I. SETRELE. - BOLNAVA.

La capĕtulŭ pădureĭ ce desparte moşia P.... de moşia R..., în ţinutulŭ Romanuluĭ, pre unŭ tapşanŭ uscatŭ ca şi fruzişulŭ ce foşnia încă în fagiĭ şi ştejariĭ numeroşĭ din pădure, se gâsiaŭ, în anulŭ 184... vr-o câteva corturĭ, neregulatŭ înorânduite. Câte-va lăvicere acăţate pre prăjinĭ, sprijinite unele de unŭ carŭ mare, altele vârîte în pămêntŭ; étă tótă măestria cu care eraŭ făcute acele corturĭ, sărace, după cum vedemŭ, în care se adăpostiaŭ ca la 20 de familiĭ de ţiganĭ, robiĭ Vorniculuĭ; Grorjănilă, proprietarulŭ moşieĭ.

Intêmplarea ce vremŭ să istorisimŭ se petrecu în parte sub câte-va din corturile aceste.

Era în nóptea uneĭ ᶁile recĭ şi posomorîte din luna luĭ Brumarŭ, o tăcere, maĭ mare decât liniştea domnia în corturĭ; nu se auᶁia decât vâjiitulŭ vêntuluĭ prin pădure şi lătratulĭ prelungitĭ, ce scoté din când în când, cânele întinsŭ dinaintea vre uneĭ şetre, sub care, împrejurulŭ a doĭ treĭ tăciunĭ, ce sloboᶁiaŭ încă o lucóre roşatică şi nesicură, horăiaŭ, îndesuiţĭ, clae preste grămadă, tată, mamă, moşnégŭ, băeţĭ, fete,.... Luna plutia preste codri în unŭ océnŭ de aburĭ recĭ; razele eĭ se alungaŭ pre învrăstatele lăvicere ale şetrelorŭ ş-apoĭ, ca o cómă argintósă, se scăldaŭ în cristalulŭ părîéşuluĭ ce murmura pintre érba uscată şi malurile acoperite de frunᶁele suflate de bórea cea aspră a luneĭ morţeĭ. Era în fine, o séră frumósă chiar prin tristeţa de care era întipărită. Când cetitorulŭ arŭ fi pututŭ trece în séra acésta, cu atenţiune pre la fiă-care şétră, s-arŭ fi opritŭ de sigurŭ la cea maĭ din urmă, de lîngă pârazulŭ pădureĭ. Acéstă şétră e cea maĭ săracă, făcută fiindŭ numaĭ din rufe prinse între ele prin sforĭ şi ţepuşe de lemnŭ Lăuntrulŭ eĭ nu e maĭ avutŭ; aceea însă ce ne opresce la ea este că, pre când nu-ĭ o şétră în care să nu domnéscă, somnulŭ şi liniştea, aice se aude încă o şoptă murindă, câte-va vorbe întrerumpte sborŭ pre aripele vênturilorŭ.

Să intrămŭ în lăuntrulŭ eĭ

O laviţă de lemnŭ, pre ţĕruşĭ bătuţĭ în pămêntŭ şi pre care se desemnă în umbră o cofă cu apă, vr-o douĕ treĭ ulcele şi óle aninate în cĭoturile prăjinilorŭ ce formaŭ cortulŭ; écă tóte avuţiile, tóte mobilele ce se găsiaŭ în şétră acésta, în fundulŭ căreia, întinsă pre unŭ brăţişorŭ de paie, coperite de rufe gemé o femee, în féţa căreĭa reflectându-se palida lumină a luneĭ, lăsa să se véᶁă douĭ ochĭ afundaţĭ profundŭ în orbitele lorŭ; umeriĭ obrazuluĭ eşiţĭ afară şi învăliţĭ de o peliţă négră-gălbiă; pĕrulŭ celŭ albŭ şi luciosŭ căᶁêndŭ în neregulă, mânele picândŭ în lăturĭ şi trupulŭ coperitŭ de o catrenţă cu totulŭ rumptă, completaŭ unŭ scheletŭ lungŭ şi dişiratŭ.

— Sĕrmană mămucă! sĕrmană mămucă! repeta din când în când, cu vócea tristă, unŭ flĕcăŭ, care staté în genunchiatŭ la piciórele acesteĭ femeĭ.

Flĕcăulŭ acesta se chiema Vasile, éră femeea aceea era Maria mamă-sa.

De douĕ lunĭ de cândŭ Maria era bolnavă de lăngóre şi, sĕracă, fără de celŭ maĭ micŭ sprijinŭ decât pre fiiu-sĕŭ Vasile, tênerulŭ băiétŭ, după ce muncia tótă ᶁioa la curtea stăpânu-seŭ,—căcĭ era robŭ — venia séra în târᶁiŭ, şi-ĭ aducé porţiunea sa de mămăligă rece, şi acésta încă pre furişŭ, căcĭ stăpânulŭ i poruncise să nu ésă din ogradă nicĭ unŭ pasŭ. Dér boierulŭ acesta n-avé mamă séŭ de şi avé, nu era înzestratŭ cu inima şi sufletulŭ celŭ duiosŭ alŭ luĭ Vasile, alŭ sclavuluĭ sĕŭ celuĭ isteţŭ; sufletŭ adevĕratŭ de nobilŭ de şi într-unŭ trupŭ de sclavŭ, într-unŭ trupŭ al căruia ochĭ negri şi marĭ, adăpostaţĭ sub arcurĭ îmbinate şi cărbunóse, în contrastŭ completŭ cu albéţa cea estraordinară a feţeĭ séle, vĕᶁuseră abia de 20 de orĭ înturnându-se cârdurile drăgălaşe de cucóre, ca şi care de-atâtea orĭ doria să fiă. Căcĭ în sînulŭ naţiuneĭ acestei nomade greŭ se póte stinge dorulŭ de aerulŭ liberŭ, de libertate!

Vasile era sclavŭ déră numaĭ cu trupulŭ; sufletulŭ, sĕŭ era maĭ mare decât alŭ multorŭ liberĭ. Elŭ iubia pre D-ᶁeŭ în cerurĭ, şi pre mă-sa pre pămêntŭ, şi cândŭ C. c. Gorjănilă i porunci să nu iésă din ogradă nicĭ unŭ pasŭ elŭ îşĭ simţise sângele năvălindu-ĭ la inimă; peptulŭ i bătu tare şi era să-ĭ respundă... Déră óre cu ce dreptŭ póte unŭ sclavŭ să se împotrivéscă la poruncile stăpânuluĭ? Vasile înghiţi nodulŭ şi tăcu, promiţêndu-şĭ să-şĭ facă din nópte ᶁi. Decĭ, pre când toţĭ gustaŭ repaosŭ la curte, elŭ lua porţiunea sa ᶁiurnală, din care elŭ numaĭ cât gusta, săria preste zăplazŭ, şi cu inima palpitândă, cu paşiĭ agitaţĭ, se îndruma spre şétra în care zăcé sĕrmana sa mamă, părăsită de toţĭ, până şi de natură, căcĭ 60 de ningăĭ îşĭ scuturaseră până ’ndată acésta fulgiĭ ceĭ albĭ pre albulŭ eĭ părŭ!

De vr-o şése nopţĭ Vasile déră nu lipsia de a veni, ca cu mâna sa cea înăsprită de muncĭ grele, să ştérgă lacrimile bieteĭ séle mame, şi cu vócea-ĭ dulce să-năduşe suspinurile sinuluĭ carele-lŭ născu în férele sclavieĭ!

Vasile în séra în care se începe istoria nóstră, venise de vr-unŭ pătrarŭ de óră, îşĭ aruncase căciula sa de óiă' în lăturĭ şi se aşeᶁase la piciórele recĭ ale' Mărieĭ, care astă dată era cu multŭ maĭ slabă decât în séra din urmă. Ea putuse numaĭ a-ĭ face semnŭ să şédă, întinᶁêndu-ĭ mâna, pre care Vasile depuse o sărutare aşĭa de ferbinte încât biéta femee se simţise ca electrisată şi putu rosti în fine: „Cum maĭ mergĭ, măĭ băete?”

— D-ᶁeŭ să-ţĭ trimită sănătate, mămucă, respunse Vasile, în ochiĭ căruia nouraŭ lacrimĭ. Nu-ĭ gusta ce-va, mămucuţă? adaosă a ᶁice elŭ, după câte-va minute, vĕᶁêndŭ că mă-sa nu maĭ ᶁicé nimica.

Maria de-abia putu rĕspunde că nu, şi elŭ o ruga, în tóte tipurile, să guste ce-va măcară, căcĭ i adusese, bucăţele bune, maĭ bune decât altă-dată, ş-apoĭ se lăuda surîᶁêridŭ amarŭ în sine, că le-aŭ meritatŭ de la stăpânu-sĕŭ prin serviciile séle.

— Aşĭa, se sili a ᶁice Maria, le-aĭ meritatŭ, ca şi altă dată.... Unŭ surîsŭ amarŭ se stinse pre palidele eĭ buze. — Ca şi altă dată, adaose ea, după o mică pausă; tu nu mănâncĭ nimica, băete, ca să mĕ ţiĭ pre mine cu sĕraca ta porţiune; te vĕdŭ slăbindŭ pre tótă ᶁioa, şi, tu muncescĭ, aĭ nevoiă de putere şi escĭ june, aĭ să trăescĭ, éră eŭ sunt bĕtrână, ca mâne nu voiŭ maĭ fi... Nu maĭ face aşĭa nebuniĭ, copile, mănâncă tu, maĭ bine.. O! ascultă, ascultă pre bĕtrâna ta mămucă: stăpânulŭ te va căuta maĭ bine numaĭ întrucât veĭ puté munci!... Sileşce-té déră a fi voĭnicŭ d-apururea, ca să nu suferĭ înjurăturile şi bătăile, ce veᶁĭ suferindŭ în tóte ᶁilele, atâţia din fraţiĭ tĕĭ!

Ea nu putu continua; slăbise de totŭ, căcĭ întrebuinţasă tóte puterile, ca să pótă vorbi aceste puţine cuvinte.

— Aşĭa, mamă! mămucuţă, ᶁicea Vasile, silindu-se a lua unŭ tonŭ persuasivŭ, eŭ mănâncŭ cât şépte. Boerulŭ scie că d-ta eştĭ bolnavă şi ţi-a otărîtŭ tainŭ, déră fiindŭ că ᶁioa nu amŭ când, îsŭ nevoitŭ să ţi-lŭ aducŭ nóptea.— Mănîncă, mămucă!

Dér Maria tăcé, căcĭ slăbise de totŭ prin opintelile ce făcuse ca să pótă vorbi, îşĭ plecase capulŭ pe paiele ce i serviaŭ de perină şi adormise. Ea prin somnŭ gemea şi sinulŭ eĭ era opresatŭ din causa lipseĭ de aerŭ, şi Vasile îngenuchĭ, la piciórele eĭ, cu ochiĭ scăldaţĭ în lacrimĭ, nu puté să facă alta, decâtŭ să suspine şi să repete ze, din când în când: Sĕrmană mămucuţă! — sĕrmana mămucă! Piciórele nude ale Mărieĭ eraŭ recĭ; Vasile se plécă lêngă dênsele şi cu bórea caldă a peptuluĭ seŭ le maĭ încălᶁi. Elŭ nu se mulţămi numaĭ cu atâta, şi merse afară din şétră, strânse spinĭ şi surcele şi maĭ aţîţă focuşorulŭ, care era maĭ cu totulŭ stinsŭ. La căldura luĭ, Maria dormindŭ încă, se păré maĭ bine, căcĭ resufla maĭ liniştitŭ.

Cucoşulŭ cântase ântêia óră de multŭ. Vasile rezematŭ cu cotulŭ dreptŭ pre culcuşulŭ maică-seĭ, studiindu-ĭ tóte mişcările, îşĭ simţia ochiĭ îngreuiaţĭ de somnŭ şi de ostenélă: de 6 nopţĭ elŭ maĭ nu dormise. Cândŭ cucoşulŭ vesti ᶁorile, Maria dormia încă, Vasile se sculă, clăti o ulcică pre care o âmplu cu apă próspĕtă de la pârâiaşŭ, aduse apă şi în cofă, puse apoĭ mâncarea, ce adusese, şi ulcica cu apă şi cofa lângă căpătîiulŭ mameseĭ, luă sumanulŭ sĕŭ, destulŭ de rumptŭ, şi-ĭ înveli piciórele, o privi câte-va minute, apoĭ luându-şĭ căciula, porni să se ducă. La eşirea din cortŭ se maĭ opri o clipă, ca să-şŭ maĭ preâmble triştiĭ sĕĭ ochĭ asupra eĭ.

— Sĕrmană mămucuţă! Dicea elŭ ridicândŭ spre cerurĭ ochiĭ sĕĭ roşĭ de trudă, şi eşi răpede.

II. LA CURTE.

Sunt şése ore de diminéţă.

— Cum socoţĭ, Bincule, ce-ĭ de făcutŭ cu ţiganulŭ acesta, să-lŭ însurămŭ cu féta bulibaşiĭ séŭ ba?

Aşĭa se adresa de pre unŭ scaunŭ ferfeniţosŭ şi vechiŭ de lîngă o mĕsuţă négră, cu saltarŭ, Vorniculŭ Gorjănilă cătă vătafulŭ sĕŭ Şetrarulŭ Bincu, ce stăté cu mânile la peptŭ, în picióre, lîngă uşă, şi care era Şĕtrarŭ, pre temeiulŭ serviciilorŭ ce făcuse Vorniculuĭ.

Vorniculŭ Gorjănilă, boierŭ din némŭ în némŭ era se înţelege, din clasa acelora ce se numescŭ nobilĭ, avêndŭ acésta maĭ multŭ decât aceia, că elŭ nu se deosebia de ceĭ-l-alţĭ ómeĭ nenobilĭ, numaĭ prin decretele de rangurĭ şi vechimea familieĭ, déră încă şi prin fisiculŭ sĕŭ, care era unulŭ în tótă ţéra Moldoveĭ. Naltŭ maĭ ca şi statu-palma-barba-cotu, din poveste, cu capulŭ mare şi rotundŭ maĭ ca şi o bómbă, ochiĭ eşiţĭ afară şi holbaţĭ, nasulŭ micŭ şi îngropatŭ maĭ de totŭ între doĭ obrajĭ bugeᶁĭ şi cărnoşĭ; unŭ gâtŭ scurtŭ şi de la capătulŭ căruia, aşĭa ᶁicêndŭ, se începé unŭ pântice ca o movilă de otarŭ de moşiă, rezemată, nu pe coᶁĭ de pesce ca pă mêntulŭ, ci pre douĕ picióre scurte şi pulpóse, carĭ de arŭ fi avutŭ şi ele gura cea mare şi înarmată de dinţĭ negii şi rarĭ a obrazuluĭ, de sigurŭ că arŭ fi gemutŭ sub povóra afurisituluĭ de pântece.

Étă fisiculŭ, cu dreptate nobilŭ séŭ deosebitorŭ de ceĭ-l-alţĭ ómenĭ, alŭ cuconaşuluĭ Gorjănilă.

Acum de amŭ puté lungi pre Vorniculŭ, de douĕ orĭ pre cât e: de i-am lungăreţi capulŭ şi i-amŭ afunda ochiĭ de i-amŭ maĭ mări féţa, ca să putemŭ a-ĭ trage nasulŭ şi a i-lŭ pleca în josŭ, ca la unŭ curcanŭ; de i amŭ subţia piciórele şi de i-amŭ lungi gâtulŭ, şi aşĭa fabricatŭ, l-amŭ îmbrăca în pantalonĭ de anghină şi într-unŭ antereŭ de cutniă vechiă şi unsurósă, de l-amŭ încinge pre sub o dulamă scurtă, cu unŭ brâŭ tăiétŭ de totŭ, de de l-amŭ lega la gâtŭ cu o basma albă, de i-amŭ pune pre capŭ, în locŭ de şépcă séŭ pălăriă, o cuşmă de mielŭ ca să-ĭ ascundemŭ pĕrulŭ celŭ galbenŭ ca şi alŭ mustăţilorŭ séle, în fine de i-amŭ da în mânile séle macre unŭ biciŭ de pele cu alamă la vêrfŭ şi vănjosŭ ca fierulŭ, apoĭ am fi formatŭ din unŭ Vornicŭ, pre unŭ Şĕtrarŭ... pre Şĕtrarulŭ Bincu, vătafulŭ Vorniculuĭ Goijănilă

Aste sunt pentru fisiculŭ vătafuluĭ, cât pentru simţimintele şi ideile umane, ale amêndurora, dialogulŭ următorŭ dintre dênşiĭ le va face lesne cunoscute cetitoruluĭ.

Să urmămŭ dialogulŭ de acole de unde l-amŭ găsitŭ intrândŭ în casă:

— Cum socoţĭ, Bincule, întrerupse boierulŭ, învărtindŭ mătăniile, ce-ĭ de făcutŭ? să însurămŭ pre ţigănuşulŭ acesta, cu féta bulubaşeĭ?

— Socotinţa d-vóstră, Cucóne, e înţeléptă, respunse vătafulŭ.

— Elŭ e tênĕrŭ, adaose boerulŭ, puternicŭ; féta de asemenea, póte voiŭ prinde la sĕmânţă de robĭ maĭ voinicĭ, ce ᶁicĭ Bincule? am cuvêntŭ?

— O! mare cuvêntŭ, cucóne.

— Maĭ alesŭ că ţiganulŭ ista i arnicŭ...

— Aşĭa! întrerupse vătafulŭ, de n-arŭ lucra biciulŭ ista n-aĭ puté face nicĭ o trébă cu dênşiĭ; maĭ mişeĭ şi maĭ puturoşĭ ómenĭ nicĭ că s-o maĭ datŭ!

— Ba nu, ţigănuşulŭ ăsta e destulŭ de arnicŭ, se înţelege că ţiganu fără de bătaiă e ca róta fără unsóre, nu facĭ trébă cu dînsulŭ, déră, orĭ cum, Vasile, tréba şi-o face.

Vorba era déră de Vasile.

— Şciĭ ce, cucóne? punŭ rămăşagŭ că de nu l-aşŭ ameninţa din cândŭ în când cu gârbaciulŭ, n-aĭ puté ᶁice că e arnicŭ; laşă-ĭ la dracu balaurĭ, numaĭ după furatŭ âmblă.

— După furatŭ? Vasile âmblă după furatŭ?

— Da, da! Ea, chiarŭ şi astă nópte unde era, când l-amŭ cătatŭ să-lŭ trimitŭ în ţérină să prindă boiĭ românuluĭ celuia!

— Care românŭ?

— Şciţĭ, românulŭ cela care n-a vroitŭ să vină la claca de bătutŭ păpuşoĭ; cela pre care mi-aţĭ poruncitŭ să vĕ rĕsbunŭ,— am trimisŭ astă nópte să-ĭ prindă boiĭ de pre câmpŭ, ca să-lŭ facŭ să plătéscă ca şi cândŭ i-aşŭ fi prinsŭ din păpuşoĭ. Eĭ, da e vorba de Vasile: ᶁicémŭ că l-amŭ căutatŭ să-lŭ trimitŭ în ţérină şi nu l-amŭ găsitŭ, amŭ pânditŭ şi în ᶁioă l-amŭ vĕᶁutŭ venindŭ peste gardŭ.

— Şi l-aĭ cercetatŭ unde a fostŭ?

— Ba încă nu, căcĭ trebuia sĕ vĕ aducŭ maĭ înainte socotelele.

— Bătaiă, bătaiă să-ĭ daĭ tâlharuluĭ! 12 pieĭ să iéĭ de pre spetele blăstematuluĭ aceluia! Cum? după furatŭ âmblă? n-are aicea mâncare, haine, tóte câte i trebue?

— Da cum să n-aibă! dér ţiganulŭ póte să trăéscă fără să fure? — Insă apropo, de mâncare, uitamŭ să vĕ spunŭ că jidovulŭ orăndarŭ are nisce putinĭ cu brânză, elŭ le-arŭ da tare eftenŭ; să le cumpĕrŭ?

— Póte o fi tare iute séŭ cu vermĭ!

— Eĭ şi-apoĭ par-că cine sciă ce împăraţĭ vorŭ să mănânce? E tare bună pentru dênşiĭ.

— Aşĭa, da-ĭ vorba să nu se îmbolnăvéscă, să ne maĭ bage la alte chieltuelĭ.

— N-aveţĭ nicĭ o grijă!

— S-o cumperĭ déră.

Vătatulŭ se plecă cu mulţămire până la pămêntŭ,

— Dute, de cercetéză unde a fostŭ astă nópte mişelulŭ acela? nu i-amŭ poruncitŭ să nu iasă din ogradă nicĭ unŭ pasŭ?

In momentulŭ acesta uşĭa se deschise răpede şi se arĕtă unŭ cuconaşŭ ca de vr-o 15 anĭ, îmbrăcatŭ In strae evropienescĭ, ca şi Vorniculŭ Gorjănilă.

— Babacă, băbăcuţă! strigă băétulŭ acesta, care era Tache fiulŭ Vorniculuĭ

— Ce vreĭ, draga babacăĭ?

— Băbacă, nu sciŭ cine mi-a fi ratŭ galbenulŭ acela care mi l-aĭ datŭ mata ierĭ, că nu-lŭ găsescŭ.

Şi băétulŭ scância şi băté din picióre, strigândŭ să-ĭ caute galbenulŭ, pre care singurŭ de cu séră, lŭ ascunsese într-unŭ colţŭ de după sobă şi până adoua-ᶁi uitase ce făcuse cu elŭ, şi striga, socotindŭ acuma că lŭ furase cine-va. Boierulŭ se uită la vâtafŭ; vătafulŭ îşĭ răsucia mustăţile,

— Eĭ, ce-ţĭ spunémŭ eŭ cucóne? unde a fosŭ Vâsile astă nópte, de nu să bea galbenulŭ cuconaşuluĭ?

— Dute, Vătaje, şi cercetéză; cu orĭ-ce chipŭ galbenulŭ să-ĭ iasă! auᶁitu-m-aĭ?..

Vătafulŭ salută şi eşi, cuconaşulŭ era să iasă şi elŭ déră băbaca-lŭ chiamă şi-ĭ ᶁise să se pue pre unŭ scaunŭ lîngă dînsulŭ, să-ĭ spună ce a maĭ învĕţatŭ ierĭ de la d-nulŭ B.... unŭ guvernorŭ francezŭ pre care lŭ socotea Cc. Gorjănilă destulŭ de rĕsplătitŭ cu vr-o sută de galbenĭ pre anŭ... Cuconaşulŭ spuse băbăcuţeĭ că a învăţatŭ Gramatica şi Moralulŭ. Băbaca vru se scie maĭ ântêiŭ, ce-ĭ acea gramatică? Cuconaşulŭ sciu să-ĭ rĕspunᶁă că:

La grammaire est l-art de parler et d-écrire correctement en français.

Pour parler etpour écrire on se sert de mots.

Les mots sont composés de lettres.

Móra cea maĭ bună nu mergea maĭ răpede de câtŭ gura cuconaşuluĭ. care nu se opri decâtŭ când maĭ se înăduşia. Băbaca îşĭ duse mâna la mustéţă ca să şi le tragă de bucuriă că Tăchiţă scié aşĭa de bine franţuzesce, déră din nenorocire maĭ dăunăᶁĭ se răsese preste totŭ.

Veni apoĭ rêndulŭ Moraleĭ.

Cuconaşulŭ Tache, asupra întrebăreĭ băbăcuţeĭ, că ce-ĭ acea Morală, rĕspunse câte-va în franţuzesce, de şi. amŭ uitatŭ să spunŭ, băbăcuţa nu înţelegea bechiŭ din limba asta. Elŭ lŭ-îndemnă să-ĭ spună Românesce câte ceva din cele ce-ĭ spuné Franţuzesce; se nimeri, după multă frămîntătură că cuconaşulŭ să pótă traduce frasele:

„Toţĭ ómeniĭ sunt fraţĭ, de timpŭ că toţĭ aŭ de tată pre Adamŭ... Noĭ trebue să iubimŭ pre totŭ omulŭ şi să facemŭ bine orĭ-cuĭ şi creştinuluĭ, şi Némţuluĭ şi jidanuluĭ...” Cuconaşulŭ citâ şi pre Neamţŭ, după creştinŭ, pentru că băbaca adese orĭ i spusese că elŭ, Némţulŭ, e păgânŭ? Nu mĕ întreba însă, onorabile lectorule, de ce n-a pusŭ şi pre ţiganĭ, căcĭ n-aşĭ sci aţĭ spune de ce.

Băbaca, dândŭ din căpuşorŭ lŭ întrebă cine i-a spusŭ că toţĭ ómeniĭ sunt fraţĭ: mi-lŭ încredinţa că nu se póte să fiă adevĕratŭ, că atuncĭ şi ţiganiĭ arŭ fi fraţĭ cu boeriĭ: — Auᶁĭ vorbă? da nu crede, Tăchiţă: ascultă ce ţĭ spunŭ eŭ, ţiganiĭ sunt făcuţĭ pentru boerĭ, eĭ aŭ altŭ tată...

Şi cuconaşulŭ, care era fórte pre josŭ în ideĭ şi simţiminte frumóse şi care era legănatŭ în ideile tătucă-sĕŭ, afirmă că băbăcuţa are dreptate şi că d-lŭ V.... se înşélă.

Cu aşĭa chipurĭ tótă sĕmînţa cea bună ce bietulŭ guvernorŭ semĕna în sufletulŭ luĭ Tache, cu opintelĭ marĭ, o întrevedere de o clipă cu Vorniculŭ, o desrădăcina şi nu lăsa nicĭ urme măcarŭ; şi asta se întâmpla fórte adese. Bietulŭ guvernorŭ era sĕracŭ şi prin urmare nevoitŭ să înghită nodurĭ orĭ-ce contraᶁicerĭ, făcêndu-şĭ ultimele iluziunĭ din gălbenaşiĭ ce boerulŭ avé să-ĭ numere la capĕtulŭ anuluĭ.

Aşĭa era educaţiunea ce Vorniculŭ dĕdé fiuluĭ sĕŭ, Cuconaşuluĭ Tache, unŭ băétŭ frumuşelŭ déră prostŭ cât optŭ-spre-ᶁece. Amŭ puté descrie maĭ multe esamine de aste în care Vorniculŭ, lua într-o clipă totŭ aceea ce nefericitulŭ guvernorŭ băga în glava băétuluĭ într-o lună séjĭ douĕ, dér socotimŭ de prisosŭ. A cuĭ era óre vina décă la capătulŭ anuluĭ băétulŭ nu puté înţelege cumŭ se póte ca Némţulŭ să fiă creştinŭ şi ţiganulŭ omŭ.?..

Acuma, înainte de a ţrece maĭ departe, socotŭ că n-ar strica pentru maĭ bună lămurire a istoriei nóstre, să spunemŭ ceva maĭ multŭ asupra luĭ Vasile.

III. DIN COPILĂRIA LUI VASILE SI PANA IM TIMPULU DE FÉCA

Cu vr-o optŭ anĭ maĭ în urmă, Vorniculŭ Goijănilă se făcuse posesorulŭ eternŭ alŭ moşieĭ pre care suntemŭ. Era în luna luĭ Prierŭ; boieriĭ după ce petrecuseră iérna în adunărĭ şi balurĭ, în têrgulŭ Pétra, unŭ têrgŭ compusŭ din unŭ pumnŭ de case, aruncate fără nicĭ o regulă între munţĭ, ca nisce jucăriĭ într-o cutiă fără de capacŭ, case locuite adese de inimĭ nu de pétră; după ce, ᶁicŭ, maĭ bine de patru lunĭ Vorniculŭ jucă preferanţulŭ şi cucóna controdanţulŭ şi valsulŭ celŭ voluptosŭ şi polca cea amorósă, boeriĭ noştriĭ vĕᶁêndŭ pre Prierŭ aprópe, porunciră să pună hamurile de aţe pre 12 caĭ din soiulŭ faimóseĭ mârţóge şi căţelŭ cu purcelŭ şi cuconulŭ Tache se suiră într-o braşovéncă lungă ca arca luĭ Noe. In fine surugiiĭ chiuiră, arapnicile pocniră, roţile scârţiiră. După o ᶁi şi o nópte de drumŭ, eĭ, boieriĭ, ajunseră la noua lorŭ proprietate.

După câte-va ᶁile de odihnă, cuconulŭ şi cucóna eşiră să viziteze moşia şi din întêmplare veniră să trécă pre lîngă şetrele sclavilorŭ, pre care-ĭ trămisese acole de cu tómnă încă. Pre atunci Vasile era de 14 anĭ, veselŭ şi cu nepĕsare se alunga dinaintea şetreĭ părinţescĭ. Cucóna se apropiă de dênsulŭ, i făcu câte-va întrebărĭ la care băiétulŭ respunse cu atâta isteţiă, încât cucóna, fără să asculte de mama luĭ care o ruga să i-lŭ lase, că-ĭ bĕtrână şi singură, porunci ca în ᶁioa aceea chiar însăşĭ biéta Maria să-şĭ aducă copilulŭ la curte. Maria suspină şi se resimnă, înălţându-şĭ ochiĭ la cerurĭ.

A doua ᶁi Vasile, îmbrăcatŭ în nisce pantalonĭ vechĭ d-aĭ cuconuluĭ, asculta tóte poruncile juneluĭ sĕŭ stăpênŭ, ale cuconaşuluĭ Tache, care nu pré avé respectŭ pentru acel câţĭ-va anĭ cu care Vasile era maĭ mare decât dênsulŭ, căci cu înjurăturile cele maĭ mărşave, pretindea că bietulŭ băiétŭ să-lŭ lase a lŭ încăleca; cuconaşulŭ Tache însă nu voia numaĭ a-şĭ face ilusiune că-ĭ călare, ci a gusta óre-cum din realitate, căcĭ d-luĭ, cu o biciuşcă, pre care o căpătase la St. Vasile trecutŭ, de la tatălŭ sĕŭ, biciuia din tóte puterile pre omonimulŭ aceluĭ sântŭ. — Băiétulŭ în multe rêndurĭ rĕbdase asemenea tratărĭ, dér într-o ᶁi cândŭ lŭ trecuse cu şéga se vede, mi-lŭ aruncă cât colo. Atuncĭ resună totŭ sătulŭ de plânsete şi vaete. Vorniculŭ alérgă şi-ĭ făcu ca în multe rêndurĭ încă dreptate: elŭ porunci luĭ Vasile să se supue la poruncele cuconaşuluĭ.

Cuconaşulŭ, ca acela ce vĕᶁuse de miĭ de orĭ, cum rĕsplătesce băbăcuţa ţiganilorŭ „nesupuşĭ,” întocma ca elŭ, se înţorţişia s-apuce pre Vasile de negrulŭ luĭ pĕrŭ. Babaca-ĭ ajuta să-lŭ trântéscă la pămêntŭ. Apoĭ cuconaşulŭ se-nalţa pre vêrfulŭ degetelorŭ şi-n timpurĭ mĕsurate i croia cu bicĭuşca cât puté, strigêndŭ: Cĭóră, balaure, baragladină... şi câte maĭ multe espresiunĭ ce le clironomise de la părinţĭ.

Boierulŭ îşĭ rĕsucia musteţele, pre atunce le avé, privindu-şĭ muţunachiulŭ; se întorcé apoĭ către băiétŭ, când lŭ vĕᶁu c-aŭ ostenitŭ şi trecêndu-şĭ degetele ca morcoviĭ, pre sub bărbia luĭ, i ᶁicé:

„Destulŭ, draga băbacăĭ! — Elŭ intra apoĭ în casă la cucóna, care nu putuse asista la scena asta, avêndŭ a tăia codiţile uneĭ ţigăncuşe, care furase o bucăţea de zahărŭ. Vorniculŭ se apropia de dênsa cu mulţămire ş-o săruta pre frunte, ᶁicêndŭ: — Sunt semne bune de gospodăriă în Tăchiţă. Cucóna încuviinţa.

Cuconaşulŭ intra apoĭ în casă şi ninéca-lŭ strîngea la sînŭ. — Vaĭ, draga ninecuţeĭ, te-ĭ fi ostenitŭ cu baragladina ceea; ţiganulŭ are pelea vêrtósă ca bivolulŭ!

Să fiĭ auᶁitŭ atuncĭ laudele cuconaşuluĭ c-aŭ secelatŭ. espresiă părintéscă, c-a secelatŭ ţapănŭ pre tâlharulŭ acela. In timpulŭ acela Vasile plângea.

Aşĭa fu viéţa bietuluĭ ţigănaşŭ maĭ bine de doĭ anĭ; bătăĭ preste bătăĭ, înjurăturĭ preste înjurăturĭ formaŭ porţiunea sa ᶁiurnală.

Cuconaşulŭ însă era acuma mare şi nu şcia nicĭ buche: Vorniculŭ se sfătui cu Vornicésa de cele ce arŭ trebui să facă: să-lŭ dée la vr-unŭ pensionatŭ? — Nu putéŭ înţelege cum de facŭ părinţiĭ una cât asta, căcĭ pre la pensionate nu se ’nvéţă — aşĭa aflaseră d-lor. — religia ortodocsă, şi ele-sŭ ţinute maĭ tóte de nemţĭ păgânĭ, carĭ nu ducŭ băieţiĭ nicĭ odată la biserică, nicĭ postescŭ, nicĭ se ’mpărtăşescŭ de patru orĭ pre anŭ, precum făcé Vorniculŭ, după ce dedé vr-o câte-va sărindare şi trămité colivă la biserică vr-o câte-va ᶁile!... Eĭ se otărîră să nu-lŭ dée nicĭ la vr-o scólă publică, căcĭ nu se cuvine, ᶁicé Vornicésa, ca unŭ fiiŭ de boerŭ să ’nveţe cu toţĭ fiiĭ de ciobotarĭ şi de cojocarĭ! Nu maĭ rĕmăsese altŭ mizlocŭ de a educa pre Tăchiţă, decât de a-ĭ tocmi unŭ dascălŭ în casă; Cucóna însă pretindé ca să-lŭ trimită în năuntru; Boierulŭ susţinea că nu, căcĭ l-arŭ perde maĭ degrabă şi decât în unŭ pensionatŭ şi aducé de mărturiă pre fiulŭ cuconulŭ Enache D... şi pre altulŭ şi pre altulŭ!... Cocóna érăşĭ i spuné că se înşélă şi ea-ĭ aducă de mărturiă pre fiiulŭ Postelniculuĭ Luptă, care venise de curêndŭ de la Parisŭ c-o mulţime de cărţĭ, şi pre care-lŭ auᶁise ea vorbindŭ aşĭa de frumosŭ franţozesce; dér fiind că bărbatulŭ este capŭ femeeĭ, — de ce? nu sciŭ! — boierulŭ se ’mprotivi cu totŭ dinadinsulŭ, elŭ se puse apoĭ şi scrise la Iaşĭ unuĭ amicŭ alŭ sĕŭ, să-ĭ tocméscă vr-unŭ dascălŭ, care să fiă bunŭ francesŭ. Acésta era ântêia şi ultima calitate ce d-luĭ doria în dascălulŭ fiiuluĭ sĕŭ!

Preste câte-va ᶁile sosi d. V.... de carele amŭ maĭ vorbitŭ. D-luĭ V... de şi nu scié cumplitŭ de multe, scié din norocire, îndestule pentru Tăchiţă, pre care babaca şi nenéca doriaŭ să-lŭ audă numaĭ vorbindŭ frumosŭ franţozesce, altă ca altă!...

Orĭ cât de puţine însă eraŭ cunoscinţele, d-luĭ V.., s-o mărturisimŭ spre lauda luĭ, elŭ era din ómeniĭ aceĭ puţinŭ numeroşĭ şi privilegiaţĭ, carĭ înţelegŭ séŭ sunt aprópe de a înţelege, de a pĕtrunde misterulŭ în care e creatŭ omulŭ: unŭ analisŭ amănunţitŭ alŭ inimeĭ séle, lŭ făcuse domnŭ pre orĭ-ce patemă materială, şi de-arŭ fi fostŭ îndestulŭ de avutŭ, ca să pótă trăi singurŭ, de sigurŭ că n-arŭ fi vrutŭ să înşele maĭ multŭ timpŭ pre unŭ tată, făcêndu-lŭ să presupună că-ĭ învĕţatŭ, pentru că scie bine franţozesce. D-lŭ V... însă n-avé cuvêntŭ, căcĭ, celŭ puţinŭ în privirea mea, sciinţile d-séle eraŭ multŭ maĭ de preţuitŭ decât ale multorŭ învĕţaţĭ modernĭ, purtătorĭ de ochelarĭ. D. V..., cunoscea maĭ multŭ de cât aceştia: elŭ scia mizloculŭ de a găsi fericirea în sînulŭ religiuneĭ séle, religiune, ce-ĭ dreptulŭ, degajată de orĭ-ce materialismŭ. Religiunea era, aşĭa ᶁicêndŭ, elementulŭ în care trăia elŭ, şi puţin camŭ poetŭ, măcarŭ că nu era de nevoiă să fiă, elŭ vedé pre D-ᶁeulŭ celŭ bunŭ în orĭ-ce steluţă ce sclipia séra pre cerŭ, în orĭ-ce perlă de rouă ce tremura pre frunᶁişóră, suflată de adierea dimineţeĭ.

Ca să finimŭ despre d. V..., să ᶁicemŭ: elŭ era unŭ omŭ din aceia, pentru carĭ prejudecăţile lumeĭ sunt nule, şi carĭ nu se servescŭ încă cu termenele bursuflate latinescĭ şi grecescĭ, de modă între învĕţaţiĭ secululuĭ! Elŭ era bunŭ, modestŭ, francŭ; iubia pre D-ᶁeŭ în spiritŭ şi adevĕrŭ, şi vedé în totŭ omulŭ pre fratele séŭ.

Ideile luĭ eraŭ frumóse şi décă d-lŭ V... nu puté cu esactiteţă să înveţe pre şcolarulŭ sĕŭ a resolve vr-o ecvaţiune de gradulŭ alŭ 2-lea, cu maĭ multe necunoscute, séŭ sĕ-ĭ esplice formosa psihologiă, celŭ puţinŭ puté sĕ facă din elŭ, unŭ omŭ lealŭ şi bunŭ, şi de nu unŭ filosofŭ séŭ sofistŭ, cum îţĭ place iubite lectorule, măcarŭ unŭ gânditorŭ pătrunᶁĕtorŭ şi neafectatŭ. Am vĕᶁutŭ însă cum băbăcuţa strica într-o clipă, totŭ ce bietulŭ omŭ făcé aşĭa de greŭ!

Nu e însă d-lŭ V... principalmente obiectulŭ istorieĭ nóstre, ci Vasile.

Amŭ ᶁisŭ, îmĭ pare, că Vasile, după doĭ anĭ de bătăĭ, se vĕᶁuse de odată maĭ uşuratŭ; e lesne de înţelesŭ cu ce chipŭ. D. V... sosise şi cuconaşulŭ învĕţa tótă ᶁiua, apoĭ acum era şi maĭ mare şi, să nu tăgăduimŭ, de arŭ fi fostŭ elŭ numaĭ cu D. V... póte curêndŭ inima luĭ s-arŭ fi schimbatŭ fórte, căcĭ din natură nu era vr-unŭ tigru şi-mĭ pare că orĭ cât de rĕŭ să fiă unŭ copilŭ, prin mĕsurĭ înţelepte se maĭ póte îndrepta. In adevĕrŭ, când băétulŭ eşia din clasă séŭ din camera d-luĭ V... carele i vorbia de egalitate.... adese, ᶁicŭ, elŭ, simţindu-se mustratŭ de cugetŭ, venia să sară în gâtulŭ luĭ Vasile şi să-ĭ céră ertare, pre care ţiganulŭ i-o acorda, ştergêndu-şĭ ochiĭ înlăcrimaţĭ. Dér câte-va minute după ce intra în camera tată-sĕŭ, eşindŭ, cuconaşulŭ era totŭ cuconaşulŭ Tache, fiiulŭ Vorniculuĭ Gorjănilă şi Vasile obiectulŭ însolenţiilorŭ luĭ.

Să nu uitămŭ a spune că D. V... rumpé puţinŭ Românesce şi că iubia pre Vasile pentru isteţimea şi blândeţile luĭ; bine, rĕŭ, elŭ i vorbia adese-orĭ de D-ᶁeŭ, de libertate, de tóte, şi Vasile lŭ înţelegé multŭ maĭ bine decâtŭ cuconaşulu, căcĭ suspina, apoĭ plângé şi se arunca la piciórele d-luĭ V... întrebându-lŭ décă şi elŭ cu maică-sa şi cu toţĭ sclaviĭ sunt făcuţĭ de D-ᶁeŭ?. de sunt şi eĭ ómenĭ.

D. V... plângé cu dînsulŭ şi-lŭ mângăia şi-lŭ învĕţa.

Asta era o lecţiune repetată îndestulŭ de adese, pentru ca Vasile să pervină a se cunósce şi pre sine şi pre ómenĭ maĭ bine.

