Moldova în veacul al 17-lea

Istoria ce vom povesti în această broşură, se petrece în a doua jumătate a veacului al şépte-spre-decelea, cam pe la anul 1666, Moldoveĭ în timpul acela, pentru ca faptele ce vom povesti să nu pară nici stranii nici imposibile.

Cu mult înainte de acéstă epocă, amândouă ţările române cad in stăpânirea unor Domnĭ intre care historia abia găsesce doĭ-trei carĭ să merite a purta pe frunte coroana marilor eroĭ şi Domnĭ din trecut. Maĭ toţĭ eraŭ nisce ómenĭ de nimic, stăpâniţi de patimĭ de rând şi plecaţĭ fără nici uă ruşine înaintea celuĭ dintâiŭ păcătos de paşă turcesc.

Ast-fel de timpuri neguróse căutaŭ duşmaniĭ ţěriĭ şi mai ales turciĭ carĭ ’şĭ însuşeaŭ dreptur asupra principatelor, pentru a împinge pe to netrebniciĭ şi pe toţĭ vagabonziĭ ţĕriĭ şi a dispune de tron şi de naţiune ca de nisce obiecte de rând, ca de un mijloc de speculă şi de înbogăţire. Infamă să le fie memoria!......

Ca să revenim Moldova n-a făcut de cât să pângăréscă un tron pe care tatăl sěŭ 'l maĭ scuturase din gunoiŭ, unde ’l aruncaseră uniĭ din predecesoriĭ sĕĭ precum Alexandru Ilie şi alţiĭ tot aşa de păcătoşĭ.

Cum vedem, domnia tiranilor începe în amândouĕ ţĕrile române, cu mult înainte de uciderea lui Brâncoveanu. Singura deosebire între uniĭ şi ceĭ alţĭ era că până la 1714, domnia se cumpăra de la Vizirul turcesc prin mijlocirea aşaĭ dişilor boerĭ aĭ ţĕreĭ cum am di ce prin samsar iar de la 1714 se cumpĕră d-a dreptul câmpii deşerte pe care acela care dă maĭ mult le ia in arendă in scopul d-a le specula şi scóte cât mai mult profit pentru punga sa. In realitate, însă, rezultatul fu acelaş, adică sărăcirea poporuluĭ prin tirania domnilor şi nesaţiul boerilor, ajutaţĭ la acest jaf de uă droae întrégă de funcţionari lacomĭ, corupţĭ şi conrupătorĭ.

Vremile eraŭ grele pentru poporul român. Apăsarea se strângea din ce în ce maĭ tare corpului naţiuneĭ, întocmaĭ ca lanţul de fer ce strînge braţul osândituluĭ. Suferinţele eraŭ la culme şi totul prevestea, într-un viitor a-propiat, falimentul social şi naţional.

Nu se maĭ găseaŭ, în aceste timpurĭ nicĭ braţe voinice, nicĭ cugetărĭ nobile şi patriotice în inimile celor maĭ mulţĭ dintre boerĭ. Abia icĭ colea s-ar fi putut deosebi câte un român mai cu dor de inimă pentru ţară! dar aceştia eraŭ prea puţini şi nu puteaŭ nimica in potriva mulţimeĭ mişeilor.

Nu maĭ rĕmânea dar românuluĭ de cât suferinţa şi jugul, saŭ libertatea sate dreptatea se împărţea pe banĭ, omul sărac fiind silit să îndure orĭ-ce numai pentru că era sĕrac!

Puţine inimĭ alese găsim în aceste triste timpurĭ. Puţinĭ aŭ fost la numêr aceia carĭ obosiţĭ de asuprire, 'şi luaŭ în pădure şi a căuta să pedepséscă el singur pe aceia cari batjocoreaŭ fără milă un popor întreg!

Codreanu

Acest bun român s-a născut în anul 1840, în satul Codrenii, precum am arătat maĭ sus, dintr-uă familie veche şi însemnată in partea locului prin mulţĭ viteji ce aŭ eşit din sînul eĭ şi cari s-aŭ deosebit în r$sbóe. Toţi însă, unul după altul, în loc de r$splătire şi încoragiare, aŭ fost ucişi pentru simple prepusurĭ, de către guarziĭ atât ceĭ de pe tron cât şi ceĭ de pe lângă acesta înălţime care de multe orĭ este isvorul cel maĭ nesecat al nenorocirilor unuĭ popor.....

Tronul! iată un cuvênt care pe noĭ româniiĭ, ne face să ne cutremurăm când ne gândim câte miseriĭ n-a lăsat el să cadă asupra acestuĭ mult încercat popor şi câte crime nu s-aŭ ascuns în umbra sa deasă şi neagră ca însuşĭ iadul!....

Ne vine să plângem când ne aducem aminte câte stârpiturĭ aŭ suit treptele tronuluĭ nostru pentru a întuneca şi murdări gloria marilor eroĭ naţionalĭ!

Codreanu era în vêrstă de 23 de anĭ, când b$trânul s$ŭ tată părăsi lumea şi copii sĕĭ pentru a se duce acolo unde o sórtă fatală chiamă tótă făptura. Puţina avere ce r$măsese fiuluĭ, abia putea să 'ĭ fie destulă pentru hrana familieĭ care pre lângă acest, băiat, maĭ avea încă două fete, una in vîrstă de 17 anĭ, iar cea altă de 14 anĭ. Băiatul, rĕmase, din diua morţeĭ tatăluĭ sĕŭ stâlp al caseĭ şi păzitor al suriórelor care nu maĭ avea pe nimeni altul care să le apere şi povăţuiască de cât pe frate, de óre-ce muma lor murise cu mult maĭ înainte.

Codreanu era una din acele făpturĭ alese în care Dumnedeŭ pusese cu îmbelşugare darurile cu carĭ înzestréză el în tot-d-a-una pe aceia carĭ sunt meniţĭ a juca un rol deosebit în lume. Inima lui simţitóre bătea cu putere orĭ de câte orĭ se întêmpla ca nenorocirea să se cuibărescă in viaţa semenului sĕŭ, pentru că, de şi fără sciinţă de carte, înţelege însă că scopul omuluĭ pe vĕzduhul în care voesce să se avênte. El iubea maĭ cu deosebire pe ţ$ranul român, pe acéstă singură santinelă credinciósă a binelui nostru, pe acest singur isvor de glorie şi viitor, pe acéstă puternică temelie a naţionalităţeĭ române. El înţelegea că netrebnic şi păcătos este acela care nu caută de buna stare şi mulţumirea poporuluĭ, că bun de dat la câinĭ este acela care uneltesce, care speculează încrederea şi generositatea luĭ, care înşélă naţiunea sub masca iubireĭ ţĕranului!

Pentru Codreanu, tótă acea dróie de falşĭ boierĭ, de ciocoĭ scârboşĭ carĭ ajutau pe Domniĭ ceĭ rĕĭ şi se îmbogăţeaŭ din sudórea poporului, ne dându-ĭ in schimb de cât bătaia, umilinţa sau iataganul gâdeluĭ, nu era de cât un cârd de lupĭ flămândĭ, nisce fiinţe pe care iadul, ne-maĭ putându-le suferi le-aŭ asvârlit din întunecosul sĕŭ pămêntului.

Intr-un cuvânt, Codreanul era, pe acele timp-purĭ, unul din puţinii românĭ care sufereaŭ de suferinţele patrieĭ, carĭ plângeaŭ de plânsul poporuluĭ! Era unul din rariĭ aleşi a luĭ Dumnedeŭ a căruĭ menire era scrisă în Românieĭ să s-apropie de sfârşitul lor, pentru, ca Dumnedeŭ să nu maĭ rbde mult asupririle poporului sĕŭ.

Negreşit de la epoca pe care o zugrăvim aci şi până la reînvierea Românieĭ, trce un timp-îndelungatŭ, trece, mai alesŭ acel timp de durere, secolul fanarioţilor; dar, să fimŭ bine încredinţaţĭ că dacă din timp in timp nu apărea pe ţăreĭ câte un român de aceia care scieaŭ să se jertfĕscă pentru naţiune, duşmaniĭ noştri n-ar fi ajuns la atâta turbare in apărarea lor şi diua răsbunăriĭ n-ar fi venit de cât póte forte târdiŭ; căci pe de uă parte cu cât călăul se teme maĭ mult de victimă, cu atât strânge maĭ tare lanţul şi, cu cât durerea este maĭ mare, cui atâta vigórea se măreşce şi cu a-tâta lanţul e mai lesne de rupt.

Şanta

ţară r$mâne tot ne pusă la cale, pare că eĭ sunt încredinţaţĭ la stârpiciunea capacităţeĭ lor şi le- e témă că fâcêndu-şi datoria vor sfîrşi prea curênd şi apoĭ nu vor maĭ avea de lucru.... S$rmanii netrebnicĭ!

Şanta era frumósă ca bobocul de trandafir ale căruĭ foĭ sunt abia desfăcute şi carĭ, ne obicinuite cu lumina prea vie a sóreluĭ, nicĭ cu suflarea prea îndrăsnéţă a vîntuluĭ, înclină tot-d-auna către punctul de unde a pornit, pare că le ar părea r$ŭ că desvoltarea le a venit prea de timpuriŭ şi le ar plăcea maĭ mult la sînul care le a produs şi le póte maĭ bine apăra de cum ar putea ele singure.

Şanta avea 16 anĭ când Codreanu avu nenorocirea să piarză pe tatăl s$ŭ şi să remână stăpân pe viitorul s$ŭ. Ea începuse a juca în horă. Flăcăiĭ se întreceaŭ care maĭ de care să jóce lângă ea şi acela era maĭ fericicit care putuse dumineca să-ĭ spună o vorbă orĭ să atingă degetle de la mânuşiţa albă ca zăpada şi fragetă ca iarba de aprilie, a Şanteĭ. Din toţĭ, însă, unul singur era în sat, nu credea ea pe nicĭ unul maĭ destoinic pentru ea de cât pe fratele celor douĕ surorĭ, pe Codreanu. Nicĭ o dată însă, Şanta nu lăsase să-ĭ scape vre uă vorbă că-ĭ ar plăcea flăcăul vecin, precum nicĭ Codreanu nu vorbise cui-va despre Şanta că ’ĭ ar plăcea şi ar voi să o iea de nevastă. Era, dar, între eĭ uă dragoste îngerească şi temeinică, una din acele dragoste carĭ nu se pot vedea de cât la ómeniĭ pentru carĭ inima nu este numaĭ o bucată de carne spândurată de nisce vine în altă lume.

Intr-una din dile tatăl Codreanuluĭ, simţind că se apropie de apusul vieţeĭ, chemă pe fiul $ŭ şi, între altele, ’lŭ povĕţui să cauţe a se însura cu orĭ-ce fată ’ĭ ar place luĭ, numaĭ să fie bună şi iubitóre; ’ĭ maĭ spuse că ar dori să nu móră până nu va putea să înbrăţişeze pe o noră care, la mórtea luĭ, să ’ĭ închidă ochiĭ iar el să ne bine-cuvinteze ca şi pe copiiĭ sĕĭ. Era acesta o dorinţă de părinte adevărat, care nu nădăjduesce maĭ mult de cât să lase în urmă pe copiiĭ sĕŭ fericiţĭ. Şi apoĭ, bătrânul maĭ dorea însurătórea băeatuluĭ, pentru ca în urmă să pótă mărita şi pe fete şi ast-fel se póte dice ca bătrânul din Evanghelie: «acum liberéză Dómne pe robul tĕŭ».

Codreanul primi cu bucuie povaţa tatăluĭ săŭ ’ĭ vorbi de Şanta şi amândoĭ puseră la cale cele de cuviinţă pentru căsătorie. Părinţiĭ Şanteĭ însciinţaţĭ despre acesta, vorbiră feteĭ care se roşi déră primi să iea pe Codreanu şi tot satul nu maĭ vorbia de cât despre ceĭ douĭ tinerĭ carĭ peste puţin vreaŭ să fie fericiţĭ.

Nunta se hotărî peste douĕ sĕptĕmînĭ când într-una din serĭ tatăl luĭ Codreanu simţindu-se maĭ aprópe de sfârşit, strînse pat, iar ceĭ treĭ copiĭ nu se depărtară de lângă dênsul.

A treia di de uă dată cu sfinţitul sórelui, b$trânul tată muri ca un copil, dup$ ce putu să-şĭ îmbrăţişeze copii şi pe Şanta care nu se miş-case de la căp$têiul s$ŭ. Lacrămile şi durerea intrară în acea lume. Codreanul era desperat, iar surió-rele luĭ înpreună cu Şanta plângeaŭ fără ca lacrămile lor să înceteze, plângeaŭ pe nefericitul bătrân care n-avusese parte să se bucure de sórta sopiilor sĕĭ.

Nunta trebui să fie amânată pentru un timp mai îndelungat, pentru un timp care luĭ Codrénu ’i se părea fără sfêrşit, căcĭ el începuse a ubi pe Santa cu atăta foc în cât ar fi dat jumătate din viaţa luĭ numaĭ ca minutul unireĭ lor să nu fie împedicat de nimic.

Trecuse aprópe un an de la mórtea bĕtrânului Codreanu num$ra dilele ce ’lŭ maĭ despărţeaŭ de nuntă precum osânditul num$ră minutele ce mai despartŭ de libertate.

Santa se făcea tot mai frumósă şi atrăgea tot maĭ mult privirĭ asupra eĭ. Nenorocirea însă ni să isb^scă din noŭ fericirea lor.

Trăia pe atuncĭ în satul Codreniĭ aŭ lichea de ec venit din fanar pentru a se pricopsi din munca ţ$ranului român. El nu făcea de cât să înşele în dr^pta şi stânga, cumpărând maĭ pe nimic productele sătenilor şi apoĭ vêndêndu-le pe preţurĭ marĭ. Găsea pe ţ$ran tocmaĭ când era maĭ în lipsă de banĭ pentru a plăti birurile cele s$lbatece pe carĭ stăpânirea cea vitregă le tot punea pe capul ţĕrĕĭ şi ’l făcea să ’şĭ vêndă munca pe a zecea parte din valóre. El, de câtă-va vreme ’şĭ aruncase ochiĭ sĕĭ de pasăre răpitóre pe cea maĭ frumósă fată din sat, pe Santa şi voia cu orĭ ce chip să veştejască acésta flóre curată ca rouă dimineţeĭ, dulce şi mângăetóre ca rada luneĭ de August. Merse chiar pênă acolo în cât ceru să o iea de nevastă; der părinţii fetei ’lŭ respinseră sub cuvênt că fata e prea tin$ră pentru a o mărita şi apoĭ pentru că ea este logodită cu un altul pe care ’1 iubesce şi pe care voesce a ’l lua de bărbat.

Grecul se încăpăţână cu atât maĭ mult, cu cât întâmpină refusul părinţilor Santeĭ. In fiine, ’şĭ puse în gând să întrebuinţeze mijlocul favorit al fanarioţilor, adică şiretlicul şi hoţia, şi într-una din serĭ, pe când Santa era la lumea întreagă până o va găsi şi o scăpa din mânele acelora carĭ o răpiseră şi credeaŭ, în neghiobia lor, câte se póte, ca prin mijlocul acesta să o silească a iubi pe un tâlhar.

A doua di, cei 4 servitorĭ aĭ greculuĭ ajunseră cu prada lor în moşia sa.

Santa fu cununată cu sila cu grecoteiul; dar naintea altaruluĭ jură pe sufletul eĭ nu numaĭ că nu va iubi pe grec, dér că se va sili să ’lŭ urască din tótă inima şi că de o mie de orĭ va fi gata să móră maĭ nainte de a fi a luĭ!

Grecul hotărîse să rămâe în acel sat unde să urmeze cu specula şi cu jaful. Tot de o dată deschise şi uă ţara pe mână.

Sunta, din acea di, fu condamnată să sufere a trăi cu grecul şi a plânge necurmat neavînd la cine să alerge pentru ajutor şi ne putênd fugi pentru că grecul o păzia diua şi nóptea ame-niţând-o cu iataganul d^că va face un pas. Negreşit că nenorocita femee ar fi voit maĭ bine să móră de cât să trăéscă cu el; dór, de uă parte, se gândia la bătrêniĭ părinţĭ carĭ ar fi plâns-o tótă viaţa lor şi apoĭ, în iubirea eĭ pentru Codreanu, era sigură căo va căuta şi că va veni uă di când ea va fi tot a luĭ. Făcea dér jertfă de fericirea eĭ, pentru amorul Codrénuluï pe care ’l aştepta şi care nu peste multă vreme trebuia să o găséscă.

Grecul se silia din tóte puterile a muia împotrivirea Santeĭ; el nu scia ce să ’ĭ maĭ aducă şi câte vorbe de dragoste să-ĭ maĭ spună. Tóte îns$ eraŭ zadarnice, căcĭ tînĕra femee nicĭ nu voia să se uite în ochiĭ luĭ, nicĭ nu voia s-asculte vorbele luĭ. Era o martiră în tótă puterea cuvêntuluĭ şi nu sufera de cât pentru iubitul eĭ pe care nu l-ar fi schimat pentru nimic în lumea n-are nicĭ un cuvênt de a fi.

Santa trăia de maĭ bine de un an cu grecul, pré nici uă dată, în tot timpul acesta, stăruinţele soţuluĭ eĭ n-o putură scóte din hotărîrea de a-l despreţui, precum nici uă dată ea nu înceta de a se gândi la Codreanu şi a-lŭ aştepta. Suferinţele oţeliseră curagiul eĭ şi speranţa se mărea şi s-adăoga în fie care di că Codreanu o va găsi; şi nu era sară saŭ diminéţă în care să nu stea câte un ceas înaintea icónei rugându-se pentru părinţiĭ s$ĭ, pentru Codreanu şi pentru scăparea eĭ.

Surorile Codreanuluĭ.

După răpirea Santeĭ disperarea intră atît în casa părinţilor eĭ cât maĭ ales în inima logodniculuĭ nenorocit, pentru care acésta fusese uă lovitură tot aşa de puternică precum fusese aceea pricinuită prin mórtea tatăluĭ sĕŭ. El alergă împreună cu părinţiĭ feteĭ răpite, la stăpânire; dar, pretutindenĭ găsi nişte corpurĭ în carĭ inima lipsia cu totul saŭ era putredită de ticăloşiĭ. Intrebară prin satele din prejur, d^r nimeni nu le putea spune de urma feteĭ. Atunci băgară de samă că lipsia din sat şi grecul care ’ĭ jefuia şi bănuiră adev$rul.

Din acel minut, Codreanu simţi pentru întâia óră un dor ascuns, dar puternic; simţi că sórta ’l pornea pe uă cale plină de pericule, d^r sin-gura cale pe care focul ce ardea în sufletul sĕŭ ar putea fi potolit; înţelese din acel minut că, pe de o parte, se cuvine ca orĭ ce român cum se cade să facă orĭ-ce pentru a stârpi iarba veninósă ce cresce pe pămêntul patrieĭ nóstre, a goni pe streiniĭ veneticĭ, lacomĭ şi nesăturaţĭ. iar pe de altă parte, să alerge lumea în lung şi lat pentru a găsi pe Satana şi a o scóte chiar din fundul pămêntuluĭ, a o smulge chiar de pe treptele tronului d^ca nenorocirea ar fi voit ca grecul miserabil să o fi răpit pentru a o aruca în braţele desfrâuluĭ, ruşineĭ şi peireĭ.

Incepuse într-însul să se desvólte cu furie acea natură vigurósă şi dulcele cuvênt al asupriţilor, «resbunarea» veni pe buzele luĭ unde se amestecă cu lacrimile ce-ĭ curgeau şiróie din ochĭ. Tatăl sîŭ mort, Santa răpită, tóte speranţele luĭ veştejite! Durerea ’lŭ orbise atâta în cât şĭ închipuia că nimic nu ’l maĭ ţine pe ac^stă lume afară de focul resbunăreĭ; pentru dênsul nu maĭ era pe pămênt de cât, pe de uă parte Satana pe de alta fanariotul care ’şĭ înfipsese unghiile în carnea naţiuneĭ şi sugea cu nesaţiŭ sângele de român.... Uitase pe surióre, carĭ ar fi rămas singure décă el ar fi plecat d-acolo şi tocmaĭ se gătea să pornéscă din sat în sat şi din oraş în oraş pentru a găsi pe aceea care era viaţa şi fericirea lui întrégă. In minutul plecăreĭ însă, ’şĭ aduse aminte de surorĭ şi de uă dată capul ’ĭ se lăsă pe pept şi lacrimile năpădiră obrajii sĕĭ.

Cum ar fi putut el pleca d-acasă lăsând pe surorile singure şi fără sprijin? Ce ar fi făcut ele fără dînsul? Atuncĭ, uă cugetare îngrozitóre veni să 'ĭ sfârîme cu totul curagiul şi hotărîrea: se gândea ca în lipsa luĭ s-ar putea ca nenorocirea Santeĭ să isbéscă cu atîta maĭ lesne pe cele doă fete rămase fără apărare şi atuncea el ar fi fost cel maĭ vinovat din tótă lumea, el ar fi fost bun de spânzurat. Ce se facă însă? In acéstă posiţiune desnădăjduită, între surorĭ şi amantă pe cine să prefere el? Pe surorĭ? Dar Santa era logodnica luĭ, ea era viaţa şi fericirea luĭ. Pe Santa Dar surorile eraŭ plăsmuite din acelaşĭ sânge cu al sĕŭ, bătrânul tată le încredinţase luĭ la mórtea sa şi apoĭ, el era dator înaintea luĭ Dumnedeŭ şi a conştiinţeĭ sale să le îngrijască şi să le apere...

Codreanu se bolnăvi de durere şi cădu la pat. Nefericitele fete abia mai putea suferi atâtea lovituri ale sórtei şi sdrobite de disperare, abia maĭ aveaŭ puterea de a plânge. Satul întreg compătimea de atâtea nenorocirĭ ce căduseră pe capul uneĭ singure familiĭ şi fiecare se întreba cu grije: ce vor face întristatele surorĭ dacă şi fratele lor va muri.

Era o situaţiune disperată, şi cu tóte acestea satul nu putea s-ajute în nimic acestor copiĭ pe cari Dumnedeŭ părea că ’ĭ-a oropsit, iar stăpânirea nicĭ nu se gândea la eĭ! Păcătóse vremurĭ în carĭ ceĭ de sus păstréză bucuriile numaĭ pentru eĭ şi aĭ lor, iar cât pentru popor, nicĭ uă gândire, nicĭ uă faptă! De focul iaduluĭ să aibă parte toţĭ aceia care uă dată suiţĭ pe spinarea poporuluĭ, nu se maĭ gândesc la el! De resbunarea poporuluĭ nesocotit şi batjocorit aibă parte toţĭ tiraniĭ pămêntuluĭ.

Codreanu zăcu douĕ sîptemânĭ îngrijit de surióre şi de părinţiĭ Santeĭ. După ce să însănătoşi din noŭ începu să ’lŭ munciască dorul de a pleca să caute pe iubita sa logodnică, şi de astă dată dorul de resbunare aprinse în inima sa un loc aşa de mare în cât el simţea bine că saŭ va părăsi sat, casă şi familie pentru Santa, saŭ va cădea din noŭ bolnav pentru a nu se maĭ însănătoşi.

In timpul acesta, domnea în Moldova Istrate Dabija următorul luĭ Ştefănuţ-Vodă saŭ Ştefan XIII, fiul luĭ Vasile Lupul.

Despre Dabija, historia nu ne prea spune mult. Un lucru însă este de sigur: că stricarea moravurilor la ceĭ marĭ era aceea ca sub Ştefan XIII despre care vom vorbi puţin pentru a arăta ce fel de urmaş avusese bunul Domn Vasile Lupu.

Stefănuţă saŭ Ştefan XIII fusese unul din Domniĭ ceĭ maĭ de nimic. Acestă stârpitură suită pe tron se îngrijea de trebile ţăreĭ maĭ puţin ca de orĭ-ce. Era într-atâta de stricat în cât însu-ş boeriĭ carĭ ’lŭ sprijiniseră la urcarea sa pe tron ’lŭ urau de mórte din causa corupţiuneĭ obiceiurilor sale. Chronica ne spune despre moralitatea acestuĭ Domn atâtea lucrurĭ, în cât ne e scârbă şi ruşine a le maĭ povesti. Este destul să ne aducemŭ aminte că pe vremea luĭ, nu se maĭ putea găsi de cât rar, prin ţinuturile de prin prejurul scaunuluĭ domnesc, fete frumóse pe carĭ lăcomia de banĭ ai grecilor carĭ furnicaŭ prin ţară să nu le fi amăgit saŭ furat pentru a le duce plocon Domnuluĭ, precum diceaŭ eĭ, şi apoĭ a le trimite înapoĭ la părinţĭ lor ruşinate saŭ a le arunca pe uliţele Iaşuluĭ in prada altor ticăloşiĭ. Este destul să ne aducem aminte că până şi băieţiĭ boerilor, aceia carĭ se bu curaŭ de óre-care frumuseţe credeaŭ că este de onórea lor a se pune în bune relaţiunĭ cu ómenĭ palatuluĭ pentru ca Vodă să-şĭ arunce privirea asupra lor... Ce ruşine! Când Ştefan XIII eşia la plimbare saŭ la vînătóre nu găsea nimic maĭ bun a petrece de cât a porunci ca pe boerĭ să-ĭ pună pe caĭ turceştĭ neînv$ţaţĭ şi apoĭ, ducêndu-ĭ pe deal le lua frânele şi da drumul cailor la vale ca să-şĭ rupă gâtul şi caiĭ şi boeriĭ. Maĭ avea acest Domn stricat un foişor înalt, în mijlocul unuĭ heleşteŭ lângă casele domnescĭ. Acolo chema pe boerĭ lângă dânsul şi apoi poruncea slujitorilor să iea pe uniĭ şi să-ĭ arunce în heleşteŭ, pe urmă ’ĭ scotea, ’ĭ îmbrăca în haine domnescĭ şi făcea haz mare.

