la scop. El fu introdus în mai multe societăţi, de un amic intim, cu titlul de proprietar în ¿udeţul Mehedinţi, că se trage din familia principelui Negru Basarab şi că cea mai mare parte a vieţii sale o petrecuse pin străinătate. Cu asemenea titluri, el fu bine priimit pin toate casele, precum îl văzurăm şi în casa Nodreanului, unde era privit ca un personagiu deosebit şi admirat în parte de bătrîna Bărzoaie. La intrare-i în casa Nodreanului, simţise o plăcere nespusă de a fi în conversaţie cu doamna Virginia, consoarta sa, şi aceasta se crezu mult mai presus de ceea ce era cînd fu prevenită de complezenţile unui personagiu ca domnu Negreanu. în una din zile, domnu Negreanu declară Virginiei amorul ce resimţea pentru dînsa şi Virginia, care aştepta cu nerăbdare o asemenea declaraţie, se sili a răspunde cu grabă că focul, în care ardea domnu Negreanu pentru dînsa, nu mai puţin o consuma şi pe dumneiei. Acesta a fost începutul legămîntului lor, şi astfel Virginia, deşi femeie de spirit, de familie onorabilă şi bine crescută, căzuse de mai mult timp subt influinţa acestui ţigan precum vedem adesea virtutea femeiască făcînd naufragiu şi devenind treanţa unor oameni comparativi domnului Negreanu.

Acest domn era de mai multe luni în relaţii intime cu Virginia fără ca bărbatul ei să ştie sau să aibă cea mai mică bănuială de ceea ce se petrecea în lipsa lui la moşie. Domnu Negreanu ajunsese foarte departe cu amorul său; ştiind că Virginia poseda o zestre mare şi că ea nu avea încă un copil care să o lege de bărbat, se nutrea de speranţa că o va face să se despartă de domnu No-dreanu şi că o va lua de soţie. Acest proiect îl şi comunicase amantei sale, care, mai întîi, rămăsese confuză şi nu ştia ce să răspunză, dar fiindcă ea avea o febleţă oarbă pentru amantul ei, se hotărîse, în fine, a face acest pas şi a sfărâma toate nodurile conjugale. O asemenea faptă nu se putea săvîrşi formal. După multe consultaţii, ei hotărîse să fugă în Braşov, unde să stea cel puţin un an, timp ce credeau de ajuns ca să potolească furia bărbatului şi să trateze divorsul în lipsa lor printr-un avocat dibaci şi bine plătit. Fuga se proiectase chiar în noaptea cînd se făcuse adunarea la care asistarăm şi unde a sosit timpul ca să revenim.

După plecarea persoanelor ce venise la petrecerea Vir-giniei, nimeni nu rămăsese' în casă,, precum ştim, decît domnu Negreanu. Virginia ieşise după invitaţi ca să-i petreacă şi să-şi ia noapte bună de.la dînşii, şi la înturnarea ei în casă, găseşte pe domnu Negreanu care o aştepta la uşă; ea se aruncă în braţele lui zicîndu-i:

— De ce ai venit aşa tîrziu, Iorgule?

— A trebuit să întîrziez, scumpă Virginie, pînă am făcut toate pregătirile pentru fuga noastră! răspunse domnu Negreanu sărutînd-o.

— O î te crez; eram sigură de aceasta. Bine că plecară mai devreme; îmi era frică că se va sparge adunarea tîrziu. Cîte ore sunt?

— Unsprezece şi jumătate, răspunde domnu Negreanu după ce consultă ceasornicul său. Birja va fi la scara otelului unde şez, la o oră şi jumătate; bagajele mele sunt gata şi eu asemenea; te-ai pregătit şi dumneata, Virginio?

— Dumnezeul meu! încă nu... n-am avut timp... credeam că te vei fi lăsat de această idee.

— Să mă las de această idee?... Dar este cu putinţă!

— Pentru ce să fugim, Iorgule?... Nu suntem destul de fericiţi şi în Bucureşti, pe cît timp ne iubim şi avem ocazie a ne vedea adesea fără a fi spionaţi sau bănuiţi?

— Este prea adevărat; dar nu sunt mulţumit cu desăvîrşire. Ascultă, Virginio: te iubesc atît de mult că mă simt în neputinţă de a mai trăi fără dumneata. Ca să nu te poci privi în lume precum te privesc acum, este un supliciu pentru mine. Trebuie să ascunz la toţi sim-ţimintele mele, să vorbesc măsurat cu dumneata şi să mă tem neîncetat ca curînd sau mai tîrziu voi fi descoperit. Vezi, acestea mă neastîmpără, mă sugrumă, şi crede-mă, dacă nu vom fugi, vom întîmpina multe piedici; amorul nostru se va afla fără îndoială şi lumea, care este cunoscătoare şi căreia îi place să bîrfească şi să împrăştie scandalul, va încunoştiinţa pe bărbatul dumitale şi mi se pare că el nu va sta liniştit şi nepăsător cînd va şti asemenea lucruri.

— Ai dreptate, zise Virginia pe gînduri.

— Atunci grăbeşte, reluă domnu Negreanu. Timpul ne este preţios.

Virginia cheamă pe o servitoare care-i era fidelă şi cu carea se înţelesese, şi-i ordonă să-i aducă un geamantan şi un sac de voiaj. Servitoarea iese şi după cîteva minute se întoarce cu obiectele cerute. Atunci Virginia, împreună cu servitoarea încep a aşeza în geamantan rufe, haine, boccele şi diferite lucruri femeieşti; în urmă strică un scrin al bărbatului său din care ia bani, bijuterii şi altele, pe care le pune în fundul sacului de voiaj. Domnu Negreanu, care observase totul cu coada ochiului, se prefăcu a nu băga de seamă spargerea scrinului. Virginia se pregătise întru toate şi, fiindcă nu mai avea nimic de făcut, scoate cinci galbeni din buzunar şi-i dăruieşte servitoarei sale, şoptindu-i la ureche cîteva cuvinte; după aceea, întorcîndu-se către domnu Negreanu, îi zise:

— Sunt gata, Iorgule. Putem pleca.

— Este şi timpul, observă domnu Negreanu, uitîndu-se la ceasornic. Sunt douăsprezece ore şi jumătate. Tocmai bine pînă să ajungem acasă Ja mine.

El se scoală şi ajută servitoarei ca să transporteze bagajele Virginiei în birja care-i aştepta la scară. Aşezarea bagajelor se săvîrşi cu mare iuţeală, şi cînd totul fu dispus pentru plecare, doamna Nodreanca se înfăşură într-o mantilă, iese cu amantul ei la braţ, se pun în trăsură şi birjarul de te limbă cailor.

— La otelul de unde m-ai luat, zise domnu Negreanu birjarului cînd ieşi afară din curtea casei sărmanului Nodreanu.

După un cuart de oră trăsura se opreşte în curtea Otelului de Europa, mai-nainte Brener, unde locuia domnul Negreanu. O căruţă de birjă, la care erau înhămaţi patru cai, aştepta în curte. In cîteva minute bagajele sunt strămutate în căruţă. Negreanu şi Virginia se aşed în această trăsură, care iese pe poarta otelului şi nu se opreşte decît la bariera Podului Mogoşoaiei, unde fu reţinută de un jandarm.

Negreanu sare din căruţă şi intră în casa căpit' de barieră. Acesta îi cere biletu de drum şi

după ce pune un icosar pe masă, îi răspunde că se duce cu nevasta lui la moşie pentru cîteva zile. Căpitanul de barieră nu se gîndeşte a-l întreba nici cum îl cheamă, nici care-i este moşia, căci icosarul îi astupase gura; el se mulţumeşte numai a-i zice:

— Vă sărut mîna, cucoane; puteţi pleca totdauna fără răvaş, căci vă cunosc eu prea bine.

Fără să asculte mulţumirile căpitanului, Negreanu iese cu grabă, se urcă în căruţă şi ordonă birjarului să meargă iute, încredinţîndu-l că nu numai îi va plăti peste tocmeală, ba încă se va însărcina şi cu hrana cailor dacă va fi mulţumit de dînsul.

La aceste promisii ale Negreanului, birjarul învîrteşte biciul şi dă drumul cailor. într-o oră şi jumătate luase mai mult de o poştă şi caii nu răsuflase decît la comuna Săftica, unde se plătise banii podului şi unde Virginia ceruse un pahar cu apă; iar pe la patru ore despre ziuă, căruţa se opreşte dinaintea hanului din pădurea Ţigăneşti,

— Pentru ce ne-am oprit aici în pădure? întreabă domnu Negreanu pe birjar.

— Ca să răsufle caii şi să-i adăp, îi răspunse acesta; ş-apoi, toate birjele, după drumul dintre Ploieşti şi Bucureşti, aici fac conacul, căci este calea jumătate.

— Ei bine, răsuflă-i şi adapă-i, reluă domnu Negreanu; dar grăbeşte căci nu avem vreme de pierdut.

Birjarul trage căruţa lingă un puţ, unde un ţăran bă-trîn îşi adăpa boii.

— Bună seara, chir Radule, zice ţăranul birjarului. Dar ce ai păţit să pleci noaptea aşa de tîrziu?

— Ce să facem, moşule? Noi birjarii nu plecăm pe chefuri, ci cînd ne pică muşterii.

— Dar ce, nu dăhami caii?

— Nu, moşule, fiindcă muşterii mei nu pot să aştepte.

— C-apoi n-au încotro; ori nu ştii că Ialomiţa a venit din mal în mal şi că a stricat podul?

— Măre, ce spui moşule? Aşa să fie?

-— Dec, dacă m-am uitat singur cu ochii mei; să fi văzut, chir Radule, ce mori, ce copaci, ce buşteni, şi cîte halea toate veneau pe Ialomiţa î... că zău că şi aşa gîrlâ împieliţată e nevoie mare: aci o vezi că vine cît muntele cu spume la giiră, aci se face mititică ca o broască.

Negreanu şi Virginia, carii ascultau această conversaţie, rămîn uimiţi. Birjarul se apropiă de fereasta căruţei:

— Auzirăţi,cuconaşilor, ce spune bătrânul ăla?

— Am auzit, zice Negreanu. Ce trebuie să facem?

— Să conăcim aici la han, şi mîine diz-de-dimineaţă oi să mă repez călare pînă la gîrlă să văz dacă a dat îndărăt.

— Dar hanul trebuie să fie cu feluri de oameni, şi mie nu-mi place să stau cu alţii la un loc, zice Virginia «cu neastîmpăr.

— Apoi de, cuconiţă, cam sunt pe la hanuri de toată mina, şi o noapte nu e lucru mare.

— Mai bine rămîi în căruţă.

— Dar de ce aşa, cuconiţă, şi nu mai bine să trecem drumul de-a-curmezişul la monastire? Ziua se vede de aici.

— Ce monastire? întreabă domnu Negreanu.

— Monastirea de maici. Ce, nu o ştii, cucoane?

— Nu te-aş fi întrebat dacă ştiam, zice Negreanu cu nerăbdare.

— Apoi de, mă iartă, reluă birjarul. Cine nu cunoaşte mănăstirea Ţigăneştii?

— Ce zici dumneata, Virginio? Ai plăcere să rămînem în noaptea aceasta la monastire?

— Dar dumneata ce zici, Iorgule?

— Eu zic că acolo ne vom repauza foarte bine; şi în tot cazul nu te las în căruţă căci poate să răceşti.

— Bine, Iorgule, dacă crezi că e bine, eu nu mă opui. Voinţa dumitale este şi a mea.

— Cuconaşilor, hotărîţi Ia un fel, căci caii n-au băut apă şi trebuie să ştiu cum şi ce fel.

— Să mergem la monastire, zice Negreanu după o mică gîndire.

La aceste cuvinte, birjarul începe a scoate găleţi cu.apă clin puţ şi, după ce adapă caii, le pune căpestrele, cîrmeşte trăsura şi trec la monastire unde găsesc ospitalitate.

Să lăsăm pe Negreanu şi pe Virginia şi să ne întoarcem în Bucureşti, ca să vedem ce se întîmplă în lipsa lor.

CAPITUL IV CONSECINŢELE ACESTUI FAPT

Nodreanu, bărbatul Virginiei, era în vîrstă de treizeci şi cinci de ani; era bine făcut, avea o talie potrivită şi o fizionomie uscăţivă, impozantă şi amabilă. El se întoarce de la moşie a doua zi după fuga nevestei sale pe la cinci ore după-miazăzi. Servitorii ieşiră nainte-i, deschiseră uşile şi mare fu mirarea sărmanului om cînd nu găseşte pe Virginia în casă. El se adresă către servitoare:

— Ioano, unde este Virginia?

— Nu ştiu, cuconaşule, răspunse servitoarea. Aseară a fost adunare şi după plecarea musafirilor, cuconiţa m-a gonit din casă zicîndu-mi că nu mai are trebuinţă de mine. Astăzi de dimineaţă cînd am venit să-i aduc dulceaţă, nu am găsit-o în casă şi aşternutul era cum îl lăsasem.

— Ce vorbiţi? nu vă înţeleg, strigă Nodreanu înfuriat. Nu ştiţi unde s-a dus?

— Nici că ne-a pomenit că se duce undeva, zice servitoarea, decît cum vă spusei, cuconaşule, că m-a gonit afară din casă şi eu, ca o slugă, m-am supus poruncilor cuconiţei.

— Dumnezeule, este cu putinţă i... murmură sărmanul Nodreanu... după aceea, urmă: Singură rămăsese Virginia după ce au plecat musafirii?

— Eu... sin...gură am lăsat-o, zice servitoarea cu sfială.

— Ce fel singură?... observă un servitor. Nu ştii, Ioano că te-am întrebat cine rămăsese la cuconiţa cînd am văzut birja aceea din curte care a plecat pe la miezul nopţei?

Ioana nu ştie ce să încurce. Nodreanu se apropie de dînsa cu furie:

— Aşa, ticăloaso, tu ştii tot şi mie nu-mi spui nimic?... te fac eu îndată să vorbeşti. George, strigă el întorcîn-du-se spre servitor: rupe numaidecît vreo douăzeci nuiele din salcia din grădină şi adu-le aici.

George servitorul iese şi Nodreanu începe a se preumbla cu neastîmpăr. Privirile lui se opresc pe scrin cînd

vede două cutii deschise. El trage cutiile, se uită intr-însele şi nu găseşte nici bani, nici bijuteriile ce lăsase înăuntru.

— Nelegiuita, nu mai rămîne îndoială ca a fugit... dar pentru ce a fugit, Dumnezeul meu!... nu-mi aduc aminte ca să o fi mîhnit în ceva! O! Virginio! de ai şti tu cît sufăr!... cît te-am iubit!... ce mare ruşine mi-ai făcut!...

Şi sărmanul om începe a plînge ca un copil. Ioana se uită la dînsul şi nu ştie ce partidă să ia. Ca să scape de bătaie, era cu.neputinţă; ca să-i mărturisească, îi era frică că apucase să tăgăduiască. Nodreanu se scoală după canapeaua pe carea se trîntise şi cu lacrămile în ochi vine repede spre dînsa:

— Ascultă, Ioano, îi zice el; te iert dacă nu ai voit să-mi spui ce s-a întîmplat în lipsa mea, căci negreşit Virginia ţi-a poruncit să-mi ascunzi totul, şi tu, ca o slujnică credincioasă, ai ascultat-o; uite, jur că nu-ţi fac nimic dacă-mi mărturiseşti ce ştii şi ce ai văzut; ba încă, te cinstesc bine. Iar dacă şi după aceasta te împrotiveşti, apoi să ştii că pe viul Dumnezeu te omor în bătaie; te omor, m-ai înţeles?

Nodreanu pronunţă aceste din urmă cuvinte cu atîta furie şi încredinţare, încît servitoarea începu să tremure. Ea se hotărăşte a-i mărturisi totul.

— Iertare, cuconaşule, zice servitoarea căzînd în ge-nuchi: sunt o biată proastă şi ca slugă a trebuit să fiu oarbă şi supusă şi la bune şi la rele ale stă pinului. Eşti bun, cucoane; rău a făcut cuconiţa de a lăsat pe un boier ca dumneata pentru bărbosul ăla negricios, care venea totdauna la dumneata.

— Ce bărbos?... Ce, vrei să zici?... ridică-te, Ioano... spune-mi toată împrejurarea de la început.

— Să-ţi spui, cuconaşule; nu voi ascunde nimic. Aseară a fost sîmbătă şi ştii că în toate sîmbetele se face adunare la dumneavoastră. A venit o mulţime ca după obicei, şi după ce au plecat toţi musafirii, a rămas numai domnul ăla bărbosu ce-i zice domnu Negreanu. Cuconiţa m-a chemat în casă şi mi-a poruncit să-i aduc geamantanu şi săculeţul de drum. Eu i-am îndeplinit porunca, i-am ajutat de a aşezat mai toate rufele, rochii, boccele, panglice, pă-

lării şi o mulţime de lucruri, iar ce o mai fi luat din scrinul dumitale nu ştiu, căci eu nu am văzut; atîta numai am băgat de seamă că a luat cîte ceva din el şi le-a pus în săculeţ. După aceea mi-a poruncit să aşez geamantanul şi săculeţul în birja domnului aceluia şi a plecat cu dîn-sul. Unde s-au dus amîndoi nu ştiu, căci nu mi-a spus nimic. Atîta am văzut, atîta am spus; acum, cuconaşule, omoară-mă, bate-mă, dacă socoteşti că sunt vinovată.

In măsură ce asculta pe servitoare, sărmanul Nodreanu abia dacă mai putea respira; inima lui era zdrobită de durere, sîngele-i se urcase în cap şi dacă nu avea o con-stituiţie mediocră, neapărat că trebuia să cază subt lovitura unui atac de apoplexie. El cere un pahar cu apă fără a face vreo imputare servitoarei şi-i ordonă să înştiinţeze pe vizitiu ca să puie îndată caii la trăsură. Servitoarea iese mulţumită să-i esecute ordinile şi Nodreanu rămîhe singur în cameră.

„Nelegiuita î... să mă abandone pentru un om pe care abia îl cunoştea şi căruia îi arătam atîta prieteşug!... O! dar aceasta nu va rămînea astfel. Ii voi regăsi, voi omorî pe acel mizerabil... Nu voi asculta decît furia mea... Iată ce va să zică a nu se gîndi cineva cînd intră în relaţie cu oameni necunoscuţi! Iată ce rezultă cînd bărbatul îşi iubeşte soţia, cînd îi face toate plăcerile, toate caprieiu-rile şi-i lasă toată libertatea î... Ce ruşine! o î ce mare ruşine!... Dumnezeule, ordonă pămîntului să mă înghită. La ce-mi va folosi viaţa în viitor? Cum voi mai putea ieşi în lume fără ca să nu roşesc? Dar aceasta nu este cu putinţă, visez!...“

Şi nenorocitul Nodreanu îşi lăsă capul pe mîini ca cum ar fi fost în delir. In acest moment servitoarea intră în cameră ţiind o tavă pe care era un pahar cu apă şi se opreşte lingă uşă aşteptînd ca stăpînul său să-i ordone să înainteze.

— O! nu visez; strigă Nodreanu sculîndu-se; nenorocirea este reală, şi cu toate acestea nu poci crede. A pus caii? întreabă el pe servitoare cînd o vede.

— îndată vor fi înhămaţi la trăsură, răspunse ea adu-cîndu-i apă.

Nodreanu soarbe o dată din paharul cu apă şi îl aruncă:

— Adu-mi pălăria, mantaua, şi ieşi curînd de spune vizitiului să tragă numaidecît trăsura la scară.

Ioana îi aduce pălăria, mantaua şi pleacă îndată. No-dreanu se îmbracă, ia două pistoale mici cfintr-un sertar al scrinului, le vîră în buzunarul mantalei şi iese afară din casă. Trăsura nu întîrzie de a trage la scară; el sare înăuntru şi ordonă vizitiului să apuce pe podul care conduce la bariera Giurgiului, iar lui George, servitorul său, îi zice să-l însoţească şi să se puie pe capră lîngă vizitiu.

Voind să meargă la acea barieră ca să ia informaţii, Nodreanu credea că fugarii au trecut pe acolo ca să se îmbarce, după sosirea lor în Giurgiu, şi să treacă în Austria. Ajungînd la bariera Giurgiului, coboară din trăsură, intră în casa căpitanului şi întreabă pe acesta dacă noaptea, dimineaţa sau peste zi, au trecut un bărbat cu o femeie. Căpitanul îi răspunde că noaptea nu a trecut decît trei neguţători, dar că de dimineaţă şi peste zi au ieşit pe acea barieră feluri de oameni şi de femei.

— N-ai observat pe un om oacheş şi cu barbă, însoţit de o damă tînără şi frumoasă? întrebă Nodreanu cu neastîmpăr.

— Nu m-a iertat timpul să bag de seamă, răspunse căpitanul; atît numai te poci încredinţa, domnule, că toţi cîţi au ieşit pe această barieră au avut paspoarte şi bilete de drum.

— Fii bun, te rog, domnule căpitan, de-mi spune numele persoanelor carii au trecut, şi pentru această îndatorire vă voi mulţumi.

— Cu plăcere, zise căpitanul prezentîndu-i o condică şi arătîndu-i unde să citească.

Nodreanu scoate şapte sfanţi pe carii îi dă căpitanului; după aceea citeşte pe condică numele voiajorilor dintre carii cunoştea pe cei mai mulţi, şi se încredinţează că soţia lui nu trecuse pe acolo. El mulţumeşte căpitanului, îşi ia ziua bună de la dînsul şi se urcă în trăsură.

— La bariera Podului Mogoşoaii, strigă el vizitiului după ce se aşează: dă drumu cailor.

Trăsura porneşte. Nodreanu cugetă:

„Dacă nu au trecut la Giurgiu, negreşit că trebuie să fi apucat spre Braşov. Iar dacă nu voi dobîndi nici o desluşire de la căpitanul barierei Podului Mogoşoaiei, nioi că mai rămîne îndoială că sunt încă în Bucureşti. In asemenea caz, pe de o parte, mă voi duce la poliţie a cere să dea de ştire pe la toate barierile, ca să nu-i lase să iasă, iar pe de alta, îi voi căuta toată noaptea pin toate părţile. Va trebui să-i găsesc pe mizerabili şi aceste pistoale vor şti să spele dezonoarea mea.“

Pe cînd Nodreanu făcea aceste cugetări şi altele multe, trăsura se opreşte la bariera Podului Mogoşoaiei; el ordonă să tragă trăsura alături cu casa căpitanului, se dă jos şi intră în camera acestuia, care era ocupat cu vizarea biletelor de drum.

— Ce poftiţi, domnule? întreabă căpitanul pe Nodreanu cînd îl văzu intrînd pe uşă.

— Vei afla îndată, domnule căpitan, răspunde Nodreanu aşezîndu-se pe o bancă. Doresc mai-nainte să termini cu voiajorii carii te aştept şi după aceea te vei ocupa de mine.

— Voi termina îndată, domnul meu, zice căpitanul; mai am încă trei bilete de vizat şi sunt al dumitale.

Nodreanu nu mai răspunse nimic, şi căpitanul, după ce săvîrşeşte vizarea biletelor şi rămîne singur, se apropie de dînsul şi-i zice:

— Acum sunt al dumneavoastră, domnule; ce poftiţi?

— Dacă îţi aduci aminte, domnule căpitan, spune-mi, te rog, ce voiajori au trecut în noaptea aceasta de la 12 ore înainte pe la bariera dumitale?

— Nimic mai lesne, domnule, căci aşa tîrziu nu a trecut decît un boier cu cucoana dumisale la moşie, şi mai tîrziu nişte neguţători din Ploieşti.

— Ce boier? cum îi zicea?

— Dacă nu mă înşel... cuconu... ăsta... cum păcatele îi zice?... nu-mi aduc aminte, dar îl cunosc.

— La ce moşie zicea că se duce?

— Crede-mă că nu ştiu ce moşie, dar sunt sigur că are o moşioară pe alocurea.

— Nu era un om oacheş şi cu barbă neagră rotundă?

— Da, da, era oacheş şi avea barbă; ai dreptate.

— Iţi foarte mulţumesc, domnule căpitan; m-ai obligat prea mult; şi spre recunoştinţă te rog priimeşte aceasta.

Căpitanul întinde mina ca cerşătorii şi ia cîţiva sfanţi ce-i dete Nodreanu; iar acesta, fără a pierde timpul, iese repede din casă, se suie în trăsură şi ordonă vizitiului să meargă înainte şi să se oprească pe la tate cîrciumile ca să întrebe dacă au văzut pe fugari trecînd pe acolo.

Trăsura porneşte cu iuţeală; după cai cădeau şiroaie de spume, de multă goană. Noaptea apucase pe voiajor pe la satul Merinania. Vizitiul opreşte caii ca să-i răsufle puţin şi Nodreanu trimite pe George să spioneze la circiumă şi să se informeze de fugari. George se întoarce fără nici un rezultat. De aci trăsura porneşte şi se opreşte la hanul de la satul Săftica, ca să se plătească hangiului taxa podului, care era mai mare decît cea fixată de guvern, fără a se observa de nimeni. Nodreanu întreabă dacă un bărbat cu o femeie s-au oprit în noaptea trecută acolo ca să plătească banii podului.

— Da, domnule, răspunde hangiul; pe la trei ceasuri din noapte a trecut pe aici o căruţă de birjă cu patru cai în care se aflau un bărbat şi o femeie ce era îmbrăcată cu o mantelă neagră î

— Cum ai putut observa aceasta? întreabă Nodreanu cu nerăbdare.

— Fiindcă acea femeie mi-a cerut apă de două ori, şi bărbatul, care se afla cu dînsa, îi zicea să nu bea apă multă că poate să răcească, şi ea îi răspundea că nu o supără apa.

— Din vorbirea lor ai putut afla cum îi cheamă? reluă Nodreanu.

— Porecla nu o ştiu; am auzit numai pe acel domn zicîndu-i Vişinie şi pe femeie zicînd bărbată-său Iorgule.

— Iţi mulţumesc, îţi mulţumesc chir...

— Stoica mă cheamă.

— Iţi mulţumesc, chir Stoico; să ştii că m-ai îndatorat foarte mult. Şi spre recunoştinţă, te rog să priimeşti aceşti sfanţi.

Nodreanu aflase de la hangiu ce voia să ştie.

„Nu mai încape îndoială că ei au fost, îşi zise el: dea Domnul însă să-i sosesc pînă nu trec graniţa căci eu nu o voi putea trece fără pasport. Am însă speranţă mare în Atotputernicul; nelegiuiţii va trebui să rămîie noaptea aceasta la vreun han şi eu mă voi duce zi şi noapte în fuga cailor; ai mei nu vor fi în stare să mai facă decît o singură poştă, dar ajungând la satul Potigraf, voi lua cai de poştă şi voi lăsa acolo pe ai mei.

— Mişcă, zice el vizitiului.

Acesta dete drumul cailor fără a încunoştiinţa pe stăpânul său că sunt obosiţi, căci observaţia sa ar fi fost fără efect. In fine, pe la nouă ore ei ajung la hanul din pădurea Ţigăneşti. Vizitiul opreşte ca să odihnească şi Nodreanu ordonă lui George să se ducă la han ca să cerceteze despre fugari. După câteva minute, George se întoarce însoţit de un ţăran.

— Cuconaşule, zice el cînd se apropie de trăsură; găsii pe ţăranul acesta la han şi mi-a spus că el a văzut ieri noapte pe călătorii după carii ne ducem.

Acest ţăran era cel care vorbise cu birjarul lui Ne-greanu cînd îşi adăpa boii la puţ şi în toate serile el venea la han cu alţi ţărani, unde beau şi conversau pînă la zece ore.

— Apropie-te, creştine, îi zice Nodreanu.

Ţăranul înaintează şi cînd se alătură de trăsură îşi

scoate căciula.

— Fii bun, moşule, de-mi spune ce trăsură a trecut? Ce fel de oameni erau într-însa şi cam pe la ce vreme din noapte?

— Apoi să vezi, cucoane, zice ţăranul scărpinîndu-se. Cînd se îngîna ziua cu noaptea adăpam boii la puţul hăla de colo; abia scosesem găleata din puţ cînd mă pomenesc cu chir Radu, birjaru, că se opreşte cu căruţa acolo ca să adape caii, şi eu drept l-am întrebat că ce caută de pleacă noaptea aşa tîrziu, şi mi-a spus omu că atunci îi picase muşterii. In căruţă era un boier şi cu o cucoană, dar eu, de, nu i-am văzut, fiindcă era întunerec; atîta numai ştiu că le-am zis să nu treacă înainte că e Ialomiţa mare şi că nici pînă acum n-a mai dat îndărăt. După ce le-am spus asta, boierilor le părea prea rău; se vede mititeii că aveau vreo grabă mare, şi fiindcă nu aveau încotro, au fost siliţi să conăcească la mănăstire. Acolo sunt şi pînă astăzi, şi nevasta mea le-a dus nişte găini, nişte ouşoare şi două ulceluşe cu lapte; dar să le dea Dumnezeu bine că ni le-a plătit peste cap.

— Iţi mulţumesc, moşule, asta voiam să ştiu; ia aceşti doi sfanţi şi du-te la han să bei.

— Să-ţi dea Dumnezeu tot binele, cuconaşule, zice ţăranul depărtîndu-se.

George se suie pe capră şi vizitiul nu mai aşteptă ordinul stăpînului său. El cîrmeşte trăsura şi apucă spre monastire.

— Să nu tragi în curtea monastirei, zice Nodreanu vizitiului, ci să opreşti la o parte; voiesc să intru singur şi să nu fac zgomot.

— Prea bine, cuconaşule.

„Ii voi surprinde în sfîrşit, cugetă el; voi omorî pe acel mizerabil, şi să vedem pe nelegiuita ce va zice cînd se va afla faţă în faţă cu mine?... Mai întîi îi voi spiona, îi voi asculta, şi eînd va sosi timpul, le voi arăta că pe Nodreanu nu-l dezonorează cineva fără vărsare de sînge.“

Trăsura se opreşte lîngă pădure. Nodreanu sare jos, dâ bani vizitiului ca să cumpere de la han fîn şi orz pentru cai, iar lui George îi ordonă să ia seama de trăsură şi de cai pînă la întoarcerea vizitiului.

— Ascultă George, adăugă el; dacă nu mă întorc cu-rînd sau dacă nu trimiţ să vă cheme, să veniţi îndată să mă căutaţi, căci acesta va fi semnul că mi s-a întîmplat ceva.

— Prea bine, cuconaşule, răspunseră servitorii.

Nodreanu pleacă şi, ca.să se liniştească puţin, se hotărăşte să viziteze mai întîi locurile fără ca să fie observat de cineva. Pe timpul cînd el îşi îndrepta paşii către o căsuţă izolată, zăreşte la o mică distanţă un ce negru că se strecoară ca o umbră înaintea lui, dar fiindcă nu văzuse bine, crezu că i se păruse. Trecînd mai la dreapta, bagă de seamă că se găseşte pe marginea unui heleşteu; el se opreşte puţin şi pentru un moment îi vine ideea să se arunce în apă ca să scape de o viaţă ce-i devenise nesuferită.

„La ce-mi foloseşte ca să mai trăiesc!... îşi zise el. Dumnezeu ştie cît mi-am iubit nevasta, cît am cinstit-o, şi cu toate acestea nu am avut parte de dînsa. A omorî pe acel Negreanu, mă întreb: el ce strică?... ca bărbat mi-a curtat nevasta, căci i-a plăcut, şi asemenea lucruri se văd în toate zilele, dar ea nelegiuita nu trebuia să-l asculte! Ba strică şi el mizerabilul, căci negreşit el a îndemnat-o să fugă împreună“, strigă sărmanul Nodreanu care nu ştia ce să crează şi cum să mai raţioneze.

In vremea cînd el făcea diferite cugetări stînd nemişcat pe marginea heleşteuliii, aude la o mică depărtare un zgomot mare provenit dintr-o greutate aruncată în apă. Nodreanu spăimîntat abia întoarce capul ca să vază ce este cînd zăreşte o umbră fugind dinaintea sa.

„Ar crede cineva că noaptea umblu numai fantome în această monastire, cugetă Nodreanu la această vedere.“

Cum însă el nu avea superstiţii, nici frică de vizii, fu împins de curiozitate ca să vază ce se aruncase în heleş-teu. Fără dar a pierde timpul, îşi îndreptează paşii spre partea de unde ieşise zgomotul şi zăreşte la lumina lunei pe un sărman copil plutind dasupra şi depărtîndu-se în curgerea apei. La această tristă vedere, Nodreanu uită pentru un moment împrejurarea soţiei sale; inima lui se strînge şi nu se mai gîndeşte decît la mijlocul de a scăpa pe acea nenorocită creatură. El nu ştia să-noate, dar ui-tîndu-se pîmprejur zăreşte două luntrii vechi susţinute de doi pari bătuţi pe marginea heleşteului. El sare într-una din ele, şi fără a pierde timpul, deznoadă frînghia, ia o lopată pe care o găseşte în luntre şi apucă în direcţia unde zărea pe copil. El îl soseşte, îl apucă şi-l depune în luntre, dar nenorocitul copil, care se născuse de curînd, murise îndată ce fusese aruncat în heleşteu. Nodreanu vede că l-a sosit foarte tîrziu şi fiindcă nu mai putea să-l scape, îndepărtează luntrea la mal, iese pe uscat ţiind pe copil în braţe, îl depune jos, îl mai pipăie ca să se asigure dacă a mai rămas vreun semn de viaţă, şi încredin-ţîndu-se că este mort, ia lopata din luntre, sapă o groapă într-un loc umed din care se rîdica pămîntul cu uşurinţă, aşază cadaverul înăuntru, scoate o cruce ce avea atîrnată la gît, o pune pe pieptul copilului şi azvîrli pămînt peste dînsul recomandîndu-i sufletul Atotputernicului.

„Dumnezeule! este cu putinţă!... cugetă el, depărtîndu-se de mormîntul copilului. Cum îngădui să facă copii nişte pisici carii îi mănîncă!...“

Şi zicînd acestea îşi îndreptează paşii către o căsuţă izolată căci nu găsea de cuviinţă a intra în monastire, presupuind că prin zgomotul ce va face cu intrarea lui va deştepta pe toţi şi Negreanu va găsi ocazie să se facă nevăzut. Oprindu-se lingă acea căsuţă, el voi să bată la uşă ca să-i deschiză şi să întrebe în ce parte se găsesc fugarii, dar aude la fereastă o voce de om şi alta de femeie. Perdelele nu erau aşa de bine împreunate ca să nu se vază de afară în casă. Nodreanu se uită pîntre perdele şi care îi fu mirarea cînd vede pe un ţăran cu o locuitoare de acolo dezbătînd nişte chestii carii îşi iau rezultatul numai noaptea. El înţelege bine că nu va putea intra în acea căsuţă şi înaintează cătră o chilie. întor-cîndu-se, zăreşte lîngă dînsul pe o călugăriţă înfăşurată aşa de mult încît numai ochii i se vedeau. Nodreanu o salută şi se apropie de dînsa. Călugăriţa stă în loc şi-i înapoiază salutarea.

— Sărut-mîna, maică, zice Nodreanu oprindu-se lîngă dînsa; sunt călător şi am venit să mă odihnesc aci noaptea aceasta. Nu am putut trece înainte fiindcă Ialomiţa este mare.

— Ştiu, domnişorule, răspunde călugăriţa cu o voce aşa de miuită ca cum nu ar fi fost naturală. Mai avem încă doi călători de ieri-seara carii nu au putut trece gîrla şi carii se aflu acum într-o chilie afară din monas-tire. Dacă aveţi plăcere vă voi duce acolo căci alături se mai află o altă chilie foarte curată unde veţi fi mulţumit. In arhondărie s-a spălat scîndurile şi nu veţi avea loc fiindcă mobila este resfirată pîn sală.

— Cu plăcere, maică, zice Nodreanu mulţumit că aflase unde erau găzduiţi fugarii.

— Atunci poftiţi cu mine, adăogă călugăriţa arătîn-du-i drumul.

Nodreanu se ia după călugăriţă care merge înainte. După ce făcură cîţiva paşi împreună, călugăriţa se opreşte şi-i zice:

— Să nu-ţi fie frică, domnule, dacă vom trece o pădurice, căci la noi în monastire nu sunt hoţi.

— Nu sunt aşa de fricos, maică, zice Nodreanu zîm-bind.

— Vezi dacă trecem pe aici, pricina este ca să scurtăm din cale, căci altfel am fi ocolit mult.

Nodreanu nu mai zice nimic; el merge alături cu conducătoarea sa şi după ce înaintară în pădure la vreo sută paşi, călugăriţa scoate un pumnal de subt rasă şi loveşte pe Nodreanu cu atîta sete încît sărmanul om cade fără cunoştinţă şi fără a putea scoate decît un ţipăt stins.

Asasinul era Negreanu, care, temîndu-se a nu fi surprins de bărbatul Virginiei, avusese îngrijirea a plăti bine unei călugăriţe ca să privegheze zi şi noapte pe voiajorii ce vor intra în monastire şi să vie să-l vestească. Călugăriţa însărcinată cu această misie era aceea care trecuse ca o umbră pe lîngă Nodreanu cînd acesta apucase spre monastire. Ea comunicase Negreanului sosirea acestui voiajor şi nelegiuitul, pentru a evita o nenorocire sigură, se îmbrăcase cu haine călugăreşti ca să înşele pe Nodreanu şi să scape de dînsul în modul cum văzurăm.

Negreanu nu rămase mulţumit pe o singură lovitură de pumnal; el repetă loviturile în mai multe rînduri şi cînd se încredinţă că sărmanul Nodreanu care înota în sînge nu-i mai rămăsese o scînteie de viaţă, îl apucă de picere şi începe să-l tîrască spre heleşteu ca să-l arunce în apă. In acest moment vizitiul şi George servitorul, carii erau în căutarea stăpînului lor, se prezantez înaintea Negreanului cînd acesta se silea să tîrască cada-verul. Asasinul rămase încremenit. El lasă pe mort şi voieşte să fugă, dar fidelii servitori pun mîna pe dînsul, îi leg mîinile şi picioarele şi-l lasă lungit pe pămînt; după aceasta se apropie de cadaver, se uit cu milă la stăpînul lor şi se încredinţez, din încercările ce fac ca să-i scape viaţa, că toate vor fi în van.

— Nu destul, tîlharule, că ai fugit cu stăpîna mea! ba încă ai omorî t şi pe stăpînul nostru nelegiuitule?... strigă George întorcîndu-se spre Negreanu pe care îl cunoscuse.

Şi zicînd acestea, George şi vizitiul se reped spre Negreanu şi încep să-l lovească cu atîta furie, că asasinul începe să răcnească pe cît îi permitea organele respiratorii.

— Iertare, iertare, strigă el; am fost un nebun, un nelegiuit. Ce voiţi de la mine? sunt gata să vă dau sute de galbeni, numai lăsaţi-mă.

— Să-ţi bagi în ochi sutele tale de galbeni, tîlha-rule; noi ăştia săracii nu ţinem la galbeni d-ai voştri, furaţi după la unii-alţii, strigă fidelul Geoge, dînd asasinului o lovitură de pumn care-i sfărâmă mai multe măsele şi-i umple gura de sînge.

Ţipetele Negreanului se auzise în toată monastirea; mai toate călugăriţele venise să asiste la această scenă. Virginia se scoală şi vine să vază rezultatul nelegiuitei sale fapte. Stariţa porneşte pe un om călare ca să cheme pe subprefectul plasei şi acesta nu întîrzie de a se prezenta cu mai mulţi gendarmi la locul unde se săvîrşise crima. Cadaverul este transportat în monastire şi încredinţat călugăriţelor ca să-l spele, să-l îmbrace şi să i se citească cele cuvenite pentru morţi. Toţi cîţi se aflau în pădure apuc spre monastire împreună cu subprefectul, care intră într-o cameră destinată pentru oaspeţi şi după dînsul culpabilul, servitorii Nodreanului şi toţi gen-darmii.

Servitorii declară subprefectului toată împrejurarea de la înturnarea Nodreanului în Bucureşti şi pînă la surprinderea asasinatului. Negreanu cere voie a rămînea singur cu subprefectul. Acesta ordonă servitorilor şi gendar-milor a ieşi din cameră şi a aştepta puţin în sală. După ieşirea lor, Negreanu se aruncă in genunchi dinaintea dregătorului şi cere iertare.

— Ceea ce ai făcut, domnule, este anevoie de iertat, observă subprefectul. Acum găteşte-te la suferinţe, la lanţuri de picere şi la ocnă pe viată.

— In mîna dumitale stă moartea şi viaţa mea, zice Negreanu tremurînd; pe lîngă recunoştinţa mea sufletească, iată îţi prezantez tot ce am.

Şi Negreanu scoate.o pungă mare de piele de căprioară plină cu galbeni, şi o dă subprefectului.

La vederea unei pungi înţesată numai cu galbenaşi, ochii subprefectului arunc scîntei de bucurie. El invită pe Negreanu să se scoale, dezleagă frînghiile cu carii era legat şi, luînd punga, îl roagă să se aşeze lîngă dînsul.

— Sunt foarte dispus, domnul meu, ca să te scap din pericolul ce te ameninţă, îi zice subprefectul; crede că aceasta o fac mai mult din iubirea de umanitate, iar nu pentru punga ce-mi prezentaşi; fapta dumitale însă a făcut un zgomot destul de mare şi nu ştiu cum să te dezvinovăţesc fără ca să nu mă compromit. Mai întîi, te rog, spune-mi ce te-a silit să săvîrşeşti o asemenea crimă? Cine este mortul şi prin ce întîmplare v-aţi găsit la această monastire?

— Nu voi ascunde nimic, răspunde Negreanu. Iţi voi arăta împrejurarea în puţine cuvinte. Iată cum: eram amorezat cu o damă măritată căreia îi zice Virginia No-dreanca şi mă înţelesesem cu dînsa să-şi lase bărbatul, să fugim împreună în Braşov şi de acolo să tratăm judecata de desfacere printr-un avocat bine plătit. Virginia a consimţit la aceasta, şi cealtă ieri noaptea, pe cînd bărbatul său se afla la moşie, am fugit cu dînsa; dar dracul mi-a stat împrotivă de nu am putut trece înainte. Gîrla era mare şi a trebuit să aştept aci în monastire pînă va da îndărăt. Se vede că bărbatul a picat de la moşie cu-rînd după plecarea noastră, ne-a mirosit urma şi a venit după noi. Eu, care eram cu frica în sîn şi mă păzeam, am observat cînd a intrat în monastire, m-am îmbrăcat cu acea rasă pe care o aveam pe mine, mi-am schimbat vocea, l-am întrebat ce caută şi sub pretextul că-l duc să găzduiască într-o chilie afară din monastire, am intrat cu dînsul în pădurice încredinţîndu-l că pe acolo este drumul cel mai scurt. Cînd m-am văzut cu dînsul singur într-un loc unde nu puteam fi observat de nimeni, am scos un pumnal ce aveam ascuns sub rasa călugărească, l-ara lovit deodată fără veste şi l-am omorît. După ce mă încredinţai că nu mai dă cel mai mic semn de viaţă, iau cadaverul şi încep să-l tîrăsc spre heleşteu ca să-l azvîrl în apă, cînd mă pomenesc deodată cu acei doi oameni că mă leagă şi încep să mă bată cu atîta înverşunare că am fost silit să ţip ca să scap. înţelegeţi acum că la zgomotul ce am făcut am deşteptat pe toate călugăriţele carii au venit împreună cu stariţa la locul unde se săvîrşise fapta. Ceea ce s-a întîmplat nu mai ştiu, decît că după un cuart de oră te văzui pe dumneata însoţit de gendarmi.

— Mai cunoaşte altcineva fuga dumitale din Bucureşti cu nevasta Nodreanului?

— Socotesc că numai slugile lui.

— Oricum, omorul a făcut zgomot; ajutorul dar ce-ţi poci da este ca să te apăr cît voi şti mai bine în tacrirul ce-ţi voi lua. Acum ca dregător nu am ceface, trebuie să te trimiţ la cîrmuire, vei merge in trăsura mea şi în urmă voi veni să vorbesc cîrmuitorului.

Şi fără ca 3ă mai aştepte răspunsul Negreanului, subprefectul cheamă pe căprarul de gendarmi şi zice să aştepte puţin. El face o cîrtie către cîrmuire şi după ce o săvîrşeşte, o strînge şi o dă căprarului ordonîndu-i ca împreună cu un gendarm să ducă pe Negreanu la cîrmuire.

— Ascultă, adăogă subprefectul, adresîndu-se către căprar: cînd veţi ajunge la tact, să zici vizitiului să puie caii la trăsură şi în trăsură să duceţi pe domnu la cîrmuire.

— Am înţeles, cucoane, zice căprarul de gendarmi in-vitînd pe Negreanu să iasă cu dînsul.

— Să vie aici cei doi oameni ai mortului şi doi dorobanţi.

Căprarul şi gendarmul ies cu Negreanu care vede că rău a făcut de a dat banii subprefectului. După ieşirea lor, vizitiul, George şi doi gendarmi intru în camera ce ocupa subprefectul.

— Ştiu tot, zice subprefectul servitorilor. Domnul acela se duce să-şi priimească osînda ce i se cuvine pentru omorul ce a săvîrşit şi pe care l-a mărturisit. Dumneavoastră acum sunteţi liberi. Luaţi pe mort şi-l duceţi în Bucureşti ca să-l îngroape familia lui; şi ca să nu în-tîmpinaţi în drum sau în Bucureşti vreo nemulţumire, veţi arăta, oricui vă va întreba, această cîrtie, care constată nevinovăţia voastră.

George şi vizitiul iau cîrtia din mîna subprefectului şi un galben ce acesta le dete de cheltuială şi ies să-i esecute ordinile şi să săvîrşască ultimele datorii către bunul lor stăpin.

După ieşirea acestor fideli servitori, subprefectul se adresează către cei doi gendarmi carii se afla dinaintea lui:

— Voi, zice el gendarmilor; să păziţi pe cucoana care se află aici în monastire ca să nu fugă; plecaţi de găsiţi pe stariţă, întrebaţi-o în ce odaie se află şi rîndu-iţi-vă la uşă în sentinelă.

După cîteva minute aceşti doi gendarmi erau la postul lor.

Subprefectul, care săvîrşise totul cum era mai bine, atît în formă cît şi în interesul său, vine la stareţă, o roagă să îngrijască de arestantă, înlesnindu-i trebuincioasele, îşi ia ziua bună de la dînsa şi iese din monastire ca să numere gălbenaşii ce cîştigase.

Negreanu fu judecat de toate instănţiile judecătoreşti, împreună cu Virginia. El fu osîndit la ocnă pe viaţă şi Virginia fu esilată la monastirea Dintr-un lemn pe trei ani după a căror espirare se şi călugări...

— Iată istoria acelei călugăriţe tinere ce trecu pe lingă noi şi care era palidă ca o moartă; zice Ştefaii Lungeanu fratelui său.

— Este prea interesantă, fratele meu, se grăbeşte a răspunde Matei.

— A eeleialte călugăriţe mai bătrînă este tot aşa de interesantă, dar este tîrziu şi trebuie să plecăm.

— Sunt numai douăsprezece ore, observă Matei ui-tîndu-se la ceasornic; mai avem destul timp pînă la ora prînzului.

— Văz că eşti curios ca şi mine. Ei bine, Matei, ascultă şi împrejurările acelei bătrîne călugăriţe.

CAPITUL. V NECALCULUL. ORBIREA. DUELUL.

Se afişase de mai multe zile reprezentaţia cîtorva piese de teatru ce purtau nişte titule promiţătoare că vor fi unele din acelea carii mulţumesc cu osebire publicul. Această reprezentaţie se anunţase pentru o joie seara, în beneficiul unuia din cei mai buni actori români. Biletele se vînduse mai toate, astfel că nu mai rămăsese unul măcar în ziua reprezentaţiei. Dacă însă unii amatori veneau în urmă şi stăruiau a intra în teatru, trebuia să cumpere biletele de la evrei cu un preţ înjpătrit. Începutul spectacolului se fixase la opt ore seara şi curtea teatrului era plină de trăsuri încă de la şapte ore şi jumătate. Zgomotul gendarmilor şi al servitorilor se auzea de departe; lumea începuse a intra în teatru în cea mai mare confuzie şi îmbulzeală ca cum s-ar fi temut că va pierde şirul vreunui act dacă nu va fi instalată înainte de ora fixată. Damele erau ca niciodată în mare toaletă, căci ele se gătesc totdauna mai bine cînd prevăd că va fi lume multă. Mirosul parfumurilor se răspîndea cu putere în toată sala teatrului. Nu se mai auzea decît fîşii-turile rochiilor de mătase şi disputele oamenilor din parter cu aşezarea pe la locurile lor. In fine, maestrul de capelă dete semnalul lovind cu o baghetă tinicheaua unei lampe. Zgomotul se împuţină şi orchestra începu uvertura. Cortina se rădică după zece minute şi toţi spectatorii îşi aţintez privirile spre decoraţiile scenei. Publicul aştepta să înceapă piesa, cînd directorul teatrului apare pe scenă în frac şi în mînuşi albe anunţînd publicului că, dintr-o întîmplare neprevăzută de boală a unei actriţe, nu se mai poate reprezenta piesa promisă, care ră-mîne a se da cu altă ocazie, dar că se va suplini cu o alta; el îşi termină discursul declarînd că fiecare este în drept a-şi retrage banii de la casier, şi după ce cere iertare publicului, cortina se lasă. Toţi spectatorii păreau nemulţumiţi de această împrejurare; unii dintr-înşii au voit să înapoieze biletele, dar casierul plecase şi cu voie, fără voie a trebuit să se mulţumească pe ceea ce se va reprezenta. Aşa se întîmplă mai totdauna cu reprezentaţiile estraordinare; fie sigur cineva că, de cîte ori biletele sunt vîndute toate, trebuie negreşit să se ivească vreo întîmplare neprevăzută ca să se amîne piesa.

Abia se lăsase cortina, că după cîte va minute un servitor al teatrului intră repede în o lojă de lîngă scenă, aprinde mai multe luminări şi ţine uşa lojei deschisă. O damă în vîrstă nu întîrzie de a intra în acea lojă cu o tînără fată care abia dacă era de patrusprezece ani. Toaleta acelei dame era din cele mai esagerate: o coafiură încărcată de panglice, de flori şi de dantele era aşezată pe un cap gogoneţ, redus subt forma unei păpuşi, căci nu putea deosebi cineva într-însa o fiinţă umană la vederea sulimanului cu care se spoise; o coletă de briliante era atîrnată de gîtul ei, care era aşa de gros ca şi capul; iar îmbrăcămintea sa consta în o rochie de catifea verde, decolte, dasupra căreia se ridicau nişte umeri comparativi cu ai unui tambur-major. Aceasta era doamna Bruneasca, pe carea am văzut-o la soareaua doamnei Nodreanu, şi care rămăsese văduvă de un an şi jumătate. Tînăra persoană care venise cu dînsa era fata ei, cu deosebire numai că aceasta era frumoasă şi nu semăna în nimic mumei sale. Toate lornetele se îndreptară spre doamna Bruneasca, căci cea mai mare parte din spectatori nu o cunoşteau, şi doamna Bruneasca, văzînd că e observată nu ştie cum să se aşeze mai bine pe scaunul său şi ce mişcări cochete să facă ca să fie admirată. Un domn din parter, care cunoştea puţin pe doamna Bruneasca şi care trecea în lume de un domnişor la modă, căci era de treizeci ani şi avea o fizionomie frumoasă, îi vine ideea să o curteze cînd se încredinţează că acea doamnă voia să profite de văduvie. Şi fiindcă el avea lipsă mare de bani, nu crezu de cuviinţă a amina proiectul său pentru altă dată, în temerea de a nu se găsi un altul să-i ia chilipirul de la mină. In această intenţie, tînărul se scoală după stala ce ocupa şi se duce să facă o vizită doamnei Bru-neaschi; el intră în lojă, salută pe doamna Bruneasca şi pe tînăra sa fată, şi ele se scol să-i înapoieze salutarea.

— Este multă vreme de cînd nu v-am mai văzut, domnule Găleţescu, zice domna Bruneasca acestuia, in-vitîndu-l să se aşeze lîngă dînsa. Se vede că nu aţi fost în Bucureşti?

— Este adevărat, doamna mea, că am lipsit afară în mai multe rînduri, dar am avut şi ocupaţii aşa de multe că nu m-a iertat timpul să mă ocup de societăţi. Vedeţi dar că am fost silit să neglijez cunoştinţele mele.

— Nu poate pretinde cineva curtoazia unei persoane cînd acea persoană este ocupată, reluă doamna Bruneasca. De aceea nu vă fac nici un reproş dacă de mai multe luni nu v-am mai văzut pe la mine.

— Sînteţi aşa de bună, doamna mea, că nu mai ră-mîi la îndoială că m-aţi iertat.

— Şi dumneavoastră foarte complezant, domnule Gă-leţescu, zice doamna Bruneasca făcînd cochetării. Dar credeam că piesa începuse; am venit aşa de tîrziu la teatru, că am rămas, mi se pare, în urma tutulor; am găsit teatrul plin.

— In adevăr, ar fi trebuit să înceapă, dar fiindcă, din întimplare, s-a îmbolnăvit o actriţă, reprezentaţia piesei ce se anunţase a rămas pentru altă dată.

— îmi pare bine că s-a întîmplat astfel; vezi, domnule Găleţescu, dacă am întîrziat, pricina este că noi damele punem mult timp în toaleta noastră; cînd credem că am isprăvit, ne mai rămîne o mulţime de mici lucruri de făcut, căci nu poate ieşi cineva în lume ca o treanţă, şi dumneata care cunoşti modele, trebuie să înţelegi aceasta.

— Şi sunteţi cea mai gătită din tot teatrul, şi totdeodată cea mai frumoasă!... zice Găleţescu privind cu amor pe doamna Bruneasca.