Trecuse așĭa maĭ bine de jumĕtate de anŭ şi Vasile mulţămia luĭ D-ᶁeŭ că nu-lŭ uitase nicĭ pre dînsulŭ. Elŭ iubia acum pre D. V... şi pre maicăsa pre pămêntŭ şi D. V... lŭ învĕţase a iubi pre D-ᶁeŭ în cerŭ şi pre pămêntŭ, dér o! cât e de adevĕratŭ că sórta cea jaluză, sórta care suride numaĭ când ne vede plângêndŭ, cât e de adevĕratŭ, ᶁicŭ, că ea nu prea lasă să ne bucurămŭ multŭ timpŭ nicĭ de nefericirile ce ea ni-a trămisŭ şi cu care noĭ ne amŭ deprinsŭ! Când Vasile isbutise a-şĭ înăduşi suspinurile în sînulŭ unuĭ muritorŭ, pre carele D-ᶁeŭ lă trimisese, écă Vorniculŭ schimbă totŭ mersulŭ lucrurilorŭ. Elŭ băgă de sémă că Vasile nu era de ajunsŭ ocupatŭ tótă ᶁiua numaĭ cu pusulŭ şi strînsulŭ meselorŭ, cu curăţitulŭ tacâmurilorŭ, cu tăĭétulŭ lemnelorŭ de bucătăriă şi cu aducerea apeĭ, lucrurĭ pre carĭ băétulŭ se silia să le finéscă cât puté maĭ degrabă, ca după aceea să pótă asiste şi elŭ la lecţiunea cuconaşuluĭ, căcĭ începuse a înţelege binişorŭ franţuzesce. Vorniculuĭ ᶁicŭ, părêndu-i-secă băétulŭ e prea puţinŭ ocupatŭ, chiămă într-o séră pre vătavulŭ Bincu şi-ĭ ᶁise:

— De mâne, Bincule, să iéĭ pre Vasile în séma ta şi să-ĭ daĭ de lucru la câmpŭ, numaĭ dimineţile şi serile va veni să servéscă cuconaşuluĭ.

A doua-ᶁi, plângere, rugăminţĭ, tóte, tóte fură vane: Vasile trebui să urmeze neflesibiluluĭ vătafŭ, carele spre mângăere, i promisă, arĕtându-ĭ biciulŭ, că nu-lŭ va bate întru cât va fi supusŭ şi muncitorŭ.

De atuncĭ mnncile cele maĭ grele şi adese cele maĭ mârşave, fură lăsate pre umeriĭ bietuluĭ Vasile, căruia nu-ĭ era măcarŭ liberŭ să plângă; plângé numaĭ nóptea, cândŭ era singurŭ.

Trecură şi ast-felŭ încă vr-o doĭ anĭ.

Intr-o ᶁi lŭ chiămă vătafulŭ ce inspecta, în câmpŭ, la culesulŭ popuşoilorŭ.

— Ascultă, Vasile, i ᶁise elŭ cu unŭ accentŭ mierosŭ şi prefăcutŭ; mi-e milă de tinereţile téle şi aşĭ vré să te maĭ scutescŭ de muncă; ce ᶁicĭ, vreĭ? Vasile tăcu, dér se miră în sine cum omulŭ acesta crudŭ, care arŭ fi luatŭ până şi pelea de pre dînsulŭ, d-ar fi fostŭ cu totulŭ alŭ luĭ, şic are nu-ĭ da voiă să cerceteze pre mă-sa decâtŭ dumineca, se mira, ᶁicŭ, cum de s-a făcutŭ așĭa de îndurătorŭ. Băĕtulŭ avé o înţelegere ageră: elŭ prepusă o cursă.

Se vedemŭ de se înşélă.

Vătafulŭ şi elŭ nu era omŭ fără de capŭ, luĭ i trebuia cine-va, care să fiă ca şi dênsulŭ de agerŭ, ca să-lŭ pótă întrebuinţa în mistuirea grăuşoruluĭ şi a porumburilorŭ ce despăréŭ acum de pre câmpŭ şi acum din coşaie, ca să ia locŭ în carulŭ cu fênŭ — pre dasupra numaĭ — ce Şetrarulŭ vătafŭ, trimeté de vênᶁare acum la Romanŭ şi acum la Piétra. Pentru asemenea întrebuinţare elŭ de multŭ ochise pre Vasile, déră probitatea şi supunerea luĭ cea mare lŭ întimidase; elŭ nu îndrăsni să-ĭ propue postulŭ de onóre.

Astă dată însă vătavulŭ voi să se foloséscă de tristeţa încare căᶁuse Vasile, căcĭ maică-sa se îmbolnăviseşi bóla i creşcé răpede de vr-o câte-va ᶁile. Dér acesta, după cum vĕᶁurămŭ, nu respunse nimicŭ, la prologulŭ cuvêntăreĭ luĭ.

Vătafulŭ însă luândŭ tăcerea de încuviinţare, începu a-ĭ arĕta unŭ venitorŭ de rose de-ĭ va fi credinciosŭ şi-ĭ va împlini tóte vroinţele; i arĕta pre bĕtrâna sa mamă scăpată de tóte nevoile, în fine vătafulŭ întrebuinţă tóte promisiunile şi asediă cu amoralŭ luĭ fiescŭ tóte simţimintele cele nobile ce Vasile nutrise şi mărise prin convorbirile cu d. V... simţimente născute în sufletulŭ sĕŭ de la natură. Băétulŭ când auᶁi că măsa are să fiă scăpată de nevoĭ, maĭ era să priméscă, déră, ca în sufletele în care simţimintele nu sunt afectate ci naturale, onórea şi datoria eşiră désupra, biruiră până şi amoralŭ luĭ celŭ fiescŭ. Elŭ rĕspunse liniştitŭ, că d. V.... i-a spusŭ că nu e bine să fiă cine-va trădătorŭ şi furŭ.

Vătafulŭ se înfuriă, déră se conţinu. De atuncĭ însă elŭ jură luĭ Vasile o ură ne-împâcată, şi lesne a pututŭ să judece cetitorulŭ de ş-a ţinută cuvêntulŭ, chiarŭ din convorbirea luĭ de la începutŭ cu d. Gorjănilă. Până acuma Vasile totŭ maĭ căpăta învoirea de a merge să mângăe şi să cerceteze pre biata sa mamă, pre Maria, pre care am vĕᶁut-o bolnavă, dér judece cetitorulŭ, care fu durerea băiétuluĭ, când într-o ᶁi, după o lungă convorbire cu vătafulŭ, boierulŭ i porunci să nu maĭ iasă din ogradă nicĭ unŭ pasŭ, fără voia vătafuluĭ, şi vătafulŭ e de înţelesŭ că nicĭ decumŭ nu era dispusŭ a implini cererile ţiganuluĭ.

In vanŭ băiétulŭ întrebuinţă totŭ creditulŭ sĕŭ pre lîngă Cc, Tache, că acesta să stăruéscă la băbaca, să-ĭ învoéscă mergerea la măsa, pentru că e bolnavă. Cc. Tache nu putu schimba decisiunea d-ântêia a Cc. Gorjănilă: — Degeaba, nu vrea băbaca; fu rĕspunsulŭ ce cuconaşulŭ i dete.

Atuncĭ se ridică în sufletulŭ băiétuluĭ o luptă mare:

Cum! striga elŭ în sine, desperatŭ, neputândŭ plânge, este unŭ D-ᶁeŭ, care mi-a datŭ mamă şi sufletulŭ ca s-o iubescŭ; unŭ D-ᶁeŭ care e dreptŭ, şi mĕ privesce muncindŭ ᶁi şi nópte, ca să nu potŭ avé măcarŭ mângâerea de a şterge lacrimile bieteĭ femeĭ, care mĭ-aŭ datŭ viéţa şi férele!.... Şi cu capulŭ rezematŭ de o colónă a prispeĭ, băétulŭ rămăsese ca mutŭ, cu privirile rătăcite şi cu inima însângerată, când cuconaşulŭ eşindŭ din casă, cu torba de-a spinare, cu puşca de-a umĕru, i porunci să-ĭ urmeze la vênatŭ.

Uitasemŭ să spunŭ cetitoruluĭ, că Tache acum era într-o vêrstă în care trebuia să-şĭ schimbe jucăriile copilărieĭ pre a le olteieĭ: elŭ din tóte preferase de o cam dată vênatulŭ, şi căpătase, la ᶁioa ninécă-sa, o puşcă, pre care încă n-o cercase, decât în vr-o douĕ Duminicĭ, nefiindu-ĭ slobodŭ a împuşca decât cu învoirea d-luĭ V...

In ᶁioa asta, se vede că cuconaşulŭ respunsese bine la clasă, cât facŭ douĕ cu douĕ, căcĭ, după cum vĕᶁurămŭ, veni căpuitŭ de provisiunĭ până ’n dinţĭ, să poruncéscă, sĕrmanuluĭ Vasile să-ĭ urmeze.

Vasile arŭ fi voitŭ, bucurosŭ să rĕmână, ca singurŭ să pótă a-şĭ deda sufletulŭ la tristeţa de care era cuprinsŭ, ca singurŭ să pótă plânge, căcĭ de câte orĭ suntemŭ adâncŭ întristaţĭ, dorimŭ lacrimĭ, ca să alinămŭ, ca să potolimŭ foculŭ celŭ arᶁĕtorŭ, ce ne sfâşiă sufletulŭ, déră era sclavŭ!... elŭ urmă dér cuconaşuluĭ.

După o jumĕtate de óră de drumŭ, în care Vasile urma Cc. mânatŭ cu totulŭ de vêntulŭ cel grozavŭ alŭ robieĭ, în timpŭ ce Tache şuerândŭ cu emfasă unŭ marşŭ, se silia să imiteze marşuirea milităréscă, amêndoĭ ajunseră în pădure.

— Să mergemŭ pre la pădurarŭ, ᶁise cuconaşulŭ, înturnându-se spre Vasile, care tremura de frigŭ, fiindŭ numaĭ în pantalonĭ şi cămaşă, măcarŭ că sórele de tómnă trimitea razele séle prin o pâclă grósă şi rece, ce se întindea ca unŭ vĕlŭ preste pădure şi pâraie. Să mergemŭ după iepurĭ.

Vasile tăcêndŭ se-ndrumă în stânga.

După vr-o 100 de paşĭ, eĭ ajunseră la unŭ bordeiŭ coperitŭ cu pămêntŭ şi pre care fremuiaŭ felŭ de felŭ de buruene uscate, suflate de unŭ vêntişorŭ cam subţire. Pre pragulŭ uşeĭ bordeiuluĭ cosia la altiţe o fetişóră ca de vr-o 15 anĭ. In negriĭ eĭ ochĭ ascunşĭ sub arcurĭ negre îmbinate, se oglindea totŭ sufletulŭ sĕŭ celŭ bunŭ şi amorosŭ; o frunte lată şi albă cununată de cosiţe negre ca pénă corbuluĭ, împletite cu florĭ tomnaticĭ; o guriţă transparintă ce ascundé perle albe ca ᶁioa, o guriţă de surîse, ce se disputa în frumuseţe cu rosele ce se ’ngânaŭ pre féţa eĭ cea velutată şi vergură; o taliă voluptósă, strînsă de unŭ peştimanŭ finŭ, o taliă ce se desemna prin simpla cămaşă cu altiţe, ce o învĕlia; unŭ picioruţŭ micŭ, rotundŭ şi albŭ încă, de şĭ în multe locurĭ măcelăritŭ de petrele şi spiniĭ nemiloşĭ pre carĭ ea călcase; écă Raluța, fiica păduraruluĭ, după care oftaŭ toţĭ flăcăiĭ, déră care, ca viorela codruluĭ nu vroia să se despartă de tulpina la umbra căreĭa crescuse: ea prefera să móră pre lîngă bĕtrânulŭ eĭ tată, unŭ omŭ naltŭ şi încovăiatŭ sub povóra a 60 de anĭ, sufletŭ bunŭ şi simplu, deprinsŭ a culege primă-véra cele ântêe viorele şi lăcrimióre ca să le dée Raluţeĭ, şi tómna spinĭ şi vréseurĭ, ca să-ĭ facă focŭ să nu rĕcéscă, ea o floricică adevĕrată, o lăcrimióră cu viaţa...

Raluţa vĕᶁêndŭ pre vênĕtoriĭ noştriĭ, lăsă cămaşa în lăturĭ şi sculându-se, le eşi înainte ca să-ĭ apere de doĭ dulăĭ marĭ, ce nu s-arŭ fi pre guduratŭ pre lîngă dênşiĭ.

— Acasă-ĭ badea Eliseiŭ? întrebă cuconaşulŭ, aruncândŭ pre furişŭ o căutătură cam galeşă asupra fetiţeĭ.

Raluţa lăsă şi ea ochiĭ pre unulŭ din eĭ, însă așĭa de răpede, încât nicĭ cuconaşulŭ, nicĭ ţiganulŭ nu putură înţelege la care din eĭ. Ea apoĭ, asupra întrebăreĭ cuconaşuluĭ, respunse cu o vóce în care mĭerla ş-arŭ fi cunoscutŭ multe din amorósele eĭ note, cum că tătucă-sĕŭ, de mânecate se sculase şi se dusese până ’n satŭ, la vornicŭ, să ducă baniĭ biruluĭ.

Cuconaşulŭ murmură în sine de ciudă, căcĭ singurŭ nu scia pre unde să se ducă după iepurĭ, şi Vasile lăsă să se stingă unŭ surîsŭ amarŭ pre buzele-ĭ palide ca tótă féţa sa din causa grozaveĭ lupte lăuntrice.

Raluţa-ĭ pofti să intre în bordeiŭ să se odihnéscă.

Tache acceptă; nu dóră că era ostenitŭ, déră pentru că era într-o etate când nu pré se fuge de fetiţele frumuşele. Maĭ alesŭ că d-luĭ se credé îndrituitŭ la orĭ-ce onorurĭ şi supunerĭ din partea fetiţeĭ, căcĭ era fiiulŭ proprietaruluĭ pădureĭ, şi prin urmare, nu numaĭ spiniĭ i aparţinéŭ, déră şi florile. Logica cuconaşuluĭ la părere-ĭ era fórte sănótăsă. Intrândŭ în bordeiŭ, d-luĭ îşĭ promitea să se cerce a face asediul mandreĭ codrilorŭ; d-luĭ unŭ fluture cu aripĭ boerite.

Aşĭa-sŭ maĭ toţĭ coconaşiĭ: pre lîngă ţĕrăncuţe, se ’n-véţă a face curte la cuconiţe, de şi adese-orĭ, povestele ne spunŭ, că mulţĭ din fluturaşiĭ aceştĭ nestatornicĭ, ş-aŭ arsŭ aripiórele în foculŭ amoruluĭ celuĭ ântêiŭ şi nu maĭ putură a se despărţi şi a se desvĕţa de nectarele crinuluĭ celuĭ câmpenescŭ, orĭ-cât de frumósă i se păré rosa cea cultivată din cele maĭ alese grădinĭ.

Tache intră déră. Vasile se mulţămi, în tristeţa sa, s-arunce asupra fetiţeĭ, care lŭ poftise să intre, o privire așĭa de espresivă încât ea nu putu s-a priméscă fără ca să nu lase a se deschide mândriĭ bobocĭ de rose, de pre féţa sa. Elŭ apoĭ, în locŭ să intre, se puse machinalicesce pre pragulŭ pre carele cu câte-va minute maĭ nainte şeᶁuse Raluţa; îşĭ aruncă căciula în lăturĭ şi cu capulŭ în mânĭ, lăsă ca vêntulŭ să se jóce în voiă-ĭ prin abanósele séle bucle.

Ceva noŭ şi maĭ multŭ decât tristeţa cu care pornise d-a casă; agita sînulŭ băiétuluĭ. Elŭ era însă pré ocupatŭ de portretulŭ sĕrmaneĭ séle mame, ca să pótă gândi acum că inimióra sa băté astă dată de amorŭ, la vederea acesteĭ fetiţe, pre care d-atâtea-orĭ o vĕᶁuse, pre când elŭ era încă liberŭ ca păsăruica, pre când ea fără témă se trântia cu elŭ pre pajiscea verde de lîngă şétră luĭ părintéscă, ea fiica codrilorŭ şi elŭ fiiulŭ câmpiilorŭ. Vasile ᶁicŭ, era departe de a gândi la amorŭ, măcarŭ că decât va timpŭ, când o vedé, ca o rază luminósă i trecea pre încărcata sa frunte; şi sînulŭ i băté, nu cu bătaia acea durerósă a tristeţeĭ, déră cu o bătaiă lină şi bine-făcătóre... Póte, s-o ᶁicemŭ şi noĭ, póte nu era amorŭ ci o veleitate de amorŭ. Decâte-orĭ când întĕlnimŭ pre vr-o floricică d-aste drăgălaşe, de care D-ᶁeŭ îmbucură drumulŭ celŭ spinosŭ alŭ omuluĭ, de câte-orĭ ᶁicŭ, nu simţimŭ simtóme de amorŭ, şi de câte-orĭ nu ne înşelămŭ socotindŭ că cu adevĕratŭ iubimŭ. O óră însă, o clipă, după aceea de ’ntâlnimŭ pre alta, simţimŭ totŭ ca şi pentru ântêia. Aste nu suntŭ amorurĭ ci veleităţĭ d-amorurĭ, şi vinŭ de acolo, că sufletulŭ, că inima fiă-cuĭ, făcute fiind ca să iubéscă, socotŭ că în fiă-care fiinţă ce le trage atenţiunea, că ea-ĭ jumĕtatea lorŭ, (căcĭ acelŭ ce nu iubesce nu-ĭ omŭ întregŭ). Dér îndată se desabuzéză, căcĭ ele nu batŭ multŭ timpŭ pentru dênsa. Ferice de acela care n-a călĕtoritŭ multŭ timpŭ prin spinĭ, pentru ca să culégă rosa, care adese forméză tóte ilusiunile şi visurile séle şi după care suspină sufletulŭ sĕŭ! Amŭ numitŭ amorulŭ rosă, pentru-că, ca dênsa are spinĭ, ca dênsa-ĭ frumosŭ, déră ca şi dênsa-ĭ trecătorŭ în lume; elŭ e eternŭ numaĭ în romanurĭ.

Să urmămŭ...

Coconaşulŭ intră în bordeiŭ, care, fără să fiă bogatŭ mobilatŭ, era de o curăţiă admirabilă: lîngă unŭ fornŭ (hornŭ) de nuele lipitŭ şi umuitŭ bine, pre o poliţă curată se vedéŭ în regulă ólele şi străchinele cu gura în josŭ. In fundulŭ bordeiuluĭ, sub o ferestruică mică, unŭ divanŭ coperitŭ de lăvicere ţesute de Raluţa; la capĕtulŭ divanuluĭ unŭ secriaşŭ pre care se ridica unŭ clitŭ de lăvicere şi perne albe, care de sigurŭ eraŭ zestrea Raluţeĭ, lăviţĭ împrejurulŭ păreţilorŭ celorŭ-l-alţĭ. Pre păreţiĭ umuiţĭ, nu eraŭ tablonurile din salónele nóstre, ce numaĭ, spre rĕsăritŭ, o iconiţă vechiă a sânteĭ Măriĭ înconjurată de florĭ uscate şi de mulţime de busuiocŭ, sub dênsulŭ stăté aninatŭ într-unŭ ărzobaşŭ de hârtiă unŭ oŭ roşŭ împestritŭ, tocma de la pascĭ, ca să védă fetiţa, în elŭ, noroculŭ sĕŭ.

Acésta era cămara Raluţeĭ.

Cuconaşulŭ merse de se aşeᶁă pre patŭ, Raluţa căuta din ochĭ pre Vasile, şi nevĕᶁêndu-lŭ, cea ântêe decisiune a eĭ era să iésă. dér înturnându-se spre uşă, lŭ vĕᶁu la uşa d-ântêia a bordeiuluĭ, care dădé în tinda ce servia de cameră tătucă-seŭ. Fetiţa esaminândŭ pre furişŭ, posiţiunea cea tristă a băiétuluĭ, simţi o lacrimă neesplicabilă, curgêndŭ din dulciĭ sĕĭ ochĭ. Ea ştergênd-o răpede cu mâneca, se rezimă de uşoriĭ uşeĭ séle, în așĭa tipŭ ca să nu-ĭ scape nicĭ o mişcare d-ale luĭ sĕŭ d-ale cuconaşuluĭ.

Eraŭ în așĭa posiţiunĭ, maĭ bine de cincĭ minute şi nime nu deschisese încă convorbirea.

De o dată se auᶁi o trista doină din cimpoiŭ, Vasile se sculă răpede, ca unŭ omŭ trezitŭ din unŭ visŭ greŭ.

Raluţa tresări privindu-lŭ.

— Acesta-ĭ tătuca, ᶁise ea, după ce câte-va secunde ascultă cu atenţiune.

Cuconaşulŭ îşĭ muşcă buzele de ciudă că nu putuse ᶁice feteĭ, măcarŭ unŭ cuvinţelŭ de inimă albastră, déră se maĭ mângâiă amintindu-şĭ, că celŭ puţinŭ va puté să-şĭ urmeze vênătórea.

După câte va minute, se arétă bĕtrânulŭ Eliseiŭ, pădurarŭ, némŭ din némŭ de pădurarŭ, care vĕᶁuse mulţĭ arborĭ, maĭ ântêiŭ mlădiţe, apoĭ nuele, apoĭ parĭ şi în fine bĕtrânĭ arborĭ, la umbra cărora creştea pre Raluţa, viorica sa, așĭa numia Eliseiŭ pre fiă-sa. Bĕtrânulŭ apropiindu-se de bordeiŭ, întêmpinatŭ de dulăiĭ, amiciĭ sĕĭ, ᶁârĭ pre Vasile şi-ĭ dădu bună-diminéţa, surîᶁêndu-ĭ prin desele şi albele séle mustăţĭ.

Băiĕtulŭ i ură înapoĭ ᶁioa bună, apoĭ remasă érăşĭ în posiţiunea-ĭ primitivă.

Bĕtrânulŭ lŭ apucă de mână.

— Ce maĭ face mămucă-ta, măĭ băete? i ᶁise elŭ cu tonulŭ celŭ francŭ şi plinŭ de acea autoritate părintéscă, ce şcie lua atâta de cu înlesnire ţĕranulŭ bĕtrânŭ când vorbesce către ceĭ tinerĭ.

— Totŭ rĕŭ, moşŭ Eliseiŭ, totŭ rĕŭ, respunse băiétulŭ oftândŭ.

— Să-ĭ trimiţă D-ᶁeŭ sănătate, ripostă bĕtrânulŭ. Apoĭ se întórse către Raluţa, care eşise în uşă întru întêmpinarea luĭ şi sărutând-o pre frunte:

— Ce-aĭ făcutŭ, tu fétă hăĭ, de când m-amŭ dusŭ, întrebă elŭ.

Raluţa lŭ încredinţă că petrecuse liniştitŭ cosindŭ, apoĭ i spuse că-lŭ aştéptă cuconaşulŭ boieruluĭ.

Bĕtrânulŭ clătină din capŭ îndestulŭ de tare, pentru ca unŭ observatorŭ bunŭ să citéscă în acéstă clătinătură: asta nu-mĭ place,... aista n-o să-mĭ dé pace... aista pré multŭ mĕ visitéză...

Elŭ era tată şi încă ce-va maĭ multŭ, elŭ avuse ocasiunĭ de a cunósce boieriĭ d-ajunsŭ, ca să se témă acuma de venitorulŭ Raluţi-sa.

— Da ce nu întri o lécă, bădică Vasile, ᶁise cu bunătate fetiţa, adresându-ĭ pentru ântêiaşĭ dată vorba, încuragiată de presinţa tătucă-seŭ.

Băiétulŭ îşĭ aţinti privirea asupra fetiţeĭ, amêndoĭ tresăriră, elŭ urmă apoĭ, fără a respunde, luĭ Eliseiŭ. Uşĭa era pré strĭmtă; se ’ntêmplă că la pragŭ Raluţa din greşélă păşi totŭ odată cu Vasile, acesta se trase îndărătŭ, dér ochiĭ sĕĭ întêlniră pre aĭ copileĭ, şi astă dată érăşĭ amêndoĭ tresăriră şi-şĭ întórseră capulŭ în altă parte, şi în peptulŭ amêndurora inima séŭ vr-o córdă d-ale eĭ bătu maĭ tare, éră féţa li se rumeni la amêndoĭ.

In fine toţĭ intrară în bordeiŭ.

— Măĭ Vasile, ᶁise cuconaşulŭ, sculându-se ca să iésă, să ieĭ puşca luĭ badea Eliseiŭ, şi d-ta, bade, adaose elŭ a ᶁice către pădurarŭ, să viĭ să ne arĕţĭ unde putemŭ âmblă după iepurĭ.

Bĕtrânulŭ vroi să-lŭ încredinţeze că puşca e stricată şi ârbuită, dér cuconaşulŭ pretinᶁêndŭ să-ĭ o dé numaĭ decât, elŭ socoti de datorinţă să-ĭ împlinéscă porunca.

Apoĭ i arétă loculŭ unde socotia că sunt maĭ mulţĭ iepurĭ, nu fără a-lŭ însciinţa că maĭ bine arŭ fi să se lase pre altă dată, căcĭ cam âmblă lupiĭ pre acolo şi-ĭ pâclă încă, şi n-are nicĭ cânĭ de vênatŭ. Cuconaşulŭ însă nu vru să bage în sémă nicĭ una din observaţiunile aceste, şi eşi din bordeiŭ şuerândŭ şi trimiţêndŭ Raluţeĭ, ce rĕmăsese, lîngă pragŭ, o ochitură dulce, care din nenorocire scăpă atenţiuneĭ fetiţeĭ, preocupată fiindŭ astă dată cu alte cugetărĭ.

— Da bine, măĭ băiete, ᶁise Eliseiŭ către Vasile, care se pregătia să urmeze luĭ Tache, dându-ĭ o puşcă ruginită din tindă, nu te temĭ că te-ĭ îmbolnăvi şi tu, de nu ţ-aĭ luatŭ în spete unŭ sucmăiaşĭ ceva?

Vasile în faptă era vênĕtŭ de frigŭ, dér amintindu-şĭ că sucmanulŭ sĕŭ învĕlia pre maică-sa, rĕspunse cât putu maĭ liniştitŭ, că-ĭ e pelea grósă şi că-ĭ deprinsŭ cu frigulŭ.

Apoĭ se sili să înăduşe în peptŭ unŭ oftatŭ ce-lŭ scăpă cu tótă silinţa sa.

Décă Raluţa nu luase aminte la ochitura ce-ĭ trimisă cuconașulŭ, ea însă nu perdu de felŭ oftatulă acesta; i se părea că se rumpsă ceva din inima eĭ, când elŭ se trăgănă cu întrerumpere pre buzele băiétuluĭ, ca să adaogă la atmosfera cea teribilă ce înconjóră pre ceĭ nefericiţĭ.

Intr-o clipélă Raluţa fu în fundulŭ bordeiuluĭ, de unde se întórsă, rumenă de plăcere, aducêndŭ o caţaveică blănită cu óie şi cu dinainţele de vulpe, pre care o totŭ îngrămădia spre Vasile, cu ochiĭ la tată-seŭ, ᶁicêndŭ:

— Ţine, tătucă, dă bădicăĭ, cojocelulŭ d-téle, să nu-ĭ fiă frigŭ şi ţi-lŭ va aduce înapoĭ când s-o întórce. Moşnégulŭ se uită lungŭ la fiică-sa, apoĭ la Vasile, carele cu ochiĭ în pămêntŭ nu scia ce să facă. După aceea elŭ ᶁise băiétuluĭ, cu blândeţe, să priméscă caţaveica Raluţeĭ; şi apĕsă cu intenţiune tonulŭ asupra cuvêntuluĭ caţaveică.

Raluţa se uită răpede la aceea ce ţiné în mânĭ şi póte acuma numaĭ băgă de sémă că nu era cojocelulŭ tătu-că-sĕŭ ci caţaveica sa. S-o ié însă nu maĭ era mijlocŭ căcĭ, într-aceste, Vasile, o luase din mânile eĭ şĭ-o aruncase pre spate. Fetiţa se uită răpede la tătucă-sĕŭ, dér întêlnindu-ĭ privirea, ea se roşi şi plecă ochiĭ.

— Da nu maĭ eşĭ, mojicule! strigâ d-afară cuconaşulŭ, carele aştepta de vr-o câte-va minute.

Vasile ridică capulŭ, se uită împrejurŭ ca unŭ omŭ ce caută ce-va, scrîşni din dinţĭ, dér apoĭ surise amarŭ, póte amintindu-şĭ că-ĭ sclavŭ şi prin urmare fără de putere. Elŭ dete apoĭ bună ᶁioa bĕtrânuluĭ şi Raluţeĭ care-ĭ trimise mulţămindu-ĭ o privire aşĭa de tristă şi de compătimitóre, încât băiétulŭ puţinŭ de nu cedă dorinţeĭ de a-ĭ apuca mânuţa cea drăgălaşă, ca s-o pună pre sînu-ĭ înviforatŭ, să-ĭ aline duduitulŭ celŭ grozavŭ lăuntricŭ, ca pre degetulŭ luĭ D-ᶁeŭ carele alină furtunile.

Apoĭ elŭ eşi răpede urmată de pădurarŭ şi de Raluţa.

— Ticălosulŭ totŭ ticălosŭ, făcu cuconaşulŭ, încreţindu-şĭ fruntea cea îngustă şi lărgindu-şĭ gura cea mare şi buzată.

Vasile maĭ că perdusă răbdarea şi era să-ĭ respundă, décă Eliseiŭ nu-ĭ făcé semnŭ să tacă, şi décă nu vedé oţerirea de dispreţŭ ce sbură de pre féţa Raluţeĭ, oţărire în care Vasile, făr’ de voiă, ceti cât iubia fetiţa pre cuconaşulŭ.

— Maĭ vino, bădicuţă, pre la noĭ, ᶁise fetiţa încetŭ către Vasile, profitândŭ de momentulŭ cândŭ tată-sĕŭ era cu spetele spre dênşiĭ, îndreptândŭ puşca pre umeriĭ cuconaşuluĭ.

Unŭ surîsŭ de plăcere, celŭ ântêiă póte după anĭ de necazurĭ, deschise arcurile cele ferme şi măreţe ale gureĭ băiétuluĭ. Acesta şi o afirmare înţelegibilă din capŭ fură d-ajunsŭ ca să dé aripĭ inimióreĭ Raluţeĭ; ea nu se simţia de bucuriă, şi în inocenţa şi imprudinţa-ĭ maĭ era să-ĭ sară în gâtulŭ băiétuluĭ, să-ĭ mulţăméscă pentru unŭ așĭa rĕspunsŭ, déră n-avu timpulŭ, căcĭ cuconaşulŭ plecă şi Vasile trebui să-ĭ urmeze.

Raluţa rĕmasă la vr-o câţĭ-va paşĭ departe de bordeiŭ, în timpŭ ce tătucă-sĕŭ cu ceĭ-l-alţĭ se făcéŭ nevăzuţĭ din ce în ce printre arborĭ şi aburiĭ albĭ şi recĭ ce înveliaŭ pădurea.

Ce tresărire dulce şi ce lacrimă voluptósă fu aceea ce simţi şi ştérsă fetiţa cea frumósă, când putu zări în îndepărtare pre Vasile oprindu-se şi întorcându-şĭ capulŭ spre dênsa şi câtŭ de răpede se făcu resuflarea sa amĕsuratŭ cu cât elŭ se făcé nevĕᶁutŭ ochilorŭ sĕĭ!...

Să mărturisimŭ:

Raluţa de sigurŭ iubia pre Vasile, pre copilaşulŭ cu care d-atâtea orĭ să jucase când elŭ era fiiulŭ liberŭ alŭ şétreĭ. Dér óre Vasile iubia pre Raluţa?

— Asta era întrebarea ce ea-şĭ făcé fără să vré, séra când, după ce culca pre tătucă-sĕŭ în tindă, se ruga fecióreĭ Mărieĭ, s-o păzéscă de ispite rele.

Vasile, de maĭ bine de jumătate de anŭ, de câte-orĭ o vedé, simţia ceva noŭ în inima sa, elŭ însă, sĕrmănelulŭ, era ocupatŭ de nefericita sa mamă şi nicĭ o dată nu cercase a cunósce la ce să atribueze opresiunea şi palpitaţiunile misterióse ale peptuluĭ sĕŭ, de câte-orĭ era lîngă ea; ce-ĭ dreptulŭ că de maĭ multe-orĭ îşĭ făcu întrebarea, că de ce nu-ĭ maĭ póte vorbi totŭ cu acea francheţă, cu care-ĭ vorbia când era mică! — Se vede déră că şi Vasile iubia pre fetiţă, dér numaĭ fără de voiă, ca amorŭ spontaneŭ căcĭ altmintere nicĭ arŭ fi gânditŭ la ea, tótă viéţa sa dorindŭ s-o sacrifice pentru maică sa.

Întrevederea de acuma propăşia, cu 6 ᶁile, séra când noĭ amŭ găsitŭ pre Vasile în şétră, la piciórele Mărieĭ. N-amŭ fi raportat-o décă nu ni amŭ fi temutŭ de a greşi tăcêndŭ afacţiunile erouluĭ nostru.

Să-lŭ urmămŭ acum la vênatŭ.

Vênĕtórea se făcu şi astă dată ca tot-d-auna, în linişte; nu se întêmplă nimica supĕrăciosŭ. Cuconaşulŭ cheltui o mulţime de pulbere şi ucise unŭ bietŭ şoldanŭ. Cât pentru Vasile se încercase şi elŭ să ucidă cu puşca păduraruluĭ, carele se întorsese a casă, după ce le arĕtase loculŭ unde să vêneze, déră ea nu luă focŭ, fiindŭ cu totulŭ ruginitŭ. Cuconaşulŭ n-avé copoĭ, decĭ Vasile, din porunca d-séle, făcé serviciulŭ unuĭ asemene, stârnindŭ iepuriĭ de prin tufe, hăituindŭ, chiuindŭ.

Era sórele-a chindia cândŭ eĭ reintrară a casă, fără ca să se fiă maĭ abătutŭ pre la pădurarŭ, cu tótă plecarea luĭ Vasile şi resonarea ce făcé, că trebue să înapoiéscă caţaveica.

Babaca aştepta cu mésa pre cuconaşulŭ, carele mâncă cu apetitŭ lupescŭ, în timpŭ ce vĕtafulŭ trimisese pre Vasile, cum lŭ vĕᶁu intrândă pre pórtă, să bată nisce popuşoĭ, la coşarele din ogradă. Nicĭ băiétulŭ, nu mâncase nimica de diminéţă, şi póte că şi elŭ arŭ fi gustatŭ ceva cu apetitŭ, ca cuconaşulŭ, déră elŭ era ţiganŭ, şi robŭ... şi bucatele pentru glótă, maĭ bine lăturile pentru robĭ, se mântuiseră, căcĭ cine puté să aştepte pre Vasile, dusŭ teleleŭ după cuconaşulŭ.

Camŭ aceste eraŭ socotinţele respectabiluluĭ vĕtafŭ. Vasile, fără să cârtéscă, se duse să se apuce de trébă, după ce desbrăcă oftândŭ caţaveica cea strĕină.

Sĕrmane copile!..

Ast-felŭ sunt ceĭ maĭ mulţĭ din Boeriĭ aceştĭ filantropĭ şi creştinĭ pravoslavnicĭ, carĭ postescŭ tóte posturile, mergŭ în tóte duminecile la biserică, daŭ leturghiĭ, trimitŭ colacĭ şi colive, şi maĭ bine s-arŭ omorî decâtŭ să ᶁică că Némţulŭ, e creştinŭ.... Aşĭa suntŭ, ᶁică, ceĭ maĭ mulţĭ din proprietariĭ de suflete — ce neghiobia grozavă! — le place să védă muncindŭ pre sclaviĭ lorŭ, déră multŭ maĭ mulţămiţĭ arŭ fi, când aceştia arŭ puté trăi numaĭ din aerŭ! d-lorŭ citescŭ la Biserică Apostolulŭ, d-lorŭ facŭ crucĭ lungĭ pre la tóte icónele, ca venindŭ a casă să sudue pre acele ale ţiganilorŭ, séŭ ca, mâncăndŭ nafara încă, să poruncéscă vĕtafuluĭ să dea atâtea şi atâtea bice tâlharuluĭ celuĭ de ţiganŭ pentru că nu a săcelatŭ bine armăsariĭ!... séŭ ca să se sfătuéscă cu cuconiţa, pre cutare ţigăncuşă cu cine s-o mărite, casă îmmulţéscă măcarŭ cu vr-o câte-va suflete numĕrulŭ sufletelorŭ ce D-ᶁeŭ, ᶁică d-lorŭ, a datŭ, ca diavoluluĭ, după judecată, în dispunerea lorŭ.

IV. IN CARE SE PÓTE VEDÉ IN CE TIPU UNU CRESTINU PRAVOSLAVNICU FACE SEMNULU SANTEI CRUCI, UCIDÉNDU PRE APRÓPELE SEU

Acum, fiiindŭ-că amŭ istorisitŭ cât maĭ pe scurtŭ câte-va din aventurile ce facŭ epoche în viaţa ce nefericită a luĭ Vasile, să urmămŭ.

Cetitorulŭ nu va fi uitatŭ că vĕtafulŭ Bincu, eşindŭ de la boierŭ, se dusese să cerceteze de galbenulŭ ce cuconaşulŭ pretindea că i se furase. Elŭ se îndreptase spre livédă, unde era de sicurŭ că va găsi pre Vasile, pre care de cu séră-lŭ însărcinase să bată nisce nucĭ.

In faptă băiétulŭ era într-unulŭ.

Vĕtafulŭ se apropiă de arbore şi porunci băiétuluĭ să se pogóre.

Băiétulŭ se pogorî.

Elŭ lŭ mĕsură cu mititeiĭ sĕĭ ochĭ de tătarŭ, rĕsucindu-şĭ musteţile, câte-va minute. Vasile suportă cu indiferinţă o asemenea căutătură.

— Aşŭ vré să sciŭ, ᶁise în sfêrşitŭ acela, unde aĭ fostŭ astă nópte?

Vasile-şĭ simţi sângele afluindu-ĭ spre inimă; unŭ fiorŭ rece trecu prin tóte închiăturile séle, déră gândi la mamă-sa şi se stăpêni. Preste câte-va secunde de tăcere se decisese la orĭ-ce scene: de aceea respunse cu unŭ tonŭ destulŭ de fermŭ, că fusese la mamă-sa s-o védă. Unŭ surîsŭ conţinutŭ de satisfacere trecu răpede pre féţa vĕtafuluĭ, audindŭ cum însuşĭ mărturisia acele de care se temea că nu le va avé de cât fórte cu greŭ.

— Şi cu a cuĭ voiă? adaosă elŭ a întreba.

— Cu a nimĕnu-ĭ. — Aşĭa! va să ᶁică tu eştĭ aice stăpênŭ? ieşĭ când îţĭ place, intri când vreĭ, facĭ după capulŭ tĕŭ!... Şi elŭ le ᶁise aceste cu unŭ tonŭ așĭa de cobitorŭ, încât Vasile, orĭ cât era de decisŭ să nu tremure, se îngâlbini o clipă şi-ĭ veni a crede că are cuvêntŭ acela, căcĭ elŭ nu-ĭ stăpênŭ ci sclavŭ...

Dér așĭa socotinţĭ nu ţinură multŭ şi fură numaĭ efectulŭ grózeĭ.

După câte-va minute îşĭ recompuse iérăşĭ aerulŭ şi tonulŭ sĕŭ fermŭ, dreptu-care respunse cu ’ndestulă linişte, că nu eşise ᶁioa când are tiébă, ci nóptea, când i se dă voiă să dórmă, şi că elŭ nu scié că era de nevoiă să se maĭ céră şi nóptea, ca să cerceteze pre mamă-sa bolnavă şi lipsită de orĭ-ce ajutorŭ.

— Cine-va însă te-a vĕᶁutŭ eşindŭ într-unŭ târᶁiŭ de la orăndarŭ, ᶁise acesta-l-altŭ, cu unŭ tonŭ maĭ móle, intimidatŭ fiindŭ o clipă de fermitatea şi liniştea cu care-ĭ rĕspundea băiétulŭ; ié bine séma! de a fi aşĭa aĭ să fiĭ rĕŭ pedepsitŭ, adaose elŭ.

— Ţ-amŭ maĭ spusŭ o dată cam fostŭ la mămuca.

— Lasŭ că ş-aşĭa de-arŭ fi, încă eştĭ vrednicŭ de pe-dépsă, că aĭ eşitŭ nóptea, fără de voiă, déră nu-ĭ adevĕratŭ! Aĭ fostŭ ş-aĭ bĕutŭ la cârciumă.... Éca dovédă: ochiĭ ţi-sŭ roşĭ ca sângele!

Totuşĭ Vasile respunse liniştitŭ, cât putu maĭ multŭ, că priveghiază pre mamă-sa de vr-o câte-va nopţĭ şi că roşéţa ochilorŭ nu-ĭ efectulŭ bĕutureĭ, ce alŭ nedormireĭ. Elŭ mărturisise adevĕrulŭ, déră vĕtafuluĭ i crescea inima auᶁindu-lŭ cum singurŭ îşĭ cité — așĭa ᶁicêndŭ — sentinţa osândeĭ séle.

— Așĭa, făcu elŭ, c-unŭ surîsŭ diavolescŭ. Așĭa!... va să ᶁică d-ta lipsescĭ de maĭ multe serĭ?...

— Amŭ fostŭ la mama.

— Cu a cuĭ voiă?

— Ţ-amŭ maĭ spusŭ odată, că cu a nimĕnuĭ!

— Cât pentru că aĭ eşitŭ fără de voiă şi nóptea încă, din ogradă, ţi-ĭ lua plata. — Spune-mĭ acuma ce-aĭ făcutŭ galbenulŭ...