Codreanu tocmai se muncea cu gândul ce să facă pentru a găsi pe Santa, tot de uă dată însă pentru a nu lăsa în părăsire pe cele două surorĭ, când într-una din serĭ, pe când fetele eraŭ la o şezăţóre din apropiere, Codreanu care sta cu capul între mâinĭ pe o laviţă din tinda caseĭ, se pomeni de uă odată cu doĭ arnăuţĭ despre a căror sosire în sat el nu aflase nimic şi care ’ĭ spuseră că n-are voie să iasă din casă până a doua di de dimineţă, când va trebui să meargă cu eĭ la Iaşĭ unde s-adună oştire să meargă la resbel. Codreanu rămase ca trăsnit la această veste cu totul neaşteptată; căcĭ dacă el pleca atât Santa rămânea póte pentru tot-d-a una înstreinată de el cât şi surorile luĭ rămân singure fără sprijin şi apărare. El era atât de uimit, în cât nu se maĭ putea gândi la greutatea situaţiuneĭ sale.

In zadar încercă el să se apere de acéstă nouă nenorocire. In zadar arăta arnăuţilor că el e singurul bărbat in casă şi singurul ajutor al surorilor; arnăuţiĭ diceaŭ că aşea li s-a poruncit şi aşa trebue să facă. Lui Codreanu ’ĭ veni ideia să se furişeze, să iasă afară şi apoĭ să alerge la şedătóre pentru a lua pe surorĭ şi a fugĭ cu ele - încotro va vedea cu ochiĭ; dar, arnăuţiĭ avuseseră grije să încue bine uşa caseĭ iar eĭ staŭ

la răpirea fetelor şi nebun de durere s-aruncă pe calul s$ŭ de flăcăŭ şi ca fulgerul porni pe dru-mul cel mare ce ducea către Iaş$, către capitala ţăreĭ, către acel cuib al ticăloşilor ce necinsteau aducerea aminte a virtuţilor vechilor Domnĭ către acel tron tăvălit în mocirla infamiilor!

Vêntul sufla cu putere de peste câmpia deşartă pe care un singur căl$tor alerga maĭ repede ca vîntul străb$tînd tăcerea nopţeĭ pe care el singur o îngâna cu plânsul şi blestemele sale.

Alergase mult şi nóptea era pe sfârşitul eĭ, când Codreanu zări înaintea sa o telégă dusă de şése caĭ în care el deosebi maĭ mulţi ómenĭ. Inţelese că acolo trebuie să fie surorile luĭ şi grăbi calul. De o dată însă o detunătură porni din teléga tâlharilor şi calul Codreanului isbit în frunte cădu.

Codreanu răcni de turbare şi de durerea produsă prin căzătură, dar uitând şi durere şi ne-putinţă de a ajunge pe fugari, se luă în gónă după eĭ, hotărît să-ĭ gonéscă pênă va cădea în mijlocul drumuluĭ. Alte douĕ detunăturĭ porniră din telégă, dar nicĭ unul din glónţe nu atinse pe fratele desperat... Teléga se depărtase aşa de mult în cât Codrenu perdu speranţa de a o mai putea ajunge.

Aurora se ivise ia r$sărit şi desemna cerul albastru cu nisce culorĭ pe carĭ nicĭ un penel nu le-ar putea reproduce, carĭ însă numai ochiul omuluĭ este dat să le admire, pentru a înţelege sublimitatea Creaţiuneĭ şi puternicia lui D-deŭ. In acéstă oră a renascereĭ şi veselieĭ, Codreanu sdrobit de ostenélă şi descurajat şedea pe o movilă din marginea drumuluĭ şi plângea un plâns de amărăciune strângêndu-i-se inima de durere, căcĭ se vedea despărţit de surióre, după ce per-duse pe Santa şi se găsea fără putere împotriva răpitorilor, împotriva călăilor naţiuneĭ, împotriva grecilor stăpânĭ pe ţară şi duşmanĭ ai naţionalităţeĭ române.

Roibul Mocănesc

Sórele se ridicase de o suliţă pe cer; Teleaga se depărtase mult şi speranţa luĭ Codreanu de a o mai ajunge se stinsese cu totul.

Eroul nostru era într-una din cele maĭ grele situaţiunĭ în care se póte afla un om pe care sórta ’1 urmăresce cu hotărîrea de a ’1 perde. Sunt însă ómeni pe carĭ nenorocirile, orĭ cât ar fi ele de marĭ, nu numai că nu 'ĭ perd, dar maĭ mult ’ĭ oţelesc, ’i fac maĭ prevĕdĕtorĭ şi 'ĭ ridică la adevărata înălţime ce li se cuvine; ast-fel. în cât a crede că există o sórtă neîmpăcată care supune pe om, ori-ce ar face el, este a recu-nóşte în Dumnedeŭ pe cel maĭ mare tiran, care impune voinţele sale, precum regiĭ ceĭ stupidĭ impun pe ale lor, fără control, fără putinţa supuşilor de a le urma saŭ dispreţui; este a Zice că Marele părinte al lumeĭ are şi voinţe neraţionate, saŭ că omul nu este înzestrat cu mintea de cât pentru a înţelege că trebue să plece capul şi să rămână în nelucrare orĭ de câte-orĭ ’ĭ se pare că sórta voesce în cutare fel. Nu! Dumnedeŭ este adeverat părinte al universuluĭ, este cel mai liberal stăpânitor al lumeĭ şi nicĭ uă dată nu voiesce el acea ce ar fi pentru neajunsul iubiţilor sĕĭ fiĭ, pentru r$ul ómenilor. Aşa dér, a dice: «aşa a voit sórta», este pe de o parte a cobori pe om din înălţimea luĭ hotărâtă de Creator, iar pe de alta, este a insulta pe Dumnedeŭ -asem$nându-l cu toţĭ tiraniĭ pămêntuluĭ, cu toţĭ şarlataniĭ carĭ uă dată suiţĭ pe spinarea poporuluĭ, uită de bine-f făc$toriĭ lor şi începe a dice: «aşa voiesc, aşa trebue să se facă.

Codreanu era unul din acei ómenĭ carĭ înţeleg maĭ bine adev$rata lor menire şi care scia că nicĭ uă dată nenorocirea nu se póte cuibări mult în viaţa luĭ, dacă el va voi şi va sci să o înlăture. El era cum am dis una din acele fiinţe a-lese in care Dumnedeŭ pune câte uă dată multe din însuşirile sale, in scopul de a ridica lumea orĭ de câte orĭ spiritul r$uluĭ se va înrădăcina maĭ adânc şi va ameninţa cu peirea n^mul omenesc.

Era, în fine, unul din aceĭ românĭ carĭ, ca pasările cele rarĭ, apar din când în când pe pămêntul patrieĭ nóstre pentru a redeştepta virtuţile şi curagiul poporului nostru şi a face ca naţiunea să calce în picióre pedicile ce s-ar pune înaintea eĭ şi a păşi cu spor pe calea viitoruluĭ şi a desvol ăreĭ.

Codreanu era un bun patriot, pe acele timpurĭ în carĭ patriotismul era un cuvênt deşert, o flóre veştejită, o armă ruginită şi scósă din întrebuinţare. El avea o inimă simţitóre la suferitele ţĕreĭ şi o cugetare mult mai dr^ptă şi maĭ s$n$tósă de cât a multora din aşa dişiĭ de sine patrioţĭ şi românĭ. El înţelesese de mult, că poporul român suferă mai r$ŭ de cât vitele, că grecul se înd^să din ce în ce în inima şi rărunchii naţiuneĭ, că Domniĭ ţĕreĭ se ţin de fl^curi; intrigi şi umilinţa, în loc de a îngriji şi a se jertfi pentru ţéra lor, că.în fine, aceĭ românĭ în carĭ curagiul ar fi un adev$r, nu pot face nimica de frica arnăutului domnesc orĭ a greculuĭ perfid şi criminal care, în infamele luĭ apucăturĭ, este adăpostit în cutele mantaleĭ domnescĭ şi stă ascuns în umbra unuĭ tron cădut din strălucirea sa.

In fine, Codreanu înţelese că la nişte rănĭ a-dâncĭ trebuesc doctorĭ tarĭ; că atuncea când streinul supune ţéra prin ascuţişul cuţituluĭ, adev$raţiĭ eroĭ popularĭ se cuvine să întrebuinţeze aceeaşĭ armă pentru a combate pe duşmanĭ şi a curăţĭ de eĭ ogorul naţional. Uă singură deoşebire însă, v$du Codreanu că există între uniĭ şi ceĭ alţĭ: la intrigile greculuĭ el credu că românulŭ trebue să opună adev$rul şi sinceritatea, la loviturile luĭ hoţeştĭ se cuvine să se opună loviturĭ pe faţă şi românescĭ, iar laşitatea veneticuluĭ trebuie combătută prin curagiul tot-d-auna dovedit al poporului român.

Nenorocirea făcuse din Codreanu unul din aceĭ eroĭ naţionalĭ, unul din aceĭ curagioşĭ apărătorĭ aĭ poporului carĭ, departe de lumea cădută în prăpastia r$ului, în tăcerea pădurilor şi prin desimea crângurilor, luptaŭ pentru emanciparea neamuluĭ nostru de sub puterea ucig$tóre a strei-nuluĭ şi făceaŭ ca st^ua luminósă a românuluĭ să nu fie stinsă de suflarea otrăvită a duşmanilor noştri.

Perdênd orĭ ce spranţă pentru moment, Co-dreanu se ridică drept in picióre şi un surîs amar se ivi pe buzele sale palide şi tremurătóre. Privirea luĭ aţintită către partea in care trebue să fie capitala ţ$reĭ era aprinsă de un foc por-nit dintr-uă inimă prea mult încercată şi pumniĭ ’ĭ se strânsese cu nervositate. Ar fi voit să sbóre acolo unde tâlharii duceaŭ pe surorile luĭ, dar drumul era prea lung, ostenéla ’i pătrunsese corpul şi apoĭ, uă dată ajuns acolo, nu numaĭ că ’ĭ ar fi fost greŭ să găsească pe surorĭ, dar chiar ar fi fost pe dată prins şi omorît.... căcĭ, aşa eraŭ vremile: când romînul mergea 1a stăpânire să ceară dreptate împotriva greculuĭ, nimeni nu ĭ da ascultare şi era de mirare dacă maĭ putea scăpa cu viaţă.

Codreanu însă era om cu minte. El nu voia să ’şĭ peardă viaţa fără folos şi de acea hotărî să nu se maĭ întórcă în satul sĕŭ în care póte că ’1 aşteptaŭ să pună mâna pe dînsul pentru uciderea celor doĭ arnăuţĭ şi, împins de flacăra r$sbunăreĭ ce ardea în sufletul sĕŭ intră numaĭ de cât într-o pădure vecină unde stătu pênă séra uitêndu-şĭ de mâncare și în care găsi destulă siguranţă şi libertate pentru a-şĭ croi planul, un plan de haiduc.

Era în murgit când Codreanu audi glasurĭ de ómeni carĭ treceaŭ pe drumul de la marginea pădureĭ. Alergă într-acolo şi v$du trcând o mulţime de mocanĭ carĭ, p-acele vremurĭ, duceaŭ pe caiĭ lor sacĭ cu sare pentru a o vinde în părţile Rusieĭ. Luĭ Codreanu ’ĭ trebuia un cal bun şi tocmai se gândi să ’şĭ aleagă unul din aĭ mocanilor. Bunĭ caĭ aveaŭ aceştĭ locuitorĭ aĭ munţilor, dar din toţi numaĭ pe unul puse ochii haiducul nostru, numaĭ unul singur ’ĭ păru că a fi maĭ bun pentru el. Intră numaĭ de cât în vorbă cu mocanul şi-ĭ făgădui să 'i dea în schimb pen-tru cal un car mare plin cu sare şi opt boĭ. Mocanul însă care ţinea la calul s$ŭ ca la cea maĭ bună avere, nu primi schimbul şi voi să se depărteze. Atunci haiducul alergă la un şiretlic şi dise mocanului:

— Cel puţin frate muntene, lasă-m$ să înca-lec puţin pe roibul t$ŭ, să daŭ dou$ treĭ róte cu el ca să-ĭ încerc umbetul.

— Nu ’l schimb, frăţióre—dise mocanul; — ţĭ-am spus că nu-l daŭ pe or-ce, căci aşa cal n-aşĭ maĭ putea găsi eŭ măcar de aşĭ căuta prin lumea întreagă.

— Măi muntene, — dise Codreanu,—văd că ţiĭ mult la roibul t$ŭ şi-mĭ place dragostea ta pentru calul ce te hrănesce. Crede, însă, că şi mie atât ’mĭ place căluşelul în cât ’ţĭ-aşĭ da pentru el tótă averea mea şi m-aşĭ lega ca să te slujesc un an de dile, numaĭ să ’mĭ daĭ pe roibul t$ŭ. In sfârşit, chiar décă nu voeşcĭ să ’1 daĭ pe averea mea întrégă, cel puţin fiĭ om bun la inimă şi nu m$ lăsa cu dorul nepotolit; lasa-m$ să încerc roibul şi apoĭ dacă nu ne vom învoi, tu veĭ re-mânea stăpân să facĭ ce voescĭ.

Mocanul, uşure la cred$mênt, se gândi puţin şi primi să facă pe placul streinuluĭ, nu să facă schimb, dar să ’ĭ dea voie a încăleca puţin pe roib. Dete sarcina jos şi pofti pe Codreanu să încalece, numaĭ să nu-l ţină mult în loc, căcĭ tovarăşiĭ s$ĭ s-aŭ depărtat şi este aprópe de a înopta.

fi să fiŭ prins şi ucis, ele tot vor fi r$sbunate căcĭ bietul tată dicea în tot-d-a-una că nicĭ o fabtă nu e fără răsplată chiar aicĭ pe pămênt

Incurajat de aceste bune ideĭ, Codreanu porni către Iaşĭ unde ajunse seara târdiŭ. Acolo trase la uă gasdă din marginea oraşuluĭ, ceru puţină demîncare şi apoĭ se informă dacă cum-va a trecut p-acolo uă tel^gă în care se găseaŭ şi douĕ fete. ’I rĕspunse că da şi inima Codreanuluĭ se strînse tot mai tare gândindu-se că poate în acele minute greciĭ pângăresc douĕ din cele maĭ frumóse flori din câmpul tinereţeĭ, douĕ fete de romîn... pe surorile luĭ curate ca rouă dimineţeĭ. Lăsă calul în grijea cârciumaruluĭ şi vîrînd capul în gulerul ghebeĭ porni pe uliţile Iaşuluĭ că-tre curtea Domnească, hotărât la orĭ-ce, numai să pótă vorbi luĭ Vodă.

Ajunse dinaintea palatului, unde v$du o teleagă, trasă mai la o parte. Se dete pe lângă pasnicĭ prefăcendu-se că voesce a se informa de săn$tatea Măriei Sale şi ’ĭ întrebă de rostul te-legeĭ care sosise în curte. Atuncĭ află că în ade-v$r veniseră douĕ fete aduse de patru arnăuţĭ pentru a le închina luĭ Vodă şi că Măria Sa a po-runcit că de o cam dată fetele să fie duse în gazdă acolea în apropiere la unul din boerĭ, pênă maĭ târdiŭ când va aduce la palat maĭ întêiŭ pe una din ele.

Aceste vorbe străbăteaŭ în inima frateluĭ ca nisce săgeţĭ de foc şi dinţii ’ĭ scrâșeaŭ de furie.

Apoĭ Codreanu se informă de casa unde eraŭ duse fetele şi luându-şĭ r$mas bun de la pasnic, se retrase cu o linişte prefăcută; dar abia făcu dou$-decĭ de paşĭ de la palat şi grăbind mersul alergă la un neguţător de unde cump$ră un cuţit cu douë tăişurĭ. Se întórse cu grăbire la casa boeruluĭ şi intră în cutre. Nimenĭ însă nu ieși înaintea luĭ, părea că locuinţa e pustie. Inaintă în curte ascultând s-audă vocĭ plâng$tóre şi căutând cu ochii o fer^stră saŭ o uşe prin care să pótă intra în acea casă blestemată. De o dată s-arată o slugă care ’l întrebă răstit:

— Cine escĭ?

— Tăcere!— dise Codreanu,— punêndu-şĭ degetul la gură. Vorbeşce încet Viŭ de la curte să spun dou$ vorbe la urechia boeruluĭ t$ŭ.

Sluga credênd că acest om este sciutor despre scopul aducereĭ celor douë fete, se dete lângă el şi ’ĭ şopti:

— Boerul nu este a casă, dér se întórce cu-rând; aşt^ptă dacă voescĭ.

— Nu e nevoe,— dise Codreanu. — căci Măria sa nu póle s-aştepte. M-a trimes pe mine, îmbrăcat aşa cum vedĭ, pentru a nu deştepta bănuelĭ înaintea fetelor, ca să le spun că sunt trimes de fratele lor ca să le scap; apoĭ, legân-du-le la ochĭ, să le duc...

— La măria Sa. Am înţeles,— dise sluga. Apoĭ, bine, p-amêndouĕ?

— Așa ’mi s-a poruncit, aşa trebue să fac.

— Prea bine; numaĭ, ce să spun e$ boerului când se va întórce.

— Spune ce veĭ voi şi te veĭ pricepe. Acum n-am timp să te înv$ţ ce să spuĭ, căci sunt gră-bit. Du-te repede în casă şi spune fetelor că sunt scăpate, numai să se lase a fi legate la ochĭ pentru a nu fi cunoscut de cine-va pe uliţĭ şi, în sfîrşit scótele afară. Eu aştept aicĭ. Dar umblă repede căcĭ aşt^ptă Măria Sa.

— Prea bine; numaĭ... dacă nu m$ vor crede?

— Atuncĭ leagăle la ochĭ cu sila.

Sluga plecă în fuga mare.

Codreanu, însă, care v$duse că totul e priin-cios gândurilor sale şi prin capul căruia o nouă idee trecuse, opri pe slugă şi-ĭ adăugă:

— Ascultă. Se póte ca fetele să leşine, dacă nu te vor crede, aceea ce ne putem închipui fórte lesne. De aceea, maĭ întâĭ, repedete şi pune doĭ caĭ la trăsura boeruluĭ fără să scie cele alte slugi ca să nu se maĭ facă vorbă pentru un secret aşa de mare. Apoĭ scóte pe fete chiar leşinate, pu-nele în trăsură şi eŭ voiŭ mâna caiĭ pân-acolo. Iar tu, vin-o peste puţin ca să te întorcĭ cu trăsura.

— Apoĭ—dise sluga, — de! Sciŭ eu? ’Mĭ-e că s$ supără boerul dacă voiŭ lua trăsura fără scirea nim$nuĭ.

— Ce-ţĭ pasă ţie? dobitocule! Tu m$ faci să fiŭ dojenit de Măria Sa pentru întârdiere. Dacă nu asculţi, să scĭ că până mâne, unde ’ţi staŭ piciórele ’ţĭ va sta capul.

Bietul om, ne maĭ sciind ce să dică şi înfio-rându-se de ameninţarea trimisuluĭ, dete fuga la grajdiŭ, puse în grabă doĭ caĭ la trăsură, intră apoĭ în casă şi scóse pe fete cari, în adevăr, eraŭ leşinate.

După câte-va minute, o trăsură dusă de doĭ cai buni şi mânată de un braţ viguros, se oprea dinaintea cârciumeĭ unde trăsese Codreanu, care ca fulgerul, se dete jos, plăti cârcimarului care nicĭ nu se osteni să afle cine era in trăsură şi legând calul în urma trăsurei, porni din noŭ şi ieşi pe barieră.

După o bună cale fetele trezite din leşin de r$córea nopţei, deschiseră ochiĭ şi rămaseră uimite v$dêndu-se într-o trăsură pe un brum mare.

Atunci una din ele, se ridică în picióre şi apucând cu amêndouĕ mâinele pe vizitiŭ ’i dise:

— Ori-cine veĭ fi, oh.., scapă-ne. Dă-ne drumul aicĭ şi vom merge singure a casă.

Codreanu pe care lăcrămile-l podidiseră, opri caii şi întorcêndu-se repede către fete abia putu dice:

— Sunteţĭ scăpate de fratele vostru!...

Nu se póte descrie strgătul de bucurie ce de-teră fetele carĭ imbrăţişându-şi fratele se puseră a plânge pe sinul lui un plâns de bucurie care luase loc durereĭ şi disperăre3 pe pên$ acum.

A doua di de dimin^ţă trăsura Codreanului intră în curtea monastireĭ... Acolo lăsă pe fete în grija stariţeĭ, rugând-o să le primiască ca surorĭ şi să le apere dacă cine-va ar întreba de ele, adăogându-ĭ că sunt orfane şi el fratele, lor nu le póte îngriji şi ap$ra din causa unor împrejurărĭ pe care i le va spune altă dată; în fine, că peste câte-va dile, el se va întórce şi va lăsa monastireĭ o sumă bună de banĭ. Sta-riţa primi pe fete; iar Codreanu ’ şĭ luă diua bună de la surorile sale cu care vorbi cât-va la o parte şi punênd caiĭ pe gónă plecă şi se afundă în pădure pentru a cugeta în libertate la mijlocul de a găsi pe Santa.

A doua di Codrenu intră în ttrgul N^mţului unde, fără multă vorba vêndu trăsura şi ceĭ duoĭ caĭ, se ospătă bine, luă merinde într-o pereche de desagi nouĭ, cumpără patru pistóle, o puşcă ar-năuţ^scă şi încălecâud-pe roib, plecă, singur, ne sciind unde va merge şi cum va găsi pe Santa.

.Tot în aceiaşi di, veni la monastire, lăsă stariţeĭ douĕ-deci ieosarĭ de aur, spuse fetelor că va trebui să se depărteze pentru maĭ mult timp dar că din când în când se va repedi pe la ele că se duce să caute pe Santa şi, în sfîrşit, că de va vrea Dumnedeŭ, va veni o di în care inima ’i va fi mulţumită când va lua pe surorĭ şi pe Santa şi le va duce departe, într-un colţ al ţ$reĭ şi vor trăi fericiţi. Fetele rugară pe frate să nu le uite şi să grăb^scă a se întórce. El le îm-brăţişă şi plecă din noŭ, de astă dată pentru maĭ multă vreme.

Cârciuma grecului

Codreanu, despărţindu-se de fete, sări pe roib şi plecă hotărît a căuta pe Santa şi a o găsi chiar de ar fi ascunsă în fundul pămêntuluĭ. Dilele treceaŭ cu repeziciune una după alta şi haiducul străbătea ţ^ra in lung şi lat fără să pótă da de urma iubiteĭ luĭ. Dorul eĭ, în loc să se stingă în inima Codreanuluĭ, din potrivă creştea cu atîta maĭ mult cât căutările lui erau în deşert.

Trecuse un an de dile de când haiducul cu-treiera satele Moldovei şi chiar unele din oraşe, fără să afle ceva despre Santa. Prin oraşe nu prea îndrăsnea să intre, pentru că el scia bine că, după furarea fetelor din ghiarele spurcaţilor domnescĭ, trebuia să se fi luat m$surĭ pentru prinderea lui,şi potera să fi fost trimisă în cău-tarea îndrăsneţuluĭ frate.

Codreanu nu că se temea de poteră, pentru că el scia bine că unul singur când ap$ră o causă mare şi frumósă este maĭ voinic de cât dece ticăloşi carĭ pentru simbrie se pun în ser-viciul orĭ-căruĭ om de nimic şi carĭ se silesc nu a ’şĭ îndeplini sarcina ci numai de a se preface că ’şĭ o îndeplinesc, pentru ca să vină maĭ curênd diua în care să ’şi prim^scă simbria. Ş-a_ poĭ, acesta e chiar natural. Nu se bate nici uă dată mercenarul cum ar trebui, pentru că elŭ vede bine că nu pentru sine se primejduesce, ci pentru scopurile, de multe orĭ, ne curate ale stăpânuluĭ. Ast-fel, să nu se mire cine-va v$-dênld că mai în tot-d-a-una haiducii ’şi băteaŭ joc de poteră.