Doamna Bruneasca, care nu era obişnuită eu asemenea complimente, simte o plăcere nespusă auzind pe ale domnului Găleţescu, ceea ce o făcu a-i răspunde;

— Domnule Găleţescu, nu ştiu bine dacă merit complimentele ce-mi faci; sunt însă încredinţată că ai o creştere şi nişte maniere aşa de frumoase că nu mi s-a întîmplat să le găsesc în nici unul din tinerii noştri.

— Doamna mea, eu nu am avut intenţia să vă fac un compliment, ci am spus un adevăr pe care nu l-ar putea contesta decît nişte oameni orbi şi fără cunoştinţă de gust şi de bonton. Şi fără ca să mai vorbesc pentru alţii, mărturisesc în sinceritate că eu unul găsesc o mulţumire nespusă ca să vă admir.

Doamna Bruneasca, care din ce în ce mai mult rămîne încîntată, mulţumeşte domnului Găleţescu pentru acest din urmă compliment printr-o strînsoare de mînă şi acesta o strînge şi mai tare privind-o cu amor.

Tînăra fată, care ascultase tot şi care era destul de înţeleaptă, întoarce capul îndată ce vede că domnul, care intrase în loja lor, ajunsese prea departe cu muma sa, şi privind în teatru se preface că nu vede, nici aude ceea ce se petrecea între dînşii. Conversaţia se interumpsese, şi, în momentele de tăcere, Bruneasca se felicita că a„ dobîndit un amant la modă, iar Găleţescu era încântat că a reuşit cu atîta înlesnire, proiectînd ca să o stoarcă de parale în măsură cu febleta ce va dobîndi de dînsul. Uvertura reîncepe, cortina se ridică şi domnu Găleţescu se scoală ca să plece, dar doamna Bruneasca îl reţine şi-l roagă să stea în lojă de unde va vedea aşa de bine ca şi din parter. Domnu Găleţescu consimte şi rămâne cu dînsa pînă la fine. La ieşirea din teatru, doamna Bruneasca esprimă domnului Găleţescu nespusa mulţumire ce i-ar face ca să o însoţească acasă, şi acest domn la modă nu se împrotiveşte, căci aceasta.era dorinţa lui.

Nu găsesc de cuviinţă a ne duce cu dînşii acasă, nici a intra în împrejurările ivite în acea seară. Este destul ca să ştim că domnu Găleţescu a plecat a doua zi din casa doamnei Bruneaschi, ducînd cu sine doi nasturi de briliant pentru piept, pe carii îi dăruise ca un suvenir al începutului amorului lor.

Ne aducem aminte că doamna Bruneasca fusese odată în relaţii intime cu tînărul Mirinescu, precum am văzut aceasta la soareaua doamnei Nodreanchi; dar legă-mîntul lor nu mai esista de multă vreme, căci Mirines-cului i se atacase sănătatea şi se hotărîse a nu-şi mai vinde sufletul pentru bani. Doamna Bruneasca nu se deconcertase pentru această pierdere; ea era bogată şi, cînd cineva este bogat, găseşte foarte lesne aceste feluri de marfă în toate pieţile Bucureştilor. în văduvie, ea schimbase mulţi amanţi, trăia foarte bine, dar în doi ani vînduse o moşie şi mai era datoare vreo şase mii galbeni. Aceasta însă nu o neastîmpăra căci îi rămăsese alte patru moşii, trei case mari şi o pădure pe carea o cumpărase bărbatul său spre tăiere. Doamna Bruneasca vinde pădurea şi două case, se plăteşte de datoria de şase mii galbeni şi-i mai rămîne trei mii de cheltuială. Aceste vînzări s-au făcut prin domnu Găleţescu, căruia pentru osteneală i s-a dat o mie galbeni afară de alte două mii pe care le esploatase indirect prin înţelegere cu cumpărătorii caselor şi pădurei.

„Iată o speculă sublimă, îşi zicea Găleţescu; sunt numai cîteva luni de cînd cunosc pe acea Brunească şi am eîştigat trei mii galbeni afară de altă mie sau două cîş-tigate în bijuterii, obiecte şi bani. Peste un an, doi sau trei, totul va fi al meu, şi voi lăsa cu buz§ umflată pe bufniţa mea care crede că mă prăpădesc după dînsa. E de mirare cît sunt de neroade femeile bătrîne de se ruinez cu noi tinerii, crezînd că le iubim!...“

Dacă Bruneasca ar fi avut cunoştinţă de cugetările Găleţescului, oricare ar crede că l-ar fi depărtat din casa sa şi că ar fi luat măsuri să previe ruina ce o ameninţa. S-ar înşela însă foarte mult, căci aceste femei sunt oarbe, neprevăzătoare, pasiunea le întunecă mintea, şi ce este mai curios că au curagiul de a critica pe altele; căinţa le vine foarte tîrziu, şi prăpastia în carea au căzut o văd numai în momentul cînd nu le mai rămîne un ban de cheltuială.

Este dar învederat că un asemenea sfîrşit trebuie să aibă şi bărbatul şi femeia carii se lasă tîrîţi de pasiuni. Au pierdut odată calculul sau echilibrul, căderea le este sigură; şi o cădere fără reparaţie, o cădere din cele mai suferibile, carea, după ruină, tîraşte cu sine dezonoarea, critica, hula societăţei.

Să ne întoarcem puţin privirile la familia doamnei Bruneaschi, la copiii ei, căci ea avea o fată, aceea pe carea o văzurăm cu dînsa la teatru, şi un băiat de optsprezece ani, care îmbrăţişase cariera armelor şi care se afla la Craiova, aproape de un an, cu regimentul în care servea ca cadet.

Tînăra fată cunoştea toate intrigile mumei sale deşi timpul cel mai mult îl petrecea în pensionul unde studia. Ea suferea fără a deschide gura şi prevedea atît ruina mumei sale cît şi dezonoarea familiei. Băiatul nu ştia nimic din toate acestea şi era o fericire pentru dîn-sul, căci cel puţin nu era espus a vedea depravaţia mumei sale, care îi trimitea din vreme în vreme sume foarte mici ce abia îi erau de ajuns pentru susţinerea sa. Doamna Bruneasca, din cauza imoralei sale conduite, nu mai fu priimită în nici o casă onestă, şi toate damele din vechile sale cunoştinţe refuzau să o însoţească' la preumblări, la petreceri sau în locuri publice, în temerea de a nu-şi atrage criticile lumei. Doamna Bruneasca, care pierduse toată ruşinea şi care nu voia să ştie de opinie publică, nu se decuragează de dispreţul lumei nici de criticile ce se proferau în contra ei şi despre carii avea deplină cunoştinţă, ci rămase indiferentă. Cu toate acestea îi trebuia o companie, o amică care să o însoţească, şi fiindcă nu găseşte pe nici una dispusă, scoate pe fată din pension şi începe să o tîrască după dînsa în toate părţile pe unde se ducea. Astfel, sărmana fată deveni martoră pasivă a tuturor acţiilor mumei sale. Bruneasca se preumbla cu dînsa la Şosea unde avea în-tîlniri cu Găleţescu şi o lăsa ore întregi singură, ţintuită pe cîte o bancă pe timpul cînd ea se pierdea cu amantul ei pîn boschetele grădinei Kiseleff. Nenorocita copilă nu murmura, căci pasiunea mumei sale era aşa de mare, că orice plîngere din parte-i ar fi atras fără îndoială vorbele cele mai aspre şi chiar lovituri. Ea vedea bine că este redusă a suferi în tăcere şi ruga pe Dumnezeu a o scăpa de un supliciu de tot momentul. Singura ei scăpare nu era decît într-un maritagiu şi bărbaţi buni s-ar fi găsit pentru dînsa dacă muma sa s-ar fi silit a-i căuta. Ce trebuia să devie această copilă avînd neîncetat dinaintea ochilor nişte esemple atît de urîte!? Negreşit ca şi muma sa şi mai rău poate. Dar fata era în stare de a judeca binele şi răul; ea ura pe Găleţescu şi condamna conduita celei ce nu trebuia să-i dea viaţa.

Timpul trecea repede şi doamna Bruneasca îşi pierdea minţile din ce în ce mai mult. In cîteva luni, ea cheltuise acei trei mii galbeni ce-i rămăsese din vînzarea caselor şi a pădurei şi contractase datorii noi. Domnu Găleţescu cheltuia din greu şi îşi mărea capitalul în proporţie cu ruina acelei femei nesocotite, carea îşi neglija copiii, viitorul lor, şi chiar viitorul ei.

Tînăra fată începuse a se obicinui cu acest fel de vieţuire a mumei sale şi suferea mai puţin căci nenorocirea este torturoasă la început şi dacă dură, se familiariză cineva cu dînsa în măsură cu trecerea timpului. Ruşinea mumei sale devenise publică şi prin urmare era ireparabilă; de aceea şi criticele încetase căci lumea este variabilă şi se ocupă totdauna de cîte ceva nou.

Doamna Bruneasca se afla într-o joie după-prînz la Şosea, şi după obicei era însoţită de fata sa. Ele se dase jos din trăsură ca să se preumble pîn alee; după ce făcură mai multe tururi, osteniră şi se puseră pe o bancă lingă un tînăr domn, galant şi binefăcut, care părea că aşteaptă pe cineva. Tînăra Bruneasca, căreia îi zicea Eliza, se găseşte din întîmplare aşezată lingă acest domn, care începe să o observe. Eliza pleacă capul şi caută să se întoarcă către muma sa ca să converseze cu dînsa; dar doamna Bruneasca era foarte supărată şi nu deschidea gura, căci nu zărise încă pe domnu Găleţescu. Cu toate acestea, ea voieşte să-i vorbească negreşit ca să scape de observaţiile acelui domn.

— Ce lume multă a venit astăzi la Şosea, muma mea? zice ea doamnei Bruneaschi.

— Ţi se pare că este multă, îi răspunde aceasta supărată. Şi pe Găleţescu încă nu l-am văzut.

Tînăra fată îşi pleacă capul şi-şi muşcă buzele, ca cum ar fi fost mîhnită că a făcut o asemenea întrebare mumei sale, care amesteca pe amantul său în toate vorbirii de orice natură ar fi fost. Domnişorul care se afla pe bancă, îndată ce aude pronunţîndu-se numele Găle-ţescuiui, se întoarce spre doamna Bruneasca şi-i zice:

— Pe Găleţescu îl aşteptaţi, doamna mea?

— Da, domnule, răspunde doamna Bruneasca cu iuţeală. L-aţi văzut undeva? Ştiţi ceva despre dînsul? Cum de nu a venit la Şosea?

— Nu a venit încă, dar trebuie să sosească acum, zice tînărul domn. Tatăl meu l-a însărcinat cu un comision şi îl aştept aci ca să-mi spuie rezultatul.

— Vrea să zică şi dumneavoastră aşteptaţi pe domnu Găleţescu? reluă doamna Bruneasca cu o bucurie vizibilă.

— Precum vedeţi, doamna mea, răspunde tînărul domn.

— Poci avea norocirea să aflu familia dumneavoastră, domnule?

— Cu plăcere, doamna mea. Nu ştiu dacă cunoaşteţi familia Dăngescului?

— Cum să nu o cunosc, domnule? zice îndată doamna Bruneasca. Am auzit adesea vorbindu-se de domnu Dăn-gescu.

— Eu sînt fiul cel mic ai Dăngescului şi mă numesc Grigore.

— A! Dumneavoastră sunteţi fiul domnului Dăn-gescu? zice doamna Bruneasca cu oarecare respect. Mă iertaţi că nu am avut norocirea să vă cunosc; ne-am aşezat pe această bancă fără ca să avem cel puţin politeţa să vă complimentăm.

— Nu face nimic, doamna mea. Nu puteam avea această pretenţie pe cită vreme nu ne cunoşteam. îmi veţi ierta indiscreţia dacă la rîndul meu iau curajul a vă întreba cu cine am onoare?...

— Elenca Bruneasca, răspunde aceasta făcînd un compliment ca o fată de doisprezece ani. Poate aţi auzit pe domnu Găleţescu vorbindu-vă de mine?

— In adevăr acel domn ţine de casa noastră, zice Grigore cu mîndrie, dar nu mi-a vorbit o dată de dumneavoastră. Cu toate acestea îmi pare bine că cu ocazia aceasta v-am făcut cunoştinţa. Domnişoara trebuie să fie negreşit fiica dumneavoastră?

— Da, domnule, răspunde Bruneasca, pe cînd tînăra fată pleca ochii. Este unica mea fiică, Eliza.

În acest moment o trăsură se opreşte pe şosea în dreptul băncei, unde se aflau aşezate aceste trei persoane; domnu Găleţescu sare jos şi reuneşte compania; el salută pe dame şi vine spre Grigore Dăngeseu ple-cîndu-se dinaintea lui cu mare respect, fără a avea aerul a se ocupa de doamna Bruneasca.

— Bine ai venit, Găleţescule, îi zice Grigore Dăn-gescu fără să se scoale; este o jumătate oră de cînd te aştept pe banca aceasta.

— Mă iertaţi, cucoane Grigore, zice Găleţescu cu ace-laş respect. A trebuit să întîrziez pînă am îndeplinit comisionul cu care m-a însărcinat cuconu Stamate, tatăl dumneavoastră.

— Te crez, Găleţescule. Ce voi spune tatălui meu?

— Că totul s-a săvîrşit astfel precum dorea.

— Prea bine; acum ocupă-te de doamna Bruneasca, care te aşteaptă şi care se vede că are să-ţi vorbească; eu voi conversa cu domnişoara dacă îmi dă voie.

— Mai încape îndoială, cucoane Grigore, se grăbeşte a zice doamna Bruneasca începînd şi ea să cuconească pe Dăngeseu, cînd văzu pe amantul său că-i poartă atîta respect. Crez încă că ne faceţi mare onoare, adăogă ea, îmboldind pe Eliza ca să se întoarcă bine spre Grigore, pe cînd Găleţescu se aşeza pe colţul băncei lîngă gîsca sa, căreia îi smulsese penele pe jumătate.

— Cum vi se pare timpul de astăzi, domnişoară? întreabă Grigore pe Eliza; luna a început să se ivească şi promite o seară din cele mai frumoase.

— Este adevărat, domnule, răspunde Eliza cu modestie. Aşa crez că seara va fi prea frumoasă.

— V-am văzut adesea la Şosea şi la teatru cu muma dumitale; se vede că aţi ieşit din pension?

— Da, domnule, sunt mai multe luni de cînd am ieşit

din pension, sau mai bine de cînd muma mea a găsit de, cuviinţă.

— Este şi timpul, domnişoară; deşi prea tînără, dar sunteţi oarecum formată şi negreşit că nu veţi întîrzia de a vă mărita.

— Nu ştiu să vă răspunz la aceasta, domnule, zice Eliza plecînd ochii cu ruşine. Dumnezeu singur cunoaşte viitorul meu.

— Care va fi frumos, şi mai frumos încă pentru fericitul bărbat care va avea norocirea să vă ia de soţie.

Eliza nu răspunde nimic. Ea simte o plăcere secretă că a făcut cunoştinţa lui Grigore, şi ca copilă ce era, în vîrsta iluziilor şi pînă aci nenorocită, crezu că acesta ar fi fost trimis de Dumnezeu ca să o scape de atîtea suferinţe. Grigore asemenea nu-şi putea da socoteală de impresia ce-i făcuse Eliza îndată ce o văzuse. Deşi tînăr, variabil, trăit în lumea mare şi neputînd sta la un loc cînd se afla într-un loc public, dar compania Elizei îl pironise pe banca unde şedea şi nu părea nicidecum dispus ca să plece; el reîncepe conversaţia.

— Este multă vreme, domnişoară, de cînd am dorinţa să vă cunosc în persoană, dar nu ştiu cum s-a întîmplat de nu am avut timpul. Mulţumesc dar acestei fericite în-tîlniri care îmi procură o asemenea dorită ocazie.

— Sunt şi eu mulţumită că am avut onoarea să vă cunosc, zice Eliza cu modestie.

— Sper că-mi veţi da voie să vă vizitez cîteodată,. domnişoară.

— Cu plăcere, domnule Grigore; veţi fi bine priimit de cîte ori vă veţi gîndi la noi.

— De acum înainte socotesc că mă voi gîndi numai la aceasta; nu ştiu cum s-a întîmplat, domnişoară, dar te încredinţez pe onoare că găsesc o mulţumire nespusă de a fi în compania dumitale.

Tînăra Eliza se roşaşte pînă în albul ochilor; ea pă-pătrunse îndată sensul acestor din urmă cuvinte ale lui Grigore, dar mulţumirea ce resimţea şi modestia sa naturală o opri de a răspunde. Grigore citi în ochii tinerei fete că ea nu părea ofensată de mica sa declaraţie şi că din contra produsese un bun rezultat. Doamna Bruneasca era aşa de ocupată de amantul său că nu putuse auzi nici unul din cuvintele ce se schimbase între Grigore şi Eliza. Ea pretindea de la Găleţescu ca să rămîie cu dînsa, dar Găleţescu îi arăta că nu putea lăsa pe Dăngescu singur, căci avea trebuinţă să-i comunice în detaliuri comisionul cu care fusese însărcinat de tatăl său. După mai multe vorbiri, Găleţescu roagă pe Bruneasca să se preumble cu fata sa cel mult o oră ca să rămîie cu Grigore şi să aibă timpul să-i vorbească. Bruneasca consimte la aceasta, se scoală după bancă şi Eliza se ridică îndată ce vede pe muma sa. Ele fac cîte un compliment graţios lui Grigore şi acesta, după ce le salută, se mîhneşte cînd vede pe Eliza depărtîndu-se cu muma sa spre trăsură.

— Ce dracu de nu maii reţinuşi pe acea Bruneasca? zice el Găleţescului care rămăsese acolo; găseam o plăcere nespusă de a conversa cu tînăra ei fată.

— Mă iertaţi, cucoane Grigore, zice Găleţescu. Dacă ştiam aceasta, negreşit că aş fi reţinut-o oricît aţi fi avut plăcere; dar nu mi-aţi făcut nici un semn şi am crezut că dacă rămăseserăţi aici, doreaţi să ştiţi în detaliu ceea ce am făcut cu comisionul tatălui dumneavoastră.

— Puţin mă interesează comisionul tatălui meu; ii vei spune mîine de dimineaţă detaliurile. Pe mine m-a însărcinat numai să aflu de la tine dacă ai săvîrşit totul în bună regulă.

— In cea mai bună regulă precum v-am spus, zice Găleţescu.

— Atîta am voit şi atîta sunt autorizat să ştiu; detaliurile nu mă privesc. Ia spune-mi, cine este acea Bru-nească?

O damă văduvă.

— Ce interese te leagă de dînsa?

— Umblu în interesele casei sale; sunt avocat.

— De cînd dracu te-ai făcut avocat?... ifu ai cea mai mică idee de legi.

— Este adevărat, dar ca om fac ce poci ca să cîştig mai mult.

— Mi se pare că este altceva. Ia ascultă, nu cumva tînăra Eliza ţi-a ameţit capul şi voieşti să o iei de nevastă? Cel puţin, are zestre bună?

— Crede-mă, cucoane Grigore, că nici nu m-am gîndit la acea Eliza, cu atît mai puţin ca să o iau de soţie.

— Negreşit îmi vorbeşti astfel unde ai văzut că-mi place.

— Jur pe viul Dumnezeu că vă spui curatul adevăr; şi ca sâ vă convingeţi de aceasta, vă invit să-i faceţi curte, căci e curăţică şi nu e de lepădat.

— Ce spui? zice Grigore cu mulţumire. Dar cum şă fac?... crez că ar fi foarte anevoie... trebuie să pretinză ca să o iau de nevastă.

— Aş... nevastă... îi puteţi spune verzi şi uscate, făgăduieli cu chila, marea cu sarea... înainte mereu pînă o amăgeşti şi adio pentru totdauna.

— De... de... de... Ce lesne se fac lucrurile din gură!... Aşa zău, îi faci curte, îi făgăduieşti marea cu sarea, o amăgeşti şi adio. Ce, aşa crezi că se înşel fetele de astăzi?... Ele ştiu mai multe drăcii decît bărbaţii.

— Se poate, dar Eliza este cu totul altfel: ascultă-mă pe mine; ia lucrurile încet, arată că o iubeşti, că voieşti să o iei de soţie, hotărăşte şi o zi pentru cununie, şi fata va crede tot; după trecere de cîteva zile îi veţi zice că aţi auzit din Jume că este amorezată cu cineva, sau cu mine dacă voiţi; ea va jura că nu; dumneata să nu o crezi, să te faci ca voieşti să pleci şi să nu te mai întorci niciodată. Eliza dacă vă va iubi o să vă reţie şi socotesc că este de prisos ca să vă spui mai mult... rămîne la iscusinţa dumitale.

— înţeleg, înţeleg, zice Grigore; mă voi conforma po-veţilor tale şi de izbutesc îţi fac un prezent frumqs Apropo, unde şade doamna Bruneasca?

— Pe uliţa Mogoşoaiei, peste drum de mine.

— Iţi mulţumesc, ştiu casa, şi de mîine voi începe curtea căci nu-mi place să aştept. Acum la revedere, Gă-leţeseule, adăogă Grigore depărtîndu-se.

— Cu tot respectul, zice-Găleţescu apucînd spre şosea.

Grigore Dăngescu deşi bun băiat, bine crescut, dar era corumpt de alţi asemenea lui. El iubea pe Eliza, dar nu se gîndea ca să o ia de soţie, cu atît mai puţin la dezonoarea şi la suferinţele tinerei copile în urma abandonului. Pentru dînsul nu era mai mult decît o femeie care îi plăcea ca multe altele şi nu putea crede că şi ele pot avea punct de onoare şi de ambiţie.

Fără a se gîndi mai mult, el pune în lucrare pove-ţile Găleţescului, prin carii îi promisese că va ajunge la scop. A doua zi se duce la doamna Bruneasca ca să-i facă vizită şi să curteze pe Eliza. Ele îl priimesc cu multă plăcere şi doamna Bruneasca, care era dispreţuită de lume, se găseşte prea onorată de vizita lui Grigore Dăngescu. După întîia vizită, Grigore, care se consulta tot-dauna cu Găleţescu, îl întreabă ce trebuie să mai facă şi cînd rămîne fata singură. Găleţescu îi răspunde că doamna Bruneasca lipseşte între opt şi zece ore seara, şi că în timpul acesta Eliza este totdauna singură. Grigore face încă o vizită ziua şi în urmă începe a veni seara. în adevăr, el nu găseşte pe doamna Bruneasca la orele arătate de Găleţescu, şi fiind singur cu Eliza începe a-şi juca aşa de bine rolul, că după trecere de o lună, sărmana copilă cade victimă. Doamna Bruneasca cunoştea amorul Dăn-gescului pentru fiica sa, ştia asemenea că el vine mai în toate serile la dînsa, dar, sau că credea că o va lua de soţie sau că puţin se interesa de copila sa, ceea ce era mai probabil, ea nu făcuse nici o imputare Elizei, nici se gîndi a arăta lui Grigore cea mai mică bănuială că se supără de desele lui vizite la orele cînd ea lipseşte...

Eliza era încredinţată din promisiunile amantului său că nu va întîrzia a o lua de soţie şi Grigore amînase pretinsa lor cununie după o trecere de patru luni ca să aibă timpul, pretexta el, să înduplece pe tatăl său. Dar cele patru luni trec şi nimic nu se hotărăşte încă. Sărmana copilă nu ştia ce să mai crează şi într-una din zile declară amantului său că această vieţuire a lor nu mai poate dura secretă, care în curînd va deveni publică şi că un mari-tagiu grabnec este de urgenţă: ea era însărcinată. Grigore îi dă parola sa de onoare că-i va conyanica a doua zi rezultatul şi înturnîndu-se acasă la dînsul trimite să cheme pe Găleţescu. Acesta vine îndată şi Grigore îl invită să se aşeze lingă dînsul.

— Ascultă, Găleţescule, îi zice el. Ştii că am izbutit să înşel pe Eliza Rruneasca. Este mult timp de cînd o port cu minciuni că o voi lua de soţie, dar toate lucrurile îşi au o margine; Eliza a început a mă sili prea mult şi eu nu mai ştiu cum să o amăgesc.

— Nimic mai lesne, răspunde Găleţescu îndată. îi veţi spune cînd o veţi mai vedea că tatăl dumitale pleacă la băi unde va întîrzia două luni. După trecerea acelor două luni îi veţi spune altceva tărăgăind-o cu vorba pînă se va sătura de făgăduieli şi va începe să vă facă reproşuri; atunci vă veţi supăra pe dînsa şi o veţi lăsa buştean. Eu unul aşa am făcut cu toate femeile şi mi-a mers binişor; după ce că totdauna eram greşit şi le făceam toate carambolurile din lume, tot ele veneau de-mi cădeau la picere şi-mi cereau iertare. O asemenea conduită trebuie să aibă toţi bărbaţii cu femeile dacă vor să fie iubiţi; altfel, dacă bărbatul nu e bărbat, femeia îl îmbrobodeşte ca pe o brezaie, îi pune coarne în plină ziuă şi-l opăreşte cu apă fiartă.

— Şi eu am avut o asemenea conduită cu femeile, observă Grigore, însă cu femei carii nu ţineau la onoare, la viitor şi carii, cu cît se înduplecau de lesne, cu aceeaşi înlesnire mă şi uitau cînd le abandonam. Eliza însă a fost o fată onestă, m-a iubit şi mă iubeşte cu nebunie, am în-şelat-o, am nenorocit-o; ea este însărcinată. Ce să fac?

— Sau să o luaţi de soţie, ceea ce nu se poate, căci cuconu Stamate nu ar consimţi niciodată, sau să nu mai mergeţi pe la dînsa din minutul acesta.

— Este adevărat că nu o poci lua de soţie şi că nu aş îndrăzni niciodată să vorbesc de aceasta tatălui meu care, spre răspuns, m-ar goni din casă. Abandonînd-o, precum îmi zici, este foarte lesne şi sunt silit a face aceasta, dar ea are un frate în Craiova care s-a numit sublocotenent de o lună şi care va veni în Bucureşti cel mult peste două săptămîni. El iubeşte pe sora sa pe cît este iubit de dînsa. Eliza va mărturisi totul şi crezi tu, Găleţescule, că acel frate va lăsa pe sora sa nerăzbunată?

— O î Doamne, zice Găleţescu; ceea ce este făcut este făcut; cine strică alt decît s-orâ sa? pentru ce a fost ne-roadă de s-a lăsat înşelată!... Bărbaţii sunt făcuţi ca să curteze pe femei şi să le înşele;.atît mai rău pentru dîn-sele dacă cad în gheara lor!...

— Să lăsăm cugetările la o parte, observă Grigore. Eu unul mă tem foarte de fratele Elizei care poartă astăzi o sabie ce ştie a mînui şi cu care poate cere satisfacţie pentru onoarea familiei. Eu nu ştiu să apuc o armă în mină; dacă sunt provocat de dînsul, va trebui să mă bat şi bătîndu-mă, voi fi învins, voi fi mort şi, drept să-ţi spun, nu am cea mai mică dorinţă să mor.

— Dacă te provoacă, denunţă-l guvernului ca să oprească duelul.

— Atunci va fi în drept să mă pălmuiască în public şi toţi îi vor da dreptate şi-i vor lua partida.

— Mă însărcinez eu ca la o asemenea întîmplare să nu-l lase muma sa să facă un pas.

— Şi cine te asigură că el va asculta pe muma sa care şi-a mîncat starea cu tine şi care are o conduită atît de imorală? El şi-a făcut cariera, este ofiţer şi nu mai voieşte să ştie de casă părintească.

— Atunci, cucoane Grigore, ca să scapi de asemenea închipuiri ce v-a intrat în cap, singurul mijloc nu este altul decît să faceţi un voiaj într-o ţară streină şi să lipsiţi din Bucureşti cel puţin doi ani. în curgerea acestui timp totul va lua o altă fază.

— A! vezi aşa; această idee este cea mai nemerită; îmi place şi îmi convine: chiar astăzi voi ruga pe tatăl meu să mă trimiţă în Paris ca să studiez; sunt sigur că va consimţi şi peste trei zile voi fi în vapor. îţi mulţumesc, Găleţescule; eşti om de spirit, şi voi profita de poveţile ce-mi dai.

Găleţescu pleacă de la Grigore mulţumit că, scăpîn-du-l de primejdia la care era espus, scăpase şi el ca unul ce fusese cauza dezonoarei Elizei.

A doua zi, Grigore intră în camera tatălui său şi îl roagă atît că dobîndeşte voia lui de a pleca în străinătate ca să studieze cum să toace mai cu înlesnire banii ce priimise.

Eliza aşteaptă rezultatul întrevorbirei ce avusese cu amantul său, dar aşteptarea sa fu zadarnici. Mai multe zile trecuse şi Grigore nu venise la dînsa. Crezind că este bolnav, ea trimite pe o servitoare ca să se informeze de dînsul. Dar care fu desperarea sărmanei copile cînd, după înturnarea servitoarei, află că Grigore plecase la Paris: ea leşină îndată ce aude această noutate, se dezmeticeşte, şi cade iar în nesimţire. Doamna Bruneasca este încunoştiinţată; ea vine îndată şi găsind pe Eliza în această stare, începe împreună cu servitoarea a stropi cu odicolon şi a o fricţiona. Eliza îşi revine în sine; ea priveşte pe muma sa, care şedea lingă dînsa, şi nu îndrăzneşte mai întîi să-i răspunză la întrebările ce-i face; cu toate acestea, trebuia negreşit să-i spuie tot. După cîteva momente de gîndire, Eliza zice servitoarei să iasă şi, cînd rămîne singură cu muma sa, îi mărturisise tot amorul ei cu Dăngescu. Doamna Bruneasca, care aproba toate chestiile amoroase, dete dreptate fetei sale şi hotărî a se duce la bătrînul Dăngescu ca să-i ceară reparaţie. Ea iese din camera fetei sale şi ordonă să puie caii la trăsură. Domnu Găleţescu vine şi doamna Bruneasca, care-i spunea tot, nu lipseşte de a-i comunica împrejurarea fetei sale.

— Şi ce vrei să faci? o întreabă el.

— Să mă duc la părinţii lui Grigore şi să-i rog cum voi şti mai bine ca să încuviinţeze însurătoarea lui cu fata mea.

— Ascultă, drăguţa mea, reluă domnu Găleţescu. Eu cunosc pe Dăngeşti şi mi se pare că nimeni nu te-ar putea povăţui mai bine decît mine care te iubesc şi-ţi doresc binele.

— Povăţuieşte-mă dar, sufletul meu, zice Bruneasca întreţinutului său. Voi face orbeşte tot ce-mi vei zice, căci cine îmi voieşte binele mai mult decît tine, precum ziseşi?

— Află mai întîi, reluă Găleţescu, că bătrînul Dăngescu este omul cel mai neapropiat şi că, ducîndu-te la dînsul să te plîngi în contra fiului său, ar fi în stare să te gonească din casă, şi pe viul Dumnezeu, cu tot respectul ee-i datorez, nu aş suferi niciodată ca amanta mea să fie ofensată de cineva.

— Ce bine vorbeşti, inima mea! interumpe doamna Bruneasca cu amor. Ei bine, nu mă voi duce.

— Al doilea, urmă Găleţescu. Dăngescu nu ar consimţi niciodată ca vreunul din copiii săi să se însoare cu o fată de boier de clasa a doua, căci el, ca om bogat şi în relaţie cu cei mari, visează numai protipendadă. Al treilea, Grigore nu iubeşte pe Eliza şi a voit numai să o înşele, căci, dacă ar fi avut de gînd să o ia de soţie, nu ar fi plecat la Paris tocmai în minutul cînd a aflat că biata copilă este însărcinată. Şi al patrulea, că aflînd bătrînul de aceasta, cum cunoaşte amorul nostru, ar crede că eu te-am povăţuit, m-ar scoate din foncţie, mi-ar face cîte rele i-ar sta în mînă şi îţi mărturisesc că mi-e frică de dînsul.

— Atunci, s-a sfîrşit totul, zice doamna Bruneasca; nu mai fac nici un pas din minutul acesta. Dar Eliza este însărcinată precum ştii; ce trebuie să fac ca să-i.ascunz ruşinea?

— O î Doamne, draga mea, observă Găleţescu: ce te neastîmperi pentru aşa mic lucru? nu ai decît să chemi pe o babă meşteră să-i dea ceva să bea şi să trimiţă copilul în lumea cealaltă.

— Voi face şi aceasta, zice doamna Bruneasca.

Iată rezultatul povăţuirilor Găleţescului care, nemulţumit că ruina pe Bruneasca şi că o făcuse de rîs în toată lumea, nenorocea şi pe nişte fiinţe inocente carii nu se gîndise a-i face cel mai mic rău.

Doamna Bruneasca cheamă pe o femeie bătrînă, care dă Elizei o băutură ca să scape de sarcină. Sărmana copilă care era bolnavă de multă mîhnire, bea medicamentul ce i se oferă fără să aibă ştiinţă la ce va fi folositor. Dar avem destule exemple că asemenea băuturi fac adesea un efect contrariu şi babe de acestea pricepute au omorît multe femei cu medicamentele lor. Aceasta se întîmplă şi cu Eliza. Ea se îmbolnăveşte rău şi în două zile slăbise aşa de mult că nu mai era în stare să cunoască om sau să înţeleagă pe cineva. Un medic fu chemat şi nep-utînd pricepe boala, căci nu i se explicase de nimeni, începe să îndoape pe Eliza cu atîtea medicamente, care de care mai tari şi mai contrarii boalei sale, incit sărmana copilă, în culmea debilităţei, nu mai avuputere să se lupte cu boala. Medicul o hotărăşte la moarte, pleacă şi trimite să i se plătească vizitele. Doamna Bruneasca îi plăteşte şi cheamă pe un altul. Acestuia i se mărturiseşte de astă dată cauza boalei Elizei. După ce esamină pe bolnavă, medicul declară că l-a adus foarte tîrziu şi că orice i-ar da va fi în van. Doamna Bruneasca nu ştie ce să mai facă şi lasă pe Eliza în mila lui Dumnezeu. Nenorocita fată simte în fine că are puţine momente de viaţă, şi rămîind singură cu o servitoare, îi cere condei şi cîrtie pe care scrie cu mare anevoinţă. După ce termină scrisoarea, o strînge, o sigilează şi încredinţînd-o servitoarei, o roagă cu jurămînt ca să o dea fratelui său cînd se va înturna din Craiova. Servitoarea o priimeşte cu lacrămile în ochi, consolă pe Eliza cum putu mai bine şi iese din cameră ca să puie scrisoarea într-un loc sigur.

Eliza începuse a suferi mai puţin, căci cu cît viaţa umană se apropie de sfîrşit, cu atît delirul sau răul încetează. După două zile, nenorocita fată, ajunsă în culmea debilităţei, espiră pe la două ore din noapte, mulţumită că a scăpat de atîtea suferinţe cu cîte nu ar fi fost în stare să se lupte. Doamna Bruneasca este muncită mai mult de conştiinţă decît din mila părintească; din ochii ei curg cîteva lacrămi şi, după ce o îngroapă, nu trece o săptămînă că reîncepe vieţuirea de mai-nainte cu iubitul său Găleţescu, care îi mîncase starea mai mult de jumătate.

Tînărul ofiţer Brunescu nu numai că nu aflase de moartea Elizei, ba încă pînă aci nu avea cea mai mică cunoştinţă de vieţuirea mumei sale. In fine, el se întoarce în Bucureşti cu regimentul unde servea şi se mîhneşte mult cînd aude că sora sa a murit fără ca să o fi văzut cel puţin în ultimele momente. Doamna Bruneasca, care era în doliu, se preface că suferă mai mult decît dînsui şi se sileşte să-l console prin cuvinte părintesco-ipocrite. Atunci domnul Găleţescu începuse să viziteze pe amanta sa numai noaptea şi pe la orele cînd ofiţerul lipsea de acasă, în temerea de a nu fi surprins de dînsul. Doamna Bruneasca îi zicea să nu se teamă de nimic căci ea este stăpînă şi că nimeni nu are drept să o controleze; dom nu Găleţescu încuviinţa aceasta, dar îi observa că la început, pînă îl va obicinui, să fie mai secreţi.

Intr-o seară, cînd tînărul Brunescu se dezbrăca să se culce, servitoarea îi dă scrisoarea sprei sale. Ofiţerul desface scrisoarea cu laerămile în ochi, începe să o citească şi se înfuriază în măsură cu înaintarea în lectură. El întreabă pe servitoare cine este Găleţescu despre care îi scria sora sa şi servitoarea, care nu putea suferi pe acel domn, îi spune tot ce ştia. Avînd cunoştinţă că moartea sorei sale se trăgea din amorul cu Grigore Dăngescu şi că Găleţescu, pe care îl cunoştea puţin, ruinasă şi dezonorase familia, se îmbracă îndată, trimite să-i aducă

O birjă în care îşi pune lucrurile necesare şi se mută la un otel cu hotărîre să-şi răzbune şi să nu1, mai caice m viaţă-i pragul casei părinteşti.

A doua zi, doamna Bruneasca află că fiul său a dezertat din casa sa, dar acesta nu o neastîmpără nicidecum, ci din contra fu mulţumită că a scăpat de un copil care poate i-ar fi făcut observaţii asupra conduitei sale şi la care nu ţinea, cum nu ţinuse nici la fiica sa. Găleţescu este informat de aceasta şi ia măsuri ca să se păzească de tînârul ofiţer şi să-l evite oriunde l-ar întîlnh Doamna Bruneasca, care mirosise cauza plecărei fiului său, îi trimite răspuns ca să vie să priimească partea ce i se cuvenea din averea tatălui său şi totdeodată că nu-l va mai recunoaşte de fiu dacă nu se va mărgini în ceea ce-l priveşte fără a se amesteca în faptele ei. Tînărul Brunescu priimeşte această ştire cu dezgust şi cu nepăsare; el răspunde mumei sale că nici el nu o mai consid deră de mumă, iar cît pentru averea ce-i rămăsese de la tatăl său şi pe carea o dirigia dînsa să se lepede de epi-tropie şi să o depuie în tribunal.

După aceasta, tînărul Brunescu urî atît de mult pe muma sa, cu cît o iubise poate mai înainte. El nu se mai gîndi a face vreun rău Găleţescului decît a răzbuna pe sora sa care-i cerea aceasta prin scrisoarea ce-i lăsase.

Un an trece încă. Doamna Bruneasca contractase atî-tea datorii cu nişte dobînzi aşa de mari, încît starea ce-i mai rămăsese şi care i se vîndu la mezat abia fu de ajuns ca sâ despăgubească pe toţi creditorii şi să-l rămîie vreo patruzeci mii lei pentru esistenţa sa. Găleţescu o lasă cu lacrămile pe ochi fără a se gîndi a i le şterge, şi doamna Bruneasca cheltuieşte în cîteva luni banii ce-i mai rămăsese ca să întoarcă pe amant şi să-l înduplece a se împăca cu dînsa; dar Găleţescu o respinge şi o goneşte din casa sa ca pe o servitoare.

Doamna Bruneasca rămîne pe drumuri fără ca să aibă cel puţin consolaţia că mai este iubită de Găleţescu. Acesta îşi făcuse poziţia: înaintase în foncţie, devenise un personagiu distins şi era în relaţie cu cele dintîi familii din Bucureşti.

Grigore Dăngescu aflase de moartea Elizei şi această nuvelă nu mişcase nicidecum o inimă corumptă ca a lui. In timpul şederei sale la Paris, în loc de a studia ceva, cheltuieşte toţi banii ce avea şi mai contractează datorii de cincizeci mii franci. După espirarea termenelor mai multor creanţe, neavînd cu ce să plătească, fu închis la Clichy. Tatăl său află de aceasta; mai întîi se înfuriază, dar în urmă, încredinţîndu-se după la unii-alţii că toţi tinerii nobili şi de spirit fac asemenea cheltuieli, îi plăteşte datoriile, îl scoate de la închisoare şi-l recheamă în Bucureşti ca să se bucure de un moştenitor care promitea a-i cheltui averea cu mare artă. Grigore se întoarce în sînul familiei cu totul schimbat decît la plecare-i în Paris, unde, neapărat fiind întunerec, îşi pierduse vederea căci purta o lornetă pe carea erau scrise studiile şi moralitatea ce dobîndise în bordeiele de acolo.

Părinţii şi fratele său cel mare, căruia nu-i semăna în nimic, îi fac oarecari mici observaţii asupra nesocotitelor lui cheltuieli. Grigore le priimeşte cu respect şi le promite că se va modera pe viitor, promisii de acelea ca ale tuturor copiilor de felul lui stricaţi de părinţi.

Tînărul ofiţer fu unul din cei dintîi care află de întoarcerea lui Grigore de la Paris. Dorinţa de a răsbuna onoarea sorei sale se redeşteaptă îndată; el se informează de dînsul şi, după ce-l cunoaşte, caută ocazia să-l întîl-nească ca să-l provoace. Ocazia se înfăţişă după cîteva zile: Brunescu se găsea într-o după-prînz în grădina He-restreului, unde, aşezat pe o bancă, se gîndea la nenorocita soartă a familiei sale; se dispunea ca să plece cînd aude un zgomot de paşi şi-de rîsete; el ridică capul şi recunoaşte pe Grigore Dăngescu, care era însoţit de Gă-ieţescu şi de un ofiţer, amic al lor. La vederea Dăngescului tot sîngele Brunescului se revoltă în măsură cu o furie care îl făcea să-i ţăcănească dinţii în gură. El se scoală după banca pe carea şedea şi se opreşte în faţa acelor trei persoane:

— Domnule, zice el lui Grigore cu o căutătură teribilă: avem şi unul şi altul cîte o datorie de împlinit; şi pentru aceasta ne trebuie o esplicaţie.

— Ce pofteşti, domnule? îl întreabă Grigore care nu-l cunoştea.

— Socotesc că vei şti ce poftesc cînd vei afla că sunt fratele Elizei Bruneaschi, adăogă el, apropiindu-se şi mai mult de Grigore.

Acesta rămîne mărmurit cînd aude numele Elizei pronunţat de fratele ei. Vocea-i se stinge pe buze şi voi să treacă înainte după invitaţia Găleţescului, dar Brunescu îl opreşte strigînd:

— A, mizerabile! Nu destul insulta, dezonoarea, îndrăzneşti încă să mai adaogi şi dispreţul!... dar aceasta nu va fi precum crezi; aici, nu mai departe, îmi vei da satisfacţie de dezonoarea sorei mele pe carea ai băgat-o în mormînt.

— Domnule, îi zice Grigore încuragiat de Găleţescu, nu numai că nu te cunosc cine eşti, dar şi mai puţin am cunoscut pe sora dumitale. Este dar o mare îndrăzneală din parte-ţi, ca să mă opreşti din preumblarea mea.

— Negreşit, domnule, că aceasta este o mare îndrăzneală din parte-ţi,zice Găleţescu care se baza pe sprijinul ofiţerului de care era însoţit.

— Ei bine, vom vedea îndată, strigă tînărul Brunescu cu turbare privind cînd pe Grigore, cînd pe Găleţescm Domnule Dăngescu, priveşte, aceasta, adăogă el scoţînd scrisoarea sorei sale din buzunar şi dînd-o lui Grigore să o citească; iar cu dumneata, domnule, zice el adre-sîndu-se către Găleţescu, avem şi împreună o socoteală de lichidat şi crez că nu o vom amîna pe mîine.

— Minciuni, calomnii, strigă Grigore ajuncînd scrisoarea Elizei. Şi zicînd acestea voi să plece, dar Brunescu trage sabia din teacă şi, oprindu-l, îi strigă cu o voce tunătoare:

— Să nu faci un pas mai mult, că te tai în două. Domnule sublocotenent şi frate al meu de arme şi de onoare, zice el adresîndu-se către ofiţerul care venise cu Grigore şi cu Găleţescu. Eşti june, trebuie să fii şi om de onoare pentru că porţi sabie şi epolete... te fac judecătorul meu: spune-mi, te rog, dacă ai fi avut o singură soră pe pămînt pe care să o fi iubit, care să fi fost înşelată prin cuvinte laşe, care să fi murit din cauza dezonoarei sale şi care la moarte-i ţi-ar fi cerut prin scrisoare să o răzbuni, ce ai fi făcut?

— Domnule Dăngescu, trebuie neapărat să te baţi cu domnul Brunescu, zice ofiţerul întorcîndu-se spre Grigore; priimeşte sabia mea spre. apărare. Şi la aceste cuvinte, el scoate sabia şi o prezentează Dăngescului.

— Ce spui, domnule Constandinescu? zice Grigore cu jumătate vocea şi apucînd sabia în nesimţire. Crezi câ trebuie neapărat să mă bat?... Dar eu nu poci să mă bat cu dumnealui care ştie să mînuiască o sabie.

— Jur pe viul Dumnezeu că nu cunosc duelul, zice Brunescu; vedeţi că port o sabie, dar nu m-am servit niciodată cu dînsa.

— Este adevărat că domnu Brunescu nu ştie duelul, observă Constandinescu; este numit sublocotenent de cu-rînd şi armia nu are nici un profesor de duel. Prin urmare, cunoştinţele sunt egale şi eu voi fi secondantul domnului Brunescu, iar domnu Găleţescu, secondantul dumitale.

— Eu, domnilor, nu voi să fiu secondantul nimănui, zice Găleţescu îndată. Şi fiindcă nu am a face nimic aici, plec şi vă las să vă bateţi cît veţi voi.

— Ce, voieşti să mă laşi singur? zice Grigore mîhnit. Nu vei face aceasta, Găleţeseule; te aleg desecondantul meu.

— Dumneata mă alegi... aceasta este lesne de zis, îi răspunde cu sînge rece Găleţescu. Dar să vedem, eu prii-mesc?...

— Trebuie să priimeşti, reluă Grigore, aprinzîndu-se din ce în ce mai mult. Ba încă este de datoria ta, căci tu eşti pricina de mi se întîmplă o asemenea nenorocire.

— Eu!... te înşeli... zice Găleţescu cu sînge rece. Nu am avut niciodată amestec cu daraverile dumitale, domnule; şi mă mir cum crezi că eu voi suferi ca să mă tî-răşti de nas. Mi se pare că nu-ţi sunt dator nimic, nici am fost vreodată sluga dumitale.

Şi zicînd acestea, Găleţescu se învîrteşte într-un picior şi începe să se depărteze.

— Opreşte, ticălosule, strigă Grigore ridicînd sabia asupra lui. Acum cunosc cît ai fost de mizerabil şi cît eşti de laş. Tu m-ai adus în această poziţie teribilă şi tu m-ai îndemnat să înşel pe acea sărmană copilă. Vezi că sunt faţă în faţă cu fratele Elizei, şi că-mi cere satisfacţie pentru dezonoarea ei, şi voieşti să pleci?... să mă aban-doni în aceste momente!... Dar nu va fi aşa! Înainte de a mă bate cu domnu Brunescu, trebuie să mă măsor puţin cu tine.

— Eu nu mă bat cu dumneata, murmură Găleţescu cu jumătate vocea.

— Domnule Brunescu, zice Grigore întorcîndu-se spre acesta, te rog fii bun de împrumută sabia dumitale domnului Găleţescu, căci mai întîi trebuie să mă bat cu dumnealui.

Tânărul Brunescu prezintă sabia sa Găleţescului. dar acesta începe să fugă. Grigore se repede după dînsul, îl ajunge, ridică sabia şi îl loveşte cu atîta putere încît îi taie capul în două. La această lovitură, Găleţescu cade mort fără a putea scoate un singur ţipăt.

Nici unul nu se gîndeşte a veni în ajutorul acestui şarlatan care nu era destul de bine pedepsit cu atîta pentru mîrşeviile ce comisese. Grigore însuşi nu simte nici o remuşoare, ba nici chiar milă cînd îl văzu înotînd în sînge. El se depărtează de cadaverul Găleţescului, vine în nesimţire spre Brunescu, care îl aştepta cu sabia în mînă, şi începe a se bate cu dînsul. Lupta era egală;duelul se esecuta fără nici o regulă. Nu se putea cunoaşte care va fi învingătorul.

In fine, justiţia divină se pronunţă. Dăngescu priimeşte o lovitură de sabie pe tîmpla dreaptă şi cade fără cunoştinţă. Constandinescu şi Brunescu îi dau ajutor, îl ridică, îl duc la trăsura care îi aştepta la poarta grădinei şi îl transportă în Bucureşti, acasă la dînsul. Părinţii lui Gri-gore sunt desperaţi la această vedere şi ameninţă pe ofiţeri cînd aceştia le mărturiseşte împrejurarea. Un medic este chemat, dar foarte tîrziu căci Grigore espirase chiar în momentul cînd fusese lovit. Brunescu şi Constandinescu fură daţi în judecată crimenală, şi judecata luă o turnură ilegală, căci bătrînul Dăngescu, avînd o influenţă foarte mare, făcu ca amîndoi ofiţerii să fie degradaţi şi osîndiţi pe trei ani la monastirea Snagovului.

Doamna Bruneasca rămîne fără copii, fără amant şi fără stare.

Ea se călugăreşte tot la monastirea Dintr-un lemn, unde nu ştiu dacă se va fi pocăit pînă acum, zice Ştefan Lungeanul fratelui său cînd termină istoria bătrînei călugăriţe.

— Curioase sunt istoriile acestor două călugăriţe, zice Matei pe gînduri. Ce de împrejurări triste!...

— Acestea sunt consecinţele orbirei omeneşti. Iată unde ajungem şi ce devenim cînd buna judecată zboară din minţile noastre. Dar trebuie să fie tîrziu; adăogă Ştefan, uitindu-oe la ceasornic; sunt două ore trecute.

— Atunci să mergem acasă, zice Matei, sculîndu-se. Este şi timpul.

Fraţii Lungeni se scol din locul unde şedeau, ies din pădure, se pun în trăsură şi se întorc la casa lor din Gorgani.

— După-prînz ne vom pregăti pentru mîine, zice Matei lui Ştefan cînd se aflau la masă. Crez că nimic nu ne mai reţine în Bucureşti.

— Negreşit, răspunde Ştefan; şi o dată la moşie, îţi voi spune o istorie prea interesantă a cărei intrigă am urmărit-o în toate amănuntele. Nopţile le vom ocupa în-treţiindu-te de aceasta.

CAPITUL VI DRUMUL SPRE SATUL CĂTUNU

A doua zi, prea de dimineaţă, fraţii Lungeni erau pe drumul ce conducea la moşia lor Cătunu, care cădea în depărtare de o poştie şi jumătate de Bucureşti.

Cînd soarele începuse să se ivească, ei făcuse calea jumătate. Ajungînd în dreptul unei văi, Ştefan ordonă surugiului să oprească caii ca să-i răsufle.

— Să trecem puţin în această vale, zice Ştefan lui Matei. Mi-este sete şi izvorul de acolo are o apă minunată. Eşti dispus să mă însoţeşti?

— Da, fratele meu, zice Matei; aceasta este şi dorinţa mea.

La aceste cuvinte,ei sar din trăsură şi pornesc spre izvorul din vale, unde găsesc un căuş cu care scot apă şi din care Matei bea cu mare plăcere.

— Ce locuri poetice! zice Matei privind cu admiraţie poziţiile acelei văi. Iată paradisul terestru! Iată viaţa l Iată fericirea! Să ne aşezăm puţin pe iarbă, fratele meu. Avem destul timp pînă să se odihnească caii.

— Ce avem alt de făcut decît aceea ce ne place? zice Ştefan, aşezîndu-se lîngă Matei.

Amîndoi priveau aninii din vale şi ascultau ciripiturile paserilor carii răsunau în eco în toată întinderea văii, cînd deodată aud un zgomot la o mică distanţă de dînşii. Ei se întorc să vază ce este, dar nu zăresc nimic, căci la spatele lor se ridica pămîntul ca o moviliţă care le împiedeca privirea despre acea parte. După cîteva minute, deosebiră dialogul următor între un flăcău şi o fată de ţăran, carii credeau că nu sunt auziţi:

— Ei, lasă-mă, Stoico, zicea fata ţăranului. Poate se întoarce tata de la cîmp şi nu găseşte nimic gata de-ale mîncărei.

— Dar ce, aşa de curînd crezi tu, Floareo, că o să se întoarcă moş Neagu de la cîmp? Mai e de furcă pînă la amiaz cînd bine ştii că vine.

— Aşa este, Stoico,dar oricum poate să ne vază cineva şi să gîndească alte halea, şi ştii că satul nostru este nevoie mare... vorbeşte şi ce nu este.

— Iaca na, dar cine vrei să ne întîlnească aici, Flo-ricico?... ce Dumnezeu!... că doar nu s-o fi dus cineva la baba Stana ca să dea cu bobii şi să afle unde suntem. Abia venirăm cale de o jumătate poştă şi hop să ne întoarcem.

— Că nu veneam noi aşa cale dacă nu trimitea zap-ciu pe tata la chir Năstasiadis ca să-i muncească cu sapa şi la moşia asta care a mai luat-o în harendă.

— Bre, neiculiţă, că s-a umplut grecul hăla de bani; zău că cîştigă mai mult din moşie decît cuconu nostru; cînd ar fi al meu Cătunu, aş goni pe grec după moşie şl aş băga eu toate părăluţele în pungă.

— Aceştia sunt ţărani după moşia noastră, şopteşte Ştefan lui Matei.

— Am înţeles, zice Matei; dar să ascultăm; mă interesă prea mult întreţinerea lor.

— Dar ai auzit tu, Stoico, un lucru? reluă tînăra ţărancă.

— Ce să auz, Floricico?

— Cuconaşu nostru hăl mai tînăr s-a întors din tara sfranţozească?

— Am auzit, Floareo, şi asta era să-ţi spui şi eu. Ce mîndreţă trebuie să hie de dînsul!... Şi-o mai fi aducînd aminte de mine cînd ne jucam cu arşice pe bătătura din curtea boierească?

— Ba ce, tot la arşice s-o fi gîndind el; acum trebuie să fie mare, să-i fi crescut barba; n-o mai fi ştiind nici româneşte, mă Stoico?

