Asupra intregului oras al Bucurestilor duhul veseliei intinsese aripile binecuvantate.

Dela Vitan si pana la Obor, dela Mitropolie pana la Tei, locuitorii cetatii lu Bucur sarbatoreau Invierea Domnului, cu inima multumita, cu gandul impacat, sub cerul limpede al unei zi de April.

Era a doua zi de Paste l848.

Bucurestenii petreceau dupa gust si dupa obiceiul ramas din stramosi prin curtile lor si mai ales prin ne-numaratele gradini ale orasului, indeosebi gradina lui Hagi Ilie din Calea Vacatilor, gradina lui Procopie de pe Podul de Pământ, frumoasa gradina a lui Stater, din dosul Cismigiului, apoi "La zece mese", de pe Podul Targului de afara, "La putu cu apa rece" din Poterasi, Gramon, Gusi, Braslea si mai cu seama, spatioasa gradiina a Filaretului, erau niste adevarate furnicare de lume, in care se impestritau porturile cele mai felurite, chipurile cele mai variate, meseriile cele mai deosebite.

Scriitorul dela logofetie, in costum nemtesc, zidarul cu pantaloni largi și creti, cu ilicul plin de gaitanuri incolacite in chipurile cele mai maestrite, pe piept, pe poale si pe mâneci, fierari, dulgheri, islicari, panzari, caldarari cari mai purtau traditionalele calpace si scurteici cu blana, apoi numeroși tigani de prin curtile boeresti, fuduli si tantosi, toti se plimbau, vorbeau, radeau, sau, stand roata imprejurul vreunui miel fript, chefuiau sub vreun arbore mai retras, pe cand tarafurile de lautari, in batranestile lor antiriuri, si giubele cantau cantecele de veselie ale poporulu romanesc.

In gradini, prin curti, pe poduri, impestritarea bizcostumelor, simboliza confuziunea, zapaceala care incepuse bantui spiritele.

Costumele nemtestesti se amestecau cu vechile porturi orientale. Colea vedeai minteanul de citarie, fermeneaua de postav, calpacul, giubeaua, caciula cazaceasca si rar, la câte un negustor batran cu barba si parul alb, mai vede postav in patru colturi, ramasite dintr-o vreme foarte apropiata, dar care incepuse sa para mai departata decat vremea legendarului Ciubar Voda.

La cocoane si jupanese aceeasi amestecatura.

Aici vedeai vre-o jupaneasa mai cuprinsa, dar mai trecuta, purtand rochie de gros de Berlin, cu fața ca gusa porumbului, cu maneca impodobita cu doua sau trei randuri de bolduri, cu pantofi colorati si ascutiti, legata la cap cu calemcheriu in flori, apoi, mai dincolo, imensul malacof si palaria cu fundul înalt, care navalisera din Apus si cotropisera aproape tot gustul bucurestencelor noastre. Haina nemteasca la barbati si moda frantuzeasca la femei, era elementul prin excelenta dominator, la epoca in care se petrec evenimentele la care vom face pe cititorul nostru sa ia parte ca privitor. Marsandele de moda isi facusera aparitia, la ele alergau bucurestencele noastre sa-si cumpere palarii cu blonduri si anveluri cu penele raiului cu dantele de Liege.

Toate acestea le putea vedea spectatorul curios si mai bine daca ar fi pornit buna oara dela Dambovita, pe Podul Mogosoaiei, in sus spre dumbrava Banesei.

Pe Podul Mogosoaiei trecea lumea cea mai bung si in special boerimea care se ducea sa petreaca pe campiile dela Herastrau sau dela Baneasa. Pe acest Pod se putea vedea in deosebi puterea covarsitoare a spiritului occidental.

Costumele boerilor nostri erau cu totul europene. Haina neagra a barbatilor, capela si malacovul femeilor, defilau pe dinaintea privitorului pedestru, caci boerii treceau călări, în calesti, sau in noile gabriolete, trase de cai ageri si conduse de bicigasi carora incepuse sa li se dea numele modern de vizitii imbracati in uniforma timpului: dulama incretita, incinsi peste mijloc cu un brau lat, de boccea, in care era infipt un cutit cu lungi prasele de argint. In cap, vizitii purtau caciuli inalte de postav negru, cu fund alb de matase.

La spatele trasurii era ungureanul in vengherche, sau arnautul invaluit intr-un vestmant lung, la fel cu toga romana.

Mersul trasurilor pe Podul Mogosoaiei, era destul de greoi din cauza hurducaturilor si mai ales din pricina ca, cu doua zile mai inainte, in Sambata Pastilor, plouase mai toata ziua. Cu toate ca Podul acesta era dintre putinele uliti pietruite dupa Voda Ghica, insa acea pietruire era facuta, in mod primitiv numeroasele lacuri cari se formau pe strada, ascundeau colturile ascutite, sau prea mult scose afara ale caldaramului. Totusi boerii nostri nu bagau de seama acestea mergeau sa petreaca, cu o ravna tot asa de mare ca si a poporului de jos.

Astfel, rand pe rand, caleasca da calea si gabriolete dupa gabriolete, se adunau de prin Dudesti, de pe calea Vacarestilor, din Isvor, din Stelea in sfarsit, in cele patru parti ale Bucurestilor si, fie pe la Dambovita, fie pe la casa Damaroaiei, fie pe ulita de la biserica Sarindarului, intrau toate pe podul Mogosoaiei, care in timpul din urma incepuse sa fie locuita in mare parte numai de boerimea tarii.

Pe Podul Mogosoalei, gabrioleta care o lua pe langa Dambovita din capul ulitii, trecea pana la Sarindar, lăsând în urma de o parte si de alta casa Vacarestilor, casa familiei Bel, hanul fost odata casa familiei Filipescu, casa Castris, Damaris, casa Grecenilor, apoi dela Sarindar inainte se insira pe dreapta si pe stanga intre cele mai mari si mai frumoase cladiri: casele Cocorascului, hanul mitropolitului Filaret, casa Golescului, casa Slatineanului, unde era sala de bal mascat, iar in curte teatrul operei italiene, casa Lahovari, casa Ion Ghica, casa familiei Arion, manastirea Cretulestilor, casa familiei Desliu, a familiei Grigore si Iordache Filipescu, vatra familiei lui Nicolaita Filipescu, vatra vornicului Stirbei, metohul Episcopiei Ramnicului, casa lui Iancu Filipescu, a familiei Gradistenilor si tot asa, casa boereascd, dupa casa boereasca ajungeau la marginea Podului Mogosoaiei, de unde o luau spre Soseaua, atunci noua, a lui Kisselef si care astazi e locul favorit al plimbarilor noastre.

Mai toate casele acestea erau imprejmuite de curti largi, erau zidite in acel stil vechiu, romanesc, o amestecatura de stil bizantin si gotic cu numeroase colonade facute din trunchiuri de arbori si acoperite de huma varuita, felurite sculpturi in gips, cu pridvoare si cu invelisuri de olande sindrila, scoase afara cu cate trei sau patru palme.

Daca pe din afara casele prezentau o eleganta indoelnica, in interiorul lor, insa, inchideau bogatii imense, un lux fără pereche, tot ceea ce Tarigradul, Parisul și Lipsca produceau mai fin si mai costisitor.

Dar, sa ne departam de vechea sosea a serdarului Mogoș, sa lasam echipajele luxoase ale boerilor si, mergand pe lângă fantana dela Zlatari, in susul Dambovitei, pana la podul dela Mihai-Voda, pe care il vom trece, s-o luam pe ulita Isvorului si, tot mergand pe aceaa ulita, vom ajunge in Dealul Spirei, locul de preclilectie in care orasenii mai obisnuiau încă pe acea vreme sa petreaca sarbatorile Pastelui.

In drumul nostru, de o parte si de alta vor ramane maidane mari, locuri virane, uliti stramte, case mici in curti mari pline de pomi roditori.

Ar fi trebuit, insa, curiosului hotărât sa mearga dela Zlatari si pana in Dealul Spirei, multa ravna, multa deprindere mai ales multă tarie sufleteasca, spre a vedea toate aceste lucruri dimprejurul sau. Baltoacele aproape eterne, de prin mijlocul ulitelor, faceau mersul afara din cale anevoios. Trebuia sa ai multa bagare de seama si multe zig-zag-uri trebuie sa faci spre a le ocoli pe toate. Trecand insa peste toate aceste lucruri de mai putina insemnatate, ia-ne ajunsi in dealul pirei.

Maidanul gemea de lumea inghesuità imprejurul celor patru dulapuri mari, in care se iarteau flàcàiifetele ma;copiii.

De jur imprejurul acestor dulapuri pe pamantul plin de coji de oua rosii, stateau turceste oameni si femei in vârstă asezati peste o velinta vargata si priveau cu ochii plini de multumire la tinerele lor odrasle, care se roteau in văzduh, in policioarele de lemn ale dulapurilor.

Imprejurul lor misuna multimea celor cari nu-și găsiseră sau nu aveau de gdnd sa-si gseasca un locsor de stat jos. Mai incolo hore intinse alcatuite din tineri în haine nemțești negre sau pestrite, din femei si fete mari, se miscau veseli dupa viersul lin al cobzelor și lautelor. Iar pe sub umbrare le de langda dulapuri, batrâni si tineri, femei si copii in grupuri se veseleau la glasul altor cobze, altor Mute si altor voci ale acelor trubaduri nationali.

Romanul, pe atunci, ca si acum, nu facea nici un chef fara lautari si, de lautari, n-aveai unde sa te misti in ziua aceea, pe maidanul din Dealul Spirei.