. In adev$r, Codreanu era urmărit de poteră; dar, din causă că el adĭ era într-un judeţŭ şi mâine în altul, tot-d-a-una în căutarea iubiteĭ luĭ, potera care nu putea şti încotro să-l caute pândea în zadar prin pădurĭ, fără să dea de urma lui. De altă parte, se credea cu siguranţă că Codreanu se află uude-va împreună cu surorile lui, precum se putea închipui, de óre ce în satul s$ŭ nu maĭ fusese v$dut de nimeni; dar unde să fie el? Ac^stă întrebare punea în mare neastêmp$r potera şi ’i zăpăcea gândurile

Codreanu căuta pe Santa de un an, umplând mai mult nóptea, strecurându-se pe la marginea satelor, cerênd găsduire la câte uă casă şi spio nând pe gasdă dacă cum-va în acel sat ţră$şte uă femee aşa şi aşa; dar nieă-erĭ nu putea găsi. r$spunsul mulţumitor care sa potol^scă flacăra dorului s$ŭ şi nicăeri nu sta mai mult de cât până să se odihn^scă roibul şi să-pască puţină iarbă orĭ să ródă o trăistóră de orz. Nici o dată diua nu ’l apuca în satul unde intrase negreşit temându-se de poteră, nu că l-ar prinde şi ucide, dar pentru că l-ar impedicâ din cerce-tările sale.

Prin judeţul,Iaşĭ nu fusese Codreanu de cât fórte rar, pentru că acolo ar fi fost maĭ în a-propiere de cuibul duşmanilor sĕĭ şi apoi, nu-şĭ putea închipui că grecul răpitor să fi dus prada sa de cât într-un judeţ maĭ depărtat şi maĭ ferit do cercetările luĭ Codreanu. Gu tóte acestea ştim că tocmaĭ acolo: se găsea Santa, pentru că, grecul nicăerĭ nu se crezuse maĭ în siguranţă de cât la moşia rudei sale care domnea în sat ca şi cum toţi aceĭ locuitori ar fi fost de el aduşĭ, acolo şi pricopsiţĭ prin bine-facerile lui, care, însă, domnea peste sat, pentru că... stăpânirea era unită cu greciĭ şi româniĭ nu puteaŭ nimic în potriva ticăloşilor tovarăşĭ ai lui Vodă.

Intr-una din serĭ Codreanu se găsea tocmaĭ în satul Ionescĭ din judeţul Iaşĭ, unde intrase, desnădăjduită de a maĭ găsi pe Santa, şi hotărît ca în diua următóre să m^rgă cu fer^la la Iaşi, unde să ia un paşaport şi apoĭ să tr^că prin ţ$rile din prejur pentru a căuta pe iubita, luĭ, cre-dênd că póte grecul a dus-o în altă ţară pentru a fi maĭ sigur.

Intristatul amant trăsese ca de obiceiŭ la o casă din marginea satului şi tocmaĭ şedea la masa ce ’i pusese gasda să îmbuce puţină mămăligă muiată în lapte şi aştepta tocmaĭ să ’i frigă un hartan de epure pe care el ’1 împuş-case în diua aceia într-un crâng pe unde trecuse, când audi în tindă pronunţându-se numele de Şantă. Omul caseĭ trimetea pe fiul s$ŭ să cumpere vin de la cârciumă. Atunci Codreanu sări cu putere şi dintr-uo singur pas fu la uşă pe care o deschise cu iuţ^lă şi întrebă pe gasdă:

Unde este Şanta?

Tonul aprins al streinuluĭ şi înfăţişarea luĭ tot-d-o-dată rugătóre şi ameninţătóre, făcură ca gasda să se retragă un pas înapoĭ şi să tremure gândindu-se că a primit în casă cine scie ce bandit. Codreanu, însă băgă de s^mă îngrozirea săt^nului şi ’i dise din noŭ:

— In numple lui Dumnedeŭ, te rog, spune cine este acea Santă de care vorbiaĭ adineaurĭ...

Omul asigurat, r$spunse:

— Este cârciumăr^sa nóstră. Dar ce? o cu-noscĭ?

— Rogute,—dise Codreanu,—de multă vre-me stă acea Santă aicĭ în sat?

— Este maĭ bine de un an de când s-a cununat aicĭ cu nepotul jupânului nostru...

— Şi ce lucr^ză acest nepot!

— Ţine cârciuma de la marginea cea-l-altă a satului şi face negoţ de grâŭ.

— Maĭ spune, rogute, iubeşte Santa pe soţul eĭ.

— Ba, d$ŭ nicĭ ca pe dracu: El o păzesce diua şi nóptea, de frică să nu fugă.

— Mulţumim, — dise Codreanu. — Dar, ce vorbiaĭ despre ea?

— Trimit^m pe băiat să cumpere vin d-acolo ^ ca să te ospătezĭ mai bine.

— Prea bine; să cumpere vin de la Santa ca să bea.:... Era cât p-aci să ’şi dea pe faţă numele, dar se opri gândindu-se că potera e în urmărirea lui şi că póte stăpânirea a pus preţ pe capul s$ŭ.

Diua fericită

Codreanu reintră în casă, prefăcêndu-se a fi liniştit, dar gânditor la modul cum să ajungă a vedea pe Santa, a-ĭ vorbi şi a o răpi din mâinile grecului.

Peste puţin vinul se aduse şi gazda ’l pofti să bea, privindu-l cu óre-care sfială, în urma celor petrecute în tindă şi din carĭ bunul om nu înţelegea nimic. Codreanu uită să maĭ mănânce, friptura de iepure remase neatinsă, dar vinul fu băut cu lăcomie şi r$cori inima haiduculuĭ care găsea că acel vin ’i spune despre Santa, că el trecuse póte prin mâinile ei.

Codreanu, se ridică, de la masă gânditor. In inima luĭ, sângele se mişca cu putere împins de gândirea că Şanta luĭ mult iubită, nu e departe de el, iar minţea-ĭ se muncea să găs^scă mijlo-cul cel maĭ bun şi maĭ sigur pentru ca, fără pericol, s-ajungă până la întristata logodnică. Ieși pe prispă şi dete drumul gândurilor. Ceru i se aşternă afară şi nu peste mult, luna ce se ridicase pe un cer albastru şi strălucitor, de lumina stelelor, veni să ’şĭ aruce privirile eĭ dulcĭ şi melancolice peste încreţiturile frunţeĭ haiducluĭ şi să îngâne lucirea ochilor s$ŭ ce căutaŭ în zarea nehotărîtă a nopţeĭ chipul Şanteĭ!

Codreanu era îndrăsneţ şi chiar în acea nópte ar fi alergat la cârciuma grecului. El era însă în acelaşĭ timp, prudent; şi, în urma uneĭ gân-diri de om cu minte, hotărî să nu facă nicĭ un pas prea grăbit, înţelegênd că o dată aflată Șanta, greŭ nu este a o lua cu sine orĭ când va voi, numai momentul răpireĭ să fie aşa de bine ales pentru ca siguranţa lui să nu fie a-meninţată şi, prin urmare, însu-şĭ binele Şantei și al surorilor lui să nu fie sfărâmat.

Se lumină de diuă şi Codreanu încă nu dor-mea. Somoul se depărtase de la dênsul, pentru că el se apropiase de Şanta

La diuă, gazda, ieşind afară din casă, fu mi-rată v$dênd că aşternutul streinului nici nu fu-sese atins, iar el îmbrăcat şi îngrijind de cal care sta legat sub o șatră din stânga caseĭ.

Codreanu, care 'și făcuse tot planul, rugă pe bunul om să fie așa de bun şi s-asculte ceia ce ’i va spune el. Amêndoĭ se retraseră în dosul caseĭ şi stând pe nisce bârne de lemn ce se găseaŭ acolo, streinul începu ast-fel:

— Te rog să m$ asculţĭ cu băgare de s^mă şi să nu ’ţi fie t^mă de mine. Ce aĭ dice când ţĭ-aşĭ spune că acea Şantă despre care vorbiam as^ră, este soţia mea?

— Soţia d-tale? — esclamă ţ$rănul, — apoĭ, atuncĭ, cum se póte ca ea să trăiască cu grecul nostru de atâta vreeme şi d-ta să nu ştiĭ nimic, saŭ să o lașĭ în voia unuĭ străin? Afară de a-c^sta, ea ar fi fugit de la el, daca ar fi avut alt bărbat.....

— Ea n-a putut fugi, pfentru că, de sigur, grecul o păzește armat și pentru că, ne voind a fi ucisă de acea spurcăciune, a credut maĭ bine s-aştepte până o voiu găsi eu. v

- — Atuncĭ, se vede că ea nu te-a iubit nici de cum, căcĭ, orĭ cum, ar fi putut scăpa.

— Te înșelĭ. Ea m-a iubit și m$ iubește pre-cum o iubesc şi eu, cu tótă puterea inimeĭ. Sunt asemenea sigur că ea urăşte pe grec după cum mĭ spunea-ĭ d-ta as^ră. Dar, află că ea e femee cu minte şi cunoscênd puterea şi trecerea greculuĭ, n-a voit să pună în pericol viaţa eĭ şi a mea. Ea s-a gândit, de sigur că dacă ar fugi, grecul o va urmări până la mine şi atuncĭ vom fi perduţĭ amêndoi, va fi stinsă tótă nădejdia nóstră de fericire. De aceia a r$mas aci aşteptându-m$ din di în di să viŭ eŭ, s-o duc cu mine şi s-o ascund unde voiŭ crede eŭ maĭ bine.

— Se póte băete şi asta; de aceia grecul nu o părăseşte nicĭ un minut din ochĭ şi nu se mişcă de lângă ea. Ei apoĭ acuma ce voeştĭ să facĭ?.

— E tréba mea şi tocmaĭ pentru ac^sta vo-iam să ne înţelegem.

— Să vedem. Dacă este aşa precum dicĭ, negreşit se cuvine să ’ţĭ eĭ nevasta înapoĭ de şi este cam greŭ....

— Sciŭ, — respunse Codreanu; — dar, maĭ sciŭ că une orĭ când o pedică se întâmplă să ţi se pue în cale, te sileştĭ pentru a o da la o parte pentru a trece înainte.

— Ce voescĭ să dici? — întrerupse gazda a cărui frunte se acoperi de încreţituri şi care.se ridicase în picióre.

— Linişteşte-te, m$ rog; nu veĭ găsi în mine de cât un om cu bune gândurĭ, însă hotărît a nu maĭ lăsa în mânĭ spurcate pe socia luĭ. Dac-am dis că piedica trebue înlăturată n-am voit să înţeleg tocmaĭ că aşĭ voi să omor pe grec. Nu pentru ac^sta te am chemat la uă parte şi nici uă dată nu voiŭ căuta să fac tova-răşiŭ al planurilor mele pe un om ca d-ta, pe care abia te am v$dut şi de care póte n-aşĭ fi sigur în tóte.

Am voit să dic numaĭ că am nevoe de poveţele unui om ca d-ta, maĭ în vêrstă de cât mine şi care m$ va înv$ţa cum să fac ca Santa să înţel^gă că eŭ sunt aicĭ şi că o aştept ca să fugim.

Neapărat, Codreanu voise să înţel^gă tocmaĭ ceia-ce înfiorase pe gazdă, dar v$dênd că nu-şi a găsit omul, a schimbat înţelesul vorbelor sale şi reuşi a face pe intrevorbitorul s$ŭ a fi asigurat. Acesta se gândi puţin, apoĭ dise:

— Dac-aĭ voi ca să m-asculţĭ pe mine, eŭ te-aş pov$ţui să nu te grăbeştĭ în ceia ce aĭ să facĭ, şi maĭ cu s^mă să nu te ieĭ cu r$ul, pentru că grecul nostru e bogat şi cu rude bune, dintre care însuşĭ arendaşul acesteĭ moşiĭ, un chiul s$ŭ, are multă trecere pe la curţile boe-rescĭ de la oraş; ast-fel că se póte să remâĭ şi fără nevastă şi chiar să fiĭ închis ca unul ce aĭ adus r$ŭ unuĭ focior de ciocoiŭ. Mai bine, li-nişteste-ţĭ firea, dute la stăpânire şi arată că socia d-tale a fost răpită, fără ca despărţenie să fie la mijloc şi atuncĭ, vei reuşi maĭ lesne. Tot de uă dată, trebue să ’ţi maĭ spun că la orașiŭ nu se dă dreptate de geaba: se cuvine să ungĭ bine osia...

— Dar dacă n-am banĭ,—întrebă Codreanu,— trebue să las pe nevasta mea la altul? Ce fel? Dreptatea numaĭ pe bani se dă la orașiŭ? Săracul e osândit să rabde orĭ-ce nedreptate, numaĭ pentru că nu póte îndopa stăpânirea cu banĭ?

— Hei băete! aşa e la orașiŭ. Tu nu cunosci încă lumea şi nu ştiĭ cât este de greŭ să câş-tîgĭ uă pricină dacă n-aĭ banĭ de dat saŭ rude marĭ ca să te sprijin^scă.

— Este adev$rat,—dise Codreanu care simţea că sângele ’i se urcase în cap,— da! n-am bani şi n-am proptele; am însă două braţe voinice, am un pept bărbătesc şi o inimă în care nu curge de cât sânge curat românesc. Am cu-ragiul care m$ înfăresce şi am hotărîrea tare, uă hotărîre care m$ va face s$ m$ duc până lă... Era să dică «până la Vodă», dar, ’şĭ aduse aminte că însuşĭ Domnul ţ$r$i nu era de cât un stricat, că el a trimis póte să urmăr^scă pe în-drăsneţul frate care avusese curagiul a ’lŭ face să ’şi şt^rgă botul pe nemâncate, în s^ra aceia în care scim că cele douĕ fete aŭ fost scăpate de ruşine şi peire.

— Sciŭ ce voescĭ să dici, adăogă gazda; — voescĭ s-alergĭ până la Vodă. Aĭ uitat însă că une-orĭ până la Dumnedeŭ te omóră sfinţiĭ...

— N-am uitat ac^sta, dar ’mĭ am adus a-minte fle alt-ceva... Să lăsăm însă tóte acestea şi să vedem ce este de făcut maĭ bine. Nu credĭ că s-ar putea să vestim pe Şanta că eŭ sunt aicĭ?

— Nu e greŭ; dar, dacă, grecul va afla că prin mine s-a »făcut ac^sta, va fi vaĭ de mine; şi de ’cât să ’mĭ rămênă copiĭ pe drumurĭ, maĭ bine dute cu Dumnedeŭ şi fă ce veĭ sci, numai pe mine să nu mă bagĭ în belea.

Codreanu v$duse că nu se póte înţelege cu acest om şi, nevoind s-aducă r$ŭ aceluia care-ĭ făcuse bine, căută în mintea-ĭ înflăcărată să afle mijlocul de a pune mâna pe Şanta. După puţin se adresă către gazdă şi ’ĭ dise:

— Inţeleg tot ce spuĭ d-ta şi n-aşĭ voi uă dată cu capul să-ţi aduc nenorocirea. Aceia ce te maĭ rog, însă, este să-mĭ făgăduesci că nu va sci nimeni despre venirea mea aici şi orĭ-ce se va întâmpla, să te faci că nu sciĭ nimic.

— Aceasta se póte: numai te povăţuesc, încă uă dată, să fii cu minte şi să nu te grăbeştĭ.

— Ţi făgăduese şi chiar ’ţi sunt mulţumitor pentru bunele d-tale îndemnuri.

— Aşa! acum, pentru că te v$d om de ispravă şi înţelegător, iată că însu-mĭ ţĭ înlesnesc mijlocul de a vedea pe Şanta. Astă-zi chiar m$ gêndeam să intru în tocmeală cu oârciuma-rul pentru nişte porumb ce voiam să ’ĭ vînd, după stăruinţele luĭ, ca să m$ scap de bir şi de datoria ce am la el pe vin şi rachiŭ. Eŭ m$ voiŭ preface că sunt cam bolnav şi voiŭ trimite să cheme pe grec pân-aici ca să facem tîrgul. Dacă va veni, d-ta te poţĭ repezi acolo şi veĭ face cum te-o lumina minţea.

Codreanu care nicĭ nu se aştepta la atâta bunătate, sări de gâtul aceluia care-ĭ înlesnea întâlnirea şi lacrămĭ de bucurie curseră din ochiĭ săĭ.

— Bagă însă de seamă, — ’i dise gazda, — să nu te ducă păcatul să vorbescĭ Şantei despre mine, căcĭ voiŭ fi prăpădit.

— N-aibĭ nici o grije, nenişorule, Şanta m$ iubeşte şi nu va face de cât ceia ce ’! voiŭ dice e$. Dar calul? Va remêne aicĭ?

Ba nu, căcĭ va deştepta bănueli. Maĭ bine încalecă, dute unde veĭ sci şi cam pe la prânzişor trecĭ p-aicĭ călare cât colea; de veĭ vedea pă-tulul deschis să sciĭ că grecul e aicĭ. Acum dute şi nu uita ce ’ţĭ-am spus.

— Fii pe pace. Voiŭ sci să nu plătesc cu r$ŭ bine-făcătoruluĭ meŭ; iar, dacă va veni uă di când Dumnedeŭ ’şĭ va întórce faţa cu maĭ multă milă către mine, fiĭ încredinţat că voiŭ face şi eu ce-va pentru d-ta.

— Pân-atunci, vedĭ-ţĭ de nevastă şi de veĭ lua-o d-aicĭ s-o păzeşti maĭ bine d-acum în-nainte; căci, ştiĭ, vorba aceia, nevasta ne păzită este ca...

— Ci lasă că voiŭ şti eŭ ce să fac pe urmă,— dise cu grăbire Codreanu pentru care a ceste vorbe n-aveaŭ nicĭ-o legătură cu dorul ce ’ĭ ardea inima. Să ne vedem sănătoşĭ.

Codreanu se sui pe cal şi ca la două c^suri străbătu câmpurile şi ’crîngurile din prejur, în voia roibuluĭ şi fără să se gând^scă de cât la minutul fericit în care va vedea pe Şanta, pe iubita sa logodnică.

Peste vre-o două c^suri, Codreanu trecu pe ângă casa săteanuluĭ şi v$zênd pătulul deschis, înţelese că grecul este aci şi ca un fulger se repezi la cârciumă, după ce se informă de la nisce copiĭ, în care parte a satuluĭ se găseşte, descălecă tocmaĭ din naintea uşeĭ. Legă calul de un stâlp şi intră înlăuntrul aceleĭ locuinţe blestemate care închidea fericirea lui.

Scim că grepul nu se depărţa nicĭ uă dată de casă. Acum însă, lăcomia ’1 muşcă de inimă, — dacă inimă se póte afla în trupul unuĭ fanariot. — Şi nu spuse Şanteĭ că se duce în sat, dar şoptise băiatului din prăvălie să aibă ochiĭ asupra eĭ şi să-l vestească de orĭ-ce întâmplare.

In momentul când Codreanu intră în cârciumă, nu v$du acolo de cât pe slugă. ’Şĭ roti ochiĭ de două treĭ ori, dar nu v$du pe aceia pentru care venise. Atunci se gîndi că ea póte se află în altă odaie şi aşedêndu-se pe o laviţă, ceru băiatului să ’ĭ dea numai de cât vin, căcĭ e grăbit.

Băiatul turnă dintr-un borcan, dar Codreanu ’l opri zicându-ĭ!

— Voesc să-mĭ daĭ vin próspăt din pivniţă. Plătesc cinstit, nu m$ face să beaŭ borşul t$ŭ d-acolo.

Băiatul se supuse şi se coborî în pivniţă ca să scóță vin. Atunci Codreanu scóse de labrîŭ amnarul şi ’l băgă printre cele douĕ belciuge ale beciului, aşa că băiatul să nu mai pótă ieşi. Apoi, ajutat de întâmplare că la circiumă nu era nici un alt om strein, se repezi în căntarea Şanteĭ din odaie în odae; dar nicăerĭ nu da peste ea. Nu-ĭ r$măsese de cît uă încăpere, cea mâi dosnică din tóte. Deschise uşa şi v$dlu pe Şanta! Ea şedea pe patul din fundul odăeĭ şi cu capul între mâini, nicĭ nu ridicase ochiĭ, la deschiderea uşei, crezând că este tot aceiaşĭ fiinţă ne suferită pe care era osândită să o vadă în tóte minutele zileĭ.

Codreanu era aşa de mișcat, în cât abia putu dice: Şanta mea!... şi plânsul îĭ încă vocea...

Şanta, ca deşteptată dintr-un vis ridică ochiĭ; dar la vederea milt aşteptatuluĭ eĭ logodnic, nu avu puterea de cât să dea un ţipăt și să cadă leşinată în braţele Codreanului...

După două minute, Şanta-şĭ venise în simţirĭ prin îngrijirile acestuia, care o ţinea în braţele luĭ pentru a nu o maĭ părăsi şi lăsă să cadă din ochii eĭ de înger cele mai ardătoare lacrimĭ ce aŭ curs vre uă dată din ochiĭ uneĭ femeĭ!

Amor şi Haiducie

Minutele treceaŭ cu grăbire, iar Şanta şi Codreanul şedênd unul în braţele celuĭ alt şi, uitând cu totul de lume, ’și spun^ŭ de acele vorbe carĭ nu esŭ de cât de pe buzele celor fericiţĭ, inimile lor palpitaŭ de aceleaşi simţirĭ şi cugetările lor păreaŭ adormite sub v$lul de trandafirĭ pe care amorul cel maĭ curat ’lŭ lăsase să cadă peste întreaga fiinţă a celor doi amanţĭ. Cu tóte acestea, în mijlocul fericireĭ pe al căreia sîn se legănaŭ logodnicii, uă singură gândire putu să se formoze în capul luĭ Codreanu, care ’şĭ aduse aminte că grecul se va întórce. Cât pentru Şanta, nicĭ se gândea la gâdele ei, pentru că, de acum înainte avea lângă dênsa pe Codreanu ale căruĭ braţe de voinic ar fi fost în stare s-o apere în potriva orĭ cuĭ. Codreanu dise:

— Scumpă Şanto! Trebue să părăsim cât maĭ ne întârziat ac^stă locuinţă blestemată. Vin-o cu mine şi voiŭ şti eŭ să te ascund aşa de bine în cât să nu te pótă găsi tóte armatele de ticăloşĭ aĭ luĭ Vodă, toţi greciĭ şi tótă arnăuţimea. Vino pe roibul meŭ, alăturea cu mine şi dând uitare lumeĭ, să mergem a trăi fericiţĭ într-un colţ al pământuluĭ, departe de privirile duşmane.

Şanta nicĭ nu gândea să se împotriv^scă şi amêndoĭ eşiră afară. Codreanu deslegă roibul, sui pe Şanta, apoi se aruncă şi el pe cal şi ’ĭ dete doi pintenĭ puternicĭ.

Roibul ieşia din curtea greculuĭ, precum uă rază de sóre iese dintr-un nor negru şi greŭ pentru a merge să străbată vădduhurile libere, să învelească şi să rod^scă florile câmpiei. Fugariĭ abia plecaseră, când grecul se întorcea a casă cufundat în socotelĭ asupra preţului ce ’ĭ se ceruse pe productele săteanuluĭ unde fusese şi tocmaĭ se gândea cu părere de răŭ că abia póte câştiga de treĭ orĭ maĭ mult din acea cumpără-tóre; când tropotul calului ’ĭ isbi urechea şi el şi întórse ochii, pentru a rĭmâne înmărmurit pe loc.

El v$duse pe Santa fugind şi sângele i se urcase în cap şi-ĭ turburase vederea într-atât în cât nu maĭ vădu de cât cu greŭ înaintea sa. Totuşi, fără a sta mult la gândire, alergă inpleticindu-se la cârciumă, smulse din perete uă şuşanea şi strigă pe teş-ghetar. Acesta, însă, era tot în pivniţă de unde nu putea ieşi, dar audind glasul stăpânului săŭ r$spunse ca din fundul pământului, rugându-se să ’ĭ dea drumul d-acolo. Grecul înţelese atuncĭ că acela care ’l a răpit pe Santa, trebue să fie un adevărat voinic şi om priceput şi curagiul de care părea însufleţit se stinse cu totul ne maĭ lăsând în inima grecească de cât turbarea cu tot veninul eĭ. Intr-o clipă grecul, nesimţindu-se în stare a alerga singur după fugarĭ, dete fuga şi chemă cîţĭ-va ţărani din prejurul caseĭ, cărora le spuse în scurt ceia ce se întâmplase şi le făgădui uă vedră de rachiŭ dacă vor veni să ’lŭ ajute a prinde pe Santa. Ţăranii ne ştiind cu cine vor avea a face, şi credênd că Santa era în adevăr soţia cârciumaruluĭ, credură că fac un bine ajutând la prinderea tâlharului care venise că răpească soţia jupânuluĭ de grec şi, aprinşĭ de fâgăduiala luĭ fură gata.

Unii încălecară în grabă pe caĭ de al lor, alţiĭ pe caĭ de aĭ cârciumarului şi armaţĭ uniĭ cu arme alţiĭ cu topóre, se luară însoţiţĭ de grec pe drumul ce apucase Codreanu.

Haiducul nu zărise pe grec venind acasă a-tuncea când acesta îĭ văzuse fugind: şi ast-fel, îndată ce ajunse în pădurea vecină cu satul, opri roibul pentru a-şĭ croi planul unde să m^rgă cu Santa. Această împrejurare făcu ca ţăraniĭ şi cu grecul să ’ĭ ajungă peste puţin.