— Mai ştii, Floareo?... te închină.

— Trebuie să vie cu cuconu mare la Cătunu; oi să mă duc să-l văz şi eu, zice Floarea bătînd din palme.

— Ho, ho!... fă bine de nu te bucura astfel şi să mi-ţi cauţi de treabă. N-am poftă să te vază căci te bagă chelăreasă.

Matei şi Ştefan nu se putură opri de a rîde la aceste cuvinte. Ţăranca urmă:

— Şi dacă m-o băga chelăreasă, ce o ieşi de acolo? Poate să-mi facă o zestre şi să mă mărite, căci tai că-tău e om bogat şi ştii că nu te dă după mine dacă nu am zestre.

— Ba să mă ierţi; mă lipsesc de zestrea boierească, că ştiu eu cum are să ţi-o dea. Mai bine te iau aşa săracă cum eşti.

— De, nu te supăra, Stoico; iaca am vorbit şi eu...

îndec, acum să nu mai glumim? -

— Ba că glume, zău; vrei să vezi pe cuconaşu hăl tînăr!... ş-apoi ala este stăpîn, şi cu stăpînu să nu bagi în plug.

— Că trebuie (să fac una din două, ori mă iei, ori lasă-mă să mă mărit. Mă tot porţi cu vorba, dar degeaba; nu ajungi pînă acolo unde crezi.

— Dacă aşa ţi-e vorba, apoi să ne vedem sănătoşi, Floricieo; vrea să zică nu mă iubeşti ca să mă iubeşti, ci vrei numai să te măriţi, hie cu cine o hi.

— Ştiam eu bine c-o să-mi vorbeşti astfel, Stoico; cauţi să-mi găseşti pricină ca să nu mă iei de nevastă, dar hie, mai bine că nu mă iei ca să vezi în urmă, după ce tc-i însura cu alta, că eu numai pe tine te-am iubit, iar nu cum crezi.

— Atunci de ce nu ai răbdare pînă găsesc vreme bună lui taica ca să-i spui că voi să te iau de nevastă?

— Pentru că de un an mă tot porţi cu vorba asta şi nu-i mai găseşti vreme niciodată. Dar ce, flăcăii se însor acum cu cine le place părinţilor, ori cu cine le place lor? Ş-apoi, noi nu suntem ciocoi mari ca să avem trebuinţă de zestre?

— Să fiu al dracului, Floareo, dacă mă gîndesc la zestre î Vezi tu, lui taica i-a intrat în cap gîngăniile astea boiereştile, pentru că a crescut în curte boierească şi tot de acolo i se trage averea; şi noi copiii trebuie să facem pe voia părinţilor, pentru că ei ne-au făcut.

— Oricum, e degeaba, căci nu o să vrea pentru că eu sunt săracă şi puţin îi pasă dacă mă iubeşti.

— Dacă nu vrea, fug cu tine şi ne cununăm fără să ştie nimeni.

— Asta nu o voi eu, ca să vorbească satul în urmă că eu te-am pus la cale. Săracan de mine, cine te-a scos înaintea mea să te iubesc!... Şi Floarea începe a plînge.

— Nu mai plînge, Floricico, că eu fără tine nu poci: să trăiesc, nici să iau altă nevastă; dacă aveam de gînd ce crezi, nu#-ţi vorbeam tot halea şi tot haiea de un an de zile; vezi bine că dracu ne stă d-a curmezişu.

— Nu mă mai plîng de tine, îi zice tînăra ţărancă ştergîndu-şi lacrămile. Dar oricum, din asta încolo nu trebuie să ne mai întîlnim, pentru că de eîte ori mă în-tîlnesc cu tine trebuie să şi plîng. Ţine inelul hăsta ca să ştii cît te-am iubit şi cit te iubesc; şi dacă vreodată ţi-o da voie taică-tu ca să mă iei de nevastă, aşa îi veni să mă mai vezi.

Şi zicînd acestea, tînăra ţărancă dă inelul flăcăului, se scoală şi pleacă fuga cu dînsul. Fraţii Lungeni îi privesc şi Ştefan îi recunoaşte pe amîndoi. El se hotărăşte să-i cunune a doua zi, dar nu spune nimic lui Matei voind să-i menajeze surpriza.

După un cuart de oră, ei se scol după verdeaţă şi, fiindcă aveau plăcere să umble pe jos, ordon surugiului şi servitorului ca să-i urmeze la pasul cailor de departe. Vorbirea Stoichii cu Floarea despre îmbogăţirea arendaşului intrigase pe amîndoi fraţii, şi mai cu osebire nă-păstuirea ce se făcuse ţăranilor după moşia lor ca să muncească pe moşie streină, ceea ce Ştefan nu ştia, nici i se spusese de cineva. Cînd amîndoi se întreţineau de aceasta, zăresc pe un ţăran bătrîn, care săpa o grădină neîmprejmuită; ei îşi îndreptez paşii spre dînsul, crezînd că acela trebuie să fie tatăl tinerei ţărănci. Şi nu se înşelase căci, apropiindu-se de dînsul, Ştefan îl recunoaşte îndată.

— Dar ce, Neagule, tu eşti? cum s-a întîmplat să te găsesc pe aici?

Ţăranul ridică capul şi, recunoscînd pe stăpînul său, îşi scoate căciula îndată:

— Cuconaşu nostru! strigă el cu mirare.

— Precum vezi, dar spune-mi, prin ce întîmplare te găsesc săpînd aici? repetă Ştefan.

— Apoi nu v-a spus arendaşu că ne aduce de muncim şi la moşia hasta de cînd a luat-o în harendă?

— Nu ştiu nimic, dar voi pentru ce nu mi-aţi spus aceasta ca să opresc pe arendaş de a vă face o asemenea nedreptate; sau dacă nu am fost la Cătunu, de ce nu v-aţi plîns la zapciu?

— Să ne plîngem la zapciu!... dar la ce am fi folosit, cueonaşule, cînd el ne-a trimis doi dorobanţi pe spinare ca să ne pornească?

— Rău a făcut, căci aceasta nu este drept.

— Cine zice că a făcut bine?... săracii de noi mergem din butie în butie, cueonaşule; cum este mai rău!... am ajuns ca nişte dobitoace, doar eă numai jugul nu ni-L pune de gît. Poate mîine-poimîine o să fim siliţi să mergem să muncim şi într-o ţară streină; de, mai ştii de năpaste!?... apoi beilicurile nu se mai isprăvesc; dacă arendaşul are nevoie să-i muncim şi peste zilele legiuite, ne ia de la lucrul nostru cu zurbaua şi ne duce la dînsul, iar dacă ne plîngem la zapciu, vezi ala este şi mai rău, căci ne dă afară în brînci, zicîndu-ne că chir Năstasiadi este om cinstit şi că noi suntem nişte pungaşi. Iaca, co-conaşule, ne pierdem vremea degeaba, ba încă păgubim şi cîteva găini şi ouşoare de plocon.

— Fii pe pace, Neagule, căci în viitor nu vor mai merge lucrurile astfel; acum s-a întors şi fratele meu de la Paris şi vom veni la Cătunu cînd el, cînd eu. Să ne spuneţi dar toate năpăstuirile ce vi se fac de zapciu şi de arendaş, şi vom lua măsuri ca să nu mai întîmpinaţi pe viitor asemenea străgăniri.

— Să trăiţi,,coconaşilor!... Să vă facă Dumnezeu parte de norocire că de, şi noi pe dumneavoastră vă avem de stăpîni.

— Dar pe mine mă cunoşti, moş Neagule? întreabă Matei.

Ţăranul fixează pe Matei şi-l observă cu mare băgare de seamă:

— Apoi de, coconaşule, dumneavoastră, boierii, vă schimbaţi ca florile şi este anevoie ca să vă cunoască cineva; ş-apoi eu sunt un biet unchiaş care mi-am pierdut vederea cu munca: să fi fost în floarea mea, te-aş fi cunoscut cît de colo.

— Dumnealui este Matei, fratele meu, zice Ştefan.

— Coconu Matei!... săracul de mine, ce prost sunt de nu cunosc pe stăpînii mei!

Şi ţăranul vine să sărute mîna lui Matei, care i-o refuză mulţumindu-i.

-— Bre! că mare te-ai făcut, cocoane Matei!... te ştiam copil şi eu ca hăla prostu socoteam că tot copil oi să te te văz. Acum Dumnezeu să-ţi dăruiască o ¿cuconiţă frumoasă.

— îţi mulţumesc, moşule, îi zice Matei. Acum să pleci atît dumneata cît şi toţi sătenii din Cătunu carii au venit aici; întoarceţi-vă acasă şi să nu mai ascultaţi pe arendaş, căci îl vom goni după moşie; pe viitor, o vom căuta noi.

— Că bine faceţi, coconaşule; încailea să ştim că ne jupoaie de piele stăpînii noştri, iar nu streinii după drumuri.

— Noi nu vă jupuim, ci o să vă punem la loc pieile care vi le-a luat unii şi alţii.

— Să trăiţi, cuconăşeilor; dar, mă rog de iertăciune: nu că doar am zis-o asta cu gînd rău, dar aşa vine vorba.

— Nu e nimic, moşule, pleacă şi ¿ă ne vedem sănătoşi. Vezi de aibi grijă să înştiinţezi tot satul ca să vie mîine la han să facă horă şi să bea fără plată. Voiesc să serbez venirea fratelui meu.

— Să trăiască cuconaşii, stăpînii noştri, strigă cu bucurie bătrînul ţăran, care se vede că găsea o plăcere nespusă de a da oala peste cap fără să-l coste parale.

Ştefan şi Matei umblu încă cîteva minute; ei aud clopotele cailor de la trăsura lor, carea îi soseşte. Matei voia să mai umble pe jos şi Ştefan asemenea; ei ordonară servitorilor ca să-i urmeze încă de departe şi să se apropie cînd vor fi chemaţi. Matei ia puşca, un ghiozdan de vînătoare în care se afla necesariul, şi, împreună cu Ştefan, apuc pe verdeaţă lăsînd drumul bătut după care se ridica praf la cea mai mică suflare a vîntului. Înaintînd pîn crînguri şi în urmă într-o pădurice, Matei, care găsea o plăcere nespusă la vînătoare, se oprea neîncetat de cîte ori vedea cîte o pasăre. Zărind o turturică la o mică distanţă, el pune puşca la ochi, dar cînd voi să tragă, pasărea îşi ia zborul la marea mîhnire a vînătorului. Ştefan rîdea şi găsea o mulţumire nespusă cînd vedea pe Matei luînd atîta plăcere la vînătoare. Trecînd mai departe, două turturele se prezint pe o cracă dinaintea vînătorului; acesta nu apucă să ridice puşca la ochi că pasările zbor pe o altă cracă a unui arbore mai depărtat.

— Se vede eă nu ai noroc la vînătoare, Matei, îi zice Ştefan; şi trebuie să fii un teribil vînător de vreme ce pasările nu apuc să te zărească că încep să o croiască la fugă.

— Zi mai bine, fratele meu, că sunt un vînător nedi-baci şi că vînatul rîde de mine îndată ce mă vede. Nu băgaşi de seamă că acele două turturele au trecut puţin naintea noastră şi au început să cîrîie ca cum mi-ar face în necaz şi ar rîde de nedibăcia mea?... Dar, oricum, nu le voi lăsa în pace, şi oriunde m-ar duce, le voi urmări pînă le voi înfunda.

— Cum vrei, Matei, zice Ştefan; sunt prea curios să văz care va fi biruitorul.

Matei nu răspunde,el se pleacă şi înaintează pe brînci în direcţia vînatului; când crezu că sosise timpul ca să puie puşca la ochi, turturelele săriră pe un alt arbore, Matei le urmărea nncetat, turturelele se depărtau mereu, şi Ştefan privea de departe rîzînd de această scenă şi în a întind încet.

Trecuse o jumătate oră în acest eserciţiu şi Matei nu putuse încă reuşi să găsească o poziţie convenabilă pentru a viza pasările; ca să le lase, nu voia cu nici un preţ spe-rînd că, în fine, vor cădea subt lovitura pustei. Dar cu cît se depărta.mai mult, cu atît reuşea mai puţin, pînă cînd turturelele, speriate cu desăvîrşire, zburară prea departe şi se făcură nevăzute. Matei nu ştia ce să mai zică, nici ce să mai gîndească; el ostenise umblînd pe brînci, sudoarea îi curgea după frunte şi fiindcă era biruit se aşează pe iarbă aşteptînd pe Ştefan. Acesta îl reuneşte şi se pune lîngă dînsul, zicîndu-i:

— Vezi, bată-le sănătatea de turturele!... osteniră pe gogeminte voinicu de vînător!

— Este şi de rîs, zice Matei ştergîndu-se pe frunte; de cînd mă silesc să le împuşc şi în zadar; sunt în punctul de a crede pe Buffon că aceste pasări au instinctul lor particular şi că cîteodată întrec inteligenţa oamenilor.

— O crez aceasta, şi îţi mărturisesc din esperienţă că dacă le intră cîte un vînător la mînă, îl necăjesc binişor.

— Este adevărat că pe mine mă necăjiră destul şi au avut toată dreptatea.

— Pentru că şi dumneata le-ai necăjit pe dînsele. Crez: însă că altă dată îţi vei răzbuna. Acum, să mergem, fratele meu; servitorii ne-au pierdut din vedere şi sunt sigur că nu ştiu în ce direcţie am apucat.

— Să plecăm, zice Matei sculîndu-se, dar crede-mă că nici nu mai ştiu pe unde suntem; acele turturele m-au preocupat aşa de mult, încît mi-am pierdut capul.

— Din norocire eu nu am pierdut pe al meu, reluă Ştefan; ştiu unde suntem.

— Aşadar, ne putem întoarce pe unde am venit?

— Am face o cale zadarnecă dacă ne-am întoarce pe paşii noştri; putem însă tăia drumul şi să ieşim îndată din crîng; uite, nui avem decît să apucăm la stînga pe poteca aceea ce se vede dinaintea noastră şi vom ieşi îndată la -drum.

— Numai de nu am umbla mult căci sunt cam ostenit, zice Matei, urmînd pe fratele său.

— Fii pe pace; drumul nu va fi lung.

Ei apucară pe acea potecă şi, după cîteva minute de umblet, auziră un zgomot mare la oarecare depărtare de dînşii. Fraţii Lungeni se opresc şi uitîndu-se pîn toate părţile, ca să vază de unde ieşea zgomotul, zăresc între nişte arbori o căsuţă ţărănească în forma unui coşar.

— Ce să fie acest zgomot? întreabă Matei pe Ştefan.

— Neapărat că sunt muncitori du pîn satele vecine carii au venit acolo ca să bea.

— Dar ei se bat: nu auzi ce vaiete,ce ţipete!... să ne întoarcem sau să ocolim drumul, fratele meu, nu e de mirare ca să fie hoţi şi să ne iasă înainte.

— în adevăr este ceva, zice Ştefan preocupat, dar nu trebuie să ne temem de nimic, suntem armaţi.

— Ce să fie o puşcă în contra a patru sau mai multe, căci hoţilor nu le lipsesc armele?

— în orice caz, Matei, am nenorocirea de a fi prea curios şi cu orice preţ voi să ştiu ce se petrece acolo.

— Pentru Dumnezeu, nu-ţi espune viaţa dintr-o simplă curiozitate, fratele meu, îi zice Matei reţiindu-l.

— Sunt sigur că nu-mi espui nicidecum viaţa, şi vel vedea Matei. Dumitale dacă-ţL este frică, aşteaptă aici pînă mă voi întoarce.

— Nu-mi este frică nici mie, zice Matei îndată, dar oricum, ce idee ca să intrăm în mijlocul acelor beţivi?

— Nu vom intra înăuntru, ci vom asculta. Dacă am descoperi vreo crăpătură pe unde să vedem fără ca să fim zăriţi, aş avea o mulţumire nespusă.

Matei nu mai zice nimic şi urmează pe fratele său. Ajungînd la spatele acei căsuţe ţărăneşti, care era de gard şi dezlipită pin toate părţile, Ştefan se opreşte deodată cu Matei.

— Aici vom fi de minune, zice Ştefan; vom auzi tot ce se petrece înăuntru şi plecîndu-ne puţin vom putea să şi privim pîn găurile gardului.

— Prea bine, zice Matei, care încerca puşca ca să se încredinţeze dacă era plină. Dar nu e de mirare să iasă cineva afară şi să ne descopere.

— Cit va ţine zgomotul, sunt sigur că nimeni nu va ieşi, iar îndată ce se va linişti, ne vom căuta de drum.

Matei văzînd că prin nici un mod nu putea potoli curiozitatea lui Ştefan,care se plecase şi începuse să se uite pîn gard, făcu şi el asemenea.

Iată ce se petrecea în acea căsuţă, care era o circiumă izolată şi unde, precum zisese Ştefan, o mulţime de muncitori veneau de la lucru ca să bea fiindcă aveau credit şi găseau vinul bun.

Cum se întîmplă mai totdauna, ţăranii sunt zgomotoşi în toate acţiile lor. La lucru, ca şi la petrecere, ei strig, se înjur, cîteodată se şi bat şi aceasta cînd vinul începe să le ameţească creierii. Se strînsese dar, la acea mică circiumă, vreo douăzeci oameni între carii se afla şi un preot de ţară, dar după îmbrăcămintea lui nu se deosebea dintre ceilalţi ţărani, căci portul era acelaş, atîta numai că el avea o barbă lungă şi ceilalţi ţărani râdeau pe a lor.

— Cine joacă brîul cu mine? striga un ţăran care ţinea în mînă o oală mare plină cu vin.

— Dar nu avem lăutari, mă Neacşule, observă un alt ţăran.

— Eu joc şi totdeodată şi cînt, zice preotul începînd a cînta şi a juca brîul cu Neacşu.

— Brava, moş popo, strigă Neacşu, dar vezi nu bombăni şi de cele bisericeşti că e păcat mare.

— Ce,acum dacă m-am făcut popă, nu trebuie să mai petrec şi eu?

— Apoi cam aşa vine vorba, tătucule, ice un ţăran care privea pe dănţuitori scărpinîndu-se.

Preotul nu voi a răspunde îndată, ci începu să joace cîntînd: sî, sî, sî, dîrai, dîrai; uite-mă, iac-aşa, ba amin-terea, dîrai, dîrai, dîrai; hop, o dată, ş-altă dată, dîrai dîrai. în urmă răspunse:

— Ia ascultă, mă Stoico, caută-ţi de scărpinatu tău şi nu te amesteca unde nu-ţi fierbe oala. Cînd aş şti că sunt oprit de a mai juca brîu şi de a bea din bîrdaca lui chir Stan vinişor care înţeapă la limbă şi care te răcoreşte pînă în măduva oaselor, mi-aş rade barba fără vorbă multă.

— Că zău bine ţi-ar şedea, mă tată, observă un ţăran.

— Taci din gură, blestematule, nu te lega de barba mea că te afurisesc în biserică.

— Hei, că Dumnezeu tot de blestemile tale o să-i hie aminte.

Preotul nu răspunse nimic; el urmează de a dănţui şi de a cînta, cu antiriul sumes şi cu căciula de oaie (în lipsă de potcapiu) aşezată la o parte:

— Aşa Neacşule, tot aşa, ba aşa, dă-i aşa — I î... ha i I!... ha! — Nu aşa, tot-aşa, uite-aşa — I!... ha! I!... ha! Acasă la preoteasă — I!... ha î I!... ha! — A venit ieri o mireasă — I!... ha! I!... ha! — Şi a vrut aci pe loc — I!... ha! I!... ha î — Ca să-i citesc de deochi. — I!... ha! I ha ha! — Aşa, Neacşule, tot aşa, ba aşa, dă-i aşa, uite-aşa, na aşa, tot aşa...

— Mă, dar năzdrăvan a mai fost moş popa, zice un ţăran. Ian ascultă, moş popo, unde dracu ai citit bazaconiile astea?

— Dar unde focu vrei să le citească, mă Ilie, decît în Psaltichie, observă un alt ţăran.

— Tăceţi din gură blestemaţilor, strigă popa care devenise roşu ca un rac din cauza danţului şi multului vin ce băuse. Ce tot troncăniţi de Psaltichie? Dar ce socotiţi că în Psaltichie nu sunt şi de astea?

— Ce spui, moş popo, măre aşa să fie?... că zău că nu-mi vine a te crede.

— Să-mi sară potcapiul din cap dacă nu e cum zie eu, reluă popa începînd a bea vin din oală.

Un tînăr ţăran care se afla la spatele lui îi ia potca-piui din cap sau mai bine căciula de oaie şi o trinteşte-jos cu mare zgomot. Preotul' se întoarce şi loveşte pe ţăran în cap cu oala ce ţinea în mină. Amîndoi încep a se-înjura şi a se bate astfel că toţi cîţi se aflau în circiumă abia putură să-i despartă. Ştefan şi Matei se ridicară de-unde se aflau îndată ce se convinse de cele ce se petreceau în circiumă şi se dispuse a pleca cînd începu bătaia între preot şi ţăran.

— Este foarte trist, fratele meu, de a vedea cineva pe un preot mînînd o vieţuire aşa de scandaloasă. Ce trebuie să facă ţăranii, în simplicitatea lor, avînd înaintea ochilor nişte asemenea urîte esemple!

— Ei nu sunt atît simpli pe cît crezi, Matei, ca să nui poată judeca binele din rău.

— Eu nu văz în împrejurarea aceasta ca ei să fie înţelepţi. înţeleg că pot să dispreţuiască pe om, iar nui să-şi ridice respectul ce trebuie să aibă către religie insultând şi lovind pe reprezentanţii ei.

— Cum vrei să fie religia respectată în locaşul lui Bacus? zice Ştefan rîzînd.

— Ai dreptate, fratele, meu. Nu mă gîndeam că toţii acei muncitori erau beţi cînd au început a bate pe preot..

— Negreşit, căci altfel cucernicul preot nu ar fi fost espus să priimească ghionturi de la umilitul ţăran care poate ştie mai multă carte decît dînsul. Cu toate acestea,. Matei, nu trebuie să ne formăm o urîtă opinie de preoţii noştri. Acela pe care-l văzurăm este un desfrînat. Metro— polia a fost încunoştiinţată de urîta lui conduită şi în cu-rînd va veni ordin ca să i se rază barba.

— De unde ştii aceasta, fratele meu?

— De la un proprietar de moşie, vecin al nostru, la-, care mă aflam într-o zi şi unde am văzut pe acel vicios..

— Atunci trebuie să fie încunoştiinţat de ceea ce-I aşteaptă.

— Fără îndoială, căci altfel nu şi-ar permite o asemenea conduită.

Matei nu mai zice nimic. El urmează pe Ştefan care apucase pe o potecă ce conducea la drum, şi după ce ieşiră din pădurice, se suiră în trăsura lor carea îi aştepta. Satul Cătunu nu era departe de acolo. După o jumătate oră de umblet începu să se zărească vîrfifl casei pro-prietariceşti şi la această vedere Matei nu se putu opri de a se ridica ca,să contîmple casa lor părintească, în carea se născuse şi copilărise.

— Nu ştiu cum să esprim mai bine mulţumirea ce resimt la vederea casei noastre de la Cătunu pe carea nu am uitat-o un minut, nici mi-a ieşit vreodată din memorie. Este dar adevărat că toate mulţumirile omului se nasc şi se sfîrşesc pe pămîntul naşterei sale şi că toate celelalte distracţii şi iluzii ce-şi face sunt trecătoare şi se şterg ca un vis.

— Toate sunt vanităţi, iubite Matei, toate sunt trecătoare, precum zici; timpul şterge totul şi nu lasă sărmanului muritor deeît o singură consolaţie: suvenirea şi amorul unei familii iubite. Şi care poate fi oglinda mai fidelă a unei adevărate fericiri deeît o casă în care ştii că au petrecut părinţii, moşii şi strămoşii!?... o grădină în carii s-au preumblat!... un pămînt care respiră numele lor!...

— Şi să vînză cineva nişte asemenea pămînturi pentru lux şi corumpţii!... Să nu ştie cel puţin unde sunt aşezate!...

— Vor şti mai bine streinii carii le cumpără, zice Ştefan pe gînduri.

După cîteva minute trăsura intră în curte şi se opreşte la scară. Servitorii, carii auzise de departe clopotele cailor şi carii ieşise să întîmpine pe stăpînii lor, le ajută să se coboare din trăsură. Fraţii Lungeni intru în casă şi cel dintîi lucru ce făcură fu de a se spăla şi de a schimba hainele, căci cele de drum erau pline de praf.

După ce vizitează toate apartamentele, Matei iese afară, se preumblă în grădină şi intră într-un pavilion frumos care era situat în centrul ei. Acolo se aflau portretele părinţilor lui şi la această suvenire tînărul om nu se putu opri de a reţine cîteva lacrimi ce-i curse din ochi şi carii erau espresia recunoştinţei pentru îngrijirea ce ei avusese de a le asigura viitorul şi independenţa.

Ştefan ordonase să le pregătească prînzul. Pe la două ore, ei se pun la masă şi Matei mănîncă cu un aşa mare apetit, încît mărturiseşte că în viaţă-i nu-şi aducea aminte ca să-l mai fi avut vreodată. Toţi ţăranii se strînsese în curte îndată ce aflase de sosirea stăpînilor lor. Ei esprimă lui Matei bucuria ce simt de a-l revedea şi îl felicit cum ş tiu mai bine pentru buna venire. Matei le mulţumeşte5 şi Ştefan le zice să se strîngă a doua zi la han unde să bea şi să petreacă fără nici o cheltuială.

— Ascultaţi, băieţi, adăogă a zice Ştefan. Nu uitaţi de a aduce mîine la han pe Floarea, fata lui Neagu, şi pe Stoica Grăsoiu; dar amîndoi să fie curat îmbrăcaţi şi îmbodobiţi cu toate panglicile cîte le au acasă.

— N-aveţi grije, coconaşule, zice un ţăran. Ii vom aduce ca să nu atingă pămîntul.

Ţăranii se retrag mulţumiţi şi fraţii Lungeni rămîn în pavilionul din grădină.

Luna apăruse şi serata era una din cele mai frumoase.. Ştefan nu era dispus să intre în casă, şi nemaiavînd nici un subiect interesant, zice fratelui său:

— A sosit timpul, Matei, să încep istoria ce mi-am propus a-ţi spune. In toate serile ca acum, te voi întreţine, cîte două şi trei ore, pînă o voi sfîrşi-o; sper că o vei găsi prea interesantă.

— Te ascult şi te voi asculta totdauna cu plăcere, fratele meu, zice Matei respirînd curatul aer al serei care diferea mult de al Bucureştilor.

— Acea istorie, Matei, îşi ia începutul sau mai bine5 naşterea dintr-o seară de bal mascat, cum se întîmplâ: mai totdauna ca el să fie izvorul a tot felul de intrigi. Voi începe dar cu balul mascat.

CAPITUL VII BALUL MASCAT

Balul mascat este cea mai plăcută petrecere de iarnă: în Bucureşti pentru oamenii fără griji şi fără nici un fel de ocupaţie. Asemenea fiinţe sunt într-un număr atît de mare, încît au puterea de a atrage după dînsele şi oameni serioşi carii nu vor să fie cu desăvîrşire filosofi căci neapărat s-ar espune a petrece într-o monotonie completă.

Intr-o duminecă seara din luna lui ianuarie era bal mascat în sala numită Slătineanu sau Momolu, unde venise lume aleasă şi nealeasă, bună şi rea, nobilă şi nenobilă sau mai pe româneşte de toată mîna, în vedere că sala, deşi priimitoare numai de nobleţă, precum se citea pe afişe, nu respingea însă pe servitori, nici pe femeile publice, dacă cei dintîi erau bine îmbrăcaţi şi cele de al doilea costumate cu oarecare cuviinţă. Sala era bine iluminată; o mulţime de măşti se întorceau în tot sensul, pin apartamente; unile ţipau, altele rîdeau, neştiind cum să ameţească mai mult pe sărmanii bărbaţi, carii, în zăpăceala lor, luau pe unile drept altele.

Se zice că spiritul social se poate recunoaşte numai într-un bal mascat unde ambele sexe se întrec a da probe de înţelegere,de apropouri şi de bomouri; cu toate acestea se întîmplă mai totdauna ca bomourile să se prefacă în nerozii, căci cu cit cineva se sileşte a fi prea mult spiritual, cu atît reuşaşte mai puţin; dar într-un bal mascat se trec toate şi cu tot rezonul sd zice de unii că el este creat pentru intrigi amoroase, adecă şcoala unde învaţă cineva a curta pe dame şi a risca declaraţii de amor fără a i se face reproşuri.

Dar să intrăm puţin în intrigile de bal mascat şi să ne ocupăm de cele ce se petreceau în acea duminecă seara în sala Slătineanu.

Pe la unsprezece ore şi jumătate, sala era plină de dame mascate şi de bărbaţi civili şi militari. Nobleţea se deosebea prin nişte costume elegante, luxoase şi prin oarecari maniere mai convenabile vizavi de bărbaţi cînd se întîmplă să intrigheze pe unii. Celelalte dame mascate se cunoşteau după îmbrăcăminte şi după umblet căci nu se jenau, nici căutau a trece de ceea ce nu erau.

Totul era în mişcare, nu se mai auzea decît rîsete, ţipete şi fîşîiturile dominelor de mătase. Mai toţi bărbaţii se preumblau cu cîte o damă mascată la braţ pe carii unii le cunoşteau, iar alţii se sileau a le cunoaşte. Pe la douăsprezece ore, un bărbat câ de cincizeci ani, scurt, gros,cu o fizionomie foarte respingătoare şi cu părul vîlvoi intră în sală şi începe să observe cu cea mai mare băgare de seamă pe toate măştile ce treceau pe lingă dînsul. Acesta era domnu Gogman eu care am făcut cunoştinţă la soareaua Virginiei Nodreanchi. Domnu Gogman sosise atunci de la moşie şi, negăsind acasă pe tînăra dumisale consoartă, venise să o caute în balul mascat, sigur fiind că o va întîlni acolo, şi nu se înşelase căci doamna Gogman era una din mulţimea măştilor ce se aflau în clup.

Pe cînd domnu Gogman se afla la pîndă, făcînd observaţiile sale, domnişoara Aristiţa Bărzoaia, care era mascată şi care se preumbla cu un tînăr domn, se opreşte dinaintea lui şi începe să-l intrigeze prefăcîndu-şi vocea ca să nu o poată cunoaşte.

— Dar ce vînt te-a abătut astă-seară în clup domnule Gogman?... nu cumva ţi-ai pierdut nevasta şi ai venit să o găseşti aici?

— De unde ştii dumneata, mască, ce am venit să caut în clup? zice domnu Gogman cu nerăbdare.

— Vai de mine, cînd nu aş şti cine eşti, aş mai ră-mînea la îndoială î... Dar mi se pare că lipseai la moşie?

— Acum vezi bine că lipsesc de la moşie, răspunde domnu Gogman cu o voce seacă.

— Am priceput, am înţeles că eşti supărat, reluă dom-. nişoara Bărzoaia. Dacă aveai maniere mai frumoase cu mine, ţi-aş fi arătat numaideeît pe doamna Gogman căci am văzut-o în clup şi o cunosc. Dar fiindcă mi-ai dat nişte răspunsuri aşa de anoste, nici să te mai gîndeşti că vei afla ceva de la mine.

— Ce fel, eu, măsculiţă? zice domnu Gogman intrigat; zău, eşti supărată pe mine?... mă iartă... dar nu m-am gîndit niciodată să...

— Ha, ha, ha! ce mină are!... se cunoaşte că acum a venit de la ţară.

Şi domnişoara Bărzoaia se depărtează rîzînd la marea uimire a sărmanului Gogman care este aproape să-şi piarză capul.

In adevăr, doamna Gogman venise în clup şi voia să profite de absenţa bărbatului său pe care-l credea la moşie. Ea era la modă, prea curtată, şi niciodată nu-i lipseau amanţii pe carii schimba ca mînuşile.

Pe timpul cînd domnu Gogman o căuta în clup, dum-meiei era instalată pe o canapea într-o cameră retrasă, unde conversa şi rîdea cu un domn care de fmţin timp îi «cîştigase favoarele. Lingă această grupă amoroasă se afla domnii Turanov cu o damă mascată, carii asemenea nu se jenau nicidecum de a vorbi şi bune şi rele în auzul mulţimei.

— Măsculiţă, zicea domnu Turanov damei cu care se afla; de aii şti cît te iubesc, ai fi mai indulgentă cu mine şi m-ai lăsa cel puţin să sărut această mînuşiţă care este una din cele mai delicate din cîte am văzut.

— Ce linguşitor eşti, domnule Turanov, zice dama mascată ofiţerului, lăsîndu-l să-i sărute mina.

Domnu Turanov, pe care-l cunoaştem asemenea de la soareaua Nodreanchi, ştim că era în oarecari relaţii cu domnişoara Aristiţa Bărzoaia, dar fiindcă aceasta nu-l supărase încă şi crezînd că ea nu venise la clup,; îşi permisese fără temere puţină libertate cu măştile. Cu toate acestea, el se înşela foarte mult, căci domnişoara Bărzoaia, dacă punea gheara pe cîte un tînăr, pe care-l exploata regulat de parale, îl ţinea de aproape. Ea zăreşte pe domnu Turanov cînd sărută mîna damei mascate, dar îşi reţine mînia şi se hotărăşte să aştepte ca să-l surprinză mai bine şi să-i facă reproşuri. In această intenţie ea intră cu domnul cu care se preumbla in camera unde văzuse pe amantul său şi, după ce se aşază, începe să-l observe cu mare băgare de seamă.

Domnu Turanov era departe de a crede că amanta lui venise la bal, cu atît mai puţin că era observat şi la o mică distanţă de dînsul. El urmă de a curta pe mască:

— Ascultă, dragă măsculiţă; te rog spune-mi dacă am fericirea să te cunosc şi dacă am onoarea să mă cunoşti? Mi-ai face o mare mulţumire cînd ai fi destul de bună...

— Ha, ha, ha! ce întrebare îmi faci, domnule Turanov? zice masca rîzînd. Dacă nu ne-am cunoaşte, te-aş fi intrigat în seara aceasta?

— Este adevărat, şi bine faci de rîzi, răspunde domnu Turanov umilit; văz bine că am zis o nerozie; nu m-am esprimat bine... te-am rugat să-mi spui cine eşti, căci nu aş putea ghici niciodată.

— Ha, ha, ha! reîncepe a rîde şi mai tare dama mascată. Această întrebare este şi mai curioasă decît cealaltă!... Cum ai crezut, domnule Turanov, că vei afla cine sunt cînd vezi că am pus o mască şi că am venit să petrec la clup în intenţia ca să un fiu cunoscută?... Ha, ha, ha! în adevăr are cineva de ce rîde; îmi vine a crede că te-ai amorezat de mine î Dar bine, frate, nu te gîndeşti că poate să fiu o slută, o bătrînă sau o urîtă?...

— Toate le-aş crede, măsculiţă, dar că eşti urîtă sau bătrînă, niciodată! Femeile bătrîne şi urîte nu au obicei să pronunţe asemenea vorbe. Astfel dar, nu mai rămîi la îndoială că trebuie să fii o frumuseţe rară. Inima mea are instinctul de a cunoaşte pe femeile care-i plac.

— Frumoasă inimă trebuie să aibi atunci, zice masca flatată de acest compliment; din nenorocire eu nu am o asemenea inimă căci de multă vreme am aruncat-o pe fereastă.

— Cum, măsculiţă, ai aruncat inima pe fereastă!... şi pentru ce?

— Pentru că am găsit de cuviinţă să trăiesc fără inimă, răspunde dama mascată.

— Curios lucru! Eu care credeam că voi întîlni o inimă car ea să mă iubească!...

— Vezi bine că te-ai înşelat. Eu nu mai poci iubi; cu toate acestea, am capricii.

— în loc de inimă?

— Da, domnule Turanov, zice dama mascată strîn-gîndu-l de mină.

— A î înţeleg... dispeţuieşti pe bărbaţi şi amorul, dar nu cu desăvîrşire! Cel puţin, măsculiţă, vei fi destul de bună să-mi spui dacă eşti măritată?

— Am fost măritată; astăzi însă sunt văduvă şi nu crez că în viaţa-mi să mai pui la această loterie.

— Fiindcă eşti sigură că vei pierde. Bine faci; şi eu sunt de această idee.

— De cînd ai început a mă înţelege, îmi placi, prea mult, domnule Turanov, şi îţi mărturisesc că eşti omul cu care îmi propusesem a mă amuza în această seară de bal mascat.

— Mă simţ prea fericit că această alegere ai făcut-o în mine.

După această întreţinere, carea se făcea în auzul tuturor, domnu Turanov începe a vorbi încet cu dama mascată, căci negreşit găsiseră de cuviinţă a nu mai fi auziţi de mulţime. Domnişoara Bărzoaia nu-şi mai poate reţine furia; ea era în stare să sară din locul de unde se afla şi să insulte pe dama mascată, care intriga pe amantul său, dar se reţine căci în acest moment domnu Gogman, care nu cîştigase nimic din observaţiile sale, intră deodată în acea cameră.

Doamna Gogman face o săritură pe canapeaua unde şedea cînd zăreşte pe bărbatul său, dar acesta nu bagă de seamă şi îşi îndreptează paşii spre domnişoara Bărzoaia care îi făcea semn să înainteze.

— A! te recunosc, măsculiţă, zice el aşezîndu-se lingă domnişoara Bărzoaia. Dar te pierduşi deodată din ochii mei; în zadar te-am căutat pîn toată sala, mi-a fost cu neputinţă să te regăsesc.

— Iată că m-ai regăsit, domnule Gogman, şi îmi pare prea bine de aceasta.

— Negreşit că ţi-ai luat seama şi că vei avea bunătate să-mi arăţi pe nevasta mea?

— Da, da, am voit numai să te necăjesc, zice încet domnişoara Bărzoaia, îţi voi arăta pe doamna Gogman cu condiţia însă ca să nu faci scandal şi totdeodată să laşi să mai treacă puţin ca să nu înţeleagă că eu ţi-am spus.

— Voi face cu plăcere tot ce-mi vei zice, numai ara-tă-mi-o că. mor de nerăbdare.

— Ascultă, domnule Gogman: dacă ai vedea-o cu vreun bărbat cu care să vorbească încet şi să se strîngă de mînă, ce ai face?

— I-aş bate pe amîndoi, răspunde domnu Gogman înfuriindu-se; o! i-aş omorî fără îndoială.

— Chiar aici în ciup?

— Zău că nu aş mai fi stăpîn pe mine.

— Atunci nu ţi-o arăt căci eşti primejdios şi nu voi să se întîmple asemenea grozăvii din pricina mea.

— Măsculiţă, mă faci să ies din toate răbdările; îmi spui nişte lucruri carii mă fac să-mi fiarbă sîngele şi în urmă îţi baţi joc de mine?... Asta nu este frumos.

— Zi mai bine că mi-e milă de dumneata, domnule Gogman, căci bărbatul care se află cu nevasta dumitale ar fi în stare să te taie cu sabia.

— Ce fel să mă taie cu sabia?.

— Fiindcă este ostaş şi că dumneata ca civil nu ai avea cu ce să te aperi.

— Al este ostaş!... fie; crez că aş fi în stare să-i dau o ostăşie pe spinare ca să nu o poată duce.

Atunci s-a sfîrşit, zice domnişoara Bărzoaia în-torcînd capul. Nu poci să ţi-o arăt fiindcă mai întîi nu sunt sigură că este aceea ce mi s-a părut.

Domnu Gogman începuse a se uita pîn toate părţile fără ca să fi auzit ultimile cuvinte ale domnişoarei Băr-zoaie, care, deşi furioasă, nu voia însă să cauzeze vreo nenorocire amantului său. Ea reîncepe să observe pe domnu Turanov care rîdea şi vorbea încet cu masca rivala ei. Doamna Gogman nu voise să se scoale de la locul său ca să nu dea bănuială şi în siguranţa că nu va putea fi recunoscută de bărbatul său. Acesta, care începuse a visa numai ofiţeri de cînd se încredinţase de la domnişoara Bărzoaia că nevasta sa se afla cu unul, îşi aţintă privirile âsupra domnului Turanov şi asupra damei mascate cu carea se afla, şi după cîteva momente de observaţie se întoarce către domnişoara Bărzoaia şi-i zice:

— Mi se pare că nevasta mea este cu ofiţerul acela; crez că o cunosc şi după haine.

— Dacă o cunoşti după haine, de ce mă mai întrebi pe mine, domnule Gogman? Te rog, lasă-mă în pace, căci ai început să mă plictiseşti cu istoriile nevestei dumitale.

— Ia ascultă, dragă măsculiţă, mi se pare că nu am venit eu la dumneata să te supăr, ci dumneata mi-ai dat pricină vorbindu-mi de nevasta mea?

Domnişoara Bărzoaia nu mai răspunde nimic domnului Gogman, căci domnu Turanov ajunsese prea departe cu dama mascată căreia îi săruta mîna neîncetat fără ca ea să aibă- aerul a-i face cea mai mică observaţie. Domnu Gogman nu ştie ce să facă. Pe de o parte; el este încredinţat că consoarta sa trebuie să fie acea damă mascată, care era atât de complezantă cu domnu Tura-nov, iar pe de alta, nu putea crede că ea să-şi permită glume şi o conduită atît de imorală în faţa lui. Gelozia însă îl orbeşte cu desăvârşire, şi fiindcă cunoştea pe nevasta sa cît era de fină, fiind totdeodată ameţit şi de spusele domnişoarei Bărzoaie, nu mai ascultă decît furia sa şi înaintează spre grupa amoroasă. Doamna Gogman, care se afla lingă domnu Turanov, începe să tremure îndată ce vede pe bărbatul său apucînd această direcţie, şi temîndu-se că a fost cunoscută era în punctul de a se schia să fugă ca să evite scandalul ce se pregătea, dar ea se linişteşte cînd îl vede oprindu-se dinaintea damei mascate care era cu Turanov.

— Domnul meu, zice domnu Gogman, adresîndu-se către ofiţer; mă iartă dacă viu să-ţi fac o întrebare.

— Să-mi faci şi două, domnule, îi răspunde domnu Turanov, ridicînd capul cu mirare; aceasta nu mă va supăra.

— Ei bine, îţi voi face mai multe, reluă domnu Gogman. Dar mai întîi doresc să aflu dacă cunoşti pe dama mascată cu care te afli aici?

— Nu înţeleg, domnul meu, cu ce intenţie îmi faci această întrebare; dar nu-ţi voi răspunde pînă nu te vei esplica.

— Ce fel, nu ţi-a esplicat dumneaei? zice el arătînd pe dama mascată. Mă prinde mirarea cum după necinstea ce-mi faceţi mai aveţi curajul să...

Domnul Gogman era teribil; necazul îi tăiase respiraţia şi era aproape să ridice mîna să-i lovească, dar ofiţerul, care nu prea era cUragios, se scoală îndată ce vede că chestia se complică. Şi fiindcă el nu cunoştea pe dama mascată sau cel puţin nefiind sigur cine era, începe a crede că acesta era bărbatul sau amantul ei. Cum însă nu putea să' plece fără a se esplica eu domnu Gogman, se grăbeşte a-i zice:

— Oricine vei fi, domnule, şi oricine va fi această damă mascată, precum şi orice relaţii aţi avea împreună, pe mine nu mă privesc. Am venit la clup ea să pesliS trec şi mi se pare că oricare altul ca mine ar face asemenea cînd s-ar ivi ocazii ca acestea. Prin urmare, eu nu cunosc nicidecum pe această damă mascată, şi dacă ai să-mi ceri vreo satisfacţie, sunt gata a ţi-o da oricând vei voi. Acum eşti în drept săţi împărţi păru cu furca cu dumneiei în deplină libertate, însă nu aci, căci este loc public şi scandalul este poprit.

Domnu Gogman, care în fond judeca cu destulă maturitate, vede bine că ofiţerul avea toată dreptatea, ceea ce îl făcu să-i zică:

— Mă iartă, domnule; văz bine că am greşit, dar îmi vei da toată dreptatea aflînd că această damă nu are cel puţin voia ca să vie în clup, cu cît mai cu seamă să aibă o conduită atît de puţin cuviincioasă în faţa unor oameni pe carii nu-i cunoaşte.

Ofiţerul nu mai răspunde nimic şi pleacă repede ca să' nu fie espus privirilor mulţimei, care umpluse camera îndată ce începuse disputa. Domnişoara Bărzoaia îl ia îndată la braţ şi se depărtează cu dînsul începînd a-i face imputări asupra necredinţei sale. Doamna Gogman se strecurase pîn mulţime şi plecase acasă cu cea mai mare iuţeală ca să aibă timpul să se pregătească cum să înşele pe bărbatul său la înturnarea lui de la clup. Iar domnu Gogman, rămîind cu acea damă mascată, carea era uimită şi nu înţelesese mai nimic din cele ce se petrecuse, o apucă de. riiînă şi începe să o întrebe:

— Aici este locul dumitale, doamnă?

— Dar cine eşti dumneata, domnule? îl întreabă dama mascată cu vocea sa naturală. Negreşit că trebuie să fii un om scăpat din Institutul nebunilor ca să aibi insolenţa să faci atîta scandal în clup... Ce vrei cu mine? Lasă-mă de mînă că mă doare, bădăran şi mojic ce eşti.

— Cum?... Auz?... Ce fel?... murmură domnu Gogman rătăcit, căci auzind pe acea damă, se încredinţează din vocea ei că nu era odoara lui.

Toţi încep a rîde cu hohot şi sărmanul domnu Gogman, văzînd că fusese înşelat, luat în rîs şi compromis din cauza geloziei sale, iese fuga din clup ca un om pierdut în huietul mulţimei care se luase după dînsul ca după un obiect demn de toată curiozitatea...

Să lăsăm pe domnu Gogman, pe domnişoara Bărzoaiă şi pe mulţi alţii comparativi lor, căci asemenea intrigi ni sunt destul de cunoscute, şi. să intrăm îfL fondul istoriei căci este şi timpul:

S-a văzut că balul mascat este priimitor nu numai de lume vană, de lume corumptă şi nepăsătoare, dar şi de lume aleasă sau nobleţă, de oameni sistematici şi chiar liniştiţi şi morali, deosebirea Insă că aceşti din urmă îl frecuentă foarte rar şi poate mai mult din curiozitate. Această curiozitate, care turmentează neîncetat spiritul uman, aţîţă întrrio â dorinţa unei familii de cojocar a veni seara la telul, mascat ca să vază ce se petrec în-tr-un local atît de renumit.

Să facem mai intîi cunoştinţă cu această familie şi în urmă să intrăm eu dînsa în balul mascat.

Această familie se compunea de Sălcianu cojocarul, capul familiei, de Elisaveta, soţia sa, şi de o fată a lor ce-i zicea Maria, care era de o frumuseţă rară. Deşi meseriaşi, ei trăiau destul de bine din economiile ce făcuse bătrînul Sălcianu într-un interval de douăzeci ani. El realizase un capital de două mii galbeni, cumpărase casa în carea şedea mainainte eu chirie şi fiindcă era un om prea onest şi bun părinte se silise prin toate mijloacele de carii dispunea ea să dea o educaţie bună şi o învăţătură convenabilă unicei lor copile. Sălcianu era şi uman, căci de mai mulţi ani adăpostea în casa sa pe o tînără nepoată ce-i zicea Tincuţa şi care rămăsese orfană, fără ca pentru această binefacere să fi fost rugat de cineva.

Maria, fata Săkianului, ieşise de mai multe luni din pension şi tatăl săţi îi căuta un soţ bun cu care să fie fericită. Tincuţa era singura ei companie de lucru şi de petrecere. Intr-o duminecă, pe cînd ele conversau despre diferite lucruri, aflîndu-se cu dînsele şi bătrîna Săi-cianca, Tincuţa îricepe să vorbească:

— Mamă Elisavetd, zice ea, adresîndu-se către bătrîna Sălcianca. Ce să fie elupul acela unde se duce lumea în toate joile şi duminicile ca să petreacă?

— De, măieuliţă, ştiu şi eu ce o mai fi î... am îmbă- x

trînit şi nu am fost niciodată ca să văz ce este.

— Eu am auzit ce petrecere este elupul, zice tînăra Maria cu o voce dulce. Pe cînd mă aflam în pension

îmi spuneau fetele că mai toate damele vin mascate şi bărbaţii fără mască; că măştile supără pe cei de faţă; că. unii dănţuiesc după cîntecile celei mai bune muzici din Bucureşti şi că, în fine, toată lumea rîde, glumeşte şi este plină de veselie. -

— Trebuie să fie prea frumos! Ce zici, mamă Elisaveto? - - -

.— Ce să zic, Tincuţo mamă; decît că asemenea petreceri sunt potrivite şi plăcute pentru lumea cea mare care nu mai are ce face cu banii.

— Dar ce Domnul, observă Tincuţa, numai lumea cea mare trebuie să petreacă, numai lumea cea mare are bani!? Nu cumva ea este eu stema în frunte şi nu e făcută ca şi noi? Zău, mamă Elisaveto; aide să mergem astă-seară să vedem şi noi ce este: nu ştiu cum s-a întîmplat, dar s-a aprins în mine dorinţa ca să mă duc odată la clup şi pace, măcar de aş şti că cheltuiesc tot ce cîştig într-o săptămînă din cusătură.

— Ce copilăroasă eşti, Tincuţo! Ce să cauţi acolo, mamă?... ce-i să vezi?.

— Iaca, mi se pare c-oi să văz capre jucînd pe funie!... s-a sfîrşit, voi să merg la clup, şi pace!

— Dar o să se lege craii de tine,« Tincuţo, ş-apoi, tu care nu ştii o să-ţi pară rău în urmă că ai avut asemenea mulţumire care o să-ţi iasă pîn piele.

— Poftim vorbă!... dar; ce crezi că m-aş duce aşa ca să mă vază toţi?... ţi-ai găsit: oi să pui şi eu o mască ca toate celelalte şi oi să mă plimb ca ele. Cine o să mă cunoască dacă nu mă leg de nimeni?... In urmă, după ce ne-am sătura de preumblare, aş sta lâ un loc numai ca să privesc. Ce zici, Mario; aŞa e că o să facem pe Elisaveta să meargă cu ti oi?

— Scumpa mea verişoară, zice Maria; este adevărat că nu am avut niciodată mulţumirea sau dorinţa ca să merg la clup, cu toate acestea eu nu mă dau la o parte dacă voieşte muma mea.

— Auzi, mamă Elisaveto!... strigă cu bucurie Tin-cuţa îmbrăţişînd pe bătrîna Sălcianca. ţJite că şi Maria, cit este de înţeleaptă, vrea să meargă şi dînsa, dar ştii bine că nu spune, nici se hotărăşte aşa lesne.

— Vorbeşte, Mariuţo: vrei să mergem, mamă? Tu

ştii ce va să zică clupul şi dacă ne-ar fi iertat să-l vedem şi noi...

— Sunt şi eu curioasă ca să văz ce este, zice Maria; şi fiind mascate crez că nu vom fi supărate de nimeni şi vom petrece fără ca să ne cunoască cineva.

— Acum ce mai zici, mamă Elisaveto? reluă Tm-cuţa; mergem sau nu?

— Să mergem, Tincuţo, dar mai întîi socotesc că ne va trebui măşti, haine, mănuşi şi ne-ar costa prea mult cumpărîndu-le.

— Nu este trebuinţă să cumpărăm decît mănuşi, observă Maria; haine şi măşti vom lua cu chirie de la clup, pentru care vom plăti prea puţin lucru. Aceasta o ştiu tot de la fetele din pension.

— Atunci mă duc să cumpăr mănuşi pentru mama Elisaveta şi pentru mine. Maria are o pereche noi. Ce număr porţi, mamă Elisaveto?

— Nu ştiu carte, Tincuţo, dar vedeţi voi care ştiţi.

— Mama poartă numărul şase şi trei sferturi, zice Maria îndată.

— Ce mînă mică are mama Elisaveta!... eu port numărul şapte, dar nu mai aştept, ci mă duc în tîrg.

Tincuţa pleacă să cumpere mînuşi şi nu întîrzie de a se reîntoarce. Restul zilei îl întrebuinţează ca să se gătească şi seara pe la zece ore se pun într-o birjă şi vin la clup. Ele iau domine cu chirie, se îmbrac şi intru în sală unde găsesc lume multă. După ce se preumblu puţin, ele vin să se aşeze pe o canapea mulţumindu-se ca să privească şi să asculte muzica. Trecuse aproape o oră de cînd ele nu se mai sculase din locul ce ocupau şi voiau să plece, cînd domnu Mirinescu, fostul adiutant al doamnei Bruneaschi, şi care întă zbîrnîia în lume prin alte mijloace nu mai puţin onorabile, observînd pe acele trei măşti că nu intrighează pe nimeni şi că au venit să se anuieze, se hotărăşte a veni să le supere. In această intenţie, el se apropie de Maria şi începe a-i zice:

— Dar ce-mi staţi aci de două ceasuri paroponisite, şi nu rămîneaţi mai bine acasă să dormiţi pe sforăite?

Nimeni nu-i răspunde. El urmă:

— Ce, sunteţi mute cîtetrele, ori poate aţi venit cu rochiile sumese din mahalaua Dobrotesei ca să găsiţi muşterii?

Bătrîna Elisaveta şi Maria încep a tremura de indig-naţie, neştiind cum să facă ca să scape de acel tînăr imsportun. Tincuţa răspunde pentru toate:

— Ai face mai bine, domnule, să te plimbi şi să ne laşi în pace. Trebuie ca cineva să aibă o prea urîtă creştere ca să se agaţe de lume fără ca să-i dea pricină.

— Măre, ce spui? zice domnu Mirinescu, care ia în rîs acest răspuns ce trebuia să-l umilească. La hîrdău mi-ai învăţat să dai asemenea răspunsuri?

Şi zicînd acestea, el apucă de bărbie pe Tincuţa care-l. loveşte peste mină cu destulă putere pentru o femeie.