— Care galbenŭ? făcu băiétulŭ neputêndŭ astă dată opri unŭ fiorŭ ce-lŭ slăbi așĭa de tare încât se vĕᶁu nevoitŭ să se raᶁime de arborele lîngă care se găsia. Elŭ acum numaĭ, înţelésă ţelulŭ cercetăreĭ acesteĭa: elŭ vĕᶁuse de miĭ de orĭ căᶁêndŭ prepusurĭ asupra sĕrmanilorŭ servitoriĭ sclaviĭ séŭ liberiĭ, de-ĭ putem numi ast-felŭ şi scia îndestulŭ de bine că orĭ-câ de nevinovatŭ arŭ fi totŭ trebue să sufere bătăĭ şi pedepse până să se afle pre culpaşŭ, carele, adese ca şi astă dată, nu e altulŭ decât memoria cea debilă a boerilorŭ séŭ a păgubaşuluĭ.

Vĕtafulŭ, atenţiuneĭ căruia nu scăpase agitaţiunea băiétuluĭ, nu fu multŭ timpŭ pentru ca sĕ se crédă ca şi convinsŭ, că de sigurŭ Vasile e furulŭ galbenuluĭ, atribuindu-ĭ furtişagulŭ pre temeiulŭ tremurăriĭ ş-a paliᶁităţeĭ ce trecu ca unŭ norŭ pre féţa sa cea îndecomunŭ senină, la pârere-ĭ.

— Ce-galbenŭ? strigă elŭ, c-unŭ tonŭ maĭ grozavŭ încă; ce galbenŭ? A! te facĭ că nu sciĭ ce galbenŭ!... ia galbenulŭ cuconaşuluĭ Tache,.. galbenulŭ care l-aĭ bătutŭ la tălpĭ la cârciumă, astă nópte.

— Galbenulŭ Cuconaşuluĭ? eŭ n-amŭ vĕᶁutŭ nicĭ unŭ galbenŭ de-aĭ Cuconaşuluĭ.

— Minciunĭ!

— Ţĭ spunŭ adevĕrulŭ.

— Minciunĭ, tâlharule!

— Pre D-ᶁeulŭ meŭ mĕ jurŭ că nu sciŭ ce vorbescĭ, nicĭ amŭ luatŭ eŭ vr-unŭ galbenŭ.

— Degéba te jurĭ, pre D-ᶁeulŭ tĕŭ. Ţiganulŭ n-are D-ᶁeŭ.

— D-téle Cucóne, ţi-e póte a rîde şi mie...

— Şi ţie? Te-oĭ face eŭ de-ĭ şi juca numaĭ să nu-mĭ spunĭ ce-aĭ făcutŭ galbenulŭ astă nópte!

— Ḑeŭ, cucóne Bincule, nu sciŭ ce vorbescĭ de galbenŭ; ţ-amŭ spusŭ numaĭ adevĕrulŭ; astă nópte amŭ fostŭ la mămu-ca.

— Nu-ĭ vorbă de mă-ta o ârcă bătrână...

— Cucóne, décă aĭ să mă ocărescĭ, ocărăsce-mĕ pre mine, da nu te anina de o biétă femee care ca mâne n-are să maĭ fiă pre lume!..

Ḑicêndŭ aceste băiétulŭ simţi o lacrimă ferbinte alunecândŭ din ochiĭ sĕĭ, ce jucaŭ răpede, de mâniă, în orbite.

— Éca balaurulŭ! ce? şi tu ţiĭ parte mă-teĭ?

— Da, cucóne! căcĭ şi ţiganulŭ are sufletŭ şi inimă ca d-ta, făcu băiétulŭ cu putere. Satisfacerea se arĕtă așĭa de viă pre féţa luĭ cea palidă, încât vĕtafulŭ se cam uĭmi, déră totŭ nu-şĭ uită rolulŭ.

— Patru-ᶁecĭ de suflete de-ĭ avé, ᶁise elŭ, măcarŭ că n-aĭ nicĭ unulŭ, tóte ţi le voiŭ scóte şi pre nasŭ şi pre gură, de nu mi-ĭ scóte galbenulŭ.

— Ḑeŭ, cucóne Bincule, n-amŭ furatŭ nicĭ uniĭ galbenŭ.

— Minciunĭ, cióră! cine l-a pututŭ fura? cine altulŭ afară, de tine intră în camera cuconaşuluĭ? Galbenulŭ să iésă, tâlharule, orĭ de nu...

Şi vĕtafulŭ socoti de prisosŭ să finéscă ceea ce vré să esprime, lăsândŭ acéstă însărcinare biciuluĭ spânzuratŭ la brăulŭ sĕŭ.

Băiétulŭ schimba feţe, dér mândria cea frumósă deşteptată în sînu-ĭ prin convorbirile cu d. V..., găsi astă dată aplecaţiunea sa.

— Ţ-amŭ spusŭ, ᶁise elŭ, cu o fermitate ironică minunată. ţ-amŭ spusŭ şi-ţĭ maĭ spunŭ odată că nu l-amŭ furatŭ eŭ: acuma, poftimŭ, décă nu mĕ creᶁĭ şi aĭ plăcere şi drepturĭ omóră-mĕ..., trupulŭ meŭ este şi fiă alŭ vostru, adaose elŭ oftândŭ după o mică pausă, — după cum sufletu-mĭ a-fostŭ şi va fi numaĭ alŭ luĭ D-ᶁeŭ!..

Astă dată vĕtafulŭ rĕmase şi maĭ uimitŭ, ba chiarŭ se înfioră la liniştea amară a sĕrmanuluĭ băiétŭ. Elŭ stătu pre gândurĭ câte-va minute; ca unŭ omŭ ce caută alte planurĭ de asediĭ în loculŭ celorŭ d-ântêiŭ, carĭ n-aŭ isbutitŭ. Elŭ urmă apoĭ a-ĭ vorbi maĭ cu blândeţe şi bunătate, promiţându-ĭ ertare de va spune adevĕrulŭ.

Vasile respuunse de asemenea cu linişte că n-are ce să maĭ spună şi că a spusŭ totŭ. Déră acela nu vroi să créᶁă, ci vĕᶁêndŭ că nicĭ cu puterea, nicĭ cu bunătatea nu-lŭ póte îndupleca să se învinovăţéscă, întrebuinţă miĭ de promitinţĭ, precum că, de va mărturisi adevĕrulŭ va căpĕta voiă să mérgă la mumă-sa, că-lŭ vorŭ ierta ş. a. multe, carĭ şi aceste fură vane, căcĭ nicĭ ele nu-lŭ putură îndupleca să se înculpeze.

In fine, Şetrăralŭ Bincu, vĕᶁêndŭ că cu nicĭ unŭ miᶁlocŭ nu póte isbuti în scopulŭ sĕŭ, lŭ lăsă şi se duse la boierŭ, ca să se maĭ sfătuéscă cu d-luĭ ce-ĭ de făcutŭ.

In timpulŭ acesta cuconaşulŭ Tache, care mântuise esamenulŭ cu băbăcuţa şi căpĕtase do premiŭ învoirea de a merge la vênatŭ, se pregătise, îşĭ luase puşca şi gibisiera şi chiama pre Vasile ca să-lŭ acompanieze.

Băiétulŭ se grăbi s-alerge la apelulŭ luĭ. Preste vr-o câte-va minute, Vasile abătutŭ cu totulŭ de nenorocirĭ, urma după cuconaşulŭ Tache, care, ca totŭ-d-auna, făcé manevre militărescĭ.

Ca totŭ-d-auna eĭ se îndrumară maĭ ântêiŭ spre bordeiulŭ păduraruluĭ.

La câte-va ᶁecĭ de paşĭ de la dênsulŭ, vênĕtoriĭ noştri ᶁăriră pre fetiţa luĭ Eliseiŭ, care aciuată sub nisce tufe de porumbrele, săpa buruene. Când ea-ĭ ᶁări, după ce se maĭ apropiaseră, se sculă rapede şi făcu câţĭ-va paşĭ spre dênşiĭ şi apoĭ stătu ca unŭ omŭ indecisŭ de calea ce trebue să apuce. Drăgălaşa fetiţă, vĕᶁêndŭ că vênĕtoriĭ se totŭ ’naintaŭ spre dênsa, când fură îndestulŭ de aprópe, cea ântêe a sa mişcare fu de a trimite pre furişŭ o căutătură semnificativă luĭ Vasile, carele şi elŭ nu făcé altă, amĕsuratŭ cu cât se apropia de dênsa, fără însă a face acésta din vr-o intenţiune, căcĭ nu gândia decât la mamă-sa şi la acele ce-lŭ maĭ aşteptaŭ pentru galbenulŭ de carele era inculpatŭ. Dér pre amorulŭ adevĕratŭ nu-lŭ putemŭ primi şi alunga după plăcere, nu! elŭ ne vine şi ne părăsesce fără să ne ’ntrebe de vremŭ să-lŭ primimŭ séŭ de vremŭ să-lŭ maĭ ţinemŭ. Atâta sciŭ despre dênsulŭ, câtŭ pentru: care-ĭ causa? — Ḑĕŭ, dragă lectorule, nicĭ o dată nu spera că voiŭ fi în stare să ţi-o spunŭ, întréb-o de d-niĭ psicologĭ, căcĭ d-lorŭ se cam ocupă cu causele pre când mie-mĭ place a analisa numaĭ efectele, pentru ca să nu cadŭ şi eŭ în ipotesele, ce devinŭ aşĭa de adesŭ basa judecăţiĭ ᶁişilorŭ învĕţaţĭ.

Vasile, ᶁiseiŭ, nicĭ de cum nu presupunea că ochiĭ sĕĭ, întorşĭ machinalicesce asupra fetiţeĭ, ascultaŭ vr-o lege d-ale amoruluĭ.

— Bună-ᶁioa, drăguţă, ᶁise cuconaşulŭ apropiindu-se de Raluţa şi neteᶁindu-ĭ bărbióra c-o privire catifelită.

Raluţa se trase ’ndărĕtŭ cu oţerire şi şĭ întórse privirile spre Vasile, carele rĕmăsese ’n urmă şi freca machinalicesce în mânĭ frunᶁele uscate pre care le smulgé din tufarulŭ de lêngă dênsulŭ.

Cuconaşulŭ apoĭ întrebă, unde póte întêlni pre tătucă-sĕŭ, şi fetiţa-ĭ arĕtă, prin unŭ gestŭ dedemnosŭ, bordeiulŭ.

Cuconaşulŭ se îndrumă spre dênsulŭ şi după vr-o câţĭ va paşĭ se făcu nevĕᶁutŭ prin uşa tinᶁeĭ, neluândŭ aminte că Vasile remăsese nemişcatŭ din loculŭ sĕŭ.

— Ce maĭ face mămuca Marióra? se hasardă Raluţa, după câte-va minute de tăcere, a întreba pre flăcăuaşŭ.

Vocea eĭ tremurătóre şi dulce lovi în tóte închiăturile şi creţiĭ ceĭ maĭ ascunşĭ aĭ inimeĭ acestuia.

Raluţa, ca şi orĭ cine carele iubesce adevĕratŭ, nu puté să nu întrebe pre amantulŭ eĭ, de persónele ce-lŭ intereséză. Acesta-ĭ amorulŭ: totŭ-déuna iubimŭ orĭ-ce amanta iubesce; în amorŭ, dorinţele, apucăturile, caracterulŭ, tótă fiinţa nóstră se metamorfoséză, se copiază de pe ale persóneĭ ce iubimŭ. De la amorulŭ acesta, s-o ᶁicŭ şi eŭ în trécătŭ, de la amorulŭ acesta, se póte astepta civilisaţiunea omenireĭ, şi amorulŭ acesta-ĭ divinŭ.

Vasile o privi astă dată maĭ cu îndrăsnélă, ba încă, apropiindu-se de ea i apucă mâna, rĕspunᶁêndu-ĭ cu o lacrimă, ce roua în ochĭ, că „mama-ĭ bolnavă rĕŭ.”

Raluţa şi ea lăsă fără împotrivire, din compătimire póte, mâna sa să trécă în acea înăsprită de muncĭ a băiatuluĭ, dér amândoĭ tresăriră! éră privirile anᶁĕtóre ale fetiţeĭ uscară orĭ-ce lacrimĭ din ochiĭ luĭ.

— Biata mătuşică! maĭ adaose ea a ᶁice, da de ce nu te ducĭ d-ta, bădiţică, la mătuşa Despa doftorésa, -ţĭ dea ceva buruene, că-ĭ meşteră bună.

Sĕrmănica nu scié ce va să ᶁică a fi sclavŭ la curte, după cum de asemenea nu scié că sclavulŭ nu are parale cu care să plătéscă doftoriele.

Dér Vasile nu vroi s-o informeze despre tóte aceste, ci, părăsindu-ĭ mâna, ca să-şĭ rădice căciula de sub care isvoraŭ şiróele de sudorĭ, produse de atâtea diferite emoţiunĭ, ce se succedaseră în cursulŭ acesteĭ ᶁilĭ în sufletulŭ sĕŭ, se mulţămi, ᶁicŭ, de a rĕspunde:

— Degébă!

— Cum degéba? adaosă a ᶁice R. eŭ am vĕᶁutŭ pre mătuşa Despa ierĭ; ea culegé buruenĭ prin pădure şi am întrebat-o ce buruienĭ sunt bune de lingóre, ea mi le aŭ arătatŭ şi écă, bădică, ţi-amŭ culesŭ eŭ astă-ᶁĭ, singurică, pentru mătuşica Mărióra, uite!

Şi cu féţa radiósă de satisfacere, că a făcutŭ şi ea ceva pentru Vasile, se răpeᶁi ca o păsărică până la o tufă din apropiere, de la care se reîntórsă cu o mână de ierburĭ, pre care primindu-le flăcăulŭ, le depuse în sînŭ, uĭtândŭ, în distragerea sa, sĕ maĭ întrebe cum şi ce felŭ se le întrebuinţeze?

In momentulŭ acesta eşi din bordeiŭ cuconaşulŭ urmatŭ de bĕtrânulŭ pădurarŭ. Vasile şi Raluţa ca din instinctŭ se priviră o clipă şi la amândoĭ li se păru astă dată că cunoscuseră ce-ĭ dóre.

Vasile se grăbi apoĭ a întâmpina pre stăpânn-seŭ, care lŭ privi într-unŭ modŭ nu prea dulce, în timpŭ ce Eliseiŭ cerceta séŭ se silia sĕ-şĭ esplice rumenéla ce se întindea pre féţa fiă-sea; rumenélă care îndeşcrtŭ se nevoia ca s-o ascundă atenţiuneĭ tătucă-seŭ, facêndu-se că caută pre josŭ niscaĭ buruenĭ!

Pădurarulŭ acum érăşi conduse pre cuconaşu acolo pre unde socotia că sunt maĭ mulţĭ iepurĭ de stârnitŭ, nu ᶁicŭ de împuşcatŭ. Vasile urma după dînşiĭ cu capulŭ descoperitŭ, lăsândŭ, fără de voiă-ĭ, imaginaţiunea sa în voia visurilorŭ ce o cuprindéŭ şi așĭa ᶁicêdŭ urma după stăpânu-sĕŭ, maĭ multŭ din deprindere de câtŭ din sciinţă. Cuconaşulŭ şi elŭ nu era veselŭ, póte din causă că era gelosŭ de Vasile, séŭ că nu prea era mulţămitŭ de convorbirea ce avusese în bordeiŭ cu pădurarulŭ seŭ...,

Vom afla de ce, maĭ pe urmă.

Să spunemŭ în scurtŭ, că vânătórea se fini destulŭ de curêndŭ, Eĭ se reîntórseră însărcinaţĭ fiă-care de câte un iepuraşŭ. Când pădurarulŭ voi să se despartă de dînşiĭ ca să apuce spre bordeiŭ, cuconaşulŭ i porunci să păstreze pentru sine iepurele ce ducea în spete.

Bĕtrânulŭ lŭ primi şi mulţămi, nu însă fără o clătinătură de capŭ fórte semnificătóre. Elŭ îşĭ luă apoĭ ᶁiua bună de la cuconaşu, dădu o strânsătură de mână luĭ Vasile şi dispăru curêndŭ pre cărăruşa bordeiuluĭ, care şărpuia printre arboriĭ uscaţĭ maĭ de totŭ.

— Ce-ţĭ spunea féta luĭ Eliseŭ, măĭ Vasile, când aĭ rĕmasŭ cu dînsa afară, întrebă cuconaşulŭ tocmaĭ aprópe de casă.

— Nimica; mi-a datŭ numaĭ nisce buruenĭ de doftoriĭ pentru mămucă.

— Ţi-a dată burueni de doftorii pentru mămucă-ta?

— Aşĭa.

— Aide, aĭ! ia séma bine, măĭ, să nu dea naiba să fiă în alt-felŭ... că ᶁeŭ!..

Ecătă-le, cuconaşule, décă nu mĕ creᶁĭ... Şi i le arétă în sînŭ.

Cuconaşulŭ încreţi din sprîncene şi-şĭ supsă buza inferióră.

Cândŭ eraŭ aprópe de pórta curţeĭ, Vasile se trezi, óre-cumŭ din distragerile séle, la amintirea acelora ce-lŭ aşteptaŭ după repăşirea praguluĭ porţeĭ.

— Cuconaşule, ᶁice elŭ, vĕtafulŭ mĕ învinovăţeşce că v-aşŭ fi furatŭ unŭ galbenŭ, şi eŭ, ᶁĕŭ...

— Da, da, da! da! făcu răpede cuconaşulŭ, mi-a peritŭ unŭ galbenŭ, cine intră în camera mea? numaĭ tu. — Tu déră trebue să sciĭ ce s-a făcutŭ galbenulŭ meŭ.

— D-apoĭ bine, cuconaşule, sĕraculŭ de mine, ᶁĕŭ nu sciŭ... n-amŭ vĕᶁutŭ.

— Tâlharulŭ jură şi fură! nu sciŭ ce sciĭ, ce nu sciĭ; asta nu mĕ privesce pre mine ci pre vĕtafulŭ; mie mi s-a furatŭ unŭ galbenŭ, vĕtafulŭ are să mi-lŭ găséscă orĭ de la cine va sci!

In momentulŭ acesta intraŭ pre pórtă. Vasile strînse dinţiĭ şi pumniĭ, dér tăcu.

Acele de care se temea băétulŭ, se întâmplară. Vĕtafulŭ dăduse sémă boeruluĭ de cercetarea sa şi acela, în urmarea cereriĭ luĭ, i dădu învoire, pentru cea maĭ de pre urmă dată, să întrebuinţeze orĭ-ce mizlocŭ în aflarea culpaşuluĭ.

In lipsa luĭ Vasile, elŭ cercetase în particularŭ pre fiă-care servŭ, sclavŭ séŭ libru, darŭ numaĭ de formă, căcĭ elŭ se jura, cum i venia la gură, că Vasile-ĭ furulŭ.

Indată, déră ce lŭ vĕᶁu intrândŭ pre pórtă, eşindu de sub şura sub care ameninţasă pre servitorĭ cu bătăile, ca să mărturiséscă adevĕrulŭ, elŭ i făcu semnŭ să vină la dînsulŭ.

Vasile tremură de gróză, vĕᶁêndŭ în ce locŭ lŭ chiamă, dér trebuia să asculte; decĭ câtŭ putu maĭ încetŭ se duse după dînsulŭ, intră apoĭ într-unŭ grajdŭ de nuele lipite şi acoperitŭ cu stufŭ. Vĕtafulŭ închise uşa după dînsulŭ cu linişte aşĭa de mare precâtŭ cela-l-altŭ tremura.

Se reîncepu în fine cercetarea.

Vĕtafulŭ luă maĭ ântêiŭ unŭ tonŭ câtŭ putu maĭ blândŭ şi-ĭ repetă întrebările de diminéţă. Băiétulŭ lŭ încredinţă şi astă dată că nu-ĭ elŭ furulŭ. Atuncĭ vĕtafulŭ trase biciulŭ din brâŭ şi cu o căutătură cruntă i porunci, cu sarcasmurile cele maĭ infame, să mărturiséscă séŭ de nu-lŭ face elŭ să mărturiséscă şi de nevoiă, după ce-lŭ va bate de-ĭ va face spetele vinete ca porumbrelele.

Nicĭ cu ameninţările nu putu a-lŭ îndemna să se inculpeze.

Acésta vĕᶁêndŭ Şetrarulŭ, eşi din grajdŭ şi încuiă uşa după dênsulŭ. Vasile-şĭ simţi genuchiĭ slăbindu-ĭ de totŭ şi se vĕᶁu nevoitŭ a se lăsa josŭ. O paliditate grozavă se ’ntinsese asupra frunᶁeĭ acesteĭ fragede, care d-abia luase unŭ locuşorŭ în una din ramurile cele maĭ nefericite d-ale arboruluĭ omenireĭ; ochiĭ seĭ roşĭ arŭ fi avutŭ nevoiă de lacrimĭ, dér vaĭ! elŭ de multŭ nu puté plânge... Nu se simţia maĭ multŭ nicĭ pre sine, nu maĭ puté nicĭ cugeta... totulŭ era abisŭ în juru-ĭ; sufletulŭ sĕŭ jăcé în delirŭ grozavŭ, mutŭ de disperanţă.

Multŭ, multŭ timpŭ arŭ fi rĕmasŭ în starea acésta, décă nu l-arŭ fi trezitŭ re-nturnarea călăuluĭ sĕŭ, a vĕtafuluĭ, carele acum era însoţitŭ încă de doĭ.

Vasile vĕᶁêndŭ-lŭ se opinti să se ridice, déră presinţa acelorŭ douĕ persóne nouĕ lŭ îngrozise așĭa de tare, încât slăbi cu desĕvêrşire şi recăᶁu fără de cunoscinţă.

Aceste douĕ persóne care avură atâta putere asupra luĭ, eraŭ doĭ feciorĭ boierescĭ, creature d-ale vĕtafuluĭ şi care lŭ serviaŭ nu numaĭ în tóte furăturile, déră încă şi în esecuţiĭ. Când Şetrarulŭ avé să bată pre vr-unŭ locuitorŭ, pentru că şi-a prăşitŭ maĭ ântêiŭ popuşoiĭ sĕĭ în locŭ să prăşéscă pre aĭ luĭ, atuncĭ unulŭ din aceştĭ doĭ ţiné pre mojiculŭ de ţĕranŭ de capŭ şi cela-l-altŭ de picióre, iéră acesta, în timpurĭ mĕsurate lŭ lovia împutându-ĭ fapta.

Totŭ așĭa se urma şi când pedepsia vr-unŭ sclavŭ.

Lesne déră se póte înţelege de ce Vasile se îngrozi așĭa de tare vĕᶁêndŭ-ĭ.

Dér vĕtafulŭ era deprinsŭ, cu ameţirĭ de aste; esperienţa lŭ învĕţase şi cum să le lecuéscă.

Elŭ făcu numaĭ semnŭ cu capulŭ unuia din ceĭ doĭ şi preste câte-va minute acela adusese o cofă cu apă şi uda pre ameţitŭ, carele puţinŭ câte puţinŭ îşĭ reveni înr sine. O! de arŭ fi muritŭ maĭ bine, căcĭ!..

D-abia începuse a recunósce pre ceĭ ce-lŭ aşteptaŭ să înviă, şi vĕtafulŭ, cu biciulŭ în mână, i re-noi porunca să spună ce-a tăcutŭ, cu galbenulŭ?

Déră băiétulŭ nu maĭ respunse nimica, ci d-odată se sculă cu o putere estraordinară şi stătu dreptŭ în picióre, mĕsurândŭ unulŭ după altulŭ pre tustreĭ călăiĭ sĕĭ.

Vĕtafulŭ dete îndărătŭ cu unŭ pasŭ.

Ceĭ doĭ lŭ întrebaŭ din ochĭ, ce trebue să facă. Dér Vasile slăbi iérăşi şi se rezemă de esle.

— Te ’nţorţănescĭ încă, mojicule! făcu în fine Şetrarulŭ, nu rĕspunᶁĭ ce-aĭ făcutŭ galbenulŭ cuconaşuluĭ?

— Dă-mĭ bună pace! Ţ-amŭ maĭ spusŭ de miĭ de orĭ că n-amŭ vĕᶁutŭ nicĭ unŭ galbenŭ!...

— Te-oĭ învĕţa eŭ, tâlharule, să spuĭ minciunĭ încă şi să rĕspunᶁĭ așĭa!... luaţi-lŭ, măĭ....

— Să nu dé dracu să vĕ apropiatĭ că n-oiŭ eşi nicĭ eŭ viŭ d-aicea, dér nicĭ voĭ nu vĕ duceţĭ teferĭ.

Vĕtafulŭ scrâşnia din dinţĭ auᶁindu-lŭ şi porunci de a doua óră feciorilorŭ să-lŭ culce la pămêntŭ. Aceştia esitară o clipă, déră, sigurĭ de biruinţă, ca uniĭ ce eraŭ doĭ pre unulŭ, se aruncară asupra luĭ.

Dér acesta reᶁămatŭ cu spetele de păretele grajduluĭ căuta cu privirile ceva cu care să se pótă apĕra de dênşiĭ, déră nevĕᶁêndŭ nimica se servi cu pumniĭ sĕĭ pre carĭ-ĭ învêrtia așĭa de răpede, încât ceĭ doĭ se traseră puţinŭ îndĕrătŭ. Vĕtafulŭ însă poruncia din tóte puterile, în picióre de pre unŭ pătucénŭ dintr-unŭ unghierŭ d-ale grajduluĭ, ca să-lŭ pună josŭ, mortŭ séŭ viŭ.

Fecioriĭ se ărţăluiră érăşĭ câte-va minute, dér eĭ era doĭ pre unulŭ, dreptŭ care nu târᶁiŭ Vasile slăbi, şi eĭ isbutiră alŭ trânti josŭ, nu fără ca unulŭ din eĭ să fiă nevoitŭ a spăla şi a-şĭ curăţi sângele ce-ĭ clocotia din nasŭ, în urmarea unuĭ pumnŭ voinicŭ ce băiétulŭ i-lŭ aplicase.

Atuncĭ sări vĕtafulŭ şi cu înjurăturile cele maĭ mârşave lŭ lovi.

Băiétulŭ se încolăcia ca şérpele, déră în turbarea sa nu puté nicĭ ţipa, nicĭ plânge, nicĭ înjura... După câte-va minute Șetrarulŭ nemulţămitŭ cu tăcerea sĕrmanuluĭ pedepsitŭ, socoti că nu-lŭ dóre de nu ţipă, de aceea porunci fecioruluĭ ce-lŭ ţiné de capŭ, să-ĭ dé iţariĭ în josŭ. Acela se aşeiᶁă pre capulŭ luĭ ca să nu pótă a se scula şi cu mânile îndeplini porunca. Atuncĭ vĕtafulŭ cu surîsulŭ pre buze, se ridică pre vêrfulŭ degetelorŭ şi din tóte puterile aplică pre ţrupulŭ nudŭ a-lŭ frateluĭ sĕŭ (căcĭ mĭ pare, iubite lectorule, că-ĭ e frate) i aplică, ᶁică, maĭ multŭ de 20 de loviturĭ, înjurându-lŭ şi ᶁicêndu-ĭ să mărturiséscă c-a furatŭ galbenulŭ.

Vasile însă era atâtŭ de împetritŭ şi de turbatŭ încât d-abia maĭ respira, şi departe d-a cere îndurare, elŭ se svêrcolea în deşertŭ, ca să pótă scăpa din cleştele calăilorŭ sĕĭ...

Pravoslavniculŭ vĕtafŭ urma înainte!... Trupulŭ sĕrmanuluĭ sclavŭ se făcuse dungatŭ şi negru de loviturile din care ţîşnia unŭ sânge vênĕtŭ..... Déră cu tóte aceste elŭ tot nu se ’ndupleca a se învinovăţi; era aşĭa de istovitŭ încât acuma nu maĭ făcé nicĭ o împotrivire, însă nicĭ puté articula vr-unŭ cuvêntŭ şi sângele curgé mereŭ!...

Veni érăşi ocasiunea ca vĕtafulŭ să-şĭ întrebuinţeze medicamentulŭ sĕŭ favoritŭ: elŭ puse să se ude petecĭ şi să le aplece pre vênĕtăĭ, carĭ despăréŭ amesuratŭ numaĭ ca să fiă înlocuite de altele nouĕ, căcĭ Şetrarulŭ, din când în când, i maĭ numĕra câte-va loviturĭ, neputêndŭ pune frêŭ pravoslavniceĭ séle compătimirĭ!!.... Insă Vasile, pentru a doua óră în o singură ᶁi, rĕmasă făr’ de cunoscinţă.

Șetrarulŭ lă pipăi la peptŭ şi, ca esperimentat într-aceste, nu se înşelă, ᶁicêndŭ feciorilorŭ, că nu-ĭ nemica.

Elŭ eşi apoĭ şi se duse să vestéscă boieruluĭ, că nu putuse face nemica încă, déră lŭ făcu părtaşŭ speranţeĭ séle şi boerulŭ cunoscea valórea cuvintelorŭ vătafuluĭ: că în curândŭ ţiganulŭ va spune dreptŭ.

In timpulŭ acesta fecioriĭ ceĭ doĭ, érăşĭ se siliaŭ, prin diferite mijlóce, să dismeţéscă pre Vasile.

După câte-va pătrare elŭ se trezi. Nimenĭ însă nu maĭ era cu dênsulŭ şi grajdulŭ era închisŭ bine pre din afară. Vaĭ! cât crescusă de tare ascuţitura durerilorŭ lu fisicescĭ şi morale!..

— Aleŭ! ᶁise elŭ, într-unŭ târᶁiŭ, de ce m-amŭ maĭ trezitŭ?... de ce D-ᶁeŭ nu s-a înduratŭ să mĕ deslege în fine de férele vieţeĭ mele?... de ce?... Dér ah! ce ᶁicŭ? adăogi elŭ apoĭ, déră mama mea? biéta mea mamă... singură!... ah! nu!... nu!..

Şi nu maĭ putu continua de slăbiciune. Elŭ se sili apoĭ să se ridice, ca să cerce de nu va puté găsi vr-unŭ locŭ pre unde să se pótă evada, dér îndată, pre lîngă o vóce lăuntrică ce i se păru că-lŭ îngrozesce să nu facă unŭ așĭa pasŭ, recăᶁu din noŭ sub ghimpiĭ durerilorŭ ce-ĭ înţepenise totŭ trupulŭ.

Slăbiciunea crescu maĭ multŭ încă prin aceste lupte lăuntrice morale şi, după câte-va óre de crunte suspinărĭ, elŭ plecă capulŭ pre o bârnă de la esle, închise pleópele şi... ceva ca somnulŭ i îngreuiă privirea, de şi nu era somnŭ, ci numaĭ unŭ efectŭ d-ale suferinţelorŭ luĭ... Dér nu te grăbi, iubite cetitorule, a socoti pre Vasile în numĕrulŭ celorŭ odihniţĭ, nu, căcĭ elŭ ca totŭ celŭ nefericitŭ, e cruţatŭ de mórtea, care preferă o jertfă maĭ fericită!...

Când déră, elŭ se trezi, din buĭmăcéla aceea, prima ideiă ce se înfăţişă minţeĭ séle, fu mamă-sa bolnavă, lipsită de orĭ-ce ajutorŭ, fără de nimenĭ, care să-ĭ dé măcarŭ o ulcică de apă...

Cât se uşură sĕrmanulŭ când putu în fine şterge câteva lacrimĭ, ce nouraŭ pre palida-ĭ féţă!.. Oh! făcé elŭ ştergendu-le, de ce D-ᶁeŭ n-a făcutŭ pre toţĭ ómeniĭ bunĭ?.. de ce elŭ n-a datŭ, ca totŭ omulŭ sĕ-şĭ iubéscă pre mama luĭ ca mine? póte că acuma mi s-arŭ asculta rugăminţile şi aşĭ căpăta învoirea de a merge să îngrijescŭ şi eŭ d-a mea, care-ĭ în braţele morţeĭ!...

In prada durerilorŭ, elŭ nu gândia decâtŭ la mizloculŭ prin care arŭ puté să maĭ revédă pre maică-sa. Vaĭ! elŭ nu puté presupune câte maĭ avé încă de suferitŭ!..

Suna clopotulŭ de la biserica satuluĭ, vestindŭ credincioşilorŭ ora vesperilorŭ (vecernieĭ) când se deschise uşa grajduluĭ şi se rearĕță vĕtafulŭ.

Astă dată elŭ nu avé biciulŭ cu sine, însă de abia închise uşa după elŭ şi ea se redeschise dândŭ trecere unuia din ceĭ doĭ feciorĭ.

— Poftimŭ, cucóne, ᶁisă acesta, dândŭ vĕtafuluĭ nisce ferăriĭ; alŭ cărorŭ zîngănitŭ fu ca unŭ fulgerŭ pentru Vasile.

Şatrarulŭ le luă şi le depuse pre pătucénulŭ cunoscutŭ, apoĭ apropiindu-se de prisonierŭ:

— Eĭ, ᶁise elŭ, ce maĭ gândesĭ? ţi-aĭ luatŭ de sémă? vreĭ să-mĭ spuĭ ce aĭ făcutŭ galbenulŭ?..

Respunsulŭ băiétuluĭ fu o privire dedemnósă ce-ĭ trimisă şi care balanţă o clipă asprimea luĭ.

— Lasă, déră, că te voĭ învĕţa eŭ să spuĭ. De o camŭ dată aĭ să rĕmâĭ la închisóre, până ce veĭ mărturisi adevĕrulŭ... apoĭ..

Şi se întrerupse pentru aşĭ esplica unŭ A!.. rocŭ şi prelungitŭ ce Vasile scósă, auᶁindu-lŭ rostindu-ĭ sentinţa osândeĭ séle.

Aşĭa-ĭ omulŭ: în mizloculŭ uneĭ nenorocirĭ, i se pare că nu se póte să fiă nópte maĭ întunecósă de cât acea ce lŭ încunjóră, i se pare că pre cerulŭ sĕŭ nu maĭ lucesce nicĭ o stelă cât de mică, déră când nenorocirea, fără a se mări, adese îşĭ schimbă numaĭ fasa, elŭ suspină îndată după cele trecute, pre care o clipă maĭ nainte le găsia așĭa de grozave. Acum elŭ vrea să se persuadeze că era maĭ favorabilă posiţiuuea ântêe, că prin desimea cea maĭ mare a norilorŭ refleta încă pre fruntea sa cea încreţită, o raᶁă dulce de speranţă divină. Speranţa e în parte elementulŭ sufletuluĭ omenescŭ, şi nu e omŭ care când ᶁice că i s-a stinsŭ speranţa, să nu audă o voce secretă şi bine făcĕtóre care-ĭ şopteşce neîncetatŭ până ce móre:

Aştéptă! aştéptă!!

Vasile era omŭ, măcarŭ că mumă-sa era ţigancă. O clipă maĭ nainte elŭ se văicăra că nu va maĭ puté vedé pre mamă-sa şi acuma înlemnesce auᶁindŭ totŭ acésta de la vĕtafu, ca şi când posiţiunea de adinéore era maĭ favorabilă.

Acum cu desevărşire i se păru că s-a stinsŭ orĭ ce speranţă şi cugetarea acésta, care ca unŭ fulgerŭ brăsdă imaginaţiunea sa, i înghiăţă, totŭ sângele din vine.

Vĕtafuluĭ însă i rîdeaŭ ochiĭ părêndu-i-se că asediulŭ acesta din urmă are să isbutéscă maĭ răpede decât orĭcare, dar care nu fu mirarea sa, când după câte-va secunde numaĭ de ezitaţiune, elŭ răspunse cu linişte mare, că boeriĭ ca ceĭ ce se ᶁică stăpâniĭ luĭ, potŭ să-lŭ ţină şi până i va putreᶁi ciolanele, déră că elŭ nu scia ce galbenŭ i se cere. Acum se păru că nu maĭ rămăsese nicĭ unŭ mizlocŭ de întrebuinţatŭ pentru ca să mărturiséscă.

Vĕtafulŭ însă maĭ şcia multe.

Elŭ începu, ca în multe rândurĭ, cerimonia cea barbară, cea diavoléscă a încornăreĭ unuĭ omŭ, făcutŭ după tipulŭ şi asemănarea luĭ D-ᶁeŭ! a încornăreĭ unuĭ omŭ de către fraţiĭ sĕĭ şi încă de aceĭ carĭ se ᶁicŭ Pravoslavnicĭ!!!.............

Vĕᶁêndŭ zadarnice orĭ-ce stăruinţĭ, vĕtafulŭ făcu unŭ semnŭ fecioruluĭ.

Acesta se apropiă de Vasile, care zăcé întinsŭ, şi-ĭ legă, fără ca să întâmpine împotrivire, mânile la spete, în timpŭ ce Şătrarulŭ aducea de pre pătucénŭ unŭ cercŭ de fierŭ, care se închidea cu lacătŭ şi din carele se rădicaŭ în drépta şi în stânga alte douĕ fere în formă de córne.

Elŭ deschise cerculŭ, înjurândŭ, lŭ încolătăci după gâtulŭ băiétuluĭ, lŭ reînchisă şi luă cheia.

Acum Vasile, séŭ maĭ bine trupulŭ pentru care muri unŭ D-ᶁeŭ-omŭ pe lemnŭ, luase cu deplinire forma pre care, voĭ marilorŭ pămêntuluĭ, voĭ pulberea pulberilorŭ, doriţĭ ᶁi şi nópte s-o daţĭ restuluĭ omenireĭ, atâtă pre din lăuntru cât şi în esteriorŭ, pentru ca eternŭ să putetĭ domni asupră-le, pentru ca să vĕ puteţĭ informa drepturĭ de supremaţiă prin diferinţele trupescĭ, căcĭ până astăᶁĭ supremaţia vóstră v-o întăriţĭ numaĭ pre forţa brutală.

Vasile nu ᶁicea nimica, decât ochiĭ sĕĭ, de şi strînşĭ cu totulŭ, înnotaŭ în focŭ de turbare; fruntea sa încreţită posomorîtŭ şi crişnirea pumnilorŭ şi a dinţilorŭ sĕĭ, îndesulŭ demustraŭ ce arŭ fi fostŭ în stare să facă în așĭa ocasiune, de arŭ fi fostŭ în stare să resiste, de arŭ fi avutŭ încă cât de puţină putere.

Incă vĕtafulŭ nu finise de închisŭ cerculŭ córnelorŭ şi clopotulŭ despică érăşi aerurile prin vibraţiunile séle. Şătrarulŭ şi feciorulŭ, amêndoĭ se însemnară cu semnulŭ şânteĭ crucĭ, cu semnulŭ unităţeĭ, egalităţeĭ şi alŭ frăţieĭ ómenilorŭ!!

Intre aceste se auᶁi bătêndŭ la uşă. Feciorulŭ mérse de deschise celuĭ-l-altŭ feciorŭ, carele aducea din porunca lăsată de vĕtafŭ, o bucată de mămăligă, făcută de cu séră, şi într-unŭ cofăelŭ apă pentru Vasile; aceste tóte fură depuse lîngă dînsulŭ şi fără a căuta să i se maĭ dea vr-unŭ ajutorŭ, după ce deslegară mânile nefericituluĭ băiétŭ, cu toţĭ eşiră şi uşa cea masivă a grajduluĭ se rostogoli după dînşiĭ. Se maĭ auᶁi pocnitura cheieĭ în lacătulŭ ce se încuia, apoĭ tăcerea cea maĭ adîncă se întinse în teribilulŭ locaşŭ, unde creştinulŭ sfăşiă sufletulŭ şi trupulŭ altuĭ creştinŭ, proprietate a sa...

Aşĭa înţelegemŭ noĭ ce va să ᶁică a fi creştinŭ!.. ne sfădimŭ de la formulele religiuneĭ luĭ Hristosŭ, curăţimŭ paharulŭ pre din afară şi înghiţimŭ conţinutulŭ oribilŭ; lăsămŭ cele de însemnatŭ: sufletulŭ religieĭ, pentru ca să cădemŭ în mârşăviile cele maĭ uricióse!.. Aşĭa înţelegemŭ cele ce a vrutŭ să restabileze Mântuitorulŭ Ḑeŭ cu preţulŭ răstignireĭ séle!

V. SUPERSTITIUNILE

Sórele pogorându-se după orizonŭ, raᶁele luĭ încununéză creştetulŭ munţilorŭ şi coloréză de purpură şi de rubine noraşiĭ albĭ şi creţĭ ce învĕléză ca un gazŭ occidentulŭ; vêntulŭ abia póte mişca în restimpurĭ câte o frunzişórŭ douĕ, împrăştiate icĭ şi colea prin codri; în tótă natura e o linişte nu sciu cum acablantă şi mornă.

Dér cu ivirea aburilorŭ umeᶁĭ şi recĭ ce plutescŭ preste pădure şi pârâiaşe, se stînseră maĭ de totŭ şi zingăniturile feróse ce echo rostogolise tótă ᶁiua prin crieriĭ prăpăstiilorŭ celorŭ maĭ profunde; acum de abia maĭ puté repercuta elŭ câte o lovitură douĕ de ciocanŭ de prin şetre, séŭ câte o nótă perduta din cimpoiaşulŭ păstoruluĭ, carele se pogóră de pre munte.