Codreanu tocmaĭ luase hotărârea ca, de uă cam dată, să ducă pe Santa în aceaşĭ monastire un de eraŭ surorile luĭ şi se- pregătea să înealice când audi sgomot de caĭ în pădure. Nu maĭ de cât-ĭ veni în minte că póte e urmărit şi fără a se îngriji câtuşi de puţin, se adresă căte Santa cu zâmbetul cel maĭ liniştit şi ’ĭ dise:

— Nu te teme, dulcea mea Santo, de orĭ-ce veĭ vedea. ’Mĭ se pare că; suntem urmăriţĭ. Dar orĭ câţi ar fi eĭ la număr, fii pe-pace... vor avea a face cu mine. Sue-te pe cal înapoĭ mea şi n-avea nici o grije cât veĭ fi lângă mine.

— Scapăte frate!— atât putu dice Santa care nicĭ se maĭ gândea la viaţa eĭ, de óre-ce era sigură că pe cât Codreanu va fi în viaţă nimenĭ, nu se va putea atinge de ea.

Amândoĭ încălecară, Codreanu în faţa Santeĭ care ’şĭ lăsase capul pe umerĭ iubitului eĭ co-prinsă de una din acele moliciunĭ în carĭ omul se lasă cu totul în voia sórtei.

Codreanu de care ac^stă împrejurare *l făcuse un adevărat heroŭ, nu maĭ avea altă gândire de cât să dea pept cu ceata greculuĭ pe care ar fi voit din tótă inima să-l rupă de viŭ cu dinţiĭ El ’şi făcuse un plan simplu dar priceput. In adev$r, dacă ar fi fugit, gonaciĭ s-ar fi luat după dênsul şi dând alarmă prin saetele vecine, ar fi sărit lumea din tóta părţile, credênd că este póte vorba de un tâlhar care cine scie ce a făcut şi tot ar fi fost prins, închis, ucis póte, iar Santa cu tóte ducele lor speranţe ar fi fost perdută pentru tot-d-a-una. De aceea, el ’şĭ dise că maĭ bine să stea pe loc şi, sciind patima greculuĭ pentru Santa,’ şĭ închipuia că spurcăciunea maĭ lesne va fugi înapoĭ, de cât să tragă in Codreanu care era lângă Santa şi să se expună a greşi ţinta şi, a o ucide pe ea. Cu tóte acestea, Codreanu ’şi disese că dacă grecul în turburarea luĭ va întinde arma să tragă, atunci să s-arunce de pe cal şi să prim^scă el singur uă luptă disperată, lăsân-du-se în voia morţeĭ de cât să vadă pe Santa ucisă în braţele luĭ, iar el să maĭ trăiască după uciderea eĭ.

După un minut ţăraniĭ deteră cu ochiĭ de pe-rechia fugită şi întrebară pe grec ce să facă. Acesta însă îndată ce v$duse pe Codreanu pe care ’l conoscea din satul s$ŭ, simţi că curagiul ’1 părăsesce; el v$duse pe acesta călare, ţinênd pe Santa lângă dênsul şi cu puşca gata de luptă. Ar fi tras grecul, dar, pe de o parte, se putea să nu nemer^scă pe hoţ şi atuncĭ acesta ar fi tras la rândul s$ŭ, lucrul pe care lipitórea nu-l prea dorea, iar pe de altă parte, se temea că glonţul va lovi pe Santa şi, în acest cas, nu numaĭ că va ucide pe aceea la care grecul ţinea aşa de mult, dar va îndârji pe Codreanu şi 'l va face să prim^scă singur uă luptă în care nu se scia cine va cădea şi câţi vor r$mâne în fiinţă, nesiguranţă,de care se înfiora lepra fanaruluĭ.

Codreanu vĭdu îndoinţa ce coprinsese pe grec şi frica ce; făcea să-ĭ tremure tot corpul şi, dând pintenĭ roibului, înaintă zâmbind către ţ$ranĭ carĭ se uitauŭ când la grec cu uimire, când la Codreanu cu mirare.

— Bună diua voinicĭ, — dise el ţăranilor. — Pe mine m$ căutaţĭ?

— Puneţĭ mâna pe el, — strigă grecul care se tot da înd$răt şi împingea înainte pe ómeni.

— Ia staĭ jupâne, — dise unul din ţărani; — omul ăsta nu samănă de loc a hoţ.

— Audĭ acum! — bolborosi lipitórea; — ’mĭ-a furat nevasta bre!

— Minte, ómenĭ buni! — dise haiducul; —- el e hoţul care ’mĭ-a furat mie nevasta şi numaĭ el trebue pedepsit.

Atuncĭ, grecul, vădênd că lucrurile aŭ să se schimbe, făcu uă mişcare peste puterile luĭ şi întinse şuşan^ua să tragă. Dar, uă mână puternică lăsă în jos ţ^va armeĭ şi ţ$ranul care avusese acest curagiŭ, ’i dise cu glas tare şi privin-du-l drept în ochĭ:

— Nu te grăbi logofete. Dovedesce că acest om minte în ceea ce a dis, şi atunci noĭ vom fi gata să te ajutăm a-ţĭ lua muerea, iar pe el ’1 vom duce legat unde se cuvine. P$n-atunci, însă, fă bine de ne spune d-ta cum merge istoria, ce fel te-aĭ cununat cu ac^stă femee şi apoi va spune și voinicul ăstă ce dreptnrĭ are el asupra eĭ.

Grecul se resucea în loc şi crăpa de necaz, că ţ$ranii n-aveaŭ dobitocia de a-l crede fără să cerceteze.

Ascultaţĭ ómeni bunĭ, dise Codreanu, din ce în ce maĭ însufleţit prin purtarea dr^ptă şi român^scă a ţăranilor. Eŭ sunt din satul Codreniĭ, judeţul Neamţu, din acelaşĭ sat cu ac^stă femeie care este logodnica mea. Diua căsătoriei nóstre era hotărâtă, când Dumnedeŭ voi să cheme la sine pe bunul meŭ tată şi ast-fel trebuirăm să amânăm cununia pentru cât-va timp. Tot în satul nostru, pe atunci trăia şi acest grec pe care p$catele l-aŭ adus astă-dĭ în mâna mea. El-şĭ pusese ochiĭ luĭ, de vulpe şireată pe cea maĭ fru-mósă fată din sat, pe Santa mea, pe iubita ini-meĭ mele care nu aştepta de cât diua fericită când să se unească cu mine în faţa luĭ Dumnedeŭ şi a ómenilor. Grecul încercase prin tóte mijlceóle ca să ameţ^scă mintea feteĭ spe a-şĭ bate joc de ea, dar Santa m$ iubea pe mine şi n-asculta nicĭ făgăduelele grecescĭ nici ameninţările spurcăciuneĭ. Intr-una din serĭ însă, pe când ea scotea apă de la puţ câţĭ-va dalhaucĭ plătiţĭ de grec o răpiră şi o aduseră aicĭ unde trăesce cu ea de un an, fără să fi putut reuşi a muia împotrivirile eĭ şi a o face să-l iubească.

— Asta este adev$rat, — dise unul din ţĭrani.

— Este adevărat,— repetă Santa care ’şĭ venise în simţirĭ şi sta strâns lipită de peptul Codreanuluĭ—este adevărat, că un preot ne-a cununat; dar, n-a fost cu voia mea.

— Ia staţĭ ómeni bunĭ, — dise atunci unul dintre sătenĭ. — Eŭ ’mĭ aduc aminte bine cum s-a întêmplat ac^stă cununie, pentru că fusesem chemat de jupânul să ’ĭ ajut la nuntă şi sciŭ că Santa plângea de ’ţĭ se rupea inima când a fost dusă la biserică. Acolo n-avea voie nimenĭ să intre, afară de mine care mersesem să fac slujbă. Sciŭ bine că Santa nu voia cu niciuu preţ să ’ĭ să pună cununiele în cap; dar, eŭ credeam că e ruşinósă şi jupânul dicea tot aşa. Vedĭ tocmaĭ acum înţeleg eŭ cum a mers lucrul.

— Aşa este, —dise Santa însufleţită; n-am voit şi d-atuncea pân-acum n-am fost nicĭ de cum soţia luĭ. Nu l-am putut suferi nici o dată şi ’mĭ era frică chiar de mângăerile luĭ. De uă mie de ori ’mĭ a venit în gând să m$ omor singură, dar în tot-d-a-una ’mĭ aduceam aminte că Codreanu are să vină o dată, şi am răbdat numaĭ pentru el!... numaĭ pentru tine iubitul meŭ...

Atuncĭ, Codreanu sări de pe cal şi merse drept în faţa grecului care tremura de mânie şi de gróză şi, apucându-l de gulerul antiriuluĭ, ’1 smuci aşa de tare, în cât javra dete pe brâncĭ.

— Acum,— dise el, adresâdu-se către săteni; — eŭ vă rog să v$ întórceţi la casele vóstre liniştiţĭ. Cât pentru dumnĭ^luĭ, lăsaţi-l pe mâna mea să-l înv$ţ eu cum să-şi bată joc de român. Orĭ ce se va întêmpla, vou$ să nu vă pese nimic; iar, de veţĭ fi întrebaţĭ de cine-va să spuneţĭ că în góna vóstră după mine, v-aţĭ împrăştiat şi aţi perdut pe grec din vedere, ne scind nimic despre urma luĭ şi, neputêndu-mă găsi pe mine v-aţĭ întors înapoĭ singurĭ...

— Ce voescĭ să faci cu dênsul? — dise atuncĭ un ţ$ran.

— Voesc să v$ scap pe vo$ de un adev$rat tâlhar care v-a sărăcit. Voesc să scap ţara de un venetic fără inimă şi fără suflet. Voesc să fac dreptate poporului român!

Acest discurs în care se vedea tótă hotărârea lui Codreanu, făcu pe sătenĭ a-şĭ aduce aminte de tóte suferinţile lor ce aŭ îndurat de când această pacoste s-a pripăşit în satul lor. Ei încăle-cară pe cai şi se întórseră dicênd Codreanuluĭ:

— Dumnedeŭ să-ţi dea sănătate voinice!

Codreanu, rămase singur în faţa greculuĭ, se întórse către Santa şi o întrebă:.

— Spune, iubita mea, cu ce mórte vrei tu să pedepsesc pe acâstă fiară?

— Codrene, drăguţul meŭ—dise Santa,—noĭ de acum suntem uniţi şi fericiţi.Ne vom de-părta de aicĭ, şi el nu ne va maĭ supăra. Ce-ţĭ ar folosi, aşa dar, mórtea lui? De ce să cadĭ in păcat? Nu sciĭ că Dumnedeŭ ne porunceşte să iertăm greşiţilor noştri? Iartă-l frate; şi lasă-l să fie pedepsit de Dumnedeŭ!

— Santo! Tu eşti femee şi aĭ maĭ mult inimă de cât cugetare. Dacă acest om va scăpa de astă-dată, el va alerga la rudele luĭ cari jefuesc ţara în tóte părţile şi va pune preţ pe capetile nóstre. Nu că ’mĭ e frică de grecĭ, dar n-aşĭ voi să maĭ avem un singur minut de grijă în viaţa nóstră: voesc să fim pe deplin fericiţĭ şi sigurĭ.

Apoĭ, să ştiĭ Santo, că păcat nu este să sdro-beştĭ capul şarpeluĭ care ’ţĭ iese în drum şi te ameninţă. Iar, cât pentru Dumnedeŭ, fiĭ încredinţată, că însuşi el are cea maĭ mare grijă de poporul român şi trimete din când în când pe ângeriĭ sĕĭ pentru a insufla în inimile haiducilor dorul de libertate şi chiar focul resbunăreĭ. Dumnedeŭ, care e tot-d-a-una bun şi îndurător, pe-depsesce adesea pe ómenĭ prin ómenĭ şi nicĭ uă dată nu va fi r$ŭ privită înaintea lui, fapta românului care luptă pentru libertatea ţăreĭ şi curăţirea organuluĭ naţional de iarba rea care îm-pedică florile de a răsări! Negreşit că Dumnedeŭ, va pedepsi uă dată pe acest ticălos, dar eŭ uci-gêñdu-l acum nu fac de cât să împlinesc maĭ dinainte veinţa ceruluĭ...

Grecul nu maĭ putu dice de cât:—Ascultă Codrene... eu-ţĭ daŭ pe Santa, iar tu dă-mi viaţa; ţĭ maĭ daŭ şi o sută de leĭ; vin-o cu mine acasă căcĭ aici n-am nici uă para.

“ — A dracului şopârlă!..! dise Codreanu rîdênd, umblă să m$ înşele şi acum. Ascultă, jupâne, tu dicĭ că ’mĭ daĭ pe Santa ca să 'ţĭ dau viaţa.

— Să fiŭ al dracului dacă te mint.

— Să fii ş-al dracului, căci mie tot una ’mĭ face. Dar, nu e vorba de asta... -

— Ce maĭ voescĭ; spune şi sunt gata la orĭ-ce.

— Ei bine să-ţĭ spun: Pe Santa nu voesc să ’mĭ-o daĭ pentru că ’ţĭ-am luat-o e$; iar cât pentru viaţa ta, nu ’ţĭ-o daŭ, dar ’ţĭ-o iaŭ

— Iartă-m$! — borborosi lipitórea.

— Să te ierte Dumnedeŭ câine! — dise Co-dreanu care repede ca fulgerul, scóse cuţitul şi-l înfipse până la mâner în inima neagră şi scâr-bósă a lifteĭ.

Santa care sărise de pe cal ca să opr^scă braţul voinicului, r$mase pe loc înmărmurită la vederea sângelui ce ieşea din peptul greculuĭ ca dintr-o bubă veninósă.

Codreanu o luă în braţe, puse un s$rut pe fruntea eĭ de ânger şi ’ĭ dise!

— Dreptatea este făcută, scapă-m$ Santo; aidem de aicĭ şi să nu mai vorbim de acela care a fost pricina nenorocirilor nóstre.

Scapă-te Codrene!—fu singurul cuvînt ce putu dice Santa care se lăsase a fi suită pe cal şi care se lipise de sinul logodnicului s$ŭ.

Se înserase de mult, când roibul se oprea la pórta monastireĭ..... unde Codreanu bătu şi-i se deschise.

Cele treĭ fete plânseră mult una pe sînul celeĭ alte de bucurie că se rev$d, iar Codreanu maĭ dete stariţeĭ câte-va monede, rugând-o să îngri-jească şi de Santa, ca de însuşĭ femeia luĭ şi făgăduind ca peste câte-va dile va veni să ia pe surorĭ şi pe Santa spre ale duce în altă parte. Tot uă dată, spuse stariţeĭ tot secretul celor treĭ fete şi o rugă în numele lui Dumnedeŭ să le a-pere.

Stariţa, parte din consideraţiunĭ de umanitate, parte din interes, făgădui tăcere, cu condiţiune însă ca să nu lase pe fete multă vreme acolo, ca să nu se deştepte bănuelĭ şi să aibă a suferi neajunsurĭ. Codreanu însă, nu scia dacă va putea lua pe fete în curind pentru că el nu era sigur nicĭ de însuşi viaţa luĭ, atât pe mult se devotase menireĭ de a r$sbuna poporul asuprit. El făgăduise stariţeĭ, pentru că nu putea face în alt-fel, dar era încredinţat că dacă din când în când va unge ochiĭ prea sfinteĭ cu ce-va icosarĭ de aur, secretul va fi păstrat şi fetele vor putea sta acolo până le va putea lua.

Crângul Roibuluĭ

A doua di, dis de dimineţă voinicul nostru, chiemă în chilia sa pe cele treĭ fete şi le vorbi astfel:

—Scumpele mele surióre şi draga mea Santo, dacă Dumnedeŭ a voit ca voĭ să nu fiţĭ pentru multă vreme in prada călăilor şi tot aşa de curate precum aţĭ fost în diua răpirei, să nu credeţi că mulţumirea vóstră şi fericirea mea sunt des$vêrşite. Nu! tâlhariĭ carĭ ’şĭ aŭ pus ochiĭ pe voĭ şi pândesc dilele mele, nu numai că nu dorm, dar încă eĭ ’şi aŭ îndoit puterile şi de sigur, aŭ jurat resbunarea voă şi mie. Una din aceste vipere a fost strivită de mine, d^r cele-l-alte sunt încă in viaţă gata să ’şĭ înfigă dinţiĭ în prada pe care o urmăresc. Ei sunt pretutindenĭ, de pe treptele tronuluĭ. Mărieĭ sale până în cel din urmă sat şi nu vor întârdia de a mirosi urmele nóstre şi a ne găsi. De aceea, e$ m-am gândit că maĭ bine ar fi dacă e$ aş pleca d-aicĭ şi-mĭ aşĭ perde urmele. Prin acest mijloc, voĭ veţĭ fi în linişte pentru că nu va da nimenĭ în gând că eŭ v-am putut lăsa singure; aşa că, gonindu-m$ pe mine pentru mine şi pentru voĭ, vor goni în tot-d-auna in zadar şi vor sfêrşi prin a se osteni şi a ne lăsa în pace. Eŭ trebue d^r să plec; d^r să fiţĭ încredinţate că din când în când m$ voiŭ repedi p-aicĭ fără ca cel maĭ mic puiŭ de om să m$ simtă.

— Şi ce veĭ face tu frăţióre? —dise una din surorĭ.

— Cât pentru mine, să nu v$ îngrijiţi, dragele mele. Eŭ sunt bărbat şi nu m$ voiŭ perde in lume; voiŭ sci de sigur să câştig cu ce să m$ hrănesc eŭ şi să plătesc stariţeĭ pentru voĭ. In lume nu se prăpădesce nicĭ un om, când are doă braţe de voinic şi un cal ca roibul meŭ, maĭ ales când voiniculŭ se găseşte într-o ţa»ă necinstită de tóte puşlamalele streine, intr-o ţară care suspină dupe resbunare. Patria nóstră suferă şi geme greŭ sub călcâiul veneticilor. Otrava s-a întins peste neamul nostru şi pânza păiajenului ucid$ător a coprins mai tótă suflarea românească. Ei bine, póte că, ducêndu-m$ în lume, voiŭ sci şi e$ să-mĭ fac datoria de român adevărat, silindu-m$ pe do o parte a îndulci nevoile poporuluĭ, iar pe de alta a face ca dreptatea pe care ţ$ranul n-o póte găsi Ia dregătoriĭ, să o găs^scă câte o dată sub frunza, cea deasă a pădureĭ şi sub ascuţişulŭ cuţituluĭ meŭ! Nu v$ îngrijiţi dragele mele, de mine; voiŭ sci să m$ strecor întocmaĭ ca raza luneĭ printre întunecimĭ, v$dut de toţĭ, der ne oprit de nimeni în calea mea.

— Dar bine Codrene,—dise Santa, —nu te gândescĭ tu nicĭ de cum la mine care am suferit, un an întreg aşteptându-te a m$ face fericită?

De ce nu poţĭ tu să pătrundĭ în adâncul inimeĭ mele pentru a vedea şi a înţelege r$ul ce facĭ depărtându-te de noĭ aşa de curând, lăsându-ne iarăşĭ singure şi tot-d-auna în lacrămi? De ce nu voescĭ tu să rămâĭ cu noĭ şi să plecăm deci împreună într-un colţ depărtat al ţăreĭ unde să trăim în linişte şi fericiţi? Nu te gândescĭ óre că viaţa ta este viaţa nóstră, este întreaga mea viaţă şi de se va întêmpla să ’ţĭ aducă vr-un r$ŭ, noi am rămâne singure de tot şi în voia întâmplăreĭ? Fie-ţĭ milă de surorile şi de logodnica ta care n-asceaptă de cât bine-cuvântarea unuĭ preot pentru a-ţĭ fi cea maĭ credinciósă-şi mai vrednică soţie!

Codreanu ascultase în tăcere, d^r posomorât cuvintele Santei. El era destul de simţitor pentru a nu fi nepăsător înaintea unuĭ amor aşa de-viŭ; era însă bărbat şi înţelegea maĭ bine ce este de făcut. Ei privi puţin in ochĭ pe Santa, apoi r$spunse: -

— Dragostea ta, iubită Santo, este, maĭ presus de or-ce îndoială şi tocmaĭ fericirea ta este care mă muncesce de atâta vreme şi-mĭ dă cu-ragiul ca acum, mai mult de cât orĭ când să stăruesc în hotărârea de apleca. Apĭo, crdi tu că daca-m părăsi acest loc şi am merge în orĭ ce parte a ţăreĭ, vom fi noĭ feriţĭ de urmărirea duşmanilor noştri? Nu, Santo; eĭ sunt turbaţĭ şi aşa de curêndŭ nu se vor lăsa eĭ de resbunare ce ne-aŭ hotărât. In orĭ ce parte a ţăreĭ, greciĭ sunt încuibaţĭ şi pretutindenĭ eĭ sunt lacomĭ şi pismaşĭ pe liniştea şi fericirea românuluĭ, aşa că nieăerĭ nu vom putea trăi mulţumiţĭ. Afară de aceasta, să nu uiţĭ, Santo, că dorul de răsbunare arde în inima mea şi nu se va putea stinge de cât în diua când greciĭ se vor înpuţina în ţară şi liniştea va lua locul plânsetelor poporului. Nu uita, că menirea or căruĭ voinic este să se jertfească pentru binele ţăreĭ sale şi pre cât îĭ va sta capul pe umerĭ, să nu sufere nicĭ o dată ca veneticiĭ să pângărescă monumentele strămoşescĭ, să veştejească floarea tinerimĭ prin stricarea obiceiurilor şi să pregătească vênzarea patrieĭ. Nu uitaţĭ că tocmai voĭ, femeile, s-ar cădea s-aveţĭ o inimă mai simţitóre de jealea ţăreĭ şi să mă încorajeţĭ a merge voios pe calea ce voesc a apuca. Tocmaĭ voĭ ar trebui să m$ îndemnaţi la ceia ce voesc a face, iar în lipsa mea, să nu încetaţĭ a ruga pe Dumnedeŭ pentru idbânda neamuluĭ român în potriva lipitorilor care sug sângele nostru şi ne batjocoresc în casa nóstră. Nu fiţĭ îngrijate, v$ dic încă o dată; eŭ voiŭ sci să ’mĭ apăr viaţa şi dacă norocul mă va ajuta să 'mĭ pot săra inima cu câteva lifte, atunci voĭ fi al vostru pentru tot-d-auna. Pân-atunci, nu maĭ stăruiţĭ a m$ opri din cale. R$mêneţĭ în linişte şi rugaţi-v$ pentru dilele mele; iar e$ nu voi face nimic făr-a m$ gândi la voĭ.

Fetele plângeaŭ, iar Codreanul le privia cu dragoste, dar plin de caâ mai înaltă hotărâre.Ele înţeleseră că orĭ-ce stăruinţă va fi în zadar şi se mulţumiră numai a înbrăţişa cu foc pe iubitul lor frate şi logodnic şi a ’ĭ dori săn$tate-şi întórcere în curênd.

Codreanu încălecâ pe roib şi plecă. Era în murgit, când Codreanul se oprise într-un crânguleţ nu departe de Iaşĭ pentru a petrece nóptea, nădăjduind că a doua di va întâlni în drumul ce trecea pe lângă pădure vre-un caţaon bogat-pentru a-l lăsa aşa cum a venit în ţară saŭ a trimite să se plimbe îa dracu să ’l iea. Se înop-tase şi Codreauu tocmaĭ scosese din traistă de-mâncare şi o ploschiţă cu vin pentru a Se ospăta când de o dată audi, nu departe de dênsul un glas care ’ĭ păru cunoscut. Indată strânse de-mâncarea, sări pe cal şi scóse douĕ pistóle încărcate, pentru a fi gata la orĭ-ce. Atuncĭ, glasul s-apropia şi el audi aceste cuvinte carĭ ’l făcură să r$mână în mirare:

— Codrene, Codrene! Unde eştĭ tu să m-a-juţĭ!

Codreanu fixă ochiĭ prin tufişĭ, dar nu putu să deosibéscă prin întuneric de cât o formă de om, fără a sci dacă este singur, nicĭ cine este.

— Sunt aicĭ, — respunse el cu o voce tare şi ţinând pistólele gata. — Cine eşti tu şi ce voescĭ cu mine.

Streinul s-apropiă cu grăbire şi cunoscând roibul, sări plângând de bucurie de gâtul caluluĭ şi dise luĭ Codreanu:

— Voinice, eŭ sunt mocanul de la care aĭ împrumutat roibul cesta. Te caut de o lună de dile, şi iată, că, în sfârşit Dumnedeŭ te aduce în drumul meŭ. ’Ţi ert roibul: îţĭ maĭ daŭ şi bani de voescĭ, cu tóte că nicĭ eŭ nu am pe cât o sută de leĭ, numaĭ să nu mă laşĭ în durere şi să m-ajuţĭ a-mi găsi copilaşul ce mi s-a răpit de boerĭ...

Codreanu cunoscuse pe mocan şi ascultase cu băgare de seamă cuvintele luĭ. Când audi însă că e vorba de răpirea unuĭ copil, se infioră gân-dindu-se la suriórele lui şi la Santa şi se grăbi a întreba pe mocan.

— Ia spune, măĭ bădiţă, adevărat că copilul a fost răpit?

— Chiar aşa Codrenaş drăguţă. Aveam un singur copil, o fată ca de 14 anĭ pe care ’mĭ-aŭ furat-o d-acasă, în lipsa mea. Am alergat la oraş, unde am aflat că fata mea se găseşte la unul din boeriĭ ceĭ mari; m-am plâns la stăpânire, dar în loc de dreptate, m-am ales cu bătaia și închisoarea. După treĭ dile am isbutit să scap sărind zidul temniţeĭ şi fără altă nădejde, umblam să te găsesc pe tine...