— Pleacă şi ne lasă, reluă Tincuţa; eşti nesuferit!... cazi pe lume ca iarna grea.

— Fă bine de nu te întinde, jupîneasă, c-apoi mă-nînci nişte caleavuri de le-i ţine minte multă vreme. Auzi obrăznicie, să mă lovească peste mină!?

Elisaveta, Maria şi Tincuţa nu îndrăznesc a mai profera un singură cuvînt; ele îşi plec capul şi se hotărăsc a suferi cu răbdare orice impertinenţe ale; acestui domn.

Domnu Mirinescu fusese observat de un tînăr domn ce se afla cu o mască lingă Măria. Acest tînăr era fratele cel mare al lui Grigore Dăngescu. îndată ce el vede pe domnu Mirinescu că maltratează pe cele trei măşti necunoscute, se scoală din locul unde şedea şi vine în faţa lui:

— Cu ce drept îţi permiţi, domnule, ca să insulţi pe nişte dame pe care nu le cunoşti?

Domnu Mirinescu rămîne uimit cînd vede pe Alexandru Dăngescu luîndu-le partida, dar cum el devenise insolent, îi răspunde îndată cO cel mai mare sînge rece:

— Dar dumneata, domnule, cu ce drept vii să-mi faci nişte observaţii pe carii poate nu am cea mai mică plăcere sa le priimesc.

— Cu dreptul de om cumsecade, viu să apăr pe aceste

dame în contra unui om ca dumneata care arăţi puţină cuviinţă în manierele dumitale.

— Manierele mele sunt mai bune decît ale dumitale, domnule, reluă Mirinescu cu insolenţă; te rog să te mărgineşti că-ţi găseşti beleaua cu mine.

— Mizerabile, ce. cutezi să zici, strigă Alexandru înfuriat; pleacă îndată de aici sau te pălmuiesc.

— Pe cine să pălmuieşti, mă rog?... dar ce crezi că eu nu am o mînă destul de ageră ca să-ţi sfărâme trei măsele în gură?

Alexandru este în culmea necazului şi fără a mai considera că se află într-un loc public ridică mina şi trage o palmă cu atîta putere şi aşa de bine aplicată pe obrazul domnului Mirinescu, că acesta, în zăpăceala sa, nu îndrăzneşte să i-o înapoieze. Lumea se adună din toate părţile împreună cu şeful poliţiei, care se afla în sală şi care, aflînd împrejurarea, goneşte pe Mirinescu din clup.

Elisaveta şi Tincuţa voiau să plece din clup numai-decît, dar Maria le reţine zicîndu-le:

— Ar fi o mare necuviinţă, mamă şi Tincuţo, ca să plecăm pînă nu vom mulţumi mai întîi acelui domn care s-a espus pentru noi.

— Ai dreptate, fata mea, zice Elisaveta; dar unde-l vom găsi în mulţime? Nu vezi în ce fierbere sunt toţi!

— Trebuie să vie, mamă, căci a lăsat singură pe dama mascată cu carea era, şi un om cumsecade ca dînsul nu se poate purta altfel.

— Mi se pare că acest domn trece mai totdauna pe uliţa noastră, observă Tincuţa. Ai băgat de seamă, mamă Elisaveto? Ştii cine este?

— Da, maică, eu îl cunosc prea bine, dar el nu crez să ne cunoască, li zice Alexandru şi este fiul lui cuconu Stamate Dăngescu, unde lucrează bărbatu-meu de mai mulţi ani. Este fiu de o familie foarte bună.

— Ce spui? zice Tincuţa. Se cunoaşte omul cumsecade de departe.

— Precum se cunoaşte şi licheaua tot de departe, adăogă Elisaveta.

Maria asculta fără să zică nimic. Ea aştepta pe Alexandru ca să-i mulţumească, cînd vede cu părere de rău că masca ce se afla lingă dînsa se scoală şi pleacă cu o altă mască, care vine să o ia. Elisaveta observă aceasta:

— Iată că masca care era cu acel domn a plecat, şi nu ar strica ca să plecăm şi noi.

— Nu se poate, mamă,- zice Maria; nu e frumos.

— Dar nu vezi că nu mai vine, Mariuţo?

— Atunci trebuie să-l căutăm şi să-i mulţumim negreşit.

— Faceţi bine de nu-l mai căutaţi, le zice Tincuţa; uite-l că vine spre noi.

In adevăr, Alexandru venea spre dînsele şi Maria simţi o mulţumire nespusă revăzîndu-l. El se apropie, se aşază lingă dînsele şi începe să le vorbească:

— Trebuie să fiţi prea nemulţumite, măscu-liţelor, de cele ce se întîmplară, şi negreşit că nu veţi fi întîlnit niciodată oameni atît de nemernici ca acel domn ce v-a supărat.

— Este adevărat, domnule Dăngescu, zice Maria; fără dumneavoastră poziţia noastră ar fi fost dificilă, şi nu ştim cum să vă mulţumim mai bine pentru ceea ce aţi avut bunătate a face pentru noi.

— Am făcut, măsculiţă, ceea ce era dator să facă oricare ar fi observat conduita acelui domn cu dumneavoastră. Dar să lăsăm aceasta, şi dă-mi voie să te întreb de unde ştii că mă numesc Dăngescu? Nu cumva am fericirea să vă cunosc?

— Această fericire crez că o avem numai noi, domnule Dăngescu. Dumneavoastră nu ne cunoaşteţi.

— Cel puţin îmi permiteţi onoarea ca să vă cunosc în viitor?

— Suntem de o familie ordinară, domnule Alexandre, si crez că aflînd-o veţi regreta curiozitatea ce aţi avut de a o cunoaşte.

— Oricine vei fi, măsculiţă, şi din orice familie, zice Alexandru Măriei, nu găsesc în dumneata nimic ordinar; din contra, dovedesc un limbagi frumos şi nişte maniere care-mi plac cu osebire.

— Sunteţi prea bun, domnule Alexandre; o persoană bine educată ca dumneata nu putea face altfel. Şi fiindcă doriţi să aflaţi cine suntem, această curiozitate vi se satisface: familiei noastre îi zice Sălcianu, tatăl meu este meseriaş şi crez că trebuie să-l cunoaşteţi căci de mai mulţi ani lucrează şi pentru casa dumneavoastră.

— O, da! cunosc prea bine pe amicul Salcianu; este omul cel mai onest şi îţi mărturisesc că-l iubesc prea muR.

— Merită dragostea tutulor, şi nici că mă aşteptam la contrariu, zice Maria cu mîndrie. Dar poziţia lui socială, precum şi a familiei, nu-i permite a avea amici în lumea cea mare, ci numai voitori de bine.

— Te înşeli, domnişoară, oamenii cumsecade au tot-dauna amici, iar nu voitori de bine, căci ei nu implor graţia nimărui. Meseriaşii, comercianţii îşi au deopotrivă stima în societate ca şi funcţionarii şi rentierii. Omul nu se naşte nobil, domnişoară, faptele îi nobilez sufletul şi o creştere bună îl ridică la gradul ce-i este rezervat în societatea bună. De aceea, mărturisesc că nu găsesc în dumneata descendentul unei familii de meseriaş, cum sunt privite meseriile la noi, ci o persoană demnă de toată stima. Sunt sigur, domnişoară, că tatăl dumneavoastră v-a dat într-un pension unde să fi do-bîndit un studiu care este neapărat trebuincios pentru orice om?

— Da, domnule Alexandre, şi îi sunt foarte recunoscătoare pentru aceasta. El este un bun părinte; a făcut totul pentru fericirea mea.

— Mai aveţi surori sau fraţi, domnişoară? întreabă Alexandru privind pe Tincuţa şi pe Elisaveta.

— Sunt unică la părinţi, domnule Dăngescu, şi persoanele cu carii am venit la clup este muma mea şi vara mea.

— îmi pare bine, zice Alexandru, complimentând pe Elisaveta şi pe Tincuţa, carii se scol să-i mulţumească.

— Trebuie să vi se pară foarte curios ca să ne vedeţi în clup... nu este aşa, domnule Dăngescu? zice Elisaveta acestuia.

— Pentru ce să mi se pară curios, doamna mea? Nu este liber cineva ca să se distreze cînd are plăcere?

— Aşa este, dar unei mume nu-i este iertat ca să vie la clup cu fete mari... şi-aceasta am simţit-o prea târziu.

— In adevăr, demoazelele nu trebuie să vie în clup, observă Alexandru, căci din nenorocire la noi clupul este o petrecere foarte imorală din cauza moralităţei care lipseşte oamenilor ce-l frecuentă.

— Dovadă de aceasta este împrejurarea de adineaori, zice Elisaveta; dar crede, domnule Dăngescu, că am fost conduse de curiozitate ca să ne facem o idee de ceea ce este petrecerea clupului, iar nicidecum de plăcere.

— Şi curiozitatea am avut-o eu, zice Tincuţa. Dar întâmplarea de astă-seară îmi va servi de exemplu ca să nu mai am pe viitor asemenea curiozităţi.

— Mi se pare, doamnele mele, că aveţi grabă să vă retrageţi din clup, zice Alexandru observîndu-le. Dacă nu mă înşel, mi se pare că eu vă reţiu.

— în adevăr, eram gata să plecăm, dar v-am aşteptat ca să vă mulţumim pentru îndatorarea ce ne-aţi făcut.

— Nu aveţi pentru ce, domnişoară Tincuţo, şi vă rog, dacă se poate, să nu mai fie vorbă de aceasta. Nu ştiu dacă priimiţi cu mulţumire ca să vă conduc eu pînă acasă: birjile se găsesc anevoie şi aşteptînd în capul scărei o să răciţi negreşit.

— Nu trebuie să vă deranjaţi pentru noi, domnule Alexandre; sunteţi aşa de bun că nu am şti niciodată cum să recunoaştem mai bine atîtea obligaţii.

— Nu jnă deranjez nicidecum, domnişoară Tincuţo, din contra, aceasta îmi va procura o plăcere nespusă şi totdeodată fericirea ca să vă cunosc mai bine.

— Atunci suntem la dispoziţia dumitale, domnule Dăngescu, zice Tincuţa fără să consulte pe nimeni. Nu este aşa, mamă Elisaveto, că trebuie să facem mulţumirea domnului Dăngescu?

— Negreşit, Tincuţo, zice Elisaveta, care se zăpăcise cu desăvîrşire de complezenţele tînărului Dăngescu.

— Vă mulţumesc, doamnele mele, pentru onoarea ce-mi faceţi, zice Alexandru sculîndu-se. Doamnă Săl-cianco, poftiţi braţul meu.

Elisaveta ia braţul lui Alexandru şi Maria şi Tincuţa îi urmează. Ele se duc la garderobă, las costumele de clup şi se îmbrac cu hainele lor. în timpul acesta, Alexandru se ocupase cu căutarea unei birje, şi după ce

găseşte una liberă, se pune într-însa cu Elisaveta, qu Maria şi cu Tincuţa şi le duce la locuinţa lor, care era o mică căsuţă frumoasă cu prăvălie în faţă. Ele se dau jos din trăsură şi deschid o portiţă care servea de intrare. Alexandru voia să plece, dar Elisaveta şi fetele îl rog să-şi dea osteneala a veni puţin în camera lor. Tînă-rul Dăngescu, care nu putea să refuze pe aceste femei, carii erau atît de delicate cu dînsul, le urmează şi intră într-o cameră prea curată şi bine mobilată. Elisaveta îl invită să se aşeze pe un fotoliu, ea se aşează vizavi şi Tincuţa alături; numai Maria lipsea în acest moment fiindcă era ocupată cu onorile obişnuite pentru oaspe-tul lor.

Ea se întoarce peste cîteva minute aducînd dulceaţă şi apă, şi Alexandru văzînd-o bine, căci pînă atunci nu avusese ocazia ca să deosibească dacă era frumoasă sau urîtă, se simte mişcat deodată ca printr-o electricitate.

— Pentru ce te superi, domnişoară Mario? îi zice el îndată ce o vede şi seulîndu-se să ia dulceaţă.

— Aceasta nu mă supără, domnule Alexandre, din contra, îmi face plăcere.

— Eşti prea bună, domnişoară... mă felicit că am cîş-tigat mult făcînd cunoştinţa unei familii atît de bună ca a dumneavoastră.

— Şi noi am cîştigat foarte mult că am avut cinstea să vă cunoaştem şi să vă vedem în casa noastră, zice Elisaveta îndată; şi credeţi că vom simţi o mulţumire nespusă cînd veţi avea bunătatea de a ne mai vizita în modesta noastră locuinţă.

— Voi veni adesea să vă văz dacă îmi daţi voie, zice Alexandru cu bucurie. îţi mulţumesc, domnişoară Mărie, pentru dulceaţă; îmi place foarte mult zmeura... crez că voi lua multă în casa dumneavoastră.

— Ori de cîte ori veţi avea plăcere, domnule Alexandre, îi zice Maria puind tava pe o masă şi aşezîndu-se lingă Tincuţa.

Alexandru nu se putea opri de a privi pe Maria şi aceasta pleca cu modestie capul de cîte ori întîlnea privirile acestui tînăr domn.

Maria era în adevăr prea frumoasă: ea avea o talie destul de fină pentru vîrsta sa de şasesprezece ani. Un păr des, castaniu era aşezat cu multă graţie pe un cap potrivit; o frunte curată şi albă lăsa să se vază nişte sprincene negre îmbinate, aşezate dasupra a doi ochi mari, albaştri, a căror căutătură era espresia fidelă a tot ce este mai tandru, mai dulce şi mai viu; nasul îi era potrivit; gura îi era mică şi rumenă şi lăsa să se desine un şir de dinţi albi şi proporţionaţi, carii cauzau admiraţia la cîţi o vedea zîmbind; figura ei era rotundă, albă şi prea curată; cu un cuvînt, natura împodobise pe această fată cu tot ce avea mai frumos şi mai sublim.

Alexandru era în vîrstă de douăzeci şi şapte ani, talia îi era de mijloc, părul negru lucios, coafat cu multă eleganţă, ochii căprui şi vii, sprincenile regulate şi bine pronunţate, şi o pieliţă aşa de albă şi curată că lăsa să se deosibească toate firele unei barbe negre, rotunde ce purta şi care îi şedea de minune.

Văzînd dinaintea sa pe o femeie aşa de frumoasă, cum nu întîlnise în viaţă-i, tînărul Dăngescu rămîne în estaz, aşa de puternică era impresia ce produsese asupră-i. Maria din parte-i nu-şi putea asemenea da socoteală de ce sufletul său era atît de mişcat ascultînd pe un om a cărui voce îi umplea inima.

Întâmplările de la clup şi frumoasa lui conduită cu dînsele îl făcu să ocupe cel mai minunat loc în inima Măriei.

Alexandru vede că este tîrziu şi că trebuie să plece, deşi ar fi dorit să rămîie în casa Sălcianului multă vreme. El îşi ia noapte bună de la Elisaveta şi de la ţinerile fete, şi promiţîndu-le că va veni să le vază adesea, se pune în trăsură şi pleacă. Ajungînd acasă, se dezbracă îndată şi se aşază în pat, dar el nu poate să doarmă toată noaptea. Imaginea Măriei era neîncetat înaintea lui şi se convinse în fine că era amorezat de dînsa cum nu fusese niciodată.

„Mi se pare că de mîine încolo voi avea mult de lucru, îşi zice Alexandru. Drumul meu va fi totdauna

pe uliţa Sălcianului: cel puţin de aş zări pe Maria de cîte ori voi trece!...“

După plecarea lui Alexandru, Elisaveta şi Tincuţa încep să-l laude; Maria asculta fără a zice nimic, şi dacă în acel moment nu vorbea de Alexandru, se gîndea însă mult la dînsul. Cum însă era tîrziu, îşi iau noapte bună una de la alta, Elisaveta se duce să se culce în camera unde se afla bărbatul ei, iar Maria şi Tincuţa, carii erau nedespărţite ziua şi noaptea şi carii ocupau o singură cameră, intrară asemenea să se culce. Cînd se puseră în pat, Maria declară că nu-i este somn.

— Ce fel, nu-ţi este somn, Mario? o întreabă Tincuţa; este destul de tîrziu, şi, dacă nu mă înşel, peste două ore se va face ziuă.

— Mi-a pierit somnul cu desăvîrşire, Tincuţo, şi mi se pare că aceasta provine din cauza unde nu sunt obicinuită să mă culc aşa tîrziu.

— Oare aceasta să fie cauza, verişoară? frică-mi este că trebuie să fie alta. Uite şi eu nu sunt obicinuită ca şi dumneata să mă culc tîrziu, cu toate acestea pic de somn.

— Dar ce să fie alt? întreabă îndată Maria. Socoteşti că împrejurarea de la clup?... crede-mă că am şi uitat-o.

— împrejurările se uit lesne, dar oamenii se ţin minte, şi drept să-ţi spui acel domn Alexandru Dăngescu e frumuşel, tînăr şi are nişte maniere cu femeile carii rămin neşterse din sufletul lor.

— Aşa este, Tincuţo? Cît e de nobil şi ce tînăr cumsecade! Nu crez să fie mulţi ca dînsul!

— Te plîng, Mariuţo. Mi se pare că ai început să-l iubeşti...

— Eu? zice cu grabă Maria. Crezi că iubesc pe domnu Alexandru?

— Da, da, îl iubeşti, verişoară, şi aceasta este o nenorocire pentru dumneata. Ce vei cîştiga dintr-un asemenea amor?

— O! nu crez că-l iubesc aşa de mult pe cît gîn-deşti; cu toate acestea, aş dori să-l văz adesea. Cînd ar

avea delicateţa să mai vie pe la noi, aş simţi o mulţumire nespusă!...

— Va veni, nu avea grijă, căci am băgat de seamă că te privea ca cum ar fi voit să te soarbă.

— Mă privea pe mine?

— Mult încă; mîine va trece pe aici, poate să nu intre în casă, dar îl vom vedea negreşit.

— Dumnezeul meu, Tincuţo, mă vei face să-l aştept toată ziua la fereastă!...

— îl vom aştepta amîndouă căci nu avem altceva de făcut; să nu crezi însă că şi eu îl voi privi ca dumneata Mario: ceea ce simţi pentru dînsul este amor, de vreme ce eu îl privesc ca pe un prieten care iubeşte şi care este iubit de verişoara mea.

— Eşti dar convinsă că-l iu... besc..., nu este aşa„ Tincuţo?

— Cînd mi-ai zice altfel, ţi-aş spune că minţi.

— Şi poate ai avea dreptate. Am început să mă gîn-desc numai la acel domn şi această gîndire îmi umple sufletul de mulţumire.

Tincuţa nu-i răspunde nimic; ea era aşa de ostenită încît nu mai putea ţine ochii deschişi. Maria urmă:

— Mîine vom sta amîndouă la fereastă cu lucru, şi,, vorbind de dînsul, îi vom pîndi trecerea. Dar ce, nu mai vorbeşti, Tincuţo?

— Auz? ce spui? întreabă Tincuţa cu o voce leneşă şi deschizînd ochii pe jumătate.

— Credeam că eşti încă deşteaptă?

— Ba mi-este somn de nu mai poci. Lasă, Mariuţo; mîine vom avea destul timp ca să vorbim de aceasta.

— Atunci, somn bun, Tincuţo.

— Şi dumitale asemenea, dragă verişoară, mulţumeşte Tincuţa gata să adoarmă.

După această convorbire se face linişte. Tincuţa adoarme după cîteva minute, iar Maria nu putu să în-chiză ochii toată noaptea; abia despre ziuă ea căzu subt influinţa somnului căruia nu poate rezista nici o fiinţă, umană ce se bucură de o bună sănătate.

CAPITUL VIII FATA CROITORULUI

Trei luni trecură de la acea seară de bal mascat; nu se mai zărea nici o umbră a iernei: cîmpiile erau acoperite de verdeaţă şi de flori, arborii erau încărcaţi de frunzele lor, natura era radioasă, căci se găsea în sezonul de primăvară cînd totul este în mişcare, totul îşi redobîndeşte viaţa.

Ce de lucruri nu se petrecuse în cele trei luni trecute!... Aceasta o vom afla mai în urmă. Vom lua mai întîi o zi de la început, o miercure memorabilă, şi ne vom introduce într-o casă cu două etaje, situată în una din principalele strade ale Batiştei în care locuia familia Dăngeştilor. Această familie se compunea de trei membri: de Stamate Dăngescu, capul, de Elena, soţia lui, şi de Alexandru, unicul lor fiu. Stamate Dăngescu era în vîrstă de şasezeci ani împliniţi; corpul său era plin, talia sa de mijloc şi avea o înfăţişare care anunţa de la prima vedere asprimea şi răutatea; sprincenile lui tare pronunţate erau lăsate totdauna pe nişte ochi negri, din carii ieşa o căutătură cruntă şi posomorită, ceea ce da acestui om un aer cu desăvîrşire respingător. Gura, nasul îi erau potrivite, dar diformele încreţituri ce se desinau împrejurul lor, dovedeau un suflet negru şi neomenos, şi ce e drept natura nu se înşelase. Elena, soţia lui, atinsese de al patruzeci şi cincilea an: aceasta era o femeie uscăţivă şi prea slabă, şi îndată ce ar fi aruncat cineva asupră-i o privire observătoare, ar fi constatat pe fizionomia ei un şir de suferinţe pe care le năbuşea în sufletul său. Ea era smeadă; părul, sprincenile şi ochii negri, gura mică, nasul regulat, pieliţa prea albă, talia de mijloc, şi avea o înfăţişare aşa de atrăgătore şi blîndă îneît trebuia să o iubească oricine o vedea.

Nobilul caracter al acestei femei şi al lui Alexandru, fiul său, nu corăspundea nicidecum cu al brutalului Stamate, cu care Elena se măritase după găsirea cu cale a părinţilor ei.

De un an trecut, bătrînul Dăngescu luase în serviciul său pe un Neagu Bolboacă, care nu era altul decît fiul ţiganului din satul Ciochina, furul arendaşului după acea proprietate, răpitorul Virginiei, subt numele de Ne-greanu, şi omorî torul Nodrea-nului. Ne aducem aminte că pentru această din urmă crimă el fusese osîndit la ocnă pe viaţă, de unde urma să nu mai iasă, nici să spere vreodată îndurare.

Dar s-a văzut adesea că legile cîteodată nu se ţin în toată întregimea lor şi că criminelul scapă dacă este protejat de un om bogat şi cu influenţă.

Din întîmplare, Dăngescu fusese cel mai mare inemic al Nodreanului din împrejurări de interese şi de familie, căci era rudă cu dînsul. Cînd el află de omorîrea Nodreanului, dori să vază pe asasin şi să se silească prin toate mijloacele ca să-l scape de osîndă. Cum însă nu putea deocamdată, căci crima lui Bolboacă făcuse un zgomot mare în toată ţara şi mai cu osebire în Bucureşti, după trecere de un an făcu astfel că dobîndi iertarea lui şi-l numi vătaf de curte, post pe care Bolboacă îl priimi cu recunoştinţă.

In puţin timp, Bolboacă se ataşă aşa de mult de Dăngescu, încît făcu pe acesta să-l iubească şi să-l aibă de cel mai bun confident al său.

Să vedem însă prin ce mijloace Bolboacă ajunsese la o aşa mare favoare a unui om neapropiat ca Stamate Dăngescu.

Se ştie şi se vede în toate zilele că la mulţi bărbaţi şi femei le zbor minţile tocmai la bătrîneţe şi că sunt mai rău decît cei tineri, căci esagerează şi-şi pierd ruşinea cu desăvîrşire. în numărul acestora intra şi Stamate Dăngescu, care, deşi într-o vîrstă destul de înaintată, era prea berbant, şi intendantul său, vătaful său de curte, avea misia particulară de a face umbletele necesarii sau mai bine de a fi mijlocitorul intrigilor sale amoroase, pe care servicii le îndeplinea cu artă şi ponc-tualitate şi pentru care era bine răsplătit. Dar nu fu tot aşa cu împrejurarea următoare. Dăngescu, trecînd într-o zi pe strada de lingă Biserica cu sfinţi, zărise dinaintea unei prăvălii de croitor pe o tînără fată care-i plăcu cu osebire. îndată ce soseşte acasă, cheamă pe Rol-boacă şi comunicîndu-i această nuvelă, îi ordonă să nu întîrzie şi să facă ce va şti ca să io aducă negreşit. Bol-boacă pleacă din acel moment ca să îndeplinească această onorabilă misie. îi fu însă cu neputinţă ca să reu-şască, căci fetele de meseriaşi nu se înduplec lesner nici îşi vînd onoarea pe bani. El comunică refuzul fetei stăpînului său şi acesta, nemulţumit, îl goni din camera sa. Ce trebuia să facă, căci cu cît era anevoie de înduplecat fata croitorului, căreia îi zicea Frusina, cu atît Dăngescu stăruia să-şi satisfacă pasiunea cu orice preţ. Bolboacă văzu bine că trebuia să cază în dizgraţia lui în cazul cînd nu s-ar arăta demn de a binemerita recompensele ce i se făceau. Ca om viclean, rafinfat] în puşcării, se gîndi la un mijloc pe care-l crezu cel mai nemerit ca să ajungă la scop. El făcu cunoştinţă cu toate femeile bătrîne din vecinătatea croitorului, fiindcă babele sunt totdauna instrumentele cele mai sigure şi cele mai capabile pentru a săvîrşi orice crime cînd sunt bine plătite. Cum diavolul inspiră totdauna pe mizerabili în întreprinderile lor infame, Bolboacă dovedeşte pe o moaşă bătrînă, care ocupa o cameră într-o mică casă, ce era aşezată în faţa prăvăliei croitorului, şi la carea Frusina venea adesea, atît ca la o vecină cît şi ca la o amică a' familiei, căci ea era moaşa mumei sale.

Încunoştiinţîndu-se de aceasta, Bolboacă, fără a pierde timpul, se duce la moaşă, îi cere întîlnire la o oră înaintată a nopţei şi bătrâna i-o acordă cu mulţumire. El se întoarce acasă fără a vorbi Dăngescului despre aceasta, şi cînd sună unsprezece ore din noapte pleacă fără ca să fie văzut de cineva şi vine la moaşă, care îl aştepta şi pe care o găseşte singură.

Moaşa era o femeie gîrbovită; ea era în vârstă de şaptezeci ani, purta perucă, sprincenile îi erau albe, avea nişte ochi mici, înfundaţi în orbita lor, şi o fizionomie cu atîtea încreţituri şi atît de decompusă, că nu se putea cunoaşte dacă fusese albă sau neagră; nasul îi era lung şi gros, iar vîrful lui era vînăt şi cădea pe o gură veştedă înăuntru căreia nu se mai vedea nici o urmă de dinţi, a căror lipsă o făcea neîncetat să rumege ca animalele. îşi poate dar cineva lesne închipui ca ce lucru era moaşa Sultana de lîngă Biserica cu sfinţi.

— Iată-mă că am venit, -mamă moaşo, şi îmi pare bine că te găsesc, zice Bolboacă după ce intră în casă.

— Te aşteptam, domnişorule, răspunde moaşa, şi credeam, să te crează Dumnezeu, că nu socoteam să vii căci întîlnirea ce mi-ai cerut pentru astă-seară am cre-zut-o de glumă. Dar poftim, şedeţi!

— Cu plăcere, mamă moaşă, zice Bolboacă, aşezîn-du-se pe un scaun de lemn cu trei picere, ce se prezentă dinaintea lui şi oare era singurul în cameră, căci toată mobila se compunea de acel scaun cu trei picere, de o ladă odorogită, de o icoană veche de cîrtie neîncadrată, lipită cu cocă de zid, şi de un pat de scînduri acoperit de o saltea de paie. Toate acestea, Bolboacă le petrecu printr-o singură privire şi simţi o bucurie nespusă că o găseşte în aşa mare mizerie.

— Aş dori să aflu, domnişorule, ce vînt te-a adus pe la mine? întreabă moaşa pe Bolboacă, observîndu-l cu curiozitate. Nu cumva vreun drăguţ de hamor îţi usucă sufleţelul? Ia spune-mi, mînca-ţi-aş guriţa!

— O! bată-te sănătatea, mamă moaşă, cum ghicişi? aşa, mămucă, uite afurisita de dragoste este lucru mare.

— Iaca vorbă! dar cum păcatele să fie lucru mare? că doar n-o fi pietre nestemate, ş-apoi să vedem puţin; spune-mi pe cine iubeşti? o cunosc eu?

— Foarte bine încă... ghiceşte cine este?

— Ca s-o ghicesc din gînd, nu sunt năzdravănă, dar întîi să dau cu cărţile şi mai-mai că mă bizui să-ţi spui.

— Ce, ştii să dai cu cărţile? întreabă Bolboacă pre-făcînd mirarea.

— Eu să nu ştiu? Apoi, măiculiţă, se vede că nu eşti din Bucureşti dacă n-ai auzit de moaşa Sultana de lîngă Biserica cu sfinţi. Dar a rămas un om ca să nu vie să-i ghicesc norocul!?... uite, numai eu nu am noroc; mi-a murit trei îngeraşi de copii în doi ani, şi cînd mă gîndesc la dînşii, mi se rupe băierile inimei.

— Dumnezeu să-i ierte, mamă moaşă; dumneata să trăieşti; aşa a fost să fie de la Dumnezeu.

— Că bine zici, măiculiţă; dacă n-a fost zile, cine se poate pune împotriva voinţei lui Dumnezeu!

— Să lăsăm pe morţi în pace, zice Bglboacă cu nerăbdare. Ia să vedem de ceea ce vorbirăm.

— Acum, măiculiţă; dar nu ştiu unde păcatele am pus pustiile de cărţi.

— Caută-le mai curînd, căci este tîrziu şi nu poci aştepta mult.

— Numaidecît, zice moaşa căutînd cărţile pe subt saltea. Iată că le-am găsit, adăogă ea, arătînd o pereche de cărţi a căror durată părea a fi fost de un secol şi carii erau aşa de negre şi aşa de moleşite că se încovoiau ca nişte bucăţi de cîrpe.

— Alte cărţi mai bune nu ai? întreabă Bolboacă privind cu scîrbă pe cele ce se aflau în mîna moaşei.

— Ba am două perechi noi, răspunde moaşa cu importanţă. Acestea însă sunt mai norocoase fiindcă niciodată nu m-au înşelat.

— Acum fie carii vor fi, numai să vedem ce spun.

— Numaidecît, măiculiţă; ce fel de ochi ai? întreabă ea amestecînd cărţile. Eu sunt bătrînă şi noaptea încailea nu văz deloc.

— Ochii mei sunt negri, răspunde Bolboacă apro-piindu-se cu scăunaşul lîngă moaşă şi puind sfeşnicul în pat ca să lumineze mai bine.

Baba murmură cîteva cuvinte amestecînd cărţile şi după aceea le întinde dinaintea ei pe pat.

— Uite, măiculiţă zice ea privindu-le; dumneata te ridici cu un crai de ghindă care o să-ţi fie vrăjmaş de moarte şi care o să te caute cu un crai de roşu şi cu altul de tobă ca să-ţi facă un rău mare. O să dai, măi-culiţă, de o belea mare; uite necazul îţi cade în faţă. Dar cine este o damă de tobă care cade cu dumneata în casă şi nu te vede bine?

— Nu ştiu, răspunde Bolboacă turburat, gîndindu-se că aceea trebuie să fie Elena Dăngeasca.

— Să te fereşti de dama asta de tobă că nu-ţi voieşte binele. Ascultă-mă ce-ţi spui căci cărţile mele nu mă mint niciodată.

— M-oi feri, mamă moaşă, dar aceasta nu mă interesează; spune-mi de dragoste.

Dumneata nu iubeşti pe nimeni, zice moaşa observi nd cărţile; uite că nu cazi cu nici o femeie. Dar eşti îngrijat, eşti nemulţumit grozav. Ce supărare ai?

— Am multe supărări, cu toate acestea aş dori să aflu ce arăt cărţile?.

— Ţi-aş spune, mamă, dar îmi este că te mîhneşti, ş-apoi cine ştie, şi cărţile mint cîteodată.

— Vorbeşte, căci nu mă supăr nicidecum, zise Bol-boacă cu neastâmpăr.

— Uite, măiculiţă, parcă un crai de ghindă te-a rugat să faci ce-i şti ca să aibă pe o damă de verde şi dumneata nu că n-ai vrea, dar ţi se pare că n-îi să poţi.

— Ce spui? aşa zic cărţile?

— Tocmai aşa, reluă baba, şi dumneata, cum îţi mai spusei, nu iubeşti pe nici o femeie pentru că nu cazi cu nici una.

— Se poate să fie şi una ca aceasta, dar parcă-mi ziseşi că sunt rugat de un crai de ghindă ca să-l fac să aibă pe o damă de verde. Fii bună de-mi spune dacă, după cum arată cărţile, voi izbuti sau nu?

— Cum să nu-ţi spui, mînca-ţi-aş ochişorii. Uite iz-bînda îţi cade cu temei de la o damă de roşu.

— Asta voiam să ştiu, zice îndată Bolboacă. Acum lasă cărţile la o parte, mamă moaşă, şi să vorbim despre împrejurarea care m-a făcut să viu la dumneata.

— Să vorbim, măiculiţă, zise baba strîngînd cărţile şi aruncîndu-le într-un colţ al patului. Dacă socoteşti că eu poci să fiu de vreun ajutor, voi sluji cu plăcere pe un domnişor cumsecade ca dumneata.

— Şi dumneata eşti foarte cumsecade, precum am auzit, se grăbeşte a zice Bolboacă ca să corăspunză la cinstea ce i se făcea, fiindcă şi tâlharii au cîteodată obiceiul să se cinstească în întreţinerile şi chiar în comploturile lor; cu onoarea se servă toată lumea, pînă şi omo-rîtorii din fundul ocnei.

Bolboacă reluă:

— Ascultă, mamă, vrei să facem un negoţ fără ca să ne costisească o para măcar?... şi, întovărăşindu-ne amîndoi, să cîştigăm şasezeci galbeni în eîteva zile?

— Cum să nu voiesc, domnişorule!... auzi vorbă! Şasezeci galbeni de colea sunt?...

— Ei bine, treizeci vor fi ai dumitale şi treizeci ai mei, numai să fii în stare să-i cîştigi.

— Spune-mi ce trebuie să fac şi, dacăvoi putea, nu mă dau la o parte de tovărăşie, căci, Dumnezeu să mă ierte, sunt o femeie săracă şi numai el ştie cum şi ce fel.

— Nu voi să umblu pe drumuri încrucişate, ci voi alege pe cel drept. Uite, mamă moaşă, ce este vorba: o persoană mare şi bogată a trecut pe uliţa de aici şi a văzut o fată prea frumoasă care şedea la poartă; o iubeşte grozav şi fiindcă eu sunt vătaful de curte şi credinciosul lui, m-a însărcinat să fac ce voi şti, cum văzuşi şi din datul cărţilor, ca să i-o aduc într-o seară. Din cercetările mele, am auzit că eşti prietena ei şi a familiei, şi am venit să-ţi propui aceasta. Dacă socoteşti că vom izbuti, eu îţi şi dau arvună acum înainte, banii pe jumătate, iar cealaltă jumătate, dupe ce se va săvîrşi totul.

— Prea bine, domnişorule; dar mai întîi, să v-edem cine este fata aceea care a plăcut acelei persoane mari şi bogate?

— Este Frusina, fata croitorului, care sade peste drum de aici şi care vine mai totdauna la dumneata.

— Frusina! strigă moaşa cu mirare. în adevăr o cunosc prea bine, dar nu ştiu, domnişorule, dacă va priimi fata; eu una nu prea crez. Frusina este prea ciudată şi tată-său e lucru mare.

— Atunci, ce trebuie să facem? întreabă Bolboacă cu neastîmpăr. Nu ştii ceva fermece, mamă moaşo?

— Le ştiam odată, domnişorule, dar m-am lăsat de ele de cînd mi-a murit copiii.

— Uite, mai rup din partea mea de galbeni încă zece şi îţi vine patruzeci de gălbenuşi. Ce zici? Aşa este că nu se leapădă de la mînă o sumă aşa de bună?

— Bună de tot, răspunde moaşa, dar crede-mă, coco-naşul mamii, că, deşi doresc din suflet să-ţi împlinesc cererea, dar, ca dracu, astă-seară ca niciodată nu-mi plesneşte nimic în minte.

— Atunci să-ţi spui şi eu o părere a mea şi socotesc că va fi cea mai nemerită. Ascultă, mamă moaşo: cum eşti bună prietenă cu fata, mîine, miercuri,nu mai departe, să o chemi la dumneata şi să-i spui că te-a rugat o cocoană ca să găseşti pe cineva să-i coasă frumos şi să-i festoneze mai multe lucruri; sunt sigur că fata o să priimească şi seara să apuci cu dînsa pe uliţa din dos de lingă biserica Batiştei şi să intraţi pe portiţa din fundul grădinei, unde se văd doi salcîmi mari. In grădină să te uiţi spre casă şi vei vedea o odaie a cărei uşă va fi deschisă; să intraţi fără temere înăuntru, eu voi fi acolo şi vă voi întreba îndată ce poftiţi; dumneata să-mi răspunzi că ai adus pe cusătoreasă, şi la acest răspuns voi pleca îndată prefăcîndu-mă că mă duc să înştiinţez pe coconiţa. După plecarea mea, să rogi pe fată să-ţi dea voie a te lăsa să te duci la o femeie ce şade alături şi unde ai treabă, încredinţînd-o că peste un sfert de ceas te vei întoarce negreşit. Fata îţi va da voie şi la ieşire-ţi din odaie îţi voi plăti şi ceilalţi douăzeci galbeni, după a căror priimire să pleci şi să nu te întorci decît peste un ceas. Ai? Ce zici, mamă moaşo, despre această idee?

— Zic că este minunată şi că ai un cap cum nu am văzut multe. Mă iartă, dar te pricepi, zău, în lucruri de astea mai bine decît o femeie.

— Omul zdravăn se pricepe în toate, zice Bolboacă cu mîndrie. Dar să lăsăm vorbele de prisos; spune-mi, ne-am înţeles acum?

— Aşa gîndesc, domnişorule, că ne-am înţeles prea destul.

— îmi făgăduieşti că mîine seara vi negreşit cu fata? întreabă Bolboacă sunînd galbenii în buzunar.

— Iţi făgăduiesc pe cinstea şi pe capul meu, răspunde moaşa îndată ce aude fermecătorul sunet al aurului. Fii sigur de aceasta ca de luminile ochilor.

— Aşadar, priimeşti arvună.

Şi zicînd acestea, Bolboacă numără moaşei douăzeci galbeni ferecaţi frumoşi. La vederea aurului, moaşa crede că este un vis, şi cu o lăcomie băbească ea strînge banii într-o legătură şi-i vîră în sin. Bolboacă observă mişcările moaşei şi bucuria lui fu mare cînd se încredinţă din aceasta că dorinţa stăpînului său era ca şi împlinită. El nu voi să rămîie mai mult, căci ora era prea înaintată şi avea grabă a se duce să încunoştiinţeze pe Dăngescu.

— Noapte bună, mamă moaşă, zice el ieşind din casă. Nu uita că mîine te aştept înserat în odaia din grădină.

— Fii pe pace, domnişorule, îi zice mogşa închizînd uşa după dînsul.

Bolboaeă vine în grabă acasă, se dezbracă de manta, îşi lasă şapca şi se urcă repede în camera stăpînului său. El îi spune în puţine cuvinte tot ce se petrecuse între dînsul cu acea moaşă bătrînă şi Dăngescu, în bucuria lui, îi dăruieşte un ceasornic de aur prea frumos şi foarte scump. După ce se mai întreţinură cîtva timp despre aceasta, Bolboaeă iese din camera Dăngescului şi se coboară în a lui ca să se culce.

A doua zi, moaşa cheamă pe Frusina la dînsa. Tînăra fată vine îndată şi cînd amîndouă se găsesc singure în camera moaşei; aceasta începe să-i vorbească:

— Astă-noapte am fost prea bolnavă, Frusinico: am avut o durere de inimă grozavă; era să mor, draga ma-mii, dacă nu se întâmpla să am puţin rachiu de izmă în sticla aceea după fereastă.

— Pentru ce nu ai venit la noi, mamă moaşo, să ne dai de veste?

— Dar puteam să mă mişc din pat, măiculiţă?... cînd m-a apucat durerea, parcă îmi bătuse cineva un piron în inimă. Zău că nu credeam să mai apuc ziua albă.

— Vezi dumneata, biată mamă moşică, zice tînăra Frusina compătimind. Să fii aşa de bolnavă şi noi să nu ştim nimic!... Dar bine că a fost boala trecătoare; cum te simţi astăzi, mamă moaşo?

— Mulţumesc lui Dumnezeu, sunt mai binişor, zice moaşa cu o voce miuită. Ce face maică-ta, Frusinico?

— Este sănătoasă, mamă moaşo; am lăsat-o lucrînd.

— Dar dumneata ce mai lucrezi, măiculiţă?

— Astăzi nu am nimic de lucru, dar ca să fac ceva, mă voi apuca să împletesc ciorapi.

— Ce spui? Nu ai de lucru? Atunci bine am făcut de am făgăduit la o cocoană ca să-i festonezi nişte lucruri.

— Vorbeşte mai desluşit, mamă moaşo, căci nu te înţelg bine.

— Uite, măiculiţă: ieri după-prînz a venit o prietenă a mea să mă întrebe dacă ştiu pe cineva care să coasă bine şi să festoneze frumos pentru o cocoană mare. Şi eu m-am gîndit la dumneata, Frusinico, şi drept să-ţi spui, i-am zis că te voi duce astăzi la acea cocoană, Voieşti să mergem împreună la dînsa?

— Cu plăcere, mamă moaşă, zice Frusina îndată; dar mai întîi,trebuie să-mi cer vdie de la mama.

— Pentru ce să mai spui mumei dumitale?... poate să nu te lase şi să dau de ruşine..

— Mă lasă cu dumneata, nu avea grijă. Ş-apoi dacă meseria noastră este ca să lucrăm cu acu, mi se pare că avem şi de datorie să alergăm după lucru.

— Oricum, nu voi ca să ştie mama dumitale pînă nu ne vom întoarce de la acea cocoană, fiindcă voi să se pomenească deodată cu lucru mult ca să se bucure. In urmă va afla şi de unde este, căci crede-mă, măiculiţă, să te crează Dumnezeu, uite nici eu nu ştiu cum o cheamă pe acea cocoană.

— Ce fel, prietena dumitale nu ţi-a spus?

— Ba mi-a spus, măiculiţă, şi pînă mai adineaori îi aveam numele în gură, dar l-am uitat ca păcatele. Vezi, bătrîneţea asta ridică de la om şi ţinerea de minte. Dar ştiu unde sade, Frusinico, ştiu foarte bine încă şi nu este departe de aici: şade mai încolo, pe lîngă biserica Batiştei.

— Bine, mamă moaşo, n-oi spune nimic mamii dacă găseşti dumneata de cuviinţă. Merg cu plăcere la acea cocoană ca să iau de lucru. Avem şi nevoie căci suntem, cum ştii, o mulţime de copii.

— Mai încape vorbă, Frusinico; tocmai la asta mă gîndeam şi eu cînd am făgăduit prietenei mele că te duc acolo.

— Cînd mergem, mamă moaşo?

— După-prînz, frumuşica mamii: cam înserat.

— Pentru ce să nu mergem acum?

— Aşa mi-a zis prietena mea că cocoana aceea nu priimeşte înaintea prînzului pe nimeni, fiindcă-i vine lume multă, dar înserat se scoală după somn şi are vreme destulă ca să-ţi arate ce să faci şi cum să-i lucrezi.

— Dacă este aşa, ne vom duce înserat, numai să dea Dumnezeu să fii sănătoasă ca să poţi umbla.

— Să dea milostivul, guriţa mamii, că mult sunt bă-trînă şi prăpădită.

— Acum mă duc acasă, zice Frusina, sculîndu-se ca

Să plece. Trebuie să dau fraţilor mei celor mici să mă-nînce.

— Du-te mamă, şi fii gata de plecare cînd apune soarele.

— Voi veni negreşit, zice Frusina deschizînd uşa.

— Şi vezi de nu spune mumei dumitale nimic, adăogă baba ieşind după dînsa.

— Nu avea grijă; dacă ţi-am făgăduit odată că nu-i spui, fii sigură că voi păstra secretul.

Frusina se depărtează sărind de bucurie şi moaşa ră-mîiiid singură face cugetările următoare:

„îmi pare rău de această copilă, îşi zice ea, dar nu sunt a bogată ca să lepăd de la mină patruzeci de găl-benaşi. Dumnezeu mă ştie şi pe mine. Afară de aceasta nu am făgăduit vătafului acelui boier ca să amăgesc pe fată, ci numai să i-o due acolo. Dacă n-o vrea fata, ştiu bine că nu-i va da cu toporu în cap,căci nu are pentru ce. Eu o voi lăsa acolo şi cînd mă voi întoarce ca să o iau, mă voi preface că mă mir, voi plînge, îmi voi frînge mîinile, voi face astfel ca să nu mă învinovăţească pe mine.“

După aceste cugetări, moaşa ia o bucată de pîine şi puţină brînză ca să mănînce, şi în urmă se dete după diferite lucrări menajere aşteptînd ora cînd trebuia să se ducă cu fata.

O zi trece foarte curînd. Pentru Frusina însă trecuse prea anevoie, căci ea era prea nerăbdătoare. Toată ziua ea nu făcuse alt decît a se gîndi cum să se prezinte înaintea unei dame mari ca să nu o crează de neroadă, şi ce să ceară pentru lucru cînd o va întreba de preţ. Aceasta mai cu seamă o făcea să se roşască în temerea de a nu greşi, şi ca să scape de ridicol, găsi de cuviinţă să lase pe acea cocoană să-i dea ce va voi şi să-i arate că este mulţumită. Frusina împletea la ciorap cînd băgă de seamă că soarele apune. Inima ei începe să palpite şi o durere de cap o coprinse deodată. Sufletul ei era mîh-nit, dar nu ştia pentru ce.

„Dumnezeul meu, ce am astă-seară? Să fie oare vreo presimţire că mi se va întîmpla ceva?“

În urmă cugetă:

„Dar ce să mi se întîmple?... Mă duc să iau de lucru, aceasta este foarte lesne de înţeles; şi dacă mă doare capul, pricina trebuie să fie unde m-am gîndit prea mult la un loc şi fiindcă am aşteptat cu atîta nerăbdare.“

După aceste cugetări, ea se îmbracă curat şi, pretes-tînd către muma sa că se duce la o vecină, iese din casă şi găseşte pe moaşa la poartă unde o aştepta.

— Aide, Frusinico, să mergem, îi zice moaşa cînd o vede. Te aştept aci de o jumătate de ceas.

— lată-mă, mamă moaşo; sunt gata. Socotesc că am venit tocmai cînd ne-a fost vorba, căci abia dacă a apus soarele.

— Aşa este, măiculiţă, ai dreptate.

Şi după ce se schimbă aceste vorbe între dînsele plecară împreună fără a fi văzute de nimeni. Cum casa Dăngescului nu era departe de acolo, ele ajung prea cu-rînd la portiţa grădinei care era întredeschisă.

— Iată salcîmii, strigă moaşa cînd fură aproape de portiţă. Am ajuns.

— Unde am ajuns, mamă moaşo? întreabă Frusina surprinsă.

— La cocoana care-ţi va da de lucru.

— Dar nu văz nici o casă dinaintea noastră, observă Frusina cu mai multă surprindere.

— Noi intrăm pîn grădină, căci aşa mi-a spus prietena mea; întîi că este drumul mai de drept, şi al doilea că şi pe aici intră lume destulă.

Tînăra fată nu mai zice nimic; ea urmează pe moaşă în nesimţire fără ca să poată înţelege cel mai mic lucru din cîte se petreceau. Ele străbat grădina şi moaşa îşi îndreptează paşii spre camera a cărei uşă se prezantă dinaintea ei.

— Vom intra în odaia aceea, zice ea Frusinei, şi vom aştepta acolo pînă va de ştire cocoanei că ai venit. Ia ascultă, Frusinico, ai spus mumei dumitale despre aceasta?

— Nu i-am spus. Dar ce, nu am făcut bine? Nu mi-ai zis dumneata ca să nu-i spui?

— Bine ai făcut, fata mamii, puteai însă să-i şi spui căci nu făceai nici o greşală. Dar iată că am ajuns: să intrăm.

Moaşa bate la uşa camerei despre carea îi vorbise Bolboacă şi acesta, care le aştepta, iese îndată să le prii-mească. m

— Poftiţi, le zise el deschizînd uşa.

Moaşa intră în cameră cu Frusina, şi Bolboacă le invită să se aşeze pe scaunile ce le aduce.

— Poci avea norocirea ca să ştiu cine sunteţi? le întrebă el, prefăcîndu-se a nu cunoaşte pe moaşă.

— Eu sunt moaşa Sultana de lîngă Biserica cu sfinţi, şi dumneiei este Frusinica, neapoata mea.

— îmi pare bine, zice Bolboacă făcînd un compliment Frusinei,care se scoală îndată să-i mulţumească. Cu ce vă poci sluji, cocoană Sultano? adăogă el privind pe moaşă.

— Să vedeţi, domnule. Ieri înserat a venit la mine o prietenă şi m-a rugat să aduc cocoanei care locuieşte în casa aceasta pe o cusătoreasă meşteră, şi fiindcă Frusina, nepoata mea, coase şi festonează ca un înger, am adus-o pe dînsa.

— Prea bine ai făcut, zice Bolboacă privind pe Frusina. Mă voi duce îndată să înştiinţez pe coconiţa, şi ca să nu rămîneţi singure, voi trimite pe nevasta mea să vă ţie de vorbă. Dar trebuie să fiţi ostenite şi puţină apă rece v-ar răcori de minune.

Şi zidnd aceasta, vătaful de curte oferă Frusinei şi moaşei cîte o farfuriuţă cu dulceaţă şi cîte un pahar cu apă.

— Acum, doamnele mele, mă duc să văz ce face coconiţa, zice Bolboacă, deschizînd uşa care răspundea în o altă cameră în care intră după ce mai întîi face moaşei un semn pe furiş.

— Ce oameni cumsecade se găsesc în aceste case de boieri! zice Frusina după ce rămîne singură cu moaşa.

— Sunt crescuţi bine, măiculiţă, de aceea ştiu să mulţumească pe oamenii carii le intru în casă.

— Cine să fie omul acesta întreabă Frusina.

— Este vătaful de curte.

— De unde ştii, mamă moaşo, că este vătaful de curte? Mi se părea că nu vă cunoşteaţi cînd am intrat în casă?

La această întrebare, moaşa rămîne confuză, dar cum ea nu-şi pierdu cumpătul, răspunde îndată:

— Prietena mea mi-a spus că vătaful de curte sade în aceasta odaie, şi socotesc că el trebuie să fie. Vai de mine! dar nu ştiu ce am, strigă ea încovoindu-se ca cum ar fi fost coprinsă de durere: iar m-a apucat inima.

— Ce spui, mamă moşică?... ce nenorocire! să mergem acasă. Vom veni altă dată, zice Frusina sculîndu-se.

— Ba nu, măiculiţă; nu este frumos să plecăm deodată amîndouă fără ca sâ ne luăm cel puţin ziua bună. Ar crede că suntem nişte hoaţe. Mă duc să beau puţin rachiu de izmă de la vreo băcănie şi mă întorc numai-decît.

— Ce fel, eu să rămîi singură aici? întreabă tânăra fată cu frică.

— De ce nu, Frusinica mamii? eşti într-o casă cinstită şi nu ai a te teme de nimic. Trebuie să vie şi nevasta vătafului ca să staţi amîndouă de vorbă, şi mai întîi eu mă întorc acum. Aoleo, uf, Dumnezeule! ce tăieturi grozave am!...

Şi la aceste cuvinte, ea iese din cameră ţiindu-se de inimă şi lăsînd pe Frusina singură.

Când intră în grădină, moaşa începe să caute pe Bolboacă; acesta îi iese înainte şi o întreabă încet:

— Ai vorbit fetei? ai întrebat-o dacă?...

— Ce să-i vorbesc, măiculiţă?... Dacă i-aş fi spus ceva, nu ar fi venit moartă-tăiată.

— Atunci cum să facem? întreabă Bolboacă.

— Aceasta este treaba dumitale. Eu crez că mi-am îndeplinit făgăduiala.

— Bine, bine, zice Bolboacă puind în mina moaşei o hîrtie în care se afla douăzeci galbeni. Iată plata dumitale şi vezi să nu te întorci mai curînd decît peste un ceas.

— Nu avea grijă. Numai vedeţi să nu se întîmple ceva fetei, căci dacă vor afla părinţii ei, mă strîng de gît cu bună seamă.

— Fii pe pace, căci nimeni nu o atinge. Să ne vedem sănătoşi.

Moaşa iese pe portiţa grădinei, iar Bolboacă se duce la stăpînul său ca să-l înştiinţeze.

Frusina, rămîind singură şi găsindu-se într-o casă streină pentru întîia oară în viaţa ei, începe să se căiască că a intrat într-însa. Ea îşi preumblă ochii pîn toată camera, pe care o găseşte prea curată şi foarte bine mobilată. In van aşteptă pe pretinsa soţie a vătafului, căci aceasta nu mai venea, ceea ce îngrija cu osebire pe tînăra fată. Zece minute trec şi nimeni nu vine încă.

„Dumnezeul meu! îşi zice ea; ce să fie pricina de mă simţ aşa de leneşă astăzi!... îmi vine să mă întinz şi să mă culc. Capul îmi este greu şi parcă îmi umblă pîn creieri o mulţime de albine. Ce să fie vîjiitura asta!w

Ea nu putu cugeta mai mult că cade deodată în cea mai completă nesimţire. Sărmana copilă căzuse victima lui Dăngescu, care, nefiind sigur de reuşită, încredinţase lui Bolboacă o doză foarte mare de opium pe care să o dea Frusinei într-o linguriţă cu dulceaţă. Vătaful îndeplinise ordinul stăpînului său, şi iată prin ce mijloc voi să profite de frumuseţea nenorocitei fete a croitorului.