Să mergemŭ acum la corturile sclavilorŭ. Activitatea cea maĭ mare domnesce încă pre acolo; icĭ vedemŭ unŭ ţiganŭ, negru că nóptea, cu pĕrulŭ luciosŭ şi în neorînduială, până la brâŭ îngropatŭ în pămêntŭ dinaintea şetreĭ, dăndŭ felurite forme feruluĭ ce se móie sub loviturile în cadenţe dişănţate ale ciocanuluĭ sĕŭ ş-ale altuĭ maĭ mare, cu care bate soţia sa, o femee cu fruntea lată şi deschisă, cu ochĭ de focurĭ de şi cu féţa négră şi cu trupulŭ coperitŭ de rufe din felurită vestminte. Doĭ-treĭ copiĭ, care de care maĭ nudŭ i înconjóră, şi adese unulŭ din eĭ îmflă foile şi jăreşce cărbuniĭ în care tătucă-sĕŭ roşéşce fierulŭ. Dincóce, la alte şetre, ne putemŭ întâlni cu lăcătuşĭ, érăşĭ negrĭ, meşterĭ înţelegĕtorĭ, carĭ nicĭ odată însă n-aŭ fostŭ daţĭ la meşteşugŭ; colo auᶁimŭ rosătura ferestrăiaşuluĭ, carele mâncă cornulŭ de boŭ ca să-lŭ transformeze în peptenĭ; din colo alţĭ ţiganĭ, uniĭ cu anteree rumpte şi cu căciule cârpite, alţiĭ cu fesurĭ roşiĭ şi unsuróse şi cu cercelŭ la urechiă, cârpescŭ iminiĭ séŭ ciobótele sătenilorŭ, carĭ-ĭ împresóră încă de diminéţă, pre când ţiganele le pregătescŭ mămăliga, cântând în drămbă ariĭ deşănţate şi în timpŭ ce în altă parte unŭ cârdŭ de copiĭ micĭ şi înrufuiţĭ jócă tănănaoa şi ţigănésca la sunetulŭ vióreĭ moşuluĭ Négu şi-a cobzeĭ luĭ badea Neicu, carĭ le cântă numaĭ ca să aibă plăcerea de a-ĭ vedé nebunindu-se.

Să ne apropiămŭ maĭ multŭ de şétră unuia din meşteriĭ aceştĭ isteţĭ, fiĭ aĭ natureĭ întru tóte şi carĭ fără ca să fiă fostŭ daţĭ la învĕţătură, singurĭ de la sine mulţĭ sunt în stare să imiteze orĭ-ce lucru făcutŭ de ceĭ maĭ bunĭ meşterĭ.

Doveᶁĭ despre acésta credŭ că vorŭ fi de prisosŭ lectoruluĭ: muzicanţĭ bunĭ, căldărarĭ, ferarĭ, peptĕnarĭ, lăcătuşĭ, plapomarĭ, vĕrsĕtorĭ de clopote, amŭ avutŭ multŭ timpŭ numaĭ pre ţiganĭ, căcĭ strĕiniĭ, după cum se şciă, nu-ĭ decât puţinŭ timpŭ de cândŭ începură sĕ se îmmulţéscă între noĭ.

— Ş-apoĭ bine, l-aŭ bătutŭ, ᶁicĭ tu, măĭ Tudorică? ᶁicea cu unŭ accentŭ găturalŭ, comunŭ naţiuneĭ acesteĭ asiaticeşcĭ, unŭ ferarŭ, carele cu ciocanulŭ pre ilăŭ, rĕmăsese în nelucrare ca şi femeea sa ce-ĭ âmfla foile, se vede pentru ca să asculte acele ce le istorisia unŭ flăcăŭ june şi curatŭ învestmêntatŭ, care fuma şeᶁêndŭ turcesce în féţă cu ferarulŭ, carele i adresase întrebările.

— Ba încă rĕŭ, bade Constantine, respunse acesta, luândŭ cu degetulŭ unŭ cărbune şi punêndu-lŭ în pipa sa cea scurtă, din care pufuia ne-încetatŭ, fără ca să scótă multŭ fumŭ, căcĭ era tutunulŭ arsŭ maĭ dinainte.

— D-apoĭ bine de ce?

— Am auᶁitŭ astă-ᶁi pre vĕtafŭ cercetândŭ pre orăndariŭ décă nu cumva Vasile a bĕutŭ la dînsulŭ nisce parale ce se prepune că arŭ fi furatŭ de la curte.

— A furatŭ parale, de la curte?.. Aoleŭ! făcură totŭ de-odată ferarulŭ şi soţia sa.

— Dar tare-mĭ pare mie că nu le a furatŭ Vasile, ᶁisă érăşĭ flăcăulŭ, scărpinându-se pre capŭ pre sub căciula sa négră, de mielŭ.

— A fi éră vr-o vină, ᶁise femeea îmflândŭ foile; apoĭ înturnându-se către bărbatu-sĕŭ.

— Aide dă, bre!

— Ean dă o pilă încóce, fa hăĭ! — şĭ cătră flăcăŭ:

— D-apoĭ bine, décă n-a fi vinovatŭ bietulŭ băiétŭ, ᶁise elŭ, jărîndu şĭ cărbuniĭ cu pléfturulŭ.

— In așĭa împrejurare va fi chinuitŭ pre sânta dreptate, rĕspunse flăcăulŭ, scuturându-şĭ luléoa de călcâiulŭ cioboteĭ.

— Lăsaţĭ că vĕ spunŭ eŭ acuma, de-ĭ vinovatŭ orĭ nu! ᶁise femeea cu mulţămire.

Şi se răpeᶁi sub şétră, de unde aduse o sită ş-o părechiă de fórfecĭ ruginite.

— Ţine de icĭ, Tudorică, ᶁise ea către flăcăŭ, după ce împinse unŭ braţŭ alŭ fórfecelorŭ în veşca siteĭ.

Flăcăulŭ, după vroinţa eĭ, sculându-se puse degetulŭ celŭ mare la puntulŭ de sprijinire alŭ fórfecelorŭ şi stătu cu mâna întinsă.

Apoĭ femeea rĕmasă ca încremenită, cu gura întredeschisă, cu ochiĭ holbaţĭ tare şi pironiţĭ asupra siteĭ, în timpŭ ce totŭ ridica vĕrvulŭ picioruluĭ dreptŭ ca şi cândŭ arŭ fi bătutŭ unŭ tactŭ de musică.

Bărbatulŭ eĭ o imita; ciocanulŭ i căᶁuse din mânĭ alăturea.

— D-apoĭ bine, făcu flăcăulŭ, după câte-va minute de răbdare, mĕ dóre mâna, multŭ amŭ să şedŭ aşĭa?

Déră femeea, fără să-şĭ întórne ochiĭ, îşĭ puse degetulŭ arĕtătorŭ la gură şi elŭ înţelese destulŭ, că asta lŭ prevenia că trebue să tacă.

Cu cât însă flăcăulŭ schimba din picióre şi-şĭ încreţia fruntea de nerăbdare, cu atâta ochiĭ femeeĭ se micşoraŭ şi unŭ surîsŭ veselŭ se aluneca de la ochĭ pre buzele eĭ.

Ochiĭ însă nu-ĭ clipiaŭ de felŭ şi eraŭ ca ţintuiţĭ asupra siteĭ.

— 290! făcu ea cu bucuriă, fără însă a-şĭ opri bătăile picioruluĭ.

E, vinovatŭ, aĭ? întrebară în unanimitate şi bărbatu-sĕŭ şi flăcăulŭ.

Ea clătină din capŭ, aceea ce în tóte limbele însemnéză: Nu!

Dér după aceea adaosă răpede.

— Incă nu sciŭ.

Apoĭ maĭ numĕră încă vr-o cincĭ séŭ şése loviturĭ de piciorŭ, lungi gâtulŭ în spre sită, olbă şi maĭ tare ochiĭ şi începu aşĭ încreţi fruntea.

Bărbatu-sĕŭ ’şĭ pironise ochiĭ asupra feţiĭ femeiĭ séle, şi fără să gândéscă i imita tóte mişcările.

— 297! ᶁise ea érăşĭ după o clipă... par-că a ’nceputŭ a se învêrti sita... en veᶁĭ óre aşĭa-ĭ?...

— Maĭ ce se învêrte, făcu bărbatu-sĕŭ.

— Apoĭ...

— Şi fără a-şĭ continua ideea începută se apropiă de flăcăŭ şi-şĭ aţinti maĭ tare ochiĭ asupra siteĭ, care mişcată fiindŭ prin tremurarea mâneĭ flĕcăuluĭ şi oprită de a cădé de către degetŭ, să învêrtia încetŭ pre dênsulŭ.

— Eĭ dă, ce ᶁicĭ fa hăĭ! întrebă bărbatulŭ, vĕᶁêndŭ că ea nu-şĭ finesce ideea începută.

— Apoĭ... apoĭ e vinovatŭ! ᶁĕŭ!... en uită cum se învêrte sita, nicĭ n-amŭ apucatŭ să numĕrŭ tocmaĭ 300 în capĕtŭ.(1)

(1) Asta-ĭ o credinţă fatală, pré rĕspândită între ţĕranĭ. Adese amŭ vĕᶁutŭ urmărĭ triste din ea. Acéstă ispitire se face nu numaĭ cu sita; amŭ vĕᶁutŭ făcêndu-se şi cu O cheiă ş-o psaltire, de asemenea cu clopolulŭ.

— Vinovatŭ? — nu se póte! ᶁise Tóderŭ.

— Écă!.. Ce-mĭ spunĭ mie? décă dóră sita totŭ-d-auna spune dreptŭ.

— Apoĭ déră bine-i-orŭ face, adaose ferarulŭ, tăindŭ o păpuşă de tutunŭ.

— Bine-i orŭ face, ᶁicĭ d-ta, întrebă iute flĕcăulŭ, reaşeᶁându-se în posiţiunea sa d-ântêiŭ? mie-mĭ pare că nu, adaose elŭ clătinândŭ din capŭ.

— De ce?

— Maĭ ântêiŭ spune-mĭ d-ta de ce i-arŭ face bine décă elŭ arŭ fi furulŭ adevĕratŭ?

— Pentru că stăpânu-sĕŭ lŭ îmbracă, lŭ nutresce, lŭ...

— Şi cele-l-alte multe, care d-ta şi câţĭ va ca d-ta enumeraţĭ ca să încheiaţĭ din ele că acelŭ care le primesce arŭ face o crimă când n-arŭ iubi pre acelŭ ce i le dă, când n-arŭ căuta de interesele aceluia cu zelŭ şi credinţă, când l-arŭ fura, când... O! voĭ vĕ ’nşelaţĭ!... Ce vreĭ? póte Vasile să iubéscă pre stăpênu-sĕŭ, pentru că-ĭ dă mâncare — ş-aceea D-ᶁeŭ sciă cum — când acea mâncare i se dă numaĭ ca la unŭ câne... ce ᶁicŭ?... maĭ rĕŭ decât la unŭ câne! căcĭ câneluĭ se dă de róde nisce ciolane din bună-voinţă, éră luĭ din nevoiă, numaĭ ca să trăéscă şi să pótă munci până-lŭ înnécă sudorile?... Aŭ póte iubi Vasile pre acelŭ ce-ĭ dă unŭ sucmanŭ ş-o părechiă de opincĭ séŭ ciobóte, când aceste i se daŭ însoţite de înjurăturĭ şi de loviturĭ... Așĭa, póte óre nu numaĭ Vasile, déră orĭ-care servŭ, să-şĭ uite propriulŭ sĕŭ interesŭ pentru interesulŭ aceluia, care lŭ maltrătéză şi-lŭ socotesce îndatoratŭ să-ĭ fiă credinciosŭ interesurilorŭ luĭ, pentru o lefşóră de nimică ce i-o plătesce, séŭ pentru unŭ săracŭ nutrimentŭ pre carele şi ’naltă posiţiune l-arŭ puté căpĕta?... Póte óre cine-va îngriji de acelŭ carele nicĭ te întrébă ce te dóre când aĭ intratŭ chiar şi în ghiarele morţeĭ?...

— Așĭa, d-apoĭ nu toţĭ stăpâniĭ sunt rĕĭ, nu toţĭ rĕŭtrătéză serviĭ lorŭ...

— Şi veĭ ᶁice póte că-ĭ destulŭ ca unŭ stăpênŭ să nu trateze rĕŭ pre servŭ pentru ca elŭ să-lŭ iubéscă? — Nu, nu ᶁice asta, căcĭ te-nşelĭ! Spune chiarŭ d-ta, rogu-te, poţĭ să nu fiĭ indiferentŭ pentru interesele unuĭ omŭ ce nu iubescĭ?.. Aşa-ĭ că nu! eĭ bine, trebue ca stăpânulŭ pre lîngă nutrimentŭ şi îmbrăcăminte şi léfa care o dă servuluĭ sĕŭ, sĕ-i dé şi iubirea sa, sĕ se intereseze de interesele luĭ ca de ale séle, sĕ se bucure de bucuria luĭ; sĕ se întristeze de întristarea luĭ. Căcĭ nicĭ o dată nu va sci îndestulŭ rĕsplăti serviciile servuluĭ sĕŭ, maĭ bine ale amiculuĭ sĕŭ! şi nu te supĕra, frate, de cuvêntulŭ acesta, căci sciĭ bine, acela ne-ĭ amicŭ care ne iubesce şi-şĭ lasă interesele séle pentru a le nóstre, şi care déră e maĭ bunŭ amicŭ decât fiinţa care pentru câţĭ-va leĭ ş-o bucată de mămăligă, sufere în loculŭ nostru frigulŭ, căldura, tóte injuriile timpurilorŭ, ni privighéză în somnulŭ nostru, e gata pentru noĭ să nu maĭ simtă nicĭ ostenélă, nicĭ supĕrărĭ... Așĭa, servulŭ e amiculŭ stăpânuluĭ şi trebue tratatŭ ca pre unŭ amicŭ... Așĭa, nu e fiinţă, după D-ᶁeŭ căruia să fiă maĭ multŭ datorŭ cu iubire şi consideraţiune decât servuluĭ. Iubéscă-lŭ stăpânulŭ numaĭ şi fiă sigurŭ că va fi iubitŭ, cu o mică escepţiune, căcĭ nu-ĭ vorbă că sunt şi suflete rele, suflete de servĭ, stricate adese-orĭ totŭ de stăpânĭ!..

— D-apoĭ par-că... Da en să lăsămŭ vorba asta d-o parte,(1) ᶁise ferarulŭ, care era unŭ sufletŭ de acele, carĭ iéŭ lucrurile aşĭa precum vinŭ şi nu le cercetéză originea lorŭ, de e bună séŭ greşită; apoĭ întumându-se către femeea sa:

(1) Să mi se ierte îndrăsnéla ce amŭ avutŭ de a pune în gura unuĭ ţiganŭ ca Tóderŭ nisce cuvinte așĭa de sănătóse, căcĭ de amŭ fâcut-o, acesta a urmatŭ din aceea, căcĭ cam de felulŭ acesta aŭ fostŭ cuvintele ce amŭ auᶁitŭ de la unulŭ dintre aceştia, care servise la o persónă nedeajunsŭ cunoscută în lume, déră demnă de totŭ respectulŭ şi memoria: la d. dr. Stefănescu.

— Fa, Săftică, en dă-ne ceva de mâncare.

— D-apoĭ bine, par-că spunéĭ că nu creᶁĭ că Vasile să fiă cu adevĕratŭ furulŭ? adaosă elŭ a ᶁice re-nturnându-se spre Tóderŭ.

— După cum ţ-amŭ spusŭ, chiar de arŭ fi furatŭ nu era vr-un pĕcatŭ mare; dér nu! sĕrmanulŭ băiétŭ, e pré de trébă ca să pótă face unŭ aşĭa lucru; nu nu. elŭ nu pótă să fiă furulŭ!... adaose elŭ, cu o vóce compătimitóre.

— Se cunósce că slujescĭ la popă, ᶁise ferarulŭ, rîᶁêndŭ cu chefŭ şi eşindŭ din borta sa. — In momentulŭ acesta femeea adusă o strachină cu curechiŭ muratŭ şi mămăligă pe unŭ fundŭ.

— Eĭ bădică, ᶁise flăcăulŭ Tóderŭ, aşeᶁându-se şi elŭ pre lîngă fundulŭ cu mămăliga; ce ᶁici? nu e maĭ dulce mămăliga, gólă de arŭ fi chiarŭ, mâncată la casa ta sub şétră, decât bucatele cele maĭ scumpe, ce ni s-arŭ da în fére fiindŭ, în curţile cele maĭ marĭ?

VI. VRAJITÓREA. — IN CE TIPU PÓTE CINE-VA SE AJUNGA A FI VRAJITÓRE.

Să lăsămŭ acuma pre aceste persóne, din care douĕ aŭ de sigurŭ, că Vasile arŭ fi furulŭ, numaĭ pentru că sita se învêrtise, neluândŭ nicĭ de cum în consideraţiune că acéstă învêrtire e numaĭ unŭ efectŭ d-ale tremnrăreĭ muşchilorŭ mâneĭ celuia ce ţiné tórfecele, şi să urmămŭ acuma pre lîngă malurile părîéşuluĭ cunoscutŭ, pre o fetiţă frumósă, care cu paşĭ agitaţĭ şi aruncândŭ din când în când câte o căutătură furtivă, se îndruméză spre unŭ bordeiŭ tupilitŭ, situatŭ la estremitatea apusană a corturilorŭ.

Priveşce-o cum se întórnă îndĕrăptŭ şi tresare de câte orĭ vêntulŭ, ce se stărnise, şueră prin borta vr-unuĭ stejarŭ bĕtrânŭ! Eat-o acuma aprópe de bordeiŭ, ca la ᶁece paşĭ. Spune-mĭ, cetitorule, o veᶁĭ şi tu, ca mine, desmerdândŭ pre Parizache, unŭ dulăŭ negru ce-ĭ eşise înnainte cu gândurĭ rele, déră care i se împrăstiară la apropierea luĭ de fetiţă.

—- Eat-o intrândŭ sub o tindă de frunᶁişŭ uscatŭ, de dinaintea bordeiuluĭ.

— Aĭ venitŭ? i ᶁice o femee, deschiᶁêndŭ uşa bordeiuluĭ ca s-o priméscă.

Acéstă femee e o ţigancă de la 30—40 de anĭ, de unŭ măsliniŭ cât se póte maĭ închisŭ, învestată într-unŭ antereŭ de cutniă, tăiétŭ şi unsurosŭ. De sub cârpa érăşĭ unsurósă ce-ĭ ascunde pĕrulŭ, se furiséză câte-va şuviţe sure, căᶁêndŭ pre sbărciturile lateĭ séle frunţĭ, şi făcêndŭ contrastŭ cu negréţa sprâncenelorŭ şi-a genelorŭ eĭ. Unŭ nasŭ coroeticŭ încununéză douĕ buᶁe pline, rumene, resfrânte şi mărginite de unŭ pufŭ gălbuĭŭ, ce sémănă mult a musteţĭ; décă voiŭ adăogi că-ĭ de o statură miliană, voiŭ complecta mi pare portretulŭ eĭ.

Ca să nu ţinŭ multŭ în suspensiune dorinţa ce credŭ că va fi avêndŭ cetitorulŭ, de a cunósce cine e femeea acésta, din noŭ introdusă în istorióra ce ni-amŭ propusŭ să spunemŭ, să nu ne întindemŭ multŭ cu descrierea bordeiuluĭ, carele, luminatŭ prin o ferestruiă de hărtiă şi alta de burdahanŭ, nu cuprinde alte mobile decâtŭ acele ce se află maĭ în orĭ-care bordeiŭ din ᶁilele nóstre, astea, unde săraculŭ, Moldovénŭ séŭ ţiganŭ, de nevoiă e silitŭ se fiă de secta luĭ Diogenŭ, ad. să se mulţăméscă cu ceea ce póte avé.

— Écă, mătuşă Flóre, ţi-amŭ adusŭ şi cămaşa, ᶁise fetiţa, după ce intră în bordeiŭ, dându-ĭ o cămaşă albă, cusută cu altiţe.

Flórea, așĭa se numia bĕtrâna, o primi, o esamină şi apoĭ o închisă, cu unŭ surîsŭ de plăcere, într-unŭ felŭ de secriaşŭ de lîngă vétra omuluĭ de nuele muruite...

După aceea înturaându-se spre fétă:

— Ea dute până în tindă, ᶁise ea, de culege câte-va vresculeţe.

Fetiţa, care după ochiĭ eĭ ceĭ negrĭ şi după guriţa eĭ cea miculiţă, cât şi după costumulŭ eĭ, lesne se cunósce că e Raluţa, fiica păduraruluĭ, aduse îndată câte-va surcele, cu care aţîţă unŭ focuşorŭ în vétră, în timpŭ ce Flórea scóse din sicriaşŭ o ulcică nouă şi câte-va şindriluţe.

— En iea, ᶁice baba, fată heĭ, cofăelulŭ celŭ de sub laviţă şi te du la pârăŭ de adă apă, dér şi când te-ĭ duce şi când veĭ veni îndĕrăptŭ sĕ nu vorbescĭ cu nimenĭ nimica, éră când veĭ lua apă să ieĭ cu mâna pre dosŭ.

Féta luâ cofăelulŭ şi eşi.

Atuncĭ femeea astupă cu câte-va rufe, tóte ferestruiele, prin care maĭ străbăté încă lumina murindă a ᶁileĭ şi făcu întunerecŭ; dete drumulŭ uneĭ cingătorĭ, care-ĭ ridica, în susŭ unŭ sînŭ lungŭ până la pântece şi negru şi coperitŭ de pufŭ, încâtŭ îţĭ era gróză să-lŭ zărescĭ numaĭ. Ea îşĭ scósă apoĭ şi cămaşa sa ruptă şi négră, îşĭ aruncă legătórea de pre capŭ, lăsândŭ să cadă în neorînduélă albulŭ sĕŭ pĕrŭ, şi ast-felŭ, nudă ca unŭ napŭ, după ce pusă o cociorbă în uşă începu o misteriósă şi dişănţată operaţiune. Ea luă nouĕ vergele într-o mână, şi ulcica, după ce pusesă în ea o bucată de céră şi nisce fiere de boŭ, într’ altă mână, făcu apoĭ câte-va rotiturĭ şi maĭ dişănţate împrejurulŭ omuluĭ, apoĭ pusă ulcica cu céră pre cărbunĭ, murmurândŭ nisce cuvinte fără de inţelesŭ. Când céra începu a sfârăi, ea luă cu treĭ degete ale mâneĭ stângĭ câte o vergea, mestecă cu ea céra şi apoĭ o pusă pre focŭ, murmurândŭ descânteculŭ următorŭ:(1)

(1)Autenticŭ.

Sfârîe, mârîe/

Fierea să-ĭ plesnéscă!

Sfârîe, mârîe!

Numaĭ s-o îubéscă!!!

Aceste ᶁicêndŭ otrocolia în ulcică cu şindrila.

Să sfârîe, să mârîe ’n tine

Şi foculŭ să-ţĭ curgă prin vine!

Să sfârîe, să mârîe ’n tine

Cum curge cuvântulŭ din mine!

Să te ardă

Ca să crédă

C-o iubescĭ.

Sfârîe, mârîe, etc.

Ca scândura care se rumpe.

Şi care în scrumŭ se preface,

(Aici pune şindrila pre focŭ)

Să péră din tine puterea,

Să nu maĭ aibĭ somnŭ cu pace,

Până nu-ĭ vroi-o!

Până nu-ĭ iubi-o!

Sfârîe, mârîe, etc,

Făcu astă operaţiune pre rîndŭ cu câte optŭ vergelele. După ce mântui de mestecatŭ şi cu a 9-a, o pusă pe pripiciulŭ omuluĭ şi, în tăcere, cu mânile la peptŭ, făcu, galopândŭ, de treĭ orĭ jurulŭ ulceleĭ pre care o pusesă în mizloculŭ bordeiuluĭ.

In acelŭ momentŭ, Raluţa, care venisă de multişorŭ şi era în nerăbdare, dete ca să intre cât putu maĭ încetişorŭ pre uşă.

Mătuşa Flórea mérse îndată şi luă cociorba şi Raluţa intră, nu fără ca să se înfioreze d-ocamdată de aspectulŭ celŭ urîciosŭ alŭ nudeĭ ţigance.

Ea depusă pre vétră cofăelulŭ cu apă, după tóte regulele prescrise de ţigancă, şi acésta, după ce maĭ pusă o clipă la focŭ ulcica până ce céra reîncepu să sfârîe, o turnă în cofăelulŭ acesta, sumuţindŭ din gură din tóte puterile, apoĭ luă vergica cea rĕmasă şi începu a otrocoli cu ea prin apă. Când céra sleindu-se pluti d-asupra, ea o strînsă în tăcere şi făcu, cât putu maĭ bine o caricatură în formŭ de omŭ, ascuţi apoĭ puţinŭ vergéla în chipŭ de frigare şi înţepă în ea pre omuşorulŭ sĕŭ.

Raluţa, în timpulŭ mişcărilorŭ acestorŭ cabalistice, cu ochiĭ boldiţĭ şi cu gura întredeschisă aştepta să védă finitulŭ.

Ea se cam împotrivi când ţiganca i ᶁise să se desbrace ca şi dênsa, dér o privire sarcastică şi diavoléscă, ce-ea i aruncă, o îndemnâ să asculte poruncile din puntŭ în în puntŭ.

Când vĕᶁu că fetiţa, roşă ca unŭ bujorŭ, tremura ca şi frunᶁa lîngă vétră, ea eşi afară şi reintră îndată aducêndŭ o covată. Punênd-o josŭ, făcu semnŭ fetiţeĭ să intre în ea şi o scăldă, din picióre, Flórea turnândŭ apa cea rece din cofăelŭ pre capulŭ eĭ, carele tremura şi fără acésta de frigŭ.

Afară era nópte completă. In bordeiŭ lucórea murindă a foculuĭ, pigêndŭ în roşu tóte d-imprejurŭ, făcé o scenă grozavă, unŭ spectacolŭ dişănţatŭ din aceste douĕ fiinţe așĭa de diferite în totulŭ.

De odată se auiᶁi unŭ-şuerŭ puternicŭ, apoĭ o plesnitură ca de biciurĭ, pre la tuspatru colţurile bordeiuluĭ, ş-apoĭ unŭ gemutŭ prelungitŭ ca subpămênténŭ. Tăcerea apoĭ se reaşéză.

Raluţa pică pre o laviţă obosită de frigŭ şi de spaimă.

Flórea Vrăjitórea, căcĭ era vrăjitóre, jucândŭ în aerŭ frigarea cu omidŭ de céră, se părea că nu bagă de sémă la nicĭ o mişcare d-ale Raluţeĭ, de şi neîncetatŭ ea le studia cu códa ochiuluĭ.

După câte-va minute de gróză pentru fetiţă, ţigana i dădu voiă să se reîmbrace şi punendu-ĭ apoĭ frigarea în mânĭ:

— Na, ᶁise ea, frige omuşorulŭ acesta la focŭ, pre jăratecŭ, şi ᶁi din gură de nouĕ orĭ:

„Cum se topesce omulŭ acesta de céră de căldura foculuĭ, așĭa să se topéscă (cutare) de căldura dragosteĭ mele.”

—Auᶁĭ? de nouĕ orĭ ş-apoĭ... lasŭ!... i vedé!...

— Bine, mătuşică, întrerupsă fetiţa, aşeᶁêndŭ vêrfulŭ frigăreĭ pre o pétră pusă pentru astă trébă, pre vétrâ....

Flórea eşi din bordeiŭ.

Céra topinduse pica pre cărbunĭ în picăturĭ de focŭ lăsândŭ unŭ mirosŭ de arsură, ce se rĕspândia în tóte părţile.

Fetiţa ᶁicé întocma după cum era învĕţată.

Câte-va minute după aceea în bordeiŭ nu maĭ era nimenĭ.

Fiindŭ că bĕtrâna vrăjitóre nu e de féţă, ca să ne tememŭ d-a fi audiᶁĭ ş-apoĭ pedepsiţĭ pentru indiscreţiunea nóstră, prin vre unŭ mijlocŭ d-ale eĭ, să ᶁicemŭ în trécătŭ ceva şi despre dênsa.

Născută sub cortŭ, ea rĕmăsese maĭ ântêiŭ fără de tată-sĕŭ, mortŭ din causa uneĭ bătăĭ, ce-ĭ dădu-se stăpânu-seŭ, pre óre care pânĭ nedovedite; ea fusese curêndŭ delŭsată şi de mamă-sa, care muri în urmarea uneĭ scrîntiturĭ de piciorŭ, ce-şĭ dete călcândŭ nisce lutŭ cu carele Cuconulŭ poruncise să i se lipéscă grânarele. Orfană, ea fu crescută de uniĭ şi de alţiĭ, până aprópe de 13 anĭ. Era frumósă ca orĭ şi care ţigancă frumósă, dér sufletulŭ eĭ era cuibulŭ tuturorŭ viţiurilorŭ putincióse în societatea lorŭ; când pre lîngă dênsele amŭ maĭ adăogi că era beţivă, leneşă, mârşavă... amŭ găsi în fiinţa acésta omenéscă unŭ animalŭ complectŭ!... Nu era nicĭ de 13 anĭ, când ea ascultă vócea cea grozavă de şi gâdilitóre a desfrânăreĭ; atuncĭ, fără de nicĭ o ruşine săria în gâtulŭ flĕcăilorŭ, se trântia cu dênşiĭ... şi nu târᶁiŭ căᶁu în mâna unuĭ ştrengarŭ, carele nu o cruţă de felŭ.

Nu trebue însă s-o urgisimŭ cu totulŭ, căcĭ nu era așĭa de vinovată precât ni se pare. Noĭ scimŭ că omulŭ în nuditatea sa, născêndu-se, n-aduce cu sine decât o simţibilitate, într-unŭ gradŭ maĭ mare séŭ maĭ micŭ şi s-a doveditŭ că raţiunea, consciinţa, se forméză numaĭ amĕsuratŭ cu cât se perfecţionéză în elŭ astă simţibilitate. Să nu uitămŭ însă, că omulŭ totŭ de la nascere are în natura sa o tendinţă totŭ spre rĕŭ şi materialismŭ: unŭ copilŭ ucide unŭ animalŭ fără să-ĭ pară rĕŭ; acesta-ĭ sigililulŭ luĭ D-ᶁeŭ, carele ne-a însemnatŭ de la cea ântêe greşală a părinţilorŭ noştri, acesta-ĭ pĕcatulŭ părinţescŭ de care arŭ trebui să ne cureţe botezulŭ nu numaĭ prin apă déră spiritualŭ, adică prin morală, perfecţionândŭ în bine simţibilitatea nóstră, formându-ne consciinţa, întărindu-ne raţiunea, prin esperienţele nóstre ş-ale altora..., căcĭ tóte aceste ne sunt permise, séŭ maĭ bine ne sunt date ca mizloculŭ mântuireĭ nóstre din marea patemilorŭ, din grosolanulŭ materialismŭ, chiarŭ de Isusŭ, — acelŭ atâtŭ de puţinŭ înţelesŭ de noĭ, ómenĭ maĭ toţĭ alăptaţĭ în rele, — când ne ᶁice:„Fiţĭ desĕvêrşiţĭ, precum tatălŭ vostru celŭ din cerurĭ desĕvêrşiţŭ este.”

Dér perfecţiunea nóstră spirituală se face prin aproprierea de D-ᶁeŭ. Cine însă a vorbitŭ vr-o dată sĕrmaneĭ Flórea, de D-ᶁeŭ?... Nimenĭ! Cine însă i-a esplicatŭ măcarŭ: „Sânte D-ᶁeule şi Tatălŭ nostru”, pre carĭ le a învĕţatŭ şi ea din multa auᶁire?... Nimenĭ! nimenĭ! așĭa, nimenĭ! N-o urgisiţĭ déră décă, ascultă numaĭ vócea cea înşelătóre şi magnetică a simţurilorŭ animalice, ne-nfrânate în ea, şi nu de raţiune, care-ĭ arétă numaĭ cum să pótă minţi, înşela, fura, séŭ cum să pótă a scăpa de bătăĭ... N-o învinovăţiţĭ, o maĭ repetezŭ, căcĭ până ş-acelŭ nu-sciŭ-ce, ce în sufletulŭ omuluĭ celuĭ maĭ barbarŭ rechiamă fiinţarea unuĭ D-ᶁeŭ, era în ea numaĭ ca unŭ visŭ, ca o stelă ascunsă în noriĭ cei maĭ negrĭ, îndesiţĭ şi îngroşaţĭ încă prin ovilirea sclavieĭ, din generaţiune în generaţiune. Mamă-sa nu scia multe despre D-ᶁeŭ, cu cât maĭ puţine puté să sciă fiica sa, părăsită de mică şi în posiţiune de a culege numaĭ unŭ nămolŭ de înjurăturĭ şi de patemĭ respândite maĭ fără de escepţiune între sclavĭ!.... Acumŭ aşĭ vré să maĭ facŭ o întrebare iubituluĭ meŭ amicŭ cetitorŭ: spune-mĭ, o! creştine, de aŭ dreptate aceĭ carĭ batŭ pre sclaviĭ lorŭ şi-ĭ schinjuescŭ, sub cuvêntŭ că-sŭ furĭ, desfrânaţĭ, leneşĭ?...

Mărturisesce-mĭ, de aĭ fi fostŭ şi tu în posiţiunea străbunilorŭ lorŭ, spune-mĭ de aĭ puté fi maĭ bunŭ de cât dînşiĭ, când aĭ fi fostŭ crescutŭ în atmosfera ticăloşiilorŭ şi a mizerităţilorŭ, ce nesciinţa de D-ᶁeŭ şi întunericele sclăvieĭ forméză, dreptŭ orizontulŭ lorŭ, a fraţilorŭ noştri, pentru mântuirea cărora, ca şi pentru a nóstră, s-a bătutŭ piróne, în piciórele şi în palmele aceluĭ care ne a adusă aripĭ cu care să ne putemŭ ridica cât multŭ maĭ susŭ de mĕlulŭ infectŭ alŭ materieĭ!... Așĭa-ĭ că-ĭ cu neputinţă, ca ţiganulŭ să fiă în genere onestŭ şi omŭ cu adevăratŭ? Eŭ însumĭ o afirmezŭ acésta, cât eĭ vorŭ fi în posiţiunea lorŭ actuală, déră cercaţĭ numaĭ, nu cu bĕtrâniĭ, ce cu generaţiunele nouĕ, venitóre, şi ca şi mine vĕ veţĭ asigura că şi ţiganulŭ e perfecţionabilŭ ca noĭ, şi că din eĭ s-arŭ puté scóte nu numaĭ ómenĭ adevĕraţĭ, sufletesce vorbindŭ, dĕră şi ómenĭ necesarĭ societăţeĭ, alesŭ meşterĭ isteţĭ de totŭ felulŭ.

Amŭ spusŭ că Flórea cu defectele ce culesese până în vêrsta de 13 anĭ de pre la practicatoriĭ lorŭ, nu lipsia de frumuseţe şi de tóte acele drăgălăşiĭ ne deştéptă simţurile. Odată, fratele Vorniceseĭ Gorjănilă, de la carele acesta cumpĕră apoĭ moşia pre care se urméză istoria nóstră, acesta ᶁicŭ, înainte de ce soră-sa să se fiă măritatŭ după Vorniculŭ Grorjănilă şi prin urmare înainte de ce Flórea fu trecută în isvodulŭ de zestre a duduceĭ, care maĭ ca tóte isvódele se începea cu:

„In numele Tatăluĭ ş-alŭ fiuluĭ, ş-alŭ sântuluĭ Duhŭ, Aminŭ!..”

„Noĭ dămŭ fiiceĭ nóstre afară de... banĭ şi ᶁece sălaşe de robĭ, din care 5 suflete feciorĭ!... atâtea fierarĭ!! etc.”, odată, maĭ adaogŭ a ᶁice, cuconaşulŭ acesta, june şi cu mare influenţă la curtea părintéscă, vĕᶁu pre ţigăncuşă şi se simţi gădilitŭ óre cum pre la inimă...

O părechiă-douĕ de cerceĭ de la marchitanŭ, câte-va şirăguţe de mărgele roşiĭ, i fură de ajunsŭ spre a O îndupleca să-ĭ mulţăméscă dorinţa.

Cuconașulŭ acesta însă era încă sub epitropia părinteluĭ sĕŭ, de aceea elŭ făcu tóte chipurile ca urmările séle să nu fiă descoperite. Elŭ, procurândŭ feteĭ mizlócele de aşĭ face unŭ bordeiaşŭ, care să fiă locuitŭ numaĭ de dînsa, se vedé mântuitŭ de odată de neajunsurile ce-ĭ causaŭ ţiganiĭ aceia, sub şetrele cărora trebuia să facă amorŭ cu Flórea!

Decĭ bordeiulŭ fu făcutŭ, așĭa ᶁicêndŭ numaĭ într-o nópte, de ómenĭ plătiţĭ de cuconașulŭ.

Adou-ᶁi toţĭ ómeniĭ se miraŭ de minunea acésta, şi fiindŭ că superstiţiunile sunt la ţĕranĭ cele ântêĭ ce fiiulŭ le învéţă de la mama séŭ de la tatălŭ cu toţiĭ creᶁură, că draciĭ servescŭ ţiganceĭ şi că i-lŭ făcuseră, şi se întemeiaŭ în credinţa acésta, cunoscêndŭ relele purtărĭ ale copileĭ.

Toţĭ săteniĭ se feriră de atuncĭ de contactulŭ eĭ, ca de alŭ uneĭ fiinţe perdute.

Şi interesele eĭ fiindŭ d-așĭa felŭ, Flórea nu cercă să desabuseze pre nime că ea n-arŭ fi dată luĭ.

Acésta-ĭ prinsă bine, când după câte-va lunĭ, cuconașulŭ o părăsi, pentru a-şĭ da amorulŭ uneĭ alteia.

Atuncĭ bordeiulŭ eĭ deveni loculŭ de mângăere şi de vindecare a totŭ felulŭ de nenorocirĭ: ea găsi totŭ felulŭ de mizlóce să facă de dragoste, de urîtŭ, de baghiţă, de şoparlaiţă, de uscare... Ea descânta, fermeca, avé putere mare şi pre dracu în ea, după espresiunea bĕtrânilorŭ sătenĭ, carĭ nu putéŭ, orĭ cu ce demonstraţiunĭ, împedica pre fetiţe să mérgă să consulteze pre Flórea, ce-ĭ de făcutŭ ca sĕ le iubéscă flăcăulŭ cutare.....ba chiarŭ multe soţiĭ alergară să le înveţe ce potŭ să facă dóră vorŭ scăpa de dihania de bârbăţelŭ...

Ea căuta în oglindă, în apă, în palmă, în cărţi... şi totŭ déuna spuné dreptŭ! în totŭ sătulŭ... Ce ᶁicŭ în totŭ sătulŭ? — In totŭ ţinutulŭ, după cât-va timpŭ, se vorbi cu gróză şi respectŭ de mătuşica Flórea... Care de care se înfăţişa, ca să mărturiséscă de puterea eĭ. — Cum? ᶁicéŭ uniĭ necreᶁĕtorĭ, ia dute de veᶁĭ însuţĭ, cum se cutremură casa când ea descântă, cum tună, cum fulgeră, urlă, geme, plesnesce, vâjiă,... de ţi se sue pĕrulŭ în vêrfulŭ capuluĭ!

Şi ᶁĕŭ îmĭ pare că şi noĭ, până acuma, iubite cetitorule, am puté crede în puterea Flóreĭ, după pocnitulŭ şi gemĕtulŭ celŭ surdŭ, când ea făcé farmecĭ pentru Raluţa; așĭa, déră noĭ să cercetămŭ maĭ cu démĕnuntulŭ.

— Aide! ᶁicé încetŭ, mătuşa Flórea, după ce petrecuse pre fetiţă până departe de bordeiŭ. Hohote se ridicaŭ atuncĭ între dînsa şi unŭ june ţiganŭ, care eşia la apelulŭ eĭ, de sub unŭ polobocŭ dogitŭ, de lîngă bordeiŭ. Să ne grăbimŭ a spune că acestŭ ţigănuşŭ nu era numaĭ unŭ instrumentŭ fermecătorŭ, déră încă şi amantulŭ eĭ, căcĭ de şi bĕtrâna acuma, prin lucrişórele ce căpĕta de pre la lesne-creᶁĕtoriĭ sĕĭ practicanţĭ, şi din care dădé şi ea acestuia, lŭ prinsese în căpcană...

Să lăsămŭ însă pre femeea acésta, în care viclenia cu suita sa de patimĭ, departe de a se micşora cu vêrsta, crescuse într-unŭ gradŭ teribilŭ; să nu ne maĭ amintimŭ de hârca, care cu vulpósele eĭ cuvinţele, atrăgea la dînsa pre fetiţele cele maĭ nevinovate, — căci astŭ-felŭ făcu şi cu Raluţa. De maĭ multe orĭ ea o întâlnise prin pădure şi o sfătuise, ca unŭ calŭ alŭ dracilorŭ ce era, să se iubéscă cu vre unŭ flăcăŭ. Prin așĭa tipurĭ lesne se póte atrage confidenţa inocenţeĭ, şi déră Raluţa i mărturisise în-tr-unŭ rândŭ că iubesce pre Vasile, déră că nu scie de-ĭ iubită şi ea de dînsulŭ.

— Aoleŭ! mâncaţi aşŭ ochişioriĭ, esclamasă ţiganca, da, ia vino la mătuşa şi ţi l-a aduce călare pre prăjină.

Multŭ timpŭ se stânjini fetiţa de trebue să facă unŭ așĭa pasŭ, dér ea iubia pré tare ca să se pótă stăpâni multŭ timpŭ încă! Intr-o séră, şi anume în séra acésta, după cum vĕᶁurămŭ, ea dăduse ţiganceĭ o cămaşă cu altiţe, preţulŭ convenitŭ între ea şi acésta maĭ dinainte pentru farmecele eĭ şi se supuse în darnŭ neghiobiilorŭ eĭ.