— Ca să te ajut a-ţĭ găsi fata, r$spunse Codreanu.

— Ştiŭ că eştĭ maĭ priceput ca mine, — dise mocanul, —şi ’mĭ-am închipuit că tu care eştĭ haiduc poţĭ maĭ lesne să faci aceea ce nu, pot eŭ.....

— Bine, — r$spunse Codreanu; — tu ’mĭ-aĭ dat un cal care plăteşte maĭ mult de cât ţoţĭ ciocoiĭ din acéstă ţară; eŭ m$ voiŭ sili să ’ ţĭ găsesc fata. Ştiĭ tu numele aceluia care ’ţĭ-a luat fata?

— Pe cât am audit, el se numeşte Zavridis şi este unul din boeriĭ ceĭ marĭ...

— Vrei să dici din ciocoiĭ ceĭ marĭ, de şi este cam tot una. Ascultă dar. După ce se va înopta maĭ bine, tu să rămâĭ aicĭ cu roibul, iar eŭ m$ voiŭ duce pe jos la oraş. Cât pentru ceea ce voiŭ face acolo nu e tréba ta; numaĭ să te rogĭ la Dumnedeŭ pentru isbânda mea. De veĭ simţi ce-va ómenĭ streinĭ prin prejur să încalecĭ şi să trecĭ în pădurea Breazuluĭ d-asupra Copouluĭ unde să m-aştepţĭ.

— Am înţeles bădiţă,—r$spunse mocanul.— Dar, nădăjdueştĭ tu cu adev$rat să-mĭ scapĭ copilaşul?

Codreanu nicĭ nu audise vorbele mocannluî, pentru că urechile luĭ în acel minut eraŭ aţintite în altă parte. Audise despre partea drumuluĭ celuĭ mare un tropot de caĭ şi uruitul uneĭ droscĭ....

Ascultă, dise el repede şi încet mocanuluĭ, póte că afacerea nóstră e mai lesne de cum ne gândim. Ţine acest pistol şi aidem pe jos şi în grabă la drum. In trăsura care trece póte că este unul pin aceĭ boerĭ marĭ, cum-ĭ numeştĭ tu. Dacă va fi aşa, tréba e ca şi făcută. Numai să fiĭ tare de înger şi să nu te laşĭ la nevoie; s-asculţi tot ce ’ţĭ voiŭ dice eŭ şi.... Dumnedeŭ cu noĭ!

Mocanul încuragiat prin vorbele haiduculuĭ nu maĭ putea de nerăbdare s-ajungă maĭ curênd la drum.

Eşiră înaintea trăsureĭ şi Codreanu se aşedă înaintea cailor şi puse mâna pe dârlógele lor. Vizitiul strigă: la o parte, dar Codreanu îĭ întinse pistolul in faţă şi ’ĭ răcni ca un leŭ: opreşte saŭ te daŭ peste cap; am să spun boeruluĭ că ’ĭ-am adus acasă un plocon tânăr şi frumos, Boerul care audise aceste cuvinte, puse mâna şi el pe pistóle, dar când voi să tragă, o mână vénósă ’1 strânse, de braţ aşa de tare în cât ’ĭ cădu pistolul. Era mocanul care pe la spatele trăsureĭ aştepta ordinile luĭ Codreanu şi care v$dênd că boerul întinde arma, s-a grăbit să-l oprescă.

La vederea chipuluĭ mocanuluĭ, boerul îngăl-beni şi întrebă:

Cine sunteţi voĭ bre? Hoţiĭ! Stoico, trage foc.

Bietul Stoica, vizitiul, ar fi tras, de cât r$-măsese şi el înmărmurit în faţa pistoluluĭ ce Co— dreanu ţinea întins asupră-ĭ.

Hoţiĭ! strigă încă o-dată boerul, dar nu era audit de cât de ceĭ douĭ streinĭ, la acea oră târdie.

Codreanu, nevoind a perde vremea strigă vizitiuluĭ:—L^pădă arma din mână şi dă-te jos de pe capră sau te miruesc! Vizitiul se supuse fără a crâcni, iar Codreanu veni la trăsură şi vorbi ast-fel ciocoiuluĭ:

— Cocóne, avem să te rugăm ce-va. Să sciĭ, nici banĭ nu ’ţĭ cerem, nicĭ nu te vom ucide, dacă veĭ voi să; ne daĭ o mână de ajutor...

— Sunteţĭ în judecată cu cine-va? Prea bine, prea bine. Eŭ sunt boer mare, evghenestatos; merg in tóte dilele la Măria Sa şi v$ fagăduesc dreptate. Să veniţĭ la mine mâine; dar să veniţĭ negreşit....

— Ia ascultă cocóne: vorba multă e sărăcie; d-ta hurueştĭ ca o rótă odorogită. Cine dracu ’ţĭ-a spus de judecată, de mărirea d-tale şi de cele-l-alte parascoveniĭ.

— Dar ce voiţĭ atuncĭ?—îngână grecul, căcĭ era unul din cei mai mari caţaonĭ de p-atuncĭ — simţind că se învêrteşte locul sub el.

— Iată ce voim noĭ. Acum o lună s-a furat o fată din casa părinţilor sĕĭ, fata omului acestuia, care nu ’şĭ-o póte lua înapoĭ pentru că tâlharul este boer ca d-ta. Acum, eŭ sunt sigur că d-ta rebue să fi v$dut pe la vre-unul din ceĭ alţi boerî aşa ce-va. Spune drept, nu este aşa?

— Nu sciŭ nimic, măĭ băete; să fiŭ al dra-culuĭ dacă sciŭ ce-va! Bietul om! Audĭ să ’ĭ fure fata!...

— Ia nu te maĭ miorlăi, mărite cucóne, că te înţeleg eŭ. Mai bine ia osten^la a te da jos din trăsură şi porunceşte vizitiuluĭ să se ducă cu trăsură în fuga mare la oraş şi să aducă fata până într-un ceas.

— Cum? -

— Chiar aşa. D-ta să rămâi cu noi aici până atuncĭ şi pe urmă ’ţĭ vom da drumul.

— Ce eştĭ nebun bre?

— Ba, nebun póte eşti d-ta, luminate cioclovină.

Grecul înţelese atuncĭ că nu e de glumit cu ast-fel de ómeni şi alergă la un şiretlic.

— Prea bine, —dise el; — Ştoico, vino încoa. Vizitiul se apropiă tremurând ca varga şi boerul ’ĭ vorbi la ureche.—-Am dat poruncă, dise el apoĭ cu glas tare,—să se caute fata şi s-o aducă aicĭ într-un ceas.

Codreanu însă, care era mai deştept de cât boerul, $ise lui Stoica:

— Bagă de s^mă băete că dacă nu viĭ cu fata numaĭ tu singur, saŭ dacă voiŭ simţi că aĭ dat de ştire cuĭ-va despre rostul boeruluĭ, cuţitul meŭ se va face frigare pentru stăpânul t$ŭ.

Vizitiul se uită repede la boer care înlemnise, pentru că el ĭ spusese tocmaĭ că cheme potera

— Cum să fac cucóne?— întrebă Stoica pe stăpânul s$ŭ.

— Fă cum dic aceştĭ ómeni bolborosi grecul care abia se maĭ ţinea pe picióre. Tot de o dată maĭ spuse încet luĭ Stoica, câte-va vorbe, negreşit ceea ce trebuia. ~

— Nu uita ce ’ţĭ am spus, re petă Codreanu «ătre vizitiŭ. Iar cât pentru ceea ce ’ţĭ va fi şoptit boerul la ureche nicĭ să te încercĭ a face căci... Codreanu nu glumeşte...

La acest nume, grecul bleojdi ochii şi fără să 'voiască bolborosi:

— Co.., C... Codreanu?! Tu eştĭ Codreanu?...,

— Chiar aşa cucóne, Dar, ce? m$ cunoscĭ?

— Ba nu, d$ŭ; d^r, am a... a... audit! De unde? spune tâlharule!

Boerul leşinase şi căzuse jos în marginea drumuluĭ, iar Stoica pusese caiĭ în góna mare către oraş.

Resbunarea

Lui Codreanu ’ĭ venise o ideese gândea nu cumva Dumnedeŭ ’ĭ dăduse în mână tocmaĭ pe acela care răpise pe surorile luĭ. La ac^stă cugetare un zâmbet amar şi crud încreţi buzele haiduculuĭ şi mâna ’ĭ se puse, fără voia luĭ, pe mânerul cuţituluĭ. D^r se opri şi cu ajutorul mo-canuluĭ, duse pe boer leşinat în pădure unde era roibul şi ’1 aşeză pe iarbă.

— Se vede că te cunóste, — dise mocanul.

— Póte. Ascultă. Nenorocirea ce te a isbit pe tine, am îndurat-o şi e$; d^r maĭ tare de cât tóte uneltirile acestor spurcaţĭ, eŭ am reuşit îndată să le iaŭ înapoĭ prada. Apoi Codreanu povesti mocanului cea ce ştim despre furarea surorilor şi iscusinţa cu care le- a găsit şi luat înapoĭ..

Aerul r$coritor al nopţeĭ făcu ca peste uă jum$tate de ceas boerul să ’şĭ vie în simţirĭ. Luna răsărise şi arunca câte-va raze printre arborĭ luminând feţele celor treĭ ómenĭ.

Atunci Codreanu se aşeză lângă dênsul şi ’ĭ dise:

— Cucóne, ştiĭ că şi eu te cunosc?

— De unde? e$ nu te am maĭ v$dut.

— Se póte, dar ai v$dut pe alt cine-va care s^mănă cu mine pentru că eraŭ din acelaşĭ tată şi aceiaşĭ mumă.

— Nu te înţeleg,—dise boerul, silind-se in zadar a fi liniştit.

— Cunoştĭ d-ta pe surorile mele?— Întrebă Codreanu, căutând a nu perde din vedere nici una din mişcările boeruluĭ.

— Nu, — dise boerul cu grăbire.

— Minţĭ tâlharule! — răcni Codreanu.

— Grecul creDênd că este în destul de cunoscut şi v$dêndu-se în mâna fratelui fetelor pe care însuşĭ el le răpise pentru a le da plocon luĭ Vodă şi a ’şĭ face mână bună la Curte, se gândi că tot una ’ĭ face de va- tăgădui saŭ nu şi luân-du-şĭ inima în dinţĭ, dise:

— Ei bine, acum ce maĭ voeştĭ cu mine! Tu-ţĭ aĭ luat înapoĭ surorile. Cinstea lor n-a fost nicĭ de cum atinsă şi, dacă e vorba, eŭ sunt gata să-ţĭ dau cinci sute leĭ pentru fie-care din ele ca să le măriţĭ. Unde sunt ele? sunt să nătóse?

— Slavă Domnuluĭ,— dise Codreanu,—care simţea că se în^că de turbare. In sfârşit, ne v$durăm feţele! In sfârşit, eştĭ în mâna mea!... Dar, să mergem la drum şi s-aşteptăm trăsura; iar cât pentru socotela dintre noĭ vom răfui-o pe urmă. Aide cucóne şi fă-ţĭ curagiŭ, că tot una ’ţĭ face.

Plecară şi nu peste mult uruitul rótelor uneĭ trăsărĭ se audea în depărtare. Codreauu dise greculuĭ:

— Daca din păcate vizitiul va fi spusŭ ce-va la stăpânire veĭ muri ca un câine chiar în acest loc, iar cât pentru noĭ vom sci să ne apărăm şi să ne scăpăm viaţa.

— N-aĭ grije,—dise ciocoiul,—am spus eŭ lui Stoica să nu facă nici uă gălăgie.

— Dar, despre fată ce ’ĭ aĭ spus.

— ’I am dis s-o caute la kir Zavridis.

— Zavridis, — dise mocanul cu grabă;-vedĭ? ’ţĭ spuneam eŭ!

După câte va minute, Stoica sosise cu fata pe care o găsise la răpitorul eĭ şi căreia ’ĭ trimesese vorbă printr-uă slugă din curte să iasă puţin afară, apoi ’ĭ spusese că tatăl eĭ o aşt^ptă.

Bucuria bietului mocan când ’ĭ se aduse fata nu s-ar putea descrie. Numaĭ un părinte, numaĭ un tată duios şi uă mumă bună ar putea ghici ceia ce s-a putut petrece între tată şi fiică în a-cele momente fericite.

— Acum, — dise Codreanu către grec,'—fă bine şi porunceşte vizitiuluĭ să se întórcă încă uă dată la oraşiŭ şi până la medul nopţeĭ să aducă ce-va banĭ de cheltuială.

— Maĭ vreĭ şi banĭ?

— Banĭ şi încă ceva.

— Ce?

— Asta e treaba mea. Lasă vorba şi trimite pe Stoica.

— Prea bine: nu e vorbă, eŭ sunt om darnic şi bun. Cât vreĭ?

— Numai două miĭ de leĭ.

— Să m$ bată Dumnedeŭ daca am a casă maĭ mult de uă mie de leĭ.

— Să te bată şi Dumnedeŭ nu e vorbă; dar pân-atuncĭ nu te maĭ preface şi di vizitiuluĭ să se grăb^scă.

— Şi pe urmă ’mĭ daĭ drumul?.

— Nu ştiŭ ce voiŭ face pe urmă.

— Ştiĭ ce Codrene? Eu ’ţĭ daŭ doă miĭ de leĭ, numai să-mĭ dai drumul.

— Diceaĭ că n-aĭ de cât uă mie?

— Am glumit e$.

— Eĭ bine, «pe urmă voiŭ glumi şi eu cu d-ta». Dute Stoico şi spune acasă la boerul că te aşt^ptă cu douĕ miĭ de leĭ în satul vecin.

— Să mă duc cucóne?— întrebă vizitiu.

— Dute şi adu banii.

Vizitiul plecă şi pe la medul nopţeĭ se întorcea cu două pungĭ marĭ.

Codreanu dete una din ele mocanului, iar pe cea l-altă uă legă strîns de şea; apoĭ dise grecului':

— Ţi am făgăduit uă glumă. Ei, bine, voiŭ face-o nu însă aicĭ cĭ în pădure.

— In pădure....

— Da.

Grecul tremura din tóte membrele, gura ’ĭ se încleştase şi părul ’ĭ se ridicase în sus de gróză gândindu-se că póte gândul Codreanului ar fi să ’l ucidă. El nu se înşela; căci Codreanu dise luĭ Stoica:

— Dute băete a casă cu trăsura; iau cât pentru boer, mâine poţĭ spune ce veĭ voĭ căcĭ noă tot una ne face. El va r$mânea cu noĭ aicĭ, pentru că maĭ avem câte-va de vorbit.

Stoica se cutremură la rândul sěŭ de idea că

stăpânul sĕŭ va fi omorît, dar nu îndrăsni să dică vre uă vorbă de rugăciune, ci se mărgini numaĭ a întreba pe boer:

Când să mă întorc cucóne?

Codreanu ’ĭ răspunse în locul greculuĭ care nu maĭ putea vorbi:

Intórce-te când veĭ voi, saŭ maĭ bine nu te map íntórce de loc.

Stoica începuse să plângă; dar, la uă răsfire a haiduculuĭ, se supuse şi fără a maĭ dice vre-un cuvênt, dete bice cailor şi porni către Iaşĭ.

Remânênd câte-şĭ trei, Codreanu care-şĭ croise planul, luă de mână pe grec şi-lŭ duse în pădure. Atuncĭ mocanul om de inimă şi destul de fericit pentru a nu se maĭ gândi la r$sbunare, încercă să róge pe Codreanu pentru iertarea greculuĭ...

— Este de prisos orĭ-ce rugăciune, — dise haiducu; ac^stă lipitóre şi altele de felul sĕŭ m-a pus pe mine pe drumurĭ şi m-a făcut să părăsesc în voia întêmplăr$i casă şi moşie, pentru a lua calea haiducieĭ. El a voit s-aducă necinstea şi peirea surorilor mele; el şi alţiĭ ca dênsul ’şi batŭ joc de ţ^ră fără milă şi fără mustrare de cuget. Dacă ’1 voi erta, el de mîne va fi maĭ lacom şi maĭ cumplit vênd$tor al neamuluĭ român. Şarpele trebuie ucis şi buruiana rea ce creşce şi se întinde în ogorul muncit şi udat cu sudórea frunţei românului trebue stârpită cu or-ce preţŭ. Află, bădiţă, că e$ am jurat înaintea icóneĭ Mântuitoruluĭ, că pe cât voiŭ trăi, să nu fac alta de cât să caut a stârpi pênă şi s$mênţa streinilor îmbuibaţĭ fără muncă şi duşmănoşĭ patrieĭ nóstre. Am jurat s-ajut poporul suferitor pe cât puterile m$ vor ierta. Am jurat că de voiŭ av^a un copil, să ’ĭ las cu limbă de mórte acestă singură moştenire: iubire nesfârşită poporuluĭ şi mórte tiranilor, mórtea duşmanilor noştri!

— Dar Dumnedeŭ ne porunceşte~să facem bine vrăşmaşilor,—dise bietul mocan înduioşat pên$ la lacrămĭ.

— Dumnedeŭ, — dise Codreanu, — aşa po-runceşte. Dar, óre, noĭ româniĭ nu suntem tocmaĭ acel popor care păzim mai mult ac^stă po-runcă? Oare, streiniĭ nu sunt bine primiţĭ la noĭ, încăldiţĭ la sinul nostru, hrăniţĭ? N-avem noĭ încredere in el ca şi in aĭ noştri? De ce-şĭ bat joc de noĭ? De ce ne silesc din r$sputerĭ a ne strica limba şi obiceiurile? De ce sunt lacomĭ şi nesăţioşĭ pentru carnea şi sângele nostru? De ce ne vând ţ^ra la alţĭ străinĭ? Ce fel?După ce aĭ încăldit şarpele în sîn şi după ce te a muşcat, tot să-l mai încăldeştĭ? Tot să ’ţĭ maĭ fie milă de el? Nu; de o mie de orĭ nu! Şi porunca lui Dumnedeŭ de a ierta şi de a iubi pe toţi ómenii ca pe noĭ înşine, nu póte avea în-ţelesul de a sta cu mâinile în sîn când streinul ’ţĭ necinsteşte familia şi ’ţĭ prăpădeşte ţ^ra; nu póte avea înţelesul de a lua pânea de la gura copiilor şi a o da câinilor; nu póte avea înţele-sul ca noĭ să fim nişte nemernicĭ în profitul streinilor. Dùmnedeŭ însuşi ar urgisi poporul acela în care stricăciunea într-atâta a p$truns in -cât veneticul mânjeşte fără sfială tot ce ’ĭ cade în mână pentru a stinge cu necurata lui suflare orĭ-ce simţire, orĭ-ce nădejdĭ în viitor... Acum, dute,— adăogă el, adresându-se către mocan;— dute a casă la tine. Aĭ banĭ, aĭ şi pe copilul tëü. Dute pentru că voiesc a r$mânea singur cu acest câine.

Vocea şi înfăţişaarea haiduculuĭ era aşa de înfiorătóre în acele minute târdiĭ ale nopţeĭ în cêt mocanul credu că n-ar fi cu minte să maĭ turbure valurile îndestul de spumegate ale r$s-bunăreĭ ce se v$rsase cu furie peste inima setósă a Codreanuluĭ. El dise r$mas bun bine-fâcătoru-lui s$ŭ şi întovărăşit de iubita luĭ fiică, plecă din acel loc unde peste puţin cuţitul avea să scrie uă pagină de sânge, uă pagină haiduc^scă în historia suferinţelor naţiuneĭ române. El plecă lăsând ie urma sa unul din cele nfai fioróse tablourĭ, pe grec stând cu capul pe pept şi aprópe în nesimţire, iar Codreanu cu braţele încrucişate îeaintea nenorocitului şi rânjind întocmaĭ ca tigrul ce stă gata să sfâşie uă pradă.... Dureróse vremuri, când liniştea şi dreptatea poporuluĭ nu se puteaŭ dobândi de cât prin sânge!

Aurora se ivea la răsărit când Codreanu încalecă pe roib pentru a se depărta de acel loc a cărui iarbă móle fusese stropită de un sânge negru şi murdar!... -

Potera

După cum am v$dut, Stoica pusese caii pe gónă îngrozit de aerul haiduculuĭ. El ajunse la oraşiŭ în cea maĭ mare grabă, dar, de uă cam dată, nu îndrăsni să spună cui-va despre ceia ce v$zuse petrecêndu-se în pădure, temêndu-se negreşit de mânia Codreanului care maĭ curênd saŭ mai târdiŭ ’şĭ ar fi putut r$sbuna. Spuse numai că boerul a r$mas până a doua di la moşia pe care o cumpărase de curând. Pên$ la diuă însă el nu putu nicĭ a închide ochiĭ, nicĭ a ’şĭ linişti gândul. ’I se părea că vede, pe de uă parte, spânzurătórea în care ’lŭ vor pune când se va afla uciderea greculuĭ şi se va crede că el însuşi l-a vêndut; iar, pe de alta, ’şĭ închipuia r$sbunarea cumplită a unuĭ haiduc aşa de isteţ ca Codreanu. Intre amêndouĕ aceste te-merĭ se chinui bietul Stoica pên$ a doua di când, în sfârsit, ’şĭ dise că orĭ-ce s-ar întêmpla, să ’şĭ descarce cugetul şi s-arate adev$rul, apoĭ, de va putea, să fugă în lume. Aşa făcu, şi a doua di tot Iaşul ştia despre omorârea grecului şi fuga vizitiuluĭ. Stăpânirea porni îndată slujitorĭ s-aducâ cadavrul celuĭ ucis şi, tot de uă dată, se trmise uă poteră numerósă în urmărirea tâlharilor carĭ se credeaŭ a fi numeroşi. Potera era pusă sub comanda unuia din ceĭ maĭ harnicĭ arnăuţĭ din garda lui Vodă, sub comanda luĭ Leonti.

Codreanu r$sbătuse în nóptea aceia pădurile din prejur şi, prea mult încred$tor in curagiul s$ŭ şi in destoinicia stăpânireĭ, se oprise la diuă într-un crânguleţ aprépe de Copoŭ, în apropierea chiar a oraşuluĭ.

Slomnul nu se putea lipi de el, cu tótă oste néla de care era cuprins, pentru să mintea ’ĭ era peste m$sură stăpânită de cele întêmplate.

Sórele se ridicase ca de douĕ suliţe pe cer şi Codreanu sta încă în apropierea acestei blestemate stăpâniri care ’lŭ pusese de drumuri. El sta lângă un foeșior pe care ’lŭ făcuse şi d-asu-pra căruia întorcea în frigare un mel tên$r pe care ’1 iprumutase*,— cum dicea el în to-d-a-una, — de la uă stână. Intorcea frigarea şi gândurile luĭ sbura departe la Santa, la cele dou$ surori şi maĭ cu deosibire, la tóte nevoie ţăreĭ.

Codreanu, era, cum ş-a putut vedea, unul din aceĭ bunĭ românĭ a căror inimă şi cugetare se înălţa cu atâta maĭ mult cât cercul de fer al tiranieĭ se strânge maĭ tare. Era una din acele naturĭ alese pentru care lupta este uă con-diţiune neap$rată a existenţeĭ. El se formase la scóla suferinţelor şi, cu tóte că nu înv$ţase carte totu-şĭ în creeriĭ lui se roteaŭ adesea ideĭ de acelea carĭ daŭ pe faţă pe omuul înv$ţat şi trecut prin lume. Pentru el care se bucura de multă inteligenţă şi nobleţe a inimeĭ era destul să scie că ómenii lui Vodă jefuiaŭ şi necinsteaŭ ţ^ra, pentru a simţi greutatea atmosfereĭ sociale în care trăia şi vitregi mea stăpânireĭ pe care iadua o suflase peste capul naţiuneĭ şi pentru a înţelege cât eraŭ de înjosite virtuţile strămoşeştĭ şi cât de mânjit era un tron pe care stătuseră aţâţi eroĭ înconjuraţi de iubirea poporuluĭ şi de binecuvêntarea lui Dumnedeŭ. Codreanu de şi nu citise despre faptele marilor domnĭ de maĭ înainte; dar pe de uă parte, audise din bătrânĭ vorbindu-se despre vitejia românilor şi Îngrijirea unor domnĭ de binele poporuluĭ, iar pe de alta, inima luĭ chiar ĭ spunea îndestul ac^stă, de óre-ce,— ’şĭ dicea el: — dacă ţara ar fi fost în tot-d-a-una ca acum, apoĭ de sigur, streinii de mult ’şi-ar fi să-turat pe deplin poftele lor de a o vinde celui dintêiŭ cump$rător.

După ce melul fuse gata, Codreanu care se îngrijea în tot-d-a-una să aibă cu dênsul uâ ploscă de vin, întinse masa pe iarba cea móle a pădu-riceĭ, sub cerul liber, singur singurel, numaĭ cu gândurile luĭ care ’l ducea necontenit către cele treĭ fete care ocupau în inima sa al doilea loc după patrie; iar cât pentru poteră, nici nu se gândea el că Stoică va fi avut curagiul ’să arate aşa de curând adev$rul asupra morţeĭ greculuĭ şi că orĭ cum, va maĭ trece âncă vreme pân$ să fie nevoit a da pept cu ómeniĭ Mărieĭ Sale, bunĭ numaĭ a urmări şi prinde pe ap$rătorii poporuluĭ şi a ocroti şi ţine sus pe adev$raţiĭ tâlharĭ aĭ naţiuneĭ.