Bolboacă şi Dăngescu se aflau la pîndă şi priveau pe Frusina pîn crăpăturile uşei. îndată ce ei văzură că a căzut, intrară amîndoi în cameră.

Ei aprinseră o luminare şi voind să privească dej aproape pe Frusina, o găsiră palidă şi defigurată. Fruntea îi era strivită din căzătură şi pe gură începu să-i curgă sîngele în gîlgîituri. Dăngescu se sperie şi cere de la Bolboacă oţet sau odicolon. Bolboacă aduce o sticluţă cu odicolon şi amîndoi încep să-i facă fricţioane şi să o stropească cu apă rece. Dar toate silinţele lor fură în van, căci sîngele gîlgîia neîncetat din gura fetei, astfel că acea cameră devenise o gîrlă de sînge. Simptomele morţei se desinară pe fizionomia nenorocitei copile; ea deschide puţin ochii, se uită cu groază împrejurul ei şi deschizînd şi închizînd gura de două ori îşi dete sfîrşitul în braţele omorîtorilor ei.

— Nenorocita a murit, zice îndată Bolboacă cînd vede că ochii Frusinei rămîn deschişi şi fără nici o mişcare.

— Ce vorbeşti, Neagule, strigă Dăngescu dîndu-se la o parte îngrozit. Să chemăm un bărbier să-i ia sînge. Poate să nu fi murit încă.

— Acum e de prisos, zice-Bolboacă după ce pipăie cadaverul.

— Ce să facem, Dumnezeul meu!

— Să îngropăm pe moartă în grădină.

— Nu trebuie să o îngropi în grădina mea, căci poci fi descoperit. Mai bine să. o iei într-o trăsură după ce va înnopta bine şi să o arunci în vreo uliţă pe unde nu umblă lume.

— Aceasta este o idee prea minunată. Găsindu-se pe uliţă moartă, va crede oricare că a fost lovită sau apucată de vreo boală şi că a căzut în loc fără să mai mişte. Greutatea însă este că nu cunosc pe nici un birjar credincios despre care să fiu sigur că va ţine secretul.

— Cu aceasta mă «însărcinez eu, căci sunt sigur de devotamentul vizitiului meu, murmură Dăngescu pe gînduri. Mă duc să-i zic să puie caii cei mici la trăsura veche şi să tragă la portiţa grădinei. în vremea aceasta, tu Nea-gule, curăţă sîngele, adună-l cu ceva căci a închegat şi să faci în sfîrşit cum ştii ca să nu să mai cunoască urmele.

Dăngescu iese şi Bolboacă rămîne singur cu moarta.

„Ce întîmplare afurisită, zice Bolboacă privind ca-daverul Frusinei. Se vede că stăplnul meu nu a prea dat opium sau afion la multe, de vreme ce nu a ştiut să potrivească pe al acestei fete, dar ce va zice moaşa? mă tem foarte că oi să dau peste un bocluc mare. Cu toate acestea, o împăca-o cuconu, căci este mai mult de interesul lui...w

După aceste cugetări, Bolboacă începe a aduna tot sîngele închegat într-un vas pe care-l bagă în sobă. Sîngele nu mai gîlglia din gura fetei; el o ridică şi după ce o depune într-un colţ, aduce un covor şi o pîslă pe care le aşează peste scîndurile umplute de sînge ca să nu se cunoască.

Pe timpul însă cînd îşi căuta şapca şi mantaua ca să fie gata de plecare, moaşa intră în cameră.

— Ce?... ai... ve... nit, mamă moaşo? o întrebă Bolboacă întorcîndu-se uimit.

— Socotesc că a trecut un ceas de cînd am plecat. Dar unde este fata?

— Pata este cu domnu, răspunde Bolboacă, puindu-se în dreptul cadaverului ca să nu fie zărit de moaşă.

— Ce spui?... vezi dumneata, neruşinata!... şi eu care aş fi luat icoana în braţe şi mi-aş fi băgat sufletul în păcate că nu ar fi voit moartă-tăiată î... Cesunt fetele astea din ziua de astăzi!

— Ascultă, mamă moaşă, îi zice Bolboacă care nici nu băgase de seamă la cugetările babei. Ştie părinţii fetei că ai adus-o aici?

— Nici habar nu au, măiculiţă; dar ce, nebună eram să le vorbesc?

— Poate să le fi spus fata?

— Nu le-a spus o vorbă măcar. Pentru aceasta să nu aibi grijă.

— Dar cînd aţi plecat amîndouă de acasă, v-a văzut cineva din vecinătate sau vreun cunoscut?

— Nu ne-a văzut nimeni pentru că m-am ferit să nu ne vază.

— De ce te-ai ferit?

— Pentru că, de, măiculiţă, cine ştie ce s-ar fi putut întîmpla, şi am voit mai bine să mă păzesc.

— Prea bine ai făcut, mamă moaşă, zice Bolboacă mulţumit. Şi vei afla pentru ce.

In acest moment, Dăngescu intră în cameră şi moaşa se scoală îndată ce-l vede, plecînd capul cu respect.

— Eşti gata, Neagule? întreabă Dăngescu.

— Sunt gata de mult, coconaşule; vă aşteptam.

— Dumneiei este moaşa care a adus pe fată? mai întreabă el aruncîndu-şi ochii asupra babei.

— Da, coconaşule, eu sunt moaşa, răspunde aceasta plecîndu-se pentru a doua oară.

Rididnd capul, moaşa îşi aruncă ochii în dreptul sobei şi zăreşte pe Frusina în colţul unde era depusă. Cum era destulă lumină în cameră ea putu băga de seamă că rochia fetei era plină de sînge şi că palida ei fizionomie denunţa toate semnele unei moarte. Ea rămîne uimită şi în desperarea cea mai mare începe să strige smulgîndu-şi părul:

— Vai de mine!... sărăcuţa-mi de mine... Frusina este aceea din colţ?... Aţi omorît-o, prăpădi-m-aş după pă-mînt. Acum omorîţi-mă şi pe miine, adăogă ea, ducîn-du-se să pipăie cadaverul.

— Taci din gură, babo, strigă Dăngescu oprind pe moaşă în mijlocul camerei. Nu face gură că te trimiţ şi pe tine pe lumea cealaltă. Ce voieşti să mai vezi!... a murit din întâmplare această sărmană fată... nu i-a dat nimeni cu parul în cap.

— Ce fel a murit din bună zdravănă, fără ca să-i facă nimeni nimic? Dar este plină de sîng?.

— A luat în dulceaţă puţin afion ca să adoarmă. Nu era nimeni în casă cînd i-a venit ameţeală, şi cînd a căzut după scaun s-a lovit la tîmplă şi a murit.

— O, Maică luminată! Doamne!... Ce am.greşit eu să văz astfel de lucruri!... Ce vor zice părinţii fetei?...

— Ce să zică? observă Bolboacă. Mi-ai spus că ei habar nu au şi că nu v-a văzut nimeni cînd aţi venit aici?

— Ascultă, bătrîno, zice Dăngescu cu un ton aspru; ia aceşti cîţiva galbeni şi pleacă de-ţi caută de treabă. Să nu care cumva să crîcneşti ceva; că-ţi mănîncă oasele puşcăria şi ocna.

Moaşa nu îndrăzneşte să mai profere un singur cu-vînt; ea priimeşte banii de la Dăngescu, făgăduindu-i că nu va vorbi, şi iese de acolo hotărîtă a păstra cel mai mare secret.

După plecarea ei, Dăngescu se adresează către Bolboacă:

— Sunt sigur că baba nu va scoate nici o vorbă. Acum grăbeşte, Neagule; trăsura te aşteaptă la portiţa grădinei; ia pe moartă mai curînd, du-o unde ştii, şi azvîrl-o cînd vei socoti de cuviinţă.

— Lasă pe mine, cocoane, şi fiţi pe pace. Este adevărat că nu voiam să se întîmple una ca aceasta, dar ce s-a făcut s-a făcut, şi, de aş şti că m-ar prinde cineva şi m-ar băga în ocnă, intru cu plăcere pentru dumneata, fiindcă tot dumneata te-ai milostivit de m-ai scos din-tr-însa.

— îţi mulţumesc, Neagule, pentru devotamentul tău şi-ţi voi fi recunoscător. Mîine îţi dăruiesc două sute galbeni.

— Vă sărut mîinile, cocoane; aţi fost şi sunteţi tot-dauna bun pentru mine!

După aceste semne de dragoste schimbate între aceşti tîlhari, Dăngescu iese din acea cameră şi Bolboacă ia cadaverul pe spinare, îl duce în trăsură şi jpleacă să az-vîrle pe sărmana fată a croitorului.

CAPITUL IX AMORUL ŞI CRIMA

După ce arătarăm împrejurările ivite în acea miercure în casa Dăngescului, să vedem ce se petrecu tot în această zi şi în casa Sălcianului.

De eînd începuse timpul frumos, Maria şi Tincuţa petreceau toată ziua în grădina ce aveau la spatele casei lor; acolo ele împleteau la ciorapi şi se întreţineau pînă cînd soarele devenea arzător. După ce prînzeau, reveneau în grădină cu lucrul şi se puneau pe o bancă aşezată lîngă un salcîm pletos, unde rămîneau până seara. Dar despre ce se întreţineau ele totdauna? Pentru ce Maria pleca ochii cîteodată? Şi pentru ce Tincuţa o lăsa adesea singură, ocolind grădina în mai multe rînduri şi uitîndu-se în toate părţile cu cea mai mare curiozitate fără însă ca ea să caute pe cineva?...

Ce de lucruri nu se petrecuse în grădina cojocarului de la acea seară de bal mascat!... Aceasta o vom afla mai la vale; vom lua mai întîi de la început acea zi, de miercuri şi vom face o mai bună cunoştinţă cu Sălcianu.

Acesta atinsese de al şasezecilea an; părul lui era alb şi abia dacă se zărea ici,şi colo cîteva fire negre; talia îi era potrivită, faţa albă cu puţine încreţituri şi avea o înfăţişare aşa de onestă cît şi venerabilă; pe fruntea lui se număra mulţimea anilor ce petrecuse într-o viaţă laborioasă şi liniştită; ochii lui albaştri se înfundau puţin. în orbita lor şi obosiţi de lucrul cojocăriei erau acoperiţi de sticlele ochelarilor ce purta de mai mulţi ani.

În acea miercure el se sculase prea de dimineaţă, cum avea obicei totdauna şi se pusese la lucru cu Stoian, calfa ce avea în prăvălie. Stoian era brun, dar faţa lui era destul de albă şi foarte atrăgătoare, talia îi era potrivită şi abia dacă împlinise douăzeci şi patru de ani. El iubea pe Sălcianu ca pe părintele. său, căci era orfan ca şi Tincuţa.

Sălcianu părea mîhnit în acea zi şi ca niciodată vorbea aspru cu toată lumea; el dojenise pe Stoian pentru lucruri de nimic şi acesta nu lipsi de a-i zice cînd îl văzu mai liniştit:

— Nu ştiu ce ai astăzi, chir Tudore; se vede că eşti nemulţumit de ceva: poci cunoaşte şi eu pricina care te mîhneşte?

— Este adevărat, Stoiane, că sunt supărat, dar nu poci să-ţi spui pentru ce.

— Cu toate acestea nu ai obicei să ascunzi nimic de mine?

— Aşa este, dar vezi, băiete, sunt împrejurări de acelea carii nu se spun.

— Nu stăruiesc să aflu căci din natură nu sunt curios; dar văzîndu-te mîhnit, chir Tudore, crede că mă simţ turburat deopotrivă cu dumneata. Ştii că te iubesc ca pe însuşi tatăl meu de cînd am rămas fără părinţi.

— Şi eu te iubesc, Stoiane, ca pe copilul meu, şi îţi mulţumesc că te interesezi de casa mea şi de mine.

Stoian nu mai zice nimic, căci el respecta mîhnirea Sălcianului. In acest moment, Elisaveta intră în prăvălie şi le dă bună dimineaţa. Stoian se scoală să-i mulţumească şi Sălcianu îl roagă să-l lase singur cu nevasta lui, avînd a vorbi împreună. Stoian iese afară din prăvălie şi Sălcianu se adresează către soţia sa:

— Ascultă, Elisaveto, îi zice el, este multă vreme de cînd mă fac că nu ştiu un lucpu care priveşte cinstea casei noastre...

— Ce vrei să spui, Tudore? Nu înţeleg.

— Se vede că eşti prea tare de cap dacă nu înţelegi. Şi negreşit că încuviinţezi cele ce se petrec în casa noastră de vreme ce nu mi-ai vorbit niciodată.

— Te încredinţez, Tudore, că nu ştiu să se petreacă în casa noastră ceva serios şi care să ne atragă băgarea de seamă.

— Venirea domnului Alexandru Dăngescu nu a atras încă băgarea dumitale de seamă? E de mirare, Elisa-veto, cum de nu mi-ai vorbit pînă acum d desele vizite ale acelui domn în casa noastră şi cum de nu mi-ai împărtăşit scopul care-l aduce?

— Nu cumva găseşti necuvinicios dacă domnu Alexandru ne face cinstea a veni să ne vază cîteodată?

— Ce relaţii poate avea un fiu de boier cu o familie de cojocar, şi prin ce întîmplare i-aţi făcut cunoştinţa?

— Dintr-o seară de clup, unde, din curiozitate, ne dusesem şi noi ca să vedem ce fel de petrecere publică este elupul.

— Nici aceasta nu mi-ai spus-o pînă astăzi şi mi se pare curios, Elisaveto, cum ai început să ascunzi de mine nişte lucruri pe care ar fi trebuit să le aflu. Este adevărat că nu v-am cerut niciodată socoteală de cele ce faceţi şi unde vă duceţi serile, căci de atîţia ani, de cînd trăim împreună, nu mi-ai dat niciodată prilej ca să-ţi fac cea mai mică observaţie. De cîtva timp însă, văz că te fereşti de mine, şi aceasta mă mîhneşte, căci neapărat prevăz că se petrece nişte lucruri pe care te temi a mi le împărtăşi.

— Dumnezeul meu, ce vrei să se petreacă altceva în casa noastră decît că domnu Alexandru găseşte plăcere a pierde din vreme în vreme cîteva minute cu noi.

— Ei bine, nevastă, deşi aţi ţinut de mine cel mai mare secret, eu însă a trebuit să aflu de la streini ceea ce trebuia să ştiu de la dumneata. Domnu Alexandru nu vine pentru mutra dumitale în casa noastră, nici ca să-ţi ţie de urît. A început lumea să vorbească şi ce este şi ce nu este. Maria este frumoasă, precum ştiu toţi, şi prin venirea lui s-a compromis onoarea atît ei, cît şi familiei. Este adevărat că vine pentru Maria sau pentru noi?

Elisaveta nu ştie ce să răspunză. Sălcianu urmă:

— Pentru ce taci, Elisaveto? Oare eu nu mai sunt bărbatul tău? nu mai merit încrederea ta? nu mai iau deopotrivă cu tine parte la fericirea şi la soarta copilei noastre?

— Ei bine, Tudore, vei afla tot. Dacă nu ţi-am vorbit pînă astăzi despre aceasta, am făcut-o în temerea

de a nu-ţi turbura liniştea şi de a nu te face să presupui lucruri carii nu sunt. Domnu Alexandru iubeşte în adevăr pe Maria şi ce ai zice cînd vei afla că a făgăduit să o ia de soţie?.

— Şi cui a făgăduit el aceasta?

— Chiar Măriei, copilei noastre.

— Frumoasă făgăduială, zău; zise Sălcianu clătinîn-du-şi capul; şi noi acum va trebui să ne odihnim liniştiţi pe această făgăduială boierească... Negreşit, ce mai este de zis, de bănuit sau de necrezut, pe cit timp domnu Alexandru a făgăduit Măriei să o ia de soţie... şi pînă una alta, cine ştie cum va fi cerut să i se recunoască această făgăduială!... Ce sunt femeile astea! cum se încred lesne şi cum nu văd prăpastia ce se deschide înaintea lor î Bagă de seamă, Elisaveto, avem destule esem-ple dinaintea ochilor că mumele strică pe copii şi nu se gîndesc nenorocitele că ele sunt greu răspunzătoare dinaintea lui Dumnezeu. Fii sigură că el o va amăgi fără îndoială chiar subt ochii tăi, şi te încredinţez că vei fi destul de oarbă ca să nu vezi... Odată amăgită, boierul îşi va îndrepta paşii aiurea şi fata cojocarului va rămî-nea poate cu fructul dezonoarei sale.

— O î nu vorbi astfel, Tudore, zise Elisaveta tremu-rînd. Dumnezeu să ne ferească de asemenea nenorociri închipuite.

— Închipuite astăzi, dar cine te încredinţează că mîine nu vor fi nişte triste adevăruri? Nu vedem pe toate zilele întîmplări de acestea? Este de datoria noastră acum ca să întîmpinăm răul prin noi înşine; şi pentru aceasta trebuie ca îndată ce va mai veni aici băiatul Dăngescu-lui, să-i dăm să înţeleagă că unui boier nu-i este permis să îrecuente casa unui meseriaş.

— Bagă de seamă, Tudore, că printr-aceasta prindem de vrăjmaş pe fiul unui boier, care poate să ne facă mult rău şi ştii că sunt ani nenumăraţi de cînd lucrezi în casa lor...

— Văz, Elisaveto, că în privinţa aceasta ai o judecată foarte scurtă, dar îţi dau dreptate căci în viaţa-ţi nu s-a intîmplat să încerci cea mai mică nemulţumire. Aceasta este pricina de nu poţi prevedea viitoarea nenorocire a copilei noastre.

/

— Ai toată dreptatea, Tudore, zice Elisaveta mîhnită. Trebuie însă să luăm lucrurile altfel: din nenorocire Maria iubeşte pe domnu Alexandru în gradul cel mai mare şi aflînd că voim să-l depărtăm din casa noastră, aceasta ar fi pentru dînsa lovitura cea mai grozavă. Să avem puţină răbdare ca să pregătesc pe Maria prin cuvinte înţelepte arătîndu-i că amorul său nu poate lua un sfîrşit bun; în urmă, ne vom consulta asupra măsu-relor ce va trebui să luăm. Pînă atunci voi avea îngrijirea de a priveghea asupra onoarei copilei noastre.

— Vezi aşa, Elisaveto; acum îmi place cum vorbeşti şi îţi mulţumesc pentru frumoasa idee ce ai avut. Te rog numai să o îndeplineşti, şi eu mă voi face că nu înţeleg cum am făcut pînă acum fără a mă amesteca întru nimic.

Şi zicînd acestea, Sălcianu reîncepe să lucreze, iar Elisaveta iese din prăvălie şi intră în camera sa destul de mîhnită de cele ce auzise de la soţul său.

Alexandru se întîlnea mai în toate zilele cu Maria fără a fi văzuţi de părinţii ei. Tincuţa era neîncetat cu scumpa sa verişoară, căci pentru dînsa Maria nu avea nici un secret.

în acea miercure, pe la şase ore după-amiază, ele se aflau ca după obicei aşezate pe banca de lîngă salcîmul pletos şi împleteau la ciorapi. Tincuţa se adresează către Maria:

— Doamne, cum împleteşti la ciorapi, verişoară?... Nu ştiu pentru ce de la o seamă de vreme undrelile nu mai pot apuca firul. Văz că degetile îţi umblu mai iute decît ale mele, dar eu am isprăvit zece rînduri şi dumneata abia eşti pe la jumătatea unuia.

— Eu sunt prea leneşă acum, răspunde Maria arun-cînd ciorapul. Nu lucrez mai nimic: gîndirea mea este pironită zi şi noapte Ta un singur lucru care mă mîh-neşte şi tot într-o vreme care-mi umple sufletul de bucurie.

— Nu ştiu cum se întîmplă, verişoară, că din una, din alta, convorbirea noastră cade neîncetat asupra domnului Alexandru.

— Şi asupra cui voieşti să cază, Tincuţo?... Dacă am febleţa de a-l iubi mai pre sus de totul în lume ce trebuie să fac?...

— Este plăcut lucru de a iubi cineva astfel, dar cu cît este de plăcut, cu atît trebuie să fie şi de amar; aceasta este cel puţin părerea mea.

— Amar zici?... se poate; dar în ce găseşti amărăciunea, Tincuţo?

— O găsesc în nepotrivirea amorului cînd împrejurări de familie şi de cuviinţe împiedecă împlinirea legă-mîntului de toată viaţa.

— Te înţeleg, Tincuţo, zice Maria oftînd. Pentru ce de la o seamă de vreme îmi vorbeşti pe alăturea şi nu-mi spui d-a-dreptul ceea ce te gîndeşti în privinţa amorului meu pentru Alexandru?

— Cum nu-ţi spui, Mario? Iţi închipuieşti acum că sunt ipocrită cu dumneata?

— Nu zic aceasta, dar pentru ce-mi arăţi că împrejurări de familie şi de cuviinţe aduc piedici amorului meu, şi numi spui că eu nu poci aspira a deveni vreodată soţia lui Alexandru, căci el este de o familie nobilă şi bogată, de vreme ce eu nu sunt decît o biată fată de meseriaş cu o naştere întunecoasă? Ce crezi că aceasta mă supără?

— Negreşit că te supără, verişorică; am auzit chiar de la dumneata că omul este înţelept şi că judecă bine cînd nu este amorezat, dar că îndată ce amorul vine, minţile se duc pe jumătate; şi să ferească Dumnezeu pe cel ce s-ar gîndi să-l contrarieze căci îl prinde de vrăjmaş. 'Nu sunt chiar cuvintele dumitale, Mario?

— In adevăr, ţi-am spus aceasta, dar m-am înşelat. Ei bine, Tincuţo, este prea adevărat ceea ce zici, omul însă este făcut să nu crează chiar cînd pipăie obstacolele carii se ivesc dinaintea lui. Prevăz că amorul meu nu mă va conduce la nici un sfîrşit bun, cunosc depărtarea ce există între mine şi el, nu mă îndoiesc că părinţii lui aflînd ar fi furioşi de aceasta. Dar sărmana fiinţă umană găseşte plăcere chiar în suferinţe, găseşte totdauna o mică consolaţie, cînd inima-i este zdrobită, în acel cuvînt numit speranţa, carea singură aruncă balsam pe rănile nenorociţilor. Ce vrei, iubesc pe Alexandru, nu sunt în stare

să-i arăt cea mai mică bănuială, nu mă simţ cu putere a-i face nici o propunere în temere de a nu presupune lucruri care nu sunt. înţelegi, Tincuţo, nu voi sc să crează că eu îl iubesc ca să mă fălesc cu numele lui, cu poziţia lui. Totul aştept de la dînsul şi el mi-a promis multe fără să-l întreb. Cu toate acestea, din cele ce mi-ai spus mă găsesc în trista poziţie de a avea o esplicaţie cu dînsul.

— Dumnezeul meu! cît îl iubeşti, sărmana mea ve-rişoară, şi crede că, dacă doresc ceva în lume, este numai ca să te văz fericită. Ş-apoi nu s-a văzut destui oameni bogaţi şi nobili că se însor cu fete sărace, precum şi destule femei nobile fiind ţiitoarele unor oameni de rînd!... Ce este de mirare ca domnu Alexandru Dăn-gescu să ia pe o fată onestă şi bine crescută, deşi dintr-o familie de meseriaşi?... La dracu î meseriaşii nu sunt şi ei oameni cumsecade!?... Şi mai cumsecade încă decît mulţi alţii spoiţi de nobleţă numai pe din afară?

— Cît eşti de bună, Tincuţo!... îi zice Maria îmbră-ţişîndo şi sărutînd-o în mai multe rinduri. Oare tu nu eşti cea mai minunată consolaţie ce mi-a trimis Dumnezeu pentru uşurarea suferinţelor mele!?... Florile, cît sunt de frumoase, nu s-ar veşteji ele dacă Dumnezeu nu le-ar trimite în toate dimineţile cîte o scînteie de viaţă?... cîteva picături [de] rouă? Vezi bine, Tincuţo, că şi dumneata contribuieşti mult în vieţuirea mea.

— îmi pare bine de aceasta, verişoară, şi mă voi sili cît voi trăi a te face să mă iubeşti.

în acest moment, Alexandru Dăngescu se iveşte la o portiţă izolată a grădinei. Maria se roşaşte şi, cu toate că-l zăreşte, se preface însă a nu-l vedea şi începe a împleti la ciorapi fără ca undrelele să apuce vreun fir. Tineuţa, care-l zăreşte asemenea, priveşte pe Maria şi îi zice încet:

— Verişoară, domnu Alexandru vine.

Alexandru înaintează. Maria şi Tineuţa se scol ca să-l salute.

— Bună vremea, Mario şi Tincuţo; ce mulţumit sunt că vă găsesc aici!... Mă aşteptaţi, nu este aşa?

— Prea bine vezi, domnule Alexandre, zice Tineuţa dispuindu-se a se depărta.

— Dar unde voieşti să pleci, Tincuţo? Nu mai stai cu noi?

— Cum să stau, domnule Alexandre?.. Nu trebuie să observ ca să nu vă zărească cineva?

— Ai dreptate; îţi mulţumesc, de' atîta osteneală ce ţi-ai dat pentru noi, zise Alexandru strîngînd-o de mină.

— Toate le fac cu mulţumirea mea, domnule Alexandre; iubesc atît pe verişoara mea şi pe dumneata, că mulţumirile dumneavoastră sunt şi ale mele.

Şi zicînd acestea, Tincuţa se depărtează de dînşii în-cepînd a culege flori ca să facă un buchet pentru Alexandru, fără însă ca această ocupaţie să o oprească de a face observările obişnuite.

— Bună Tincuţa! zice Alexandru privind-o. Iată o amică şi o rudă care te iubeşte mult, scumpă Mario.

— Şi eu o iubesc destul, zice Maria puţin distrată.

— Dar ce ai astăzi, Mario? Nu te găsesc ca în celelalte zile; te văz tristă.

— Eu?... tristă?... Te înşeli, Alexandre; mă gîndeam la dumneata, ceea ce fac neîncetat de cînd te-am cunoscut.

— Nu este adevărat, Mario; citesc în sufletul tău ca în curata lumină a frumoşilor tăi ochi; nici o umbră nu poate trece în spiritul tău ca să nu fie aşa de vizibilă pentru mine ca şi furtuna care întunecă atmosfera. îndată ce te-am văzut, am băgat de seamă că ai ceva care te mîhneşte; vorbeşte, Mario, nu trebuie să ascunzi nimic de Alexandrul tău.

— Nu-mi face asemenea întrebări, Alexandru. Sărmanei fete de meseriaş nu-i este permis totdauna ca să-şi deschiză toată inima unui om care este mai presus de dînsa.

— De cînd ai luat obicei, Mario, să te numeşti fată de meseriaş? Am avut ocazie să-ţi spui în mai multe rîn-duri că pentru mine nu eşti nici o fată de meseriaş, nici o damă mare. Te consider ca partea sufletului meu cea mai puternică, care contribuie cu succes la fericirea vieţei mele. Cînd sunt lîngă dumneata, Mario, toată fiinţa mea se electrizează de aceste priviri încântătoare, şi cînd sunt departe, şi chiar în visele mele, mă gîndesc a te revedea pentru a-ţi spune cît mă simţ de fericit de a te iubi...

— Destul, Alexandre; de acum înainte repaosul vie-ţei mele este pierdut, căci tu m-ai făcut să întrevăz în-tr-această lume o fericire pe care nu speram a o găsi de-cît în cealaltă. Dar această fericire s-ar pilitea realiza vreodată!?... Nu crez şi nici că este cu putinţă!

— Pentru ce această bănuială, Mario? Pentru ce crezi că promisiile mele sau mai bine dorinţele mele ar fi cu neputinţă de realizat?... Şi cine ar putea rumpe legătura a două inimi carii se iubesc? care lege a naturei s-ar putea opune la aceasta?

— Ştiu, Alexandre, că eşti dispus şi că doreşti poate a încorona amorul nostru, dar tu ai un părinte puternic, rnîndru şi ambiţios. Ce ar zice el cînd ar auzi că unicul său fiu şi moştenitor frecuentează o casă de meseriaş, că-i iubeşte fata şi că voieşte a o lua de soţie?...

Alexandru tace, Maria urmă:

— Vezi bine că am dreptate, Alexandre; de cîte ori se întîmplă să pronunţ numele tatălui tău, de atîtea ori păstrezi cea mai profundă tăcere; de cîte ori îţi aduc aminte că el e mândru şi ambiţios, spiritul tău se confundă, nu poţi răspunde, căci eşti sincer, Alexandre, şi tu nu poţi fi ipocrit cu aceea căreia îi zici că o iubeşti, nici a o face să crează ceea ce nu este.

— Ei bine, Mario, ai dreptate: tatăl meu, precum zici, este rnîndru şi ambiţios, ba încă şi aspru. Este adevărat că el s-ar revolta şi m-ar ameninţa chiar aflînd ceea- ce deocamdată nu trebuie sâ ştie. Timpul însă schimbă totdauna faza la toate lucrurile, el înmoaie şi pe fiara cea mai sălbatecă, o domesticeşte, face dintr-insa ce voieşte. Dumnezeu, care priveşte cu mulţumire florile cele frumoase după pămîntul zidit de dînsul şi care încura-giază bunul, cum pedepseşte răul, nu va contribui el în divina sa bunătate pentru unirea a două inimi tandre?!... Nu va sfărîma el piedicile carii opresc realizarea acestor dorinţe sacre?!...

— Frumoase iluzii!... încântătoare speranţe î... dar am presimţirea că va fi contrariul. O voce ascunsă îmi dictează a-ţi zice: Alexandre, tu eşti nobil, tu eşti frumos; dacă te-ai gîndit un moment sau ai avut capriciul să iubeşti pe o sărmană fată, care pnn nenorocirea ei cauzează pe a ta, treci pe lingă dînsa cum te-ai oprit, reia-ţi drumul ce este deschis înaintea ta şi vei găsi la capătul lui adevărata fericire ee-ţi este rezervată.

— Destul, Mario; dacă ai şti cu cîte lovituri grozave izbeşti sufletul meu prin limbajul ce-mi ţii, nu ai încerca să-l repeţi şi altă dată. Ascultă, Mario, precum mi-ai promis de atîtea ori că vei fi a mea sau a mormîntului, asemenea îţi promit şi eu cu jurămîntul unui om de onoare şi de simţ. Sunt bărbat, şi dacă în acest moment nu sunt independent, voi fi mîine, voi fi poimîine, voi căuta să fiu şi...

— Şi vei fi, domnule Alexandre, strigă Tincuţa apro-piindu-se de dînşii şi prezentîndu-i un buchet.

— îţi mulţumesc, bună Tincuţo, îi zice el luînd buchetul; de aceea şi eu am început să te iubesc ca pe o soră. Dar văz că a înnoptat de tot şi că trebuie să plec.

Atît Maria cît şi Tincuţa nu răspund nimic la aceasta. Alexandru ştia bine că ele trebuie să intre în casă, de aceea îşi luă noapte bună de la dînsele şi, în momentul cînd se dispunea să plece, se aude un zgomot mare la uliţă.

— Ce însemnează acest zgomot? întreabă Tincuţa.

— Neapărat că oameni beţi trec pe uliţă, răspunde Alexandru aseultînd.

— Oricum, s-a întîmplat ceva grav, observă Maria. Auz vocea tatălui meu. Dumnezeul meu, ce să fie!

Sălcianu striga în adevăr aşa de tare că se auzea din grădină. Maria şi Tincuţa alerg spre casă, iar Alexandru vine în faţa ulucelor, le sare, iese în uliţă şi apucă spre mulţime, unde găseşte pe Maria, pe Tincuţa, pe Stoian şi pe Elisaveta.

— Dar ce s-a întîmplat, mamă Elisaveto?... întreabă Alexandru îndată ce o vede.

— Ce să fie, domnule Alexandre? răspunde Elisaveta care ţinea o sticlă cu oţet în mînă. O nenorocire din cele mai mari s-a întîmplat chiar în uşa prăvăliei noastre.

— Ce nenorocire?

— O fată moartă sau leşinată s-a azvîrlit dintr-o birjă ce trecea pe această uliţă.

— Ce fată, unde este?

— Nu o cunosc, dar bărbatul meu se sileşte împreună cu alţii să-i dea ajutorul trebuincios.

Alexandru nu voieşte să asculte mai mult; el îşi face loc în mulţime şi străbate în locul unde se afla fata moartă.

— Un doctor, chemaţi un doctor, oameni buni, striga Săleianu. Nu vedeţi că toate ajutoarele noastre sunt nefolositoare?... Stoiane, du-te în grabă de cheamă pe doctorul neamţ care şade în cealaltă uliţă, dar grăbeşte. Sărmană Frusina! săraci părinţi. Dumnezeule, ce nenorocire şi ce durere pentru familia ei pe care o cunosc.

După aceste cuvinte, el transportă cadaverul în prăvălia sa ajutat de alţii şi Stoian se duce cu cea mai mare iuţeală ca să aducă pe doctor.

Doctorul prînzise foarte tîrziu şi cînd un servitor vine să-i spuie că un necunoscut voieşte să intre ca să-i vorbească, el îşi bea cafeaua.

— Spuni che non sinto a casa, zice îndată doctorul supărat. La tracu, non se pote ca se oticnit on minut î

Pe cînd servitorul se dispunea să iasă, Stoian nerăbdător şi grabnic intră în camera doctorului.

— Ţe fre, tomnoli?

— Mă iertaţi, domnule doctor, zice Stoian înclinîn-du-se. Dacă am venit să vă supăr şi dacă am avut îndrăzneala să intru în camera dumneavoastră, fără ca să fi aşteptat să-mi daţi voie, pricina este că de cîteva minute s-a aruncat dintr-o birjă, de nu ştiu cine, o sărmană copilă care reclamă ajutoarele ştiinţei dumneavoastră.

— Pine, tomnoli; eu fii peste on şas.

— Va fi prea tîrziu, căci fata pare că nu dă cel mai mic semn de viaţă.

— Atunşi tache a morit, te şe mai fii la mine? Ţe eo Tomnese sint ca să-i tau fiaţa?

— Nu eşti Dumnezeu, domnule doctor, dar poate să fie leşinată, poate să fie încă timp ca să scape. Fii bun, domnule doctor, dumneata care ai ştiinţă să uşurezi pe nenorociţii carii suferă, să vă daţi puţină osteneală a veni cu mine, şi dacă încă este mijloc de scăpare, veţi reda fericirea unei sărmane familii.

Am spus la tomita che fiu; lasa-me ca se peu cafe.

— Nu te las să bei nici o cafea, ai înţeles, om neo-menos ce eşti? strigă Stoian înfuriat. Trebuie să mergi numaMecît sau îţi fac una de mă pomeneşti.

Medicul, care nu se aştepta la nişte asemenea cuvinte şi care în acest moment adusese ceaşca la gură, varsă toată cafeaua pe dînsul şi în uimirea sa strigă:

— Şe intresneşti ca se si$, ticălos?

— Ticălos eşti tu, şoacăţe, îi zice Stoian aprinzîndu-se din ce în ce mai mult. Ai venit cu traista la spinare, cu maţele chiorăind de foame, şi acum, fiindcă te-ai îmbogăţit, îmi faci pe boieru mare în Ţara Românească în care te hrăneşti de atîţia ani omorînd la oameni?... Bagă-ţi în ochi doctoriile cu ştiinţa ta cu tot; nu te mai chem să vii cu mine. Dar odată-odată oi să-ţi arăt eu.

Stoian iese la aceste din urmă cuvinte lăsînd în cea mai mare încremenire de cele ce se petrecuse pe domnul medic, care, după ce se linişti puţin, îşi zise:

„Romuni ticăloşi, fe infeţ eo cum se trataţi pe un toc-tor. O se fe tau doctorii ca se fe ie tracu.u

Stoian se întoarse acasă destul de nemulţumit. Lumea se răspîndise. Sălcianu transportase cadaverul în prăvălie, unde, împreună cu alţi amici cunoscuţi, se silise a face pe fată să-şi redobîndească viaţa, dar totul fusese în van, căci nenorocita Frusina, precum ştim, espirase de mult şi răceala morţei o şi înţepenise.

— Ticălosul de doctor nu a voit să mă însoţească, zice Stoian după ce intră în prăvălie. Nelegiuitul, în loc să se grăbească a veni să dea ajutorul trebuincios, după multele rugăciuni ce i-am făcut, mi-a răspuns cu nepăsare că să-l las să-şi bea cafeaua.

— Nu mai este trebuinţă, zice Sălcianu. Această nenorocită copilă era moartă cînd s-a azvîrlit din trăsură. Dar ce idee a venit omorîtorului să o arunce dinaintea prăvăliei mele!

— Se vede că în acel minut nu trecea nimeni pe uliţă, observă un amic al Sălcianului. Ai băgat de seamă, frate Tudore, ce fel era trăsura sau cel puţin ai cunoscut pe vizitiu?

— Nu am avut timp să observ aceasta, răspunde Sălcianu pe gînduri; cu toate acestea crez că am cunoscut pe nelegiuit; din întîmplare mă aflam la fereastă şi i-am zărit faţa la lumina lampei de peste drum cînd se plecase să arunce pe moartă.

— Aşadar, ştii cine este?... întreabă Stoian cu surprindere. Cum îl cheamă? unde şade?

— L-am văzut în mai multe rînduri într-o casă unde lucrez de mulţi ani şi pare că Dumnezeuîmi insuflase că acel om nu era cumsecade.

— Îmi pare bine de aceasta, zice Stoian cu satisfacţie: cel puţin acest sînge nevinovat nu va rămînea nerăzbunat. O să-l închiză, o să-l osîndească la ocnă.

— Şi la ce vor folosi toate acestea? observă Elisaveta care era acolo. Orice s-ar face acum va fi de prisos. Această sărmană copilă nu mai poate reînvia, nici părinţilor ei nu li se va uşura mîhnirea.

— Este prea adevărat, zice Sălcianu: dar nu ştiu ce am; inima îmi este închisă!... mă tem că această întîm-plare îmi va pricinui multe nemulţumiri; nu ştiu cum, dar am presimţirea că voi da de un necaz mare.

— Ce idee, chir Tudore!... Dumneata care eşti omul cel mai bun şi cel mai onest din lume!

In acest moment uşa prăvăliei se deschide cu mare zgomot: comisarul coloarei de galben, procurorul, un medic, epistaţi de gendarmi intru înăuntru. Văzînd cadave-rul Frusinei toţi îl înconjoară şi încep să-l observe. Sălcianu, Elisaveta, Stoian şi ceilalţi amici şi vecini se dau la o parte ca să lase loc oamenilor guvernului. Medicul pipăie cadaverul în toate părţile şi, după observaţia ce face, declară că acea femeie a fost asasinată printr-o lovitură la tîmplă.

— Grozavă moarte! zise comisarul.

-— Dacă este lovită, omorul s-a comis cu precugetare, observă procurorul. După aceasta, întorcîndu-se către cei din casă face întrebările următoare:

— Cine este stăpînul acestei prăvălii de cojocărie?

— Eu, domnule, răspunde îndată Sălcianu.

— A cui este această fată?

— A unei familii de croitor care şade lingă Biserica cu sfinţi.

— Ce caută moarta în casa dumitale?

— Poate nu aţi auzit, domnule, cum s-a întîmplat această nenorocire, zise Sălcianu înaintînd. In acest caz este de datoria mea ca să vă spui. Iată cum: astăzi pe la aprinsul luminărilor, pe cînd mă aflam la fereasta prăvăliei mele, o trăsură venea cu cea mai mare iuţeală din partea dreaptă a uliţei şi, trednd pe aici, m-am pomenit deodată că un om ce se afla înăuntru aruncă pe această fată tocmai în pragul uşei mele. Ies afară şi, văzînd pe sărmana copilă fără cunoştinţă, am chemat pe vecini şi membrii familiei mele, am încercat eu toţii să o scăpăm, dar toate ajutoarele noastre au fost nefolositoare, căci negreşit erau foarte tîrzii.

— Pentru ce nu ai lăsat pe moartă în locul unde a fost aruncată? reluă procurorul. Nu ştii că nimeni nu este liber sau în drept a pune mîna pe un cadaver pînă mai întîi nu vin însărcinaţii guvernului ca să constate omorul şi să facă autopsie?

— Negreşit, prea bine zice domnu procuror, observă comisarul.

— Mă iertaţi, domnule procuror, zise Sălcianu; sunt un om simplu şi cu puţine cunoştinţe de forme; am crezut că fac un bine dînd ajutor la o nenorocită şi aducînd-o în casă ca să nu fie espusă privirilor mulţimei.

— Dumneata ai făcut o infracţie de lege aducînd pe moartă în casă. Şi dacă nu dovedeşti ceea ce spui, adecă că a mai văzut şi altcineva cînd s-a azvîrlit cadaverul din trăsură, eşti arestat chiar din minutul acesta.

— Tîlharul a ăzvîrlit-o cînd nimeni nu trecea pe pod, zise Sălcianu îngrijat. Dacă era lume pe uliţă, fără îndoială că ar fi trecut în altă parte.

— Cum poţi şti dumneata sau presupune cu atîta încredinţare ceea ce s-a gîndit alţii să facă?

— Aceasta este lesne de înţeles. Nu cumva mă bănu-ieşti pe mine, domnule? întreabă Sălcianu cu mîndrie.

— Şi pentru ce nu, domnule, pe cîtă vreme din răspunsurile dumitale te găsesc vinovat?

— Bărbatul meu vinovat, strigă Elisaveta înecată în lacrămi. Nu ştiţi ce vorbiţi, domnilor.

— Taci, Elisaveto; nu e treaba ta ca să te amesteci în aceasta. Ieşi afară de aici; ieşi, îţi zic!

Elisaveta iese condusă de Stoian, care se întoarce după cîteva minute.

— Mă găseşti vinovat?... Se vede că Dumnezeu nu poate fi în cer ca să lase să se osîndească un om care a făcut bine în loc de rău.

— Atunci, dovedeşte-mi pe omorîtor, reluă procurorul. Il cunoşti

— Bănuiesc că da şi ştiu şi unde şade.

— Cum l-ai văzut?

— L-am zărit la lumina lampei de peste drum cînd s-a plecat să azvîrle pe moartă.

— Unde şade?

— Nu ştiu, dar l-am văzut adesea în casa coconului Stamate Dăngescu.

— Să mergem îndată să mi-l arăţi.

— Să lăsăm aceasta pe mîine, interumpse comisarul. Dacă omorîtorul este cunoscut, este tot ce trebuie să aflăm. Şi afară de aceasta trebuie să mergem în maidanul Icoanei unde s-a găsit un om înjunghiat.

— Ai dreptate, încuviinţă procurorul. în adevăr, urmează să ne ducem şi acolo. Aşadar, să te afli mîine la casa Dăngescului, adăogă el întorcîndu-se spre Sălcianu. Pînă atunci te las liber.

— Mă voi supune poruncilor dumneavoastră, zise Sălcianu plecîndu-se.

Din ordinul procurorului, doi gendarmi ridic cada-verul, îl pun într-o birjă şi apucă spre casa acelei nenorocite familii de croitor.

Procurorul, comisarul şi ceilalţi ies din prăvălie.

După plecarea lor, Sălcianu, care rămăsese cu capul plecat şi împovărat de întristare, se adresează către Stoian:

— Ţi-am spus (că aveam presimţire că voi da de un necaz mare. Inima mea nu se înşală niciodată.

— Credinţă în Dumnezeu, chir Tudore. Dacă aceşti oameni sunt atît de aspri, judecătorul şi stăpânul lumei te va protege.

— Aşa este, Stoiane, dar îmi este frică... oare tu nu ai auzit că oamenii cei buni sunt nenorociţi pe acest pă-mînt şi că pentru dînşii suntj făcute suferinţele!?... Nu vedem în toate zilele pe nevinovaţi că îndură urmările nelegiuirilor altora!?

Iată cum se termină acea-miercure memorabilă.

CAPITUL X A DOUA ZI

Era zece ore de dimineaţă. Dăngescu se afla lungit pe o sofa şi cu capul apăsat pe amîndouă mîinile. Ochii lui erau roşii şi, dacă l-ar fi privit cineva, s-ar fi convins îndată că el nu dormise toată noaptea; mintea îi era turburată, fizionomia aprinsă şi buzele uscate: toate acestea probau simptomele unui om bolnav, şi cu toate acestea, el nu avea nici o durere, afară numai de o mustrare de cuget eare-l muncea neîncetat. Oteva lovituri la uşă îl făcu să se dezmeticească puţin şi să rădice capul.

— Intră, strigă el în nesimţire.

Elena, soţia lui, deschide uşa, intră în cameră şi se aşază pe un fotoliu vizavi de dînsul.

— Bună dimineaţa, domnule, îi zise ea privindu-l. Dar ce ai? te văz trist şi cu ochii roşii?

— Te înşeli, doamnă, răspunse el fără şă o privească. Sunt ca totdauna şi nu ştiu cum dumneata mă găseşti in proastă stare?

— Pentru că nu s-a întîmplat odată măcar să intru în camera dumitale şi să mă priimeşti cu mulţumire, zise Elena mîhnită. Cu toate acestea, observaţia mea nu a fost greşită, şi fiecare ar putea mărturisi aceasta privindu-te.

— Se poate, şi nu e de mirare ca să mă doară ochii, zise Dăngescu cu neastîmpăr.

— Pentru ce nu mi-ai spus aceasta mai în grabă? Cu un lucru de nimic aş fi putut întîmpina răul. Dar eu de mult timp nu mai am mîngîierea de a fi privită; ţaa o soţie iubită. Trăim într-o casă fără ca să ne ştim de ştire unul altuia; mîncăm la o masă şi o vorbă nu se schimbă între noi. Din nenorocire o asemenea vieţuire văz că în loc de a se precurma] prinde rădăcini din ce în ce mai mult. Dacă aceasta este plăcerea dumitale, spune-mi, te rog, ca să ştiu; nimic nu te opreşte de a fi sincer.

— Iar ai început, doamnă, cu observaţiile dumitale? Mult voi fi silit să ascult nişte reproşuri pe care nu le priimesc? Ţi-am spus de atîtea ori că eu nu trăiesc cu capul dumitale, nici voi a mă tîrî de nas de nevastă. Te invit dar, odată pentru totdauna, a te mărgini în datoriile dumitale de femeie, şi pe mine să faci bine să mă laşi în pace, mai cu seamă cînd vezi că nu unt în dispoziţii bune.

— Am înţeles, domnule. Văz că acestea sunt mulţumirile ce trebuie să mai aştept pînă la sfîrşitul vieţei mele. De cînd a intrat pe uşa casei noastre acel mizerabil de Bolboacă, armonia dintre noi a zburat pe fereastă.

— Doamnă, nu-ţi permit a critica pe servitorul meu favorit. Nu ştiu ce ură te face ca să-l strecori şi să-l critici în toate întrevorbirile noastre. Se vede că găseşti o plăcere nespusă ca să te atingi de slăbiciunele mele. Aceasta vrea să zică, doamnă, cum o nevastă trebuie să-şi menajeze bărbatul? Nu înţelegi că o asemenea conduită a dumitale mă face să te urăsc?

— Eşti greşit, domnule; îmi place să te menajez şl ştii că am făcut-o totdauna. Nu poci suferi însă ca acel servitor să fie superiorul meu, căci şi eu sunt stăpînă ca dumneata. Nu sufer a mă vedea deconsiderată în ochii lui precum voieşti să fiu, căci de cîte ori se întîmplă ca să mă aflu în casă, trebuie să mă goneşti ca să rămîi singur cu dînsul. Ce atîtea mistere cu acel om? Pentru ce te fereşti aşa mult de mine?

— Doamnă, îmi am cuvintele mele pentru aceasta. O femeie nu trebuie să intre în toate amănuntele bărbatului; sunt cazuri de interese şi numai cu Neagu mă poci consulta, căci el este un om inteligent.

— Nu sunt interesele carii te ocup, domnule. Ştiu că nu ai obicei să te consulţi cu nimeni despre dînsele, şi acel Neagu nu e capabil să dirige trebile dumitale.

— Nu cumva bănuieşti atunci că sunt un criminal şi că fac comploturi cu servitorul meu? Îmi pare rău, doamnă, că nu-ţi măsori vorbele şi voi fi silit să te mărginesc în cercul bunei-cuviinţe.

— Ce voieşti a înţelege, domnule, prin cercul bunei-cuviinţe? întreabă Elena cu lacrămile în ochi. De cînd atîta barbarie? Poate vrei să mă insulţi, să mă baţi?

— Ei, lasă-mă odată, doamnă, cu istoriile dumitale; iar ai venit pe capul meu să-mi turburi creierii?

— Te las, domnule, dacă aceasta îţi face plăcere, zise ea plîngînd şi sculîndu-se ca să plece. Nu voiese să te deranjez.

— Prea bine faci, doamnă -; îţi mulţumesc şi nu ar strica cînd ne-am vedea mai rar şi nicidecum.

— O! Dumnezeul meu, aceasta este prea mult; nu mai poci răbda!...

Şi Elena pune batista la ochi şi iese din cameră hotărâtă a se duce la vreo rudă.

Dăngescu nu numai că rămîne nepăsător la mîhnirea ce cauză soţiei sale, ba încă simte o mulţumire secretă că printr-o asemenea conduită va scăpa de imputările ce i se făceau neîncetat de dînsa.

După ieşirea Elenei din cameră, el recăzu în aceeaşi preocupaţie care-l muncise toată noaptea. Cadaverul Frusinei se prezenta neîncetat imaginaţiei sale; el se silea a respinge această vizie, dar nu reuşa prin nici un chip, căci cu cît avea nevoie să depărteze din mintea lui mustrările cugetului, cu atît ele îl năpădeau cu grămada. Intrarea lui Bolboacă îl scoate din această amorţire.

— Ce este, Neagule? îl întreabă el. Te văz turburat. Ce ţi s-a întimpiat?

— Ce să mi se întîmple, cocoane, alt decît că oi să caz într-o istorie mare. Am avut dobitocia să ies astăzi prea de dimineaţă ca să trag cu urechea şi să aflu ce se vorbeşte despre moartea Frusinei şi am păţit-o cît de bună.

— Esplică-te, reluă Dăngescu cu neastîmpăr.

— Uite, cocoane, cum s-a întîmplat: m-am dus pe uliţa unde am aruncat pe moartă, căci, ca un om cu frica în sîn, trebuia să ştiu ce sfîrşit va lua împrejurarea de aseară. Pe cînd mă tot frecam de colo pînă colo, mă pomenesc cu Sălcianu cojocarul că vine drept în faţa mea, mă opreşte şi începe să mă facă omorîtor, tîlhar şi o mulţime de asemenea cinstiri, care de care mai frumoase.

— Ce vorbeşti, Neagule? întreabă Dăngescu tresărind şi ridicîndu-se deodată. Spune, suntem descoperiţi?

— Cam aşa un lucru, cocoane. Ticălosul de Sălcianu ştie tot.

— Ce fel ştie tot? Ce are a face Sălcianu in împrejurarea cu Frusina? Şi de unde a putut el afla că tu ai luat parte la omor? Nu cumva ticăloasa aceea de moaşă va fi scos vorba?

— Moaşa nu a vorbit nimic, căci am,fost pe la dînsa şi am găsit-o prinsă de friguri de multă frică. Sunt încredinţat că ea nu va sufla căci este în interesul ei ca să ţie secretul. Vezi, hoţul de cojocar, cocoane, a aflat mai bine decît puteam crede, căci din nenorocire el m-a recunoscut cînd am aruncat pe moartă. Acum Dumnezeu sau mai bine dracu ştie în ce gaură de şarpe aş putea să scap de osînda care mă aşteaptă.

— Ce fel, Sălcianu te-a văzut cînd ai aruncat pe moartă? întreabă Dăngescu care începe să facă nişte ochi mari şi să se apropie de Bolboacă. Cum se poate, Neagule, să faci o asemenea nemernicie ca să arunci pe moartă cînd erai observat de cineva?

— Dar ce aşa de prost mă crezi pe mine, cocoane? Cine păcatele ar fi socotit că afurisitul de Sălcianu se afla la fereasta prăvăliei lui cînd uşa era închisă, obloanele puse pe jumătate şi nu se zărea înăuntru nici o scînteie de lumină? Se vede că dracu îi zisese la ureche să se uite ca liliecii pe uliţă, pe cînd era destul de întu-nerec, şi să mă zărească la lumina lampei de peste drum cînd m-am plecat cu Frusina.

— Să chemăm pe Sălcianu şi să-l cumpărăm ca să tacă.

— Nu ar fi fost rea ideea aceasta, zise Bolboacă pe gînduri; acum însă este foarte tîrziu, căci el m-a încondeiat la procuror şi la comisar cînd i-au călcat prăvălia astă-noapte. Astăzi sunt hotărîţi a veni cu toţii aici ca să mă caute şi neapărat să mă înhaţe.

— Comisarul şi procurorul să vie în casa mea!... Asta nu se poate! strigă Dăngescu cu furie. Ce ruşine pentru familia mea î... Dar nu voi îngădui niciodată să-mi calce casa stăpînirea. Nu voi îngădui, înţelegi tu, Neagule? adăogă el aruncînd asupra lui Bolboacă nişte căutături carii făcu pe acesta să tremure.

— Negreşit că nu trebuie să îngăduiţi aceasta, zise Bolboacă plecînd capul cu umilinţă; dar mi-e teamă că ei vor veni cel mult peste un ceas. Stăpânirea nu prea caută omului de ce îi este cojoaca, ci intră cu obrăznicie în case de boieri ca şi în case de cerşători. Uite, cocoane, eu crez că ar fi mai bine să ne înţelegem cu comisarul şi cu procurorul, să le ungem puţin buzunarele cu miere şi să facem lucrurile cumsecade. Altfel dăm de gît cu bună seamă. Omorul a făcut un zgomot aşa de mare, încît este cu neputinţă ca să-l cocoloşim. Şi fiindcă Sălcianu este descoperitorul, să aruncăm năpastea asupra lui ca să sec înveţe minte a nu mai voi răul altora.