VII. CE PÓTE AMORULU. — UNU VISU IMPLINITU.

Să lăsămŭ unŭ capitulŭ, carele n-a avutŭ vr-o importanţă pré mare pentru şirulŭ istorióreĭ nóstre, dér pre care amŭ socotitŭ că n-amŭ greşi neştergêpdu-lŭ, pentru ca cetitorulŭ nostru, care póte nu are o ideiă despre farmecĭ, să pótă vedé până la ce gradŭ sunt înrădăcinate superstiţiunile între săteniĭ noştri.

Să începemŭ altulŭ.

— Cunoscĭ tu óre, amate cetitorule, pre femeea acéstă infirmă şi dişirată, întinsă pre unŭ pumnŭ de paie, în fundulŭ şétreĭ acesteĭ sĕrace şi construită din lăvicere? — Cunoscĭ tu óre, în umeriĭ obrazuluĭ, în fundulŭ cărora abia se zărescŭ doĭ ochĭ istoviţĭ şi stinşĭ, cunoscĭ în respiraţiunea cea pripită, neregulată şi rece a sînuluĭ sĕŭ dişiratŭ şi coperitŭ de sdrenţe, cunoscĭ, ᶁicŭ, óre, în scheletulŭ acesta pre Maria, mama luĭ Vasile?

Şi, d-ta, venerabilă cucónă Gorjănilă, vroi-veĭ să veᶁĭ şi să maĭ cunoscĭ, de veĭ puté, în ea pre ţigana cea frumósă, care te a purtatŭ în braţe, pre când ea creştea la curtea băbacă-tĕŭ?...

Suntemŭ sub şétra eĭ.

Nóptea se naintase şi era obscură fórte, căcĭ luna rĕsăria târᶁiŭ. Vêntulŭ sufla prin lăvicerile şetreĭ cu o şuerătură cobitóre, aducêndŭ pre aripele séle ţipĕtulŭ sinistru alŭ huhurezuluĭ şi alŭ buheĭ, cerulŭ era negru ca disperanţa şi munţĭ de norĭ se rostogoliaŭ pre întinsulŭ orizonŭ.

Urletulŭ câneluĭ şétreĭ ca totulŭ în natură vestea o furtună grozavă.

Dér óre cine-ĭ însulŭ acela, carele cu cotulŭ rĕᶁematŭ de leuca căruţeĭ, îşĭ preîmblă ochiĭ, acum la vr-o câţi-va tăciunĭ din carĭ vêntulŭ scóte o lumină nesigură, ş-a-cum asupra Marieĭ, care întórsă cu faţa spre focŭ, se pare că dórme, de şi ochiĭ sĕĭ suntŭ maĭ de totŭ deschişĭ, din causa slăbiciuneĭ. Cine-ĭ óre însulŭ acela atâtŭ de îndurătorŭ, ca să se îngrijéscă de o nefericită ţigană, în gura morţeĭ, părăsită de lume şi de natură. Sĕ fiă óre Vasile? O! nu, căcĭ elŭ e în fére. Póte-ĭ vr-unŭ ângerŭ trimisŭ din cerurĭ, vr-unŭ ângerŭ trimisŭ de Tatălŭ şi de Mângâitorulŭ nefericituluĭ, de Acela carele nu se ruşină nicĭ îngreţioşă de a atinge eu mânile séle, ranele cele maĭ scârbóse ale pĕcătosuluĭ, ale omuluĭ!...

Așĭa, așĭa-ĭ unŭ ângerŭ, fetiţa care în inocenţa sa, căutase iubirea luĭ Vasile prin alte tipurĭ decât prin acele ce D-ᶁeŭ i le dădé, şi alergasă la mizlócele ce Flórea i le înfăţişă ca s-o pótă numĕra şi pre dênsa în numĕrulŭ celorŭ 100 de oiţe perdute prin amorŭ! e unŭ ângerŭ Raluţa care trecêndŭ, în drumulŭ sĕŭ pre lângă şétra Marieĭ, nu putu a se împrotivi uneĭ vóce lăuntrice, care o îndemna să intre să védă pre mama luĭ Vasile, alŭ obiectuluĭ palpitaţiuneĭ virginaluluĭ sĕŭ peptŭ!

Déră fetiţa găsisă pre Maria în starea în care şi noĭ amŭ aflat-o. Ea însă pusese vr-o câte-va vréscurĭ pre cărbunĭ, carĭ mulţămită fiă micşurătăţeĭ ᶁileĭ, se păstraseră încă din foculŭ aţîţatŭ în diminéţa trecutŭ de bietulŭ Vasile. Ea apoĭ se rezemase de căruţă şi cu ochiĭ înlăcrimaţĭ, fără să înţelégă de ce, îşĭ uită şi casă şi pre bĕtrânulŭ eĭ tată, în îngrijire póte de lipsa fiiceĭ séle, şi studia numaĭ mişcările unuĭ sufletŭ, carele curêndŭ avé să scape din férele sclavieĭ, unŭ sufletŭ, carele curêndŭ avé să maĭ fiă şi ală cuconaşuluĭ Gorjănilă, déră numaĭ alŭ luĭ D-ᶁeŭ!!...

— Dómne D-ᶁeule! făcu într-unŭ târᶁiŭ Maria, sĕ vede că-ĭ totŭ adevĕratŭ: elŭ nu vine!..

Vócea eĭ era stinsă şi înnăduşită, ca alŭ unuĭ murindŭ. Ea vorbia numaĭ cu întrerumpere.

— Mătuşică, ᶁise Raluţa, cu unŭ tonŭ liniştitŭ şi dulce, mătuşică, nu-ţĭ trebue ceva? Eŭ sunt...

— Tu eştĭ, dragulŭ meŭ? tu eştĭ, Vasile? Ah! bine c-aĭ venitŭ... spune-mĭ, spune-mĭ, așĭa că nu-ĭ adevĕratŭ..!

Şi nu putu continua; respiraţiunea-ĭ lipsia cu totulŭ. Ea făcu apoĭ unŭ escesŭ de putere şi se încercă să se ridice pre unŭ cotŭ înspre Raluţa, care sta în umbra căruţeĭ, déră nu isbuti şi recăᶁu cu capulŭ pre paie.

— Aleŭ! D-ᶁeulŭ meŭ!.. maĭ dă-mĭ putere, maĭ murmură ea cu totulŭ neînţelegibilŭ.

Şi se păru că a readormitŭ.

Vêntulŭ şuera tristŭ, suflândŭ cenuşa şi unŭ nămolŭ de scânteiă din focŭ. Câte-va picăturĭ recĭ şi lapovóse căᶁură pre fruntea Raluţeĭ. Plóia începuse a cerne şi furtuna băté cu o furiă diavolóscă.

Raluţa se înaintă până la piciórele Marieĭ pre care le acoperi cu sucmanulŭ, ce ajunsese în lăturĭ, apoĭ se aşeᶁă acolo cu capulŭ în mânĭ şi cótele pre genuchĭ, cu intenţiune de a nu dormi, ci de a priveghea pre mama celuĭ ce ocupa pentru ântêia-şĭ dată inima şi imaginaţiunea eĭ.

Era în așĭa posiţiune de câte-va minute, când, după unŭ lătratŭ apropiatŭ, vêntulŭ aduse până la urechele Raluţeĭ vorbele:

„Adă pila, fată hăĭ, pila!...”

Apoĭ în deşertŭ gingaşa viorelă îşĭ plecâ capulŭ desvĕlitŭ de cosiţele séle, ce i cădé în bucle neregulate pre albulŭ grumazŭ, ea nu maĭ putu auᶁi alta de cât mugetulŭ furtuneĭ, care vâjia prin codri; ea nu simţia decât ploscănitulŭ plóieĭ recĭ, care cădé în picăturĭ marĭ şi ameninţa să strĕbată când de când până şi ’n loculŭ celŭ de pre urmă pre care sórta lŭ păstrase încă ca adăpostŭ uneĭ biete muritóre...

Dér fetiţa, puţinŭ câte puţinŭ îşĭ simţi capulŭ îngreuiatŭ de somnŭ şi cu tóte silinţile ce-şĭ dădu ca să maĭ ţină deschise umbrósele séle pleópe, curêndŭ, tremurândŭ de frigŭ, adormi cu capulŭ rezematŭ de unŭ felŭ de sicriaşŭ ce se găsia lîngă piciórele Marieĭ.

Foculŭ era aprópe d-a se stinge.

Doĭ tăciunașĭ maĭ lăsaŭ încă în cadinţe neregulate, o lucóre roşiatecă, care jucându-se pre féţa fetiţeĭ i dădé ceva ângerescŭ în espresiunea feţeĭ séle ş-a unuĭ surîsŭ lungŭ ce sbura pre mica-ĭ guriţă, visându-se póte lângă Vasile, pre care-lŭ iubia.

Curêndŭ însă vêntulŭ spulberă cele maĭ de pre urmă cenuşe calde ale tăciunaşilorŭ.

Curêndŭ însă şi fortuna încetă şi cerulŭ se desbrăcă în maĭ multe părţĭ de mantela sa négră şi lăsă a se vedé vĕlulŭ celŭ brodată cu perle sclipicióse, ce, ascunᶁêndŭ pre D-ᶁeŭ de la ochiĭ noştri, ni-lŭ şoptescŭ așĭa de distinctŭ şi ni-lŭ cântă prin imnurĭ așĭa de sublime şi de armonióse; stelele, ᶁicŭ, ca printr-unŭ gazŭ scânteiaŭ plutindŭ alene în aburiĭ elasticĭ şi-şĭ împletiaŭ razele lorŭ pentru ca să încunune cu dulce mângâere pre celŭ ce înnótă în marea chinurilorŭ şi a lacrimilorŭ!

A! steluţe de speranţă, voĭ care sunteţĭ așĭa de adese singurele amice, a le celuĭ ce, negăsindŭ vr-unŭ sufletŭ aice, lŭ caută între voĭ; voĭ în sclipitura şi bălănţarea cărora poetulŭ găsesce viéţa sa, voĭ, în sclipitura şi balanţarea cărora creştinulŭ distinge aureola măréţă a Mântuitoruluĭ; o! tu stelă, carea cu argintósele téle raze încununezĭ capulŭ nevinovăţieĭ, capulŭ uneĭ serafime, alŭ Raluţeĭ, puté-veĭ să spunĭ muritorilorŭ ce-ĭ ᶁicĭ, de susŭ, ce armoniĭ cerescĭ facĭ să-ĭ atingă córdele inimeĭ séle, de i se însenină féţa astŭ-felŭ, de sbóră așĭa de linŭ surîsele pre buzele eĭ?... Puté-veĭ tu, o! stelă, să ne spuĭ ce bóre alene face să tremure crinişoriĭ frescĭ şi gingaşĭ ce se îngână pre câmpurile raiuluĭ?

Raluţa visa. Ea făcé unŭ visŭ precumŭ facŭ toţĭ aceĭ ce aŭ rostitŭ odată dulcele şi amorosulŭ nume de mamă, precumŭ viséză toţĭ aceĭ ce se légănă încă în viaţa de florĭ, precumŭ facemŭ adese chiarŭ deşteptaţĭ din somnŭ, cândŭ pre aripele doruluĭ surîdemŭ la fiă care iluziune ce ni apare numaĭ, ca preste o érnă... douĕ, preste câte-va ᶁile, preste câte-va óre să se transformeze în duhurĭ negre, în fantome ciudate, investate în vestmêntulŭ celŭ greŭ posomorîtŭ alŭ disperăreĭ....

Aşĭa, visa Raluţa.

D-abia somnulŭ i sărutase pleópele cu greŭ-i sărutatŭ şi i se păru că se făcé într-o cămară scumpŭ împodobită, unde şedé pre unŭ divanŭ, gătită, tótă în florĭ şi salbe de galbenĭ. De odată i se maĭ păru că pre o ferestruĭcă cu cercevelele de aurŭ intrase o păsĕrică frumuşică ca unŭ diamantŭ... cu pene aurite şi împodobite eu totŭ felulŭ de petre nestimate. Atuncĭ visa că vré s-o prindă. Ea închisă maĭ ântâiŭ ferestruica pre unde intrasă ş-apoĭ alergă după ea în tóte părţile, dér păsăruica era acum prea susŭ şi n-o puté ajunge, acum maĭ i aluneca chiarŭ din mânĭ... așĭa în fine se făcea, că pare-că o prinsese, déră, ca orĭ-ce din lume, ca amorulŭ, ca noroculŭ, ca viaţa, ca realitatea iluziilorŭ, după care alergămŭ, păsĕrică éraşĭ i alunecă. Când fetiţa vru să alerge după dînsa, i păru că nişce braţe puternice o ţinéŭ înlănţuită pre bogatulŭ divanŭ şi păsĕrică scăpă prin altă ferestruică, ce d-odată se deschise. Prin somnŭ ea se disbătu óre cum ca să scape din braţele ce visa că o cuprindéŭ, şi în astă luptă se trezi.

Spaima eĭ fu mare, cândŭ simţi şi deşteptată fiindŭ din visŭ, douĕ braţe încleştate pre după grumaziĭ sĕĭ.

Ea vroi să ţipe déră o mână mică de şi aspră, stinsă strigarea ce era să lase, chiarŭ în sînulŭ eĭ.

— Ah! nu ţipa Raluţă, că mĕ perᶁĭ, ᶁise c-o voce tremurândă şi rugătóre, punêndu-şĭ mâna la gura fetiţeĭ, unŭ june ce o finé îmbrăţişată.

— Aleŭ, d-ta eştĭ, bădiţă? făcu Raluţa înturnându-se spre flăcăŭ, şi cunoscêndu-lŭ.

Flăcăulŭ acesta pra Vasile!..

VIII. CE SE INTÊMPLA CELUI CE SARE GARDURI MULTE.

Ţ-aminteşcĭ-tu óre, iubite cetitorule, de o vorbă ce lăsarămŭ în privirea tristeţeĭ de care cuconașulŭ Tache se părea coprinsŭ la eşirea din bordeiulŭ păduraruluĭ când mersese la vênatŭ cu Vasile, carele rĕmăsese o clipă afară singurŭ cu Raluţa?

Să spunemŭ acuma adevĕrata causă a acesteĭ tristeţe.

Póte îndestulŭ va fi observatŭ lectorulŭ, ochiturile ce cuconașulŭ Tache arunca neîncetatŭ asupra fetiţeĭ; eĭ bine, aceste ochiturĭ nu eraŭ ochiturĭ d-ale amoruluĭ, ci, ca acela ce era fidelŭ claseĭ şi secsuluĭ sĕŭ, cuconașulŭ vedé în ea, în Raluţa, o frăgeᶁime şi o juneţă şi o frumuseţă, care-ĭ aţîţaŭ numaĭ saltŭ poftele simţuale. Elŭ nu iubia pre Raluţa, déră simţurile lŭ gâdilaŭ când o vedé şi déră elŭ poftia să-şĭ încépă cu dînsa romanulŭ vieteĭ.

Acésta fiindŭ ideea orĭ socotinţa cuconaşuluĭ, elŭ în inocenţă orĭ póte în neghiobia sa, folosindu-se de momentulŭ când era în bordeiŭ singurŭ cu păduraralŭ, nu se ruşină, nicĭ ezită a-şĭ arĕta aceluia scopurile séle cele marĭ în privirea fetiţeĭ.

Dér pădurarulŭ, cu-unŭ tonŭ cât maĭ ironicŭ, lŭ îndemnă să maĭ înveţe încă carte, că nu-ĭ a venitŭ timpulŭ de însuratŭ şi că chiarŭ de i-arŭ fi şi venitŭ, nicĭ odată nu va puté lua pre féta unuĭ ţĕrânŭ.

Bĕtrânulŭ sucise în viaţa sa destule gărneţe ca să pótă suci şi da altŭ înţelesŭ propunerilorŭ cuconaşuluĭ. Acesta era să le reesplice maĭ lămuritŭ, dér vocea aspră a păduraruluĭ, carele dândŭ din mânĭ i ᶁise că orĭ-ce maĭ multe esplicaţiunĭ sunt de prisosŭ, vocea acestuia lŭ îndemnă să tacă pentru astă dată.

Cu tote aceste, bĕtrânulŭ, orĭ cât de finŭ se arĕta cu cuconașulŭ, când acesta se făcu nevĕᶁêndŭ prin cărarea ce duce la curte, începuse a se întrista, negăsindŭ în mintea sa nicĭ unŭ mizlocŭ prin care să pótă asigura onórea feteĭ. Totŭ ce puté face era de a o duce în secretŭ şi a o ţiné la o cumnată a sa bĕtrână, vĕduvă, alŭ căreia fiŭ era păzitorŭ de stupĭ în altă parte a pădureĭ, până ce arŭ găsi unŭ flăcăŭ bunŭ cu care s-o mărite.

Acésta déră şi făcuse, însă la bĕtrâna acésta Raluţa era chiarŭ maĭ liberă decâtŭ a casă: ea şciu că fetiţa avé să se ducă la vrăjitórea Flórea, déră D-ᶁeŭ feréscă, nu găsi nimică de ᶁisŭ pentru unŭ asemenea pasŭ.

Am vĕᶁutŭ déră pre Raluţa la ţiganca Flórea şi la Maria, unde amŭ lăsat-o.

Déră cuconașulŭ Tache se reînturnase acasă, meditase maĭ tótă ᶁioa aceea la planurĭ, cum adecă arŭ puté căpăta pre mândra fetiţă. In déséră elŭ eşi prin livédă ca şi cum arŭ merge la preâmblare, déră, după câte-va ᶁecĭ de paşĭ, după ce aruncă o căutătură furişată, în tóte părţile şi se asigură că nu-lŭ vede nimenĭ, sări preste gardulŭ liveᶁiĭ şi-şĭ grăbi paşiĭ spre pădure.

Décă omulŭ plănuesce, D-ᶁeŭ numaĭ ’mplinesce. — Cuconașulŭ nu isbuti nicĭ acum în planulŭ ce concepuse, de a se întâlni în secretŭ cu féta şi, ᶁĭ una mânĭ alta, dându-ĭ aᶁĭ cerceĭ, mâne mărgele, poĭ mânĭ cordele, să-şĭ pótă mulţămi pofta.

Elŭ însă a plănuitŭ şi nu-i s-a împlinitŭ! Abia intrase elŭ în pădure şi iată că zări printre arborĭ, în óre-care depărtare, pre Eliseiŭ, venindŭ de la bordeiŭ înspre dînsulŭ. Momentulŭ de întêlnire cu Raluţa era, i se păru cuconaşuluĭ, favoratŭ şi de D-ᶁeŭ, de timpŭ ce sórta îndepărta de a casă pre ne-îndurătorulŭ Tată. Déră cu tóte aceste, elŭ, Tache, nu era maĭ puţinŭ înt-o posiţiune destulŭ de critică, se mérgă totŭ nainte pre cărare? — Se întêlnia cu Eliseiŭ ş-apoĭ pasŭ de te maĭ întêlnesce cu Raluţa! Să apuce pre aiurea, prin pădure? — Era o desime de mărăcinĭ şi de tufarĭ spinoşĭ de porumbrele, în cât maĭ n-avéĭ pre unde să calcĭ ş-apoĭ chiarŭ se temé şi să nu care cum-va să se rătăcéscă séra prin desimea codrilorŭ şi așĭa să devină mâncarea vr-unuĭ animalŭ, carele nu l-arŭ respecta ca şi Eliseŭ, ca pre stăpânulŭ codrilorŭ.

Eliseŭ însă, pre cândŭ nişce așĭa socotinţĭ se succedaŭ cu răpegiune în capulŭ cuconaşuluĭ, îmflându-şĭ cimpoiulŭ se apropia din ce în ce, întonândŭ aria cea eroică românéscă:

Pomŭ, pomŭ, pomŭ!

Pomŭ, eramŭ-eŭ pomŭ!

Vr-o 30 de arborĭ póte maĭ despărţiaŭ pre Tache de Eliseiŭ: nu era déră timpŭ de perdutŭ, cuconașulŭ preferă maĭ bine să-ĭ intre o sută de spinĭ în trupŭ decât să scape o ocasiune așĭa de favorabilă, adică ca în nefiinţa tătucă-sĕŭ, să se întâlnéscă cu Raluța; decĭ, se aruncă, păşindŭ, sărindŭ, cum putu maĭ bine, prin desimea şi spinişulŭ celŭ mare alŭ codrilorŭ şi nu se opri decâtŭ când se creᶁu destulŭ de departe de cărare. Atuncĭ scoţêndu-şĭ spiniĭ, când din mânĭ când din picióre, se orientă spre bordeiŭ, déră nu făcu 20 de paşĭ şi se opri pre malulŭ unuĭ pârîŭ turbure şi glodosŭ ca Bahluiulŭ, iubite lectorule. — Era cu neputinţă să-lŭ pótă sări, după cum cu neputinţă era şi de alŭ trece pre vr-o punte, fiă îngustă măcarŭ câtă Puntea Baiuluĭ, căcĭ nu era nicĭ unicica.

Cuconașulŭ strînse din pumnĭ şi scrîşnĭ din dinţĭ cât putu maĭ tare de ciudă, déră fiindŭ că nu puté face altŭ ceva maĭ rĕŭ afurisituluĭ părîiaşŭ, se otărî să se urce în susulŭ luĭ, în speranţa de a găsi, séŭ vr-unŭ locŭ unde malurile să fiă maĭ apropiate unulŭ de altulŭ, séŭ vr-o punticică cât de sucită şi îngustă.

Speranţa cuconașuluĭ fu îndestulată: n-arŭ fi pututŭ ᶁice unŭ Tatălŭ-Nostru în timpulŭ câtŭ mérsă până ce dete de unŭ locŭ, unde, unŭ muritorŭ ca Tache, de pre malulŭ disperanţeĭ ş-alŭ osândireĭ, n-avé trebuinţă de cât de maĭ multă putere şi eserciţiŭ decât avé acesta, ca prin o asvârlitură de trupŭ sĕ se arunce pre malulŭ speranţeĭ ş-alŭ amoruluĭ eternŭ, pre malulŭ fericireĭ, pre care Tache în vanŭ o căuta pre malulŭ nostru, de unde legile şi prejudecăţile séŭ neghiobiile societăţilorŭ actuale, alungară pentru ca să nu maĭ vină decât cândŭ nu numaĭ se va ᶁice la biserică, déră se va şi face aceea ce să ᶁice așĭa de filosoficeşce la ea:

„Să iubimŭ uniĭ pre alţiĭ ca într-unŭ gândŭ să mărturisimŭ....”

Écă acolea baza societăţeĭ celŭ universale, ce ni-a promisŭ Mântuitorulŭ; éca principiulŭ şi fondamentulŭ lumeĭ, până acuma numaĭ ideale, turma cea unică a păstoruluĭ adevĕratŭ; écă în câte-va cuvinte resturnate şi nefolositóre tóte codurile de legĭ, făcute de ómenĭ pentru ómenĭ, legĭ carĭ sunt bune numaĭ cât vorŭ fiinţa societăţile actuale, dér carĭ vorŭ peri ca fumulŭ, ca vanităţile, când legea va fi cea divină şi republicană stabilată de dulcele Isusŭ pre amorulŭ de D-ᶁeŭ şi în D-ᶁeŭ; când, ᶁicŭ, codulŭ de lege va face locŭ coduluĭ divinŭ, cărţeĭ tutulorŭ timpurilorŭ trecute, presinte şi venitóre, când în fine judecătorŭ, preşedinte, etc., va fi totŭ însulŭ, în féta altaruluĭ dreptăţeĭ, uniformă frăţia şi însemnŭ crucea; judecătorĭ care vorŭ asculta de legea legilorŭ, care nu cere formalităţĭ (totŭ-d-auna pré lungĭ) şi înfiinţărĭ de acte şnuruite şi scripisite... ci numaĭ o frăţéscă sfătuire în secretŭ a greşituluĭ (carele şi elŭ póte s-o dée judecătoruluĭ la trebuinţă şi astŭ-felŭ să devină şi elŭ judecătorŭ), sfătuire repetată la neascultate, de féţă cu martorĭ fraţĭ şi maĭ în urmă în féţa bisericeĭ întregĭ, adică adunarea tutulorŭ ómenilorŭ!.. Așĭa greşitulŭ va fi judecatŭ de tótă lumea, şi nevrêndŭ s-o asculte, va fi în genere cunoscutŭ de păgânŭ şi vameşŭ, pedépsă grozavă, pedépsă mortală pentru unŭ omŭ din lumea morală (la care tindŭ aᶁĭ fără să vré tóte lucrările statelorŭ creştine din Europa), pedépsă, care vouĕ celorŭ deprinşĭ cu spânzurătórea, ţepe, ghilotine etc, vĕ provócă surîsulŭ pre buze şi vĕ silesce să daţĭ din umere căinândŭ pre ómeniĭ ceĭ de trébă, carĭ vorŭ fi pre timpurile acele, când codulŭ lorŭ îndurătorŭ va încuragia esistenţa a miĭ de sceleraţĭ(1) Dér nu, prevĕᶁĕtorule filosofistŭ, nu, vĕ înşelaţĭ: nu póte fi maĭ mare pedépsă pentru unŭ sufletŭ mare şi nobilŭ, cum sperezĭ că vorŭ fi tóte atuncĭ, decât isgonirea şi ura întregeĭ omenirĭ!..

(1)Aste sunt din cuvêntŭ în cuvêntŭ vorbele unuĭ domnişorŭ de modă.. carele nevĕᶁêndŭ ceva maĭ nobilŭ decât de a avé oglindă în fundulŭ pălărieĭ şi de a se cocota neîncetatŭ, băté toba cu elocventa-ĭ limbuşóră că lumea morală e numaĭ unŭ visŭ secŭ!.. Ce înţelepciune! maĭ te-aşĭ numi unŭ alŭ II-lea Gură de aurŭ!

Dér, aleŭ! ce amŭ făcutŭ? In câte m-amŭ încurcatŭ pentru ca să spunŭ, că Tache, cu maĭ multă putere decât avé, arŭ fi pututŭ sări pre cela malŭ!

Când amŭ ᶁisŭ că cu maĭ multă putere decât avé, cetitorulŭ să nu socótă că cuconașulŭ Tache n-a avutŭ curagiulŭ d-a întreprinde eserciţiulŭ acesta cam silitŭ şi, ᶁĕŭ, mă jurŭ pre amêndoĭ ochiĭ tĕĭ ceĭ dulcĭ şi negrĭ, frumósă brunetă cetitóre, şi pre aĭ tĕĭ ceĭ mândrĭ şi dragĭ ca cerulŭ, frumósă blondinetă, ᶁĕŭ mĕ jurŭ, că cuconașulŭ Tache dădé, prin urmarea sa de astăᶁĭ, o dovédă fórte mare de curagiulŭ ce-ĭ insuflă amorulŭ. Unŭ așĭa eroŭ e demnŭ şi de amorulŭ vostru cochetelorŭ româncuţe şi vĕ sfătuescŭ să nu-lŭ scăpaţĭ din mână, când vi se va arĕta în lumea vóstră. Astăᶁĭ însă, bine-voiţĭ a-ĭ ajuta sĕrmăneluluĭ să scape din mălulŭ celŭ grozavŭ în care să scaldă fără să vré!!..

— Cum? a căᶁutŭ în părîŭ? strigă din compătimire bruneta mea lectóre.

Cuconașulŭ Tache măsurase c-unŭ ochiŭ destulŭ de englezescŭ distanţa dintre malurĭ, îşĭ făcuse semnulŭ sânteĭ crucĭ de treĭ orĭ ş-apoĭ după vr-o câte-va aventârĭ se aruncă în spaţiŭ... O urmă de piciorŭ maĭ trebuia ca să strĕbată în eternitate... Ba că chiarŭ, în eternitate! nu, ce în fundulŭ gloduluĭ celuĭ maĭ móle, căcĭ nu ajunsese malulŭ decât cu vêrfulŭ picioruluĭ şi lunecândŭ făcu uştiulucŭ în părîŭ!..

Douĕ maluri nalte, maĭ de douĕ orĭ decât dênsulŭ, deveniră orizonulŭ sĕŭ; în susulŭ şi în josulŭ apeĭ, glodŭ şi apă!.. Cuconașulŭ înţelese astă dată că se trecuse de şégă decĭ, tremurândŭ de frigŭ şi opintindu-se cât puté ca să-şĭ pótă desfinge piciórele înglodate până la brêŭ în mâlŭ, începu a scânci din tóte puterile.

Nimene însă nu alerga la scănciturile luĭ.

Cu tóte aceste puţinŭ încă şi nóptea avé să acopere

lumea cu negrulŭ sĕŭ vĕlŭ; atuncĭ miĭ de reflesiunĭ năvăliră cu o răpegiune estraordinară, în mintea băiétuluĭ urşĭ, lupĭ, apăréŭ unulŭ după altulŭ imaginaţiuneĭ séle i se păré că-ĭ rânjescŭ, că-ĭ urlă de pre malŭ dintre tufarĭ, ba de vr-o câte-va orĭ îşĭ pipăi mâna séŭ piciorulŭ, ca să se asecureze de nu cum-va trebue să le cânte vecĭnica pomenire şi să le caute în stomaculŭ vr-unuĭ şérpe de carĭ-i se păré că şueră sub malurĭ...

Plânse cuconașulŭ o bucată de timpŭ, déră şi lacrimele se finescŭ, ca tóte de pre lume. Tache atuncĭ se împetri la inimă şi cu curagiŭ se decise a aştepta ajutorulŭ cerescŭ. I clenţenise cât-va timpŭ dinţiĭ de frigŭ, déră curêndŭ trupulŭ i se deprinsă şi su frigulŭ, căcĭ maĭ amorţi, cum rĕutăţile ne amorţescŭ cugetulŭ...

Nóptea între aceste sosi în completŭ şi cuconașulŭ Tache era în culmea cea maĭ naltă de disperanţă. In vanŭ după multe ostenelĭ isbutia aşĭ scóte câte unŭ piciorŭ din cleiosulŭ mĕlŭ, căcĭ îndată luneca cu celŭ-l-altŭ şi se culca pre spete așĭa de adâncŭ încât trebuia, maĭ să înnóte ca să se ridice érăşi în posiţiunea d-ântêe; în fine nimicŭ nu isprăvia.

Dér nóptea înainta cu paşĭ uriaşĭ, şi cerulŭ se acoperia cu norĭ negri şi vêntulŭ desprinᶁêndŭ galbenele frunᶁişóre ce maĭ foşniaŭ în arborĭ, aducé pre întinsele-ĭ aripĭ, accentele de tânguire rĕtăcite în spaţiurĭ, accente scăpate prin visurĭ de păsĕrelele nopturne, éră aerulŭ devinia greŭ şi totulŭ în natură vestia uă furtună mare. Intunecoşiĭ creţĭ aĭ mantaleĭ nopţeĭ se ’ntinseră cu desĕvêrşire şi eraŭ cu atâta maĭ grozavĭ cu câtŭ eraŭ măriţĭ de noriĭ posomorîţĭ ce ’nvĕlaseră totŭ orizonulŭ.

De odată, pre când cuconașulŭ amorţit cu totulŭ de frigŭ, începuse a se rătăci în reflecsiunile séle, vêntulŭ aduce până la urechile luĭ, lâtratulŭ unuĭ câne ce trebuia să fiă în apropiere.

Pentru celŭ ce se luptă cu valurile unŭ paiŭ i se pare pluta pre care are să-şĭ afle scăparea, se acaţeră de elŭ şi acesta e în stare a-ĭ îndoi puterile; cu o clipă maĭ nainte cuconașuluĭ i se păré că are să rescumpere pĕcatele părinţescĭ, când acuma lătratulŭ unuĭ câne lŭ trezesce şi-ĭ dă atâta putere, — o! divină speranţă! — în cât să ridică pre picióre şi póte a chiăma în ajutorŭ, destulŭ de tare ca să fiă auᶁitŭ şi la 1000 de paşĭ de la părîŭ.

Câte-va secunde după ce Tache scosese vr-o treĭ chiuiturĭ, unŭ dulăŭ negru îşĭ făcé sémă lătrândŭ la cuconaşŭ, de pre malulŭ părîuluĭ, şi câte-va secunde după câne, cu puşca de-a umere, striga Eliseiŭ pădurarulŭ:

— Cine-ĭ acolo, mĕ? — N-auᶁĭ mĕ?... cine-ĭ acolo?

IX. UNDE SE PÓTE VEDÉ CUM NEVOIA INTRODUCE EGALITATEA INTRE BOERI SI TERANI, SI UNDE SE MAI PÓTE VEDÉ INCA UNU AMICU SINCERU.

Pădurarulŭ nu putu opri unŭ hohotŭ rĕsunătorŭ, cândŭ cunoscu în persóna înglodată pre cuconașulŭ Tache.

— Da bine, ce cauţĭ acolo, cuconaşule, întrebă elŭ în fine, ce? singurŭ escĭ? unde-ĭ Vasile? maĭ adaosă elŭ prin mizloculŭ murinduluĭ sĕŭ risŭ, descingêndu-şĭ brăulŭ celŭ verde şi lungŭ ce-lŭ încingea.

— Suntŭ singurŭ, respunsă cuconașulŭ, căcĭ bietulŭ Vasile, se ᶁice c-a furatŭ nişte parale şi-ĭ închisŭ... bietulŭ băiétŭ?..

Şi ᶁicé aceste cu unŭ aerŭ de părere de rĕŭ, în cât orĭcare altulŭ în loculŭ pădurariuluĭ, arŭ fi luatŭ de sincerŭ compătimirea luĭ.

— Şi ce făceaĭ pre aicĭ?... pre aprópe de bordeiŭ, adaosă a întreba pădurarulŭ, surîᶁêndŭ.

— Ce făcémŭ?... ea... vrémŭ să vênezŭ ceva.... D-apoĭ bine e aprópe bordeiulŭ d-le de aicĭ?

— D-apoĭ aĭ maĭ fostŭ şi aᶁĭ diminéţă la vênatŭ, ᶁise bĕtrânulŭ, clătinândŭ din capŭ. Apoĭ dându-ĭ unŭ capĕtŭ alŭ brăuluĭ şi îndemnându-lŭ să se ţină de dînsulŭ bine, lŭ trase afară pre malŭ, nu fără multă ostenélă.

— D-apoĭ ce aĭ lăsatŭ puşca? unde ţi-e puşca? întrebă Eliseiŭ, vĕᶁêndŭ-lŭ fără de dînsa.

— Puşca? respunse cuconașulŭ, îngăimândŭ, puşca? e în glodŭ, ea colo...

Dér ea era a casă în cuiŭ.... Şi cu tóte aceste cuconașulŭ tache, avu atâta prevedere, ca să pótă a socoti de sigurŭ că Eliseŭ nu va fi atâta de îndatoritorŭ ca să se vîre chiarŭ îndată în nămolulŭ pârăéşuluĭ spre a i-o scóte. In faptă Eliseŭ i promisă numaĭ că-ĭ va căta-o a doua ᶁi asigurându-lŭ că apa pârîéşuluĭ e prea mică ca s-o pótă mâna maĭ departe şi că nimenĭ nu póte da de dînsa până mânĭ.

Apoĭ elŭ lŭ luă de mână şi-lŭ sculă ca să-ĭ urmeze, déră piciórele i eraŭ sgribulite şi recăᶁu îndărătŭ. Pădurarulŭ se vĕᶁu nevoitŭ să-lŭ iée de subţiorĭ şi așĭa elŭ dinapoĭ, cuconașulŭ dinainte, maĭ multŭ pre susŭ, ajunseră la bordeiŭ, după vr-o câţĭ-va paşĭ.

Acolo unŭ focuşorŭ bunŭ lumina în vétră, totŭ lăuntrulŭ; céunulŭ de mămăliguţă clocotia pre focŭ. Eliseiŭ puse pre cuconaşŭ pre o laviţă lîngă vétră, și-lŭ îndemnă să se desbrace ca să-ĭ pótă usca vestmintele. Atuncĭ unulŭ câte unulŭ ele fură rase de mĕlŭ, ş-apoĭ întinse pre pripiciulŭ fomuluĭ(hornuluĭ). După care bĕtrânulŭ Eliseĭ, în aşteptarea uscăreĭ lorŭ, puse sare şi câţĭ-va pumnĭ de făină din covăţica de pre fornŭ şi preste câte-va minute o mămăliguţă de popuşoĭ noĭ galbenĭ ca aurulŭ, fumega ca unŭ vaporŭ, pre fundulŭ de lemnŭ. Brânză era de ajunsŭ frământată şi bătută la putină de Raluţa. Eliseĭ punêndŭ tóte câte trebuiaŭ pre o mfĕsuţă rotundă, pre patulŭ Raluţeĭ, scóse din sicriaşŭ unŭ şipuşorŭ cu rachiŭ pre care lŭ înfăţişă cuconașuluĭ. Acesta însă refuză, éră pădurarulŭ urându-ĭ sănătate, gălgăi din elŭ o duşcă şi oţerindu-se încă, lŭ pofti la mésă. Mămăliguţa împrăştiază unŭ mirosŭ așĭa de dulce încâtŭ cuconașulŭ nu putu refuza: după câte-va minute de egalitate între boierŭ şi ţĕranŭ, mămăliguţa şi brânza de pre talerulŭ celŭ roşŭ de lutŭ, dispăruseră; dulăiĭ ceĭ doĭ dedéŭ fine operaţiuneĭ.

Când tóte uneltele ce serviseră la pregătirea cineĭ, fură reaşezate pre la locurile destinate lorŭ de cătră Raluţa, bĕtrânulŭ maĭ aţîţă foculŭ şi frecă cât putu maĭ bine vestmintele cuconașuluĭ.

Acesta se reîmbrăcă.

Peste o jumĕtate de oră după aceea cuconaşulŭ era în camera sa din locuinţa părintéscă, unde găsise o mustrare nedeajunsŭ demnă de fapta sa, căcĭ numaĭ căcĭ a eşitŭ la preâmblare singurŭ, fără de voiă putuse fi informatŭ băbacă-sĕŭ şi déră numaĭ pentru pasulŭ acesta lŭ mustră. Inainte de a da capĕtŭ aventureĭ înamoratuluĭ nostru, trebue să maĭ spunemŭ că elŭ nu putuse a se stăpâni să nu întrebe cât maĭ pe departe unde e Raluţa, de nu o vĕᶁuse la bordeiŭ.

Şi sperezŭ că cetitorulŭ n-a uitatŭ că pădurarulŭ o socotia la cumnată-sa, pre când noĭ am lăsat-o în braţele luĭ Vasile...

Când furtuna începuse cu furia ce am descris-o la ocasiunea când am găsitŭ pre fetiţă în şétră Marieĭ, bĕtrânulŭ Eliseĭ era departe numaĭ vr-o 80 de paşĭ de şétra acésta, elŭ se găsia în o şétra a unuĭ ferarŭ ţiganŭ, care i potcovise de cu ᶁiuă nisce ciobote, şi istorisia familieĭ acestuia întâmplările luĭ Vasile, pre care i le istorisise şi luĭ unŭ ţigănuşŭ, la curte, când însoţi pre Tache.

Bĕtrânulŭ însă, după cum se esprima elŭ, puné mare lucru că Vasile nu-ĭ vivovatŭ.

Aceste reflecsiunĭ ale naratoruluĭ evenimentuluĭ se primiaŭ cu mare plăcere de cătră ţiganiĭ de féţă, éră maĭ cu sémă de cătră doĭ flăcăĭ tinerĭ, din carĭ cu unulŭ am făcutŭ cunoscinţă maĭ de cu ᶁiuă, căcĭ e Tóderŭ, éră cel-l-altŭ unŭ frate maĭ micŭ alŭ sĕŭ.

Acéstă şétra era a părinteluĭ acestorŭ doĭ mândri flăcăĭ.

Nóptea era înaintată, déră Eliseĭ nu puté să se ducă a casă încă, căcĭ ploua fórte tare. Decĭ împrejurulŭ foculuĭ asculta istoriile ţiganeĭ celeĭ bĕtrâne, care-şĭ frigé degetele eĭ negre îndesândŭ necontenitŭ unŭ cărbune în luléoa cea scurtă şi arsă, din care pufăia.

Intre aceste, fără ca cineva să bage de sémă, atâta eraŭ de atentivĭ la istoriile bĕtrâneĭ, amêndoĭ flăcăĭ se făcuseră nevĕᶁuţĭ.

După v-o douĕ ore de la dispariţiunea flăcăilorŭ, în atreia şétră de la acea a părinţilorŭ sĕĭ, Tóderŭ, ajutatŭ de frate-sĕŭ şi de o fétă, pilia cu putere fierulŭ desonorătorŭ ce încingea gâtulŭ luĭ Vasile. Eĭ spărseseră grajdulŭ în carele jăcé acesta şi acuma încă fără cunoşcinţă deplină, lŭ luaseră pre umeriĭ lorŭ și-lŭ aduseseră sub şétra, unde de cu ᶁiuă am vĕᶁutŭ făcêndu-se operaţiunea cu sita.

Acolo, după multe ajutorulĭ ce i se dădură îşĭ veni în sine cu desĕvârşire, déră îndată, nu fără multă ostenélă lŭ putură împedeca de a se reîntórce înapoĭ. Numaĭ numele mameĭ séle lŭ putu face să priméscă, ba chiarŭ în nóptea aceea se fugă undeva, promiţêndu-ĭ că eĭ singurĭ vorŭ îngriji de mămucă-sa, până ce va fi în stare să-lŭ pótă găsi.

Vasile, amŭ ᶁis-o, se înduplecă la fugă, dér cetitorulŭ l-a vĕᶁutŭ apoĭ în şétra Marieĭ lîngă Raluţa.