Ici, dupd gustul unui tanar hamorarist, un lăutar din Scaune canta:

Dincolo un altul zicea pe acelasi gust:

Mai colo, unul striga, la un grup de chefuitori:

Iar altii cu toata duiosia plina de ahturi ale batranetii lor, cantau de mama focului: luna e lumina lunii, cuculet penita sura, nu ma pedepsi stapana, in sfarsit, tot cântece la moda pe vremurile acelea. Rar cate un negustor batran imbadaat in antiriu si giubea mai poruncea, amintindu-si de tinerețe, a-i zice lui pe coarda cea groasa, cele prea mult iubite odinioara: psitri ohlia mu ori feretri vali. Sotiile și fetele lor, care incepusera sa apresiasiseasca din spusele altora, muzica straina cereau marsul lui Napoleon, valsurile lui Lanner si ale lui Strauss...

Prin multimea aceasta sgomotoasa, adaogandu-si strigatele lor ascutite, umblau simigii cu table rotunde, bragagii, salepgii, alunari, vanzatori de dulceturi, tot atatea costume deosebite cate meserii aveau si cate nationalati reprezentau fiecare.

De oglindàdata, la ora pe care o pomeniram, dinspre cazarma pompierilor, se ridica o galagie imensa: chiote, rasete, cântece de lautari, precedate de o mare inghesuiala de lume. Cei depe la mese se sculara in picioare, horele se intrerupserk, dulapurile incetara din invartirea lor, odata cu cantecele de lautari: toti se uitau in partea dincotro venea larma.

Atunci, din marginea maidanului, precedata de o lume imensa, se vazu venind o momaie de femeie urisa, inalta de vreo trei stanjeni, drept cap avand o oglinda acoperită de numeroase coarde de sic, cu trupul gros ca o butie și cu un costum foarte ciudat.

- Geamala! Geamala! strigara toti intr-un glas, plini de bucurie.

- Geamala? intreba un scriitor de la logofetie, care ascultase pa atunci viersul infocat al unui cantec de amor. Geamala? Dar e oprita de Regulament? lar niscaiva elevi dela Sf. Sava! De-o auzi capitan Costache, e vai si amar de pielea lor.

Cortegiul Geamalei trecea însă fără pasare, prin mijlocul gloatei, care o aplauda frenetic.

Ce era Geamala? Un joc cu care bucurestenii noștri pana la Regulamentul Organic, se desdatau, vazandu-l pe ulițele sau prin curtile lor, de la Paste si pana la Rusalii. Era un fel de simbolizare a puterilor Naturii, cari reinviaza in primavara si consta din urmatoarele:

O momaie de femeie uria, inalta de trei stanjeni, avand doua fete, inlocuite cu cate o oglinda mare peste care atârnau panglici, cu trupul gros cat o butie, juca incet dupà cântec ul lautarilor, miscata de un om, care era inauntrul ei.

Geamala era pe dinauntru tesuta cu cercuri si pe dinafara acoperita cu hartii colorate, purta cămașă alba, la spate cu fote, in fata cu pestelca, rosii amandoua si pline de caturi.

Avea patru maini: impreunate doua cate doua pe piept și la spate, in cele din fata tinea un buchet de flori.

Geamala era usora si astfel omul dinauntrul ei o putea misca lesne si cu ajutorul belciugelor. Ea juca pe strada și oamenii o chemau prin curtile lor, asa cum in zilele noastre se chiama steaua sau calusarii.

Dupa cum zisese, insa, scriitorul dela logofetie, jocul acesta fusese oprit odata cu punerea in aplicare a Regulamentului Organic, printr-un afia special.

Dar, desi toti stiau asprimea cu care se aplicau legile pe vremea Protectoratului, veselii privitori din Dealul Spirei tarati de bucuria ce le aducea acest joc atit de acut odinioara se inghesuiau cu mic cu mare imprejurul Geamalei, scotand strigate de bucurie si de aprobare. Geamala era precedata patru lautari care ziceau cântecul obisnuit la acest joc si era urmata de patru tineri, cu mustata abia mijinda, imbracați cu surtucuri negre, cari acompaniau din gura pe lautari.

Pe cand jocul era in toi si veselia lui se impartasise intregei multimi care inconjura alaiul, din partea opusa cazarmei se produse o invalmaseala neprevazuta.

Se auzeau tipete și ragnete, injuraturi și blesteme - dintre cari se deslantui un strigat inspaimantator care zapaci toata multimea adunata pe maidan.

- Capitan Costache! Vine Capitan Costache!

Femeile si copiii incepura sa tipe, bărbații se ingalbenira ca ceara, toata glota incepu sa fuga, care incotro vedea cu ochii, inghesuindu-se, calcandu-se unii pe altii, imbranci du-se, zgiriindu-se ca sa se poata departa mai repede. Trasnet cazut in mijlocul unei serbari, n-ar fi produs atata spaima... n-ar fi sugrumat de groaza atatea inimi, ca numele aruncat in mijlocul acelei multimi.

Si, in urma acestei turme ingrozite, cu garbaciul lui cu douasprezece varvarichiuri, Capitan Costache Chiorul, în fruntea a sease dorobantiari, venea in goana calului, izbind in dreapta si in stanga, glont spre locul unde se vedea inca Geamala trantita la pamant, cu oglinzile sparte, părăsită de toti cati o inconjurasera pana atunci.

Purtatorii se ascunsesera in lumea care facuse un gol imens imprejurul ei.

In urma dorobantilor ramaneau copii călcați, obrazuri taiate de bice, urechi crapate, spete invinetite, fara ca un singur glas sa indrazneasca a striga impotriva acelei cruzim care intinase cu sange nevinovat sfanta sarbatoare a ispășirii tuturor.

Cand Capitan Costache ajunse langa momaia rasturnata, nevazand pe nimeni imprejurul ei, turbat de furie, se repezi spre multimea înfricoșăta și inghesuita, si racni:

- Sa-mi scoateti pe smintitii care au adus mascaraua asta pe strada, ori va duc pe toti la Agie.

Nici un glas, nici un cuvant nu se auzi in multimea care se da mereu indarat. Biciul se ridica din nou și incepu sa loveasca. Iar tipete de durere, iar racnete, iar blesteme... nici un suflet de barbat.

Atunci, facandu-si loc prin multime, esi o figura cu mustati rare si ciupit de varsat care striga catre sbiri:

- Incoace Capitane! Incoace, sunt patru elevi dela Sf. Sava.

Capitan Costache, insotit de dorobantii sai, despica gloata cu lovituri de biciu si o lua la fuga, calcand tot ce era în cale spre partea pe care i-o arata spionul Agiei, care se pierdu în multime.

Cei patru tineri, erau intradevar, in partea aceea.

Trei se ascunsera repede in cate o pravalie si de acolo disparura prin curti si gradini, scapand de ochii vulturesti ai oamenilor Agiei. Unul insa tinut in loc de lume, taie maidansul spre cârciuma lui Matache Ciohodaru, o luă spre ulița de alături și de acolo trecu într-alta, care se făcea la stânga numaidecât. Căpitan Costache, deși slab de ochiu, îl zări și porni în goana calului după el. Dar, când ajunse în ulița pe care dispăruse junele, brațul de fier al Agiei trebui să se opreasca nedumerit. Ulița era lungă și dreaptă, dar nu se zărea nici picior de om. Unde și cum să-l găsească? Să caute prin toate curțile îi era ușor lui Căpitan Costache; știa că pe ulița aceasta stau tot negustorași mici și fricoși, dar se făcea prea multa tevatură. Două curți, însă, așezate chiar la începutul uliței, dădeau mai mult de bănuit. Fără să stea mult la chibzuială, lăsă cinci dorobanți la poartă, iar el, însoțit de un țigan înalt și spătos, intră în curte și începu să caute. Stăpânii erau duși și cercetarea lui Căpitan Costache fu zadarnică, ușile erau încuiate și zăplazul înalt. Junele putea să fie acolo. Când eși afară din curte, văzu mai pe toată ulița lumea stând pâlcuri pe la porți, uitându-se îngrozită la oamenii Agiei. La a doua poartă, Căpitan Costache fu întâmpinat de toată casa, în frunte cu bătrânul negustor, Tudose abagiul, fost pe vremuri staroste al isnafului său. Jupân Tudose cunoștea pe omul Agiei, de mai mulți ani, încă de pe când bătrânului îi mergea bine negoțul.

- Hristos a înviat, jupâne Tudose, zise Căpitan Costache, recunoscându-l.

— Adevărat a înviat, Căpitane. Da’ ce vânt te aduce încoace?

In vremea asta ochii lui Căpitan Costache căzură ara chipului frumos și curat al Elencuței, fiica bătrânului negustor. Descoperirea asta îi schimbă gândurile de până atunci; întoarse la dorobanți și le zise.

— Cinci din voi, să umble pe toată ulița și să bage bine de seamă dacă nu este vreo haimana. Tu să stai aci Gavrilă.

Descălecă, dete frânele calului în mâinile spătosului țigan, numit Gavrilă, apoi șchiopătând ca întodeauna, intră pe poartă.

— Iacă niște păcate jupân Tudose! Nici la o zi ca asta n-am liniște. Niște păcătoși de cărvunari s-au apucat să scoată pe uliță o mascara, împotriva ofisului domnesc. A înnebunit lumea și pace! N-aveau altă petrecere? Nu-s lăutari destui; N-aveau hori, dulapuri? Ce le mai trebuia să joace și Geamala.

— Au jucat Geamala? Cine? întrebă cu temere jupân Tudose.

Niște stricați de la Sf. Sava. Băeți fără minte...