Haiducul, tocmaĭ sfârşise mâncarea, când un sgomot de caĭ se audi despre miaza nópte şi tresări. Numaĭ de cât ’ĭ veni potera şi un blestem surd şi înfiorător se ivi pe buzele sale, un blestem care ar fi făcut să îngheţe sângele in vinele orĭ cuĭ l-ar fi audit şi numaĭ atuncĭ ’şĭ aduse aminte că a făcut douĕ greşelĭ marĭ carĭ-l pu-teaŭ perde: maĭ întêiŭ că dăduse prea curând drumul luĭ Stoica şi, al doilea, că întârdiase prea mult prin- acele locurĭ. El, nicĭ vorbă, nu-şĭ perdu curagiul care din potrivă, se mărea cu cât pericolul era maĭ v$dit; dar ’ĭ părea r$ŭ, că póte mórtea va veni să-l găs^scă maĭ înainte de a-şĭ fi r$sbunat îndestul pe duşmaniĭ fericireĭ sale şi fără să fi asigurat fetelor un traiŭ potrivit lor și mulţumitor.

Cu tóte acestea, Codreanu-şĭ puse tótă nădejdea în Dumnedeŭ şi, intr-o clip^lă strânse masa şi se aruncă pe roib care simţind greutatea stăpânului necheză cu atâta voioşie ca şi cum ar fi dis: Aide stăpâne să sburăm orĭ unde voeştĭ!

Era tocmaĭ la prânz şi sórele trimitea d-asu-pra pămêntului atâta căldură în cât numaĭ la umbra pădurilor se maĭ putea găsi răcórea neap$rată drumaşuluĭ; iar potera care alergase necontenit încă din dimin^ţa dileĭ şi care cădea de obos^lă şi căldură, în loc să găsĭscă în pădure odihna, din potrivă, dete tocmaĭ peste acela in a căruĭ urmărire era trimisă. Nechezatul roi-bului o însciinţă despre fiinţa unuĭ strein în pădure şi peste douĕ minute Codreanu şi potera eraŭ faţă in faţă.

Potera nicĭ nu se maĭ îndoi că aceasta era Codreanul căci ’1 v$dŭ cu carabina gata de luptă şi falnic ca un haiduc.

Codreanu era zîmbitor pentru că înţelegea că cu cât împrejurarea este maĭ grea cu atâta cu-ragjul-ĭ va fi mai nestrămutat şi maĭ mare, pe când potera, de şi numerósă în potriva unuia singur, părea cu totul nemulţumită şi descurajată în faţa eroului care o privea cu fruntea senină.

In timp de câte va minute, cele două taberĭ (dacă se pot numi ast-fel) stătură una in faţa celeĭ-l-altă şi se măsurară cu privirile tocmaĭ ca doĭ vulturĭ duşmanĭ carĭ staŭ gata să s-as-vêrle unul asupra celuĭ-alt. Codreanu dintr-o singură privire, înţelese cu cine are a face. El v$du oboseala scrisă pe figurile poteraşilor şi caiĭ lor suflând greu şi gata să dea pe brânci; iar pe de altă parte, capul potreĭ, arnăutul Leonti, se gândea dacă ar fi nemerit să întrebuinţeze de lâ început forţa saŭ, din potrivă, să caute prin ademenirĭ a face pe hoţ a se preda. Apoĭ, Leonti nicĭ nu scia dacă Codreanu e singur în pădure saŭ dacă e însoţit de alţiĭ, după cum era obicĭnuit a întêlni pe bandiţĭ, şi nicĭ de cum nu-şĭ putea el închipui ca un om aşa de fioros ca Codreanu să haiduc^scă singur. Aşa dar, temêndu-se ca nu cum-va de o dată să se pomenească cu toată ceata haiducilor că iese de prin tufe şi-ĭ înconjoară, se hotărâ să intre în vorbă liniştită şi încetul cu încetul să s-apropie de bandit şi, prindându-l s-o ia la fugă cu el. Negreşit, planul era destul de neghiob, dar să nu uităm că nu tóte poterile din vechime eraŭ vrednice de însărcinarea lor şi că cele mai multe plecaŭ în urma bandiţilor numaĭ de formă, dar se rugaŭ la Dumnedeŭ să nu le iasă înaintat nicĭ măcar un fir de p$r din capul unuĭ haiduc.

Leonti, îndată ce ’şĭ croi planul, rupse cel din-têiŭ tăcerea şi dete un pinten caluluĭ pentru a s-apropia de Codreanu şi tot-d-o-dată dise;

— Bună diua Codrene.

Haiducul, înţelegând pe dată gândul arnăutu-luĭ strânse frâul roibuluĭ şi făcu un pas înapoĭ apoĭ r$spunse:

— Mulţumim D-tale voinice; dar, te poftesc să staĭ pe loc, de voescĭ să vorbeştĭ cu mine. Suntem îndestul de apropiaţi pentru ca să ne vedem feţele şi să ne audim cuvintele.

— Nu te speria Codrene, căcĭ eŭ n-am venit să ’ţĭ fac r$ŭ.

— Nu m$ sperii, n-aĭ grije şi ştiŭ eŭ pentru ce aĭ venit. Dacă însă veĭ maĭ face un pas către mine, voĭ fi silit să trag!

— Să nu te încercĭ, căci vedĭ bine că noĭ suntem mulţĭ, iar tu eştĭ numaĭ unul singur-şi n-am voi să te ducem mort.

— Inţeleg, — dise Codreanu;— aveţĭ poruncă să m$ prindeţĭ viŭ nevătămat. Ei bine, iacă-m$ eŭ sunt aicĭ, veniţĭ de mă luaţĭ dacă v$ dă mâna.

Codreanu, dicend acesta, se pregătea să smu-c^scă roibul la stânga şi repede ca un fulger să dispară printre arboriĭ pădurĭ tot cotind pentru că gloanţele potereĭ să nu-l atingă. Leonti însă care avea poruncă s-aducă negreşit pe Codreanu pentru a primi recompensa ce i se făgăduise, ’şĭ lua inima în dinţĭ şi după un semn făcut cu mâna porni urmat de toţĭ cei l-alţĭ arnăuţĭ că-tre acela care ’şĭ bătea joc de eĭ. Atuncĭ Co-dreanu dete pintenĭ caluluĭ: dar, din nenorocire în graba luĭ de a fugi, dete peste trunchiul retezat al unuĭ copac şi bietul roib isbit în pântece cădu pe brâncĭ.

Codreanu v$dênându-se în aceată posiţiune disperată, dete un răcnet fioros întocmai ca al leuluĭ rănit şi sări jos de pe cal, strigând:

— Veniţĭ, nenorociţilor, dacă vă dă mâna.

Roibul se ridicase cu tótă lovitura ce primise şi s-apropiase de stăpânul s$ŭ; dar, acesta nu maĭ avea timp de a încăleca. Atuncĭ întinse arma şi dintr-un singur foc culcă la pământ treĭ dintre poteraşĭ. Apoĭ repede ca o săgeată scóse două pistoale încărcate şi alţĭ patru arnăuţĭ să-rutară pământul. Leonti singur scăpase împreună cu câţĭ-va cetaşĭ carĭ de gróză uitaseră a trage la rêndul lor. Codreanu v$dênd zăpăc^la lor, scóse cuţitul şi s-asvêrli ca un tigru în mijlocul pote-raşilor; dar, în acelaşi timp ş^se glónţe şuerară pe la urechile luĭ, iar unul singur ’ĭ străpunse um$rul stăng. El se opri în loc şi spumând de turbare, smulse 3ingur cu mâna-ĭ venósă glonţul din carne. In timul acesta, potera descurajată şi neavênd timp a umple din noŭ armele, începu să se împrăştie. Leonti nu putu face în alt-fel, dar numaĭ de cât ĭ veni în minte că de se va audi la curte că s-a luptat cu Codreanu şi nu l-aŭ prins, ’ĭ va sbura capul fără multă vorbă.

De aceia, arnăutul turbând la rêndul s$ŭ scóse repede douĭ nasturĭ de argint, ’şĭ umplu şuşa-neaua şi maĭ înainte ca Codreanu să încalece şi să fuga, trase şi isbi pe haiduc în piciorul drept.

Codreanu cădu. Sórele trecu sub un nor şi o cucuvae se audi în depărtare.

Potera încurajată, s-apropiă şi Leonti cel din-têiŭ, venea semeţ să pună mâna pe haiduc. Codreanu, însă, cu tótă slăbiciunea ce simţea găsi încă în inima sa atâta îmbărbătare şi în muşchii sĕĭ atâta putere pentru a ridica baltagul şi ’l repezi cu siguranţă în capul aceluia pe care întêmplarea ’l favorizase a supune pe voinic.

Capul luĭ Leonti se rostgoli la pămênt şi po-teraşiĭ din noŭ întórseră spatele coprinşĭ de fioriĭ morţiĭ. Rana insă fusese prea gravă pentru ca românaşul nostru să se maĭ pótă ridica. El, din contra, slăbea din ce în ce şi, în cele din urmă, cădu de tot, lăsând să iasă din gura sa numaĭ aceste cuvinte: Nenorocitele mele surorĭ! Nefericita mea logodnică! Ajută-le Dómne lor şi ţ$riĭ mele! Iar pe duşmanĭ, bate-ĭ Dómne şi nu ’ĭ răbda.....

Codreanu leşinase pentru că perduse mult sânge.... Roibul sforăia într-una şi bătea cu copitele în pămênt ca şi cum ar fi voit să deştepte pe mult iubitul s$ŭ stăpân care zăcea într-un lac de sânge românesc, versat de ceĭ maĭ mise-rabilĭ şi mai neîmpăcaţĭ vrăşmaşĭ ai românismuluĭ, de aceĭ grecĭ murdarĭ şi fără cunoscinţă carĭ aŭ pregătit ruina şi tóte nenorocitele neamuluĭ nostru.....

Atunci, doĭ din ceĭ maĭ îndrăsneţĭ poteraşĭ, credênd pe haiduc mort, se întórseră şi ridicându-ĭ trupul, ’1 legară de roib şi ’1 duseră la Iaşĭ.

Ilie al III-lea Vodă

Am dis la începutul acesteĭ povestirĭ că în timpul ce ne preocupă, tronul ţ$reĭ Moldoveĭ ca şi al Românieĭ de dincoa de Milcov era ocupat de nisce Domnĭ uniĭ maĭ nemernicĭ de cât alţiĭ, cu puţine escepţiunĭ şi carĭ, cu voie şi fără voie au pregătit amêndouă ţ$rile pentru ruina desăvêrşită morală, socială şi naţională, pentru epoca propiŭ dis a fanarioţilor. Domnia se cump$ra de la Pórtă pe banĭ şi pe promisiunĭ din partea celuĭ numit că va fi cu totul slugă plecată a imperiuluĭ turcesc.

In cas de vacanţă a tronuluĭ, aşa porecliţiĭ boerĭ s-adunaŭ, vedĭ bine, ceĭ maĭ de frunte ciocoĭ şi se tocmeaŭ pe care din eĭ să ’1 recomande Vizirului; apoĭ mergeaŭ la Constantino-pole şi acolo după o noua tocmire, se orânduia Domnul, care întors în ţ^ră, nu se mişca, nur vorbia şi nu simţea de cât în felul stăpânuluiĭ şi, negreşit, în potriva intereselor ţ$reĭ.

Timpul fericit când ţ^ra Moldovei înflorea sub oblăduirea bună, înţel^ptă şi patriotică a luĭ Ştefan cel Mare, trecuse de mult şi amintirea marilor fapte ale acestui eroŭ nu maĭ eraŭ de cât un vis de nópte care la deşteptare nu ’ţĭ maĭ dă de cât părerea de r$ŭ şi un suspin după uă fericire trecută.

Am v$dut cum Ştefan al XIII-lea, fiul mareluĭ domn şi unul din urmaşiĭ sĕĭ la tron ’şi a dat tóte silinţile pentru a întuneca gloria tată-luĭ s$ŭ prin stricarea moravruilor şi năbuşiurea sentimentelor cariâĭ, ca un parfum de flori miro-sitóre maĭ r$mase în atemosfera Moldoveĭ, dar pe care vêntul corupţiuneĭ ’lŭ ştersese cu des$vêrşire.

Să venim acum la domnia lui Ilie al III-lea saŭ Iliaşĭ Vodă care, după cele maĭ bune însemnărĭ historice, a domnit «uă singură dată» în Moldova, de la 1666-l668, in timp de duoĭ anĭ şi ș^se luni. El a urmat luĭ Duca Vodă (gine-rile luĭ Istrate Dabija) care pentru deşteptăciu-nea sa fusese într-atâta iubit de Dabija în cât, di» slugă la un neguţător din Iaşĭ a fost ridicat la rangurĭ boerescĭ şi apoĭ luat chiar în familia domnului dându-ĭ pe fiica sa de nevastă.

După uă jum$tate an de domnie Duca fu ma-zilit, şi Pórta numi în locul s$ŭ pe Ilie al III-lea fiul tiranului Alexandru al VIiI-lea care domn-nise pênă la 1633 când fu gonit de ţ^ră şi în-locuit prin Vasile Lupul. La alegerea sa, Ilie al IiI-lea se afla în constantinopole unde trăia în cea maĭ mare sărăcie şi încărcat de atâtea datoriĭ în cât în Diua când ’ĭ se vesti numirea, el credênd că vin niscaĭ datornicĭ, se urcase în podul caseĭ de unde nu s-a coborât de cât după ce s-a încredinţat de adev$rul visiteĭ ce i se făcea.

In causele alegereĭ luĭ Iliaşĭ găsim încă uă mărturie pentru năzuinţa Porţeĭ de a şterge şi până cel maĭ de pe urmă semn al suveranităţeĭ naţionale. In adev$r, obiceiul era ca de câte orĭ tronul e vacant, boeriĭ să recomande pe unul dintr-aĭ lor. Tot aşa se urmase şi cu Duca. Acesta însă, fiind om deştept din fire şi cu óre-care bunătate de inimă, se vede că riu făcea pe deplin poftele Viziruluĭ, aşa că, după mazilirea lui, Pórta ne maĭ voind s-asculte nici măcar voinţa boierilor se gândise pe cine să num^scă pentru a fi cu totul închinat eĭ şi ştiind că Alexandru Ilie fusese unul din ceĭ maĭ neîmpăcaţĭ asupritorĭ aĭ poporului, crezuse că va găsi în fiul acestuia pe omul căutat. Apoi, ştiindu-l s$rac, se gândi că el, fiul unui tiran şi neîmbuibat de avere, îndată ce va veni în ţ^ră va căuta să se imbogăţ^scă şi tot de uă dată, pentru a fi îngăduit va urca tributul către Sultan şi va fi pentru ceĭ de la Ţarigrad uă vacă tot-d’-una bună de muls.

S-a înşelat însă Vizirul, pentru că Iliaşĭ, departe de a fi ca tatăl s$ŭ, era, din contră, un om bun şi milostiv. Ca domn, el este unul din aceia carĭ, pe acele timpuri dureróse, a fost maĭ mult iubit de popor. S$raciĭ găsea într-ân-sul tot-d-a-una un reazăm şi dreptatea un ap$rător. Aşa, de câte orĭ se întêmpla ca să fie la divan şi un s$rac să fie chemat în judecată pentru datorie de banĭ, el se informa despre posi-ţiunea datornicului şi daca vedea că nu are cu ce plăti, scotea însuşĭ baniĭ din pungă şi plătea. Ţ^ra părea că maĭ resuflă sub domnia luĭ Iliaşĭ-Vodă şi greciĭ carĭ împănaŭ satele şi oraşele nu prea îndrăsneaŭ să ’şĭ urmeze meseria de jefuitorĭ aĭ poporuluĭ. Cu tóte acestea, r$ul era aşa de înrădăcinat în cât Iliaşĭ avea trebuinţă de un timp maĭ îndelungat pentru a face ca binele să biruiască pretutindenĭ; aşa în cât greciĭ tot se maĭ târaŭ pe treptele tronuluĭ, de şi maĭ cu sfială şi ocupaŭ chiar locurĭ în sfatul domnesc. Negreşit că Iliaşĭ nu putea de uă dată să ridice r$ul, pentru că, orĭ-ce s-ar dice, ’ĭ plăcea şi luĭ să fie domn şi ştia că de se va lua de la început r$ŭ cu greciĭ, aceştia carĭ eraŭ în strânse legăturĭ cu Vizirul şi carĭ formaŭ în mare parte aşa numita clasă a boerilor, l-ar fi putut resturna pe dată, cea ce, totuşi s-a şi întâmplat când eĭ aŭ v$dut că li se împuţi-n^ză merticul din ce in ce.

Era tocmaĭ pe timpul cârmuireĭ acestuĭ bun domn, când Codreanu fu prins de poteră şi dus la Iaşĭ.

Indată boerĭ se duseră la Vodă şi ’l însciin-ţară despre prinderea haiduculuĭ pe care eĭ ’l des-criseră în chipul cel mai înfiorător şi cerură să fie spânzurat chiar în acea di. Domnul însă, voind a cunoaşte şi el pe acest tâlhar vestit, respinse rugăciunile boerilor şi porunci ca hoţul să fie adus înaintea divanuluĭ spre a fi judecat. Dar, după ce ’ĭ se spuse că Codreanu e rănit şi bolnav, Iliaşĭ bun la inimă, mustră pe boerĭ dicându-le:

— Nu ’mĭ place să omor pe un om bolnav. Să fiie îngrijit până la insănătoşire şi apoĭ să s-aducă la divan; dar să fie bine îngrijit, aşa voesc eŭ!

Vorbele luĭ Vodă eraŭ atât pe hotărâtóre în cât ciocoiĭ nu maĭ putură crânci, ci se mulţumiră a înghite in sec şi a urma porunca dom-n^scă, cu voe saŭ fără voie.

Codreanu fu îngrijit precum era porunca, iar roibul s$ŭ fusese dus în grajdurile Mărieĭ Sale şi dăruit de către boerĭ ca plocon lui Iliaşĭ.

Judecata

După două săptămânĭ Codreanu era însănătoşit şi boeriĭ n-aşteptaŭ de cât diua când acest inimic al lor să fie judecat şi spânzurat. Acea di se hotărâ pentru una din Duminecĭ.

Cele două săptămânĭ cât fu Codreanu sub paza arnăuţilor, fuseră pentru el ca două veacurĭ întregĭ. El nicĭ se gêndea la rana ce-ĭ scurgea puterile şi-ĭ producea durerĭ cumplite. Nu se gândea nicĭ la diua judecăţeĭ, nicĭ la mórtea ce-l aştepta de sigur. Tóte durerile corpului eraŭ nimic pe lângă grijea ce avea de sórta nenorocitelor fete ce staŭ departe de el între zidurile uneĭ monastirĭ şi carĭ nu sciaŭ nimic despre sórta nefericituluĭ haiduc. O! cât ar fi dat el, averea de ar fi avut, viaţa de ar maĭ fi fost stăpân pe dênsa pentru ca o inimă simţitoare şi român^scă să ia sub uă îngrijire de părinte pe ce cele treĭ fiinţe scumpe ca lumina zileĭ şi preţióse ca razele só-reluĭ.

Aşĭ voi, — dicea el, în tóte minutele zileĭ,—ca Santa şi surorile mele să aibă un viitor asigurat cu onestitate, şi atuncĭ să mor liniştit, să mor fericit!.... Era aceasta, în adev$r, uă cugetare sublimă pe care numaĭ un om şi un român o póte înţelege. Era în cugetarea Codreanuluĭ una din acele ideĭ filosofice carĭ nu se pot întâlni de cât la ómenĭ aleşĭ carĭ ’şĭ fac uă virtute din abnegaţiune şi din într^ga lor viaţă un sacrificiŭ!

Duminica hotărîtă sosi şi Codreanu fu ridicat din umbrele închisoreĭ sale pentru a fi dus la divan, în acea strălucită sală a palatuluĭ Domn-nesc în care de maĭ multe ori se împărţea dreptatea numai la linguşitorĭ şi la veneticĭ şi unde mórtea aştepta în tot-d-a-una lacomă să înfăşure în pânzele eĭ viaţa osândituluĭ.

In acea di, Vodă arătase dorinţa de a fi aşteptat la divan de toţĭ boeriĭ ceĭ marĭ. Măria Sa voise ca judecata mareluĭ vinovat să se facă în de fiinţa tuturor sfetnicilor sĕĭ, pentru ca cu toţĭ s-audă ap$rarea haiducului şi căusele carĭ l-aŭ făcut să se porn^scă cu atâta crudime în potriva boerilor. Negreşit prin ac^sta Vodă arătase tuturor că el se interes^ză de adev$r şi dreptate şi că voesce a sci dacă nu cum-va însuşĭ boieriĭ, prin faptele lor, aŭ adus pe s$rac la des-nădejdie şi la rescularea făţişe în contra stăpânireĭ. Boeriĭ, însă, înţeleseră în alt-fel dorinţa luĭ Vodă. Ei credură că prin însemnătatea ce se da acesteĭ judecăţi, Măria Sa voesce a le arăta că este unit cu eĭ toţĭ când e vorba de a năbuşi încercările de libertate ale poporului şi a pedepsi pe protivniciĭ stăreĭ de lucrurĭ de sub administraţia lor.

Divanul era ast-fel alcătuit. Uă mare sofa tur-c^scă în fundul căreia sta Ilie III-lea îmbrăcat în haină de s$rbătóre, după cum obicinuja să vină la divan, în cap cu gugiumanul Domnescŭ împodobit cu pietre scumpe şi alăturea de el buzduganul care înfăţişa puterea. Maĭ la uă parte pe marginea sofaleĭ sta un grec ţanţoşĭ ca un nătărăŭ, înalt, slab şi cu ochiĭ micĭ, care venise din Ţarigrad încă din copilăria sa, adus de unul din sfetniciĭ luĭ Alexandru Ilie şi care ca toţĭ fanarioţiĭ, in puţină vreme ’şĭ făcuse stare, cum-p$rase rangurĭ şi înaintase din tr^ptă în tr^ptă până la demnitatea de cel dintêiŭ între ceĭ din-têiŭ. El se numea Zevzechiades şi încă de pe timpu luĭ Duca Vodă reuşise prin banĭ şi linguşire, a ocupa cea mai înaltă onóre, înlăturând pe alţiĭ care póte ar fi avut maĭ multe merite e cât el. Pe lângă aceştia eraŭ încă doĭ-spre-dece boerĭ care staŭ pe nişte divanurĭ în forma unei potcóve prea deschisă, ş^se de a dr^pta şi ş^se de a stânga luĭ Vodă. Aprópe de uşă, sta drept neclintit Armaşul care comanda bandele de arnăuţĭ şi care sta gata să prim^scă poruncile ce ĭ se vor da, iar în fundul săleĭ se vedea figura posomorită a gâdeluĭ care n-astepta de cât uă pradă mai mult.

>Divanul era complect şi după ordinul Mărieĭ Sale, Codreanu fu introdus de patru arnăuţĭ înalţĭ şi spătoşĭ.

Intrând în ac^stă sală, haiducul ’şĭ roti ochiĭ s$ĭ marĭ şi inteligenţĭ peste întreaga Adunare şi un zimbet trist se ivi pe buzele erouluĭ care nu mai atuncea v$duse pe ce fel de mâinĭ căzuse biata ţ^ră şi ce fel de capete conduceaŭĭ destinele poporuluĭ român.

Statura înaltă şi înfăţişarea voinic^scă a haiduculuĭ făcură pe judecătorĭ a simţi ca un fior rece trecăndu-le prin inimĭ. Pasul hotărât cu care Codreanu înaintea către divan, arăta un cu-ragiŭ nestrămutat şi uă voinţă tare cum nu póte avea de cât martirul care sta gata în orĭ-ce minuut să móră cu fruntea senină pentru a-dev$r şi dreptate.

Luĭ Vodă ’ĭ plăcuse mult înfăţişarea curagiósă a haiduculuĭ şi cu vocea bine-voitóre ’ĭ dise:

— Te-am chiămat, băete să-ţĭ daĭ socot^lă de faptele tale. V$d bine că eştĭ voinic şi tên$r dar dreptatea toebue să se facă. Aşa dar, spune Domnieĭ mele cu adevărat câţĭ creştinĭ aĭ omorît tu de când hoţeştĭ prin ţ^ră maĭ cu s^mă, de când te-aĭ năpustit asupra boerilor mei?

Codreanu, audind cuvintele blânde ale luĭ Ilie III-lea se încuraje maĭ mult şi, dup$ ce făcu o-bicinuita temenea, încrucişă mânele pe piept, plimbă, încă o dată, cu linişte ochiĭ peste tot divanul şi începu ast-fel:

— Dómne Măria ta! M$ jur pe Maica-Precesta că de când nenorocirea m-a smuls din casa pă-rint^scă şi m-a silit să apuc calea haiducieĭ, n-am ucis nicĭ un român, nicĭ un creştin.