X. PORNIREA UNUI SUFLETU SPRE LIBERTATE.

Plângĭ, o! sufletulŭ meŭ! plângĭ tóte lacrimele ochilorŭ tĕĭ!... căcĭ cânele a urlatŭ dinaintea şétreĭ Marieĭ, căcĭ cocuvéoa a cobitŭ pre boldulŭ şétreĭ Marieĭ... căcĭ din cerurĭ, s-a maĭ stinsŭ o stelă mică în eterŭ!.. O stelă? Óre Maria avé şi ea o stelă pre bolta ceruluĭ, ea, o urgisită róbă? O stelă? Óre Maria nu era chiarŭ, o stelă pre pămêntŭ? Așĭa, ea era stelă, déră ca acele ce-sŭ eternŭ învĕluite în munţĭ de norĭ, ca acele, carĭ rătăcinde în calea lor, ş-o căutaŭ luminândŭ alte lumĭ, alţĭ secolĭ şi déră alte societăţĭ!...

O! Mărie, sufletŭ chinuitŭ, spune-mĭ, simţescĭ tu strângêndu-ţĭ-se mâna de mâna cea divină a D-ᶁeŭ-Omuluĭ? — Cunoscĭ tu şopta ce-ţĭ trimite prin raza vr-uneĭ steluţe, cunoscĭ tu în ea vócea luĭ cea dulce, vócea care ţĭ-a servitŭ de mântuire, de stâncă pre care să scapĭ de câte orĭ furtuna cea teribilă a sclavieĭ şi vêntulŭ rece alŭ vicisitudinelorŭ vieţeĭ, îţĭ fărămaŭ de rocurĭ debila barcă pre care sórta ţĭ-o maĭ lăsase, ca fără de portŭ şi scopŭ, până la cea maĭ de pre urmă bătaiă a sînuluĭ tĕŭ s-o cârmuescĭ? Oh! spune-mĭ, femee simplă, tu, care eştĭ aᶁĭ la marginea eternităţeĭ, spune-mĭ décă măcarŭ acolo, vei fi liberă, pre lîngă părintele eternităţilorŭ, spune-mĭ de sunt şi acolo stăpânĭ, deosebirĭ, judecătorĭ, robĭ? spune-mĭ de sunt şi pre acolo diferinţĭ de naţiunĭ, de clase? de sunt ortodocsĭ, catolicĭ, protestanţĭ, orĭ de-ĭ o turmă de fraţĭ în D-ᶁeŭ, închinatŭ şi măritŭ în spiritŭ şi adevĕrŭ!!..

Așĭa, spune-mĭ décă cuconulŭ Gorjănilă, în loculŭ unde te pornescĭ, maĭ póte avé putere asupra ta? de va maĭ puté dispune de tine ca de lucrulŭ sĕŭ!... spune-mĭ de sunt ş-acolo legile nóstre, ale pămêntenilorŭ! numeşce-mĭ miniştriĭ ce ajută în guvernare pre Impĕratulŭ celŭ mare... spune-mĭ încă de maĭ domnescŭ acolo avuţiile, mândriile, şi neghiobiile aurite? spune-ne în fine, décă egoismulŭ e filosofia celora de acolo, precum elŭ e pre aice a tuturorŭ secolilorŭ presinţĭ şi trecuţĭ?!.

Maria e bolnavă rĕŭ, iubite cetitorule! o óră încă şi cuconulŭ Gorjănilă va puté şterge numele eĭ din fóia de zestre, fără ca să fiă pututŭ publica prin guvernŭ aflarea fugiteĭ róbe, după fisonomia alăturată de şi astă dată va puté ᶁice cu dreptŭ cuvêntŭ că-ĭ a sburatŭ moşia!.. maĭ alesŭ că mĕ temŭ că degéba arŭ apela la tronulŭ D-ᶁeescŭ, trădarea sufletuluĭ eĭ, pre puterea documentelorŭ ce păstréză, de neprihănita fi vecĭnica stăpânire a sa asupra trupuluĭ şi sufletuluĭ eĭ...

Să lămurimŭ însă maĭ bine acele ce se petrecŭ în cortulŭ tĕŭ, Mario, în comorile ce laşĭ pămêntuluĭ, căruia nu-ĭ datorescĭ nimica decât c-o mână de ţĕrînă pre care curêndŭ i vei înturna-o.

E nópte încă. Găinuşa, susŭ pre cerŭ, se alungă cu stela nopţeĭ ce fâlfâe măréţă plutindŭ alene în valurĭ aburoşĭ elasticĭ, coloraţĭ violetŭ de razele escorteĭ séle celeĭ numeróse de steluţĭ. Se pare că-ĭ chiarŭ nóptea cea frumósă când cerurile se deschidŭ în meᶁulŭ nopţeĭ ca să cunóscă în copilulŭ din esle pre împĕratulŭ cerurilorŭ şi alŭ pămênturilorŭ! Tótă picătura ce alunecă pre galbenele frunᶁe ale arboruluĭ, e o perlă scumpă ce strĕluceşce pre coróna Luĭ... Totŭ frémătulŭ şi sclipitulŭ făcliilorŭ case aprindŭ şi se stingŭ în spaţiurĭ, totŭ noraşulŭ rubinosŭ ce alunecă pre orizonŭ şi se pare că sărută cimele munţilorŭ; tótă nota ce sbóră pre aripele îngânătoruluĭ, scăpată de păsĕruică prin visŭ... sunt instrumente divine ce laudă pre D-ᶁeŭ!..

— „Raluţo, pentru D-ᶁeŭ, maĭ rĕmâĭ încă, oh! rĕmâĭ o clipă încă... Auᶁĭ tu, cum ţipă cucovaia pre la chiotorile şetreĭ?.. stăĭ să alungă cânele cela, auᶁi-lŭ cum urlă de cobitorŭ!... Raluţo, eŭ séŭ Maria o să murimŭ în astă nópte!!.. ”De astŭ-felŭ fură vorbele luĭ Vasile, când fetiţa trezindu-se în braţele luĭ voi să fugă.

Ca unŭ ferŭ arsŭ trecé prin inima fetiţeĭ la fiă-care cuvêntŭ ce eşĭa din gura flăcăuluĭ. Ea acum nu maĭ cerca să fugă, ci din contra din ce în ce i se păré că nu ţine destulŭ de strânsŭ în mânile séle capulŭ luĭ... Deci ea lŭ, lipia de sînu-ĭ, ce-ĭ băté cumplitŭ la ideea că va să fiă silită să schimbe curêndŭ o așĭa de dulce posiţiune.

— Tu mĕ iubescĭ, Raluţă, i ᶁice Vasile, ţintindu-şĭ ochiĭ sĕĭ stinşĭ în aĭ eĭ, carĭ notaŭ în lăcrimĭ, așĭa tu mĕ iubescĭ... şi eŭ te iubescŭ, numaĭ D-ᶁeŭ scie cât! dér auᶁĭ tu, inima mea, auᶁĭ tu, férele care-mĭ trimite stăpênulŭ, meu pămêntescŭ?... Oh! Raluţă! auᶁĭ tu óre cum pîrâe şi plesnescŭ, carulŭ, cofele... totŭ de aice?.. Semnŭ rĕŭ! veᶁĭ tu, sufletulŭ meŭ, semnŭ rĕŭ: mama e în braţele morţeĭ! Ea sĕrmănica, mi-a datŭ viéţă, pentru ca astăᶁĭ s-o vĕᶁŭ dându-şĭ sufletulŭ, fără să-ĭ potŭ da altŭ ajutorŭ, decât să-ĭ grăbescŭ închiderea ochilorŭ prin ticăloşiile mele! căcĭ curêndŭ vorŭ să mĕ osândéscă, Raluţo, pentru c-amŭ fugitŭ, pentru c-amŭ venitŭ să daŭ cea maĭ de pre urmă sărutare femeeĭ care m-a purtatŭ în sînurile séle, care m-a deprinsŭ a pronunţa numele luĭ D-ᶁeŭ, şi a servi cu credinţă pre călăiĭ el şi curêndŭ şi aĭ meĭ!

Totŭ sângele sbucnia în vinele luĭ Vasile, când ᶁicé cuvintele aceste, din care fetiţa nu puté înţelege decât puţine, de şi ea plângea, când surprindea vr-o lacrimă în ochiĭ băiétuluĭ, de şi-şĭ încreţia şi ea senina-ĭ frunte şi strîngea din pumnĭ, când așia vedé că făcé Vasile.

Dér Vasile, rostise cu atâta putere şi disperanţă frasele din urmă, încât Maria se trezi, însă vaĭ! în ce posiţiune şi pentru cât de scurtŭ timpŭ!..

— Vasile, tu totŭ aice eştĭ Vasile? ᶁicé ea, căutându-lŭ cu privirea-ĭ rătăcită.

Şi Vasile uita cât e de stâlcitŭ, pentru ca să sară răpede la căpătêiulŭ eĭ, unde apucândŭ mâna cea deşirată a mameĭ séle, o săruta...

Razele luneĭ, care era pre la mizloculŭ căieĭ séle, strĕbătêndŭ prin bortele lăvicerilorŭ, încununaŭ capulŭ eĭ, şi luminându-ĭ féţa sa palidă, îngrozi pre Vasile.

— Oh! D-ᶁeulŭ meu, ţi-e maĭ rĕŭ mămucuţă!.. se grăbi elŭ a ᶁice.

— Ba nu, nu, drăguţulŭ meŭ, mi-ĭ multŭ maĭ îndemână, fu rĕspunsulŭ eĭ.

Şi de-odată ea întinsă mâna c-o putere dişănţată pentru dênsa, arĕtândŭ o bortă a lăviceruluĭ pre unde isvoriaŭ gerbiĭ de raze luminóse.

— Veᶁĭ tu, băiete, ᶁicea ea cu o vóce misteriósă de şi stinsă, veᶁĭ tu, colo... uite ce stelă frumósă!.. en veᶁĭ, veᶁĭ.. uite cum creşce steluţa, iute, s-a prefăcutŭ în unŭ flăcăŭ mândru, par-că-ĭ unŭ împĕratŭ.....așĭa că are cruce de lemnŭ în mânĭ? uite bine, par-că-ĭ crucea mea din sicriaşŭ.... Dómne, cât e de frumosŭ!.. Da! uite Vasile, uite că-ĭ luminosŭ ca unŭ sóre... şi-şĭ întinde mânile... mĕ chiamă... Lasă-mĕ să mĕ ducŭ, că mĕ chiamă, îţĭ ᶁicŭ băiete... uite, mĕ aştéptă!..

— Mamă! mamă! făcé băiétulŭ ne-încetatŭ, în culmea cea maĭ mare a disperaţiuneĭ, vĕᶁênd-o în delirŭ; mămucă, d-le ţi-ĭ maĭ rĕŭ!.

— Mi-ĭ maĭ rĕŭ? da nu veᶁĭ că mi-ĭ bine, nu mĕ dóre nimica... da lasă-mĕ ’ţĭ ᶁicŭ, mĕ copile, că mĕ aştéptă... orĭ aide cu mine!. Veᶁĭ tu, Vasilică, par-că aista sémănă să fiă bună stăpânŭ.... uite cum se cată de cu bunătate la noĭ!.. Ḑĕŭ! aidemŭ Vasile... aide, orĭ lasă-mĕ...

— O! D-ᶁeule! fiĭ îndurătorŭ pentru biata mea mamă!..

— Da unde eştĭ tu, băeţele? ce? mĕ laşĭ şi tu?..

— Mămucă, eŭ suntŭ aicĭ, mămucuţă!..

Vasile strângea mâna mame-seĭ maĭ tare, ca să pótă înţelege din care parte-ĭ elŭ, dér ea, cu ochiĭ painjiniţĭ şi rătăciţĭ, necontenitŭ se părea că urmăresce pre tênĕrulŭ dintre stele.

— Unde, aicĭ?.... oh dómne! cine arŭ fi pututŭ crede că elŭ n-are să viă să mĕ védă astăᶁĭ, când am să mĕ pornescŭ.

— Eŭ suntŭ aicĭ, mămucuţă, ᶁice Vasile, sbucnindŭ în lacrimĭ de disperanţă, uite.... uite, mămucă, Vasile alŭ d-téle e aicĭ, te strânge de mână...

— Tu eştĭ Vasile alŭ meŭ? tu?.. o! nu!.. fugĭ!.. fugĭ!.. tu eştĭ nelegiuitulŭ, care mi l-aĭ pângăritŭ, spuindu-ĭ că-ĭ furŭ! furŭ elŭ! oh D-ᶁeule!..

Şi-şĭ trăgea din tóte puterile ce maĭ avé mâna sa din a băiétuluĭ.

Vaĭ, Raluţă! ea nu mĕ maĭ cunósce!... strigă elŭ cu unŭ ţipĕtŭ, carele făcu pre fetiţă ca, înlemnită, cu mânile încleştate una în alta, se tremure ş-apoĭ să plîngă cu suspinurĭ, privindŭ noriĭ ceĭ posomorîţĭ carĭ se rostogoliaŭ pre féţa sĕrmanuluĭ copilŭ.

— Bădiţă! făcu ea în fine, c-o vóce tremurândă şi neesprimabilă de rugăminte.

— S-a sfarşitŭ!... vreŭ să morŭ, așĭa, vréŭ să morŭ ea nu mĕ maĭ cunósce..,

— Tu eştĭ Vasile? ᶁise Maria, după câte-va secunde de o tăcere grozavă, înturnându-şĭ capulŭ spre acesta, carele rĕmăsese înlemnitŭ în genuchĭ la căpĕtâiulŭ eĭ. Tu eştĭ, Vasile?

— Aşĭa! Aşĭa!! Ah! în fine mĕ cunoscĭ; așĭa, mămucuţă, eŭ suntŭ!.. eŭ, Vasile, adaosă elŭ reapucândŭ mâna, care în disperarea sa o părăsise.

— Așĭa că tu nu mĕ laşĭ? ᶁise ea înturnându-şĭ privirile totŭ painjinite spre acesta.

— O nu! mămucuţă, eŭ suntŭ aicea, de multŭ, de multŭ!

— D-ᶁeule! maĭ adaosă Maria, ţintindu-şĭ ochĭ éră la spărtura lăviceruluĭ.

Şi apoĭ o tăcere mornă se întinse în totŭ lăuntrulŭ şetreĭ.

De odată unŭ vêntŭ suflă grozavŭ, ca unŭ suspinŭ amarŭ, unŭ lemnŭ din cele ce sprijinia lăvicerile ce formaŭ şétra, pîrăi, plesni şi căᶁu desprinᶁêndu ş-o bucată de lăvicerŭ, apoĭ cânele urlă...

Maria readormise. Vasile o privi răpede, apoĭ înturnându-şĭ ochiĭ spre Raluţa, amêndoĭ tresăriră.

Tóte apoĭ reintrară în linişte profundă. De multŭ trecuse óra când esŭ din mormêntŭ strigoiĭ cu secriile pre capŭ.

— Totŭ aice eştĭ, măĭ omule? fugĭ sĕrmane!... fugĭ!... strigă în acelŭ momentŭ, înainte încă de a intra sub şétră, flĕcăulŭ Tóderŭ; fugĭ, căcĭ amŭ vĕᶁutŭ venindŭ în-tr-acóce pre vĕtafulŭ cu o mulţime de ómenĭ, plécă cât e timpŭ încă, ᶁise elŭ, luândŭ pre Vasile de mână şi cercândŭ alŭ împinge afară din şétra...

— Eŭ să fugŭ! când mama nu are să maĭ trăéscă póte nicĭ o óră? eŭ să fugŭ? să lasŭ trupulŭ eĭ în mâna calăilorŭ?... nu! vréŭ să şedŭ. Şi ᶁicêndŭ încă se crampona cu mâna cea-l-altă ce-ĭ era liberă de leuca caruluĭ. In vanŭ Tóderŭ îşĭ puné tóte puterile ca să-lŭ pótă trage, disperaţiunea i dăduse o putere supranaturală, maĭ degrabă i-arŭ fi pututŭ scóte mâna din cotŭ decât să i-o discleşteze după leuca caruluĭ, carele era cu neputinţă să se nisce din locŭ, prinsŭ fiindŭ bine de ţĕruşiĭ ce formaŭ cortulŭ.

— Nenorocitule! fugĭ!.. vreĭ tu să te omóre în bătăĭ... vorŭ să te schinjuéscă...

— Imi vorŭ face câte mi-aŭ maĭ făcutŭ!.. altă maĭ multŭ n-aŭ ce!...

— Orŭ să te închidă şi nu-ĭ să maĭ poţĭ vedé pre măta nicĭ odată.

— Numaĭ décă m-orŭ puté lua de lîngă dênsa, şi sloboᶁi unŭ hohotŭ de ironiă nebunéscă.

— Fugĭ, bădiţă Vasile, ᶁise şi Raluţa, apucându-lŭ de braţŭ, fugĭ... auᶁĭ că eştĭ perdutŭ...

— Şi tu! şi tu Raluţă, m-alungĭ?... vreĭ să fugŭ!... şi tu m-alungĭ ca acesta?..

— Décă iubescĭ pre mămucă Maria, bădiţă, décă mĕ iubescĭ! adaose ea maĭ încetinelŭ, fugĭ! ca să nu-ţĭ facă vr-unŭ rĕŭ aceia.

— Plécă, Vasile, fugĭ!... cât e timpŭ încă, décă iubescĭ pre amiculŭ tĕŭ, adaosă şi Tóderŭ. Vasile se sbuciuma în nesciinţă ce trebue să facă.

— Eĭ bine, Raluţo, te iubescŭ și iubescŭ pre mama şi tocma pentru că vĕ iubescŭ, pentru c-o iubescŭ pre femeea acésta pre care o veᶁĭ murindŭ, vréŭ să morŭ cu dênsa. Nu! nu esŭ d-aice.

Raluţeĭ i se păru în mintea eĭ că elŭ are dreptate să urmeze astŭ-felŭ, de aceea tăcu.

In momentulŭ acesta se auᶁi în apropiere vuetulŭ pasurilorŭ maĭ multorŭ ómenĭ şi vêntulŭ aduse până sub şétră câte-va cuvinte grozave.

— Auᶁi-ĭ, Vasile, fugĭ, póte că se maĭ fiă încă timpŭ, fugĭ, apucă prin pădurĭ, căcĭ în altŭ-felŭ mĕ bagĭ la osândă şi pre mine, carele nu ţĭ-amŭ făcutŭ nicĭ unŭ rĕŭ.

— Fugĭ, tu!... scapă-te tu... eŭ amŭ să-ĭ aşteptŭ!

— Vuetulŭ pasurilorŭ se auᶁi maĭ bine câte-va secunde, apoĭ nu se maĭ auᶁi nimicŭ.

Intre aceste Maria se deşteptă.

Toţĭ tăcură o clipă s-o privéscă.

Vasile, întrebă ea cu o vóce maĭ liniştită de şi istovită, unde eştĭ tu, Vasile? — Dómne ce visŭ frumosŭ amŭ maĭ avutŭ! se făcé pare-că mĕ rătăcémŭ de mulţĭ anĭ în nisce codri deşĭ şi grozavĭ, umblamŭ totŭ prin spinĭ şi mărăcinĭ şi mĕ ’nspinamŭ până la sânge. De odată, pre cândŭ plângémŭ şi mĕ văicăramŭ, par-că aĭ venitŭ tu şi mi-aĭ datŭ crucea cea de lemnŭ, care a-ĭ făeut-o tu când eraĭ numaĭ de 9 anĭ şi pre care o amŭ colo, în secriaşŭ, şi pare că mi-aĭ ᶁisŭ: na, mamă, sbóră cu dênsa de aice! şi de odată se făcé unŭ ângerŭ încă c-o cruce ca ş-a mea, şi ângerulŭ acesta îmi întindea braţulŭ ca să mĕ iée şi eŭ amŭ sburatŭ cu dênsulŭ până ce pre urmă s-a lăsatŭ într-unŭ locŭ frumosŭ, frumosŭ, cât nu-ţĭ potŭ spune. Atuncĭ te-amŭ căutatŭ şi pre tine şi nu te-amŭ pututŭ găsi, căcĭ rĕmăseseşĭ în codri. După aceea m-amŭ trezitŭ.

Vasile îşĭ preâmblă trista sa privire de la mamă-sa la Tóderŭ, fără însă a-şĭ ridica mâna de pre leucă.

Tóderŭ era indecisŭ de ce să facă.

— E unŭ visŭ ca tóte visurile, ᶁise apoĭ Vasile, nu-ĭ nemica, mămăcuţă.

— Nu-ĭ nemica, ᶁicĭ tu băiete? ba eŭ mĕ temŭ că mi se vestesce c-amŭ să morŭ.

— Să morĭ, d-ta mamă?.. en tacĭ!.. n-aĭ ᶁisŭ că te simţĭ maĭ bine!..

— Așĭa, așĭa, dragă băeţele, dér veᶁĭ tu şi bietulŭ tată-teŭ înainte de a muri ᶁicé că nu-lŭ maĭ dóre nemica, şi sĕrmanulŭ, dismerdându-te încă, într-o séră, chiarŭ pre acuma, spre Vinerĭ, după ce mĕ puse să-ĭ cântŭ o doină, ne sărută pre amêndoĭ şi adormi! Eŭ socotémŭ că are să se maĭ trezéscă, dér elŭ murise!..

— Ce-ţĭ maĭ aducĭ aminte şi d-ta, mămucă, de tóte aceste!

— Veᶁĭ tu, dragulŭ meŭ, eŭ simţescŭ, nu sciŭ cum, c-amŭ să morŭ!.. astăᶁĭ e Joĭ spre Vinerĭ... Póte că atuncĭ când va cânta cocoşulŭ..!

— Mamă!...

— Nu te întrista, căcĭ noĭ ne vomŭ vedé acolo, pre ceea lume... D-ᶁeŭ e maĭ bunŭ decât stâpânulŭ de aice, elŭ nu mĕ va maĭ despărţi de tine şi acolo!... Dér cine-ĭ fetiţa ceea, care-ĭ cole, adaose ea aţintindu-şĭ ochiĭ spre Raluţa. care stăté la piciórele eĭ?

— Eŭ suntŭ, mămucă.,.. Raluţa, féta luĭ Eliseiŭ, respunsă fetiţa, vĕᶁêndŭ că Vasile în locŭ să rĕspundă, în distragerea sa o privia numaĭ dimpreună cu mamă-sa.

— A! aicĭ... Tu eştĭ, fetică? Vină încócă, apropieţĭ puţinŭ mâna de a mea... adaosă ea, după o mică pausă de cugetare.

Fetiţa o ascultă.

— Așĭa, acum dă-mĭ şi pre a ta, măĭ băete, făcu ea suriᶁêndŭ. — Bine, acum eŭ vĕ bine-cuvinteză, căcĭ amŭ înţelesŭ că vĕ iubiţĭ! nu, nu vĕ apăraţĭ! şciŭ totŭ.. D-ᶁeŭ să vĕ dée fericire, maĭ multă decâtŭ mie, şi să trăiţĭ maĭ multŭ de câtŭ mine, ᶁice ea după ce împreunase, în mâna sa cea rece, pre ale tinenlorŭ copiĭ.

—Ba nu, mămucuţă, ᶁisă băiétulŭ sărutându-ĭ mâna cu intusiasmŭ, nu, tu veĭ trăi ca să te bucurĭ de viaţa copiilorŭ.

— Dér nu continuă, căcĭ îşĭ aminti ca de ce felŭ de viaţă a luĭ puté să se bucure ea.

Maria clătină din capŭ în semnŭ de neîncredere, apoĭ ᶁisă luĭ Vasile să-ĭ dee crucea din sicriaşŭ,

Raluţa era să împlinéscă cererea Marieĭ, déră Vasile după ce aruncă asupra luĭ Tóderŭ o privire de odată şi sĕlbatica şi rugătóre, lasă mâna Marieĭ pentru carea se descleştase de la carŭ, şi se grăbi a aduce în mânile mumă-seĭ o cruce de vr-o douĕ palme de lungă, făcută din douĕ bucăţĭ de şindrilă prinse la mizlocŭ cu unŭ cuiŭ de ferŭ. Apoĭ reîngenuchiă la căpĕtêiulŭ eĭ.

Maria o strînse între amêndouĕ mânile, o sărută, apoĭ luândŭ mâna luĭ Vasile i-o strânse pre lîngă cruce, şi-şĭ pironi ochiĭ la spărtura cunoscută a lăviceruluĭ.

Atuncĭ luna dădu după ună norŭ grosŭ.

Vêntulŭ gemu şi carulŭ pocni.

Vasile simţi unŭ fiorŭ rece trecêndu-ĭ prin inimă.

— Mămucă! făcu elŭ.

— Maria nu rĕspunse decâtŭ printr-unŭ suspinŭ.

— Mamă! mămucă! maĭ repetă elŭ, cu o vóce tremurândă.

O stelă se deslipi de pre cerurĭ şi despică aburiĭ, cucoşulŭ cânta de ᶁiuă!..

Visulŭ şi presimţirea Marieĭ se realizase:

Sufletulŭ eĭ privia acuma de susŭ pre nefericitulŭ Vasile!..

— Mamă! răcni elŭ c-o furiă de disperanţă ne maĭ auᶁită, apoĭ încolătăcindu-şĭ braţele pre după grumaziĭ leşuluĭ Marieĭ, se întinse, oftă... şi rĕmasă mortŭ!...

XI. VINERI

— Cunoşcĭ tu, iubite cetitorule, cine-ĭ leşulŭ celŭ de june ce jace pre douĕ scândurĭ în fundulŭ tunᶁeĭ ambaruluĭ din curtea vorniculuĭ Gorjănilă, cunoşcĭ-tu în elŭ pre Vasile?

De sigurŭ că nu, ᶁicĭ tu, căcĭ Vasile nu e sluţitŭ ca acesta, capulŭ sĕŭ nu era rasŭ pre jumĕtate ca alŭ acestuia; Vasile avé amêndouĕ sprâncenile, nu numaĭ una, ca acesta; Vasile nu maĭ avé córne la gâtŭ ca acesta...

Eĭ bine, vĕdŭ că nu-lŭ cunoşcĭ; dér eŭ îţĭ spunŭ că e Vasile, așĭa Vasile!..

Şi écă de ce-ĭ în posiţiunea asta.

D-abia elŭ leşinase, şi se arĕtase vĕtafulŭ în şétră, urmatŭ de aĭ sĕĭ doĭ feciorĭ, în timpŭ ce cu ceĭ-l-alţĭ înconjurase şétra. Vasile e astă-ᶁĭ în posiţiunea de féţă pentru că, după ce-lŭ deşteptară — căcĭ în altŭ felŭ nu-lŭ putură deşcleşta de lîngă Maria — elŭ vroise să rămână pre lîngă leşulŭ măseĭ, pentru-că, în disperaţiunea sa vĕᶁêndŭ-se împotrivitŭ până şi în acéstă necostătóre pentru dênşiĭ cerere, elŭ se încercase să rĕmână cu de-asila, pentru că ameninţase pre vĕtafŭ, care înjura până ş-asupra unuĭ cadavru!... pentru că.... O! sunt multe pentru că!

Spune chiarŭ tu, creştine cetitorule, așĭa că merită cióra să fiă în posiţiunea în care-lŭ veᶁĭ?..

Maĭ spune-mĭ Încă de cunoscĭ şi pre flĕcăulŭ cesta-l-altŭ, din fére, care în ungherulŭ din fundulŭ aceleiaşĭ tinde, fuméză liniştitŭ, cu ochiulŭ, gânditorŭ? Cunoscĭ tu în elŭ pre unŭ amicŭ alŭ nefericituluĭ Vasile, pre Tóderŭ?... — Așĭa cu adevĕratŭ acesta-ĭ Tóderŭ şi-ĭ în posiţiunea de féţă, pentru că a cercatŭ să mângâe pre celŭ întristatŭ, pentru că... O! érăşĭ sunt multe pentru că...

XII. DOUE MORMINTE TOTU INTR-O DI.

Sórele e de treĭ suliţĭ nalţatŭ de la orizonŭ. Pentru cine óre clopotele bisericeĭ satuluĭ, despică aerurile cu monotónele lorŭ vibraţiunĭ? Óre fi va pentru Maria, o femee săracă, o ţigană, unŭ sufletŭ de acele pentru care în decomunŭ nu vuescŭ multe clopote?,..

Dér étă că la óre care depărtare de la biserică, se zăresce păşindŭ măreţŭ unŭ cortegiŭ, şi ce cortegiŭ! spune-mĭ, iubite cetitorule, vĕᶁut-aĭ tu unŭ cortegiŭ funebru maĭ pomposŭ decât acesta? Ce de prapure deschidŭ marşa! ce de preoţĭ, diaconĭ, dascălĭ... le propăşescŭ, întonândŭ imnurĭ de mórte!.. A! écă şi secriulŭ, elŭ e dusŭ de patru junĭ coconaşĭ.

Óre secriulŭ acesta să fiă cuprinᶁêndŭ trupulŭ biéteĭ Marieĭ? Óre... O nu, nu, lectorule, așĭa pompa pentru Maria!... Dér în fine cine-ĭ? întrebĭ tu. — Nu cunoscĭ femeea cea învestată în doliŭ, cu pĕrulŭ despletitŭ, care se aruncă asupra năsălieĭ orĭ şi de câte orĭ cortegiulŭ se opresce pentru prohodŭ? nu cunoscĭ tu în ea pre cucóna, pre vornicésa Gorjănilă? Nu cunoscĭ în trupulŭ întinsŭ pre năsăliă, pre vorniculŭ Gorjănilă? — Pre vorniculŭ Gorjănilă!... așĭa pre Vorniculŭ Gorjănilă proprietarulŭ moşieĭ ş-alŭ ţiganilorŭ ce cunóscemŭ!...

— Óre unde mergĭ d-ta, venerabile reposate, mergĭ óre la Iaşĭ, precum altă dată, să cumperĭ de la mezatŭ unŭ ţiganŭ bucătarŭ, séŭ unŭ ţiganŭ feciorŭ?... séŭ mergi póte la vr-unŭ iarmarocŭ ca să maĭ poţĭ închide în sipeţelŭ câţĭ-va zimţĭ de pre boiĭ şi vitele de pripasŭ, vite de prinderea cărora de pre câmpŭ n-a şciutŭ alţiĭ decât creaturile d-téle!.. Ba nu, d-ta mergĭ să te presentezĭ la tronulŭ Impĕratuluĭ cerescŭ! Dér en spunene de ce nu te ducĭ într-unŭ drumŭ așĭa de depărtatŭ cu trăsura? ce, n-aĭ avutŭ timpŭ să aştepţĭ ca balaura şi cióra de ţiganŭ să-ţĭ înhame armăsariĭ? Nu putéi porunci vĕtafuluĭ, să-ĭ dée câte va bice să mântue maĭ răpede?.. Maĭ spune-mĭ încă, sub ce titlurĭ aĭ să te înfăţişezĭ la împĕratulŭ acestŭ mare! Óre îmbrăcate-veĭ în fracŭ şi pantalonĭ negrĭ şi jeletcă albă? Arĕta-veĭ decretele de boeriĭ... atestatele de serviciĭ prin canţelariile de pre aice séŭ i veĭ arĕta documentele d-téle de vecĭnică stăpânire asupra ţiganilorŭ?... O! alte ca altele, dér asta să n-o facĭ, căcĭ se ᶁice că Impĕrațilorŭ acela are datină de a strica uricile Impĕrațilorŭ, şi mĕ temŭ că n-aĭ avé nicĭ unde apela când elŭ ţi le-arŭ rumpe.... şi nu sciŭ ce-ĭ veĭ respunde când te va întreba, cu ce drepturĭ voĭ puteţĭ dispune de fiiĭ luĭ, de fiiĭ Impĕratuluĭ? şi ᶁeŭ, se maĭ ᶁice încă, că pre acolo nu se póte unge osia cu grăsime de galbenĭ, pentru ca să mérgă procesulŭ, căcĭ, se maĭ ᶁice încă... Multe se ᶁicŭ pre acolo, dér nu pre la noĭ!

Aşĭa, arhonŭ vornice Gorjănilă, a sunatŭ óra şi aĭ pornitŭ către locurile acele unde n-aĭ ce face nicĭ cu galbeniĭ, nicĭ cu decreturĭ, nicĭ cu onorurĭ... ba chiarŭ nicĭ cu grosolana d-téle evlaviă; în vanŭ, veĭ ᶁice acolo, precum ᶁicéĭ pre la noĭ, la biserică: „Dómne! Dómne!” în vanŭ, o! de treĭ orĭ în vanŭ, veĭ striga ş-acolo ca aice: „Ţie, Dómne!” când diaconulŭ ᶁice:

„Şi tótă viéţa nóstră luĭ Hristosŭ D-ᶁeŭ să o dămŭ.” Nu, nu maĭ poţĭ să înşelĭ pre acelŭ de acolo, căcĭ elŭ ţi va ᶁice: „Ce-mĭ ᶁicĭ, Dómne, Dómne şi nu facĭ cele ce vĕ ᶁicŭ!” şi cerurile te vorŭ întreba în ce chipŭ ţĭ-aĭ datŭ viéţa pentru Hristosŭ? lupta-tu-te aĭ în lume pentru ca să împlinescĭ voia luĭ? întrebuinţat-aĭ viéţa ta, ᶁilele, órele téie spre folosulŭ fraţilorŭ tĕĭ pămêntenĭ?... Preferat-aĭ mórtea decât să nu facĭ voia luĭ, a Impĕratuluĭ, a părinteluĭ eternŭ? Şi óre ce veĭ respunde? c-aĭ trimisŭ colivĭ şi sărindare, când răpiaĭ fericirea atâtorŭ suflete; c-aĭ postitŭ şi te-aĭ comunicatŭ de patru orĭ pre anŭ, pentru că confesorulŭ, ca cela ce atârnă de d-ta, ţi-a datŭ voiă; că te-aĭ închinatŭ totŭ-d-auna şĭ-aĭ bătutŭ mătăniĭ la biserică, pentru ca a casă să baţĭ pre sclavĭ!... asta e voia luĭ D-ᶁeŭ. asta e închinăciunea în Duhŭ şi adevĕrŭ, care o cere Elŭ?...

O moviliţă de pămêntŭ, deosebită de alte multe pre care fremuiaŭ bojiĭ şi spiniĭ uscaţĭ, numaĭ prin prospătatea sa, étă totŭ ce remase în lume, după câte-va pătrare, din măririle şi nobleţa vorniculuĭ Gorjănilă.

Douĕ séŭ treĭ óre după ce ultimulŭ adio fu datŭ Vorniculuĭ, lîngă ţĕrîna umedă încă a locaşuluĭ sĕŭ, unŭ omŭ maĭ arunca încă nisce ţĕrînă umedă preste altŭ locaşŭ, preste locaşulŭ Marieĭ!

Pentru dênsa n-aŭ vuitŭ atâta clopotele, iubite cetitorule; pentru dênsa n-aŭ venitŭ toţĭ preoţiĭ satelorŭ megieşete, pre dênsa n-o întovărăşi, n-o petrecu nimenĭ; eĭ, nimenĭ nu-ĭ a făcutŭ cuvêntŭ funeralŭ nimenĭ n-a plâns-o pre dênsa, nimenĭ nu-ĭ a purtatŭ doliulŭ icĭ pre pămêntŭ!.. dér ângeriĭ i-aŭ întonatŭ în cerurĭ imnurĭ de laudă, dér întru întêmpinarea eĭ a eşitŭ mirele, ca s-o priméscă în locoşurile séle, căcĭ a iubitŭ multŭ; dér ea a fostŭ acompaniată de cete divine; dér din cerurĭ mirele i a cuvêntatŭ chiamarea la viéţă; dér pentru dênsa s-aŭ veselitŭ cerurile, căcĭ ea-ĭ din turma cea mică pentru care atâta vorbesce copilulŭ celŭ dulce!...

Aşĭa, astăᶁĭ boeritulŭ Vornicŭ, e despoiatŭ de tóte ale pămêntuluĭ, totŭ ca şi ţigana róba care n-avé nemică de la elŭ! acuma acelŭ deprinsŭ a se lenevi prin case comode şi luminóse şi pre paturĭ de pufŭ, ᶁace alăturea cu o ţigană, pre ţĕrĭnă, într-unŭ locaşŭ sub pămêntulŭ vêrtosŭ şi întunecosŭ!.. însă cât de diferite sunt speranţele sufletuluĭ lorŭ!..

Din câmpulŭ morţilorŭ se ’ncepe egalitatea; câmpulŭ morţilorŭ e amblema împĕrăţieĭ ce va să fiă între viĭ.

XIII. DOCTORULU

Pre când Vasile, décă cetitorulŭ îşĭ maĭ amintesce încă, se dispera sub şétra murindeĭ séle mame, unŭ călĕtorŭ, călare pre unŭ călŭ roibŭ deştindea răpede délulŭ Bordeĭ. Când cine-va ar fi pututŭ vedé sudórea ce inunda fruntea călăreţuluĭ ca şi pre calŭ, de sigurŭ arŭ fi înţelesŭ că a trebuitŭ să fiă venindŭ de departe. Şi în adevĕrŭ elŭ în cursŭ de vr-o 4 ore făcuse maĭ multe poşte, ba chiarŭ apucase drumulŭ ce se chiamă prin frânturĭ, pentru ca să mérgă la politia ce se întinde şi se greapănă pre umeriĭ a câtor-va munceĭ, la puţină depărtare din valea Bordeĭ. şi pre care cetitorulŭ i place a o numi Iaşĭ, Iaşiĭ capitala ţĕreĭ nóstre, Iaşiĭ centralŭ, furnicarulŭ, Jidovescŭ, politiă de glodŭ, pre apa Bahluiuluĭ.

Cine e acela care de pre înălţimea Răpedeĭ orĭ a Bordeĭ, n-a admiratŭ panorama cea frumósă a politieĭ marĭ? Cine însă nu-şĭ a amintitŭ, preste vr-o óră de apropiere de dênsa, proverbulŭ celŭ adevĕratŭ: „de departe trandafirŭ şi de aprópe borşŭ cu ştirŭ!..

Déră pentru astă dată Iaşiĭ nu avură măcarŭ avantagiulŭ acesta, eĭ nu putură înşela pre călĕtorulŭ cu calulŭ roibŭ, nicĭ de departe, căcĭ lasă că nóptea era destulŭ de întunecósă, déră păcla, ca o mare se întindea pre baza Bordeĭ, ba chiarŭ nicĭ turnurile Mitropolieĭ nu putéŭ să spargă noriĭ ce vĕlaŭ târgulŭ; se póte ᶁice, că de cum-va amarniciĭ rĕposaţĭ întru pomenire Huniĭ, arŭ fi intratŭ în Moldova, de sigurŭ că, ca odinióră pre lîngă Luteţia Gralilorŭ, treceaŭ fără să presupună că arŭ fi fostŭ vr-o politiă unde suntŭ Iaşiĭ, afară numaĭ de nu cum-va cetitorulŭ îşĭ va ᶁice, că décă ochiĭ i-arŭ fi înşelatŭ, celŭ puţinŭ nasulŭ le arŭ fi pututŭ denunţa loculŭ bieteĭ capitale!

Dér ean privesce iubite cetitorule, ce ómenĭ rĕĭ maĭ suntemŭ şi noĭ, maĭ alesŭ eŭ; maĭ bine arŭ fi să-mĭ cautŭ de şirulŭ istorieĭ mele.

După câte-va pătrare de óră, călătorulŭ îşĭ opri calulŭ prin unŭ ptru!.. puiule!.. lîngă cumpăna bariereĭ de la Târguşorŭ, apoĭ călăreţulŭ descăleca şi apropiindu-se de cumpăna bariereĭ, lăsată în josŭ, chiamă cu o voce răguşită: — Eĭ, jupâne! eĭ domnule! Déră numaĭ după vr-o ᶁece minute o vóce căscândă, răspunse: Eĭ! ce vreĭ? cine-ĭ acolo? aĭ răvaşŭ de drumŭ?

— Așĭa, da vină mĕ rogŭ maĭ degrabă, că amŭ trébă grabnică... da vină aᶁĭ!

— Dracu să vĕ iée, pre toţĭ voĭ carĭ călĕtoriţĭ cu nóptea in capŭ, murmură încetŭ între dinţĭ, venindŭ la barieră, unŭ slujitorŭ somnorosŭ, în ismene şi cu mantaoa pre umere.

— Vină, mĕ rogŭ, maĭ degrabă, adaosă a ᶁice călăreţulŭ.

— Unde mergĭ? şi de unde viĭ? întrebă slujitorulŭ căscândŭ într-unŭ modŭ neimitabilŭ.

— Unde mergŭ? veᶁĭ bine d-ta; de unde vinŭ? ţine rĕvaşulŭ şi veᶁĭ.

Şi-ĭ dete din buzunarŭ o hârtiă plecată în patru.

— Ancóce!... D-apoĭ domnulŭ Barierŭ dórme şi nu-lŭ potŭ trezi să citéscă răvaşulŭ şi eŭ...

— Eĭ apoĭ bine, eŭ am trébă grabnică, nu potŭ aştepta. — Unde mergĭ? şi de unde viĭ, maĭ adaosă slujitorulŭ căscândŭ gura până la urechĭ.

— Éră mĕ întrebĭ? rĕspunse călăreţulŭ, cu unŭ accentŭ de nerăbdare, veᶁĭ bine că mergŭ la Iaşĭ.

— Aĭ răvaşŭ de drumŭ? întrebă érăşĭ slujitorulŭ ştergêndu-se la ochĭ şi căscândŭ.