— Ce-i drept ei nu-s de vină. Mintea lor e prea necoaptă... De vină-i Eliad, care le bagă în cap parascoveniile astea... Uf; Cum am ostenit! Dacă nu vă ărați o să stau puțin pe prispă

ai de mine, Capitane, poftim in ca bem un pahar de vin impreuna.

Intrara cu totii intro odaie cura, larga si bine îngrijită unde se afla o masa acoprita cu pahare, oua si friptura.

In tinda satea pitulat un taraf de lautari.

- Ati dat de bine, ciorilor, le zise Capitan Costache trecand pe lânga ei.

- Ce sa-i faci, sarutam mainile, maria ta!... cu ce am apucat! raspunse un tigan mai batran, pe cand ceilalti tremurau galbeni de spaima si se uitau unul la altul.

In casa se asezara la masa cu totii. Capitanul încă povesteasca, fara ca sa ridice ochii de pe Elencuta, care sta ca pe ghimpi.

- Pacate, taica, pacate!... sa nu-mi tihneasca nici ziua de azi! Dupa ce ca toata saptamana trebue sa alerg pe unde a intarcat dracu copiii (Elencuta si maica-sa îsi facura cruce pe ferite) apoi acum si-au facut de cap, hai sa scoata si mascaraua aia! Ce-i Geamala? Joc de copii fara minte. Da aprinde capetele oamenilor cu vorbele lor smintite, spun ca-i un joc al nostru, romanesc si daca au scos Geamala, cum va spui au scos-o numai ca sa atate lumea impotriva bunilor nostri apărători.

- Da' las' Capitane, nu te mai necaji acuma! Ia sa bem un pahar in cinstea zilei de azi, Il intrerupse jupan Tudose.

Ciocnira si baura cu totii.

- A dumitale este, jupan Tudose? intreba Costache, aratand la Elencuta.

- Fata mea, Capitane, atat mi-a dat si mie D-zeu!

- Sa-ti traeasca si sa te bucuri, ca ai de ce! adause omul Agiei, neslabind din ochi fata.

- Apoi atata bucurie am și eu cu maica-sa, la batrinetele noastre, dupa cate am avut de suferit.

Capitanul se scula.

- Va multumesc de cinste, si sa ma iertati ca trebu e sa plec,...N-ati vazut p-aici pe vreo haimana d-alea?

- De unde Capitane!? Noi ne vedem de petrecerea noastra cu nepotii.

- Apoi ramâneti cu bine! zise Capitan Costache, iesnd pe ușa.

- Sa dea Dumnezeu noroc, Capitane, raspunsera toti, petrecand pe suparatorul musafir.

Omul Agiei incaleca, isi chema dorobantii si pleca la capul ulitii, insa se opri si dupa cateva minute de vorbă cu doi dintrinsii, o lua inainte disparand dupa colt. Cei doi dorobanti ramasera locului, apoi o luara incet indarat, mersa la carciuma lui Iordan, care era in mijlocul ulitei, descaleca ră asezandu-se la o masa afara și cerura de bautura. Acolo, cu ochii vesnic spre curtea lui jupan Tudose statura tarziu din noapte.

In casa fostului staroste, dupa ce se asigurarea ca temutul om a plecat din partea locului, Mos Tudose cu toti musafirii, In numar de cinci, cu nevasta si cu fiica sa, incuiarA poarta si intrara in casă patrunsi de gânduri ingrijoratoare. Cheful era stricat. BAtranii se asezara cu totii, tacuti, cu fruntea incretita, cu inima invaluita intrun giulgiu rece.

Zadarnic guresul Ilie Postovaru, nepot de sora a lui Jupan Tudose, mai incerca sà spuna cate o gluma si sa readucă veselia.

Odaia, care cu cateva clipe mai 'nainte, nu putea sa incapa de veselia mesenilor, acum parea ca un duh întunecos invaluit in aripile-i mohorite.

- Sa nu zic intrun ceas rău și sa fereasca Sfantu Dumitru, dar n-o sa ne fie a buna venirea lui Capitan Costache în casa noastra, zise jupan Tudose, facandu-si cruce.

Pe unde calca el, paste necazul! ofta baatrana Smaranda. Sa ne fereasca Maica Domnului!

Tacerea intrerupta o clipa se intinse din nou si mai rece si mai greoaie.

In mintea fiecaruia incepu sa se desfasoare tabloul îngrozitor al ispravilor savarsite de acel om fatal.

Isi aduceau aminte de casele necinstite, de femeile si fetele batjocorite, de copii ramasi orfani, pe drumuri, pe cand parintii lor îi dadeau duhul in chinurile cele mai grozave, cu trupul vânat de loviturile nemiloase ale dorobantilor, grozaviile care se svoniserA pe seama lui si care faceau sa tremure toate mahalalele la auzul numelui pe care-l purta cruntul om al Agiei.

- Da, nu va mai faceti spaima de geaba, mosule, zise Ilie. Capitan Costache nu-i asa de negru cum îl face lumea. Nu stiti cum este gura lumii? Dintrun ou face un bivol. Ia sa ne cautam de chef si nu va mai framantati cu grijile. Acum s-a dus, ducas-ar pe pustii...

Sa dea Maica Domnului s-a fie asa precum zisei Iliuta, dar mie, parca mi s-a pus ceva pe inima, de cand ne-a trecut el pragul.

- Ei, ia un pahar de vin sa gonesti grija... si ce focu? prea va speriati de fitece umbra...

Mesenii inchinara cate un pahar, dar jupan Tudose nu putu sa-l bea nici jumatate, se uita la Smaranda si fara vorba ochii amandoura se indreptara spre Elencuta, care sta trista la o parte, oftara din adanc sarmanii batrani.

In momentul acela un tanar inalt, imbracat inteun surtuc negru, cu fular alb la gat, aparu in prag.

- Pazeste-te, sa nu te vada p-aici, zise cand il zari, jupan Tudose, galben de grija.

- S-a dus? intreba tanarul.

- S-a dus, dar a lasat la carciuma lui Iordache, doi dorobanti sa ochiasca, raspunse batrana Smaranda.

- Sa nu iesi d-aici, pana cand n-or pleca, adaose jupan Tudose, ca si de tine si de noi o sa fie rau!

- N-aveti nici o gra, ascunzatoarea mea e buna si n-am cuvinte sa multumesc jupan Tudose.

- Multumeste mai bine lui Dumnezeu, ca am scapat toti teferi cu fata curata. Elencuta, ia mai esi tu pe afara... adică nu, tu sa nu esi... Smarando, din cand in cand, mai trage cu ochiul daca nu ne da tarcoale vreun copoiu d-al Agiei.

- Da' ia spune musiu Radule, ce v-a venit sa scoateti pe ulita mascaraua aia? intreba Ilie, in gluma.

- Cum mascara? Mascara numesti d-ta obiceiurile noastre romanesti? Mascara e antiriul si ilicul lui jupan Tudose raspunse iritat, tanarul numit Radu.

Ilie ingana cateva cuvinte de iertaciune.

- Trebue sa respectam obiceiurile pe care le-au avut parintii nostrii i noi Romanii trebue sa ne mandrim cu tot ce este romanesc.

- Asa e, are dreptate, raspunse jupan Tudose, da' cand ofisul carmuirei nu ingadue, d-v...

- Da, noi am jucat Geamala impotriva celor randuite de ofis. Dar intrucat este primejdios Inaltului Protector, jocul Geamalei? Sa ne lase obiceiurile noastre, daca au gand curat. Noi am jucat astazi, dar n-am tinut nici o cuvantare, nimic. Eliad ne-a spus ca e un joc ramas de la stramosii nostri Romanii care luase si ei dela Egipteni. Ne-a placut, l-am jucat, dar nu facem rascoala...

- Sa lasam astea, zise jupan Tudose, da' acu 'nainte sa stii, Radule, ca nu vreau sa mi se mai intample asa ceva. de!... sant om batran... Capitan Costache te-a cunoscut?

- De unde sa ma cunoasca! Nu mai m-a vazut poate niciodata. Acuma doar hainele s-a mi le fi zarit si cum e chior...

- Chior, chior, da are ochiu de uliu, raspunse jupan Tudose cam tafnos.

Apoi, dupa un moment de tacere:

- Sa nu-ti fie cu suparare Radule, dar eu asi zice ca de azi incolo sa te muti dela noi..

- Sa se mute! zisera intr-un glas Elencuta si mama Smaranda.

- Taceti din gura! Da, sa se mute... nu de altceva, dar vezi, Capitan Costache are miros de copoi si... noi suntem oameni bătrâni și...

- Si?

- Sa nu se intample ceva, fereasca Dumnezeu!

Ochii lui Radu se intalnira cu privirea plina de lacrimi a Elencutei. Isi pleca in jos capul si tacu cateva clipe.

Apoi cu glasul miscat zise lui jupan Tudose:

- Eu pot sa zic ca am crescut in casa dv., si nu v-am adus nici o suparare pana acum. Și acum sa a despart de Dv... (ochi-i cautara pe Elencuta, care esi repede afara, plangand) imi vine greu, jupan Tudose, prea greu...

- Trebue Radule, nu de altceva, dar... suntem oameni batrâni, cum vezi si ni-e frica sa nu ni se intample ceva...

- Frica! La toti va e frica! raspunse Radu trist. Unde o fi si vreun roman cu inima. Astazi erau pe maidan ca la o mie de barbati si fugeau toti, ca niste soareci, din 'nainte a aseapte pacatosi de dorobanti!...

Dupa cateva momente de tacere, in care lacrimile se urcau fara odihna in ochii negri ai lui Radu, el adause:

- Daca e voia d-tale asa, jupan Tudose. eu o sa ma mut... ma doare insa inima cand vad ca nu te gandesti mai departe... cand vrei sa ma mut?