— Eşti un om prea de spirit, zise Dăngescu care asculta pe Bolboacă cu mare băgare de seamă. Ai dreptate; scăparea noastră este numai prin bani: trebuie să cumpărăm pe procuror şi pe comisar. Dar pe Sălcianu curn vom putea să-l învinovăţim de omorîtorul Frusinei?

— Nimic mai lesne, cocoane. Dumneata ai o mulţime de oameni credincioşi şi cumsecade: alege dintr-înşii doi sau trei, carii vă iubesc mai mult, şi să-i puneţi să dea mărturie mincinoasă în felul acesta: „că trecînd înserat pe uliţa Sălcianului, au văzut pe acesta ieşind din prăvălie cu o femeie moartă, şi după ce a aruncat-o pe uliţă, a început să strige ajutor44. Sălcianu nu va găsi dovezi în contra mea şi astfel va cădea subt osîndă în locul nostru.

— Este bună născocirea, dar eu socotesc că ar fi mai omenos să lăsăm în pace pe Sălcianu, căci el, sărmanul om, e nevinovat şi nu trebuie să ne mai încărcăm sufletul de păcate şi cu dînsul.

— Să-l lăsăm în pace pe el care ne voieşte răul?... Dar nu vă gîndiţi că el a împrăştiat împrejurarea omorului de ştie astăzi toată lumea şi că scăpîndu-l pe dînsul vom cădea noi în vină?

— Ai toată dreptatea, zise Dăngescu după un moment de tăcere. Ei bine, Neagule, fiindcă scăparea noastră atîrnă de mărturiile mincinoase, du-te de cheamă pe Costache Năndăreanu şi pe Ilie Mercescu, dar nu întârzia şi întoarce-te curînd cu dînşii.

Bolboacă plecă capul spre semn de supunere şi pe cînd se dispunea ca să plece, se aude un zgomot uşor şi iute de paşi la uşa camerei Dăngescului. Acesta, care bagă de seamă, zise îndată:

— Mi se pare că ne-a ascultat cineva?

Bolboacă deschide uşa şi începe să privească în sală.

-— Nu văz pe nimeni, cocoane. Fără îrMoială că nu aţi auzit bine.

— Curios lucru!... zise Dăngescu posomorit. De la întîmplarea de aseară pare că mi s-a schimbat şi auzire, şi vederea, şi mintea. Aide, Neagule, pleacă curînd şi întoarce-te cu martorii pînă nu vine procurorul şi comisarul.

Bolboacă iese, iar Dăngescu, rămîind singur, începe a se preumbla cu paşi mari ocolind camera în tot sensul.

„Blestem! îşi zise el oprindu-se deodată. Prevăz că din această crimă vor izvorî o mie de nenorociri. Dacă încă nu sunt descoperit cu desăvîrşire, adevărul însă se întrevede de departe, se apropie, mă goneşte, îmi prevesteşte supliciu, tortură!... sufletul meu suferă!“

Şi Dăngescu cade rătăcit pe un fotoliu.

„Dar de ce îmi este frică!?... îşi zise el cînd fu mai liniştit. Cît sunt de nerod! cît sunt de zăpăcit!... Sunt boier, sunt bogat, prea bogat încă; am bani mai mulţi decît îmi trebuie... am influenţă... am prieteni pe toţi funcţionarii... Ce zic prieteni!... am supuşi, am curtezani. Drace!... cu atîtea cualităţi, de ce am a mă teme?... Şi afară de aceasta, cine ar putea presupune că eu sunt omorîtorul Frusinei?... Neagu îmi este devotat şi el va priimi cu plăcere orice acuzări fără să mă denunţe. Iubesc pe Neagu ca pe copilul meu, ca pe mine însumi. După ce voi fi scăpat de primejdie, voi mai arăta acestui bun servitor recunoştinţa mea.44

Dăngescu trecea de la o cugetare la alta fără a şti unde să se oprească. Cînd vedea înaintea ochilor săi ruşinea familiei, suplicii, torture, cînd rezona mai bine şi judeca lumea astfel precum era, cînd se înturna la servitorul său. Şi neapărat că cugetările sale ar fi luat multe direcţii dacă în acest moment nu s-ar fi auzit cîteva lovituri la uşa camerei sale.

— Cine este? întreabă el cînd auzi bătînd la uşă.

— Eu, cocoane Stamaţe, răspunde o voce necunoscută.

— Cine eşti dumneata?

— Epistatul mahalalei.

— Intră, zise Dăngescu tremurînd.

Epistatul deschide uşa ţiind şapca în mină şi, după ce intră în cameră, salută cu oarecare respect pe stă-pinul casei.

— Ce vrei? îl întreabă acesta.

— Să vedeţi, cocoane: aseară s-a găsit o fată moartă care s-a azvîrlit pe uliţă dinaintea casei unui cojocar ce-i zice Sălcianu, şi...

— Ce-mi pasă mie de morţii carii se găsesc pe uliţă? zise Dăngescu cu un ton sec.

— Este adevărat, cocoane Stamate, că asemenea împrejurări nu vă privesc pe dumneavoastră, dar s-a dovedit omorî torul de Sălcianu cojocarul, care a mărturisit domnului procuror şi domnului comisar că este vătaful dumneavoastră de curte.

— Nu este adevărat, nu este adevărat; m-ai înţeles?... Aseară vătaful meu de curte nu a ieşit nicăiri; pentru dînsul încredinţez eu că nu este vinovat.

— Poate să fie şi cum arătaţi, cocoane Stamate, dar stăpînirea este datoare să-şi facă cercetările.

— Ce vrei să zici cu poate, obraznicule? strigă Dăngescu necăjit. Dacă o dată încredinţez eu că vătaful meu de curte este nevinovat, trebuie să te convingi şi să mă crezi orbeşte, iar nu să-mi spui că poate să fie.

— Mă iertaţi, cocoane Stamate; eu am dat tot cre-zămîntul spuselor dumneavoastră şi aceasta nu am zis-o cu scop de bănuială. Vă rog încă o dată să mă iertaţi dacă v-am supărat.

— Nu am trebuinţă să-ţi ascult iertăciunile tale, ne-prahtisitule. Spune-mi curînd ce ai venit să faci în casa mea?

— Am venit din porunca domnului procuror şi a domnului comisar ca să pecetluiesc odaia în carea şade vătaful dumneavoastră de curte şi să-l păzesc să nu fugă pînă vor veni să-i ia tacrir.

— Ce zici?... Să pecetluieşti o odaie din casa mea?... Trebuie să fi fost nebun ca să te gîndeşti că vei putea face aceasta. Ieşi, ieşi curînd, strigă el bătînd din picior cu furie.

— Trebuie să pecetluiesc odaia, cocoane Stamate; aşa

am poruncă şi nu poci ieşi din casa dumneavoastră pînă nu-mi voi îndeplini datoria.

— Ce îndrăzneşti să mai zici, ticălosule? strigă Dăn-gescu aşa de necăjit încît în furia sa trage epistatului două palme. Auzi, să-mi calce casa şi să-mi pecetluiască odăile cînd îi zic o dată că nu se poate. Cine este stăpîn aici, eu, ori tu?... Te învăţ eu minte... de aş şti că pierz o mie de galbeni, dar îndată ce voi întîlni pe comisar să ştii că nu mai eşti în slujbă.

Palmele ameţise cu osebire pe epistat şi ultimele cuvinte ale Dăngescului îl zăpăcise şi mai mult, căci neapărat ţinea mult la postul ce ocupa. Epistatul dar tăcu fără să pomenească nimic de palme şi nemaigîndindu-se deeît a îmblînzi pe Dăngescu, se adresă către acesta fn termenii cei mai umili:

— Sunt cel mai nenorocit om după pămint, îi zise el cu jumătate vocea. Nu credeam, cocoane Stamate, ca tocmai dumneavoastră să mă batjocoriţi astfel şi să doriţi a mă vedea pe drumuri cu o mulţime de copii după gît. Eu ce sunt greşit dacă priimesc astfel de porunci de la şefii mei? Să o bată Dumnezeu de funcţie care mă pune în poziţii critice cu toată lumea. Iată ce nemulţumiri întîmpin dacă voi să fiu un funcţionar conştiincios! Jude-eaţi-mă şi mă osîndiţi, cocoane Stamate, dacă mă credeţi vinovat în împrejurarea de faţă: sunteţi o persoană aşa de înţeleaptă încît crez că o să-mi daţi dreptate şi o să mă iertaţi dacă v-am supărat aşa de mult. De ştiam că o să vă necăjiţi, îmi pierdeam mai bine postul şi nici că priimeam să viu cu o astfel de misie în casa dumneavoastră.

Epistatul zisese destule ca să domolească furia Dăn-gescului şi acesta mulţumit nu numai că-l iartă, ba încă îi dăruieşte un galben ce scoate dintr-un sertar de masă.

— Ia acest galben, îi zise el, şi deschide-ţi ochii altă dată în ce casă intri şi cum trebuie să te porţi. Aide, pleacă de aici sau mai bine rămîi ca să vii să-mi dai de veste cînd vor sosi procurorul şi comisarul.

Epistatul priimeşte galbenul, îl bagă în buzunar şi se pleacă cu respect dinaintea Dăngescului, promiţîndu-i a-i satisface cererea. După aceasta, el iese din cameră şi, în loc să îndeplinească însărcinarea ce avea de la şefii săi, începe să spioneze venirea lor ca să dea de ştire culpabilului.

Pînă a nu lua sfîrşit scena ce se petrecuse între Dăn-gescu şi epistatul mahalalei, Bolboacă umblase aşa de iute că în cîteva momente sosise la Mercescu şi la Năn-dăreanu, ale căror locuinţe se aflaii din întîmplare în apropiere una de alta. El le spune că Dăngescu îi cheamă la dînsul numaidecît şi aceşti doi domni, carii aveau nişte fizionomii prea neînsemnătoare şi să fi fost în vîrsta cel dintîi, de patruzeci ani, iar cel de ah doilea, de cincizeci ani, se grăbiră a veni împreună cu Bolboacă ca să depuie la picioarele Dăngescului respectul ce aveau pentru acesta.

Epistatul abia apucase să se puie la pîndă, cînd vede pe Bolboacă cu doi necunoscuţi că intru în curte. El voi să vestească pe Dăngescu despre venirea acestor persoane, dar gîndindu-se că aceasta nu-l privea pe dînsul, se mulţumi numai ca să-i privească şi să aştepte sosirea procurorului şi a comisarului. Bolboacă, cînd zăreşte pe epistat în balcon, frica îl coprinde deodată; el nu mai rămîne la îndoială că agenţii guvernului venise în lipsa lui şi că-l aşteptau în acel moment ca să-i ia tacriru. La această gîndire el se opreşte puţin şi nu ştie dacă trebuie să înainteze sau să se facă nevăzut. Cum însă el nu mai putea să se depărteze, căci printr-aceasta s-ar fi espus la grele bănuieli, se hotărăşte a se lăsa în voia soariei şi pe sprijinul stăpînului său care îi promisese totul. Astfel dar, el urmează pe martori fără ca aceştia să fi băgat de seamă mina ce făcuse călăuza lor la vederea epistatului.

Bolboacă urcă scara cu Mercescu şi cu Năndăreanu şi, ajungînd la uşa camerei stăpînului său, o deschide şi intră cu dînşii. Dăngescu îi aştepta cu nerăbdare.

— Bine aţi venit, domnilor, zise Dăngescu îndată ce văzu pe vătaful său de curte şi pe cei doi domni. Vă aşteptam şi îmi pare bine că aţi sosit mai curînd decît credeam. Poate v-a spus Neagu ce împrejurare m-a făcut să vă chem.

— Nu ne-a spus nimic, cocoane Stamate; cu toate acestea ne simţim prea fericiţi de a vă servi, zise domnu

Mercescu, care era mai deştept şi mai vorbitor decît domnu Năndăreanu.

— Nu mă îndoiam de delicateţa dumneavoastră, domnilor, zise Dăngescu mulţumindu-le printr-un compliment. Dar nu-mi răspunserăţi dacă Neagu va comunicat împrejurarea pentru care v-am chemat?

— Nu le-am vorbit nimic domnilor despre împrejurarea de astă-noapte, zise Bolboacă îndată. Acum însă cînd suntem cu toţii la un loc, putem vorbi în linişte.

— Ei bine, domnilor, dacă Neagu nu v-a vorbit nimic, veţi afla numaideeît. Dar mă rog poftiţi de şedeţi. Neagule, trage două scaune pentru domnii.

— Vă sărutăm mîinile, cocoane Stamate, putem şedea şi în picere, ziseră îndată Mercescu şi Năndăreanu, prea flataţi de onoarea ce li se făcea şi la care nu s-ar fi aşteptat niciodată din partea Dăngescului. Acesta însă stărui aşa de mult a le face onoarea de a ocupa două scaune încît ei fură siliţi a ceda invitaţiei.

— Acum, domnilor, să vă comunic împrejurarea în chestie şi totdeodată să vă arăt cum mă puteţi servi ca nişte buni prieteni ce vă socotesc. Iată despre ce este vorba: ieri înserat, pe la aprinsul luminărilor, s-a găsit o fată moartă dinaintea casei unui cojocar, căruia îi zice Săl-cianu. Unii presupun, după încredinţările date de cojocar, că acea moartă s-a aruncat de un strein care trecuse pe acolo într-o trăsură, dar eu mă întorc şi zic că ce trebuinţă avea streinul să arunce pe o moartă pe uliţă ca să se compromită, precum s-a şi întîmplat, pe cît timp putea să o azvîrle într-un puţ sau să o îngroape undeva, fără ca să poată fi descoperit. Aceasta este cel puţin ideea mea: dumneavoastră ce părere vă daţi?

— Tot aceeaşi ca şi a dumneavoastră, răspunseră îndată Mercescu şi Năndăreanu, făcînd nişte ochi mari şi ascultînd cu mare respect pe Dăngescu care. urmă:

— Eu, domnilor, în împrejurarea aceasta am dovedit adevărul în toată lumina lui şi sunt atît de sigur de dîn-sul că m-aş prinde pe onoarea şi pe toată averea mea, Iată cum: după descoperirea omorului, procurorul şi comisarul coloarei de galben, încunoştiinţat de asasinat, au venit după datorie să facă Cercetările trebuincioase la faţa locului şi au călcat casa cojocarului. Acesta, văzîn-du-se strimtorat din toate părţile şi neavînd dovezi prin carii să constate că moarta fusese azvîrlită dintr-o trăsură, a voit să acuze pe un om necunoscut ca să scape de pedeapsa ce-l ameninţa. Ei bine, domnilor, cum aţi putea să vă miraţi mai mult' aflînd că acel cojocar infam a avut mişelia să inculpe pe vătaful meu de curte care a stat cu mine toată seara de am făcut cu dînsul nişte socoteli ale uneia din moşiile mele?

— Cum este cu putinţă? strigară Mercescu şi Năn-dăreanu cu mirare.

— Aşa, ticălosul; nu destul că a săvîrşit omorul, căci din cele ce auzirăţi, nu rămîne îndoială că el a fost asasinul, ba încă a avut vicleşugul ca să arunce năpastea pe spinarea unui sînge nevinovat. Vedeţi dar că acel o.m nu merită îndurare şi că, din contra, trebuie să contribuim cu toţii să-l denunţăm ca să nu i se treacă subt tăcere o asemenea crimă neauzită.

— Negreşit, cocoane Stamate, încuviinţă Mercescu. Acel om nu merită îndurare şi mai cu seamă din spusele dumneavoastră nu mai rămîne îndoială că el a omorît pe acea sărmană fată.

— Îmi pare bine, domnule Mercescu, că eşti om de înţeles, zise Dăngescu care voia să sfîrşască odată cu dîn-şii. Acum iată ce trebuie să facem: mi-aţi dat amîndoi o mulţime de dovezi că mă iubiţi şi că meritaţi toată încrederea mea; aceasta m-a făcut să mă gîndesc la dumneavoastră ca să regulăm cît s-ar putea mai bine această împrejurare Şi fiindcă am diferite mijloace ca să vă mulţumesc, vă las precăderea alegerei.

— Vom fi totdauna fericiţi de a vă servi. Ordonaţi-ne şi vom fi gata să facem totul, zise domnu Năndăreanu, care era mai materialist decît domnu Mercescu.

— Uite ce cer de la dumneavoastră, domnilor! Este învederat că vătaful meu de curte nu va cădea în vină după simpla arătare a Sălcianului, dar fiindcă este servitorul meu cel mai bun şi cel mai devotat, voiesc să-l scap de orice necinste i s-ar putea aduce. Pentru aceasta am trebuinţă de două mărturii şi le cer de la dumneavoastră prin scris şi în termenii ce vă voi dicta.

— Vom da cu plăcere orice mărturie veţi voi, zice domnu Năndăreanu sculîndu-se.

— Atunci fii bun, domnule Năndărene, şi dumneata,

domnule Mercescu, de vă trageţi scaunele lingă masă ca să scriţi mărturiile.

Mercescu şi Năndăreanu vin lingă masă, iau cîte o coală de cîrtie şi cîte un condei, şi cînd fură dispuşi ca să scrie, Dăngescu începe să le dicteze următoarea dovadă destul de rar ca să aibă amîndoi timpul să o scrie fără ca să scape un cuvînt din vedere:

„Eu, subsemnatul, încredinţez că ieri, miercuri, 17 mai, înserat, pe la aprinsul luminărilor, trecînd pe uliţa Ba-tiştei, însoţit fiind de dornnu...44

— Dumneata, domnule Mercescu, scrie Năndăreanu, iar dumneata, domnule Năndărene, pune Mercescu.

— Am pus, ziseră amîndoi. Dăngescu urmă să dicteze: „am văzut că se aruncă o femeie de nu ştiu cine pe o fe-reastă de la prăvălia lui Sălcianu cojocarul, şi neavînd timpul să întrebăm şi să ne informăm din ce a provenit azvîrlirea acelei femei, fiind chemaţi de oarecarii interese grabnice, ne-am urmat drumul fără ca să mai ştim cele ce s-au petrecut în urmă. Drept aceea dau această dovadă în cunoştinţă de adevăr subt a mea iscălitură spre ştiinţă şi luminarea guvernului la întîmplare de a nu se cunoaşte cum decurge împrejurarea.14

— Acum, zise Dăngescu, iscăliţi şi puneţi anul, luna, ziua de astăzi, şi jos, Bucureşti. Dar cine dracu este la uşă? întreabă el întorcîndu-se.

Bolboacă se duce repede spre uşă, o deschide, se uită în sală şi nevăzînd pe nimeni se întoarce pe paşii săi.

— Nu este nimeni, cocoane. Se vede că iar vi s-a părut.

— Ce fel mi s-a părut? La dracu, doar nu sunt nebun. Aceasta mi se întîmplă pentru a doua oară. Cine va fi îndrăznind să mă spioneze în casa mea?

— Neapărat că va fi trecut vreo pisică, observă dornnu Năndăreanu, sculîndu-se după scaun şi prezentînd dovada Dăngescului.

— Poate să fie şi pisică, zise acesta luînd dovada din mîna Năndăreanului. Dar ce plăcere şi pe nevasta mea să ţie pisici în casă? Nici un dobitoc nu mi-o fi mai urît în lume decît pisicile.

— Nu strică uiniic, cocoane Stamate, zise domnui Năndăreanu. Eu socotesc că pisicile sunt prea trebuincioase într-o casă, căci o curăţă de şoareci.

— Poftiţi şi dovada mea;, cocoane Stamate, zise dom-nu Mercescu prezentînd-o la rîndul săii.

— Vă foarte mulţumesc, domnilor; vă voi recunoaşte cînd împrejurarea omorului va lúa sfîrşit. Acum iată ce mai rămîne de făcut: luaţi-vă dovezile înapoi şi întoar-ceţi-vă cu dînsele peste o oră ca să la daţi procurorului şi comisarului ce sunt a veni aici. Să vă faceţi că nu mă cunoaşteţi nici pe mine, nici pe vătaful meu de curte... Veţi arăta numai că v-aţi informat din zvon că aceşti doi dregători se aflu la mine şi că aţi venit să le daţi aceste două dovezi spre luminarea împrejurărei.

— Şi să nu uitaţi, domnilor, observă Bolboacă, că la întîmplare de a vă face ceva întrebări comisarul şi procurorul, să le spuneţi că femeia aceea era îmbrăcată cu rochie albă şi că la azvîrlirea ei pe fereastă nu se mai afla nimeni pe uliţă. Aceasta vă rog să o ţineţi minte şi să o declaraţi la timp şi cînd va cere trebuinţa.

— In adevăr, are dreptate Neagu. Aceste desluşiri urma să le aveţi în vedere, zise Dăngescu mulţumit de prevederile confidentului său.

— Nu uitaţi asemenea, adăogă a zice Bolboacă, ca să vizitaţi acea uliţă şi să cunoaşteţi bine poziţia locului. Şi ca să fiţi de acord, născociţi că veneaţi din cutare loc pentru cutare trebuinţă şi că eraţi grăbiţi de cutare interese pentru care să şi puteţi dovedi orieînd vi s-ar cere. înţelegeţi, domnilor, că într-o pricină criminală, ca să se dea o hotărîre cumsecade, trebuie să se lămurească toate împrejurările. Numai prin chipul acesta putem fi siguri de izbîndă.

— In adevăr vătaful dumneavoastră de curte este un om prea deştept, observă domnu Mercescu. Ar crede cineva că a fost născut pe un scaun de judecător, aşa de bine cunoaşte formele.

— Şi tipicul, observă domnu Năndăreanu. Eu însă crez că domnu vătaf de curte trebuie să fi căzut în vreo nenorocire, căci prea cunoaşte chichiţele pe de rost.

La aceste cuvinte ale Năndăreanului, Bolboacă îşi muşcă buzele fără a şti ce să răspunză. Dăngescu luă cuvîn-tul în locul lui:

— N-a dat de nici o nenorocire, Năndăfene, dar mărturisesc că Neagu este prea deştept şi, fiindcă am văzut că este un om dezgheţat, i-am încredinţat în mai multe rînduri pricini de judecată şi mi le-a cîştigat pe toate. Dar trebuie să vă duceţi, adăogă el; comisarul şi procurorul pot să vie peste cîteva minute şi nti voi să vă găsească aici. întoarceţi-vă, dar cum v-am zis, peste o oră. Va fi tocmai bine.

Mereescu şi Năndăreanu se dispuneau ca să plece cînd epistatul intră în casă:

— Domnu procuror şi domnu comisar au intrat în curte, zise el, şi după aceasta iese îndată.

— Neagule,zise Dăngescu cu grabă, pleacă îndată cu dumnealor şi scoate-i pîn grădină ca să nu fie văzuţi de dregători. Şi dumneavoastră, domnilor, întoarceţi-vă peste o jumătate oră, iar nu peste o oră.

Martorii ies împreună cu Bolboacă fără a fi zăriţi de nimeni, şi după cîteva minute se aude în sală tropăiturile de cizme ale agenţilor guvernului, carii erau însoţiţi de Sălcianu şi carii nu întîrziară de a intra în camerja Dăngescului. Acesta, care se prefăcea a fi ocupat de oa-reearii cîrtii ce răscolea pe masă, se întoarse îndată cînd văzu pe procuror şi pe comisar în camera lui. Sălcianu aştepta în sală.

— Vă sărut mîinile, cocoane Stamate, zise procurorul şi comisarul salutîncl pe Dăngescu.

— Sluga dumneavoastră, domnilor, le răspunse Dăngescu cu mîndrie şi căutînd a-şi da un aer important. Poftiţi, şedeţi, adăogă el prezentîndu-le scaunele pe carii şezuse martorii.

— Vă sărutăm mîinile, mulţumi procurorul şi comisarul, stînd amîndoi în picere şi făcînd fasoane.

— Vă rog, şedeţi, insistă Dăngescu.

Dregătorii se aşezară după această a doua invitaţie şi procurorul începu să vorbească:

— Ne iertaţi, cocoane Stamate, dacă am luat curajul a veni să vă importunăm tocmai în minutul cînd poate eraţi prea ocupat. Cu toate acestea sper că veţi fi destul de bun să ne scuzaţi, cînd veţi afla că ne aduce o împrejurare foarte gravă şi că noi acuzatori publici am venit să facem cercetările ce ne impune legea.

— Prea bine aţi făcut, domnilor. Pentru aceea vă plăteşte guvernul, ca să vă împliniţi datoria şi să-i meritaţi încrederea. Poci şti însă care este împrejurarea aceea ce vă aduce în casa mea?

— Nici că încape îndoială, reluă procurorul. Aceasta mă şi găteam să vă spui. Dar mai-nainte de toate vă rog să-mi daţi voie a vă întreba dacă aveţi cunoştinţă unde se afla vătaful dumneavoastră de curte ieri înserat?

— Nu ştiu ce voieşti să înţelegi, domnule, prin această întrebare; cu toate acestea, doresc să vă satisfac încre-dinţindu-vă că vătaful meu de curte a fost toată seara în camera mea, unde am făcut împreună oarecare socoteli ale uneia din moşiile mele.

— Acum unde se află? întreabă procurorul.

— Trebuie să fie în camera lui, zise Dăngescu cu nerăbdare. Vei fi însă destul de bun, domnule, a-mi spune ce are a face vătaful meu de curte în întreţinerea ce avem?

— Să vedeţi, cocoane Stamate, reluă procurorul. Vătaful dumneavoastră de curte este acuzat că ar fi omorît pe o femeie şi că ieri înserat ar fi aruncat-o din trăsură pe o uliţă din mahalaua Batistei dinaintea prăvăliei unui cojocar, care cojocar zice că l-a recunoscut, aflîndu-se din întîmplare la fereasta prăvăliei lui. Acum rămîne, cocoane Stamate, să ne ajutaţi în cercetările noastre ca să descoperim pe vinovat şi printr-aceasta veţi face un bine, ce este în interesul general. Sunt sigur că oricît de mult aţi iubi pe vătaful dumneavoastră de curte, nu veţi putea îngădui să scape un asasin, care, mîine, poimîine, poate să vă facă vreun rău şi dumneavoastră chiar.

— Cuvintele dumitale, domnule procuror, sunt pline de înţelepciune, căci sunt ieşite din gura unui funcţionar care ştie foarte bine să-şi îndeplinească misia. Cu toate acestea văz cu plăcere că vătaful meu de curte nu poate fi acuzat de acest omor, ce ziceţi că s-a întîmplat ieri înserat, căci el a fost cu mine şi îl iau în sufletul meu.

— Vă credem, vă credem fără să faceţi jurământ, rog numai să ordonaţi a-l chema pînă aci ca să-l punem faţă în faţă cu cojocarul şi după întrebări ce voi face la amîndoi să poci da un curs acestei împrejurări.

— Aceasta este foarte lesne. Doresc încă să văz pe cojocar şi pe vătaful meu faţă în faţă. He, cineva; strigă Dăngeseu bătînd din palme.

Un servitor intră în cameră. Dăngeseu îi zice:

— Cheamă pe Neagu să vie aici numaidecît.

— Şi pe cojocarul care este în sală, zise procurorul servitorului.

Acesta iese să îndeplineacă ordinile, şi după cîteva minute Sălcianu intră în cameră şi după dînsul Bolboacă.

— Ce fel, dumneata ai fost, Sălciene? Cum e cu putinţă să fii amestecat în pricina omorului? îl întreabă Dăngeseu prefăcînd surprinderea.

— Eu!... să mă ferească Dumnezeu, îi răspunse bă-trînul Sălcianu cu mîndrie.

— Şi cu toate acestea, din cîte am auzit, înţeleg că eşti prea amestecat, reluă Dăngeseu privindu-l cu dispreţ.

— Şi eu aş fi crezut tot ca dumneavoastră dacă aş fi avut un vătaf de curte.

Şi la aceste cuvinte Sălcianu priveşte pe Dăngeseu cu mai mult dispreţ.

Dăngeseu nu răspunse nimic în temerea de a nu ajunge mai departe şi a fi descoperit.

Se ştie că greşala este însemnată pe fizionomia omului şi un ochi pătrunzător poate recunoaşte pe culpabil dintr-o uşoară căutătură. Procurorul, care era destul de inteligent şi cunoscător în fizionomii, pricepu îndată din vorbirea Sălcianului şi din tăcerea Dăngescului că acest om bogat trebuie să fi luat parte la omorul femeie!, dar greutatea era ca să descopere adevărul şi din nenorocire adevărul era foarte întunecos. Cu toate acestea, el îşi propusese a începe cercetările ce trebuia să facă şi a se convinge mai bine de decurgerea împrejurărei.

— Domnule vătaf de curte şi domnule Sălciene, apropiaţi-vă puţin, le zise procurorul.

Sălcianu se apropie eu destul curaj şi Bolboacă face asemenea, însă cu oarecare sfială, deşi voia să prefacă un mare sînge rece.

— Domnule comisar, fiţi bun de scriţi interogatoriile ce voi lua acestor doi domni; iar coconu Stamate este rugat, dacă binevoieşte, a ne lăsa să-i ocupăm masa pentru cîteva minute.

— Cu plăcere, domnule procuror, zise Dăngescu ameţit de această scenă. Luaţi cîrtie, condeie şi cele trebuincioase după masa mea, pe care se află de toate.

— Vă sărut mîinile, mulţumi procurorul, pe cînd comisarul se apropie de masă, se aşază pe un scaun şi se dispune a scrie interogatoriile.

— Apropie-te mai bine, domnule Sălciene, zise procurorul luînd un aer serios.

— Iată-mă, domnule procuror, răspunse Sălcianu apro-piindu-se cu sufletul împovărat.

— Cum te cheamă?

— Tudor Sălcianu.

— Scrie, domnule comisar.

— Am scris, domnule procuror, răspunse comisarul. Te rog urmează şi nu te înterumpe.

Procurorul reluă, adnesîndu-se către Sălcianu:

— De cîţi ani eşti?

— De şasezeci ani împliniţi.

— Unde ai fost ieri, miercuri, la şaptesprezece mai?

— Toată ziua am stat acasă, răspunse Sălcianu. De dimineaţă şi pînă seara m-am îndeletnicit cu meşteşugul meu.

— Poţi dovedi că nu ai ieşit nicăiri? reluă procurorul.

— Aceasta nu o poci dovedi, căci nimeni nu crez să fi băgat de seamă dacă am ieşit sau nu. Fiecare va zice că nu ştie, că n-a văzut, precum se obicinuieşte la noi, oamenii de rînd, şi precum trebuie să aveţi cunoştinţă de aceasta, domnule procuror, dumneavoastră mai cu seamă, care aţi văzut şi aţi auzit multe.

— Ascultă, domnule Sălciene: că ai fost acasă toată ziua trebuie să dovedeşti ca să scapi de bănuiala ce te ameninţă. Gîndeşte-te şi răspunde.

— M-am gîndit şi am răspuns. Socotesc însă că aş putea fi crezut de mincinos, iar nu de bănuit, precum ziserăţi,domnule procuror, numai atunci cînd s-ar găsi cineva care să mărturisească că m-a văzut pe vreo uliţă sau în casă la cineva.

— Ce cunoşti din împrejurarea acelei fete moarte pe carea am găsit-o ieri seara în prăvălia dumitale?

— V-am arătat împrejurarea la venirea dumneavoastră în casa mea, dar fiindcă trebuie să o mai arăt şi acum în tacrirul ce-mi luaţi, ca la un om criminal, iată ce ştiu, ce am văzut şi ce am făcut, pentru care iau martor pe Dumnezeul care ne priveşte şi care judecă pe toţi. Precum v-am spus, domnule procuror, se făcuse noapte, închisesem uşa şi obloanele pe jumătate ale prăvăliei mele şi, odihnindu-mă de munca de peste zi, mă uitam în uliţă pe un ochi de fereastă, ceea ce fac totdauna pînă se găteşte cina. In timpul acesta, auz huruitura unei trăsuri care venea din partea stingă, văz că se opreşte deodată şi un om care ţinea în braţe pe o femeie se pleacă pe jumătate din trăsură şi o aruncă tocmai în faţa prăvăliei mele. îndată după aceasta, trăsura îşi reia cursul cu aceeaşi repeziciune, precum sosise, şi eu, în zăpăceala cea mai mare, ies cu nevasta şi cu calfa să vedem ce este. Recunoscurăm pe fata nenorocitului croitor de lingă Biserica cu sfinţi împreună cu doi vecini, carii sosiră la chemarea ce le-am făcut, şi crezînd că fata este leşinată, am trimis să cheme pe un doctor neamţ, care sade îrv apropiere de casa mea şi care nu a voit să vie fiindcă-şi bea cafeaua. Noi însă i-am dat toate ajutoarele putin-cioase; am adus un bărbier, care a înţepat-o cu lanţeta în mai multe rînduri, dar a fost cu neputinţă să-i curgă o picătură de sînge măcar. Ne-am încredinţat, în sfîrşit, că fata era moartă, şi fiindcă strînsese o mulţime de lume, am dus pe fată în prăvălie silindu-ne să-i mai dăm vreun ajutor. în urmă, aţi venit dumneavoastră şi cu domnul comisar şi aţi dat poruncile ce aţi socotit de cuviinţă. Acesta este curatul adevăr pe care-l mărturisesc în frica lui Dumnezeu.

— Cînd te-am ameninţat aseară că trebuie să dovedeşti pe acel om care a azvîrlit pe moartă din trăsură, cum ai putut cunoaşte că era vătaful de curte al coconului Stamate Dăng°scu?

— Aceasta aş dori?ă aflu şi eu, observă Dăngescu. Sunt prea curios să pric p-cum s-a putut cunoaşte un om noaptea?

— V-am spus, domnule procuror, şi v-aţi putut convinge prin dumneavoastră însuvă că peste drum de prăvălia mea este o lampă a stăpînirei care m-a făcut să deosibesc chipul vătafului de curte cînd s-a plecat pe jumătate din trăsură ca să âzvîrle pe fata moartă.

— Nemernicul... zise Dăngescu, care uită pentru un minut rolul ce trebuia să joace în această împrejurare.

Atît procurorul, cît şi comisarul rămaseră uimiţi de acdst cuvînt al Dăngescului şi începură să-l privească cu mirare.

Boiboacă nu mai făcu nici o mişcare, cînd aude că iese din gura stăpînului său o dobitocie atît de neiertat pentru un om fin ca dînsul, şi se crezu pierdut cînd văzu pe Sălcianu că-l priveşte cu un aer ironic.

Dăngescu îşi cunoscu greşala îndată ce băgă de seamă tăcerea care succedase cuvîntul său de nemernic. Orice reparaţie ar fi fost tîrzie, cu toate acestea el prefăcu surprinderea şi se adresă către procuror.

— Sunteţi în mirare că am zis nemernicu... nu este aşa, domnule procuror?... Dar îmi vei da dreptate dacă am necinstit prin acest cuvînt pe Sălcianu, căci nu poci înţelege cum cineva poate avea curagiul să acuze oameni nevinovaţi şi să născocească pentru scăparea lui astfel de mişelii neauzite. Crede-mă că nici pînă acum nu mi-a putut trece uimirea de a auzi că vătaful meu de curte a azvîrlit pe moartă din trăsură cînd el a fost cu mine de după-prînz şi pînă la o oră prea înaintată a nopţei.

— Vă foarte mulţumesc pentru întorsătura ce aţi făcut, cocoane Stamate, zise Sălcianu schimbînd privirile sale ironice către Dăngescu. Credeam cu toate acestea că făcuserăţi nemernic pe vătaful dumneavoastră de curte, căci zicînd acest cuvînt aveaţi aerul a arăta nemernicia lui că a ieşit prea mult din trăsură şi că printr-aceasta a putut fi recunoscut la lumina lampei.

— Ce îndrăzneşti să zici, mojicule! strigă Dăngescu necăjit. Cum îngăduiţi, domnule, adăogă el întorcîndu-se către procuror, ca acest criminel să tălmăcească vorbele mele astfel precum nu sunt?...

— Ai ieşit din chestie, domnule Sălciene, zise procurorul, apăsînd din sprinceană şi reţiindu-şi rîsul, căci Săl-cianu espusese o gîndire pe care o împărtăşea atît procurorul, cît şi comisarul.

— Mă iertaţi, domnule procuror, zise Sălcianu, ple-cînd capul. Am crezut că dacă cineva mă necinsteşte, nu trebuie să tac, căci m-aş recunoaşte de vinovat.

— Mai ai ceva să ştergi sau să adaogi, întreabă procurorul pe Sălcianu, privind pe comisar, ceea ce-i da să înţeleagă ca să urmeze cu scrierea interogatoriului.

— Nu am să şterg nimic din cîte am arătat, răspunse Sălcianu. Atîta numai vă rog să adăogaţi că doresc să se caute în odaia vătafului de curte, de către dumneavoastră, ca să vă încredinţaţi dacă există într-însa vreo dovadă sau vreo urmă a omorului săvîrşit.

— Nu voi îngădui niciodată să-mi scofelească casa oamenii stăpînirei, strigă Dăngescu, sculîndu-se eu furi,e. Auzi, obraznicu, ce mai îndrăzneşte să ceară! Ieşi, ieşi curînd, adăogă el privind pe Sălcianu, ca cum ar fi vpit să-l spintece.

Sălcianu era gata să iasă din cameră, dar procurori se sculă îndată:

— Nu trebuie să vă supăraţi, cocoane Stamate, zise el Dăngescului. Un om bănuit şi intrat în formă este liber să mărturisească orice va voi. Rămîne în urmă ca guvernul să constate adevărul şi să aplice culpabilului osînda meritată. Rămîi, domnule, adăogă el adresîndu-Se către Sălcianu.

— Aşa este, domnule procuror, zise Dăngescu liniş-tindu-se puţin, dar îţi mărturiresc că nu m-am putut retine de a mă revolta cînd am auzit pe acest nesocotit că cugetă să compromită onoarea casei mele.

— Aveţi toată dreptatea, şi, în locul dumneavoastră, nu aş fi făcut altfel, dar însărcinatul guvernului trebuie să aibă răbdare, să-şi îndeplinească formalităţile prescrise de lege, şi legea nu reţine pe un om căzut în crimă de a vorbi şi de a arăta tot ce voieşte. Vedeţi dar, că eu ca procuror sunt dator să vizitez camera vătafului dumneavoastră de curte după legala cerere a domnului Sălcianu, şi fiindcă sunt sigur că cercetarea mea va fi zadarnecă, după cum sunt încredinţat din spusele dumneavoastră, aceasta va fi o bază mai mult pentru dovedirea vinovatului.

— Sunt prea mîhnit, domnule procuror, de a vă declara în sinceritate că asemenea cercetare nu se poate face casei mele, căci nu voi să vază lumea atîţia slujbaşi ai guvernului că mi-o calcă ca pe a unui om bănuit.

— Nu m-aţi înţeles, cocoáne Stamate, zise procurorul cu o delicateţă silită. Domnul comisar va pleca îndată ce va scrie şi interogatoriul vătafului dumneavoastră de curte şi împreună cu dumnealui vor pleca şi cei doi epis-taţi ce ne-au însoţit. Voi rămînea singur şi socotesc că prezenţa mea jiu vă.poate compromite, căci slujbaşi ca mine vă vizitează adesea şi se găsesc foarte fericiţi cînd vin a vă spune respectele lor.

Dăngescu nu mai găseşte un cuvînt ca să răspunză finului funcţiunar. El era foarte supărat de nevenirea martorilor, dar, fiindcă auzise că va rămînea singur cu procurorul şi că cercetarea,ce va face nu va fi zgomotoasă, se reaşeză la locul său;şi se hotărăşte a nu mai deschide gura pînă la plecarea tutor individelor ce se aflau în camera lui.

După ce se făcu linişte, procurorul reîncepu să vorbească:

— Fii bun, domnule comisar, de ia o altă coală de cîrtie ca să facem interogatoriul domnului vătaf de curte. Apropie-te, domnule vătaf de curte, zise el, întorcîndu-se spre acesta. Răspunde conştiincios la întrebările ce-ţi voi face în numele legei.

Neagu se apropie.

— Cum te cheamă? îl întreabă procurorul.

— Neagu Bolboaeă, răspunse acesta cu jumătate Vocea.

— Neagu Bolboaeă!... zise procurorul surprins. Acest nume îmi este cunoscut. De unde eşti de origină?

— Am uitat,domnule procuror, răspunde Neagu, care îşi pierduse capul cînd văzu că numele lui este cunoscut de agentul guvernului.

— Ce fel ai uitat?... nu te înţeleg?

— Voi să zic, domnule procuror, că am deschis ochii în Bucureşti fără ca să fi cunoscut pe părinţii mei. Se vede că ei m-au azvîrlit pe drumuri de mic copil şi că m-au lăsat în voia întîmplărei.

Procurorul nu păru satisfăcut pe acest răspuns. El reluă:

— De cîţi ani eşti?

— De patruzeci şi cinci.

— Nu te arată chipul, observă procurorul cu mirare; să fii cel mult de treizeci ani.

— Inşală de multe ori chipul omului, răspunse Neagu plecînd capul. Şi eu, domnule procuror, am trăit' fără grijă, căci m-am mulţumit pe mult-puţin ce am avut.

— Ce cunoşti din împrejurarea omorului acelei fete ce s-a găsit la Sălcianu?

— Nimic alt decît că astăzi de dimineaţă trecînd pe uliţă, m-am pomenit cu acest cojocar că mă opreşte, mă necinsteşte şi mă face omoritor. Am rămas încremenit, auzind aceasta şi întrebînd pe unii, alţii, am aflat de acest omor ca şi dumneavoastră ca şi toată lumea. Eu nu am ieşit nicăiri din casă, adecă de ieri de la prînz şi pînă noaptea tîrziu.

— Cum poţi dovedi cele ce-mi spui?

— Iau de mărturie pe coeonu Stamate Dăngescu, stă-pînul meu, în serviciul căruia am fost în tot timpul acesta.

— Ce ai a mai răspunde?

— Nimic alt decît cele ce arătai pînă aci.

— Ai mai fost în vreo pricină criminală? urmă a întreba procurorul privindu-l într-un mod semnificativ.

La această întrebare neaşteptată Bolboacă rămîne ca lovit de trăsnet şi în uimirea sa începu să-şi preumble privirile pîn toate părţile ca şi cum ar fi căutat un răspuns.

— Vorbeşte, domnule Bolboacă, reluă procurorul. Ai mai fost în pricini criminale?

— Am... n-am...

— Mă scuzaţi, domnule procuror, interumpse Dăngescu cînd văzu că vătaful său de curte era atît de zăpăcit. Această întrebare nu ai adresat-o şi domnului Sălcianu?

— Eu nu am avut în viaţă-mi nici chiar pricină civilă, cu cît mai cu seamă criminală, zise Sălcianu cu mîndrie. Mulţumesc lui Dumnezeu că am îmbătrînit nepătat şi cu fruntea senină.

— A fost numai o scăpare din vedere, cocoane Sta-mate, răspunse procurorul. Voi repara greşala îndată. Dar poate ştiţi că legea ordonă a se face o asemenea întrebare într-un interogatoriu.

— Ştiu aceasta, zise Dăngescu. De aceea mă miram şi eu...

— Vrei să răspunzi odată, domnule Bolboacă, la întrebarea ce-ţi făcui?

— Nu ştiu să fi avut vreo pricină criminală, răspunse în ffne Bolboacă, care avusese timpul să-şi re vie în sine.

— Te-ai gîndit bine la răspunsul ce dai?

— Aşa socotesc, domnule procuror.

Interogatoriile erau luate. Bolboacă şi Sălcianu le sus-crie şi după săvîrşirea acestei formalităţi, procurorul face o cîrtie pe care o dă comisarului zicîndu-i:

— Vei cere garanţie atît de la Sălcianu, cit şi de la vătaful de curte al coconului Stamate. Această formalitate trebuie îndeplinită pînă la înfăţişare la tribunal.

— Eu garantez pentru vătaful meu de curte, zise îndată Dăngescu, mergînd spre masă şi formulînd o garanţie pe carea o dă comisarului.

— Şi eu sunt gata a da garanţia cerută, zise Sălcianu. Dar mai întîi vă rog să-mi daţi voie a mă duce să mi-o procur de la un prieten şi împreună cu dînsul voi veni a o depune la comisie.

— Din minutul acesta nu poţi pleca singur, observă comisarul agitînd cîrtia procurorului.

— Atunci porunciţi unui epistat să mă însoţească; crez că voi fi în bună siguranţă, zise sărmanul Sălcianu pe gînduri şi cu un aer posomorit.

— Aşa, se poate, încuviinţă comisarul.

— Domnule comisar şi dumneavoastră, domnilor, puteţi pleca cu toţii, strigă procurorul după ce a terminat toată lucrarea. Este şi timpul ca să redăm liniştea coconului Stamate.

Toţi plec. După cîteva minute, Dăngescu şi procurorul rămîn singuri.

— Cum ţi se pare pricina aceasta? întreabă Dăngescu aşezîndu-se lingă procuror.

— Cum să mi se pară, răspunse acesta, decît că pe Neagu Bolboacă îl cunosc prea bine. Eram substitut cînd s-a osîndit la temniţa Snagovului pentru călcarea ce voise să facă unui hangiu şi în urmă la ocnă pentru omorul Nodreanului. S-a prins nenorocitul singur ară tind o vîrstă pe care nu o are şi carea se constată în interogatoriile vechi; asemenea îl dă de gît şi arătarea că nu a fost în nici o pricină criminală.

— Ce spui, domnule procuror? zise Dăngescu prefă-cînd surprinderea.

— Credeţi că acesta este curatul adevăr, şi dacă nu l-am daţi pe faţă cînd îi luam interogatoriul, aceasta am făcut-o pentru consideraţia şi stima ce vă port.

— Vă mulţumesc pentru această delicateţă, care mă flatează şi pentru care vă voi rămînea prea recunoscător. Dar fii bun, domnule procuror, şi încuviinţează că Neagu, deşi a comis greşale în trecut, nu poate fi implicat în împrejurarea omorului. Vă încredinţez pe onoare că el nu este vinovat.

— Sunt convins de aceasta, zise procurorul, şi precum v-am mai spus nu mai rămîi la nici o îndoială. Acum însă că suntem singuri, daţi-mi voie a mă duce să caut în camera lui Neagu ca să îndeplinesc legala cerere a Sălcianului; credeţi că forma nu iartă să fac altfel, şi afară de aceasta nu se poate compromite onoarea casei dumneavoastră, căci cercetarea o vom face împreună şi va rămînea între noi.

Dăngescu stătu cîteva minute înainte de a răspunde, dar gîndindu-se că Bolboacă avusese grija să spele noaptea scîndurile şi să le acopere cu un covor, socoti de cuviinţă a lăsa pe procuror să-şi facă cercetarea ca să înlătureze printr-aceasta orice bănuieli ar putea să aibă.

— Dacă această este dorinţa dumitale, zise el procurorului, şi fiindcă forma nu te iartă să faci altfel, mie îmi place să respectez legea şi consimţ a merge împreună să vizităm camera vătafului meu de curte.

Procurorul se scoală împreună cu Dăngescu, care îl introduce în una din cele două camere ale lui Neagu Bolboacă, nu însă în aceea unde se săvîrşie omorul. Amîn-doi privesc cu de-amănuntul şi nu văd nimic care să provoace bănuială. Erau gata să plece, cînd dregătorul, arun-cîndu-şi privirile pe uşa care răspundea în cealaltă ca-meră, zăreşte pe clanţă şi deasupra ei nişte urme de degete pline de sînge; el se apropie, priveşte clanţa de aproape la marea mirare a Dăngescului, care observă asemenea, şi eînd bagă de seamă că observaţia sa era dreaptă, deschide uşa, intră în camera unde se săvîrşise omorul,şi începe să o observe. Aci el dovedi mai multe urme de sînge. Pe ziduri zări picături de sînge; ridică covorul, văzu pe scînduri urmele petelor de sînge carii nu se putuse şterge, deşi Bolboacă le frecase şi le spălase toată noaptea. Procurorul se încredinţă din această cercetare că omorul se săvîrşişe chiar în acea cameră şi că omorîtorul trebuia să fie Neagu Bolboacă prin înţelegere şi în complicitate cu Dăngescu.

— Ce să însemneze, cocoane Stamate, acele degete după uşă pline de sînge, picăturile de sînge după ziduri, petele de sînge după scînduri şi covorul aşternut ca să le ascunză?

Dăngescu nu ştiu ce să răspunză; el rămase pe gîn-duri şi nu putu deschide gura decît după cîteva minute:

— Nu ştiu ce să-ţi spui, domnule procuror. înţelegi că eu nu poci cunoaşte ce se petrece aici, presupui însă că poate să fi tăiat Neagu vreo găină, cum mi se pare că are obicei să mănînce noaptea şi să o frigă singur la gura sobei. Aceasta este o slăbiciune a lui care i-a rămas din tinereţe.

Procurorul nu păru satisfăcut pe un asemenea răspuns, care nu avea nici un sens. El se uită la gura sobei şi o văzu aşa de curată că nu descoperi cel mai mic semn care să dovedească că a putut servi vreodată de cuhnie onorabilului vătaf de curte. Nevoind să afle mai mult, se dispuse să iasă din acea cameră, dar cînd deschise uşa, se întîlni piept în piept cu Bolboacă. Procurorul simţi o mulţumire secretă cînd îl zări pe paşii lui şi fără a-i lăsa timpul să se dezmeticească, începu să-i vorbească:

— Bine ai venit, domnule Neagu. Te rog răspunde-mi fără gîndire multă cum s-a întîrnplat să găsesc în camera dumitale picături şi pete de sînge pe scînduri, pe uşă şi pe ziduri?

— Nu ştiu, domnule procuror ca să fie sîn...ge în camera mea, răspunse Neagu bolborosind. Dacă din întîm-

plare aţi văzut sîn... ge,neapărat că Sălcianu va fi venit pe furiş şi îmi va fi făcut acest rău. Sunt încă sigur de aceasta pentru că în acest scop a cerut ca să căutaţi în camera mea.

— Te-aş crede, zise procurorul cu ironie, dar petele de sînge ce am văzut pe scînduri sunt spălate şi frecate şi nu poci presupune ca Sălcianu să fi avut curajul să vie la dumneata aşa în pripă, precum şi timpul de a spăla scîndurile. Nu vezi că arătările dumitale sunt absurde?

Atît Bolboacă, cît şi stăpînul său se încredinţară cu desăvîrşire că sunt înfundaţi de finul dregător şi compromişi în formă cu dovezi palpabile. Bolboacă nu mai îndrăzni a deschide gura; el privi cu un aer trist pe Dăn-gescu şi acesta, neştiind cum să-l mai apere, se hotărî a alerga la mijlocul ce-şi propusese:

— Să ne suim în camera mea, zise el procurorului. Acolo ne vom înţelege şi vom regula împrejurarea ca să fim mulţumiţi cu toţii.

Şi zicînd acestea, Dăngescu luă braţul procurorului, suiră scara împreună şi intrară în cameră unde găsiră pe Mercescu şi pe Năndăreanu aşteptîndu-i. Bolboacă îi urmase de departe şi se pusese la uşă în sentinelă gata a intra în cameră la cea dintîi chemare a stăpînului său.

— Ce poftiţi, domnilor? întreabă Dăngescu pe Mercescu şi pe Năndăreanu îndată ce-i vede.

— Am dori să găsim pe domnu procuror, zise Mercescu cu respect. Am aflat că este aici şi am venit să-i depunem nişte dovezi în pricina omorului unei femei.

— Eu sînt acela pe care-l căutaţi, domnilor, zise procurorul.

Mercescu scoate două cîrtii din buzunar şi le încredinţează procurorului. Acesta le citeşte şi cînd termină, le răspunde:

— Lăsaţi aceste dovezi la mine şi să veniţi a constata că sunt ale dumneavoastră cînd va fi înfăţişarea la tribunal.

— Prea bine, domnule procuror, zise Mercescu şi Năndăreanu într-o singură voce.

După aceasta, ei îşi iau ziua bună de la procuror şi ies din cameră.

— Ce dovezi sunt acestea, domnule procuror? întreabă Dăngescu cînd rămaseră singuri.

— Nu mă îndoiesc că trebuie să aveţi cunoştinţă de dînsele, răspunse procurorul zîmbind.

— Nu înţeleg nicidecum, ce vrei să zici?

— Aceste dovezi sunt făcute astfel încît după lege-s-ar cuveni să se pedepsească domnii martori mincinoşi.

Dăngescu pătrunse înţelesul acestor din urmă cuvinte ale procurorului şi găsi de cuviinţă a nu mai prelungi convorbirea asupra dovezilor, ci a păşi repede la scopul ce-şi propusese. în această intenţie, el zice procurorului:

— Ascultă, domnul meu; te rog pe onoare, spune-mi în sinceritate ce ai constatat din cercetarea ce ai făcut în casa mea şi ce părere îţi dai despre omorul săvîrşit?

— Aş fi gata a vă răspunde, zise finul procuror zîmbind; mi-e teamă însă că vă veţi supăra.

— Să nu crezi aceasta, strigă Dăngescu cu iuţeală. Pe viaţa şi pe averea mea te încredinţez că nu mă supăr.

— De vreme ce este aşa, mă hotărăsc a vă comunica părerea mea. Iată, cocoane Stamate, ce crez din împrejurările de faţă: bietu Sălcianu este nevinovat ca mielul lui Dumnezeu, dar aşa de nevinovat încît l-aş lua în sufletul meu. Neagu Bolboacă este omorîtorul şi nu rămîi un minut la îndoială, căci, precum v-am mai spus, el ai mai săvîrşit şi alte crime. Ne întoarcem la formă şi vă arăt că în interogatoriu este vinovat de sus pînă jos: a arătat o vîrstă pe care nu o are; a minţit că nu a mai fost în pricini criminale, a zis am... n-am... cu un cuvînt a cugetat să înşele guvernul; apoi petele, degetele şi picăturile de sînge din camera lui nu sunt oare destule dovezi ca să fie, nu bănuit, ci dovedit în toată regula de: omorî tor?