—Da ţi l-am datŭ omule! sĕraculŭ de mine mare belea pre capulŭ meŭ!.. da ţi l-amŭ datŭ, dămĭ drumu să trecŭ, că mi-ĭ degrabă... — Ai trébă grabnică? ce trébă?.. Uf ce visŭ frumosŭ mi-aĭ stricatŭ!.,

Şi ᶁicêndŭ încă făcu câţĭva paşi înapoĭ spre loja bariereĭ.

— Da deschide, jupâne, ah! sĕracu de mine!

— Trecĭ la dracu, trecĭ! şi dă-mĭ pace. Apoĭ căscândŭ de vr-o treĭ orĭ, intră în lojă.

— Lua-v-arŭ dracu barieriştĭ, murmură cu ciudă călăreţulŭ.

Indeşertŭ elŭ apoĭ maĭ chiamă pre slujitorŭ, căcĭ nimenĭ nu rĕspunsă, dér între acestea trecuse maĭ bine de jumătate de óră,

Ce-ĭ de făcutŭ? gândi cât-va timpŭ călăreţulŭ; să aşteptŭ? nu se póte; să deschidŭ eŭ însumĭ bariera? dér lăcata de la lanţŭ e închisa; să trecŭ décă-ĭ așĭa prin şanţŭ...

Şi îndată făcu în stânga câţĭ-va paşĭ, apoĭ apostrofândŭ érăşĭ toţĭ barieriĭ, elŭ înnainte, calulŭ după dînsulŭ, amêndoĭ trecură prin şanţulŭ mălitŭ maĭ de multŭ se vede servindŭ de trecĕtóre şi altorŭ întârᶁieţĭ. Apoĭ înainti prin unŭ şirŭ ştirbitŭ de crăciune broscăete cu leĭ de aura pre uşĭ... baratce care făcéŭ contrastŭ pipăitŭ cu magasinulŭ ce se ridica măreţŭ alăturea cu dînsele.

După o altă jumătate de óră de petrecere a uliţeĭ Ferestegieĭ, călăreţulŭ şi calulŭ, acela d-asupra acestuia, se opriră în colţulŭ cruceĭ formată de 4 uliţĭ diferite, lîngă vechiulŭ hanŭ alŭ luĭ Petrea Bacalu, căruia nu de multŭ câte-va băncĭ tapisate cu adamască, i-aŭ atrasŭ titlulŭ pomposŭ de Otelŭ! după ce câte-va minute stătu indecisŭ óre-cum de calea ce trebuia s-o apuce, s-apropiă de unŭ felinarŭ, a căruia lumină murindă se maĭ lupta cu umbrele, ca omulŭ în agoniă cu mórtea, scósă o hârtiă din buzunarulŭ bumuzuluĭ negru ce-lŭ învĕlia, şi ceti pre ea o scrisóre aruncată cu cârlige de cele ruginite. De la Petrea Bacalŭ înaintă prin mahalaoa Calicimeĭ. Apoĭ călăreţulŭ îşĭ repusă hărtia la locŭ şi înturnândŭ capulŭ caluluĭ spre uliţa ce duce la casele din care astă-ᶁĭ se respândesce lumina spirituală, Academia, ’lŭ îndemna să-şĭ iée galopulŭ.

In fine vr-unŭ pătrarŭ de óră apoĭ, elŭ băté puternicŭ la o pórtă uriaşă din mahalaoa calicimeĭ, boită cu chinavariŭ; o femee i deschide şi elŭ întreba décă d-nulŭ doctorŭ X e a casă.

După respunsulŭ femeeĭ, elŭ îşĭ legă calulŭ după pórtă, femeea apoĭ lŭ introduce într-o odae ce servia ca de ante-cameră, şi care era luminată numaĭ de o slabă candelŭ pusă pre principiulŭ sobeĭ, apoĭ femeea lăsându-lŭ singurŭ, preste câte-va minute i vestea că d. doctorŭ dórme şi nu-lŭ póte trezi. — Dér cuconulŭ Gorjănilă se trudesce cu mórtea, trezesce-lŭ, mĕ rogŭ, ᶁicé necunoscutulŭ, carele nu era altulŭ decât unŭ tênĕrŭ boerănaşŭ cu moşia vecină de a luĭ Gorjănilă, şi carele înscinţatŭ de bóla grabnică în care căᶁuse acela, se răpeᶁisă la dênsulŭ şi acole primise ostenéla de a aduce tocma de la Iaşĭ, pre doctorulŭ la care-lŭ vedemŭ...

—- Să fiă d-luĭ cuconulŭ Gorjănilă sănătosŭ, ᶁise femeea ricanândŭ, dér eŭ nu potŭ trezi pre d-nulŭ doctorŭ...

Dér între aceste o vóce grósă şi resunătóre strigă de maĭ multe orĭ: Sevastio! Sevastio!

— Écă, écă... d-nule, rĕspunsă femeea întrerumpêndu-şĭ vorba începută cu tênĕrulŭ boerănaşŭ.

— A! doctorulŭ!... făcu şi acesta; însfârşitŭ... Spune d. doctorŭ că vréŭ să-ĭ vorbescŭ.. — Cine-ĭ cu tine acolo, Sevastio? întrebă doctorulŭ, intrândŭ în cameră, în momentulŭ când acésta se pregătia să intre prin uşa întredeschisă din drépta, de unde se auᶁisă vócea.

— Eŭ, d-le doctorŭ, pitarulŭ Costea Ferenescu, ᶁise călăreţulŭ.

— Ce poftescĭ d-ta?

— Vĕ rogŭ d-le, să fiţĭ bunĭ să veniţĭ degrabă până la moşia P.... unde vorniculŭ Gorjănilă e bolnavŭ de mórte!... fiţĭ bunĭ, d-le doctorŭ.

— Da ce are?

— Da sciŭ eŭ, d-nule, ce are? s-o îmbolnăvitŭ a séră pre la vr-o patru óre de nópte, ş-acumŭ...

— L-a fi lovitŭ damblaoa.

— Sciŭ şi eŭ, d-le?... de aceea te rugămŭ să mergeţĭ să-lŭ vedeţĭ.

— Departe-ĭ de aice?

— In ţinutulŭ Romanuluĭ.

— In ţinutulŭ Romanuluĭ?

— Așĭa.

— In ţinutulŭ Romanuluĭ!.. nu potŭ, amŭ mâne de diminéţă consultŭ la d.C... la d. V... trebue...

— Dér vĕ rogŭ, d-le... fiţĭ bunĭ e bolnavŭ tare... şi..

— Cu neputinţă, cu părere de rĕŭ!..

— Dér, d-nule...

— De prisosŭ chiară să şi maĭ mergŭ; ţĭ-o spună c-are dambla.

— Déră.

— Așĭa-ĭ că e unŭ omŭ scurtŭ şi grosŭ în gâtŭ, unŭ omŭ plecatŭ la bólele...

— Insă, d-nule, eŭ perdŭ timpulŭ şi elŭ póte acum móre.

— Aĭ cuvêntŭ, déră!.. se póte să fiă murindŭ, căcĭ damblaoa...

Şi neisprăvindŭ cuvêntulŭ căscă fără de stăpânire şi se duse de se făcu nevĕᶁêndŭ pre unde venise, făcêndŭ semnŭ femeeĭ să-lŭ urmeze.

Iar călĕtorulŭ, rumenŭ de ciudă eşi, îşĭ deslegă calulŭ şi se îndrumă răpede spre uliţa mare, împrecândŭ pre doctorulŭ, carele, cu vr-o câţĭ va anĭ maĭ în urmă, pre când venise abié în ţéră, alerga la orĭ-ce timpŭ şi la bogatŭ şi la săracŭ, éră acuma pentru că avé caĭ şi faetóne şi unŭ nume destulŭ de poporanŭ, făcé marafeturĭ chiarŭ ca să mérgă pre la ceĭ bogaţĭ, nu maĭ dicemŭ nimica despre dispreţulŭ ce avé pentru ceĭ săracĭ!...

Cu tóte aceste, în diminéţa ᶁileĭ următóre, pre la prânᶁişorŭ, ó căruţă de poştă trasă de patru mârţóge înhămate cu funiĭ, se opri la pórta curţeĭ de la moşia vorniculuĭ Gorjănilă. Douĕ persóne se pogorîră din ea. In una învĕlită în burzunulŭ sĕŭ negru, se cunoscea călăreţulŭ, carele în nóptea trecută căuta doctorŭ la Iaşĭ.

— Pe aice, d-le doctorŭ, făcu acesta îndreptându-se cu paşĭ marĭ spre scările cerdaculuĭ şi scrutândŭ din ochĭ pre vre-unŭ domesticŭ, însă nicĭ pre unulŭ nu vĕᶁu. In acelŭ minutŭ se deschisă o uşă şi prin ea o rafală de cuvinte întonate misteriosŭ de unŭ preotŭ, lovi urechile călăreţuluĭ, care se opri pre locŭ.

— S-a finitŭ! a muritŭ, ᶁice elŭ înturnându-se către doctorulŭ, căcĭ în faptă acesta era unulŭ. Şi étă cum călăreţulŭ isbutise alŭ aduce.

După ce în deşertŭ bătuse pre la porţile şi uşile a vr-o patru doctorĭ ale cărora nume i era maĭ cunoscute, se întêlni maĭ în spre ᶁiuă, în colţulŭ uliţeĭ Sânteĭ Vinerĭ, cu unŭ vechiŭ amicŭ a-lŭ sĕŭ, căruia spunêndu-ĭ nevoia sa, acesta se însărcină de a-lŭ duce să-ĭ arĕte locuinţa doctoruluĭ Silvescu séŭ după uniĭ Silvio, spuindu-ĭ că acesta e pré cu inimă şi pré escepţionarŭ prin bunĕtatea şi creştinătatea luĭ, ca să refuze ajutorulŭ ce póte da, nu unuĭ boerŭ bogatŭ ca vorniculŭ Gorjănilă, déră şi sĕraculuĭ celuĭ maĭ mizerŭ.

In adevĕrŭ, doctorulŭ Silvescu, românŭ de naţiune era unulŭ din ceĭ maĭ omenoşĭ doctorĭ, şi potŭ ᶁice din ceĭ maĭ săracĭ. Nu eraŭ baniĭ ţelulŭ serviciilorŭ ce făcea, căcĭ de câte orĭ nu l-aŭ vĕᶁutŭ amiciĭ luĭ, dândŭ pre lângă reţetă sĕraculuĭ şi vĕduveĭ până şi ultima para ce avé, ca să pótă ajuta nefericirea! Căţĭ săracĭ nu aŭ bine cuvêntatŭ în momentulŭ de necazŭ pre bine făcĕtorulŭ lorŭ, pre doctorulŭ Silvescu....

Şi ce e maĭ multŭ, elŭ era unŭ doctorŭ a căruia şciinţă rivaliza cu a tuturorŭ din capitala nóstră. Sufletele bune însă şi talentele marĭ de a purerea aŭ fostŭ rĕŭ vĕᶁute, séŭ pentru că nu-sŭ înţelese de ceĭ lipsiţĭ de ele, séŭ din gelosie. Doctorulŭ Silvescu, celŭ ântêiŭ doctorŭ, era maĭ nebăgatŭ în sémă de clasa cea mare... pentru că orĭ când venia vr-unulŭ din eĭ la dênsulŭ şi elŭ era gata de a merge la vre-unŭ sĕracŭ, elŭ nu puté fi înduplecatŭ să lase sĕraculŭ pre maĭ de apoĭ şi să mérgă la celŭ bogatŭ, de la care puté câştiga ceva!.. Elŭ nu era iubitŭ de ceĭ-l-alţĭ colegĭ pentru-că elŭ în curăţia inimeĭ luĭ spuné orĭ şi cuĭ slăbiciunile şi tóte neperfecţiunile sciinţiĭ luĭ... In o singură clasă din locuitoriĭ Iaşilorŭ, numele luĭ era maĭ cunoscutŭ, dér acéstă era clasa cea sĕracă şi de aceea şi Silvescu era departe de a se puté numĕra între ceĭ bogaţĭ.

Trăsăturĭ îndestulŭ de regulate, unŭ coloritŭ curatŭ şi puţinŭ camŭ palidŭ, o frunte naltă, deschisă şi brăsdată de umbrele a câtorŭ-va încreţiturĭ, urmărĭ d-ale medităreĭ, unŭ nasŭ grecescŭ, ochĭ marĭ negri purtândŭ necontenitŭ sigilulŭ observaţiuneĭ, părulŭ blondŭ, în timpulŭ vereĭ cu totulŭ scurtatŭ, unŭ surîsŭ de amarŭ compătimire pre veştedele luĭ buze, capulŭ naltŭ, talia mizlociă, îmbrăcatŭ de ordinarŭ într-unŭ felŭ de paltonŭ de postavŭ puţinŭ maĭ bunŭ decât celŭ prostŭ, éca fisiculŭ doctoruluĭ Silvio. N-aşŭ fi îndrăsnitŭ să întrerumpŭ şirulŭ istorieĭ nóstre, ca să facŭ portretulŭ luĭ, décă elŭ n-arŭ fi unulŭ din personagele principale, chiarŭ unŭ altŭ eroŭ.

Doctorulŭ şi călĕreţulŭ intrară maĭ întêiŭ din prispă într-o sală de antretŭ, în care dădéŭ douĕ uşĭ lăturale şi una în fundŭ. Ferenescu deschisă cu inima palpitândă uşa din drépta şi doctorulŭ i urmă.

In aceeaşĭ odaiă în care cu câte-va ᶁile maĭ înainte Vorniculŭ Goijănilă poruncisă vĕtafuluĭ să scótă cu orĭce mizlóce de la Vasile galbenulŭ cuconașuluĭ Tache, jăcea întinsŭ pre o mésă îmbrăcată în albŭ, cu capulŭ spre răsăritŭ, féţa vênătă şi rece, mânile dişirate şi strîngêndŭ o cruce de céră la peptŭ, totŭ acelaşĭ vornicŭ Gorjănilă, mortŭ de apoplecsiă în nóptea trecută. Unŭ preotŭ bĕtrânŭ murmura în tonulŭ consacratŭ morţeĭ, la capulŭ luĭ, unde-ĭ ardé toégulŭ, evangelia cea frumósă a fiiului celuĭ curvarŭ!

Ferenescu făcêndŭ cruce şi sărutândŭ icóna de pre sînulŭ mortuluĭ ştérsă o lacrimă ce deborda din ochiĭ sĕĭ, nu din nemângăere că-lŭ perdusă, ci amintindu-şĭ, póte pentru prima óră în viaţa sa, că o ᶁi, o óră, o minută póte maĭ pre urmă, şi elŭ arŭ puté fi așĭa, deşiratŭ, rece, respingêtorŭ, cum vedé pre cuconulŭ Gorjănilă care cu 12 óre d-abia maĭ înainte, cu nepăsare chinuia prin vĕtafŭ şi se încerca să iée până şi viéţa luĭ Vasile.

Cât pentru doctorŭ, elŭ rĕmasă la câţĭ-va paşĭ de lîngă mortŭ, după ce-lŭ contemplă cu sânge rece câte-va minute, lăsă să-ĭ pătuléscă buzele, obicĭnuitulŭ surîsŭ amarŭ; unŭ creţŭ se formă pre nalta luĭ frunte.

Dómne, tu numaĭ sciĭ ce e omulŭ! ᶁisă elŭ; apoĭ făcêndŭ din capŭ semnŭ luĭ Ferenescu, să iésă cu dênsulŭ, ambiĭ intrară în stânga.

Odaea era vastă şi maĭ deşértă de mobile, o mulţime de persóne străine, séŭ rude d-ale mortuluĭ séŭ vecinĭ proprietarĭ de moşiĭ, înconjuraŭ pre cucóna vornicésă care, legată la capŭ cu unŭ tulpanŭ negru şi îmbrăcatŭ, în lipsă de altă rochiă maĭ de doliŭ, în una de satinŭ negru, stăté într-unŭ colţŭ alŭ divanuluĭ cu ochiĭ plânşĭ, şi suspinândŭ în restimpurĭ; uniĭ ştergéŭ în féţa eĭ o lacrimă falşă, alţiĭ îşĭ compunéŭ o féţă tristă. Rudele istorisiaŭ celorŭ maĭ străinĭ ce omŭ alŭ luĭ D-ᶁeŭ era reposătulŭ, ceĭ-l-alţĭ ᶁicéŭ: D-ᶁeŭ să-lŭ erte; şi cu tóte aceste unulŭ singurŭ dintre toţĭ aceştĭ plângĕtorĭ nu era care să vorbéscă după ceea ce credé în sufletulŭ seŭ.

O singură persónă numaĭ dintre toţĭ aceştĭ curtezanĭ aĭ morţeĭ, retrasă la o feréstră ce dădé în grădinĭ, se păré cu totulŭ dedată la alte cugetărĭ decât la banalităţĭ; singurŭ numaĭ necunoscutulŭ acesta cu talia mândră, cu pĕrulŭ căruntŭ în contrastŭ strigătorŭ cu tinereţa ce se desemna pre poetica luĭ féţă, singurŭ numaĭ elŭ nu cerca să strĕbată până la cucónă, ca să-ĭ arunce, ca ceĭ-l-alţĭ, unŭ cuvêntŭ secŭ de mângâere, unŭ cuvêntŭ cu care să se arĕte numaĭ eĭ, că n-a lipsitŭ, că n-a uitat-o în ᶁiua necazurilorŭ. Când Ferenescu intră, urmatŭ de doctorŭ, tóte privirile se întórseră spre uşă; ceĭ ce-lŭ cunoscéŭ se apropiară să-lŭ întêmpine, ceĭ-l-alţĭ îşĭ înturnară privirile asupra doctoruluĭ, care după ce esamină tótă odaia şi visitatoriĭ, cu o ochire, de odată, cu cea maĭ mare originalitate se înaintă spre necunoscutulŭ, carele nu contenia d-aşĭ aţinti meditativiĭ sĕĭ ochĭ în grădină; elŭ se opri o secundă, ca la vr-o doĭ paşĭ de la dênsulŭ, lŭ maĭ privi ş-apoĭ ᶁise în destulŭ de tare ca să pótă fi auᶁitŭ de toţĭ ceĭ de féţă, care-lŭ urmăriaŭ cu ochiĭ.

—Da, nu mĕ înşelŭ!... tu eştĭ, tu dragulŭ meŭ Stelo! La acestŭ nume necunoscutŭ tresări, ca cine-va care se trezesce din unŭ visŭ greŭ.

— A! făcu acela, aruncându-se în braţele doctoruluĭ... tu, amice!...

— Tu aice? ᶁise doctoruluĭ trăgêndu-lŭ lîngă feréstră.. déră eŭ te sciamŭ la Constantinopole.

— Așĭa, respunsă Stelo, dér ea!... ea amice m-a rechiămatŭ, ea mĕ iubesce!..

— Cum? Lorenţa te-a rechiămatŭ?... ea te iubesce! Ah! Stelo, veᶁĭ tu cât eştĭ de fericitŭ?...

— Aşĭa, amice, sunt fericitŭ! pré fericitŭ! Când gândescŭ că preste câte-va óre amŭ să fiŭ la piciórele eĭ, şi că nu-sŭ departe de dênsa decât vr-o câte-va poşte, sciĭ tu, amice, că mĕ topescŭ de nerăbdare? Adinióre, până a nu veni tu, îngreuiatŭ de ipocrisiile, fie maşcele adunaţilorŭ ăstorŭ de aice, când aĭ sci tu ce visurĭ mândre amŭ făcutŭ eŭ lîngă feréstră asta!.. Dér tu!... tu amice, eştĭ óre maĭ fericitŭ?

— Fericitŭ?.. Da, Stelo, cât se póte...

— Cât se póte, ᶁicĭ tu însă eŭ nu potŭ crede: veᶁĭ tu, tonulŭ cu care ᶁicĭ acésta, surîsulŭ celŭ amarŭ ce amorulŭ tĕŭ nefericitŭ a întipăritŭ pre buzele téle, îmĭ spunŭ că mĕ înşelĭ... Așĭa-ĭ, sĕrmane amice, că Rosalia nu te iubesce?.. O! nu te infiora, te rogŭ Silvio, dămĭ mâna ta... tu sciĭ că numaĭ unŭ amicŭ e acelŭ care póte să-ţĭ vorbéscăca ca mine... Amorulŭ tĕŭ propriŭ n-are de cine să se roşéscă aice... Așĭa, amice, că ea totŭ nu te iubesce?

— Dér eŭ... şi eŭ n-o maĭ iubescŭ Stelo, eŭ n-o maĭ iubescŭ acuma... — N-o maĭ iubescĭ? ᶁicĭ tu copile. Tu ca toţĭ, așĭa, toţĭ ómeniĭ orĭ cât de marĭ se asémănă în puntulŭ acesta: şi eŭ, suntŭ acuma câte-va sĕptămânĭ, când fusesemŭ alungatŭ de dênsa, esilatŭ la Constantinopole, şi eŭ ᶁicémŭ: n-o maĭ iubescŭ; dér minţiamŭ Silvio: unŭ cuvêntŭ, o ochitură, o suvenire de o trăsătură din îngerescele trăsăturĭ ale Lorenţeĭ, îmĭ înferbânta sângele, îmĭ aprindea mintea.. Da, Silvio, minţiamŭ, când ᶁicémŭ că n-o iubescŭ: ea n-avu nevoiă ca să mĭ dovedéscă acésta, decât de vr-o douĕ treĭ cuvinte: „Vino Stelo, căcĭ nu maĭ potŭ fi fără de tine”, şi.. étămĕ-sŭ Silvio; ᶁiua şi nóptea amŭ călĕtoritŭ, şi numaĭ mórtea de care am datŭ în trecerea mea pre aicĭ, m-a opritŭ... numaĭ cererea Vorniceseĭ şi póte a umanităţeĭ, a pututŭ să-mĭ întârᶁiă fericirea... Tu veᶁĭ bine că-mĭ minţiamŭ când îmĭ ᶁicémŭ că n-o maĭ iubescŭ... Așĭa Silvio, ţie îţĭ place a te înşela, ᶁicêndŭ că n-o iubescĭ... Așĭa, totŭ omulŭ când perde iluziunile séle cele maĭ frumóse, elŭ vrea să tăgăduéscă până şi suvenirea lorŭ, până şi esistinţa lorŭ trecută...

Intre aceste, Ferenescu prin istorisirea călătorieĭ séle către ceĭ de féţă, atrăsese în parte-ĭ tóte privirile; cândŭ însă arĕtă pre Silvio şi pronunţă meseria luĭ de doctorŭ, Silvio auᶁindu-şĭ numele întórse răpede capulŭ spre eĭ.

— Să mergemŭ împreună la Iaşĭ, ᶁise elŭ, către Stelo. Apoĭ amêndoĭ se amestecară prin mulţime, Silvio ca să mérgă să salute pre Vornicésa, Stelo ca şă se în lăture de la privirile adunaţilorŭ.

XIII. SE PÓTE O INIMA BUNA ORI CAT DE SERACA.

După ce întêea lopată de ţĕrînă fu aruncată asupra sicriuluĭ Vorniculuĭ Giorjănilă, toţĭ óspeţiĭ se înturnară la curte, unde Doctorulŭ se silia s-aducă în sine pre Vornicésa, care leşinase în momentulŭ când preoţiĭ întonaŭ reposatuluĭ vecĭnica pomenire. Cu toţĭ, în grupe decâte 3 séŭ 4, se puseră să se dispute asupra avereĭ rămasă de la reposatulŭ: unia i dădé some neauᶁite, alţiĭ presupunea că nu póte avé mulţĭ banĭ gata, fiă-care după interesulŭ sĕŭ, sĕŭ, se face judecĕtorulŭ sĕŭ advocatulŭ Vorniceseĭ. Ba unele din rude pretindaŭ chiarŭ că Dreptatea i va numi epitropĭ asupra avereĭ ce se cuvine uniculuĭ sĕŭ fiŭ, luĭ Tache; nu era unulŭ dintre toţĭ aceştia, carĭ se înarmaŭ de titlulŭ celŭ sântŭ de amicŭ, unulŭ nu era, ᶁicŭ, carele să fiŭ fostŭ gândindŭ la durerea familieĭ, carele să fi compătimindŭ cu dînsa!

Dér între aceste, Vornicesa se deşteptă; la cea întêe suspinare a sa, toţĭ adunaţiĭ, carĭ o secundă maĭ nainte, o delŭsară, o reîmprejurară, uniĭ o încuragiaŭ cu vorbe destulŭ de neghióbe, alţiĭ făcéŭ complimente luĭ Silvio lăudândŭ îngrijirile luĭ...

Pre când aceste se petrecéŭ lîngă Vornicesa, în camera din fundulŭ săleĭ cuconașulŭ Tache cu amêndouĕ mânile îndopa de pre o tipsiă mare rĕmăşiţa a nisce colivă adusă de la Biserică; iarŭ lîngă o ferestruică mică din fundŭ, pre o mésă mică de lemnŭ dişiratulŭ vĕtafŭ făcé socotélă de chieltuelile înmormântăreĭ. La fiă-care articulŭ ce trece la isvodŭ unŭ surîsŭ de satisfacere sbura de pre buzele séle pre perfiᶁiĭ sĕĭ ochĭ.

Când cuconașulŭ nu maĭ putu mânca, se ştérse pre la gură cu basmaoa şi trecu în odaia, unde erau óspeţiĭ. Infăţişarea luĭ dinaintea Vorniceseĭ fu causa unuĭ durerosŭ ţipetŭ ce ea sloboᶁi, deschiᶁêndŭ braţele, ca să-lŭ priméscă: „S-o dusŭ băbăcuţă! ᶁise ea, plângêndŭ pre grumaziĭ luĭ, ah! s-o dusŭ....”

In momentulŭ acesta uşa se deschise încetişorŭ, cu ne-îndrăsnire. Unŭ omŭ îmbrăcatŭ într-o giubea ruptă, cu féţa albastră, cu unŭ cerceluţŭ la urechia stângă, stătu cu umilinţă lîngă uşa prin care intrase. Toţĭ la intrarea luĭ îşĭ întorse privirile asupra Bulubaşeĭ, dér cu toţiĭ lă socotiră pré nevrednicŭ de esamenulŭ lorŭ, căcĭ îndată apoĭ fiă-care se întórse în altă parte... Bulubaşa stăté acum de vr-o cincĭ minute aşteptândŭ să fiă întrebatŭ de cineva, nime nu-lŭ băga în sémă, afară de doctorulŭ Silvio şi de Stelo, cariĭ retraşĭ totŭ la feneastra unde se recunoscuseră cu câte-va ᶁile în urmă, studiaŭ, cu talentulŭ lorŭ de cunoscĕtorĭ de ómenĭ, ce maĭ mică din trăsăturile feţeĭ luĭ.

Atunci intră vĕtafulŭ, căruia Bulubaşa i făcu locŭ dându-se în lăturĭ. Acesta intrândŭ lŭ mĕsură cu privirea de vr-o câte-va orĭ, apoĭ lŭ întrebă cu unŭ glasŭ aspru şi despoticŭ ce vré?

— Mi-e bolnavă copiliţa, cucóne, rĕspunse bulubaşa cu unŭ accentŭ rugătorŭ.

— Afară, cióră, i ᶁise vĕtafulŭ, cu jumĕtate de glasŭ, clătinândŭ din capŭ şi încreţindu-şĭ fruntea, afară!.. Acu ţi-aĭ găsitŭ să viĭ, când e atâta supărare în casă....

— Ce vrei, dragulŭ meŭ, ᶁise atuncĭ doctorulŭ, carele nu perduse nicĭ o literă din vorba luĭ... spune-mĭ şi mie.

— D-vóstră, cucóne?

— Dér, nu te teme a spune, adausă a ᶁice Silvio, apucându-ĭ négra şi înăsprită luĭ mână. Bietulŭ ţiganŭ se cercă a se trage îndărăptŭ, déră Silvio i-o ţinu strînsŭ. Vĕtafulŭ cu unŭ surîsŭ de dispreţŭ privia pre doctorŭ, dér nu îndrăsni să ᶁică nimica.

— Spune, dragulŭ meŭ, ᶁise iarăşĭ Silvio, așĭa-ĭ că ᶁicéĭ că ţi-e bolnavă....

—Așĭa-ĭ, cucóne.. mi-e bolnavă biata Aniţa, copila mea e bolnavă de totŭ rĕŭ, Bulubaşa, încuragiatŭ cu de săvârşire de tonulŭ celŭ dulce şi de nemândria, ce pentru întêea óră în viaţa sa vedé la o persónă îmbrăcată în surtucŭ şi pantalonĭ negri.,..

— Haĭ cu mine, ᶁise doctorulŭ, trăgêndŭ după sine pre Bulubaşă şi din capŭ îndemnândŭ pre Stelo să i urmeze.

Tustreĭ eşiră, vĕtafulŭ clătinâ din capŭ într-unŭ chipŭ ameninţătorŭ, pre cândŭ uniĭ din ceĭ ce auᶁiseră vorba bulubaşeĭ şi vĕᶁuseră pre doctorŭ eşindŭ şi strîngéŭ guriţa într-unŭ modŭ destulŭ de dispreţuitorŭ.

XIV. LA PADURARIU! — DOCTORULU SARACILORU.

Să lăsămŭ unŭ momentŭ adunarea ipocriţilorŭ, şi bine-voitorulŭ cetitoriŭ să-mĭ dea mâna, ca să-lŭ întovărăşescŭ pre o cărăruşă ce duce spre pădure. Acum să sărimŭ pârlézulŭ şi să apucămŭ în spre drépta.

Curândŭ vomŭ ajunge la bordeiaşulŭ ce a începutŭ a se iţăi printre negriĭ arborĭ, şi în care scumpulŭ meŭ companionŭ póte a recunoscutŭ bordeiulŭ bĕtrânuluĭ pădurară. Iată-ne acum totŭ acolo, unde cu câte-va ᶁile maĭ nainte, o fetiţă mândră, Raluţa mângăia pre unŭ băétŭ nefericitŭ, pre sĕrmanu Vasile; însă astă détă nimenĭ nu-ĭ prin préjma bordeiuluĭ, nu maĭ suntemŭ întâmpinaţĭ de fetiţa cea brunetă, de lăcrimióra codruluĭ. — O tăcere înfiorătóre se întinde împrejurŭ, nicĭ unŭ câne nu vestesce că loculŭ acesta arŭ fi locuitŭ de ómenĭ. Cu tóte aceste uşĭa bordeiuluĭ e deschisă: nimenĭ nu-ĭ în cămăruţa bĕtrânuluĭ, déră lucrurile din ea sunt în neregulă, tăcerea locuesce acestă adăpostŭ pământescŭ alŭ bĕtrânuluĭ. Déră, nu! cetitorule, ne înşelămŭ: n-au-ᶁişĭ tu unŭ gemĕtŭ prelungită, unŭ suspinŭ?... Așĭa, şi elŭ vine din fundŭ, de la camera Raluţeĭ.... Să întrămŭ înlăuntru, căcĭ în calitatea mea de spiritŭ, ne vomŭ deroba amêndoĭ de la vederea orĭ cuĭ.

Ea-ĭ!... Raluţa, cu capulŭ în mânĭ răᶁimate pre genuchĭ, pre laviţa de lîngă hornŭ, douĕ rândurĭ de lacrimĭ brăsdăndŭ féţa sa schimbată, cosiţele eĭ cele voluptóse despletite maĭ tóte şi căᶁênd în neregulă pre grumaᶁiĭ sĕĭ.... ea plânge!.... şi ast-felŭ plângêndŭ nu e ângerŭ maĭ fermecătorŭ decâtŭ ţĕrăncuţa ce nebăgată în sémă, fiica bĕtrânuluĭ pădurarŭ! Ascultă, iubite cetitorule; ea se tânguesce; veᶁĭ tu, în sînulŭ acestă de ţĕrână, e o inimă, care-ĭ egală orŭ căreĭ inime de nobilŭ.

—Așĭa, o maică fecióră, ᶁice ea aruncându-şĭ ochĭ spre iconiţa de la căpătâiulŭ sĕŭ, pre tine deapururea te am rugatŭ, ţie, mamă ţi-amŭ spusŭ tóte necazurile mele şi tu-mĭ spunéĭ în visŭ vroinţele téle.... Aleŭ! ţi-aducĭ tu aminte de lacrimile ce amŭ plînsŭ nu demultŭ, când nu sciŭ ce dorŭ mĭ ardea par-că inima? tu, totŭ tu nu mi-aĭ spusŭ într-o nópte să-lŭ iubescŭ... şi astăᶁĭ!. aleŭ!.. Şi lacrimile o înecă.

— Tu suspinĭ, tu plângĭ Raluţă!.. de abia de 15 orĭ aĭ pusŭ lăcrimióre nouĕ în cosiţele téle şi lumea, lumea descepţiunilorŭ, nu te a cruţatŭ! bórea cea contagiósŭ a durerilorŭ, la 15 anĭ a veştejitŭ rozele acele ale cărora rădăcinĭ sunt în inimă.... Raluţa plânge, căcĭ iubesce, ş-unŭ focŭ mieteriosŭ o arde şi nu-ĭ lucesce nicĭ o stelă de speranţă în inima sa, totulŭ i spune că Basile nu va fi alŭ eĭ, căcĭ curândŭ şi póte elŭ nu va maĭ fi... curând şi Raluţa va trebui că cerce a înăduşi totŭ ce-ĭ maĭ sântŭ, maĭ nemuritorŭ: amorulŭ d-ântêiŭ, amorulŭ de la 15 anĭ, amorulŭ care numaĭ odată — ᶁică cine ce va vré, — numaĭ odată vine în cea maĭ lungă viaţă. — Şi cu tóte acestea tu eştĭ fericită Raluţă, căcĭ în nóptea ta, în viéţa ta viitóre, chiarŭ cândŭ unŭ altulŭ te va strânge pe sînulŭ sĕŭ, tu veĭ fi mângâiată, căcĭ suvenirea amoruluĭ tĕŭ va fi prezentă; nu veĭ plânge, căcĭ în visulŭ şi sufletulŭ tĕŭ veĭ vedé pre Vasile, în orĭ-ce chipŭ, în orĭ-ce flóre drăgălaşă... şi veĭ aştepta! Ah! câţĭ aicea sunt lipsiţĭ şi de acéstă fericire, câte ilusiĭ nu sunt suflate de vêntŭ în locŭ să străbată la inima vre uneĭ fiinţĭ iubite...

Déră pe cândŭ lacrimele fetiţeĭ scóseră din inima mea ş-a cetitoruluĭ câte-va cugetărĭ, unŭ omŭ îmbrăcatŭ în haine de slujitorŭ se opri la uşa bordeiuluĭ, intră în lăuntru, strigă pre pădurarŭ. La acestŭ glasŭ fetiţa tresări şi sculânduse eşi întru întîmpinarea slujitoruluĭ.

— Unde-ĭ tătucă-tĕŭ? i ᶁice acesta, cu unŭ accentŭ care făcu să devină şi maĭ palidă biata copilă.

— E în satŭ, la vorniculŭ, respunse ea tremurându-şĭ cuvintele.

— Să-ĭ spuĭ, cândŭ o veni, că mâne să vină la orândă, să-şĭ ia ce-ĭ trebue de drumŭ că-ĭ rânduitŭ să ducă butucĭ de pavele la Iaşĭ.

— La Iaşĭ? făcu Raluţa, sprijinindu-se de uşorulŭ cămăreĭ sale, că-şĭ simţia tăindu-i-se piciórele... Déră eŭ cu cine amŭ să rĕmânŭ?

— Eĭ! şi ce am eŭ de acolo? rŭmâĭ, draga mea, cu cine-ĭ vrea..

— Déră!...

— Auᶁitu-m-aĭ?.. să nu mĕ facĭ să maĭ vinŭ odată c-apoĭ.. Şi nemântuindŭ ameninţarea, fără maĭ multă ceremoniă, slujitorulŭ, carele deprinsese asemenea manieră de la privighiătorulŭ, pre lîngă carele era rânduitŭ, eşi din bordeiŭ şi şuerândŭ o horă vechiă, se îndrumă éră pre unde venise, pre cândŭ féta, încremenită de o asemenea ne aşteptată vizită, cu ochiĭ uscaţĭ şi pironiţĭ, nu puté lega în mintea sa nicĭ douĕ ideĭ succesive, nu puté să-şĭ dea sémă de cele ce se urma în inima sa. — Aşĭa, făcu ea după câte-va minute, sculându-se cu putere, așĭa, voiŭ merge la dînsulŭ, lŭ voiŭ ruga în genunchĭ, i voiŭ săruta mânele, ca să ᶁică Vorniculuĭ să trimită pre altulŭ în loculŭ tateĭ...

Şi peste câte-va secunde închide uşa tinᶁeĭ bordeiuluĭ, pune cheea cea de lemnŭ sub stréşină şi răpede se face nevĕᶁută prin cărăruşa satuluĭ.

Déră între aceste Silvio şi Stelo, conduşĭ de bulubaşa trecură printre maĭ multe bordee, nisce moşiróie omenescĭ, şi printre câte-va corturĭ rupte şi intrară după bulubaşa într-unulŭ din aceste moşiróe alŭ nenorocireĭ.

Acolo eraŭ în locuinţa bulubaşeĭ. Elŭ nu maĭ locuia în cortŭ ca cu vr-o sĕptămână în urmă, ci în pămêntŭ, după obiceiulŭ ce au aceştĭ fiĭ aĭ aeruluĭ în timpŭ de érnă.

Silvio şi Stelo intrară, ᶁicŭ, după ţiganŭ în bordeiŭ. Ce miseriă, D-ᶁeule, strigară amêndoi maĭ de o dată, rĕmănêndŭ ca înmărmuriţĭ lîngă uşă, pre când bulubaşa se înaintase spre o laviţă din fundŭ, unde, întinsă pre câteva rufe, jăcé o fétă ca de vr-o 12 anĭ, cu féţa bugedă, destulŭ de albă, maĭ de totŭ gólă, acoperită, abia cu o catrinţă rumptă ferfeniţă.

In drépta, la capĕtulŭ laviţeĭ, câte-va vrascurĭ, sub unŭ hornŭ de nuele lipite, lăsaŭ o căldură neînsemnată şi o pară roşiatică, care în loculŭ acestŭ întunecosŭ, luminatŭ numaĭ prin o biată ferestruică de hârtiă, jucându-se pre féţa bolnaveĭ care cercă să se scóle însă care nu isbuti de cât de a-şĭ rezima pre mână capulŭ sĕŭ încadratŭ în bucle negre şi legate cu cordele roşiĭ şi albastre, forma tablonulŭ celŭ maĭ frumosŭ ce mână de pictorŭ să se fiă cercatŭ vr-o dată a depige.

— Ah! ᶁise Stelo către Silvio, după câte-va minute; ah! amice! cât eştĭ tu de fericitŭ, că poţĭ, celŭ puţin prin sciinţa ta, a aduce mângăere în inimele celorŭ nefericiţĭ ca aceştia! Silvio, când aĭ sci tu, cât te iubescŭ astăᶁĭ?

— Tu veᶁĭ bine, Stelo, că décă tu aĭ amorulŭ tĕŭ care te face fericitŭ şi eŭ mĭ-am pre alŭ meŭ.... Apoĭ trăgêndŭ de mână pre Stelo, după dênsulŭ, spre bolnavă, déră maĭ apoĭ Stelo, óre numaĭ doctorulŭ póte mângâia pre bolnavŭ? óre ună cuvêntŭ, unŭ suspinŭ o lacrimă vĕrsată de împreună cu celŭ nefericitŭ, nu mângăe maĭ multŭ decâtŭ toţĭ baniĭ şi ajutorurile ce bogaţiĭ arŭ puté să le dea? Așĭa, o! așĭa Stelo!

— Écăt-o cucóne, ᶁise atuncĭ bulubaşa apropiindu-se cu sfială de Silvio, écăt-o.

— Şi doctorulŭ se apropiă de fétă; ea-lŭ privi cu ochiĭ sĕĭ de frigurĭ, şi cu tótă înfierbinţéla ce o sfâşia nu putu séŭ nicĭ gândi să opréscă o hohotire slabă, esaminândŭ pălăria doctoruluĭ... Ea nu vĕᶁuse nicĭ odată deşenţăturĭ de aceste.

— Rîde, par-că rîde? esclămă tată-sĕŭ, apropiindu-se răpede de fiică sa.

Féta-lă privi, apoĭ cu unŭ gestŭ din capŭ ᶁicêndŭ-ĭ: uite, tătucă, arĕtă pălăria de pre capulŭ doptoruluĭ, şi lăsă iarăşĭ miculŭ surîsŭ.

— A! cucóne, D-ᶁeŭ să-ţĭ erte păcatele, ᶁise elŭ învĕlindŭ cu unŭ ilicŭ ruptŭ piciórele feteĭ, de pre care căᶁuse cu totulŭ catrinţa, uite, numaĭ cât aĭ intratŭ în bordeiŭ şi-ĭ e maĭ bine.

Nicĭ Silvio celŭ indiferentŭ astă détă nu putu stăpâni unŭ surîsŭ să-ĭ fugă până la ochĭ, înţelegêndŭ, care era obiectulŭ ce provocase rîsulŭ nevinovateĭ copile... Cât pentru Stelo, elŭ era pré simţitorŭ ca să împedice o lacrimă ce năvălia din ochiĭ sĕĭ; cu capulŭ plecatŭ, unŭ creţŭ pre poetica sa frunte, elŭ uitase şi pre doctorŭ şi póte până şi pre Lorenţa.. Elŭ nu gândia decât la grozăvia lumeĭ, la împetrirea uneĭ patrime a omenireĭ pentru toţĭ ceĭ-l-alţĭ... Inima poetuluĭ, ca de multe orĭ altă détă, era brăsdată durerosŭ de ideile cele maĭ triste.