- Maine, ca azi te inhata dorobantii.

Radu esi afara. In curte intalni pe Elencuta, galbena și tremuranda.

- Auzi, Elencuto, maine plec dela voi!

Și un plans amarnic ii podidi fara de veste pe amandoi...

Fiindu-i rusine de plansul acesta, Radu se duse in camera lui din fundul curtii, se aseza pe un scaun, ii lasa camasa si dete frau liber lacrimilor, cari nu mai conteneau; simtea ca un gol, adanc si dureros ii deschidea in inima.

Afara, Bucurestii vuiau de cantece si de strigate de veselie. Maidanul din Dealul Spirei se umpluse din nou de lume, chefurile reincepusera, dulapurile iar se invarteau, horele se incinsera din nou, iar lautarii trageau din arcusuri mai vârtos și mai cu inima ca inainte.

Par-ca nimic nu se intamplase in multimea aceasta nenumarata, par-ca nu primise ea loviturile de garbaciu, par-ca nu ea fusese gonita si calcata in picioare de copitele a seapte oameni ai Agiei.

A treia zi de Paste, cam pe sub seara o eleganta caleasa, pe podul Mogosoaia din spre Băneasa trecu pe ulita Islicarilor si o lua spre unde se afla Curtea Domneasca.

Caleasca, mare si cu arcuri poleite, era urmata la distanta de cativa pasi, de doi dorobanti.

Intrinsa stăteau doi oameni, unul langa altul, cu mustata si barba neagra, cu fruntea lata si bombata, cu trasaturi distinse, dar cu o expresie de o adanca tristete, pe care o accentua si mai mult paloarea fina a fetei.

In dreptul arindarului, o gramada de oameda ce-si descopera capul, se uitarea lung după caleasca ce se departa in trapul cailor, apoi incepea sa sporeasca:

- Bibescu si Vilara!

- Se duc la plimbare!

- De ce o fi atat de trist?

- N-o fi dormit asta noapte!

- O fi chefuit prea mult!

- Ba, zi mai bine ca are prea multe pe cap, bietul prea e rea lumea cu el! adaose unul mai în varsta.

- Las' ca el face destule, raspunse un altul mai tanar pe un ton mai agresiv.

Lacrimile poporului ii ard sufletul.

- Vorbă de claca! riposta cu aprindere cel mai in varsta. Vorbe de claca... Ce-i de vină el? Sunt lichele dimprejurul lui si mai cu semaa Vilara, care face si desface totul. Pe urma e tartorul al mare: Consulu muscalesc, care-i tine in strunea pe toti... Dar mai bine, hai sa ne mișcăm ca aci mucezim.

Pe cand grupul de oameni se departea, plecand care incotro avea sa mearga, caleasca lui Bibescu Vodă înainta în trapul mic al cailor spre Curtea Domneasca.

In tot lungul drumului Bibescu stătuse tacut.

Vedea lumea inveselindu-se împrejurul sau,auzea de doua zile cum petrecea Bucurestiul intreg, fara grija, multumit si nepasator de ziua de maine, ca si de cea de eri, se gandea la svonurile care ajungeau pana la urechile lui, se gandea la acel pumn de tineri veniti din streinatate, ca să-i amarasca zilele domniei lui.

Auzise de cuvantarile lor in care se vorbea de greaua robie a poporulu; de plangerile si nemultumirile acestui popor setos de libertate, setos de viata adevarata a popoarelor.

Și când in caleasca lui, Voda trecea pe langa grădinile care gemeau și vuiau de multimea chefuitorilor, cand pe podul Mogosoaiei, gloata trecand vesela, in bogate haine de sarbatoare, se intreba: Unde o fi jalea aceea de care vorbesc rasvratitorii? Unde o fi geamatul de durere? Strigatul robului insetosat de libertate, unde o fi rasunand?

Unde or fi impilatii cari se inabuse de porunca Domniei Mele?

Si, apoi, trecand la un alt sir de ganduri, zise, adresandu-se ministrului sau:

- Ce lesne uitator mai este si poporul Bucurestiului!

Ti-aduci aminte ce plangere și tanguire erau un an astazi, in tot orasul? Ce jealanie si ce blesteme! Par-ca ma vad acum intorcandu-ma acasa calare,zdrobit de osteneala, de durerea in suflet si inconjurat de uraciunile sfâșietoare ale celor ramasi pe drumuri.

Binefacerile mele, ostenelile si toate cate am facut atunci s-au uitat. Binecuvantarile de atunci s-au prefacut in blesteme, In dragostea mea de tara, ei vad ura si dusmanie? Ce le-am facut. Cu ce m-am schimbat? Nu sunt eu tot Bibescu de acum un an, Bibescu cel binecuvantat de toata lumea?

Si in mintea lui reveneau scenele sfasietoare din ziua inai a Pastelui trecut, cumplita jale cazuta asupra Bucurestiului, strigatul de desnadejde care a rasunat in mijjlocul obstei veselii a orasului.

In ziua de 21 Martie l847, la l2 ore din zi, un urias tipat de durere covarsise chiotele de veselie ale Capitalei in sarbatoare. Un copil din curtea Cluceresei Draganeasa din ulita Iliscarilor, luand un pistol plin, al tatalui sau, s-a dus sa-l descarce in podina plina de fan a sopronului. Sopronul și grajdul luara foc numai decat si un vant naprasnic care batea dinspre Apus, intinse flacarile mistuitoare peste toata; partea de Rasarit Si miaza zi a orasului.

Pustiitorul element a nimicit atunci treisprezece biserici, zeci de oameni si o mie seapte sute nouazeci si opt case si a rasuflat tocmai pe barierile Iancului si Vergului.

Voda se vedea intrand in salonul sau de primire, unde îl astepta toata boerimea tarii, dand traditionalul Christos a innviat, primind felicitarle curtenilor, cand de odată o larma si un vuet imens se auzira afara. O infioratoare veste:

- Arde Bucurestiul!

Spaima boerilor, invalmaseala din salon, risipirea tuturor le vedea ca si acum. Se vedea pe el alergand intr-un suflet la Domna, spre a-i da de veste si apoi galben ca ceara incaleand pe cal si alergand la locul infioratorului dezastru.

Se vedea inconjurat, implorat de poporul care cazuse in genunchi si cum in fata mâniei lui Dumnezeu se simtea slăbit și si fara nici o putere.

Patrusprezece ore nu s-a dat jos de pe cal, ostenit, flamand, cu inima rupta de durerea poporului sau, cu lacrimile in ochi, cu vorba de indemn si incurajare pe buze.

... Si apoi multimea celor loviti de napasta, cari l-au urmat pana la palata; ajutoarele banesti din punga sa, masurile luate din ordinul sau spre a usura durerile nefericitilor si lacrimile de recunostinta ale celor ajutati si binecuvântarile mamelor care capatasera paine pentru copiii lor...

Si acum?

Un suspin adanc umplu inima Domnitorului.

...Caleasca ajunse la Curte.

Aci Aga veni sa-si depuna raportul verbal.

O groaza de stiri neplacute. Sâmbăta noaptea se facuse o multime de arestari. O sumedenie de oameni fara căpătâi vorbeau de libertate si de egalitate, de dreptate si de Fratie. Injurau pe Domn si pe Consul, atatând lumea la rasvratir. Cei mai multi fusesera prinsi prin carciumile de pe la Dobroteasa, din imprejurimile sf. Elefterie si al sf. Antim.

Asemenea se raporta ccare s-au tinut patru intruniri secrete la care au luat parte sefii rasvratirilor și s-au tinut discursuri, s-au rostit cuvinte insultatoare la adresa Domnului sia Doamnei. Eliade a început sa ia un ton mai violent fața de actuala stare de lucruri, se vorbeste chiar ca ar fi intrat chiar în societatea secreta. Elevii lui au devenit agresivi.

Cativa, eri, au avut indrasneala sa joace Geamala pe maidanul din Dealul Spirei, ca o manifestare impotriva consulatului. Mahalalele misuna de o multime de haimanale care indeamna lumea la rascoala, negustorii sunt vesnic atatati, dar tot se impotrivesc ispitei...

S-a pus mana pe mai multe manuscrise care circulau in taina printre tinerime; toate anarhie, unul mai cu seama care se credea ca se datoreste lui Gavaleti, tanarul nou venit dela Paris, care propaga rascoala maselor, moartea provilegiatilor, egalitatea averilor, republica universala, într-altul se insulta in modul cel mai murdar Casa Domneasca, se aminteste blestemul Doamnei Zoe, din Curtea Mitropoliei, barfeste asupra averei lui Hagi Moscu, se numeste casa Mariei Sale, blestemata casa a lui Baltal.

Voda Bibescu, cu obrazul in palme, cazu pe un jet exclamand:

- Ah! nebunii! nerecunoscatorii! demagogii!...

Aga dete Domnitorului un pachet de hartii manuscrise apoi urma:

- Se vorbeste ca avea sa izbucneasca rascoala chiar alalteri, in ziua de Paste, dar s-ar fi amanat.

De asemenea s-au prins Sambata mai multi insi, care aveau un aer ce da de banuit si la care s-a gasit cate un bilet din acestea.

Si Aga puse sub ochii lui Bibescu si ai ministrului, cate o hartie pe care sta scris: Dati aducatorului un ghiudoi și doi cârnați!

- Ce insemneaza asta? intreba Voda.

Toate silintele mele si ale lui Capitan Costache de a afla ceva din gura celor la care se gasea cate o hartie d-astea au ramas zadarnice. N-am putut descoperi nimic. Banuim însă ca e vorba de arme sau de niscaiva unelte trebuincioase buratorilor.