Dăngescu asculta cu ochii în pămînt. Procurorul reluă:

— Nu mă îndoiesc că, ca orice boier care are cîte un servitor iubit, să fi dobîndit şi dumneavoastră slăbiciune de acest ticălos, care, mîine-poimîine, ajungîndi într-o poziţie mai bună decît a dumneavoastră, ferească-l dracu, nici nu v-ar băga în seamă. Aşadar, credeţi ce văi spui că el este omorîtorul.

— Poate să fie ceea ce zici, dar nu voi să se osîn-dească vătaful meu de curte; de la dumneata cer ca vinovat sau nevinovat să-l scapi. Iţi dau o suM de galbeni.

— Nu-mi bag sufletul in păcate pentru o sută de galbeni. Este adevărat că sunt sărac, prea sărac încă şi cu o mulţime de copii, dar pentru o sută de galbeni scă-pînd pe Bolboacă, voi fi scos şi voi rămînea pe drumuri.

— Ce voieşti atunci? zise Dăngescu. Mii de galbeni nu-ţi poci da căci şi eu am destule cheltuieli. Aide, ia trei sute de galbeni şi nu mai zice pis.

— Ascultă cocoane Stamate. Nici una, nici alta. Eşti bogat destul; dă-mi cinci sute de galbeni şi să nu mai iie vorbă. Voi face o lucrare să-ţi placă, astfel incit să-mi mai dai şi un prezent.

— Ţi-i dau, cu condiţie însă ca să acuzi pe Sălcianu.

— Cum să-l acuz, cocoane Stamate, pe cită vreme el nu este vinovat? Ş-apoi nu am temeiuri pe carii să sprijin acuzarea lui.

— Ai nişte temeiuri minunate, zice Dăngescu care se ocupa în acest moment a deschide o casă de fier.

— Spuneţi-mi-le şi voi fi gata a vă servi.

— Acele dovezi ale domnilor ce veniră adineaori, nu sunt ele o armă puternică pentru acuzarea Sălcianului?

— Aveţi dreptate. Uitasem dovezile. Ei bine, Sălcianu va fi osîndit prin actul meu de acuzaţie.

— Vezi, aşa te voi; nu umbla pe drumuri încrucişate, zise Dăngescu închizînd casa de fier şi ţiind o pungă în mînă. Iată cinci sute de gălbenaşi, ferecaţi, drepţi la cumpănă şi negăuriţi. Eşti destul de bine plătit. Acum, încredinţează-mă că vei face o lucrare aşa precum ţi-am zis.

— Vă jur pe onoarea mea, zise procurorul luînd punga cu o bucurie ce nu şe poate descrie.

— Să lăsăm dracului onoarea la o parte, observă Dăngescu. Aceasta nu poate fi o încredinţare pentru noi. îmi trebuie un înscris din parte-ţi.

— Ce fel de înscris poftiţi,cocoane Stamate?

— Foarte simplu şi în cîteva cuvinte, adecă: „Eu subsemnatul mă oblig printr-aceasta către d-lui coco nu Stamate Dăngescu, ca la întîmplare de a nu se osîndi prin actul meu de acuzaţie Sălcianu cojocarul, şi de a se osîndi Neagu Bolboacă îri pricina omorului fetei croitorului din Uliţa cu sfinţi, să fiu dator a-i înapoia galbeni cinci sute ce am luat de la dumnealui pentru a face o asemenea lucrare“. Să-l iscăleşti şi să-i pui data de astăzi.

— Pentru ce să vă dau acest înscris, cocoane Stamate? Ce, nu mai aveţi încredere în mine?

— Am prea multă încă, dar oricum o batalama la mină nu strică pentru asigurarea mea; înţelegi că voi să fiu liniştit şi să dorm fără vise. îndată ce vei înainta tribunalului actul de acuzaţie, aşa precum îl cer, vei veni să-ţi dau înscrisul ca să-l rupi. înţelegi că nu mă poci servi cu dînsul împrotiva dumitale decît numai în cazul cînd nu te vei ţine de cuvînt.

— Prea bine, cocoane Stamate; aveţi dreptate.

Şi zicînd acestea, procurorul se duce la masă, ia cîr-tie şi condei şi redigează înscrisul conform cererei ce i se făcuse. După ce-l termină, îl subscrie, îi pune data şi-l prezentează Dăngescului. Acesta îl citeşte, şi, după ce se convinge că este astfel precum dorea, îl strînge şi îl bagă în buzunar.

— Îţi mulţumesc, domnule procuror; am făcut lucrurile cît se poate de bine. Rămîne acum să vedem rezultatul şi să-ţi arăţi meşteşugul.

— Aceasta mă priveşte pe mine, zise procurorul lu-îndu-şi pălăria şi bastonul. Vă sărut mîna şi vă foarte mulţumesc.

— La revedere, domnule procuror. Şi Dăngescu iese să petreacă pe procuror.

Acum să căutăm dacă toate aceste maşinaţii petrecute între Dăngescu şi procuror, între martorii mincinoşi şi între ceilalţi interesaţi la împrejurare, rămăsese secrete. Aceasta nu o putem crede, căci într-o casă mare ca a Dăngescului, în care se afla un cîrd de oameni ce umblau în toate părţile ca furnicele, trebuia neapărat să fi avut vreunul curiozitatea de a cunoaşte împrejurarea care provocase venirea atîtor dregători publici.

Ne aducem aminte că Dăngescu, în întreţinerile ce avusese, i se păruse în două rînduri că asculta cineva la uşă şi că acel cineva nu fusese descoperit, deşi Bolboacă deschisese uşa ca să se încredinţeze. Cu toate acestea, observaţiile Dăngescului nu fusese păreri, căci în adevăr un om ascultase la uşă şi acest om nu era altul decît fiul său Alexandru, care ocupa o cameră alături cu a tatălui său. Alexandru auzise tot complotul ce se urzise în contra Sălcianului şi avea nevoie a-şi rechema dreapta judecată ca să hotărască linia de conduită ce trebuia să urmeze într-o împrejurare atît de delicată ce esista între tatăl său şi părintele amantei sale. Cu cît el se gîndea mai mult, cu atît minţile i se rătăceau. Susţiind pe tatăl său, trebuia să nenorocească pe Sălcianu; protegînd pe acesta, trebuia să dezonoreze familia şi pe cel ce i-a dat viaţa.

„Dumnezeul meu, ce trebuie să fac? îşi zicea el. Nu poci lăsa pe bătrînul Sălcianu să sufere o osîndă nedreaptă, nici pe ticălosul meu de tată să-l denunţ de omorîtor. Tatăl meu omorîtor!... ce ruşine!... cel puţin de nu ar afla muma mea...u

Alexandru trecea de la o cugetare la alta, cînd Bolboacă intră în cameră la dînsul.

— Ce cauţi aici, mizerabile? îl întreabă Alexandru cu o căutătură spăimîntătoare.

— M-a trimis coconu ca să vă spui să poftiţi la dumnealui, răspunse Bolboacă umilit şi plecîndu-şi capul.

— Ticălosul! şi să zică cineva că acest om umilit care-şi dă aerul unui sfînt a comis ătîtea mişelii, zise Alexandru, privindu-l şi aprinzîndu-se din ce în ce mai mult. Dar este peste putinţă să mă stăpînesc şi...

Bolboacă voieşte să fugă, dar Alexandru se repede spre dînsul cu iuţeală şi în furia cea mai mare începe să-l lovească cu capul de toate zidurile şi să-l învîrtească de păr în tot lungul camerei. Bolboacă începe să ţipe, şi, la zgomotul ce face, Dăngescu, care aude, vine cu cea mai mare grabă în camera lui Alexandru. Acesta lasă pe vătaf îndată ce zăreşte pe tatăl său, care se apropie de dînsul privindu-l cu „o răutate nedemnă de un părinte:

— Pentru ce ai bătut pe Neagu, domnule? întreabă el pe Alexandru.

— Pentru că Neagu este un mizerabil şi nu merită a fi în serviciul dumitale.

— Ai fost un nesocotit, domnule, ca să faci atît: scandal. Acum te iert, căci pentru întîia oară în viaţa-ţî faci o necuviinţă, dar te înştiinţez că, repetînd-o şi îndrăznind a mai atinge pe Neagu sau a face ceva care să mă supere, nu te voi socoti de fiul meu.

— Nu merit, tatăl meu, atîtea imputări, fiindcă am bătut pe un nelegiuit. Dacă am făcut aceasta, îmi am cuvintele mele.

— Nu eşti în drept să aibi cuvinte în casa mea unde singur sunt stăpîn. Scoală-te, Neagule, şi ieşi de aici,

Neagu se scoală, se scutură şi, ieşind din camera lui Alexandru, îşi zise:

„Aceasta este a doua bătaie ce mănînc, dar cea dinţii din pădurea Ţigăneşti a fost mult mai rea. Ei bine, cocoane Alexandre, dacă ai aflat ceva despre mine, voi afla şi eu altele despre dumneata. Mi se pare că am şi mirosit ceva, dar acum nu e timpul... Uf! bine că scăpai!... cînd aş putea ieşi cu faţă curată şi de la afurisitul de tribunal!“

După ieşirea Dăngescului, Alexandru, care respecta pe tatăl său şi se temea mult de dînsul, hotărî a nu lua nici o parte la împrejurarea omorului, lăsînd providenţei dreptul de a se pronunţa.

CAPITUL XI SENTENŢA TRIBUNALULUI

Împrejurarea omorului, ca orice crimă, făcuse un zgomot mare în toată capitala Bucureştilor. A doua zi, toată lumea era încunoştiinţată că dinaintea prăvăliei Sălcianului cojocarul se găsise o femeie moartă. Bogaţii credeau că a omorît-o hoţii ca să-i ia o salbă de galbeni de la gît. Femeile presupuneau că fusese omorîtă de fata Sălcianului căci îşi rivalizau amîndouă un acelaşi amant. Pătimaşii stăruiau a lăţi vorba că a fost otrăvită de un doctor pentru că nu voise să-l iubească. Bătrînii aveau convingerea că i-a venit apoclexie pretinzînd că Frusina era prea grasă, şi, ca să dea o mai mare tărie presupunerilor, inventase că părinţii şi rudele fetei o văzuse toată ziua aprinsă şi cu sîngele în cap. Babele constatau că murise de deochi fiindcă fata era prea frumoasă. Toate aceste vorbe circulau în lume, nu se ştia însă adevăratul izvor al omorului, căci adevărul, deşi confuz, nu se împrăştiase încă sau cel puţin fusese deocamdată bine ascuns.

Procurorul, fidel promisiei ce dase Dăngescului, făcuse un act de acuzaţie prin care dezvinovăţea cu desă-vîrşire pe Neagu Bolboacă şi prin care incrimina pe nenorocitul Sălcianu. Ca să dea lucrărei un curs mai repede, el înaintase tribunalului chiar în acea zi actul de acuzaţie.

Sălcianu îndeplinise formalitatea ce i se impusese de procuror. El găsise pe un meseriaş, amic al său, şi se dusese cu dînsul la comisie unde depusese garanţia cerută.

Înturnîndu-se acasă, Sălcianu, zdrobit de mîhnire şi de zmăcinările ce avusese în ziua aceea, se aruncă pe un pat unde rămîne nemişcat un cuart de oră şi într-o profundă gîndire. Elisaveta şi Stoian intru în casă. Maria se afla în grădină cu Tincuţa.

— Ce vrei, Elisaveto? întreabă Sălcianu pe soţia lui cînd ea se apropie de dînsul.

— Am venit să te întreb, Tudore, ce ai făcut astăzi cu istoria omorului. Ai fost la coconu Stamate Dăngescu? Ai întîlnit pe domnu procuror? Spune-mi ce ţi s-a în-tîmplat? Te văz trist şi pe gînduri.

— Ce şă mi se întîmple, alt decît ceea ce prevedeam de aseară. Am fost la acel neruşinat şi nelegiuit de boier. Am întîlnit pe procuror, care mi-a luat tacrir şi mie şi vătafului de curte; m-au pus în urmă de am dat şi chezăşie ca cum aş fi fost un om pierdut şi după drumuri, şi acum aştept să mi se hptărască soarta la înfăţişarea ce se va face la tribunalul crimenaL

— La tribunalul crimenal!... strigă Elisaveta frîngîn-du-şi mîinile. Dumneata, Tudore, să te judeci acolo unde se judecă pungaşii şi omorîtorii?... Săracan de mine, ce o mai fi şi nenorocirea această pe capul nostru!...

— Îmi vine să crez ca dumneata, chir Tudore, că nu mai este Dumnezeu în cer, observă Stoian care pînă aci asculta în tăcere. Dar ce oamenii.să nu mai dea ajutor nenorociţilor în temerea de a intra în crimenal şi în formă?... Ciudată dreptate mai avem şi noi!

— Ce zicea procurorul după ce ţi-a luat tacrirul? întreabă Elisaveta cu neastîmpăr.

— Mai ştiu şi eu ce vrea să zică?... Sunt încredinţat numai că vătaful de curte va ieşi dasupra ca untul de-lemn căci stăpînul său îi punea parte la toate şi se silea să mă apese de cîte ori voiam să arăt adevărul. Procurorul a rămas singur cu Dăngescu şi ce vor fi vorbit împreună numai Dumnezeu ştie.

— Şi să avem credinţă în Dumnezeu şi răbdare pînă în sfîrşit, zise Elisaveta voind să încurajeze pe soţul ei.

— Voi avea destulă, Elisaveto; nu am ce face. Dar vezi de nu vorbi Măriei despre aceasta.

— Ea nu ştie nimic şi nici că va afla ceva de la mine.

— Nici de la mine, zise Stoian.

A doua zi se trimise de tribunal cităţii la toţi cîţi erau implicaţi în împrejurarea omorului. Bolboacă, îndată ce priimi pe a lui, veni să spuie stăpînului său:

— Mîine este înfăţişarea la tribunal, cocoane. Am priimit citaţia.

— Şi pentru ce te-ai turburat aşa de mult? îl întreabă Dăngescu.

— Cum să nu mă turbur? O înfăţişare la tribunalul crimenal nu este jucărie. Ş-apoi nu ştiu cum s-a întîm-plat că după ce urcam treptele acelui tribunal, mă întorceam totdauna între puşti pînă la Curtea arsă unde nu ştiu cui dracu i-ar place ca să stea.

— N-avea grijă, Neagule. Te vei întoarce de la tribunal viu, nevătămat; procurorul mi-a făgăduit că te va scăpa şi că va învinovăţi pe Sălcianu.

— Nu mă îndoiesc că procurorul mă va dezvinovăţi cît va şti mai bine, dar mi-este frică de judecători, şi dacă vor fi tot aceia carii m-au judecat acum în urmă.

sunt sigur că mă osîndesc fără vorbă multă, căci toţi de acolo mă cunosc ca pe un cal breaz.

— De ce dracu ai făcut atîtea dobitocii de eşti deo-chiat pin tribunal?

— Am făcut şi eu ca toţi oamenii greşiţi, răspunse Bolboacă plecînd capul.

— Ale tale au fost prea late, observă Dăngescu.

— Nu ştiu dacă au fost late sau înguste, dar sunt încredinţat, cocoane, că, dacă nu omoram pe Nodreanu în duel, nu puteam fi în serviciul dumitale, nici aş fi avut parte de un stăpîn atît de bun ca dumneata.

— Taci la dracu că nu l-ai omorît în duel, căci un om nu se bate în duel cînd se îmbracă cu o haină călugărească.

Bolboacă nu mai zice nimic. După cîteva minute de tăcere, Dăngescu reluă:

— Ei, acum te-ai convins că nu vei păţi nimic?

— M-am convins, cocoane, dar nu tocmai bine. Uite, nu-mi va sta inima la loc pînă nu veţi lua înţelegere cu doi judecători pe care-i cunoaşteţi mai bine ca să vă încredinţeze că mă vor apăra. Altfel, cum vor şti ei că sunt protegiat de dumneata ca să mă dezvinovăţească ca procurorul?

— Dacă actul de acuzaţie al procurorului te dezvinovăţeşte, fii sigur că tribunalul va face asemenea, pentru că procurorul are influenţă mare şi nu am luzit niciodată ca să-i nesocotească judecătorii lucrările ce a făcut pînă acum.

— Ba i le nesocoteşte şi prea nesocoteşte încă, cocoane. Dovadă că la cea din urmă înfăţişare a mea în pricina ce am avut acum în urmă, tribunalul stricase două hotărîri ale procurorului şi dase altele cu totul deosebite. Zău, ascultă-mă, cocoane, aceasta nu e glumă, mai cu seamă că tacrirul meu este plin cu minciuni de sus şi pînă jos, şi judecătorii, carii mă cunosc, îndată ce mă vor vedea, îmi trîntesc o osîndă în spinare de-mi sună cojoaca.

— Ai dreptate, zise Dăngescu după o mică gîndire. Va trebui să mai dau şi judecătorilor de cheltuială, şi m-am stins pînă acum împărţind în dreapta şi în stînga.

— Acum unde s-a dus mia, meargă şi suta, numai să fim siguri de izbîndă. Aşa sunt pricinile crimenale: ca să scape cineva dintr-însele, trebuie să plătească eu sutele şi cu miile. Uite din pricina aceasta, posturile de judecători la crimenal nu le-âr schimba nici pe ale miniştrilor. Orice pricină, cit de mică, atîmă numai la galbeni, şi judecătorii s-au învăţat rău... ei pu se încurc cu nimic, ci se ţin grei, Doamne (fereşte. Aşa crez, dar poate să mă înşel.

— Vrea să zică, trebuie să mai număr încă două sute galbeni la doi judecători? zise Dăngescu nemulţumit.

— Socotesc că va fi destul pentru două iscălituri.

— socotesc şi eu. Ştii că pricina aceasta mă ţine aproape la o mie galbeni?

— Dumneata să fii sănătos, cocoane, căci miile de galbeni le faci foarte lesne. Dar ar fi bine să vă duceţi mai din vreme pe la judecători; crez că acum îi veţi găsi tocmai bine.

— Da, trebuie să mă duc, căci înfăţişarea este mîine. Aide, pleacă, Neagule, şi spune vizitiului să puie caii; cînd vor fi gata, şi va trage trăsura la scară, să vii să-mi dai de ştire.

Bolboacă iese din cameră spre a esecuta ordlnile stă-plînului său, iar acesta deschide casa de fier din care scoate două sute de galbeni, îi aşază în două suluri de cîrtie şi după ce închide casa începe să se îmbrace ca să fie gata de plecare.

Vătaful de curte nu întîrzie de a veni să-l vestească că trăsura îl aştepta la scară. Dăngescu îşi pune pălăria, coboară scara şi, cînd fu în trăsură, ordonă vizitiului să-l ducă la domnu Lobadă, judecătorul tribunalului crimenal.

Domnu Lobadă ocupa două camere la Otelul de Europa; el era de patruzeci ani, blond, uscăţiv şi avea un aer posomorit pe care-l adoptase de cînd fusese numit judecător, socotind că printr-aceasta va impune lumei şi va corăspunde misiei ce i se încredinţase.

Era douăsprezece ore şi acest domn judecător încă nu-şi săvîrşise toaleta. în momentul cînd se ocupa a-şi lega cravata, Dăngescu intră în camera lui. Domnu Lobadă se întoarce îndată ce aude uşa camerei sale deschi-zîndu-se, şi, văzînd la sine pe un personagiu de consideraţie, se grăbeşte a se acoperi de un halat de ziuă.

— Mă iertaţi, vă rog să mă iertaţi, cocoane Stamate, dacă mă găseşti în halul acesta. Poftiţi? vă rog. Şi el trage un fotoliu lingă Dăngescu.

— Vă mulţumesc, domnule Lobadă, zise Dăngescu aşezîndu-se pe fotoliu. Fiecare este liber să stea în casă cum îi place, şi mai cu seamă că căldura a început cam de timpuriu.

— Este prea adevărat aceasta, dar nu e căldura care m-a făcut să mă scol aşa de tîrziu. Astă-noapte, pe la douăsprezece ore,,m-am pomenit cu nişte amici că vin cu două franceze la mine şi mă invit să mergem la Herăstrău ca să petrecem. M-am sculat îndată din aşternut, m-am dus cu dînşii, am petrecut eît se poate de bine şi m-am întors acasă aproape de ziuă. Socotesc că nu am dormit mult căci sunt numai douăsprezece ore.

— Ce e drept, nu ai dormit mult, zise Dăngescu zîmbind. Şi dumneavoastră tinerilor vă dau toată dreptatea pentru că nici eu în tinereţe nu eram mai bun.

— Mi se pare că şi acum vă mai aduceţi aminte de fericirile trecute. Nu este aşa, cocoane Stamate? întreabă domnu Lobadă voind să glumească.

— Cîteodată îmi mărturisesc păcatul că nu mă dau la o parte, dar aceasta mi se întîmplă prea rar căci acum sunt mai mult bătrîn decît tînăr, şi bătrlnii nu surit ca tinerii ca să profite cu nimic; eu trebuie să cheltuiesc sute de galbeni cînd voi să apuc cîte o porumbiţă mai deosebită.

— Dacă dumneata te plîngi, care ai atîtea mii de galbeni venit, dar eu ce trebuie să zic că nu mai am nimic? Şi cu toată tinereţea, dar cheltuim şi noi cu sutele. Mă crezi, cocoane Stamate, că în luna aceasta am tocat aproape la opt sute galbeni?

— Destul de rău, observă Dăngescu. Şi este de mirare de unde mai scoţi atîţia bani! Ce e drept, ai avut avere destul de bună, dar de multă vreme nu ţi-a mai rămas nimic.

— Ba mi-a rămas datorii, zise domnu Lobadă rîzînd.. Cu toate acestea, mă.încropesc şi eu de azi pînă mîine,, cum poci. Ştii că este o vorbă că Dumnezeu nu lasă pe om nici cînd rămine în sapă de lemn. De unde cu gîndul nu mă gîndesc, mă pomenesc, din vreme în vreme, cu cîte un creştinaş lăsîndu-mi un fişic pe masă ca să-i fac vreo trebuşoară.

— Cum bunioară ca mine, zise Dăngescu scoţînd sulul cu suta de galbeni din buzunar. Uite, ţi-am adus şi eu un fîşic ca să-mi faci o treabă de nimic.

— Poate vrei să rîzi de mine, cocoane Stamate? zise domnu Lobadă privind cu lăcomie sulul cu galbeni.

— Nu glumesc nicidecum. Iată împrejurarea: mîine este o pricină la tribunalul dumitale în care este implicat şi vătaful meu de curte. Şi fiindcă am convingerea că nu este vinovat, de aceea am venit să te rog că să-l ocroteşti.

— Mai încape vorbă, cocoane Stamate?... Vai de mine!... pentru dumneata?... îmi pare încă bine că cu ocazia aceasta vă voi da dovezi de stima ce am pentru persoana dumneavoastră. Dar, te rog, spune-mi în ce pricină este implicat vătaful dumitale de curte?

— In pricina omorului unei femei ce s-a găsit dinaintea prăvăliei unui cojocar, Sălcianu. Acest cojocar pretinde că a omorît-o vătaful meu de curte şi că l-a văzut azvîrlind pe moartă dintr-o trăsură. Crede-mă pe onoare, domnule Lobadă, că acestea sunt nişte calomnii din partea acelui Sălcianu ca să scape de osîndă. Adevărul este că în noaptea cînd s-a săvîrşit crima, vătaful meu de curte se afla în camera mea unde am regulat împreună socotelile unei moşii.

Şi zicînd acestea, Dăngescu pune sulul cu galbeni pe masă.

— Nu încape îndoială că trebuie să fie aşa, încuviinţă domnu Lobadă privind cu un ochi banii şi cu altul pe Dăngescu. Pricina omorului acelei femei îmi este cunoscută, cîrtiile sunt pe masa pretoriului şi în actul de acuzaţie al procurorului am văzut că se dezvinovăţeşte vătaful dumitale de curte. Vrea să zică nimic mai lesne decît să consfinţim actul de acuzaţie al procurorului.

— Precum vezi, zise Dăngescu sculîndu-se. Aceasta o aştept de la amabilitatea dumitale şi nu mă îndoiesc că vei urma pe calea legală.

— Negreşit că pe calea legală, zise domnu Lobadă, luînd un aer serios. Respect legei înainte de toate.

— Mai încape vorbă; înţelegi că nu voiesc să te compromit, iubite domnule Lobadă. Am venit numai să-ţi dau cîteva lămuriri în pricina în chestie ca să cunoşti adevărul şi să faci vătafului meu de curte dreptate după legi. Acea sută de galbeni ce cu plăcere îţi prezentai este numai ca să te mai duci o dată să petreci cu francezele în socoteala mea şi să te gîndeşti la mine cînd vei, fi în fericiri cu dînsele. Ştiu ce va să zică tinereţea! Am trecut şi eu pe aici.

— Şi ai profitat de tinereţe; am auzit eu cît eraţi de berbant; dar vă sărut mîna pentru prezentul ce mi-aţi făcut. Crede că astăzi eram la os.

— Adio, domnule Lobadă, sau mai bine la revedere. Mîine, după ce vei ieşi de la tribunal, te rog să vii să prînzim împreună. Te voi aştepta.

— Cu plăcere, cocoane Stamate; mă voi sili să ies mai devreme.

Dăngescu pleacă şi, suindu-se în trăsură, dă ordin vizitiului să-l ducă la cellalt judecător, căruia îi zicea domnu Găman şi care locuia pe lingă Piaţa Amzei. Domnu Găman, care era prea brun şi încă tînăr, avea nemulţumirea de a suferi dispreţul public căci se vorbea în lume că el-omorîse pe un frate al său printr-un servitor turcit pentru cauze de amor şi de interes. Cu toate acestea, el scăpase de pîra ce i se adusese, căci nu fusese întemeiată pe dovezi legale.

Dăngescu găseşte singur pe domnu Găman şi în puţine cuvinte înduplecă şi pe acesta ca şi domnu Lobadă. Cîştigînd majoritatea tribunalului în favorul vătafului său de curte, Dăngescu se întoarce acasă mulţumit şi liniştit. Bolboacă află de aceasta şi, de astă dată fiind sigur de.succes, se culcă îndată după ce prînzeşte, jdoarme fără vise şi nu se deşteaptă decît a doua zi, căci el fusese ostenit şi grija îl oprise de a închide ochii patruzeci şi opt ore.

Sălcianu nu dormise toată noaptea gîndindu-se la procesul său de a doua zi. In revărsatul zorilor, somnul 11 apucă puţin, dar se deşteptă îndată tresărind căci sentenţa i se prezentase în vis. El nu găseşte de cuviinţă a mai pune capul pe pernă ca să nu i se mai prezinte nişte vizii care-i sfîşiau inima, ci se scoală în linişte ca să nu fie observat de nevasta sa. care asemenea nu închisese ochii până la o oră înaintată a nopţei, se îmbracă, iese din cameră şi intră în prăvălie unde găseşte pe Stoian dormind.

Stoian, care dormea uşor, se deşteaptă îndată ce aude pe Sălcianu că intră în prăvălie.

— Bună dimineaţa, chir Tudore, zise el şculîndu-se şi frecîndu-şi ochii. Cum ai dormit în noaptea aceasta?

— Destul de rău, răspunse Sălcianu; poci zice încă că n-am închis ochii nicidecum.

— Pentru ce să nu te odihneşti, chir Tudore? Nu ştii că supărarea îţi prăpădeşte sănătatea?

— Cum vrei tu să mă odihnesc, Stoiene, când astăzi este să se hotărască o pricină din care numai Dumnezeu ştie dacă scap sau nu?

— Nu te îngrija aşa rtiult, chir Tudore; nu ai de ce să te temi căci eşti nevinovat şi curat ca lumina soarelui. Dacă îmi dai voie, te voi însoţi şi eu la judecată şi crez că deşi în viaţa-mi nu am fost avocat, dar la în-tîmplare de a voi judecătorii să te învinovăţească, le voi vorbi astfel încît să se sature de nedreptate cît vor trăi.

— Să nu te espui la o asemenea primejdie, dragă Stoiene. Gîndeşte-te că pe lîngă o nenorocire, se va în-tîmpla două. Şi dacă vei ieşi din buna-cuviinţă în faţa judecătorilor, fii sigur că vei fi şi tu arestat deodată cu mine.

— Şi ce-mi pasă dacă mă vor aresta? Ştiu bine că nu am omorît pe nimeni, nu am furat banii nimărui, nici am făcut vreun rău care să mă bage în vreo vină.

— Aşa este, băiete, dar, întîmplîndu-se să ne aresteze pe amîndoi, cine va alerga pentru mine şi cine va consola pe familia mea? Femeile nu vor putea nici să umble, nici să vorbească. Ele se vor tîngui zi şi noapte, şi Dumnezeu ştie cît mi s-ar zdrobi sufletul de toate acestea. Vezi bine, Stoiane, că nu trebuie să vorbeşti judecătorilor decît mărginindu-te în ceea ce priveşte împrejurarea.

— Ai toată dreptatea, chir Tudore. Mă voi sili să fiu liniştit şi dea Domnul să ia judecata drumul dreptăţei.

— Şi eu am rugat şi rog destul pe Dumnezeu ca să iasă la lumină dreptatea, nu pentru mine, ci pentru nevasta şi pentru copiliţa mea.ca să le asigur şi mai bine un viitor fericit. Şi zicînd aceste cuvinte, două picături de lacrămi curseră din ochii bunului cojocar.

Stoian nu băgă de seamă căci el era cu capul plecat şi se gîndea profund. Sălcianu reîncepe să vorbească:

— Imbracă-te mai curînd, Stoiene, ca să plecăm de acasă pînă nu se scoală Elisaveta. Ar fi în stare să mă reţie şi ar avea poate dreptate. Am avut despre ziuă nişte vise care mi-au vestit nenorocirea de astăzi.

— Visele înşel totdauna şi dacă în somn ai văzut lucruri neplăcute, pricina este că nu te-ai gîndit decît la osînde şi la nenorociri.

Sălcianu nu mai zice nimic; el se preumblă cu paşi mari în lungul prăvăliei, iar Stoian începe să se îmbrace. După cîteva minute, amîndoi ies din prăvălie, străbat două uliţe şi intru într-un cazin unde luară dulceaţă şi cafea. După aceasta, ei se aşezară pe o bancă ca să aştepte sosirea orei fixate cînd urma a se duce la tribunal spre înfăţişare.

Bolboacă visase cu totul altceva sau mai bine nu visase nimic căci se pomeni deştept de la opt ore în acea zi:

„Uite, frate, ce mult am dormit!... cugetă el. Uitasem înfăţişarea, dar ce-mi pasă!... tot griji de acestea să am eu.u

Şi Bolboacă se scoală, se îmbracă cu cele mai bune haine ce avea şi iese din casă. El se opreşte la cazin ca să-şi ia cafeaua şi văzînd pe Sălcianu trece pe lîngă dînsul cu dispreţ ca cum ar fi avut aerul să-i zică că este sigur de succes. Sălcianu, ca om înţelept, se face că nu bagă de seamă, dar el nu putu reţine un suspin ce-i ieşi fără voie cînd observă veselia şi nepăsarea vătafului de curte.

Să lăsăm pe împricinaţi la cazin aşteptînd ora înfăţi-şărei şi să intrăm în localul tribunalului crimenal din Bucureşti unde vom asista -la tot ce se petrecu acolo în această zi. Aparenţa localului acestui tribunal nu putea anunţa mai bine titlul ce purta pentru a inspira tot dezgustul putincios spectatorilor şi,în parte celor ce îl frecuentau. O clădire cu un etaj, situat alături cu încă-perile Ministerului Justiţiei şi izolată de celelalte încăperi din curtea judecătorească, era locaşul unde se judecau toate pricinile criminale şi eorecţionale din cea mai mare parte a Ţârei Româneşti. O scară cu patru trepte, ce se cletenau subt picioare şi pîntre carii se vedea tot golul de desubtul lor servea de intrare generală într-un coridor a cărui dimensie era de doi stînjeni cuadraţi. Din partea stingă a coridorului se vedea o sală îngustă şi lungă aşa de veche, cît fşi ruinată, iar în partea dreaptă se prezenta două uşi laterale din carii una avea intrare în pretoriu, iar cea din stînga ei în cancelaria tribunalului.

Era zece ore trecute şi nici un judecător nu sosise încă. Sălcianu, Stoian, Bolboacă, Năndăreanu, Mercescu şi alţi împricinaţi se preumblau pîn sală şi pîn cancelarie, aşteptând chemarea lor la înfăţişare. Sunetul fiarelor ce purtau arestanţii aduşi de la temniţă spre înfăţişare înfioră cu osebire pe sărmanul Sălcianu, care tremură la gîndirea că o întîmplare fatală l-ar putea reduce şi pe dînsul la aceeaşi soartă.

In fine, judecătorii se adunară pe la o oră după-amiază. Toţi împricinaţii intrară în cancelarie ca să fie prezenţi cînd vor fi chemaţi. După un cuart de oră, un aprod apare la,uşa pretoriului şi strigă:

— Sălcianu cojocarul şi ceilalţi în pricina omorului fetei croitorului.

Sălcianu, Stoian şi toţi cîţi luau parte la acest proces urmară pe aprod şi intrară în pretoriul tribunalului.

— Aşezaţi-vă, domnilor, toţi în rînd, strigă prezidentul, care deschidea gura numai la intrarea împricinaţilor.

— Cine este Sălcianu? strigă domnul Lobadă fumînd dintr-o ţigară.

— Eu, domnule, răspunse Sălcianu înaintînd puţin.

— Cine este Neagu Bolboacă? adaogă a întreba domnu Lobadă.

— Eu sunt, cocoane, răspunse vătaful de curte care se ascunsese după un dulap.

— Apropie-te, Neagule, îi zice domnu Lobadă cu blîndeţe, şi dumneata, domnule Sălcianu, apropie-te asemenea. Ceilalţi pot să stea unde sunt; vor ¿înainta cînd vor fi întrebaţi.

Neagu şi Sălcianu se apropiu de masa pretoriului, pe cînd domnu Lobadă şi grefierul căutau nişte cîrtii în dosierul ce se formase în pricina omorului.

În acest moment, un avocat intră în pretoriu şi începe să vorbească domnului Lobadă, şoptindu-i la ureche. Domnu Lobadă arăta prin gesticulaţii că nu-i poate satisface cererea, dar avocatul, care se vede că era cam greu de ureche, o rupse tare:

— Vă rog, domnilor judecători, să înfăţişaţi întîi procesul femeiei cu doi bărbaţi, în considerare că astăzi am cinci înfăţişări pe la diferite curţi. Acest proces este o bagatelă şi vă încredinţez că nu va dura decît un cuart de oră.

— Iţi spusei, domnule avocat, că a intrat o altă pricină, zise domnu Lobadă rîzînd.

— Te rog, domnule Lobadă, nu mă mai şicana; îmi pare rău şi mă mînii.

— Aide, să facem hatîru domnului Trăncănescu, zise prezidentul. Să-i înfăţişăm pricina. Domnule grefier, dă pe a Sălcianului la o parte şi caută pe a femeiei cu doi bărbaţi. Acum, domnule Trăncănescu, cheamă-ţi împricinaţii.

Grefierul dete dosierul Sălcianului la o parte şi puse dinaintea sa pe cel cerut de prezident. Iar-domnu Trăncănescu, care se făcuse nevăzut, se întoarse îndată cu o femeie tînără şi frumoasă şi cu doi bărbaţi carii aveau nişte fizionomii ordinare şi cam aceeaşi vîrstă, ce însă nu trecea de patruzeci ani.

Îndată ce se iviră aceste persoane, Sălcianu şi ceilalţi se retrase în colţul pretoriului ca să facă loc respectivilor.

— Citeşte cîrtiile, domnule grefier, ordonă prezidentul.

— îndată, domnule prezident, răspunse grefierul des-chizînd un mic dosier şi începînd să citească:

„Subsemnatul, neguţător de grîne şi cu locuinţa în Bucureşti, mergînd la Brăila cu mai multe sute chile grîu spre vînzare, am întîlnit, chiar în noaptea sosire! mele în acel oraş, pe un neguţător care mi-a cumpărat grîul şi care mi-a numărat pentru dînsul trei mii cinci sute galbeni austriaceşti. Noaptea tîrziu, fiind adormit, mi s-a furat toţi banii; am băgat de seamă acest furtişag tocmai a doua zi de dimineaţă cînd m-am deşteptat şi după ce pornise mai multe corăbii pe Dunăre. După cercetările ce am făcut, s-a presupus de fur un corăbier grec care jefuise pe mai mulţi neguţători, şi fiindcă plecase, m-am pus într-o corabie ca să-l prinz în locul unde se va opri şi să-mi iau banii. Dar nu am putpt dovedi pe fur nicăiri şi mă oprisem în Viena, unde, căzînd greu bolnav, am rămas acolo în spital un an şi jumătate. Eu eram însurat, şi după însănătoşire, întorcîndu-mă acasă în Bucureşti, am găsit pe nevasta mea măritată cu un altul şi cu un copil după gît. De aceea, viu a ruga cu lacrămi fierbinţi pe cinstitul tribunal ca să pedepsească după lege pe Ilie Repezeanu, cel ce mi-a necinstit nevasta prin însurătoare şi prin facerea unui copil, şi să facă cuvenita punere la cale ca să-mi se predea nevasta subt luare de chitanţă, conform legilor în fiinţă. Prea plecat, Nae Brînduş.“

După citirea acestei petiţii, prezidentul se adresă către domnu Lobadă, care în acest moment se ocupa cu redacţia unui bilet de amor.

— Domnule judecător, îi zise el; te rog fii bun ca să faci în locul meu întrebările legiuite şi cuvenite în pricina de faţă.

— Nu am timp, domnule prezident, răspunse domnu Lobadă. In acest moment sunt foarte ocupat cu o cîrtie de interes comun.

— Atunci, fii bun dumneata, domnule supleant, reluă prezidentul.

Supleantul, care era prezent şi care pe timpul cînd se citise petiţia desemna în caricatură pe petiţionar şi pe domnu Trăncăneseu, avocatul, nu auzi, în distracţia sa, rugăciunea ce-i făcuse prezidentul şi, crezînd că-i vorbeşte despre desemnul ce făcea, îi zice:

— Aşa este că seamănă?

— Ce să semene, domnule supleant? întreabă prezidentul cu mirare. Te-am rugat să faci întrebări în locul meu în pricina de faţă.

Cînd supleantul băgă de seamă că prezidentul se adresa către dînsul cu totul pentru altceva, iar nu pentru desemnul său răspunse îndată:

— Domnule prezident, eu nu sunt competent a mă amesteca sau a face întrebări astăzi în vreo pricină, căci sunteţi în complet.

Prezidentul voi să se adreseze şi către domnu Gă-man, celălalt judecător, dar văzîndu-l ocupat şi pe acesta, se hotărî a face singur întrebările şi îşi zise: „Aide, în mila Domnului, unde o ieşi, să iasă.“

— Hei, domnule Rrînduş, zici că nevasta dumitale s-a măritat cu un alt bărbat, nu este aşa?

— Aşa, precum ziceţi, cinstite domnule prezident, răspunse bietul Brînduş. A avut neomenia să ia pe un altul cînd ştia că este măritată, şi ce este mai rău că a făcut şi un copil în lipsa mea de un an şi jumătate. Şi în cinci ani, cît am trăit împreună, nu a făcut nici unul cu mine.

— Pentru că nu eşti bun de prăsilă, domnule Brînduş, observă prezidentul.

— N-oi fi, cocoane prezidente; nu mă împrotivesc înaintea voinţei lui Dumnezeu şi a măriilor-voastre, reluă Brînduş plecînd capul cu umilinţă.

— De ce nu eşti bun de prăsilă, domnule Brînduş?... Hum... hum..., dar mai întrebaţi şi dumneavoastră, domnilor judecători, înterumpse prezidentul. Eu am vorbit destul şi nu mai poci înainta căci mă stînjenesc de a rezula o mulţime de cîrtii carii m-au năpădit, şi afară de aceasta mă stringe o cizmă de mă usucă.

Domnu Găman, judecătorul care săvîrşise scrierea de care era ocupat, adecă preschimbarea unui înscris de datorie, veni în ajutorul sărmanului prezident şi îi zise:

— Despre ce tratează pricina, domnule prezident?

— Despre ce voieşti să trateze, răspunse acesta, decît că domnul Brînduş a reclamat tribunalului că, în lipsa sa în Viena, s-a măritat nevasta dumisale cu un altul şi acum mi-o cere înapoi.

— Cunosc pricina aceasta, zise domnu Găman. Cine este reclamantul? întreabă, el întorcîndu-se.

— Eu, domnule judecător, răspunse umilit Brînduş.

— Dar nevasta dumitate?

— Eu sunt, domnule, răspunse.doamna Brînduşoaia, privind cu amor pe judecător care rămase uimit văzînd că este aşa de frumoasă.

— Ad-un scaun încoaci, mă aprod, să şază dumneiei. Nu voi să o văz în picioare.

Judecătorul prin această complezenţă, care nu era prevăzută nici în codul civil, nici în cel penal, voia să prinză în laţ pe doamna Brînduşoaia, care fu destul de fină să-l înţeleagă, căci dumneiei se cam pricepea în asemenea lucruri.

— Împricinaţii nu pot şedea jos înaintea judecăţeir observă prezidentul. în condică nu este nici un articol special pentru aceasta.

— Se face excepţie cînd oamenii sunt pătimaşi, răspunse judecătorul; şi doamna Brînduşoaia pătimeşte de nevricale.

— Atunci este altceva, zise prezidentul. Nu ştiam aceasta.

— Vezi de rezoluţii, domnule prezident, şi mă lasă să judec cum înţeleg legea, sau fă dumneata întrebările şi pe mine mă lasă în pace.

— Nu te supăra, domnule judecător, se grăbeşte a zice prezidentul. Dacă am zis aceasta, crezusem că uitaseşi acest articol de lege. Dar ce scrii aşa interesant, domnule Lobadă? adăogă el adresîndu-se către acesta: nu vezi că ai uitat ţigara pe... mobila aceasta şi a început să arză lemnul?

— Dacă vezi că arde, de ce nu o azvîrli, domnule prezident, dumneata care vezi toate şi nu vezi nimic?... zise domnul Lobadă supărat căci fusese întrerumpt tocmai în minutul cînd arăta amantei sale focul care-l consuma.

Prezidentul ia ţigara şi o azvîrlă şi, fiindcă el era supărat de nemulţumitoarele răspunsuri ce priimise din toate părţile, luă condeiul şi începu să puie priimirea la mai multe cîrtii ce se aflau dinaintea sa murmurînd:

— Nu ştiu ce aveţi astăzi de-mi daţi nişte răspunsuri peste cîmp!...

— Tăcere, domnilor, strigă domnu Gănaan judecătorul. Doamnă Brînduşoaio, spune-mi, te rog, cum s-a în-tîmplat să te măriţi cu domnu Ilie Repezeanu pe cît timp erai măritată cu un altul?

— Domnule judecător, eu nu sunt vinovată, răspunse doamna Brînduşoaia. Aşteptam pe întîiul meu bărbat după două săptămîni de la plecare-i la Brăila, cum ne şi fusese vorba. Şi, văzînd că nu vine nicijpeste patru, am scris acolo la o rudă a mea să-mi arate pricina care îl opreşte de a se întoarce în Bucureşti. Acea rudă mi-a răspuns că a murit înecat. Aflînd că bărbatul meu este mort, am luat pe un altul. Acesta este tot curatul adevăr.

Judecătorul luă notiţă de acest răspuns şi făcu observaţia următoare privind pe Brînduş:

— Această pricină era de natură a se judeca de con-sistorie; cum dar v-aţi adresat tribunalului pe cit timp el nu este competent?

— Nu ştiu ce voiţi să mă întrebaţi, domnule judecător, zise simplul Brînduş. Vorbiţi cam pe sfranţozie, şi răposatul tată-meu nu m-a ţinut la şcoală mai multă vreme ca să mă procopsească şi pe mine cu limba asta nouă.

— Te întreb, reluă judecătorul, de ce nu te-ai plîns la consistorie, căci acolo se judecă pricinile de căsătorie ca a dumitale.

— Acum înţeleg ce voiţi să ziceţi, răspunse îndată Brînduş. Numai rămîne îndoială că vă înţeleg.

— Răspunde-mi odată, reluă judecătorul supărat.

— Iac-acu, şi vă rog nu vă supăraţi, domnule judecător. Să vedeţi cum curge împrejurarea: eu îndată ce am venit în Bucureşti şi mi-am găsit muierea măritată cu acest drăngălău...

— Domnule, mărgineşte-ţi cuvintele, interumpse domnu Repezeanu. Drăngălău eşti tu, m-ai înţeles?

— Ba tu eşti, strigă Brînduş. Spune, domnule judecător, cine este drăngălău, eu ori Repezeanu ăsta care mi-a răpit nevasta şi care a avut îndrăzneală ca să facă şi un copil cu dînsa?

Toţi asistenţii încep a rîde şi judecătorul asemenea.

— Domnilor, strigă judecătorul, cînd reuşi a-şi linişti rîsul; aflaţi că într-un tribunal nimeni nu are voie a rîde, nici a se insulta, căci altfel voi fi silit să arestez pe turburători conform legilor. M.-ai înţelesy domnule Brînduş, şi dumneata, domnule Repezene?

— Am înţeles, domnule judecător, răspunseră într-o voce Brînduş şi Repezeanu.

— Atunci, urmează-ţi răspunsul, domnule Brînduş, şi să faci bine să vorbeşti ceea ce se cade, fără ca să mai necinsteşti pe domnul Repezeanu.

— Prea bine, domnule judecător, dar mă iertaţi şi îmi daţi dreptate, căci omul cînd este necăjit nu ştie ce face.

— N-ai voie să te necăjeşti în tribunal, domnule Brînduş, şi răspunde-mi odată la ceea ce te-am întrebat căci nu am vreme multă de pierdut cu dumneata.

— Acum, domnule judecător; şi cum vă spuneam, îndată ce am văzut pe nevasta mea măritată cu un... altul, m-am dus la consistorie, la,preasfinţia-sa şi prea-cuviosul părinte arhimandrit, i-am arătat plîngerea mea şi i-am cerut povaţă ce trebuie să fac. Preasfinţia şi prea-cuvioşia-sa părintele arhimandrit mi-a răspuns că pentru o pricină ca a mea trebuie să se gîndească şi să viu să aflu rezontatul a doua zi la preasfinţia şi preacuvioşia-sa părintele arhimandrit. Am fost a doua zi de dimineaţă la preasf...

— Ei, şi ce ai făcut acolo? interumpse judecătorul obosit de a auzit repetîndu-se în atîtea rînduri cuvioasele titluri ale arhimandritului.

— Preasfinţia şi preacuvioşia-sa părintele arhimandrit dormea, reluă Brînduş. Am întîlnit însă pe un diacon al prea...

— Ce ţi-a spus diaconul? interumpse iar judecătorul, şi fă bine, domnule Brînduş, de a scurta pe preasfinţia, preacuvioşia şi prea..., zi arhimandrit curat şi nu tot lungi vorba!

— Am socotit, domnule judecător, că unui om cu darul lui Dumnezeu i se cuvine cinstea cuvenită.

— I s-o fi cuvenind pe eărtie şi cînd îi vorbeşte cineva faţă în faţă. Dar m-ai plihtisit, domnule Brînduş, şi dacă nu scurtezi vorba, voi fi.şilit să nu te mai ascult. Spune-mi ce ţi-a zis diaconul?

— M-a întrebat dacă am cinci sute galbeni, răspunse Brînduş seurtînd vorba.

— Şi pentru ce ţi-a făcut această întrebare?

— Ca să-i dau preacuv... arhimandrit ca să împăciu-iască lucrurile pe placul meu, adică să-mi dea nevasta înapoi şi pe copilul făcut din preacurvie să-l trimiţă la cutie, unde să depuie cele cinci sute galbeni pentru creşterea lui... dar vă rog aceasta să nu o treceţi pe cîrtie.

— Dumneata ce ai făcut după aceasta?

— Ce să fac, domnule judecător, alt decît că cinci sute de galbeni erau pentru mine cinci bilioane, pentru că sărăcisem de nu mai aveam lescaie. Am spus diaconului nu numai că nu am cinci sute galbeni, dar nu am nădejde să scoţ nici cinci parale din pricina jefuirei ce mi s-a întâmplat la Brăila.

— în sfîrşit, cum a rămas pricina?

— A rămas în felul ăsta: m-a învăţat cîţiva prieteni să mă duc la un avocat ca să-l întreb ce trebuie să fac, şi ducându-mă la domnu Ghizdaveţ, m-a povăţuit să pornesc jalbă la domnu procuror de la cremenar fiindcă, îmi zicea domnu Ghizdaveţ, o faptă ca a domnului Re-pezeanu şi ca a nevestei mele este o crimă din cele mai fia... flogo... flîgîrante... şi că trebuie nu numai să-mi se dea nevasta înapoi, ba încă să se pedepsească vinovatul cu toată asprimitatea legilor.

— Prea bine, domnule Brînduş; acum rămîne, după formă, să arăţi biletul de cununie.

— Iată-l, domnule judecător, zise Brînduş scoţînd dintr-un buzunar al hainei biletul său de cununie. L-am păstrat ca pe nişte moaşte.

— Lasă-l aci, reluă judecătorul puind biletul pe masă, şi să faci bine să te dai la o parte şi să nu mai vorbeşti.

— înţeleg, domnule judecător, zise Brînduş dîndu-se la o parte. Nu voi mai vorbi nimic dacă porunciţi dumneavoastră.

— Domnule Repezene, reluă judecătorul, spune-mi dumneata ce ai să arăţi în împrejurarea aceasta?

— Ce să arăt, domnule judecător, decît aceea ce afla-răţi, adecă am găsit pe dumneiei văduvă, am luat-o de soţie, trăiesc de un an şi jumătate cu dînsa şi mi-a dăruit Dumnezeu şi un copil. Iată şi biletul meu de cununie care este iscălit de părintele Ciocănel de la Cuibu-cu-barzâ.

Brînduş avea cea mai mare anevoinţă ca să se reţie. Domnu Trăncănescu avocatul, care pînă aci ascultase tot şi stase la o parte, găsind că a venic timpul să-şi dezvolte spiritul de avocat, înaintă cu sînge rece dinaintea judecătorului şi începu să vorbească în modul următor:

— Domnilor judecători, zise domnu Trăncănescu avocatul. Mai întîi, am onoare a vă comunica că clienta mea este doamna Repezeanca sau fosta doamnă Brînduşoaia, precum dovedeşte procura ce am depus onorabilului tribunal de la intrarea în cercetare a acestui proces. Prin urmare, aţi ascultat pe toţi împricinaţii şi din cele ce au arătat, vedem, presupunem şi înţelegem că... clienta mea, deşi măritată cu domnu Brînduş, orezîndu-l însă mort, s-a măritat cu domnu Repezeanu... De aceea, clienta mea a avut toată dreptatea să facă această căci... domnu Brînduş nu a trimis nevestei sale nici un răspuns şi... negreşit... că... trebuia să urmeze astfel pe cîtă vreme domnu Brînduş n-a avut cel puţin... îngrijirea... să o înştiinţeze... printr-o scrisoare, adecă... să-i arată că... este mort sau... ea... trăieşte. De aceea... de vreme ce... în vedere că clienta mea a făcut un copil cu domnu Repezeanu şi că... în cinci ani nu a făcut nici unul cu domnu Brînduş... în considerarea că... şi avînd în vedere cele stipulate prin articolul cutare din Pravila lui Caragea sau din Condica penală, domnu Brînduş trebuie să fie răbdător şi clienta mea să rămîie măritată cu domnu Repezeanu.

— Ce articol prescrie aceasta, domnule procurator? întreabă judecătorul.

— Nu-mi aduc aminte bine, răspunse domnu Trăncănescu, dar căutîndu-l, crez, domnule judecător, eă-l veţi.găsi numaidecît.

— Prea bine, zise judecătorul; îl vom căuta la chib-;zuire. Ce mai aveţi să arătaţi tribunalului? adăogă el privind pe rînd pe toţi implicaţii în acest proces.

— Eu am să mai arăt ceva, strigă sărmanul Brînduş înaintînd şi ştergindu-şi năduşelile ce-i curgeau în şiroaie după frunte. Ascultă, domnule judecător, voi să văz şi eu articula de lege care mă osîndeşte, şi află că domnu avocat al nevestei mele îi face la avocatlîcuri de multă vreme, căci l-am prins odată în casa mea şi alte dăţi dînd tîrcoale pe lîngă fereşte. Te rog, domnule judecător, nu ascultaţi trăncăniturile domnului Trăncănescu, căci vă încredinţez că este un şiret de frunte; fură oul de subt coţofană.

— Domnule judecător, strigă Trăncănescu, înfuriat de cuvintele lui Brînduş; acest mizerabil a avut îndrăzneală să mă insulte chiar în pretoriul tribunalului şi, conform articolului cutare din Condica penală, cer să se pedepsească.

— Ce tot îndrugi, domnule avocat? zise Brînduş care era deopotrivă înfuriat. Ia spune-mi, mă rog, este vreo articulă în Condica penalie care să-ţi dea voie dumitale să strici casele oamenilor?

— Tăcere, domnilor, strigă judecătorul, şi treceţi toţi dincolo căci vom avea chibzuire. Domnule Trăncănescu, adăogă el întorcîndu-se către acesta şi vorbindu-i încet: articolul ce ceri să aplic pentru insulta dumitale nu se mai poate acum căci ţi-ai făcut satisfacţia singur zicînd lui Brînduş mizerabil.

— Aşa este, domnule judecător, dar puteai trece cu vederea cuvîntul de mizerabil şi să pedepseşti pe acel ticălos.

— Respect legei înainte de toate, domnule Trăncănescu. Treceţi dincolo, domnilor, căci avem chibzuire.

Localul pretoriului rămîne deşert într-un minut, şi judecătorii încep a-şi face ţigări şi a trata pricina lui Brînduş. Supleantul plecase.

— Aţi auzit, domnilor, împrejurările ce înconjur pricina lui Brînduş? întrebă domnu Găman judecătorul pe ceialţi membrii.