Insă Silvio, se apropiase de bolnava copilă, i apucase mâna, ca să-ĭ esamineze pulsulŭ... Ea se lăsă fără împotrivire, déră află subiectu noŭ de rîsŭ în barba cea originală a doctoruluĭ.

— De multŭ escĭ bolnavă, drăguţă, o întrebă Silvio. Féta lŭ privi, privi apoĭ pre tată-sĕŭ şi începu a rîde.

— De multŭ e bolnavă? întrebă pre tatălŭ feteĭ.

— De trei ᶁile numaĭ.

— Şi ce o dóre?

— Ce te dóre, Aniţă? întrebă bulubaşa pre copilă.

Ea-lŭ privi ca cine-va care nu înţelege întrebarea.

— Ce te dóre, drăguţă? adaose şi Silvio, vĕᶁêndŭ că ea nu-ĭ înţelege.

Aniţa îşĭ întórsă ochiĭ de la tată la doctorŭ şi nu rĕspunse.

Silvio vĕᶁu că ea era în înferbintélă şi că avé frigurĭ.

— Să puĭ pre femeea d-tale să-ĭ férbă nisce buruenĭ care ţi-oĭ da eu la curte şi să-ĭ dea să bea de treĭ orĭ pre ᶁi.

— Biata Nastasia, ᶁise ţiganulŭ, înăduşindŭ un suspinŭ... Femeea mea, cucóne, ea de multŭ nu maĭ este.

— Uite, Stelo, ᶁise doctorulŭ căutândŭ cu ochiĭ pre amiculŭ sĕŭ, care fără să vrea se trăsese la ferestruică, unde fără să pótă vedé ceva prin ea se păré că ochiĭ sĕĭ zărescŭ din afară ceva. Elŭ medita. Uite, Stelo, ce vré să ᶁică viaţa nóstră! sunt bogaţĭ, carĭ aŭ banĭ, palaturĭ, servitorĭ, şi D-ᶁeŭ i cruţă; aicea, o laviţă şi pămêntulŭ celŭ vârtosŭ sunt paturile, păreţĭ umeᶁĭ de lutŭ în locŭ de tapetăriĭ şi covóre, lipsa şi miseria în locŭ de avuţiĭ şi aicĭ — o! asta-ĭ crudŭ! — aicĭ, din braţele uneĭ biete copile, mórtea răpeşce fără de milă pre fiinţa cea maĭ necesară eĭ, pre maică-sa!...

Pre când Silvio cu Stelo se siliaŭ să aducă mângăerea îu inima bietuluĭ bulubaşa, étă ce se urma în altă parte.

Raluţa pornise, după cum şcimŭ, cu gândŭ să se ducă să găséscă pre tatălŭ sĕŭ în satŭ; déră ea d-abia eşise din pădure şi întâlni pre George, unŭ flăcăŭ care era argatŭ la curte. Elŭ o opri din drumŭ ca să-ĭ spună noutăţile ce șcia; i spuse că suntŭ la eĭ boerĭ mulţĭ adunaţĭ, că bucătarulŭ are a face 12 felurĭ de bucate, că are să mănânce şi elŭ lucrurĭ bune de totŭ şi alte multe neînsemnătăţĭ, care limbutuluĭ argatŭ i veniseră în capŭ. Cea maĭ însemnată scire însă, care aţîţă curiositatea feteĭ, fu că elŭ întâlnise adinéorea pre Bulubaşa cu doĭ boerĭ ducêndu-se spre bordeiulŭ luĭ.

— Şi cine eraŭ aceĭ boerĭ? întrebă féta.

— Unŭ doctorŭ, respunse George; celŭ-l-altŭ nu sciŭ ce-i... Raluţa ridică unŭ degetŭ la gură, îşĭ ficsă ochiĭ, mărindu-ĭ, gândi şi preste câte-va secunde unŭ surîsŭ de speranţă se dilată pre obosita sa féţă.

Preste câte-va minute, la vr-o ᶁece paşĭ de la bordeiulŭ bulubaşeĭ, lângă o fântână cu cumpănă, rezemată de petrele fântâneĭ, se pute vedé pre féta păduraruluĭ. In loculŭ surîsuluĭ sĕŭ, noriĭ uneĭ meditaţiunĭ triste învêlaŭ ochiĭ şi fruntea eĭ făcute pentru penelŭ; cu ochiĭ pironiţĭ asupra bordeiuluĭ bulubaşeĭ, tresăria de câte orĭ vêntulŭ sufla şi isbia ciutura de petre, de câte orĭ în apropiere s-auᶁia vuetulŭ uneĭ uşĭ ce se deschidea; tóte aceste îndestulŭ dovedescŭ că ea aştepta pre cine-va.

Ea staté în asemenea puseciune maĭ de una óră, când în fine uşa bordeiulŭ deschiᶁêndu-se, lăsă trecere luĭ Silvio, luĭ Stelo şi în urmă bulubaşeĭ, carele după ce cu căciula în mână, necontenitŭ făcu către doctorŭ gesturile unuĭ omŭ ce mulţămesce, reintră apoĭ în bordeiŭ.

Astă dată Raluţa se înaintă cu mersŭ neîndrăsneţŭ în spre bordeiŭ, déră nu făcu doĭ păşĭ şi stătu, ne maĭ avêndŭ îndestulŭ curagiŭ de a se întêlni féţă în féţă cu visitatoriĭ bulubaşeĭ.

— Uite Silvio, ᶁise Stelo în limba franceză, când era să trécă pre lîngă Raluţa, uite ce frumósă fetiţă.

Fruntea luĭ Silvio era încreţită, colţurelele buzelorŭ séle formaŭ amarulŭ surîsŭ ce noĭ cunóscemŭ. La provocarea luĭ Stelo, elŭ îşĭ întórse ochiĭ spre Raluţa carĭ avé ochiĭ plecaţĭ la pămêntŭ şi cu mânele freca o cordea albastră ce-ĭ atârna pre sînŭ de la cosiţele séle. Silvio simţi unŭ fiorŭ ferbinte înfocându-ĭ sângele; elŭ tresări, Stelo care-lŭ ţiné de mână observă asemenea tresărire şi se opri, vrêndŭ să-lŭ opréscă şi pre dênsulŭ, măcarŭ că elŭ în deşertŭ se silia să degajeze mâna sa din a luĭ Stelo, ca cine-va care arŭ dori să se îndepărteze răpede de la vre unŭ lucru ce-lŭ impresionéză.

Stelo îşĭ rădică iérăşi ochiĭ asupra feteĭ şi ea în acelŭ momentŭ căuta féţa unuia din eĭ doĭ.

— A! făcu elŭ, după câte-va minute de studiŭ, sĕrmane Silvio, înţelegŭ de ce mâna ta tremură, de ce tu cerci să fugĭ... Ochiĭ ei, câte-va trăsăturĭ de ale acesteĭ fete aŭ fostŭ de ajunsŭ ca să sufle ca vêntulŭ spuza ce răcea cărbunele ce arde în nefericita ta inimă!... Sĕrmane Silvio, adaose Stelo, strîngêndu-î mâna şi aţintindu-şĭ ochiĭ în ochiĭ fugĕtorĭ aĭ luĭ Silvio, tu o iubescĭ încă, orĭ-ce veĭ ᶁice, tu iubescĭ pre acea femee, isvorulŭ descepţiunelorŭ téle; așĭa tu o iubescĭ cu tótă indeferinţa ce manifestĭ.

— Ba nu! n-o iubescŭ; nu vréŭ să gândescŭ maĭ multŭ la miserităţĭ de aste!. D-ᶁeŭ mĭ-a lăsatŭ, o simţŭ, pre lume, alte iubirĭ, în loculŭ deşcepţiunilorŭ amoruluĭ vostru; sórta, adaose elŭ, cu unŭ accentŭ înlăcrimatŭ, o! sórta a vrutŭ ca să amŭ o inimă póte pré debilă, ea uitasă să-mĭ dea o inimă altŭ-felŭ de cum e a ta, Stelo, o inimă care să nu bată nicĭ odată, o inimă care să fiă nu maĭ depositulŭ lacrimilorŭ ş-a deşcepţiunilorŭ. Aşĭa-sŭ, Stelo, uniĭ ómenĭ ursiţĭ, ca nicĭ odată să nu întâlnéscă o simpatiă, nicĭ o dată o inimă fragedă să nu mângâe pre a sa, ca nicĭ odată una din acele cosiţĭ voluptóse să nu pătuleze, să nu ştérgă vr-unŭ creţŭ de pre fruntea lorŭ! amorulŭ e pentru tine, poete; pentru mine, așĭa! pentru mine durerea nu-ĭ pentru inima mea nicĭ o bucuriă, Stelo.

— Ingrate!... dér amiciţia! dér amiciţia! O! Silvio tu eraĭ acela care odinióră făcéĭ din simţimêntulŭ acesta corónă tutulorŭ simţimintelorŭ, tu eraĭ acela care ᶁicéĭ, că numaĭ amiciţia, numaĭ unŭ amicŭ sincerŭ e totŭ ce D-ᶁeŭ ţĭ-arŭ puté da, décă arŭ avé vr-o dată subiectŭ ca să te rĕsplătéscă.... Şi óre eŭ, Silvio, nu suntŭ pentru tine unŭ așĭa amicŭ?

Aĭ cuvêntŭ, Stelo, sunt un ingratŭ, o sciŭ, căcĭ când celŭ puţinŭ tu eştĭ acolea, când tu-mĭ ţiĭ mâna în a ta, când auᶁŭ vócea ta cea ângeréscă, arŭ trebui să uitŭ tóte; așĭa amice, eŭ ᶁicémŭ aceste pre când încă ochiĭ meĭ nu jucaseră în alte lacrimĭ decât a le compătimireĭ şi ale uneĭ amiciţiĭ, eŭ susţinémŭ că amorulŭ e acea bĕşică de săpunŭ, colorată așĭa de mândru de raᶁele sóreluĭ, dér care-ĭ așĭa de fragetă... Dér, iartă-mĕ, amice, de când colea, în peptŭ, amŭ comprimatŭ nisce bătăĭ greşite, nisce bătăĭ de a le poetuluĭ, de atuncĭ, veᶁĭ tu Stelo, sunt momente când capulŭ mi se înfócă, când ochiĭ mi se păinjinescŭ, când mâna-mĭ tremură şi sângele-mĭ clocotesce.. atuncĭ o! atuncĭ suntŭ nebunŭ, nu şciŭ ce ᶁicŭ...

— Amice!.. întrerupsă Stelo, ştergêndŭ o lacrimă de compătimire, căcĭ simţia érăşĭ mâna luĭ tremurândŭ şi-ĭ ᶁărise ochiĭ strĕlucindŭ ca de frigurĭ...

Stelo apoĭ făcu unŭ pasŭ trăgêndŭ machinalicesce după dênsulŭ pre Silvio, dér întorcêndu-şĭ ochiĭ éră spre Raluţa se opri fără de voiă: ea era în o pusăţiune așĭa de rugătóre, ochiĭ sĕĭ eraŭ așĭa de espresivĭ, încât Stelo nu putu să se stăpânéscă de a nu se apropié de dênsa.

— Ce vreĭ drăguţă, o întrebă elŭ cu blândeţă.

— Ah! cucóne, nu îndrăsniamŭ să vĕ vorbescŭ... Bădica Vasile e tare bolnavŭ.... Dómne! când aţĭ vré să veniţĭ d-v., să-lŭ vedeţĭ, ᶁise féta încuragiată de vorba şĭ féţa cea dulce a poetuluĭ.

— En vină încóce Silvio, ᶁise Stelo, către amiculŭ sĕŭ, care rĕmăsese nemişcatŭ în loculŭ unde-lŭ lăsase poetulŭ.

Silvio se smulsă așĭa ᶁicêndŭ de la locŭ şi se apropiă de Stelo.

— D-luĭ e doctorŭ, drăguţă, ᶁise acesta către Raluţa, spune-ĭ d-le.

— Ce poftescĭ dragă? o întrebă doctorulŭ, silindu se a-şĭ birui impresiunea ce făcuse asupra suvenireĭ unuĭ amorŭ neîmpărtăşitŭ, nefericitŭ, ce avusese.

Féta cercă să rĕspundă, însă astă dată nu putu: severa fisonomiă a doctoruluĭ o făcu numaĭ să roşéscă. Ea privi érăşĭ pre Stelo, carele respunse pentru dênsa, că Vasile-ĭ bolnavŭ.

— Să mergemŭ să-lŭ vedemŭ, ᶁise Silvio şi plecă. Insă Stelo în rumenéla copileĭ ceti lucrurĭ ce Silvio era departe da a presupune.

— Vasile ţi-ĭ frate? o întrebă elŭ cu blândeţă, mergêndŭ alăturea cu dênsa.

Féta se roşi până în vêrfulŭ unghiilorŭ.

Stelo se încredinţă cu desĕvêrşire în presupunerea sa; unŭ surîsŭ sbură de pre buzele poetuluĭ pre acele a le feteĭ, care-lŭ oprise în sborŭ în momenţulŭ când ea privi pre Stelo.

Silvio era érăşĭ gânditorŭ.

XV. CLACA.

In ᶁioa aceea era mare mişcare în satŭ, femeile îşĭ gătéŭ ştergare albe, fetele înşiraŭ mărgele pentru salbe, flăcăiĭ smulgéŭ coᶁile păunilorŭ preotuluĭ, séŭ făcéŭ alişverişŭ marchitanuluĭ, cumpărând cordele pentru pălăriĭ şi nasturĭ pentru curea, numaĭ bărbaţiĭ câtŭ îşĭ maĭ căutaŭ de trébă.

Şi sciţĭ de ce asemenea gătirĭ? sunt sigurŭ că n-aţĭ puté ghici că de séră avea să fiă clacă şi jocŭ la Badea pasniculŭ.

Sperezŭ că cetitorulŭ meŭ n-are nevoiă să-ĭ spunŭ ce vrea să ᶁică o clacă, acestŭ frumosŭ obiceiŭ, frumosŭ şi după legea luĭ Hristosŭ, când se urméză numaĭ între ţĕranĭ; dărăpănătorŭ, abuzivŭ, când ţĕraniĭ lŭ ţinŭ pentru folosulŭ stăpânilorŭ. In adevĕrŭ, nu sciŭ care m-arŭ puté face să credŭ că e bine, ca ţĕranulŭ să maĭ pérdă vremea lucrândŭ la clăcile stăpânilor, după ce le lucréză atâta boerescŭ? şi érâşĭ care e acela care să nu védă o lege de a le societăţeĭ creştineşcĭ viitóre, când uniĭ lucréză pentru alţiĭ: când unulŭ din sătenĭ e bolnavŭ, décă ceĭ-l-alţĭ nu i-arŭ culege popuşoiĭ de pe câmpŭ, óre ce arŭ puté să facă elŭ?.. Legea-ĭ bună, déră abuzurile eĭ sunt rele.

Pe când aseminea mişcărĭ se urmaŭ pe la căsuţele sătenilorŭ, în capĕtulŭ satuluĭ, opusŭ curţeĭ, lângă unŭ felŭ de colibă de nuele, risipită, ce servisă de jităriă, şi făcea féţă uneĭ cârcime ce se ridica alăturea pe unŭ cerdacŭ mare aşeᶁatŭ pe gârliciŭ de pivniţă, eraŭ vr-o 15 sătenĭ, uniĭ cu canele de vinŭ dinainte, pe unŭ felŭ de laviţe ce servia de mésă, alţiĭ pufăindŭ luléoa, pe când unulŭ d-in eĭ, răzimatŭ în picióre, cu capulŭ de o colónă d-ale cerdaculuĭ, înşira pe balustradă grăunţe de popuşoiŭ cu o seriositate demnă de celŭ maĭ mare filosofistŭ.

— Ea poftimŭ, cumetre vornice — era vorniculŭ — cinsteşce şi d-ta, ᶁise către acela unulŭ din ceĭ de féţă, înfăţişându-ĭ o cană de sticlă cu vinŭ şi avêndŭ şi elŭ în a 2-a mână o altă cană.

— Ecă acuşĭ, respunse vorniculŭ, fără a ridica ochiĭ de pe grăunţe, éca acuşĭ, cumetre heĭ, dór-oiŭ mântui socotéla asta.

— Eĭ, da lasă ’ncolo, cisla ceea, că dóră nu daŭ Tătariĭ.

Şi ᶁicêndŭ îngrămădia cana sub nasulŭ vorniculuĭ, așĭa în câtŭ volens-nolens trebui s-o ia ca să nu-şĭ scalde nasulŭ în ea.

— In sănătatea D-téle, cumetre!

— Intr-a d-téle, cumetre hâĭ!

Amêndoĭ ş-apropiară cănile de gură şi ca ceĭ maĭ marĭ boscarĭ, buzele lorŭ escamotără licuidulŭ, în maĭ puţinŭ de câtŭ ai ᶁice douĕ.

Apoĭ vorniculŭ se puse iarăşĭ să socotéscă.

— O să mergĭ, fine, deséră la claca pasniculuĭ, întrebă pe unŭ altulŭ de alăturea unŭ românŭ cu nasulŭ roşu şi buzele roşite de vinulŭ ce-ĭ picura din musteţĭ.

— Nu şciŭ, nicĭ eŭ, naşŭ Acsinte, că ’mĭ-o ᶁisŭ vătafultisŭ mergŭ mâne la pădure, s-aducŭ unŭ carŭ de lemne la curte.

— D-apoĭ că nu-ĭ trébă ta acesta — replică întâiulŭ, gâlgâindŭ câte-va gurĭ de vinŭ ce maĭ rămăsese în cană pe laviţă.

— Vorbişĭ şi d-ta! par-că cineva te-ntrebă de ce-ţĭ-e cojoculŭ,

— Bine ᶁicĭ! vătafulŭ ăsta numaĭ de arŭ trăi!

— Câtŭ cióra-n parŭ!

— S-o duce şi elŭ după stăpânu-seŭ! întrerupse unŭ altulŭ ce era în féţă cu dênşiĭ.

— Aşa Ḑĕŭ, se duse ş-acela la raiŭ cu cerga-n capŭ! — Dómne cumetre heĭ, veᶁĭ d-ta că d-ᶁeŭ şcie ce face!

— En ascultă, cumetre, întrerupse unŭ altulŭ, da ce maĭ şciĭ de Vasile al Marieĭ? cică-ĭ bolnavŭ rĕŭ.

— Că numaĭ D-ᶁeŭ de l-o ţiné, respunse unŭ altulŭ apăsându-şĭ cu unghia degetuluĭ celuĭ mare cărbunele din lulea; m-amŭ întâlnitŭ cu bulubaşa maĭ adinéori, care se ducea la curte şi mi-a spusŭ că nicĭ nu vorbeşce.

— Bietulŭ flăcăŭ! da ţine cumetre şi cinşteşce şi niata.

— Da ce se ducea, cumetre heĭ, se facă la curte bulubaşa?

— Maĭ şciŭ eŭ? Cic-o venitŭ de la Iaşĭ unŭ doftorŭ şi şciĭ că-i bolnavă paserea.

— Ealeĭ!... a venitŭ unŭ doftorŭ? da ce să facă?

— Ea să ducă la bordeiŭ, colo, la ţérina luĭ D-ᶁeŭ pe cuconu reposatulŭ, fire-i-arŭ ţĕrină uşóră!

— Nu maĭ ride, cumetre heĭ, că de, ce-o fostŭ o fostŭ: acu o muritŭ, ᶁi maĭ bine de-acu: D-ᶁeŭ să-lŭ ierte... că de, ca unŭ omŭ cine nu greşeşce?

— Nu rîdŭ eŭ de dânsulŭ, ᶁise convorbitorulŭ, umilitŭ óre cum de morala ce-ĭ făcuse consoţulŭ sĕŭ; feréscă D-ᶁeŭ, nu rîdŭ eŭ de dênsulŭ, că povestea d-téle: mortu-ĭ mortŭ... Să-ĭ ĭerte D-ᶁeŭ pĕcatele... Da, veᶁĭ d-ta, Bade heĭ, că nu potŭ eŭ să mistuescŭ bicele cele care a pusŭ să-mĭ dea căpcăunulŭ acela de vătafŭ, pentru că nu m-am putut duce la seceratŭ, că-mĭ trăgea de mórte copila Mariuca.

— Era rĕŭ, D-ᶁeŭ să-lŭ ĭerte; aĭ cuvêntŭ, Bade, da ᶁĕŭ că a-arŭ fi fostŭ așĭa de rĕŭ, décă n-avea pe vĕtafulŭ ăsta; şciĭ vorba acea: fă-mă Dómne ce n-amŭ fostŭ ca să facă ce n-amŭ gânditŭ... Nu-sŭ totŭ-d-auna boeriĭ rĕĭ, da lingăiĭ carĭ-i slujescŭ i facŭ rĕĭ...

In momentulŭ acela privirile se aţintiră asupra intrăreĭ cerdaculuĭ, şi glumele, cinstirele încetară ca prin unŭ farmecŭ. Toţĭ se sculară de pe laviţĭ.

— Unde-ĭ vornicu? întrebă de pe pragulŭ scărilorŭ vĕtafulŭ, urmatŭ de unŭ slujitorŭ.

— Écătă-mĕ-sŭ cucóne, ᶁise elŭ, înaintândŭ spre vătafŭ.

— Ce facĭ acolo?

— Socotiamŭ baniĭ biruluĭ triminieĭ.

— De ce ţiĭ pe slujitorŭ de aᶁĭ diminéţă şi nu-ĭ daĭ omŭ la beilicŭ.

— D-apoĭ, sărăcanŭ, de mine cucóne, ce o să maĭ şciŭ face, că n-amŭ pe nimine.

— Cum n-aĭ pe niminea, urlă vătafulŭ încruşindu-şĭ ochiĭ.

Vorniculŭ se dete cu unŭ pasŭ în urmă, vătafulŭ înaintă cu unŭ pasŭ în lăuntru şi ţĕraniĭ se priviră unŭ pre alţiĭ cu ochĭ întrebătorĭ.

— Cum n-aĭ pe nimenĭ, adaose elŭ.

— D-apoĭ, Gânju, alŭ cuĭ e rândulŭ să mérgă, e bolnavŭ.

— Eĭ, ş-apoĭ?

— Ş-apoĭ, ómeniĭ ăştia maĭ toţĭ n-aŭ mântuitŭ, după cum şciĭ d-niata, arătura boeréscă de tómnă.

— Haĭde, sfârşeşce maĭ degrabă.

— Spune d-ta singurelŭ, pre cine vreĭ să daŭ, că eŭ n-amŭ pe nimenĭ.

— Nu şciŭ eŭ lătrăturĭ de a le vóstre ţĕrăneşcĭ; să daĭ; omŭ slujitoruluĭ, că te mănâncă câniĭ!...

— Că n-are pre cine să dea, ᶁise unŭ ţĕrânŭ din mulţime.

— Maĭ așĭa! eŭ şciŭ că nu m-oiŭ maĭ duce, ᶁise şi unŭ altulŭ îndemnatŭ de îndrăsnéla celuĭ ântâiŭ.

— Nu te-ĭ duce? urlă vătafulŭ, nu vĕ veţĭ duce?.. şi scoţêndŭ biciulŭ din brâŭ, japŭ, japŭ, japŭ!... începu a croi în mulţimea care se dădea în lăturĭ ca valurile măreĭ roşiĭ sub toégulŭ luĭ Moisi.

— Da de ce daĭ în mine degéba, cucóne? strigă unulŭ.

— Da ce ţi-amŭ făcutŭ eŭ de mĕ baţĭ? ᶁicé altulŭ.

— Amŭ să mĕ ducŭ să mĕ jeluescŭ la cucóna, adaogă unŭ alŭ treilea...

Şi cu tóte aceste braţele lor, din care numaĭ douĕ, treĭ, eraŭ de ajunsŭ ca să amestece cu pămêntulŭ pre vĕtafŭ, eraŭ ca legate la peptŭ, până la atâta, frica judecăţilorŭ stăpâneşcĭ i opria de a se apăra, până la atâta servitutea ovileşce şi dagradéză!...

— Să daĭ omŭ numaĭ de cât, strigă vĕtafulŭ către vornicŭ, vĕᶁêndŭ că nu maĭ loveşce cu biciulŭ de cât lăviţele caseĭ, căcĭ ţĕraniĭ toţĭ să eschivaseră. Apoĭ lăsândŭ o înjurătură pre care d-in respectŭ pentru cetitorŭ nu voiŭ spune-o, se pogorî.

— Să-ĭ cerĭ totŭ pre pădurarŭ, ᶁise elŭ slujitoruluĭ, când fură în drumŭ; auᶁit-aĭ, totŭ pe Eliseiŭ, ş-apoĭ veĭ veni la curte de ţĭ-oiŭ da giuruita

— Bine, cucóne, făcu slujitorulŭ, apucândŭ drumulŭ ce ducea afară din satŭ, pe când vătafulŭ se-ndruma spre curte.

— Căpcăunule!... lua-te-arŭ dracu!... murmura atuncĭ unŭ ţĕrânŭ, eşindŭ din gârliciulŭ pivniţeĭ.

— Duce-te-aĭ învîrtindu-te ca ciocârlia!... ᶁise unŭ altulŭ, urmândŭ celuĭ d-ântêiŭ.

— Să vinĭ când te-oiŭ chiăma eŭ, calăule!. adaose unŭ alŭ treilea.

— Să te vĕᶁŭ când mi-oiŭ vedea céfa!...

— Când o face plopu pere şi răchita micşunele!

— Când D-ᶁeŭ vomŭ maĭ scăpa de vatavŭ şi de biciulŭ luĭ?

Peste douĕ-treĭ secunde, cerdaculŭ era din noŭ plinŭ de ómeniĭ ceĭ d-ântêiŭ, însă nu maĭ era vuetulŭ şi zingănitulŭ de pahare de-adinéorĭ; tăcerea era întreruptă din când în când numaĭ de douĕ treĭ vorbe încetŭ ᶁise.

XVI. O VIZITA NOBILA

Insă între aceste Silvio cu Stelo şi Raluţa, puţin de nu ajunseră la curte. Doctorulŭ mergea ca să mérgă așĭa ᶁicêndŭ, negândindŭ de felŭ unde, nu așĭa şi Stelo: poetulŭ nu se putu stăpâni, vĕᶁêndŭ că Raluţa se apropia de unŭ felŭ de gardŭ nespinitŭ, ce se înălţa denapoia a nisce ambare séŭ şurĭ, ce se aflaŭ din-a stênga curţeĭ, la o însemnată depărtare; nu se putu, ᶁicŭ, stăpâni de a o întreba, unde vré să se ducă. Féta naintă fuga spre gardŭ, într-unŭ locŭ unde se cunoşcea prin apăsătura nuelelorŭ că servise eĭ orĭ altora de părlazŭ, ridică o mână ca să se atârne, de unŭ parŭ, déră se opri, gândi puţinŭ ş-apoĭ înturnându-se câtre Stelo, carele se apropiéză: — Nu pre acole, ᶁisă ea roşindŭ, d-v. putețĭ întra pe pórtă, aşa-ĭ?

Silvio se deşteptă din distragenle séle, dér nicĭ elŭ, nicĭ Stelo nu inţeléseră de ajunsŭ ce vré să ᶁică copila.

— D-v. vĕ puteţi duce dreptŭ pre la pórtă, adăogă ea, vĕᶁêndŭ că amêndoĭ se întrebaŭ din ochĭ, aceea ce nicĭ unulŭ din eĭ nu înţelegea. — Pre mine nu m-arŭ lăsa să mĕ ducă la dênsulŭ, la Vasile, déră d-v....

— Bine, draga mea, înţelegemŭ acuma; așĭa Silvio?

— Dreptŭ să-ţĭ spunŭ, că eŭ nu pré multŭ.

— Cum? Nu-nţelegĭ? Raluţa (Stelo o ’ntrebasă de nume) şcie că bietulŭ Vasile e bolnavŭ şi...

— Așĭa, e colea, în şura asta.

— Déră, urmă Stelo, ea nu-lŭ póte védea... Nu i s-a datŭ voiă... Acuma înţelegĭ, doctore?

— Degéba surîᶁĭ, Stelo, de tâmpia mea! ce vreĭ? eŭ n-amŭ fostŭ nicĭ sunt înamoratŭ ca tine, ca să potŭ ceti unde nu e scrisŭ, şi înţelege vorba ce nu-ĭ vorbită!

— Şi cu tóte aceste tu...

Insă Silvio nu-lŭ lăsă să finéscă, întocma ca cineva căruia lumina luneĭ amintindu-ĭ suvenirĭ triste, fuge de orĭ-ce lumină ce crede că l-arŭ putea deştepta.

— Să mergemŭ, maĭ bine, Silvio, ᶁisă elŭ trăgêndu-lŭ spre drumulŭ ce ducea la pórta

Fetiţa era în delirŭ, bucuria i înfiora dulce sângele, gândindŭ că Vasile se va însănătoşia; inima-ĭ era în contrastŭ cu ochiĭ eĭ, carĭ înnotaŭ în lacrimĭ. Cu o mâna la sinŭ, cu alta ca şi când arŭ fi voit să opréscă pe cineva, cu gura întredeschisă şi cu trupulŭ alene plecatŭ, ca şi cândŭ arŭ fi fostă gata să pornéscă, Raluţa astfelŭ era prea frumósă ochiĭ eĭ prea rugătorĭ şi Stelo prea poetŭ pentru ca şi astă dată să nu se simtă biruitŭ óre cumŭ şi silitŭ a se opri, ca să admireze frumosulŭ, frumosulŭ care era viaţa sa, fiă acela alŭ uneĭ floricele, alŭ uneĭ steluţe, orĭ alŭ uneĭ muritóre.

Stelo se opri, ᶁicŭ şi aceea ce doctorulŭ nu putea pricepe, elŭ o ceti în lacrima si poza feteĭ.

— Vină de séră,Raluţă, aice şi-ĭ vede pre Vasile, ᶁise elŭ, apropiinduse de ea şi luându-ĭ o mână pre care ea i-o lăsă fără împotrivire.

— Ba nu, chiar acuma, ᶁisă Silvio, vrêndŭ şi elŭ s-o apuce de cea-l-altă mână, pre care féta i-o trasă răpede cercândŭ se se dé îndărătŭ.

— Aĭ vĕᶁutŭ, amice, ᶁise Silvio, cu nemuritoriulŭ seŭ surisŭ peste căteva secunde după ce se-ndepărtară de fétă, pănâ şi acésta de care nu mĕ apropiémŭ de cătŭ ca să-ĭ facŭ bucuria, fericirea, ducênd-o să-şĭ védă amantulŭ, până şi ea se teme de mine! n-aĭ observatŭ cu ce mişcare bruscă ’ş-a smucitŭ mâna ce-ĭ apucasemŭ, în timpŭ ce ţie! O! pe tine tóte fetiţele te-arŭ iubi.

După câteva minute eĭ întraŭ prin o uşă de dulapĭ, prin crăpăturile căreia şuera aerulŭ cu putere.

Eĭ sunt acuma în ambarulŭ în care cetitorulŭ a vĕdutŭ pre Tóder şi Vasile, despre care circumstările nu ne-aŭ îngăduitŭ să maĭ vorbimŭ. Astă dată Toader numaĭ e, căcĭ fiindŭ nevoiă de ómenĭ pentru cerimonia înmormêntăreĭ, vatavulŭ i dăduse drumulŭ şi Vasile insuşĭ nu era privighiatŭ de nime, déră nicĭ că arŭ fi fostŭ nevoiă să maĭ pună lăcăţĭ pre uşa ce-lŭ ascundea de la féţa ceruluĭ!

N-aşĭ putea descrie starea cea grozavă în care ajunsese flecăulŭ de când nu l-amŭ vĕᶁutŭ. Intinsŭ pe o mână de paie, în fundulŭ acesteĭ şurĭ de scânduri, în care din tóte părţile se buşiaŭ valurile recĭ a le măreĭ aeriene, ce plângeaŭ sbucnindŭ prin crăpăturile scăndurilorŭ; cu capulŭ rizămatŭ de doĭ dulapĭ, puşĭ d-acurmezişulŭ, negrulŭ seŭ pĕrŭ tremurândŭ în braţele vêntuluĭ, elŭ nu avea acuma maĭ multŭ trupŭ de câtŭ atâta câtŭ putea să servéscă de copertă sufletuluĭ; ochiĭ seĭ ceĭ stănşĭ nu maĭ aruncaŭ nicĭ una din raᶁele lorŭ cele inteleginte.

Stelo tremură de înfiorare, crispâ din pumnĭ vĕᶁêndŭ scheletulŭ acestŭ deşiratŭ, şi rĕmase înlemnitŭ la câţĭva paşĭ de lîngă elŭ. Silvio ridică ochiĭ şi căută cerulŭ, déră cerulŭ era vĕlatŭ de câte-va rîndurĭ de dulapĭ părliţĭ: fruntea sa se posomorî, capulŭ i atârna pre peptŭ şi mânile séle se strîngéŭ cu convulsiune.

— Écă omenirea!... ᶁise elŭ, după câte-va minute de obosélă; écă ce e omulŭ!...

Apoĭ se apropiă de Vasile, se plecă în genuchĭ spre dênsulŭ, déră elŭ nu se mişcă cu tóte că ochiĭ luĭ eraŭ deschişĭ. — Doctoruluĭ însă i se păru că dórme. Déră elŭ i luă o mână. Ea era rece; i căută pulsulŭ şi d-abia numĕră vr-o 30 de bătăĭ într-o minută; i puse mâna la inimă, peptulŭ sĕŭ nudŭ era totŭ așĭa de rece şi băté cu o bătaiă de totŭ neînsemnată. — E numaĭ caldŭ! ᶁise elŭ... Curândŭ, décă natura nu va fi ajutată de medicamente, elŭ nu va maĭ fi.

Se auᶁĭ atuncĭ unŭ suspinŭ durerosŭ înnăduşitŭ.

Doctorulŭ i reapucă mâna, i reesamină pulsulŭ. Te mierĭ de va puté scăpa, adaose elŭ, cu unŭ tonŭ înlăcrimătorŭ.

— Ba nu, nu! strigă atuncĭ unŭ glasŭ tremurândŭ şi în care se cunoscéŭ lacrimile, nu, cucóne, te rog mântue-lŭ!

Ş-apoĭ unŭ gemĕtŭ ş-unŭ suspinŭ neopritŭ succedă cuvintelorŭ. Şi Silvio şi Stelo îşĭ întórseră privirile spre fundulŭ şureĭ din partea de unde eşise glasulŭ. Raᶁele a doĭ ochĭ negrĭ şi înlăcrimaţĭ ce strĕbâtéŭ prin crăpăturile lăsate din ne aproprierea dulapilorŭ păreteluĭ, întâlniră privirile lorŭ.

Stelo cunoscu ochiĭ Raluţeĭ. — In faptă era ea, căcĭ de când Vasile era bolnavŭ, ea în tóte serile venia să sară gardulŭ, ca, aciuată dinapoia scândurilorŭ ce o despărţia de Vasile, să-ĭ asculte respiraţiunea luĭ, reţinêndŭ pre a sa; să-ĭ întâlnéscă ochiĭ ce o făcé să tremure de fericire, să-lŭ mângăe, ea biata fată, care încă nu scia décă-ĭ dragoste acea ce inimióra sa simţia pentru băétŭ séŭ de-ĭ compătimire pentru necazurile luĭ.

Décă presinţa doctoruluĭ ş-a luĭ Stelo şi tóte cele ce făcuseră nu putuse deştepta pre murindŭ, fu însă de ajunsŭ de câte-va vorbe pronunţate de Raluţa, ca asemenea uneĭ plóie dulcĭ ce maĭ raniméză Horea abătută şi părlită de arşiţele câtorŭ-va ᶁile de véră, să pótă împrăştie pre féţa băétulul o umbră de colóre, alŭ căruia pictorŭ e inima şi amorulŭ penelulŭ.

— Tu estĭ? ᶁise elŭ. cu o vóce de totŭ stinsă şi neînţeligibilă.

Şi ca cărbunele stinsŭ maĭ de totŭ şi care maĭ licăréză încă când vêntulŭ i suflă recea sa spuză, ochiĭ cel stinşĭ ai bădtulul îndreptară o privire ferbinte înspre loculŭ unde era obicĭnuitŭ să întălnéscă pre aĭ Raluţeĭ. Déră fata nu rĕspunse decâtŭ prin suspinurĭ însângerate; ea plângea.

— Ce te dóre, dragă? întrebă Silvio, reapucându-ĭ mâna.

— Băiétulŭ întórse cât maĭ răpede capulŭ spre acesta, apoĭ remasă ca înlemnitŭ, şi preâmblă ochiĭ de la Silvio la Stelo şi cercă să se ridice măcarŭ pre unŭ cotŭ, puterea însă i lipsi şi elŭ, gemêndŭ, recăᶁu obositŭ, lovindu-şĭ capulŭ pe paile ce acoperia dulapiĭ, carĭ-i serviaŭ de căpĕtâiŭ.

— Linişteşte-te, flĕcăule, ᶁise Silvio, nu te frământa, spune-ne ce te dóre?

Vasile Închise ochiĭ, clătină din capŭ şi suspinândŭ îndreptă unŭ degetŭ în spre cerŭ.

— De multŭ eştĭ bolnavŭ?.... Nu mĕ privi așĭa, amice, eŭ nu am venitŭ să-ţĭ facŭ ceva rĕŭ... noĭ din contra, vremŭ să te ajutămŭ, să te mângăemŭ.

— Da, bădiţă, crede pre d-nialuĭ, ᶁise atuncĭ Raluţa, eŭ l-amŭ rugatŭ să vină să te védă.

Insă şi vocea acésta în locŭ de a-lŭ încredinţa dădu numaĭ nascere în colţurile vinetelorŭ luĭ buze, unuĭ surîsŭ ironicŭ şi de amară neîncredere.

— E boerŭ! şi ea nu scie cine sunt boeriĭ, gândi elŭ. Stelo acum nu maĭ era Stelo de adinéore. Suntŭ inimĭ asupra cărorŭ întâmplările sunt fórte puternice, așĭa de puternice că în momente de descepţiune ele n-arŭ sci să se opréscă de a plânge ca copilulŭ în locŭ de a căuta să reînvie vr-una din iluziunile perdute. Adinéore Stelo simţia ca o mână de ferŭ sdrobindu-ĭ inima, adinéore uita pre suferindŭ ca să-şĭ primble cugetarea sa printre noriĭ aceĭ grozavĭ ce întunecă orizonulŭ omenireĭ, printre noriĭ aceĭ ce daŭ furtunile, necazurile eĭ, şi acuma însă o cugetarea pusă vîrfŭ la tóte, a încununatŭ pre tóte — poetulŭ are atâtea cugetărĭ: — să-lŭ mântuéscă séŭ să-lŭ védă espirândŭ în braţele séle. — Așĭa, Vasile, i ᶁise elŭ cu blândeţe, nu te teme de a ne spune ce te dóre... noĭ nu suntemŭ boerĭ, măcarŭ că le purtămŭ straele... nu te teme, amice, décă iubescĭ pre Raluţa.

— De o iubescŭ? ᶁise elu tresărindŭ óre cum. Oh! cucóne, numaĭ douĕ inimĭ aŭ maĭ ţinutŭ pre a mea acole, în lumea asta, în care n-amŭ găsitŭ decât ticăloşiă şi o mórte timpuriă, ruşinósă... Una era a bieteĭ mămucă-ĭ... şi ea nu maĭ este!...

O lacrimă rece se rostogoli pre paie din ochiĭ sĕĭ şi nu putu continua.

— Destulŭ aĭ vorbitŭ, drăguţă, ᶁise Silvio, acuma ce te dóre.

— Oh! l-o bătutŭ, cucóne! l-o bătutŭ, pentru că nu vré să ᶁică c-o furatŭ elŭ unu galbenŭ, l-o bătutŭ pentru că s-o dusŭ de la curte să védă pre biata mămucă-sa dându-şĭ sufletulŭ....

Déră Raluţa nu vorbia maĭ multŭ de din afară, ce chiarŭ de lîngă Stelo. Ea nu maĭ putuse se resiste dorinţei séle de a fi dîmpreună cu dênşiĭ, şi amorulŭ i dădu îndestulŭ curagiŭ d-a sbura, așĭa ᶁicêndŭ, de dinapoia sureĭ în lăuntrulŭ eĭ; din norocire nimenĭ n-o vĕᶁu.....

— A fostŭ bătutŭ? ᶁicĭ, întrebă Stelo, întorcêndu-şĭ ca şi ceĭ-l-alţĭ ochiĭ spre ea, a fostŭ bătutŭ? şi cine e călâulŭ acela cu sufletulŭ atâtŭ de crâncenŭ? I se impută că arŭ fi furatŭ unŭ galbenŭ, déră óre, așĭa fiindŭ chiar vina e așĭa de mare? ce galbenŭ póte aᶁĭ plăti viaţa acestuĭ nenorocitŭ?

— Eĭ! aşĭa-ĭ, Stelo, lumea... așĭa-sŭ, poete, legele eĭ ce se ᶁicŭ înţelepte şi creştine... Ce vreĭ? la ce strigĭ cu atâta furiă asupra aceluia care aŭ adusŭ pre băiétulŭ acesta în starea în care e? Spune mĕ rogŭ, cu ce drepturĭ l-aĭ puté opri de a-lŭ şi sdrobi chiarŭ?... Aŭ nu e stăpânulŭ acestuĭ sclavŭ?