Aga continua apoi raportul sau, pe aceeasi tema și-și formula astfel concluzia:

Trebue surghiunit Eliad, care are prea multa inraurire asupra tinerimii si negustorimii. Trebuesc arestati toti sefi;trecuti peste granita sau trimisi la vreo manastire depărtată. Altminteri pot sa dea nastere la turburari dintr-o zi intr-alta Molima poate sa se intinzA. Negustorii incep sa se misce...

- Sa nu ne pripim, zise Voda, cu blandete. Daca, acum cand n-am luat nici o măsură energica, spun ca sunt vandut Rusilor si dusman al poporului, dar cand i-aș aresta? Ar insemna sa-mi aprind singur pae in cap. Sa mai lasam; poate cu blandee s-ar convinge chiar ei ca nu sunt atat de rau.

Pe Eliad n-am sa-l exilez, am sa-l chem la mine si să-i vorbesce singurul om de inteles. D-ta, Aga, sa cauti sa ții liniștea, sa nu ingadui adunari de lume, pana la alt ordin.

Aga se inclina si vru sa iasa, cand Voda il opri intrebandu-l:

- Dar, ce-i cu Capitan Costache? Am auzit ca se plange prea mult lumea de ispravile lui... N-o fi vatamator pentru noi?

- Nu, Maria Ta, raspunse Aga. Capitan Costache e singurul om dela Agie, care poate sa tie lumea la respectul legilor. Il intrebuintez pentru prinderea si linistirea haimanalelor de prin mahala... Daca uneori se intrece cu fapta, trebue sa-i mai ertam. Cat o fi Capitan Costache la Agie, n-avem sa ne temem de-o miscare a poporului... El stie cu cine are d-a face!

Vorbele lui Aga erau numai pe jumatate adevar.

După ce esi dela Voda, Aga se cobori in cabinetul din curte, unde il astepta Capitan Costache Chiorul, căruia comunica ordinele primite.

- Sa n-arestuesc pe Eliad! Sa nu puiu mana pe niciunul dintre capi? Sa mai asteptam, mereu sa tot asteptam; Maria Sa ne spune de mult povestea asta, dar intro bună zi o sa se pomeneasca cu furtuna starnita si atunci o sa fie tarziu.

Sus, dupa ce ispravi si celelalte treburi la ordinea zilei, Voda se desparti de Vilara, care ramase sa mai ia cateva dispozitii de ordin administrativ apoi urcandu-se in caleasca singur, o lua spre palatul sau dela Baneasa.

Dupa ce uruitul rotilor nu se mai auzi, Vilara suna clopotelul de pe masa. Dorobantul de afara intra:

- Sa vie Aga cu Capitan Costache!

Peste cateva clipe seful Agiei, urmat de omul sau de incredere, erau singuri in fata puternicului ministru.

- Ai auzit Iancule, care e vointa Mariei Sale.

- I-ai spus si lui Capitan Costache?

- Mi-a spus, coane Alecache, se grabi sa răspundă Capitan Costache, dar...

- Dar ce?

-Mi se pare cam prea puțin...

- Ai dreptate Costache! Maria Sa e cam slab; nu-și da seama destul de bine de starea lucrurilor. Tu ai toată puterea de la mine și de la lancu.

Vezi, fii cu ochii în patru. Cine îți dă de bănuit, înhață-l... Cu negustorii și cu haimanalele, tot așa. Să nu porți degeaba biciul pe umeri...

— Cât despre asta, Coane Alecache! las’ pe mine!...

Apoi adresându-se șefului Agiei, ministrul lui Bibescu, adause:

— Supraveghează de aproape pe Eliad și pe toți ceilalți, dar mai cu seamă pe Eliad. El are multă popularitate și numai el ar putea să dea o lovitură. Fiți cu ochii deschiși până voi putea eu să înduplec pe Vodă ca să-i măture de pe aci...

In vremea aceasta Vodă Bibescu, cu figura și mai palidă, cu inima sfâșiată de mâhnire, intrase pe Podul Mogoșoaiei, salutând în dreapta și în stânga lumea care se întorcea acasă.

Era spre sfârșitul zilei și când trăsura eși de pe pod, soarele trimetea cele din urmă raze ale lui. Arborii șoselei învăluiau în umbra lor melancolică, echipajul domnesc, sporind și mai mult tristețea acelui suflet de Domn ponegrit.

In urmă-i Bucureștiul, poleit de lumina amurgului, se auzea cum vuește de petrecerile poporului.

Vodă scoase din buzunar manuscrisele luate de la Aga și începu să le citească. Unul, mai ales, îl făcu să-i sângereze inima și să suspine cu amărăciune.

— Ah! frigurile astea, frigurile astea de nebunie care au cuprins lumea, trebue oare să se întinză și la poporul românesc? se întreba el. Toată Europa se frământă în delirul revoluției, toate popoarele au sdrobit lanțurile asupritorilor. Să se scoale și al nostru.

Eliad știe că eu nu sunt împotriva neamului meu, că îl iubesc și că vreau să-l văd ridicat la înălțimea străbunilor săi.

Dar eu ce pot să fac? Și cu ce am asuprit eu țara?

Ce rău i-am vrut, ori i-am făcut eu, de mă numesc asupritor și cap al nenorocirilor? De ce să mă înegrească pe mine care sunt tot așa de român, ca și oricare dintre gălăgioș ii aceia?...

Pătruns de gândurile acestea, Vodă Bibescu ajunse in curtea palatului său dela Băneasa. Doamna Maria îl aștepta în capul scării, cu zâmbetul pe buze. Dar când îi văzu figura atât de palidă și atât de abătută și văzu în ochii lui atâta mâhnire amară, o paloare mortală se așternu pe chipul zâmbitor și de o clasică frumusețe al Doamnei:

— Ce ți-e Iorgule dragă? Ce ai? întrebă ea, cu glasul tremurând de frică.

Domnitorul scoase un suspin adânc, o sărută fierbinte pe frunte și intrând în camera lui de lucru căzu pe un divan zdrobit de atâta chin sufletesc:

Ah! Mario, Mario, coroana domniei doare mai rau decat cununa de spini a lui Christos!

- Iar ticalosii! ravnitorii tronului! Iar ei?

- Nu s-au multamit sa intoarca mintea norodului, nu s-au multamit sa ocarasca pe protectorii tarii, acum s-au napustit si asupra mea, asupra vietii mele intime, asuorra familiei, chiar si asuprra iubirei mele, Mario, adause amărâtul Domn. Uite, am aici in buzunar, cateva manuscrise pe care le imprastie ei in multime. Le-am citit pe drumu și spun.

Si-i intinse o coala de hartie albastrue despre care pomenise Aga, la Curte. Era articolul lui Gavalleti. Doamna Maria lua cu mâna tremurânda hârtia si cand voi sa-si arunce ochii asupra ei:

- Citeste de aci incolo, restul este fara insemnatate, zise Bibescu, aratand la jumatatea articolului.

Doamna Maria citi:

...Pieirea ta prin tine, Israile! a grait Domnul prin gura proorocului sau!

Pieirea voastră prin voi, boeri si Domnitori!

Ati supt sudoarea de sange a poporului si-ati sleit puteri ei, ati luat sumanul din spate si cenusa din vatra, ca sa va veseliti in casele voastre aurite, ca sA petreceti zilele în desfranari blestemate. Norodul care se sfarseste in chinurile lui, a blestemat, fii ai intunericului si cu rugi fierbinti cheamă asupara voastra urgia cereasca si judecata depe urma...

Tu, nevrednic fiu al tarii, pe care o vinzi strainului, ca Iuda pe Domnul sau, tu care stai pe tronul lui Mircea și al lui Mihai, tu care ți-ai batut joc de legile tarii, tremura în fata acestui popor, care se desteapta, tremura, faptura a Iadului, ca va veni ziua judatii de apoi!

Va veni ziua in care va trebui sa dai seama poporului tau, de aurul in care innoti, de desfranarile și preacurviile în care iti petreci zilele tale!

Sa raspunzi atunci tu, ce din sceptrul care darama tronurile imparatilor si facea pulbere portile Adrianopolului, ai facut un biciu care dărâmă inimile poporului roman...

Smintitii!... I-auz, intrerupse nervos Domnitorul. Cu asemenea nebunii far de inteles cauta sa turbure lumea... Dar continua, ca n-am ajuns inca la partea cea mai mișelească.

Doamna Maria citi inainte:

...Raspunde tu, nemernicii odrasla a acestui neam, ce ai facut cu viata poporului roman?

Ce ai facut si ce faci tu acolo, in maretul tau palat? Ala..turi de o femeie necinsta...

Doamna scapă jartia din mana.

Eu? Eu sunt femeia necinstita? Oh! Doamne! Doamne! exclama nenorocita sotie ascunzandu-si capul in palme si isbucni intrun hohot de plans nervos. Dar ce le am facut eu? Ce au ei cu mine?

- Citeste! Citește! starui Domnitorul.

Popul viteaz! leu legat in lanturi si obezi! desteapta-te din amortirea ta! alunga acesti lilieci ai zilelor viitoare! Da drum maniei tale, fa-ti singur dreptate!

Nici boeri, nici Domnitori destrabalati nu-ti trebue ție, fiecare trebue sa fie Domnul sau, fiecare sa fie liber.

Pamantul e al tuturor: impartiti-l intre voi, averile boerilor sunt ale voastre luati-le si va bucurati de ele, popul, esti domnul si stapanul acestei lumi!...

De ce sa induri tu jugul unor slugi nevrednice sa hranesti cu sudoarea ta desfranatii de pe tron?