Pentru mine, mărite dómne, creştinĭ sunt numaĭ aceia care urmeză invăţurile fiuluĭ luĭ Dumnedeŭ, iar cât pentru uniĭ din boeriĭ Mărieĭ tale ar fi o minciună să le dic creştinĭ şi cu drept se cade să fie numiţĭ «păgânĭ». Aceşti ómenĭ n-aŭ religie, n-aŭ suflet, n-aŭ inimă!...

Cuvintele haiduculuĭ făcură ca boeriĭ să se misce în neastâmp$r pe divanurĭ, iar Vodă, cu zîmbetul generoşităţeĭ, ’ĭ făcu să se linişt^scă şi dise voiniculuĭ:

— Urm^ză băete şi spune tot ce ştiĭ. Numaĭ de domnia mea să nu te atingĭ şi maĭ cu s^mă să spuĭ tot adev$rul.

— Adev$rul am grăit Dómne, şi dacă voiŭ spune o singură minciună, să fiŭ pedepsit fără judecată. N-am ucis nicĭ un creştin şi n-am voit r$ul nicĭ unuĭ român. Din potrivă, dacă in calea mea întâlneam vre-un creştin, om bun şi drept şi dacă el era bogat, căutam a-l face să înţel^gă că e păcat de Dumnedeŭ ca numaĭ uniĭ să aibă cu ce trăi, iar alţii să móră de fóme în a-c^stă ţară frumósă; şi, orĭ înţelegea orĭ nu eŭ împărţ^m pe din douĕ avutul s$ŭ, ’ĭ lăsam luĭ o parte, iar pe cea-l-aftă o luam cu mine şi o împărţ^m apoi la românii s$r$ciţi de birurĭ şi tâlhăriile guleraţilor, pentru a le maĭ îndulci suferinţele şi a-ĭ face să maĭ uite durerea şi asu-privirile revărsate peste ţ^ră de către boeriĭ Ma-rieĭ tale. Dacă avea cu densul douĭ caĭ, ’ĭ lăsam unul şi ’ĭ luam pe cel-l-l alt pentru a-l dărui aceluia care ar vrea să munc^scă dar n-are vite şi care, pentru preţul unuĭ cal, e nevoit a se vinde greculuĭ cu nevastă şi copiĭ pentru tótă viaţa. Dacă sciam că el are case multe ’l rugam să nu uite a adăposti în ele pe s$racul care n-are unde să ’şĭ încăld^scă ósele în vremea erneĭ, nicĭ unde să ’şĭ răcor^scă fruntea pârlită de focul sóreluĭ pe timpul căldurilor vereĭ. Iar dacă audiam, în urmă, că nu ’şĭ-a ţinut cuvêntul, nu ’l deosib^m de păgân şi r$sbunarea mea căta să-l ajungă orĭ cât de bine s-ar fi păzit. Cum vedĭ Dómne, pentru omul bun şi drept, eŭ nu eram de cât un povă-ţujjtor frăţesc şi un îndemnător, la fapte bune, cu tóte că n-am avut parte pân-acum să fac întocmaĭ după gândul meŭ, pentru că nenorocirea a voit să fiŭ prins şi scopurile mele oprite în cale. Orĭ cât de puţină vreme însă am haiducit, să m$ credi Dómne că nicĭ un minut al vieţeĭ mele n-am pregetat de a m$ gândi cum să fac bine şi cum să pedepsesc pe aceĭ nepedepsiţĭ de boeriĭ Mărieĭ tale. Av^m, Mărite Dómne, douĕ surióre, singura mea mângâere pe lume după mórtea părinţilor meĭ. Intr-o di însă, durerea veni să bată la uşa nóstră şi amândouĕ fetele căţlură prada lăcomieĭ nesăturaţilor din jurul Tronului Mărieĭ tale carĭ uneltiră împotriva linişteĭ mele precum nu fac de cât să unelt^scă neîncetat împotriva ţ$reĭ şi a Domnului lor...

— Măria ta, — strigă atuncĭ, unul din fanarioţĭ; — acest om trebue să fie nebun.

— Fiţĭ liniştiţĭ,— dise Vodă; şi adresându-se către haiduc-ĭ dise:

— ’Ţi-am spus băete să nu vorbescĭ de cât adev$rul şi acum v$d că aducĭ boerilor învinovăţirĭ aşa de grele în cât eŭ te-aş osândi la mórte chiar fără să maĭ fiĭ vinovat de alte fapte, dacă nu veĭ putea să dovedeştĭ pâra ce aĭ adus.

— Dómne! — dise Codreanu a căruĭ faţă se aprinsese de flăcările viĭ ale entusiasmuluĭ celuĭ maĭ curat, —dac-am minţit nu m$ maĭ răbda înaintea Mărieĭ tale. Dar nu; eŭ am spus adev$rul şi dacă voiţi o cercetare dr^ptă nu aveţĭ de cât să porunciţi ca să se aducă aicĭ tot Satul Codreniĭ care scie despre răpirea surorilor mele de către arnăuţiĭ boerilor Măriei tale. Cercetaţĭ dacă voiţĭ pe slugile din curtea lui Zavridis pe care ’l-am ucis pentru că a fost pricina tuturor nenorocirilor mele. Şi dacă voiţĭ o dovadă numaĭ de cât, porunciţi acestor lighióne ce te înconjóră să jure pe tot ce aŭ mai drag în lume dacă n-aŭ cunoştinţă despre răpirea fetelor şi aducerea lor la Iaşĭ păntru a le închina poftelor Mărieĭ tale!...

— Cum aĭ dis? — întrebă Vodă înţepat. — Aŭ adus pe surorile tale pentru...

— M$ iartă Măria ta. ’Mi-aĭ dis să spun tot adev$rul şi n-aşĭ vbi s-ascund nimic... Apoĭ aruncând uă privire aspră peste tot divanul, făcu un pas înainte şi urmă.

— Privesce Măria ta. feţele acestor boerĭ şi spune: nu găsescĭ óre scris in gàlbinéla ce i-a coprins şi în tremurătura şi neastêmp$rul lor că eŭ adev$rul am grăit? Vedi-ĭ cum se r$sucesc în loc, şi cum se uită la mine parc-ar voi să m$ sugrume chiar aicĭ. Da, eĭ aŭ furat fetele pentru planurile lor scârbóse, dar n-aŭ avut cura-giul să şi-o mărturisèscă, ci aŭ scos vorba că însuşi Măria ta ’i aĭ fi pus la cale şi ’i-aĭ fĭ îndemnat s-o facă. Aŭ avut neruşinarea să se slujească de numele Marieĭ tale pentru înăbuşi orĭ-ce svon s-ar face în lume şi pentru a zăpăci mintea copilăréscă a surorilor mele. Aŭ voit să pângăr^scă 'un tron la ale căruĭ trepte se târăsc ca nisce şerpĭ veninaţĭ pentru a-şĭ înfige dinţiĭ ucid$torĭ în renumele şi siguranţa Mărieĭ tale.

Maĭ era Doamne, in satul nostru, uă fată fru-mósă şi dulce ca un boboc de trandafir. Eram logodit cu dênsa şi n-aşteptam de cât diua căsătorieĭ nóstre: Dar, într-uă di un puiŭ de viperă ’şĭ aruncă ochiĭ peste acéstă flóre curată din grădina tinereţeĭ şi o răpi de asemenĭ, lăsând în durere pe bătrâniĭ eĭ părinţĭ şi în disperare-pe logodnicul s$ŭ. Una după alta aceste răpirĭ ’mĭ-aŭ sângerat inima într-atâta in cât am simţit in-tr-uă di că locul meŭ nu mai este acolo unde lacrămile luaseră locul veselieĭ şi desnădăjduia locul frumósele vise ce ne croiam penru viitor ş plecaĭ Mărite Dómne, plecaĭ singur, numaĭ cui focul ce-mĭ ardea sufletul, şi cu credinţa în Dumnedeŭ,’mĭ puseĭ viaţa in primejdie pentru a scóte din mâinele gâzilor atât pe surorile mele cât şi pe iubita mea logodnică. Am alergat, am răsbă-tut în ţ^ră în lung şi în lat; am dus cu mine preţutinenĭ iubirea poporuluĭ şi ped^psa tirani-lor! Am ucis unde nu puteam face în alt fel dar mă jur pe surorile şi pe logodnica mea că n-a ţrcut uă singură di fără ca un bine fie cât de mic să nu fi făcut celuĭ însetat de bine şi obosit de apăsare; dar iarăşi m$ jur pe Dumndeŭ cel a-tot-puternic, că nu,’mĭ-a scăpat de r$sbunare nicĭ unul singur din şerpiĭ cu forme de ómenĭ pe care Dumnedeŭ mĭ ĭ-a trimis în cale şi pe carĭ duhul r$uluĭ într-uă di înfricoşată i-a asvâr-lit pe pămêntul acesteĭ ţ$rĭ pentru a mânji tot... tot, până şi tronul Mărieĭ tale...

La aceste vorbe dictate de unul din cele maĭ nobile sentimente ce aŭ avut vre-uă dată haiduciĭ naţionalĭ, toţĭ boeriĭ se ridicară ca nisce lupĭ flămândĭ, dar neîndrăsneţĭ în faţa celuĭ maĭ tare de cât eĭ. Numai singur Vodă r$măsese nemişcat şi gânditor.

După un minut, Ilie III se adresă către Co-dreanu şi ĭ dise:

— Prea bine voinice. Eŭ cred cele ce ’mĭ-aĭ spus; dar te învinovăţesc mai întâĭ pentru că aĭ uitat că eŭ am tótă puterea în ţară şi sunt în stare să pedepsesc pe orĭ-ce făc$tor de r$ŭ, fie chiar pe cel maĭ mare dintre boeriĭ meĭ. Trebuia să viĭ la mine să te plângĭ atât tu cât şi părinţiĭ logodniceĭ tale şi v-aşi fi făcut dreptate. Al doilea, te învinovăţesc pentru că aĭ nesocotit legile ţăreĭ şi ’ţĭ-aĭ făcut dreptatea tu singur in loc să o cerĭ de la mine. Aĭ ucis pe sfetnicul meŭ Zavridis nóptea, în pădure, ca şi cum în ţară orĭ-cine éste în drept a pedepsi pe vinovaţĭ fără scirea mea.

— Măria ta, — răspunse Codreanu, — înainte de furarea surorilor mele, păgâniĭ ’mĭ răpiseră logodnica. Părinţiĭ eĭ aŭ alergat în tóte părţile, s-aŭ plâns celor marĭ; aŭ venit chiar aicĭ la Iaşĭ: dar tóte căutărele lor aŭ fost zadarnice. Cât pentru dreptatea Măriei tale; eĭ ar fi cerut-o negreşit dacă ar fi putut r$sbi prin mulţimea boerilor ce te înconjóră pentru a te perde. Aŭ fost goniţĭ s$rmaniĭ de la uşa acestui divan, aşa că ni-căeriĭ nu aŭ putut găsi un sprijin şi o mân-gâere la desnădejdea lor. Veni apoĭ răpirea surorilor mele. Ce trebuia să fac eŭ? S-alerg în zadar pe drumurĭ cerêndu-le la boeriĭ carĭ le tineaŭ în mânele lor? Nu, Măria ta; primejdia era prea mare pentru ca eŭ s-ascept milostivirea cuĭ-va; şi apoĭ, sciam eŭ bine că până la Măria ta n aşĭ putea p$trunde de cât saŭ făcên-du-m$ părtaş ca mişeiile boerilor, saŭ aşa cum sunt adus astă-dĭ. Nu puteam, s-ascept până ce tâlhariĭ ’şĭ vor fi săturat poftele pentru a se indura s-arunce în pulberea de pe drum pe nevinovatele mele surorĭ, pentru ca de acolo să le pot lua înapoĭ. Nu puteam de cât să-mi fac singur dreptatea, precum ’mĭ-am şi făcut-o, lăsând pe aceste ticălóse făpturĭ cu pofta neîmplinită. Cât pentru Zavridis, întâmplarea mi l-a dat pe mâini şi eŭ ’mĭ-am rĭsbunat atât pentru mine cât şi pentru un nenorocit de mocan pe a căruĭ fată o răpise, tot ac^sta spurcăciune prin ómeniĭ sĕĭ şi pe care o ţinea închisă şi batjocorită de maĭ multă vreme. Am luat de la dânsul pe fată şi am înapoiat-o nemângâiatului ei tată; iar cât pentru grec, póte l-aşĭ fi ertat dacă nu se incerca chiar atuncĭ când se părea în mâinele mele să-şĭ ridă de mine şi să trimită pe vizitiŭ să cheme potera. L am ucis pentru că aşa trebuia să fac!... Acum judecă Măria ta cu nepărtinire. Pune-te în locul meu cu gândirea şi vedĭ dacă însu-şĭ Măria ta aĭ fi ertat pe un duşman atâta de primejdi s. Judecă drep şi ca un stăpânitor înţelept. Nu te uita la linguşirile boerilor nicĭ la uneltirile lor: de veĭ fi cu adev$rat un Domn cu inima şi sufletul pentru ţ^ra ce ţi s-a inchinat, veĭ putea să fiĭ maĭ tare de cât tóte intrigile lor. Dispreţuesce-ĭ Măria ta şi caută a face ca tronul pe care staĭ să nu fie înconjurat de cât numaĭ de românĭ adev$raţĭ, cu dor nesfârşit pentru binele poporuluĭ şi pentru gonirea din ţ^ră a tuturorŭ liftelor streine. Gândesce-te Mărite Dómne că tótă nădejdiea poporuluĭ este numaĭ la înţelepciunea şi dreptatea Măriei t ale. Lasă-te de grecĭ, pentru că eĭ te vor perde împreună cu patria nóstră!...

Codreanu tăcuse şi aştepta hotărârea luĭ Vodă care sta tot gânditor; Atuncĭ, unul Zevzechiades, fruntaşul divanului, un grec ţărigrădean, făcu douĭ paşĭ către Vodă şi cu spume de mânie Vorbi ast-fel:

— Măria ta, omul acesta a minţit de la început până la sfârşit Mai întêiŭ el a vorbit de nisce fete pe care dice că le-ar fi răpit unii din boeri. Acésta nu se póte crede, pentru că de când-avem norocire de a trăi sub stăpânirea bună şi milostivă a celuĭ maĭ puternic Domn de pe faţa pământuluĭ, nimic de felul acesta nu s-a putut întâmpla în ţ^ră. Dreptatea se împărţâsce la toţĭ după merit, şi nicĭ nu s-ar putea alt-fel de când Dumnedeŭ ne-a hărăzit să trăim în dilele bla-golsovite ale Mărieĭ tale. Apoĭ, aĭ v$dut lumi. nate Dómne că tótă ura luĭ este pe noĭ boeriĭ ţ$reĭ ca şi cum ar voi ca Măria ta să-l întrebi pe el maĭ înainte de a ridica la ranguri pe u-unul din noĭ și ca cum tótă eghemonia sfetnicilor Mărieĭ tale n-ar preţui nimic. După tóte a-cestea, eŭ înţeleg că acest tâlhar e plătit de duşmaniĭ Măriei tale pentru a face răsvrătire în ţ^ră cu scop de a te răsturna în folosul vre-u-nui răvnitor de tron. Aşa dar, eŭ sunt de părere că asemenĭ încercărĭ trebuesc oprite pentru ca nu cum-va într-uă di să ne pomenim că unul ca acest om îndrăsnesce chiar... să ne fer^scă Dumnedeŭ,— şi făcând treĭ crucĭ, — să te ucidă pe Măria ta după placul duşmanilor...

— Aşa este!... strigară de uă-dată toţĭ boe-riĭ. Să móră ucigaşulŭ, saŭ suntem perduţĭ cu toţĭ!... să móră!..

Vodă se trezise de uă dată din gândurile de care era împresurat când audise că într-uă di va fi cfiiar el ucis, şi frica goni din sufletul s$ŭ ne-părtinirea pentru a face loc mâniei. In acel moment, Ilie III-lea nu maĭ era acel Domn bun şi milos, pentru că-şĭ adusese aminte cât e de lesne să cadă sub lovitura cuţituluĭ intr-uă ţ^ră unde cel maĭ îndrăsneţ isbutesce că capete încrederea Porţeĭ şi scaunul Domnieĭ...

Codreanu voi să maĭ vorb^scă, dar glasul 'ĭ fu înăbuşit de strigătele repetate ale boerilor: Să móră! să móră ucigaşul donmesc! Nu ’ĭ maĭ r$-mânea de cât s-ascepte hătărârea şi să caute un mijloc pentru a scăpa.

Ilie III nu l făcu s-ascepte mult şi ĭ dise:

— Toţi boeriĭ mei cer pedepsirea ta Eŭ nu voesc să lucrez singur, pentru că de aceea este aicĭ un divan; alt-fel póte că te-așĭ ierta. Dar, n-am ce să fac. Te osândesc la mórte!

Din tóte pepturile grecescĭ eși acelașĭ mulță-mire. - Să trăiască Măria sa și neam de neamul Mărieĭ sale!

Numaĭ Cpdreanu tăcea și privia zâmbitor tótă acea adunătură de nemernicĭ.

Vodă se sculă să plece urmat de boerĭ, când fu oprit de Codreanu care se pusese în fața luĭ în genuche. - Dómne, - dise el - sunt osândit și v$d bine că nu maĭ e nădejde de scăpare. Uă singură rugăciune am să tĭ fac. Nu m$ lăsa să mor până nu m$ voiŭ împăca du Dumnedeŭ. Po-runcesce să m$ ducă la biserică pentru ca un preot să se róge pentru sufletul meŭ!

— Fie, - dise Vodă, - să l ducețĭ la biserică și apoi...

— Fie! sbierară fanarioțiĭ, - și apoĭ să fie spânzurat ca un câine.

Pe când toți ieșiau, Zevzechiades se dete pe lângă Codreanu și ĭ dise cu un zâmbet batjoco-ritor și încet:

— Satură-te de a maĭ ucide pe grecĭ.

Codreanu se uită la el cu nepăsare și ĭ r$spunse tot încet:

— Încă nu m am săturat!

—Te va sătura funia, dise lipitórea rîdênd cu satisfacțiune.

— Vom vedea cine va rîde maĭ cu poftă, -răspunse Codreanu, şi temêndu-se să nu ’şĭ trădeze gândul, adause: — După ce voiŭ murĭ eŭ veĭ avea aface cu mulţĭ alţĭ de felul meŭ şi atuncĭ nu veĭ maĭ rîde.

Armaşul deschise uşa prin care Codreanu fusese introdus la Divan şi haiducul fu condus la biserică de către patru arnăuţĭ carĭ avură grija de a-ĭ maĭ strânge lanţul ce-ĭ lega mânele şi pi-ciórele fără să bage de s^mă că unul din inelele lanţului de la mâna dr^ptă era pe jumătate desfăcut.

La Biserică

Codreanu se gândise încă din temniţă la un mijloc de scăpare şi fără multă greutate isbutise a lărgi unul din inelile lanţului de la mânĭ, ast-fel în cât când: ĭ va veni bine să facă numaĭ uă silinţă voinic^scă pentru a fi liber. De picióre era legat destul de larg pentru ca să pótă umbla cu înlesnire, așa că la nevoe putea chiar să alerge ca şi cel maĭ bun fugagiŭ. Şi apoĭ temnicerul şi arnăuţiĭ nicĭ nu maĭ credea pe Codreanu in stare de a încerca să fugă, cu mâ-nele legate de spate şi păzit de patru slujitorĭ; atâta eraŭ de sigurĭ fanarioţiĭ despre nedestoinicia românuluĭ. In curênd insă el v$du că se a-măgise când a credut pe Codreanu incapabil de a scăpa, după cum în cele din urmă toţĭ streiniĭ s-aŭ covins şi sunt încredinţaţĭ că orĭ cât de meşterĭ aŭ fost şi sunt în apucăturile lor, aŭ avut aface cu un popor deştept din firea luĭ, voinic, iubit de Dumnedeŭ şi în tot-d-a-una destoinic de a scutura orĭ-ce jug şi a face ca sórele libertăţeĭ să încăld^scă şi să rod^scă fericitul pămênt al frumósei Românii.

La biserică, preotul care fusese chiemat, as-cepta în hainele luĭ sacerdotale pe marele osîndit pentru a-ĭ citi cele de cuviinţă şi a ruga cerul de ertarea luĭ.

Serviciul era să se înceapă, când Codreanu dise preotului:

— Părinte, sunt gata să-mĭ îndeplinesc cea din urmă datorie de crescin, maĭ înainte ca mórtea să vină a tăia firul svînturateĭ mele vieţĭ; şi aşĭ voi ca aceste minute în carĭ voiŭ fi în faţa lui Dumnedeŭ să-mĭ pot face, rugăciunea in libertate, să m$ pot închina. Te rog d^ră în numele Mântuitoruluĭ lumeĭ să-mĭ deslegĭ mâna dr^ptă şi să ’mĭ laşĭ timpul de rugăciune fără să fiŭ turburat...

— Fiule, — dise preotul,— te poţĭ ruga orĭ cât de mult, fără să te silesc a-ţĭ grăbi singur c^sul despărţireĭ de pămênt. Cât însă pentru deslegarea braţuluĭ, nu este în dreptul meŭ să o fac. Sunt aicĭ ómeni de aĭ stăpânireĭ în mâna cărora stă să-ţĭ împlin^scă saŭ nu voinţa.—Apoĭ adresându-se către arnăuţĭ le dise—A-cest om e osândit să mórâ chiar astă-dĭ ca r$splată pentru faptele lui. Este dar un nenorocit căruia nu este dat a maĭ trăĭ intre ómeni şi pe care focul gheneĭ ’l asc^ptă. L-aţĭ adus aici ca să se róge pentru cea din urmă óră lui Dumnedeŭ şi să se închine înaintea sfintelor nóstre' i-cóne. Dar cum se va închina el aşa legat cum este? El v$ rógă şi eŭ m$ unesc cu rugăciunea luĭ pentru că numai cât va ţine slujba să-ĭ des-legaţĭ mâna dr^ptă ca sa ’şĭ facă cruce cu ea.

— Nu e aşa porunca,—părinte— r$spunse unul dintre arnăuţĭ. Să se róge fără să se închine.

— Cum voiţĭ să ’ĭ luaţĭ dreptul de a face cruce?—dise bunul preot pe care împotrivirea arnăuţilor ’l atinse în sentimentele religióse al cărora îndemnător era dator să fiă, — Şi voĭ sunteţĭ creştinĭ; şi v$ închinaţĭ luĭ Dumnedeŭ...

— Noi n-am ucis pe nimeni; nu suntem tâlharĭ ca el, dise acelaşĭ arnăut.

— Aţĭ ucis şi ucideţĭ naţiunea întreagă, — strigă Codreanu al căruĭ sânge începuse a ferbe în inima sa şi ale căruĭ buze tremura de furie...

— Linişteşte-te fiule, — dise preotul. —Orĭce mânie e acum de prisos. Escĭ osîndit la mórte şi nu se cuviue să staĭ în faţa luĭ Dumnedeŭ de cât cu blândeţe şi căinţă, Aceşti ómenĭ n-aŭ po-runcâ, este adev$rat, să dea drumul uni prins şi osândit; dar iarăşĭ eĭ nu aŭ poruncă să împedice voinţa luĭ Dumnedeŭ ca tótă suflarea creştin^scă să se închine luĭ. Voĭ sunteţĭ, — dise apoĭ către arnăuţĭ, — păzitori acestuĭ nenorocit. Ei bine, păziţi-l cât v$ place, dar nu-ĭ luaţi dreptul de a fi şi el creştin. Deslegaţi-ĭ mâna dr^ptă şi fiţĭ sigurĭ că nu va scăpa din mâinile vóstre. Fiţĭ maĭ mult voinicĭ de cât fricoşĭ, când maĭ ales voĭ sunteţi patru în contra unuia. Apoĭ, după ce slujba se va sfârşi, puteţĭ face cu dênsul ce vi s-a poruncit.

Arnăutul care vorbise tot maĭ sta la îndoială, iar cei-l-alţĭ nu diceaŭ nimic, de óre-ce căpetenia lor se împotrivia. In timpul acesta, Co-dreanu se pregătea să facă el singur aceea ce i se refuza când o întêmplare norocită veni sa ’ĭ uşurede sarcina şi să ’ĭ inlesn^scă triumful. De o-dată eşi din mulţimea adunată un român înalt şi voinic şi cu zâmbet pe buze, înaintă către capul gardeĭ, se puse în faţa luĭ şi ’ĭ vorbi ast-fel:

— Codreanu este un tâlhar care a dus cu sine pretutindeni mórtea şi nenorocirea. El ’şi-a bătut joc multă vreme de domnie şi de poteră; dar dreptatea s-a făcut şi' el astă-dĭ se găseşte în faţa morţei pe care o merită. Să móră! a dis divanul;«să móră» dic şi eu. Dar, să fim creştinĭ adev$raţi şi să nu înfrângem poruncile lui Dumnedeŭ și îndemnurile preotu-lui. Deslegaţĭ mâna acestuĭ tâlhar şi dacă voĭ, nu v$ incredeţĭ în destul în destoinicia vóstră sunt eŭ aicĭ şi mă jur pe sufletul boerilor de la divan că voiŭ rupe în bucăţĭ pe osândit de s-ar încerca să fugă...