— Am auzit, răspunseră într-o voce prezidentul şi domnu Lobadă.

— Ce părere vă daţi? reluă judecătorul.

— Părerea mea; zise prezidentul, este ca Brînduşoaia să aleagă din doi pe care va voi.

— Şi a mea ar fi tot aceasta, zise domnu Lobadă, dar ea are un copil şi ar trebui să o lăsăm Repezeanu-lui.

— Eu sunt de opinie, observă domnu Găman, ca să tragă amîndoi bărbaţii la sorţ şi cine va cîştiga să ia pe femeie. Şi va trebui să urmăm astfel căci nu avem articol de lege special pe care să-l aplicăm în această pricină.

— Eu stăruiesc ca să o lăsăm Repezeanului, reluă domnu Lobadă. Copilul este un legămînt sacru.

— Nu este cu putinţă, frate Lobadă, observă domnu Găman. Tragerea la sorţ este procedarea cea mai ne-merită. Brînduş îşi are şi el dreptăţile lui, căci este însurat cu dînsa de cinci ani şi nu văz vreo pricină binecu-vîntată, ca să-l despărţim de nevastă pentru cuvîntul că ea s-a măritat cu un altul şi că a făcut un copil. Mai-nainte de toate nu am constatat formal şi cu dovezi palpabile că ea a fost informată legalmente despre moartea întîiului său bărbat.

— De ce nu ai cerut aceste dovezi? întrebă prezidentul.

— Am uitat, nene Işlieescule, răspunse judecătorul.

— Asemenea lucruri nu se uit, frăţioare, nu se scap din vedere, reluă prezidentul.

— De ce nu ai intrebat-o dumneata, domnule prezident? zise judecătorul supărat. Mă lăsaţi singur şi după ce nu deschizi gura, apoi îmi faci şi la observaţii. Se vede că acum nu te mai strînge cizma...

— Ai... de... iar te superi. Dacă este aşa, faceţi ce vreţi căci eu nu mă mai amestec.

— Aşa, dragă Gămane, zise domnu Lobadă colegului său. Eu stăruiesc în opinia mea ca să o dăm Repezeanului.

— îmi vine să crez, frate Lobadă, că iubitu Repe-zeanu te-a potrivit cu vreun rost.

— Poftim vorbă! La ce te gîndeşti acum. Socoteşti că sunt chilipirgiu ca tine?

Discuţia era să se întinză dacă nu i se punea capăt de Trăncănescu avocatul, care deschide uşa şi cere voie să intre.

— Poftim, nene Trăncănescule, îi zise Lobadă jude-cătorul. Am isprăvit chibzuirea. Spune ce ai să ne comunici? m

— Am să vă comunic ceva important, răspunse Trăn-cănescu înaintînd cu un aer misterios.

Şi zicînd acestea el şopteşte domnului Lobadă cîteva cuvinte la ureche şi iese îndată.

Domnu Trăncănescu avocatul se vede că găsise articolul a se aplica în procesul lui Brînduş, căci după ieşirea lui din pretoriu şi după o mică chibzuire ce mai avură membrii tribunalului, domnu Găman ordonă grefierului:

— începi de scrie jurnalul, grefierule, şi cînd vei veni la deci să pui părerea domnului Lobadă, adecă aceea că femeia va rămînea Repezeanului în considerarea că ea îl voieşte pe dînsul, că are un copil cu dînsul şi că ultimul maritagiu s-a făcut întemeiat pe ştiinţa ce se priimise despre moartea lui Brînduş, care, dacă trăia, urma să înştiinţeze pe nevasta sa, ceea ce nu a făcut sau cel puţin nu a arătat tribunalului. Iar dacă vreo parte va rămînea nemulţumită, va fi liberă să apeleze la curte în terminul prescris de lege.

— Şi vezi de termină mai curînd, adăogă domnu Lobadă. Astăzi sunt invitat la o masă şi nu vom avea timpul decît să judecăm pricina cojocarului.

Nimeni nu răspunde domnului Lobadă. Se face o tăcere absolută cîteva minute după a căror trecere grefierul, terminînd scrierea jurnalului, pune condeiul între urechi, şi zice

— Jurnalul este gata, domnilor judecători; poftiţi de-l iscăliţi.

Prezidentul ia jurnalul şi pune cîteva minute ca să-l subsorie; după aceea, se subscrie de domnu Lobadă şi apoi de domnu Găman.

Cînd totul fu gata, se chemară împricinaţii şi li se citi jurnalul care era încheiat conform celor ordonate grefierului de către domnu Găman. După citirea jurnalului, domnu Trăncănescu îl subscrie în locul clientei sale şi Repezeanu îl subscrie asemenea cu cea mai mare bucurie. Numai sărmanul Brînduş, pe care îl trecuse nă-duşelile în tot timpul lecturei, se abţinu, strigînd:

— Domnilor judecători, eu nu sunt mulţumit pe dreptatea dumneavoastră, care-mi pare a strîmbătate.

— Nu putem mulţumi pe toţi, domnule Brînduş, îi zise domnu Lobadă. Dar trebuie să iscăleşti că ai auzit şi poţi apela.

— Nu iscălesc de aş şti că mă bate la spete.

— Cum vei voi; eşti liber să apelezi şi să nu iscăleşti.

— Să vie chemaţii în pricina omorului femeiei, şi dumneavoastră, domnilor, plecaţi de aici, strigă domnu Găman.

Aprodul face vînt la toţi împricinaţii şi aceştia ies din pretoriu împreună cu Brînduş, care este hotărît a-şi căuta dreptatea la altă instanţă.

După cîteva minute, Şălcianu, Stoian, martorii mincinoşi şi Bolboacă se aflau dinaintea tribunalului. Numai familia Frusinei lipsea de la înfăţişare, căci muma ei căzuse greu bolnavă.

— Domnule Sălciene, apropie-te şi răspunde la întrebările ce-ţi voi face, strigă domnu Lobadă luînd un aer serios.

— Cu plăcere, domnule judecător, răspunse Şălcianu, apropiindu-se cu respect de masa pretoriului.

— Tribunalul cunoaşte tacrirul ce ţi-a luat procurorul, reluă domnu Lobadă. Arătărilor dumitale însă din tacrir li s-ar putea da crezămînt numai atunci cînd nu s-ar fi ivit alte împrejurări, şi iată care împrejurări: află că sunt depuse în tribunal două dovezi a două persoane de consideraţie, prin carii arăt că în seara omorului fetei croitorului treceau pe uliţa dumitale cînd te-au văzut azvîrlind din prăvălie pe acea fată, care era îmbrăcată cu haine albe precum S-a şi constatat de guvern. Ce ai a răspunde în contra acestor dovezi spre apărarea dumitale?

La această auzire, Şălcianu simţi în tot corpul un fior rece care-i amorţi tot sîngele. El rămase cîteva minute rătăcit şi în nesimţire, fără a putea profera un singur cuvînt.

— Răspunde, domnule Sălciene, la întrebarea ce-ţi făcui, reluă domnul Lobadă, sau din tăcerea dumitale îmi vei da bănuiala că eşti culpabil?

— Domnule judector, răspunse în fine Sălcianu, sunt zăpăcit de cele ce auzii şi, dacă mi s-a stins glasul de a putea răspunde numaidecît, pricina est că nu m-am putut gîndi sau visa- vreodată ca doi oameni de consideraţie, precum ziceţi, să aibă neomenia a-şi băga sufletul în păcate sprijinind un neadevăr ca să nenorocească pe un om cu familie, care este cel mai nevinovat în pricina omorului'. Credeţi-mă, cinstiţi judecători, că nu sunt nicidecum vinovat, căci ce aveam a împărţi eu sau familia mea cu acea nenorocită copilă, ca să fim atît de cruzi de a o omorî?... Gîndiţi-vă bine, domnilor judecători, dumneavoastră carii esecutaţi legea şi carii dispuneţi de soartele oamenilor. Gîndiţi-vă că ar fi cea mai mare nelegiuire după faţa pământului de a arunca o pată asupra unui om care nu a înşelat în viaţa-i, nici n-a asuprit pe nimeni. Acele dovezi de carii vorbiţi îşi trag izvorul din culcuşul infamiei; ele sunt un ce cugetat, ţesut negreşit pentru îndeplinirea acelor formalităţi ce se cer de lege şi pe care eu nu le-am îndeplinit, neştiind că s-ar fi ivit o asemenea mişelie în contra mea.

— Toate sunt bune, domnule Sălciene, observă domnu Lobadă; te esprimi ca un avocat şi ca un înger. Dar ori-cît aş fi de dispus; a crede spusele dumitale, ele nu pot avea din nenorocire validitatea cerută pe cît timp nu combaţi aceste dovezi prezentînd altele care să te sus-ţie pe dumneata şi care să dovedească pe adevăratul culpabil. Dacă poţi înfăţişa nişte asemenea dovezi acum, în pretoriul tribunalului, arată-4e şi vom judeca.

— Nu am alte dovezi, domnule judecător, decît pe Dumnezeu şi pe toţi cîţi am chemat a veni în ajutorul sărmanei copile, cînd s-a azvîrlit din trăsură de către Neagu Bolboacă.

— Argumentele dumitale sunt slabe, domnule Sălciene, şi nu pot fi considerate de, lege. încă o dată, poţi combate în formă dovezile ce s-au dat în contra dumitale înfăţişînd altele, sau nu?

— Nu am dovezi, domnule judecător, răspunse Săl-cianu, dar de vreme ce s-au găsit doi oameni carii să mă învinovăţească fără mustrare de cuget, să vie să ia după masa acea sfîntă cruce, să jure cu crucea în mînă că cele ce au arătat sunt adevărate, să o sărute, şi nu vai avea nimic a mai zice.

Mercescu şi Năndăreanu, ce erau faţă, începură a tremura la această cerere a Sălcianului, dar domnul Lobadă le veni în ajutor zicînd Sălcianului:

— Cererea dumitale, domnule Sălciene, nu se poate satisface pentru că legea nu impune jurămlnt la doi martori cînd nu sunt alţii carii să-i combată.

— Eu sunt un martor al domnului Sălcianu, strigă Stoian care îşi pierduse toată răbdarea. Şi mie nu-mi este frică de a lua crucea în mînă şi de a jura ca să se do-

vedească adevărul. Acest adevăr este că domnul Sălcianu a alergat împreună cu noi ca să ajutăm pe acea nenorocită copilă, cînd a fost aruncată din trăsură. Nu crez dar, domnule judecător, ca o faptă de umanitate să devie o crimă în faţa judecăţei. Sunt încă convins că onorabilul tribunal cunoaşte adevărul şi că stă în iscusinţa domnilor judecători ca să descopere acest afurisit adevăr, care nu-şi găseşte loc nicăiri în sărmana noastră ţară!

Prezidentul ridică capul cînd auzi pe Stoian vorbind şi în mirarea sa se adresă către domnu Găman, însă încet şi într-o limbă streină, ca să nu fie nici înţeles, nici auzit:

— Pios ine afti i puşlama? întrebă el.

— Den ton gnorizo, răspunse domnu Găman, întor-cîndu-se.

Domnu Lobadă rămase încurcat de mărturia lui Stoian la carea nu se aştepta, dar ca om fin avu recurs la o stratagemă.

— Cine eşti dumneata, domnule? întrebă el pe Stoian. Ce relaţii ai cu domnu Sălcianu?’

— Eu, domnule judecător, sunt de multă vreme calfă la prăvălia de cojocărie a domnului Sălcianu.

— Atunci nu mă mir dacă vii să dai o asemenea mărturie, observă domnu Lobadă rînjind. Află însă, domnule, că lecea nu priimeşte mărturii de la rude şi de la servitori, şi afară de aceasta o singură mărturie nu este valabilă.

— Ar fi foarte valabilă, domnule judecător, zise Sălcianu, dacă eu,nu aş fi fost ceea ce sunt, adecă un biet meseriaş trăit la întunerec. Nu sînt nici bogat, nici nobil, şi prin urmare eu nu-mi poci afla dreptatea ni-căiri. Am avut nerozia să mă gîndesc un jnimut că voi găsi în lege şi în înţelepciunea dumneavoastră uşurarea suferinţelor a căror victimă am căzut pe nedrept, dar văz că m-am înşelat şi că nu am nimic a mai spera. Din minutul acesta nu voi mai deschide gura.

— Şi prea bine vei face, observă prezidentul.

— Nu eşti în drept să te plîngi, domnule Sălciene, zise domnu Lobadă. Noi aici nu judecăm vorbe, ci constatăm fapte conform îndatoririlor ce ne impune legea. De aceea, fiindcă tribunalul este destul de luminat în pricina de faţă, treceţi toţi dincolo ca să chibzuim şi să Încheiem jurnalul.

Aprodul, după datorie, deschide uşa şi invită pe toţi împricinaţii să treacă în cealaltă cameră. Cînd toţi ieşiră din pretoriu, aprodul rămase înăuntru aşteptând or-dinile judecătorilor.

— Ascultă, aprod, zise domnu Lobadă. Vei trece dincolo şi nu vei scăpa din vedere,pe Sălcianu; să iei seama să nu fugă căci eşti răspunzător. Nu uita să zici pomojnicului ca să vie încoaci. Aide, du-te.

Aprodul iese şi după cîteva minute pomojnicul intră.

— Să faci o cîrtie la îngrijitoria temniţei, îi zise domnu Lobadă, prin care se trimite Tudor Sălcianu ca dovedit de omorîtor al fetei croitorului de la Biserica cu sfinţi, şi cînd se vor chema împricinaţii spre a li se citi alegerea, o vei aduce domnului prezident ca să o subscrie. M-ai înţeles?

— Am înţeles, domnule judecător, răspunse pomojnicul ieşind din pretoriu.

Cînd judecătorii rămase singuri, domnu Lobadă se adresă către colegii săi în termenii următori:

— Aţi auzit, domnilor, curgerea pricinei. Aţi văzut că Sălcianu nu a putut procura dovezi ca să combată pe cele două carii îl acuză de omorîtor; părerea mea este că omorul săvîrşit de cojocar se prevede în articolul 232 din Codul penal, căci în actul medicului se constată că fata a fost lovită la tîmplă şi prin urmare Sălcianu să se osîndească la munca silnică a ocnei, iar Neagu Bol-boacă să fie apărat de orice încriminare. A dumneavoastră care este, domnilor?

— Trebuia ca mai-nainte să-mi dau eu opinia, observă prezidentul, dar fiindcă între noi nu încape supărare, încuviinţez părerea dumitale, domnule Lobadă, căci aceasta o aveam şi eu pe buze înainte de a începe să o spui.

— Şi a mea este tot aceasta, zise domnu Găman ocupat de o scriere partieolară. O aprobă întru toate.

— Atunci începe jurnalul, domnule grefier, în modul cum auzişi, ordonă domnu Lobadă cu un aer serios.

Grefierul începe să redacteze jurnalul şi, în timpul acesta, judecătorii începură a face ţigări şi a conversa despre diferite noutăţi din Bucureşti.

După trei cuarturi de oră jurnalul era terminat, grefierul îl citeşte şi judecătorii găsindu-l bine redactat îl subscriu pe rînd. După săvîrşirea acestei formalităţi, domnu Lobadă îşi ia ziua bună de la colegii săi şi pleacă cerîndu-şi scuze că nu mai poate şedea fiindcă este invitat la masa unei persoane de consideraţie.

Domnu Lobadă se pune într-o birjă şi se duce la Dăngescu să-i comunice nuvela şi prea bine face căci Stoian se pregătise a-i vorbi într-un mod ca să-l ţie minte multă vreme.

Împricinaţii sunt chemaţi şi li se citeşte alegerea. Sălcianu îi cunoştea coprinderea încă de la ieşire-i din pretoriu şi cu inima zdrobită o ascultă ca un om sfînt care se lăsase în voia lui Dumnezeu şi a soartei.

După citirea jurnalului, domnu Găman invită pe Bol-boacă, pe Mercescu şi pe Năndăreanu ca să-l subscrie şi aceştia se grăbesc a satisface cererea judecătorilor cu cea mai vie mulţumire. Sălcianu este asemenea invitat la rîndul său ca să subscrie alegerea, dar nenorocitul cojocar, în loc de a îndeplini această formalitate, se adresă către judecători astfel că turbarea ce se desemna pe toată fizionomia sa îngrozi pe toţi asistenţii.

— Domnilor judecători, le zise Sălcianu: m-aţi osîn-dit, nu este aşa?... ca să mă osîndiţi la munca ocnei, a trebuit negreşit să fiţi siguri că eu sunt omorîtorul fetei croitorului? Aceasta a fost cel puţin ideea dumneavoastră. Aş dori însă să aflu dacă v-aţi consultat conştiinţa cînd aţi pus condeiul de a omorî pe un om fără să aveţi încredinţarea că el este adevăratul culpabil... Aş dori asemenea să aflu dacă cuprinderea aoestei sentenţe nu a fost condusă de vreun interes personal... Aş dori, în sfîrşit, să ştiu cum se face dreptatea în tribunalul dumneavoastră... şi am aflat destul în privinţa acestui tribunal care a...

— Afară, afară! strig judecătorii.

Aprodul pune mina pe Sălcianu; acesta zise:

— Dea Domnul ca nenorocirea ce-mi pricinuiţi mie şi familiei mele să cază însutit asupra caselor şi copiilor vos...

Sălcianu nu putu zice mai mult, căci aprodul îi puse mîna la gură.

— Nesocotitule, ce îndrăzneşti să faci? strigă Stoian repezindu-se spre aprod şi dîndu-i o lovitură aşa de tare că-l face să se dea la o parte îngrozit.

— Afară, afară, duceţi-l mai curînd la temniţă, strigă domnu Găman, care era obicinuit cu blestemele oamenilor ce acuza pe nedrept.

Doi soldaţi vin în ajutor ca să dea fără pe turburători. Pretoriul se deşartă îndată. Pumnul lui Stoian fu trecut cu vederea, iar nenorocitul Sălcianu fu condus la temniţă.

CAPITUL XII MlHNIRE DE FAMILIE

Stoian urmase pe Sălcianu de departe trist şi cu capul plecat. El intrase în camera îngrijitoriei temniţei unde văzu cu mîhnire puind lanţuri de picioare nenorocitului său stăpîn. Sălcianu era aproape să-şi piarză raţiunea văzîndu-se deodată maltratat ca pe criminalii cei mai de rînd.

Ultimile cuvinte ce putur pronunţa nenorocitul cojocar,cînd fu aproape de a se trimite în această stare deplorabilă în mijlocul culpabililor, fură adresate lui Stoian care îl privea cu lacrămile în ochi:

— Ascultă, dragă Stoiane, îi zise el; acum vezi că presimţirea şi visele mele nu m-au înşelat. Nevinovat, iată-mă redus a suferi consecinţele unui omor săvîrşit de un altul. La vîrsta mea nu mă bizui a mă lupta cu suferinţele carii sunt cu atît mai grele pentru mine, cu cît le îndur pe nedrept. Dar totul s-a sfîrşit; trebuie să mă supui soartei şi voinţei lui Dumnezeu. Tu, dragul meu băiat, să-mi ţii locul, să mîngîi pe Elisaveta şi pe Maria, cărora le vei spune cum am căzut victimă, fă-cîndu-le însă să spere că voi scăpa în curînd, şi să-mi cîrmuieşti interesele casei pe care le cunoşti foarte bine, căci nu am ţinut secret de tine cea mai mică particularitate.

— Prea bine, chir Tudore, zise Stoian zdrobit de durere. Voi îndeplini totul astfel precum doreşti. Dar pînă vei scăpa din această nenorocire, luptă-te cu curaj, bunul meu stăpîn, dacă nu pentru dumneata, cel puţin pentru familia dumitale care are nevoie de un bun sprijin. Aibi speranţă în bunul Dumnezeu care-ţi încearcă credinţa şi în curînd vor înceta aceste suferinţe nedrepte.

— Iţi mulţumesc, bunul meu Stoian. Acum rămîi sănătos căci eu trebuie să mă duc să-mi găsesc noua locuinţă în mijlocul tîlharilor, unde, în loc de familie, de libertate, de lucrul meu liniştit, să auz neîncetat sunetul lacătelor şi al sentinelelor.

Şi, la aceste cuvinte, Sălcianu începe a plînge ca un copil privind pe Stoian căruia îi curgeau lacrămile cu abundenţă.

Scena aceasta smulsese compătimirea îngrijitorului, care promise Sălcianului că-l va scoate din temniţă ori de cîte ori va voi, precum asemenea că poate să-l vază ori cine va veni să întrebe de dînsul.

Sălcianu mulţumeşte îngrijitorului pentru bunăvoinţă ce-i arăta şi, după ce-şi ia încă o dată ziua bună de la Stoian, intră în temniţă. El fu condus în despărţirea omorîtorilor unde se aşeză pe un colţ de rogojină, ascul-tînd cu durere cum îl luau în rîs hoţii şi cum aceştia îl povăţuiau la rele.

Stoian iese cu sufletul împovărat din camera îngriji toriei şi îşi îndreptează paşii la casa Dăngescului, unde ajungînd, întreabă dacă domnu Alexandru este acasă. Asupra răspunsului afirmativ ce priimeşte din întîmp-plare tocmai de la servitorul lui Alexandru, el fu introdus în camera acestuia.

Alexandru îndată ce vede pe Stoian, pe care-l cunoştea şi iubea, se scoală cu bucurie şi îl roagă se se aşeze lîngă dînsul. Stoian împins de respect refuză onoarea ce i se făcea, dar Alexandru stăruieşte atît încît el a trebuit să-i facă dorinţa.

— Pentru ce eşti aşa trist, bunul meu Stoian? îl întrebă Alexandru. Ce împrejurare îmi procură plăcerea ca să te văz la mine?

— Vă aduc o ştire foarte tristă, domnule Alexandre, răspunse Stoian cu jumătate voce şi avînd privirile aţintate pe parchet.

— O ştire tristă, zici? întrebă Alexandru îngrijat. Nu cumva Maria este bolnavă sau i s-a întîmplat ceva?

— Nimic din toate acestea, domnule Alexandre. Este o împrejurare mult mai gravă şi care a adus cu sine o nenorocire din cele mai mari. Vă aduceţi aminte de acea seară cînd s-a azvîrlit o fată moartă dinaintea prăvăliei?

— Da, îmi aduc aminte, răspunse Alexandru pe gîn-duri, căci el începuse a înţelege despre ce era să se vorbească.

— Ei bine, domnule Alexandre, acea fată a fost omo-rîtă şi azvîrlită din trăsură de către vătaful de curte al tatălui dumneavoastră, căci stăpînul meu din întîmplare se afla la fereastă şi l-a zărit la lumina lampei. Seara a fost înştiinţată stăpînirea, în urma cărei înştiinţări ne-a călcat prăvălia procurorul tribunalului crimenal şi comisarul de galben, carii au făcut oarecare mici cercetări în privinţa aceasta.

— Acestea le ştiu şi eu, interumpse Alexandru, care era în nerăbdare de a afla rezultatul.

— O asemenea împrejurare, urmă a zice Stoian, a făcut, dopinule Alexandre, precum vă puteţi închipui, un zgomot foarte mare, şi ca să nu mai lungesc vorba, tacrirurile s-au luat de procuror stăpînului meu şi vătafului de curte chiar în casa dumneavoastră. Din cele ce ştiu este că coconu Stamate a sprijinit foarte mult pe vătaful de curte şi poci zice că a avut dreptate, fiindcă oricine are de datoria ca să-ţi sprijiriească pe oamenii săi iubiţi. Cel puţin însă ar fi fost bine ca să scape şi unul şi altul, dar s-a întîmplat cu totul altfel.

— Ce s-a întîmplat?... întrebă Alexandru cu iuţeală.

— Astăzi a fost înfăţişarea la tribunalul crimenal şi stăpînul meu a fost învinovăţit de omorîtor şi s-a osîn-dit la munca silnică a ocnei. în minutul cînd vă vorbesc el se află în temniţă în mijlocul tîlharilor şi cu lanţurile de picioare.

— Ce-mi spui, Stoiane? strigă Alexandru sculîndu-se deodată cu sîngele în cap. Sălcianu la temniţă î

— Aşa, domnule Alexandre, suferă nevinovat, şi Dumnezeu numai ştie dacă se va putea lupta cu această nenorocire. Mie unuia nu-mi vine a crede că va mai trăi după o asemenea ruşine.

— Sărmanul Sălcianu!... Voi face totul ca să-l scap, şi-l voi scăpa negreşit. Mama Elisaveta şi Maria ştiu ele ce sfîrşit a luat judecata?

— Nu ştiu nimic, domnule Alexandre; acum mă duc să le comunic această nenorocire şi să le mingii prin speranţe.

— Du-te, Stoiane, şi spune-le că voi veni şi eu peste cîteva minute. Dă-le speranţe bune. Am fi mers împreună, dar trebuie să am mai întîi o înţelegere cu cineva.

Stoian plecă şi Alexandru rămîind singur se îmbracă cît putu mai iute. Cînd fu gata, el ieşi din camera sa şi intră în a tatălui său fără să se anunţe.

Dăngescu fuma dintr-un ciubuc cînd Alexandru intră în casă. El nu văzuse pe fiul său de cînd acesta bătuse pe Bolboacă.

Alexandru se aşază pe un fotoliu vizavi de tatăl său, fără să-i ceară voie ca altădată.

— Ai să-mi spui ceva, Alexandre? îl întrebă Dăn-gescu.

— Am încă prea multe, tată; astfel nu aş fi venit să te deranjez.

— Negreşit că ai fost pe la muma ta care şi-a năpustit casa de cîteva zile şi te-a însărcinat cu vreun comision?

— Este adevărat că muma mea nu este mulţumită de dumneata, căci altfel ar fi şezut aici, iar nu pe la rude; dar ea nu m-a însărcinat cu nici un comision, din contra, mi-a mărturisit că petrece de minune cu rudele.

— Îmi pare bine, îmi pare bine!... zise Dăngescu apăsînd din sprinceană. Şi aş dori, dacă se poate, să stea cu rudele cît s-ar putea mai mult.

— Să lăsăm pe biata mamă la o parte, şi dă-mi voie să reviu asupra împrejurărei care m-a adus aici.

— Vorbeşte; ce ai să-mi spui?

— Nu voi merge pe drumuri ocolite, ci voi începe spuindu-ţi că cunosc toată împrejurarea omorului acelei fete de croitor, zise Alexandru sculîndu-se după fotoliu.

— Hei, şi dacă o cunoşti, ce-mi pasă î... zise Dăngescu lăsînd ciubucul. îmi pare rău că te amesteci în ceea ce nu te priveşte şi aceasta mă va face să te urăsc.

— Cum vei voi, tată. Mai întîi doresc să am o espli-caţie cu dumneata. Fără ca să intru în amănuntele omorului pe care le cunosc ca şi dumneata, te rog să-mi spui pentru ce ai nenorocit pe Sălcianu cojocarul fă-cîndu-l să se osîndească de tribunalul crimenal la munca silnică a ocnei?

— Eu?... am făcut să se osîndească Sălcianu?... te înşeli, domnule, sau mai bine aiurezi.

— Nu aiurez, tată; sunt încă convins de cele ce zic şi dumneata nu eşti mai puţin convins de aceasta. Cine a pus pe Mercescu şi pe Năndăreanu, carii sunt oamenii dumitale, ca să dea nişte dovezi false în contra Sălcia-nului?

— Acum aflu aceasta de la tine, zise Dăngescu cu sînge rece.

— Şi eu am aflat de la auzul şi de la privirile mele proprii căci i-am văzut în această cameră unde se afla şi Neagu şi am auzit tot ce ai vorbit cu dinşi şi cum i-ai rugat sau mai bine le-ai dictat dovezile.

— Frumos î... de minune, domnule... vrea să zică am de inemic pe însuşi fiul meu, care îndrăzneşte să mă şi spioneze!... Aceasta nu ştiam..., ai făcut prea bine să-mi mărturiseşti în sinceritate.

— Tată, nu lua vorbele mele pe dos. Eu nu m-am gîndit niciodată să te spionez, cu atît mai puţin să-ţi doresc răul. Iau de martor pe însuşi Dumnezeu că pentru dragostea dumitale şi a mumei mele am suferit destule. Dacă cunosc secretul omorului, acest secret va muri în mine şi nimeni pe pămînt nu mi l-ar putea smulge. Este vorba că ţi-ai încărcat sufletul cu un nenorocit care este înconjurat de o familie şi care suferă o osîndă nedreaptă. Totul ce cer de la dumneata este o faptă umană, redarea libertăţei unui om care a pierdut-o din asprimea dumitale. Ce ar cîştiga cineva cînd, din întîmplare, să-vîrşind o greşală, are recurs a o repara prin altele în loc de a o şterge prin o faptă umană?

— Frumos, zău; din ce în ce mai mult... Ce va presupune cineva văzînd pe un fiu că face morală tatălui său!...

Şi zicînd acestea, Dăngescu începe a se preumbla în lungul camerei.

— Nu am pretenţia nici curajul să_fac morală tatălui meu, zise Alexandru. Am venit să te rog, tată, să implor graţia Sălcianului. în mîna dumitale stă ca să scapi pe acest nenorocit din osînda în care geme. Precum ai avut puterea ca să-l osîndeşti, asemenea o ai ca să-l scapi.

— încă o dată îţi spui, Alexandre, că eu nu am voit să se osîndească Sălcianu şi, de aş dori acum ca să-l scap, nu este cu putinţă căci pricina a luat o turnură foarte ciudată.

— îl voi scăpa; eu atunci, zise Alexandru. Şi eu nu voi să tac şi să fiu liniştit pe cît timp am fost faţă sau mai bine mă aflam pe uliţă cînd s-a azvirlit moarta din trăsură. Aşa, tată, eram acolo şi voi mărturisi Curţeî apelative crimenale că Sălcianu nu este omorîtorul. Crez că dovada mea va fi mai valabilă decît a Mercesculuî şi a Năndăreanului.

— De vei face aceasta, atunci te blestem şi nu te mai consider de fiul meu. Mă mir încă cum am putut răbda să te ascult pînă acum, adăugă Dăngescu ştergînd sudorile ce curgeau după fruntea sa.

— Văz cu mîhnire, tată, că în loc de a avea o bună înţelegere cu dumneata şi de a căuta împreună mijloacele nemerite pentru repararea acestui rău, începi să te revoltezi şi să mă ameninţi. Ca să tai scurt şi să sfîrşim odată, mă simţ silit de trista necesitate de a-ţi comunica ultimile mele intenţii. Află, tată, că cu preţul vie-ţei, viitorului şi onoarei mele voi să scap pe Sălcianu, în riscul de a intra în dizgraţia părinţilor, rudelor şi lumei întregi. Am promis acelui cojocar că-l voi scăpa din osîndă şi îmi voi împlini promisia nestrămutat. Sunt convins din vedere şi din auzire că el este nevinovat şî scăpîndu-l îmi voi uşura sufletul. Acum rămîne la dumneata ca să te pronunţi şi să-mi arăţi asemenea ultimile intenţii ce ai în privinţa acestui om.

Alexandru tace şi tatăl său se gîndeşte profund asupra partidei ce va trebui să ia. Dăngescu văzu bine din vorbirea fiului său că acesta trebuie să aibă un legămînt mare de familia Sălcianului şi că pentru a susţine pe cojocar într-un grad atît de mare, urma neapărat să esiste vreun secret mare între dînşii. De aceea, propu-indu-şi a descoperi acest secret şi temîndu-se ca prin refuz şi printr-o conduită aspră să nu-şi atragă însuşi nemulţumiri, răspunse lui Alexandru cu cea mai mare blîndeţe:

— Văz bine, fiul meu, că caracterul tău este aşa de nobil cît şi solid. Nu am decît a lăuda frumoasele tale simţăminte pe carii am voit să le pui un moment în încercare. Ei bine, voi scăpa pe Sălcianu ducîndu-mă să rog în favorul lui pe membrii Curţii apelative şi sunt sigur că-i voi dobîndi iertarea; aceasta îţi promit pe onoarea mea. Socotesc că acum trebuie să fii îndestulat.

— Aşa de îndestulat, cît şi fericit. îţi mulţumesc, părintele meu.

Şi Alexandru sărută mîna tatălui său care i-o întinse cu destulă bunăvoinţă, în aparenţă, iar în interior era cu totul altfel, căci acest om înrăutăţit începuse a simţi ură şi pizmă chiar în contra fiului său.

Alexandru, care nu putuse citi în inima tatălui său, ieşi mulţumit, şi fără a pierde timpul, plecă îndată ca să ducă fericirea nenorocitei familii a cojocarului.

Pînă a nu introduce pe Alexandru în casa Sălcianu-lui, este de trebuinţă să cunoaştem, mai întîi efectul ce a produs în familia lui trista nuvelă a închisoarei adusă de Stoian..

Acesta ieşise din camera lui Alexandru cu oarecari-speranţe ce i se dase la timp. Sosind acasă, Stoian intră în prăvălie ca să-şi poată linişti un moment emoţiile sufleteşti de care fusese coprins în acea zi furtunoasă şi neagră cum nu se întîmplase să aibă în toată viaţa lui. Dar Stoian nu apucă să intre în prăvălie, că Eli-saveta, Maria şi Tincuţa, carii cunoşteau în fine toată împrejurarea şi carii pîndeau cu nerăbdare sosirea lor, intrară deodată în prăvălie. Stoian rămase uimit, şi, la vederea acestor fiinţe iubite, nu se putu opri de a-şi reţine lacrămile ce începură a-i curge cu abundenţă.

— Ce sunt lacrămile acestea, Stoiane? Unde este "Tudor, bărbatul meu?... Ce i s-a întîmplat? răspunde curînd, strigă Elisaveta.

— Mai întîi de toate, mamă Elisaveto, zise Stoian rştergîndu-şi lacrămile, avem cu toţii trebuinţă de curaj..Judecata a osîndit pe stăpînul meu, dar peste cîteva zile!se va întoarce spre binele lui şi spre fericirea noastră.

— Desluşaşte-mă bine, Stoiane, reluă Elisaveta. Nu-mi ascunde nimic căci printr-aceasta îmi vei pricinui poate an rău mai mare. Zici că Tudor s-o osîndit de judecată?... Unde este el acum?

— Este arestat, mamă Elisaveto, căci în asemenea pricini se arestez şi vinovaţi şi nevinovaţi. Chir Tudor Insă este liniştit şi răbdător şi m-a însărcinat a vă spune să nu vă întristaţi, căci nu va fi pentru multă vreme.

Spre răspuns, Elisaveta începu a plînge şi a se tîn-gui, iar Maria şi Tincuţa, cărora le curgeau lacrămile deopotrivă, se silesc să console pe muma ei şi pe protec-triţa lor.

Stoian prevedea această scenă şi fără a mai încerca să console pe Elisaveta, o lasă să plîngă în voie ea, prin lacrămile ce vărsa, să i se poată uşura durerea de care era coprinsă.

— Sărmanul meu bărbat!... Ce nenorocire şi ce ruşine, Dumnezeul meu!... strigă Elisaveta.

— Nu te mîhni aşa mult, mamă Elisaveto, zise Tin-cuţa, pe cînd Maria o îmbrăţişase de gît. De ce nu voieşti să asculţi pe Stoian pînă în sfîrşit?... Nu ai auzit că nenea Tudor o să scape peste cîteva zile?

— Aşa, buna mea mumă, zise Maria sărutînd pe muma sa; cîte valuri nu trec în viaţă-ne peste capul nostru!... Aceasta este în adevăr o nenorocire mare pentru noiy dar ea va fi trecătoare precum trec toate lucrurile pe acest pămînt de suferinţe. Aibi curaj, mamă şi speranţă în Dumnezeu. Tatăl meu se va întoarce iarăşi în braţele noastre.

— Poate să fie cum zici, Mariuţo, zise Elisaveta li-niştindu-se puţin, dar a Şti că Tudor suferă o osîndă nedreaptă, aceasta este grozav! Cel puţin nu costă pe cineva lacrămi cînd se simte vinovat.

— O! Doamne, mamă Elisaveto, strigă Stoian. Dar ce crezi că numai vinovaţii sufer?... Te înşeli, mamă; eu cunosc o mulţime de lume care este osîndită pe nedrept,, de vreme ce vinovaţii se plimb în bună linişte şi în deplină libertate pe toate uliţile Bucureştilor. Nu mai departe, chiar astăzi, înainte de a se înfăţişa pricina lui chir Tudor,se judecase o altă pricină prin care un bărbat, care trecuse de mort sau mai bine de înecat în Dunăre, cerea prin judecată a-i se da nevasta pe care i-o luase un altul pe timpul cînd cel legitim fusese bolnav în streinătate, unde lipsise un an şi jumătate. Ei bine, ştii ce a făcut tribunalul?... A lăsat nevasta bărbatului celui de al doilea, şi cel dintîi, care avea toate dreptăţile, a rămas răbdător. Ce mai zici de aceasta, mamă Elisaveto, şi de altele multe care de care mai grele şi mai mîhnicioase?

— Ce să zic, dragă Stoiane?... răspunse Elisaveta,. decît că suntem născuţi pentru nenorociri. Dar spune-mi, Stoiane, pe cîtă vreme s-a osîndit bărbatul meu, precum asemenea unde l-a dus; dacă nu i s-a întîmplat cevaT dacă l-a băgat la un loc cu hoţii, în sfîrşit tot ce ştii, bunul meu Stoian; spune-mi fără să-mi ascunzi nimic.

— Să-ţi spui, mamă Elişaveto; chir Tudor nu a înfăţişat dovezile ce se cereau de tribunal, adecă că au

văzut şi alţii că fata croitorului a fost azvîrlită de cineva dinaintea prăvăliei şi că noi am sărit numai ca să o ajutăm; şi în lipsa unor asemenea dovezi, s-a osîndit chir Tudor ca să stea la arest pînă cînd se va înfăţişa la Curtea apelativă crimena-lă. Tribunalul însă nu a hotărât termenul arestărei căci el nu este drept decât să facă o biată alegere şchioapă-oarbă.

Stoian găsire de cuviinţă a nu arăta adevărul. Minciuna prinde bine cîteodată.

— Unde este arestat? întreabă Elisaveta cu nerăbdare.

— La Curtea arsă, unde l-am însoţit şi eu, pentru că acolo este arestul, mamă Elisaveto. îngrijitorul însă l-a băgat într-o cameră curată şi foarte bună, i-a dat saltea şi toate cele trebuincioase ca să nu aibă lipsă de nimic. în sfîrşit, ce s-a făcut s-a făcut; acum este vorba cum o să scape şi pentru aceasta am speranţe bune.

— Ce speranţe?... Spune-mi-le şi mie, zise Elisaveta cu nerăbdare.

— După ce m-am despărţit de chir Tudor, m-am dus la domnu Alexandru Dăngescu ca să-l rog să-i mijlocească scăparea, ceea ce am şi făcut pînă a nu mă întoarce acasă.

— Şi ai găsit pe domnu Alexandru? întrebă Maria cu iuţeală.

— Da, l-am găsit, domnişoară Mario, şi ce este drept, m-a priimit foarte bine, ba încă m-a şi invitat cu stăruinţă să şez alături cu dumnealui.

— Ce om cumsecade!... zice Tincuţa privind pe Maria.

— Şi ce ţi-a zis domnu Alexandru?... reluă Maria fără ca să bage de seamă lauda ce Tincuţa făcea amantului său.

— Ce să-mi zică, alt decît că este un înger de om. I-am comunicat toată împrejurarea, adecă cum chir Tudor s-a osîndit pe nedrept, şi la această auzire s-a mîhnit prea mult şi m-a încredinţat cum a ştiut mai bine că va face totul ca să-l scape şi eă-l va scăpa negreşit. Era să vie cu mine, dar mi-a zis că mai întîi are o mică înţelegere cu cineva şi că peste cîteva minute va fi aici.

Vezi bine, mamă Elisaveto,că nu trebuie să te mîhneşti pe cît nu se cade. Domnu Alexandru are un suflet bun, influenţă mare şi învăţătură, şi pe cîtă preme ne făgăduieşte scăparea sprijinului nostru, trebuie să ne înere-dem pe făgăduiala lui şi să aşteptăm rezultatul cu răbdare şi cu credinţă în Dumnezeu.

— Să-i ajute bunul Dumnezeu ca să-l scape, zise Elisaveta, care începuse a se consola puţin după cele zise de Stoian. Dar aş dori a mă duce să-l văz şi să-i spui ceea ce a făgăduit domnu Alexandru.

— Aceasta nu se poate, mamă Elisaveto, observă Stoian. Nimeni nu are voie a se duce să vază pe oamenii arestaţi: aşa sunt poruncile stăpîfrirei. Trebuie să aibi puţină răbdare. Nici chiar eu nu-l poci vedea. Cu toate acestea, îi putem trimite de ale mîncărei, tutun, prime-neli şi ceea ce vom mai socoti de cuviinţă.

în acest moment, se auzi un zgomot de paşi la uşa intrărei. Maria tresări şi Tincuţa se duse să deschiză. Alexandru Dăngescu, fidel promisiei ce dase lui Stoian, intră în prăvălie.

— Bună vremea, doamnele mele, zise Alexandru sco-ţindu-şi pălăria.

— Cu plecăciune, mulţumiră femeile sculîndu-se.

— Poftiţi în camera noastră, domnule Alexandre, zise Maria îndată: aici în prăvălie ne aflăm din întîm-plare.

— Cu plăcere, domnişoară Mărie.

Şi Alexandru iese din prăvălie şi trece în camera curată ce ne este cunoscută, unde îl urmează toate femeile, afară de Stoian care rămîne în prăvălie.

— Iată că intru pentru a cineea oară în această cameră, zise Alexandru aşezîndu-se pe o canapea. Şi de cîte ori am intrat într-însa, am simţit totdeauna o vie plăcere.

— Ai numărat foarte bine, domnule Alexandre, zise Tincuţa. Este adevărat că tocmai de cinci ori ai venit la noi. Ai o ţinere de minte minunată, dar şi eu nu am mai puţină.

— Şi de cîte ori domnu Alexandru s-a aşezat pe această canapea, observă Maria, a trebuit ca la intrare-i să facă totdeauna cîte o introducţie frumoasă!

— Şi dumneata, domnişoară Mario, ai o ţinere de minte minunată, zise Alexandru zîmbind. Nu este aşa, domnişoară Tincuţo?

— Aşa este, domnule Alexandru, răspunse Tincuţa zîmbind. Mi se pare încă că ne-a întrecut pe amîndoi.

— Pentru mine, toată casa este tristă acum, domnule Alexandre, zise Elisaveta din colţul unde se aşezase. Bărbatul meu nu mai este într-însa şi suferă pe nedrept o închisoare care se cuvine numai oamenilor căzuţi în fapte rele.

— Am aflat de la Stoian, mamă Elisaveto, şi mi-a părut foarte rău că nu aveam cunoştinţă de aceasta mai dinainte, căci altfel nu ar fi căzut bărbatul dumitale în această nenorocire. Aţi făcut foarte rău de nu m-aţi înştiinţat cel puţin cu cîteva ore înaintea înfăţişărei.

— Dar cine se putea gîndi, domnule Alexandre, că bărbatul meu va fi arestat deodată?... Negreşit că dacă ne-am îi temut sau am fi bănuit că judecata era să ia un sfîrşit atît de rău, am fi alergat la sprijinul dumitale şi sunt sigură că l-ai fi scăpat.

— Nici că rămînea îndoială, zise Alexandru cu grabă. Acum însă totul este de prisos pînă la înfăţişarea ce se va face peste cincisprezece zile la Curtea apelativă cri-menală. Vă dau încredinţare pe onoarea mea că după Înfăţişare la curte, domnu Sălcianu se va întoarce în mijlocul familiei sale, şi aceasta va fi o fericire din cele mai mari, căci soarele pare totdeauna mai plăcut după o furtună lungă. Lăsaţi această împrejurare asupră-mi şi dacă se poate să nu vă mai gîndiţi, nici să vă mai faceţi inimă rea.

— Este partida cea mai bună de luat în asemenea cazuri,observă Maria privind pe mama sa.

— Asemenea voi şi urma, zise Elisaveta. Numai să-mi dăruiască Dumnezeu curaj. Acum mă duc să-i pregătesc trebuincioasele şi să i le trimiţ prin Stoian la închisoare.

— Prea bine vei face, mamă Elisaveto, zise Alexandru. După-prînz mă voi duce şi eu să-l văz şi să-l asigur asupra liberărei sale peste cincisprezece zile.

— Sunteţi prea bun, domnule Alexandre, şi vă mulţumesc din suflet, zise Elisaveta sculîndu-se. Aceasta va

fi pentru bărbatul meu o mîngîiere neaşteptată. Nu.ştim însă dacă veţi putea intra, la dînsul, fiindcă Stoian m-a încredinţat că îngrijitorul închisoarei nu ¿asă pe nimeni să vază pe arestaţi.

— Pe mine mă va lăsa, mamă Elisaveto.

— Nu mă îndoiesc, domnule Alexandre; dumneavoastră aveţi influenţă şi putere. Mă iertaţi dacă iau îndrăzneala a vă ruga ca să mijlociţi să ne lase şi pe noi-să vedem pe Sălcianu.

— Aş face cu plăcere aceasta, dar dă-mi voie să te refuz, mamă Elisaveto, şi iată pentru ce: întîi, că du— cîndu-te să-l vezi, o asemenea vizită într-un loc atît de neplăcut va smulge lacrămile dumitale şi ale domnului Sălcianu, fără ca să cîştigaţi şi unul şi altul decît o durere şi o mîhnire reciprocă. Şi al doilea, că nu găsesc de cuviinţă ca să impui unui foncţionar să-şi calce datoriile făcîndu-l să se compromită ca să mă îndatoreze-pe mine şi să rămiie pe drumuri din greşala unui om mai înţelept decît dînsul. Ascultă, mamă Elisaveto, dacă soţul dumitale s-ar fi dus într-un judeţ cu trebuinţă pentru cincisprezece zile, ce ai face alt decît să-i aştepţi întoarcerea în linişte?... Ei, bine, închipuieşte-ţi că s-a dus într-un oraş depărtat ca să cumpere marfă şi nu te mai gîndi decît la menajul casei.

— Aşa voi face,domnule Alexandre, zise Elisaveta gata să iasă. Vă rog numai să-l recomandaţi îngrijitorului închisoarei ca să nu-l batjocorească şi să-i fie milă de dînsul.

— Fii pe pace, mamă Elisaveto; voi urma astfel precum doreşti.

— Dumnezeu să-ţi dea bine după sufletul dumitale căci eşti un înger pentru familia noastră, zise Elisaveta ieşind din cameră.

Alexandru rămîne cu Mar ia şi cu Tincuţa, carii schimbă conversaţia şi încep a se întreţine despre diferite lucruri glumeţe fără însă a amesteca amorul lor în toate acestea, căci nu era timpul. Tincuţa voia să lase pe Alexandru şi pe Maria singuri, dar Alexandru o reţine ob-servîndu-i că prezenţa ei le,va face plăcere. Pentru cei doi amanţi era destulă fericirea că se aflau împreună,.

Să lăsăm pe Alexandru cu ţinerile fete în a căror convorbire nu vom găsi nimic interesant şi să revenim la Dăngescu care era destul de agitat din întreţinerea ce avusese cu fiul său în împrejurarea Sălcianului.

Îndată după ieşirea lui’ Alexandru din camera sa, Dăngescu începu a se preumbla cu iuţeală şi a lua cînd ciubucul, cînd condeiul fără a şti ce să facă cu dînsele. Declaraţia lui Alexandru că cunoştea secretul omorului în toate amănuntele lui îl nemulţumise aşa de mult, pe cît fusese neastîmpărat mai-nainte.

,,Alexandru ştie că eu sînt omorîtorul acelei fete de croitor, cugeta el. Ce ruşine pentru mine de a mă vedea silit să mă umilesc, eu tată, înaintea fiului meu, în loc de a-l îmbrînci pe uşă ca pe un insolent î... Dar ce interes poate el lua la soarta cojocarului şi ce legămînt mare va fi avînd cu familia acelui meseriaş!... Aceasta nu este nicidecum natural şi trebuie să mă luminez. Bolboacă este omul ce-mi trebuie, şi pe legea mea nu am timp de pierdut/4

Şi Dăngescu sună clopoţelul.

Un servitor intră..

— Cheamă pe Neagu să vie numaidecît, ordonă el servitorului.

Acesta iese şi, după cîteva minute, Bolboacă se prezintă în camera stăpînului său.

— Am o nedumerire, Neagule, şi voi să mă luminez, zise Dăngescu îndată ce văzu pe vătaful de curte.

— Dacă am cunoştinţă de dînsa sunt gata a vă da desluşirile ce aţi dori să aflaţi.

— Cunoşti tu de aproape familia Sălcianului?

— Nu o cunosc, cocoane, decît cu ocazia omorului; voi să zic că am aflat numai că cojocarul este însurat şi că are o fată, dar încă nu le-am văzut faţa.

— Zici că are o fată?... Tînără este? frumoasă?

— Nu vă poci da o informaţie esactă căci nu am văzut-o: cu toate acestea, dacă aveţi dorinţă să aflaţi, voi căuta să mă informez şi voi veni să vă comunic ceea ce voi fi descoperit.

— Aceasta este şi dorinţa mea, dar încă nu este totul. Mai întîi am să-ţi fac o întrebare: ia spune-mi, ştii tu ce relaţii are fiul meu Alexandru cu Sălcianu sau cu familia lui?

— Nu ştiu, cocoane, dar la rîndul meii daţi-mi voie să vă esprim mirarea mea pentru întrebarea ce-mi faceţi.

— Iţi voi spune totul, căci aceasta şi este intenţia mea. Află că mai adineaori Alexandru a venit la mine şi m-a rugat sau mai bine m-a constrîns să umblu pentru scăparea Sălcianului de la temniţă.

— Domnu Alexandru v-a constrîns să scăpaţi pe Sălcianu? întrebă Bolboacă uimit. Acum înţeleg că întrebările ce mi-aţi făcut sunt sprijinite pe bănuieli drepte, şi mărturisesc că în adevăr trebuie să esiste oarecare legături între domnu Alexandru cu familia Sălcianului. Aceasta urmează să o descoperim, căci altfel, iartă-mi temerea, putem fi compromişi.

— Şi temerea ta este cu atît mai dreaptă cu cît Alexandru mi-a declarat cu sînge rece şi fără sfială că cunoaşte toate amănuntele omorului.

— Ce spui, cocoane? zici că cunoaşte amănuntele?... Este o vorbă că omului de ce-i este frică nu scapă, lată-mă eu în poziţia aceasta. Atît îmi lipsea ca să ştie şi domnu Alexandru!

— Vezi dar că este de cea mai mare trebuinţă ca să te informezi îndată în ce relaţii stă fiul meu cu familia cojocarului. îţi recomand însă multă fineţă şi mai cu seamă mister în cercetarea ce vei face. Cînd vom afla ceea ce trebuie să ştim, vom căuta mijloacele ce vom socoti de cuviinţă ca să întîmpinăm răul.

— Prea bine, cocoane. Din minutul acesta plec să-mi îndeplinesc noua misie cu carea mă însărcinaţi.

— Şi grăbeşte căci am făgăduit lui Alexandru că voi scăpa pe Sălcianu cînd va fi înfăţişarea la Curtea apelativă.

— Ce fel, i-aţi făgăduit scăparea Sălcianului? Mă iartă, cocoane, dar vă mărturisesc că aţi făcut prea rău.

— Nu aveam ce face, căci mişelul îşi pierduse tot respectul şi mi-a zis curat că, dacă nu-l scap, atunci va da dovadă în favorul cojocarului şi va face tot ce-i va sta prin putinţă ca să-l scape el în riscul de a pierde totul în lume.

— A pronunţat nişte vorbe foarte tari, zise Bolboacă pierit şi cu jumătate vocea. Cu toate acestea, nu ar fi niciodată în stare să facă rău părintelui său.

— Nu crez nici eu să. se gîndească a-mi face rău,, dar mai ştii!?... copiii din ziua de astăzi sunt nişte ticăloşi şi nişte mizerabili.

Bolboacă nu îndrăzneşte a încuviinţa opiniile ce Dăn-gescu avea pentru fiul său cu atât mai puţin a adăoga pe ale sale. Mai-nainte de toate, respectul ce el avea pentru Dăngescu şi mai mult încă pentru Alexandru îi impunea tăcerea cea mai absolută, cînd conversaţia cădea asupra împrejurărilor de familie. El se mulţumi de astă-dată a fixa parchetul şi a privi pe furiş pe stăpînul său care se preumbla agitat în tot lungul camerei.

— Aide, pleacă, Neagule, zise în fine Dăngescu; şi vezi de te informează cum trebuie despre cele ce vorbirăm.

— Acum nu este timpul, cocoane, observă Neagu după o mică gîndire. Este încă ziuă şi nu-mi poci face cercetările cum trebuie. Întîmplîndu-se iar ca domnu Alexandru să fie în casa cojocarului şi simţind că mă învîrtesc pe acolo, va pricepe, se va feri şi ce este mai sigur poate să mă aleg şi cu o bătaie bună. In noaptea aceasta voi sta neîncetat la pîndă, şi pe cît mă vor ajuta capul şi întîmplarea, mă voi sili să pătrunz şi să intru cum trebuie în toate secretele.

— Ai dreptate... da, ai toată dreptatea. Aşadar, să te duci noaptea şi prea tîrziu încă, căci Alexandru numai la o oră înaintată a nopţei poate să fie acolo, dacă va fi avînd vreo legătură cu fata Sălcianului.

După această întreţinere, care se sfîrşi aciy Dăngescu 'îşi aprinse ciubucul, iar Bolboacă se coborî în camera sa unde începu a se gîndi profund asupra modului celui mai nemerit prin care să reuşască a face descoperirea proiectată.

Pendula suna patru ore cînd domnu Lofoadă care, după ce vizitase pe o franceză, veni, după promisia dată, să prînzească cu Dăngescu şi să-i comunice rezultatul judecăţei.

Finele volumului I