Trezeste-te! suna ceasul!

- Ia cu ce impuie capul bietului popor, iata ce a facut Franta cu entusiasmul ei! zise Voda, dupa ce sotia sa a sfârșit de citit manuscrisul.

- Ah! Iorgule, Iorgule! ingana Doamna Maria, lipindu-se de pieptul lui. Lasa si tron si tot! Hai sa plecam in alta parte.

- Nu, draga, nu vreau sa fug din 'naintea unor netrebnici.

Simt ca poporul acesta nu poate sa le asculte nebunilor.

Vreau si eu propasirea lui pe cale rationala. Daca asi fi fost dusman oricarei innoiri, mi-era lesne sa-i arestez pe toti si sa-i trimit peste granita. Dar nu vreau sa fie martiri fara s-o merite si nici nu vreau sa ma arat cu inima streina de poporul din care ma trag si care m-a ales...

Nu, poporul si armata sunt cu noi!

Urmara cateva clipe de tacere.

- Nu, nu, adevarul tot ese la lumina! adause Bibescu, ganditor. Eu am incredere in priceperea poporului roman el o sa judece drept.

Apoi, dupa cateva minute, descurajarea reveni iar, mahnirea ii cuprinse din nou sufletul, si mai amara sfasietoare.

- Câtă vreme voiu mai putea s-o duc astfel? se intreba el.

Pretutindeni intrigi, pretutindeni barfeli..., pe toate trebue sa le dejoc, din toate trebue sa ies cu fata curata, cu gandul impacat...

Si, imprejur, nici un sprijin, nici unul care sa-ti întindă o mana de ajutor...

Cad in dosul acestor oameni smintiti sau de rea credința vad bratele care se intind lacome după coroana, vad ochii care ard de pofta maririi.

Se sculă depe divan, se plimba prin odaie, agitat, si apoi urma iar, pe acelasi ton de amaraciune adânca:

- Au fost Domni cruzi, cari torturau si jefuiau poporul ca talharii de drumul mare, si n-au fost atât de ponegriti cum sunt eu. Nu s-a mai pomenit in tara asta sa se lege toate secaturile de viata mea intima, chiar de sotia mea, a Domnitorului.

- Hai sa plecam de aici, implora Doamna Maria, hai sa plecam!

- Nu! Mai am o singa speranta. Sa vorbesc cu Eliad. Mi-a scris Kiseleff deunazi si Iancu mi-a repetat azi ca trebue sa-l arestez, dar nu vreau.

El e singurul om cu cap, el lumineaza poporul ca un dascăl adevarat, asa cum vreau si eu.

El stie ca nu sunt impotriva unei miscari patriotice. Vreau sa mai vorbesc cu el odata. Nu l-am vazut de mult...Daca si el o fi intrat in mijlocul turburatorilor, atunci nu mai am nimic de nădăjduim.

Venise luna Mai.

Cu toate că Bucureștii numărau mai pe fiecare uliță și mai pe fiecare maidan câte o adevărată baltă de noroi, care-și exala miresmele înăbușitoare, totuși, în atmosferă domina îmbătătorul miros al florilor.

Pe atunci fiecare casă boerească, negustorească și chiar casa văduvei sărmane, era împrejmuită de o grădină mai mare sau mai mică, plină de feluriți pomi roditori. Curțile boerilor mari ocupau pe vremuri loc de o mahala întreagă și din această vastă întindere de pământ, cel puțin două părți le ocupau grădinile cu pomi.

Luna Mai începu cu niște zile senine și continuă, fără multe schimbări, să învălue orașul in aceleași raze căldicele, în același cer albastru curat.

Cu înflorirea pomilor Bucureștii începeau o viață nouă, mai vie, mai activă și mai veselă.

Atunci piața Sf. Gheorghe Nou, piața Sf. Anton, piața Amzii, piața Șuțu, Sf. Vineri și Dobroteasa, se umpleau;sătenii cari veneau să vândă produsele manufacturii românești: papure, coșuri, rogojini, donițe, hârdae, scaune de leme, scări, olării, funii de teiu, etc., ori să cumpere lucruri de fierărie sau de curelărie, ștreanguri, pături și lăzi, aduse de la Brașov.

Și toate prăvăliile, toate ulițele comerciale vuiau de lume, spre marea bucurie a negustorilor, cari își frecau mâinile;bucurie văzând cum merge de bine alișverișul.

Din când în când, prin mijlocul acestei mulțimi de târguitori, vedeai semeț câte un dorobanț al Agiei, însărcinat cu păstrarea ordinei.

In tot cuprinsul orașului era aceeași îndoită formă de viață: sus, la lumină, o întreagă lume de negustori, vesela, lipsită de orice griji în afară de acelea ale negoțului și, dedesubt, în ascuns, o mână de oameni agitând, complotând, punând la cale răsturnarea întregei ordine sociale de atunci.

Cea mai mare parte dintre locuitorii Bucurestiului nici nu stiau, nici nu auzisera de ceea ce se pregătește, venea uneori cate un svon vag, câte o vorba arunca la întâmplare in vreo pravalie, de vreun cumparator, vorba care apoi umbla din gura in gura fara a fi priceputa in rostul ei se vede prin cafenele cite un individ, a carui aparenta mult dorit, insa intrand, nitam-nisam, in vorba cu vreun consumator vorbind impotriva starii lucrurilor, ocarand domnia si pe consul, propovaduind libertatea si egalitatea, dreptatea si fratia.

Acestia, insa, erau priviti cu neincredere si cei mai multi erau luati drept spioni ai Agiei, pentru care lucru nimeni nu asculta cuvintele.

Centrul nu stia nimic de ceeace se pregatea locurile pe unde revolutionarii isi exersau misiunea lor, erau marginile, mahalalele departate, carciumile suspecte, pline de oameni și mai suspecti.

Intr-o mahala de acestea, departe, tocmai pe la Sf. Pantelimon, gasim intro noapte pe Radu, pe Saculici si pe Dinu, in tovarasia a vreo cincisprezece indivizi imprejurul unei mese incarcate cu oale si cu bardace pline cu vin, din carciuma lui Neagu Limba Lată.

De doua saptamani de zile Radu se aruncase in miscare cu toata vigoarea tineretii, cu insufletirea omului care nu mai are nimic de nadajduit pe lume.

Era unul din membrii cei mai activi, cei mai neobositi ai Comitetului. Ziua lupta cu condeiul pentru o trezire a spiritelor, iar noaptea cutreiera mahalalele, locurile banuite, gradinile si carciumile de pe la margini, vorbind tuturor cu convingere si entuziasm comunicativ. La inceput fusese adânc scarbit de sotii săi de lucru. La o ședință a a Comitetului, Rateanu se ridicase si cu gesturi teatrale, cu vorbe rasunatoare, patetice, propuse asasinarea lui Voda Bibescu. A trebuit energia cuvantarii lui Eliad si a altor câtorva mai cumpaniti spre a respinge aceasta propunere nebuneasca.

Sefii rasvratitorilor si mai ales Gavaletti și Rateanu, erau de o specie cu Saculici, palavragii si revolutionari a outrance, necunoscatori de starea spiritelor, de mijloacele trebuincioase si de cerintele poporului.

Eliad intrase chiar in acea zi de Dumineca Tomii si de atunci miscarea capatase o indoita vita.

El aduse cu sine prestigiul meritelor sale, elevii sai numerosi si mai ales intinsa-i popularitate printre negustorime.

Cu toate ca Radu nu se unea in multe privintii combatea mai intotdeauna cele mai multe pareri ale sefilor, se hotarise totuși sa lucreze din toate puterile pentru grabirea triumful miscarii. Socotea ca in orice caz, trebue sa iasa ceva bun pentru popor din aceasta miscare cel putin se va pune capăt nefastei puteri a Capitanului Costache.

Fiara aceasta cu chip de om ii sta vesnic pe suflet. Îl vedea intotdeauna inainte, cu chipul lui respingător cu mustatiile-i sbarlite, semeț si amenintator.

Toata puterea pe care Radu o punea in vorbe, era revarsarea acelui nesecat dor de razbunare care-i umplea sufletul.

In cea mai mare parte, propaganda sa ii gasea temeiul in repetita invocare a numelui acestuia si a faptelor savarsit de el.

Printre mici negustori, mai cu seama, cari se aratau increzatori sau indaratnici fata de cuvintele lui Radu, evocarea tuturor ticalosiilor asupritorilor si jafurile lui Capitan Costache, era cel mai puternic cuvant de convingere.

Odata cu activtatea pe care o consacra micarii, continua zadarnicele-i cercetari.

Ziua, mai cu seama dupa amiaza, caci dimineata era ocupat cu lucrarile date de Comitet pornea cu Dinu prin locurile cele mai indepartate si mai suspecte, spionau, întrebau. Dar toate ostenelele lor erau zadarnice.

Mama Smaranda, la care se ducea adesea dupa moartea lui Jupan Tudose, plângea intruna nestiind nimic de urma copilei sale.

Oamenii din miscare fiind intrebati, asisderea, nu stiau nimic; unul dintrinsii fost dorobant la Agie, i-a indicat un loc, pe la Sf. Elefterie, unde ia nu putu afla nimic casa eea locuita de o femeie batrana care-i marturisi ca odata Capitan Costache a tinut o camera cu chirie, la ea, dar e mult de atunci.

Urmarirea capitanulu, de asemenea nu daduse nici un rezultat multumitor.