La vederea acestuĭ om, Codreanu tresări şi speranţa luci în ochii sĕĭ. Audindu-l vorbind, el ’şĭ aduse a.minte de binele ce făcuse acestuĭ om şi chipul isteţ şi nemerit cu care voesc a-ĭ r$splăti. Şĭ maĭ aduse aminte de surióre şi de Santa pe carĭ în curênd avea să le revadă şi să le facă fericite.

Atunci omul din mulţime care nu era altul de cât mocanul, părintele feteĭ răpită de Zavri-dis, care audind de prinderea bine-făc$torului s$ŭ ’şi pusese viaţa în pericol pentru a ’1 ajuta să scape, fără să maĭ aştepte r$spunsul arnău-tuluĭ care era aprópe de a fi înduplecat maĭ mult de ruşine, s-apropiă de Codreanu fără ea cine-va să fi observat şi ’ĭ şopti;—’Ţĭ plătesc datoria. Apoĭ puse douĕ mâini vênóse şi lanţul pe jum$tate desfăcut se lăsă în jos, iar Codreanu era pe jumătate liber, era scăpat...

Atuncĭ Codreanu ca şi cum ar fi fost trezit dintr-o ameţ^lă grea r$suflă din amândoĭ plămâniĭ, ridică mâna în sus şi aruncă asupra nemerni-lor arnăuţĭ o privire aşa de infiorătóre în cât aceştia r$maseră înmărmuriţĭ. Codreanu-şi scutură cu putere de leŭ lanţul de la picióre şi făcu un pas înainte... Lumea se îngrodise, iar preotul tremurând ca o varga îngenuchiase înaintea icóneĭ luĭ Christos!

In acel moment, mocanul scóse din sîn un cuţit şi dându-l haiducului ’ĭ dise: — La lucru voinice!—iar el însu-şĭ şe repedi ca o săg^tă şi smulse puşca din mâna unuĭ arnăut. Fanarioţi deşteptaţĭ; din vis întinseră armele, dar de o dată preotul sări în mijlocul lor şi strigă cu putere:

— Pentru Dumnedeŭ, scutiţĭ sfânta biserică de sânge!...

Vocea luĭ fu apoĭ năbuşită de răcnetele disperate ale haiduluĭ carĭ făceaŭ să se cutremure bolţile templuluĭ si să îngheţe sângele în vinele celor de faţă.

Codreanu, învêrtind cuţitul în mână ’şĭ făcu drum printre arnăuţĭ, dar îmbulz^la lumeĭ era aşa de mare în cât el nu putu răsbi de cât până la uşă. Acolo un glonţ pornit dintr-o cărabĭnă ’1 atinse la braţul stâng, trecu şi se înfipse în stâlpul uşeĭ.

Semnalul fusese dat; lupta nu se maĭ putea înlătura.

Codreanu se întórse şi pe când lumea ieşea înspăimântată, în mijlocul bisericeĭ începuse un măcel îngroditor.

După un minut, sângele curgea şiroiŭ. Arnăuţiĭ cădeaŭ isbiţĭ la inimĭ şi sfintele icóne ’şĭ încruntaŭ feţele lor stropite de sânge.

Nnmai singur preotul r$măsese în nemişcare.

El se repedise între luptătorĭ, dar vădênd că lupta nu se maĭ póte împedicâ, r$măsese mut, în picióre şi cu mêinile ridicate spre cer ca şi cum ar fi cerut luĭ Dumnedeŭ să curme v$rsarea sângeluĭ şi să ierte pe ceĭ nesocotiţĭ...

După puţin, sfânta biserică era gólă de orĭ-ce mişcare, de orĭ-ce sgomot.

Numaĭ făcliile de la altar întrerupeaŭ ac^stă tăcere de mormânt cu monotonul şi tainicul lor pâlpâit; iar lumina ce pleca de la ele mergea că se răsfrângă peste chipurile îngălbenite şi fără viaţă ale arnăuţilor, peste figura blândă şi Dumnede^scă a preotuluĭ care încă se ruga în acest locaş al morţeĭ!

La curte

După eşirea lor din biserică, mocanul se grăbi a dice haiducului:

— Acum eştĭ scăpat frate! Aide fără zăbavă, să ieşim din oraş cum vom putea şi să ne per-dem în pădurĭ.

Codreanu după un moment de gândire, ridică capul şi r$spunse:

— Da, vom merge; dar maĭ înainte maĭ am o datorie de înplinit. Ce voiŭ face eŭ în pădure fără iubitul me$ cal? Roibul e de asemenea în mâna duşmanilor şi simţ că fără acest dobitoc sunt în primejpie în orĭ-ce minut.

— Dar...

— Nici un dar, frate. Roibul m-a ajutat să ’mĭ găsesc suriórele şi pe Santa mea, el a fost şi trebue să fie cel maĭ bun tovarăş al meŭ.

De eştĭ om cu inimă de voinic, vin-o cu mine.

— Unde voeştĭ să mergĭ? Spune şi sunt gata.

— La curte!

Mocanul simţi un fior trecându-ĭ prin corp, dar era român verde şi nu înv$ţase încă ce este frica.

El se supuse şi amândouĭ plecară.

La curte ajunseră vestea despre cele întêmplate la biserică şi domnea o zăpăc^lă greŭ de spus. Porţile eraŭ închise.

Vodă se închisese într-una din încăperile palatuluĭ si poruncise luĭ Zevzechiades să prindă pe haiduc. Insă grecul în loc de a da cuvenitele poruncĭ, alergă în partea cea maĭ de jos a palatului şi se înfundă într-un colţ al beciuluĭ maĭ mult mort de spaimă.

Slujitoriĭ palatuluĭ alergaŭ în tóte părţile speriaţĭ şi peste puţin curtea era ca şi pustie.

Codreanu încercă cu putere pórta, dar v$dênd că se forţează în zadar, nu perdu vremea şi din-tr-o săritură trecu zidul urmat de mocan şi ne împedicat de nimenĭ merse drept la grajd. Roi-bul îndată ce-l v$du nechedă de bucurie şi smul-gêndu-se de la iesle veni la stăpânul s$ŭ care încălacă.

Mocanul deschise pórta, iar Codreanu se oprise înaintea scăreĭ palatului şi căuta din ochĭ în zadar să v^dă pe Vodă saŭ pe primul sfetnic.

Tăcerea domnea atât la curte cât şi pe uliţĭ de unde lumea fugise îngrozită.

Codreanu întórse roibul şi plecând, dise cu glas tare aceste cuvinte:

— ’Ţi-am spus, Măria ta, să n-asculţi pe grecĭ și n-aĭ voit. Eĭ te-aŭ sfătuit să m$ trimiţi la mórte, dar eŭ am fost maĭ tare de cât eĭ şi am scăpat pentru că sunt român! Ţi-am spus c ăciocoi te vor perde împreună cu ţ^ra şi nu m-aĭ credut. Acum ţine minte ceea ce-ţĭ maĭ dic:- Scapă-te de grecĭ şi scapă ţ^ra de adev$raţiĭ tâlharĭ carĭ o ucid neîncetat. Scapă-te Măria ta şi fiĭ Domn român în ţ^ra român^scă. Acum r$mâĭ s$nătos Dómne. Noĭ nu suntem unul pentru altul şi nu maĭ putem sta de vorbă împreună. Eŭ m$ duc să ’mĭ fac datoria înainte pe calea c eam apucat şi rog pe Dumnedeŭ să-ţĭ deschidă ochiĭ şi să-apere tronul şi poporul nostru de ciocoĭ şi ve-neticĭ!

Nicĭ o voce nu respunse haiduculuĭ: par-că totul era mort.

Când Codreanu ieşea pe pórtă observă că mocanul încă era călare. El găsise de cuviinţă să împrumute unul din caiĭ Domneşti.

După un sfert de ceas, voiniciĭ noştri lăsaŭ Iaşul departe in urma lor şi eĭ spuraŭ ca vêntul şi ca gândul şi nu se opriră de cât o dată cu nóptea într-o pădure n^gră şi întinsă din judeţul Roman.

Acolo stătură pentru odihna cailor. De mâncare n-aveaŭ, însă bucuria lor era aşa de mare in cât în nóptea aceea nicĭ fómea nicĭ somnul nu se lipi de fericiţĭ fugarĭ.

Luna lumina pe cerul albastrul şi voinicii noştri şedeaŭ întinşi pe iarba móle din pădure şi vorbeaŭ:

— ’Ţĭ mulţumesc frate muntene,— dise Co-dreanu; — căcĭ fără de tine cine ştie daca-şĭ fi putut scăpa.

— Am audit frate Moldovene, r$spunse mocanul,—că eştĭ prins şi în primejdie de mórte. Atuncĭ am lăsat casă şi copil şi am alergat să mă jertfesc pentru tine. Suntem fraţĭ de sânge, fraţĭ de nevoi şi nu se cuvine să fim nepăsătorĭ unul de cel-l-alt. Tu-mĭ-aĭ dat copilul meŭ perdut, eu-ţi-am ajutat să ’ţĭ scapĭ viaţa. ’Mĭ ardea inima să-ţĭ pot plăti ac^stă datorie şi sunt fericit că încercarea nóstră ne-a ieşit cu bine. De acum, ce gândeştĭ să facem? Eŭ nu maĭ pot reintra In lurane, căcĭ voiŭ fi prins şi ucis. Dar am din tóte economiile mele câte-va părăluţe. Să ne perdem urma de p-aicĭ împreună cu famlilille nóstre şi să mergem a trăi departe nebănuiţĭ şi nesup$raţĭ de nimenĭ.

— Eştĭ un român adev$rat, frate muntene,— r$spunse Codreanu, — şi poveţile tale sunt sfinte! Să trecem în Muntenia. Dar maĭ întêiŭ cată să iaŭ pe surorĭ şi pe Santa. Decĭ, tu m$ veĭ aştepta mâne nópte în pădurea Cerbuluĭ de lângă satul Codrenĭ unde voiŭ veni cu fetele.

— Dar cum veĭ face? Nu credĭ că veĭ fi cunoscut de cine-va?

— N-aĭ grijă. De când am fost prins, vedĭ că barba ’mĭ-a crescut puţin, aşa că recunóscerea mea va fi cam grea.

— Dar potera?

— ’Mi voiŭ schimba figura aşa că voiŭ trece prin mijlocul eĭ chiar dacă ’mĭ va ieşi n cale fără să fiŭ cunoscut. De o cam dată da-mĭ căciulă ta cea mocăn^scă, iar tu ia-o pe a mea şĭ maĭ dă-mĭ câţĭ-va galbenĭ de cheltuială.

Mocanul se grăbi a ’şĭ deşerta punga în mâna frateluĭ s$ŭ. Schimbră căciulele şi înainta de a se lumina de diuă amêndoĭ fugarii res-bătea câmpiĭ şi codri pe douĕ drumuri deosebite.

Surorile şi Santa

Era pe la medul dileĭ cênd Codreanu bătu la pórta monastireĭ. Tăcerea domnea în întru şi nimenĭ nu venea să deschidă. El bătu de maĭ multe ori şi abia se audiră nişte paşĭ, După puţin Co-dreann era la uşa stariţeĭ. Acolo audi plânsete şi fiorĭ recĭ trecură prin corpul frateluĭ. Se repezi în întru şi rămase ţintit la prag.

Intr-un jeţ mare abia maĭ resufla o tên$ră călugăriţă, cu ochiĭ pe jumătate închişĭ şi cu obrajiĭ brăsdaţĭ de lăcrămĭ.

Stariţa ’ĭ uda fruntea cu oţet de trandafir, iar de amêndouĕ laturile jeţuluĭ douĕ alte tinere surorĭ în hainele monastireĭ plângeaŭ îngenuchiate şi scăldaŭ cu roua ochilor lor cele douĕ mânĭ desfigurate ale bolnaveĭ...

Un ţip$t sfâşietor ieşi diri pieptul Santeĭ care cu restul de putere ce maĭ avea se ridică, dar... cădu că trântită în mijlocul camereĭ şi r$mase în nesimţire.

Alte douĕ ţipete întrerupseră ac^stă scenă de durere şi cele douĕ surorĭ se aruncară maĭ mult leşinate în braţele nenorocituluĭ lor frate...

După un minut, Codreanu plângeă ca un copil la căpătâiul mortual al Santeĭ care încă nu ’şĭ venise în simţire.

După un ceas, doliul s-amesteca cu bucuria în ac^sta casă unde disperarea făcuse o jertfă.

Santa bolnavă din momentul când se dusese vestea de prinderea Codreanuluĭ, nu maĭ era în braţele luĭ de cât cadavrul celeĭ maĭ curate şi maĭ iubitóre femeĭ!

Ea murise înecată de plânsurĭ şi cu ochiĭ ţintiţĭ în ochiĭ tristuluĭ eĭ logodnic.

Surorile plângeaŭ pe sînul disperateluĭ frate şi lacrimile lor se uneaŭ într-o undă sublmă pentru a scălda obrajiĭ răciţĭ şi părul resfirat al Santei.

Nóptea ’şĭ întinse haina de doliŭ peste cele maĭ frumóse visurĭ şi speranţe omenescĭ.

Stariţa întrerupse adânca durere ce domnea pentru a povesti noului venit cele întâmplate:

— Sunt astădĭ dece dile, - dise ea, — de când vestea prindereĭ tale, maică, a intrat în a-c^stă sfântă monastire precum uraganul intră şi prăpădeşte o grădină cu florĭ. Din acel minut grozav, aceste fete se îmbolnăviră. Surorile tale peste douĕ dile eraŭ maĭ bine pentru că Santa era greŭ bolnavă ş-avea nevoe de mângâerile lor unite cu îngrijirile mele. Am făcut tot ce sciam pentru a uşura bóla logodniceĭ tale, dar totul a fost de prisos, căcĭ lovitura fusese prea ţare pentru delicata eĭ fiinţă şi, int-o astă dĭ...

Mórtă! strigă Codreanu, disperat...,.Mórtă pentru mine..... şi eu trăesc încă in urma aceleia care a fost viaţa şi fericirea mea!. Ei bine, maică, mormêntul ce se va săpa pentru ea, m$ va înghiţi şi pe mine.

— Frate... diseră fetele, cădênd pe genunchiĭ haiducului.

Codreanu la vederea celor douĭ îngeraşĭ se trezi ca din vis şi înţelese într-uă clip^lă că dacă nu pentru dênsul, pentru ele trebuia să trăiască, era condamnat să trăiască.

— De a tuncĭ maică — urmă stariţa— n-am avut nicĭ di nicĭ nópte de linişte şi mulţumire. Dumnedeŭ a voit ca surorile tale să se îns$nă-toşeze, dar pe Santa n-a voit să o ajute... Cine scie ce p$cat veĭ fi făcut în lume! Cine scie cum aĭ mâniat pe Dumnedeŭ!

— Da, maică Da! Am stropit cu sânge sfen-tul altar al părinteluĭ lumeĭ... Şi eram în stare să fac orĭ-ce pentru ca diua fericită a unireĭ mele cu Santa să nu fie prea depărtată.... Am iubit-o maică cu orbire, cu nebunie.....

Codreanu fu înecat de lacrămĭ, iar stariţa p$trunsă până la suflet de cuvintele pline de foc şi de simţiri, ’ĭ dise cu uă voce sfântă....

— Ţi se va ierta mult căcĭ aĭ iubit mult....

Incheiere

A doua di totul fu gata pentru inmormêntarea Santeĭ. Tótă lumea monastireĭ plângea de nefericita logodnică. Numaĭ Codreanu părea afundat în gândurĭ nep$trunse.

El aflase că surorile luĭ credêndu-lŭ mort şi prerdênd orĭ-ce speranţă de a-l revedea şi a reintra in lume, ceruseră haina călugăr^scă.

Pe s^ră, fetele întrebară pe fratele lor:

— Ce te veĭ face tu frate? Voiescĭ să ne ieĭ cu tine? De şi cam greŭ, dar mai bine să murim de cât să ne mai despărţim de frăţiorulŭ nostru. Vorbesce, şi noĭ suntem gata a te urma.

— E de prisos, repunse Codreanu, posomorît ca uă nópte vijeliósă din Noembre. Voĭ v-aţĭ închinat cu totul luĭ Dumnedeŭ şi bine aţĭ făcut. R$mâneţĭ aicĭ pentru a v$ ruga di și nópte a sot puteniculuĭ părinte pentru ertarea mea şi pentru ridicarea n^muluĭ românesc de sub jugul strein. Eŭ v$ las şi nu sciŭ când v$ voiŭ mai revedea. M$ duc şă sfârşesc aceia ce am început Viaţa pentru mine va fi de acum înainte uă povară prea grea şi simţ că n-o voiŭ putea duce maĭ mult. Aşteptaţi-m$ póte să m$ reîntorcŭ; dar orĭ cât aş întârzia, voĭ puneţĭ-v$ toată credinţa şi tot sufletul în paza luĭ Dumnedeŭ şi nu v$ disperaţĭ.

— Frate, — rĭspunse fetele plângênd, — ia-ne cu tine!

— Nu se póte, dragele mele surióre. Eŭ m$ duc la Iaşĭ să spun douĕ vorbe Mărieĭ sale, şi...

— Veĭ fi prins şi ucis!

— N-aveţĭ grijă. Sunt român şi românul nu móre nici uă dată de mâinĭ streine şi spurcate.

De voiŭ scăpa, aceia ce cred, -dise Codreanu prefăcîndu-şi convincţiunea, — voiŭ umbla din loc în loc ducênd cu mine ura ciocoilor şi dragostea poporuluĭ; iar de voiŭ muri, să sciţĭ cu duşmaniĭ românismuluĭ nu vor avea parte să se unde cu mórtea unuĭ român...

— Nu vei muri frate, căcĭ noĭ nu te vom lăsa să plecĭ fără noĭ, — diseră fetele cu disperare...

Codreanu v$dênd că ’ĭ va fi greŭ să amăg^scă credinţa surorilor, se duse în chilia stariţeĭ şi-ĭ corbi maĭ mult de uă oră. In acest timp ’ĭ lăsă un înscris prin care dăruia monastireĭ casa şi locul s$ŭ din satul Codrenĭ şi luă făgăduiala eĭ că de va audi despre mórtea lui, să se sil^scă a ascunde ac^sta fetelor şi tocmai tîrdiŭ de tot, după ce le va da pin când în când noutăţĭ închipuite, despre el, să caute a le prepara pentru vestea fatală, aşa în cât ele să aibiă timpul a se obicĭnui cu idea morţeĭ fratelui lor.

A doua di de dimin^ţă, Codreanu chiemă pe fete înaintea stariţeĭ şi le făgădui că se va în-trce in curênd, de óre-ce ’şĭ-a schimbat gândul de a maĭ merge la Iaşĭ, şi se despărţi de ele în urările cele maĭ ard$tóre de bună întórcere.

Trecu prin pădurea de lângă Codrenĭ unde găsi pe mocan aşteptând-l încă în cea maĭ mare nelinişte. ’I înapoia baniĭ şi căciula şi 'i spuse că de acum înainte se pot despărţi unul de altul rugându-l să şi ridice familia şi să tr^că în Muntenia, unde póte va găsi un locşor depărtat de urmăririle stăpânireĭ şi unde va putea trăi muncind pămêntul.

Mocanul se silea să afle causa acestei schimbărĭ, dar Codreanu ’lŭ rugă să nu maĭ stăruiască de óre-ce voeşte de acum înainte a fii singur.

Se despărţiră. Codreanu apucă drumul către Iaşĭ, iar mocanul se îndreptă către monastirea unde aflase că sunt fetele şi pe când cel dintâiŭ suia treptele palatului, cel d-al doilea afla nenorocirea întâmplată şi din vorbele fetelor înţelese hotărârea desperată e nefericituluĭ haiduc.

Era de prisos orĭ-ce încercare de a-ĭ maĭ veni ’n ajutor şi mocanul plecă trist gândindu-se la poveţele ce ’ĭ dăduse Codreanu.

La palat era tocmaĭ sfat domnescŭ pentru a porni potera în tótă ţ^ra şi a prinde pe Co-dreanu viŭ saŭ mort, când haiducul care avea în sîn cuţitul, trecu ca un fulger printre păzitorĭ şi intră ca uă bombă în sala divanuluĭ. Tótă lumea r$mase înmărmurită, iar Codreanu înainta până aprópe de Vodă şi adresându-se către Zevzechiades,’şĭ armă buzele cu un surîs prefăcut şi dise:

— Nu v$ maĭ socotiţĭ pentru prinderea mea căcĭ am venit singur să ’mĭ iaŭ pedeapsa ce mi se cuvine. Inainte însă de a muri, aşĭ voi să fac încă un bine ţ$reĭ mele. Aşĭ voi să spun celuĭ dintêiŭ sfetnic al Mărieĭ şale că o mare primej-die ’lŭ aşt^ptă, dar aşĭ voi să ’ĭ spun la ureche.

Boerii trediţĭ din zăpăc^lă în care ’ĭ aruncase intrarea fără veste a luĭ Codreanu, se uitaŭ miraţi când la haiduc, când la Zevzechiades, când la Vodă.

Acesta dise:

— Vorbeşte maĭ iute, căcĭ n-avem timp de per-dut cu tine.

— Da, spune maĭ de grabă, repeţi grecul de lângă Măria sa. Cine m$ ameninţă? spune.

— La ureche. Alt-fel nu vorbesc nimic si re-mâne să te lupţĭ singur în potriva primejdieĭ.

— Fie şi la ureche: Ce e? Ci... cine m$, m$ pâ-pândeşte?...

Codreanu se puse pe rîs când v$du că grecu tremura ca un fir de iarbă. Iaca cine,— dise el, — şi s-apleacă la urechea fanariotuluĭ. In loc însă de a-ĭ vorbi, *şĭ înfipse aşa de tare mâinile în grumajiĭ greculuĭ în câtŭ acesta dete ochiĭ peste cap, scóse limba din gură şi cădu pe soate mort.

Vodă se ridicase de pe scaun şi tremura de spaimă. Boeri nu înemereaŭ iataganele, iar Codreanu se retrase în mijlocul săleĭ şi scoţênd cuţitul, ’şĭ făcu treĭ crucĭ şi vorbi ast-fel:

— M-aţĭ pus pe drumurĭ, răpindu-mĭ orĭ-ce mulţumire în ac^stă lume. Am luptat în potriva vóstră şi v-am biruit. A fost însă o putere mult maĭ mare de cât a vóstră şi aceia m-a biruit cu des$vêrşire. Am făcut un păcat pe care nu-lŭ póte şterge orĭ-ce aşĭ maĭ face. De aceia m am hotărît să m$ daŭ prins vou$, dar să mor de mâna mea. Pe Dumnedeŭ ’am mâniat şi elŭ m-a pedepsit. Am voit însă, cel puţin ca p$catul meŭ să ’lŭ r$scump$r încă cu un bine patreĭ mele... Cel maĭ neîmp$cat duşman alŭ neamuluĭ român e mort de mâna mea, iar eŭ m$ duc mulţumit înaintea judecăţeĭ celuĭ de sus şi a poporului român... Mor, Dómne, pentru ţ^ră! Fă tot ast-felŭ de voeştĭ a fi un mare Domn! Caută a te desface de streinĭ şi ţ^ra te va bine-cuvênta. De veĭ face alt-fel să dea Dumnedeŭ să n-aibĭ parte de acest tron! Să dea Dumnedeŭ ca România să scape de streinĭ şi să ajungă la un traiŭ liniştitŭ.......... O Santa! Santa! Pe pămênt ca şi în cer scris a fost ca noĭ să fim despărţiţi...

Dicênd acestea Codreanu ’şĭ înfipse cu hotărîre cuţitul în partea stângă a peptuluĭ şi cădu pe spate strigând: Trăiască poporul români...

Nu mult după ac^sta’ Ilie III-lea fu mazilit şi tronul ţ$reĭ fu ocupat pe rând de câţĭ-va Domnĭ neînsemnaţĭ, din care uniĭ s-aŭ silit să redeştepte vigórea naţională şi să scape de sub jugul turcesc. N-avură însă parte, căcĭ veninul era prea mult v$rsat în vinele naţiuneĭ şi ţ^ra cade la începutul veaculuĭ XVIII-lea cu totul sub fanarioţĭ până la 1822, când steaua românismului iese din norul ce acoperise atâta timp şi începe să luc^scă veselă peste un n^m liber. De atuncĭ ţ$rile române merg curagios pe calea progresuluĭ dovedind lumeĭ întregĭ că veacurĭ de împilare n-aŭ fost în stare să stingă virtuţile strămosescĭ ale acestuĭ popor, ci din potrivă, suferinţile ’ĭ aŭ oţelit răbdarea şi energia care vor face din naţiunea română uă stea de propăşire prin libertate în gârbovita Euoropă.

Fie ca iubirea poporului să stăpânească gândirea orĭ căruĭ fiŭ al ţ$rei, iar ura vechilor şi noilor duşmanĭ aĭ naţionalităţeĭ nóstre să intre în carnea şi oasele fie-căruĭ român!

Fie ca părintele în viaţă şi pe patul morţeĭ sale, să nu înveţe şi să nu lase copiluluĭ s$ŭ altă moştenire maĭ sfîntă de cât: Iubirea nesfârşita a poporului şi ura fără de marginĭ a vrăşmaşilor noştri!