O singura data lui Radu ii scaparase scânteia nadejdei. Dupa ce-l urmarise vreo trei ceasuri pe mai multe ulite, Radu vazu pe Capitan insotit de trei dorobanti, osteniti cu totii, ca o ia incet pe podul targului de afara pana la Biserica cu Sfinti, apoi pe o ulicioara in dreapta si, tot innainte cotind de mai multe ori se indreptau spre bariera Iancului. Era pe inserate si cei doi tineri care il urmareau, incepusera sa spere când, la o raspantie, trebuind sa mearga mai iute spre a putea vedea incotro apuca s-a intâmplat ca unuia dintre dorobanti i se deslege chinga dela sea, si dandu-se jos, zari pe Radu pitulandu-se dupa niste uluci.

Banuind ceva, dete de stire capitanului care porunci doi dorobanti sa se ia dupa ei.

A inceput atunci o goana nebuna, cei doi tineri sarira un zaplaz, intra intro gradina si de acolo intralta si apoi intralta urmariti mereu de dorobantii care descalicasera si se luasera dupa ei.

Radu si cu Dinu au avut noroc. Sarind dintr-o curte in ulita, au intrat in gangul unei case mari de peste drum si, de acolo esind in cealalta parte, fara sa fie vazuti de cineva au dat de o raspantie unde dorobantii le pierdura urma. De atunci Capitan Costache, lasa in urma ca la doua sute de pasi, un dorobat sau doi, cand apuca in partea aceea. Cei doi tineri erau incredintati ca pe acolo trebue sa fie cuibul, si-si petreceau jumatatea de zi cutreerand ulitele marginase.

Pe acolo erau locuri potrivite pentru o ascunzatoare: ulitele erau mai intotdeauna pustii casele mici, in fundul curtii lor si cele mai multe locuite de vaduve si oameni sarmani. Cu toate acestea, ca si mai inainte, ostenelile lui Radu au fost nerodnice.

Intr-o seara cand se intorceau acasa, osteniti de nefolositoarele lor cercetari, Dinu zise:

- Maine seara, sa mergem la carciuma lui Limba-Lata acolo stiu eu ca vin multi de-ai nostri. Vom face propaganda si vom cerceta, totodata si despre ce vrem sa aflam.

- Ai mai fost pe acolo, candva? intreba Radu.

- Da pe unde n-am fost eu? raspunse Dinu cu ifos. Mai ales cand statea pe acolo si demoazela Marta.

Iata cum ii intalnim in seara de 18 Mai, pe tinerii nostri in acel local.

Carciuma lui Limb-Lata, era un fel de magazie mare, cu paretii de nuele, lipiti cu pamant, acoperita cu stuf si pe langa cismigeaua care era in fund, lasa gura beciului, n-avea alta mobila decât o masa mare de scanduri si cateva scauune lungi, tot de scanduri.

Cand au intrat cei doi prieteni, in carciuma erau adunati cincisprezece consumatori, de profesiune necunoscuta, cu privirile mai mult decat suspecte, cari-i priviri chioras, banuitori si aruncand dese priviri spre usa.

Trei dintre ei insa recunoscura pe Dinu si se sculara sa-l primeasca, soptindu-le celor dimprejur:

- Fiti fara grija, sunt boeri de-ai nostri.

Limba-Lata, om carunt, gros si burtos, fost in tinerete bun client al Agiei, ii privea curios dela tejghea.

Mare fu mirarea lui Radu insa, cand intre cei trei recunoscu pe Saculici.

- Bravo! fratilor, zise el imbratisandu-i. Bine ati facut de-ati venit si voi.

Cum vedeti, eu lucrez mereu. Avem aci cativa cetateni de inima pe care puteti pune temeiu.

Unul din ceilalti doi era fiul unui cavaf, care, la moarte, ii lasase mai multe mii de galbeni.

Cum insa fiului ii placeau mai mult zaiafeturile, in vreo doi ani ajunse la fundul pungii. Vanduse si niste cascioare si acum traia cum putea, dusmanind de moarte pe oamenii si masurile Agiei.

El se numea Stefan Pirosca, era inalt, sprancenat si voinic: avea o oarecare invatura, pe care, dealtminteri o urise tot asa de mult ca si pe dorobantii Agiei.

Celalalt, Take Basma cu numele, mai marunt, cu cateva fire de mustata galbena, fusese impiegat la Caravasara si de afara fiindca vamuia prea mult lumea ce-i dadea in mana.

O parte din ceilalti erau de aceasi teapa. Erau apoi cativa mahalagii adusi de Pirosca i Basma, spre a fi initiati in taina

- Iaca, fratilor, zise Saculici, intorandu-se catre consumatorii cari se sculasera in picioare, din indemnul lui Basma, iaca inca doi frati de-ai nostri, doi români, fii de boeri ca si mine, care vin in mijlocul vostru spre a va arata drepturile voastre de cetateni.

- Sa le dea Dumnezeu sanatate, zise unul cam ametit de bautura.

Si acum, de buna venirea cinstim un bardac de vin, adause altul, trântind pe ma o oala de mult golita.

- Da, da! Suaculici sa mai vie sease oale de vin, jupan Neagule.

-Numai decat, boerilor, raspunse patronul.

Vinul fu adus, cat ai clipi din ochi si pe cand Pirosca îl turna in bardace, Saculici se apleca la urechea lui Radu:

- Vezi, mon cher, cu astia o sa facem ce-om face. Tu bine faci de mai vii si pe aici. Cu negustorimea merge greu, o stiu, sunt incapatanati. Ti-o spun, franchement! Mahalaua e totul!

Apoi ridicandu-se, cu paharul in mana (boerilor le daduse pahare) zise, adresandu-se adunarii:

- Beau fratilor, pentru fericirea popurului roman si pentru isbanda luptelor noastre.

- Ura! Sa te auda Dumnezeu! raspunsera toti laolalta. Dupa ce baura adause:

Dupa cum v-am spus, cativa juni români de inima, vazand asupririle boerilor și nevoile Tarii, si-au pus viata în joc ca sa indrepteze lucrurile. Nu mai ne trebue boeri asupritori si nu mai vrem ca poporul sa nu aiba nici un drept la viata. Trebue sa fim egali inaintea legilor, sa plateasca boerii bir, sa fim toti frati...

Ura! Sa te-auda Dumnezeu, zise gloata.

- Bine vorbeste! zise Pirosca la urechea unui vecin.

- Suntem toti Romani, zise Saculici, toti fii ai aceleasi tari, sa luptam cu toti pentru intarirea si neatarnarea ei! Nu vedeti cum ne-au facut de ras, boerii? Ne-au inchinat tara la toate natiile straine, numai ca sa traiasca ei in abondasa și neaparati de nimeni.

- Tiii! Da bine mai vorbeste conu Saculici! sopti Pirosca.

- Trebue sa fiti gata cu totii, dupa cum zice scriptura urma oratorul. Aci nu stie nimeni cand va veni ceasul.

Vi se va da arme sau bani.

- Si bani? intrara doi insi deodata.

- Sau bani, da, ca sa va cumparati arme.

Sunteti toti cetateni..

- Ce zice ca santem? întrebă unul.

- Adic, pe radicala, romani! raspunse vecinul.

Sa va aratati ca tineti sa va aparati drepturile voastre si la nevoe sa le luati cu arma in mana asa cum cetatenii Parisului au stiut sa le ia.

- Ce spui! zise un altul si ai din Paris au facut asa cevasilea?

- Si toata Franta...

- Si Franța si Parisul?

- Franta si Italia si Germania! Toti popolii constii de ei, s-au trezit la glasul sfant si dulce al libertății si egalatii!

- Traiasca libertea si egalitatea! strigara mahalagii nostrii, golind ultimile picaturi din oale.

Saculici isi sterse sudoarea de pe fata si se intoarse la doi amici, zicand in frantuzeste:

- Asa muncesc intotdeauna! E greu, dar, patria inainte de toate! Noroc ca sunt toti buni patrioti...

Odata oalele golite porunci si Radu inca sase, in urmele intregei cete.

Acum, zise unul din cei cincisprezece, noi avem sa facem ce ne va porunci luminarea voastra...

- Nu luminarea voastra ci fratilor, zise Saculici. Și noi nu poruncim, ci indemnam ca buni patrioti.

- Tiii! da bine mai vorbeste!... sopti iar Pirosca plin de admiratie. Miere, nu altceva!

- E... fratilor, atunci continua cetasul vorbitor, noi facem tot ce ne veti spune.

- Dar vorba e, noua ce-o sa ne iasa?

- Asa e! asa! repata toata ceata, in cor. Ce-o sa ne vie noua?

- Aveti sa fiti toti chivernisiti, zise Saculici, solemn. Presupunerea mea, toti, pana la unul, vor capata slujba pe care o va da apoi, averile vor fi impartite d-o potriva...

- Bravo! Sa traiti! zise gloata.

- Sa traiasca patria! zise.

- Nu fagaduisi cam mult? sopti Radu, in frantuzeste.

- Altminteri ce sa fac? Numai asa poti face treaba si, pe urma, adica, de ce nu? raspunse.

- Oalele se goleau si ceata patriotilor se facea din ce în ce mai sgomotoasa. La o vreme, Saculici zise celor doi prieteni.

- Spuneti-le si voi ceva ca eu am ostenit!

- Inca sease oale de vin! spuse Dinu. Zi-le tu, Radule, ceva.

Radu sta ganditor, privind si ascultand vorbele celor din prejur. Cu toate ca fusese nevoit si el vorbeaa de mai multe ori înaintea unui astfel de public, totusi o scarba, un sentiment de desgust, il cuprinse, vazand cu cine trebue sa lucreze.

In primele zile ale uceniciei lui de revolutionar, colindase prin multe localuri de-astea, dar in urma le parasise, vazand ca e cu neputinta sa se adapteze situatiei. Din acest motiv, de catva timp isi indreptase ochii asupra negustorimei, in mijlocul careia cauta sa semene ideile revolutionarilor. Simtea bine ca momentul isbucnirei era aproape, si ca elementele cele mai numeroase si mai hotarite, parghia actiunei, avea sa fie pleva aaceasta a mahalalelor, si se lupta din rasputeri sa dea o fata mai curanta miscarii, atragand de partea ei, macar o parte dintre negustori.

..Radu voia se scoale ca să spună cateva cuvinte, dar tocmai atunci se auzi glasul gros al lui Pirosca strigand să se faca tacere, fiindca vrea sa spună ceva ce i s-a intâmplat.

Tacerea se facu greu, caci cei mai multi, da atata bautura, erau asa de entusiasti, Incat incepusera sa strige mpotriva Agiei, a boerilor si a Domnitorilor, cu atata furie, incat ar fi facut praf pe oricare dintre acestia le-ar fi esit dainainte.

Pirosca incepu cu glasul sau gros si ragusit de bautura:

- Sa vedeti, fratilor, ce mi s-a intamplat mai deunazi! Cat p-aci era sa dau ortu popii...

- Cand te-a inhatat, la cafenea? intreaba unul.

a, atunci. Lasati-ma sa spun. Eram in cafeneaua dela hanu Rosu, cuaru Me, care n-a pututa vie aa seara..o hamoreaza! sopti el la urechea lui Radu. Incepusema facem nitica prapaganda, and unu care sta inteun colt, vi;la mine si ma ia de mania' sa ma duca la Agie. Va;sare, sria un pumn in nas de-l podideste p-ala sangelfuge.

Cand sa fug si eu, sare lumea si ma da pe mana copoiului, care chemase un dorobant..

M-a dus la Agie si m-a trantit in beciu, dupa ce mi-a vreo doi ghionti. Acolo mai erau vreo cativa d-ai noștri, altii streini, adusi de nimica toata... Am stat asa cam pana sub seara cand vazuram pe Capitan Costache ca intra cu dorobanti si dupa ce-i dete unul cate unul, in alta parte, vine la mine si ma intreaba: Da tu ce te-ai apucat, haimana ca ma cunostea mai dinnainte.

Eu de colo ma fac nisnai și-i raspund.

- Ma mir si eu coane Costache, ca n-am facut nimic.

Da tocmai iaca vine si blestematul ala din cafenea, care ma inhatase, si-i spune tot ce auzise din gura mea.

Atunci Capitanul se repede si arde de vre-o doua trei ori cu arbaciul, pe urma porunci la dorobanți sa ma desbrace...ma iertati... de pantaloni... Si da-i! Mi-a tras cu o vergea de fier, pana am lesinat.

A doua zi mi-a dat drumul! Vai de mine cum am venit pana acasa! M-a oblojit baba Dina cu foi de stevie unse și alifii, vre-o trei zile, pana am putut sa merg. Acuma, slava Domnului, m-am pus iar pe treaba...

Galagia incepu iar, pana ce, la un moment dat, intorandu-se catre Pirosca si Basma, le zise:

- Spuneti-le sa taca nitel ca vreau sa le vorbesc!

Si apoi, catre Radu si Dinu: Trebue sA-i punem sa jure. Pirosca racni la bautori sa faca tacere si cand se făcu în sfarsit, cu conditia sa se mai aduva un rand, pe care-l porunci tot Saculici, acesta le zise:

- Crez, fratilor, ca ati inteles cu totii scopul nobil pe care-l urmarim și ca, dupa cele ce v-am spus atat eu cât și fratii Pirosca si Basma, sinteti destul de hotariti si luminati!...

- Da, da! sintem, ihi! grai gloata amețit.

De aceea, urma Saculici, trebue sa fim toti siguri vreunul din noi nu se va abate dela datoria lui, trebue sa jurati cu totii credinta si supunere, pe tot ce aveti mai scump in lume.

- Eu jur pe capul Mandichii mele! striga unul ridicandu-se cu greutate.

- Si eu p-al... voi sa urmeze altul.

- Nu fratilor, curma Vorba Saculici. Veti jura pe cruce. Jupan Neagule, n-ai o cruce?

- Ba mi se pare ca am una, zise intrebatul, desteptandu-se de pe scaunul pe care motaia. Sa v-o aduc?

- Da, da!aspunsera mai multe voci:

Crucea fu adusa de Saculici, ridicând-o in sus, striga: mana dreapta in sus si ziceti ca mine: In fata lui Dumnezeu care ne vede, juram ca ne vom jerfi viata pentru mantuirea Patriei, supunandu-ne la toate cate vor poronci sefii nostri.

Ceata mormai la o lalta aceste cuvinpe cand Limba-Lata, care vazuse multe in viata lui, se uita cu aerul cel nepasator din lume.

- Va multumesc, fratilor, in numele Patriei! zise Saculici, punand crucea pe masa. Cu oameni de inima ca voi, patrioti ca voi, strigoii de boeri nu vor putea nici odata sa sugrume populul.

- Tu! da bine mai vorbeste, Doamne, se extazia Pirosca.

Saculici lua in mana un pahar plin și continua.

-Beau acest pahar in sanatatea voastra, frati romani, in sanatatea poporului roman si pentru triumful ideilor noastre.

- Ura! La multi ani! urla ceata, golind bardacele.

Dupa ce bau, Saculici urma din nou:

- Cautati fiecare sa va faceti datoria. Strigati inpotriva nedrepatilor, faceti propaganda si D-zeu va fi cu noi!

Pirosca ne mai putand sa-si inabuse admiratia, il apuca de gat si-l saruta. Atunci ii cuprinse pe toti furia puparii.

Rasturnand scaune, bardace, oale, ghiontindu-se, navalira cu totii asupra lui Saculici ca si asupra lui Radu si a lui Dinu strangandu-i in brate si pupandu-i pana ce-i facura tot una de vin, pe fata si pe haine.

Se pupara apoi intre ei, pupa pe Limba-Lata, pe baiatul din pravalie si ne mai avand pe cine sa l pupe, incepa sa suga iasi bardacele cu vin.

Tocmai atunci se auzi afara un zdranganit de coarde și un țigan își baga capul printre obloane.

- Bravo! Stanica! Vino incoace! strigara caitiva din ceata.

Un bautar batran cu vioara, si altul ceva mai tanar cu cobza, intrara in nauntru.

- Sa jucam o hora cu totii! striga Pirosca.

- Sa joace si boerii! racni unul.

Cu totii, fratilor, cu totii zise Saculici care se ametise și el d-abinelea! Haide, Dinule, haide, Radule!

Atunci se incepu o hora disperata, cu tipete si cu strigate, rasturnand tot ce isbea in cale. Unii, ne mai putandu-se tine pe picioare, se loveau de masa, de pareti, cadeau peste vecinii lor, care, tinându-se mai bine, jucau de duduia pamantul.

Nici unuia nu-i era teama ca nu cumva vr-un copoi dal Agiei sa-si faca aparitia. Stiau ca Limba-Lata nu mai e de mult vizitat, noaptea, de asemenea mosafiri neplacuti ba-tranul unsese osia la vreme, si acum privea consumator și asteptând sa se mai comande un rand.

Cu toate ca bause fiecare cate seapte, cei mai multi se tineau bine.

Numai doi cazusera din hora si, ne mai putandu-se scula, se hotarasera sa doarma acolo, jos, pe pamantul gol.

Cand hora se sparse, Saculici, entusiasmat, striga lautarilor:

- Zi cantecu meu! Stanica!

Stanica, fostul staroste a lautarilor din Craiova, pribegit in Bucuresti de cativa ani, incepu sa zica acel cantec atat de favorit junimei de pe atunci:

Saculici il acompania, intrerupandu-se din cand in cand, spre a striga entusiasmat lui Radu, care de altfel stetea alaturi:

- Iaca, mon cher, populul roman! Asta e populul roman! arata spre cei din prejurul sau, adaogand cu multumire:

Ah! de-ai sti ce fericita simt in sanul populului!

Spre a face si mai generala aceasta fericire, comanda inca un rand de oale cu vin.

Dinu, atingand cu cotu pe Radu, ii zise aratand pe patriotii cari cu ochi de lup așteptau sa iasa Limba Lata din beciu:

- N-o sa putem face nimic asta-seara. Nu ne-am putea intelege cu nici unul! In vremea asta oalele veniră si bardacele se umpla rand pe rand.

Baura toti, baura si lautarii, trebui sa bea și Radu, care simtea ca începe sa i se turbure mintea. Spuse lui Dinu ca vrea sa plece, dar Saculici, care era in culmea chefului, când auzi aceasta, il apuca pe Radu in brate si nu voi cu nici un preț sa-l lase sa plece de langa el.

- A! tu nu l-ai auzit, mon cher, pe Stanica, zise el.

Apoi intorcandu-se catre lautar:

- Zi, Stanica, ce stii tu mai frumos, ce ti-a fost tie drag din tinerete!

Atunci incepu batranul lautar sa deserte comoara tecilor sale batranesti.

Canta vitejia lui Corbea, curajul lui Baba Novak, luptele lui Catana, durerea mesterului Manole pe Iorgovan și Gruia pe toți câți în amintirea lui ocupau locuri de uriași. După fiecare cântec se oprea ca să bea bardacul pe care i se întindea Săculici.

Ceilalți rând pe rând adormiseră, unii cu capul pe masă, iar alții dormeau pe jos, mormăind din când în când cuvinte neînțelese; numai Piroșcă și Basma steteau încă pe picioare luptându-se de istov cu somnul.

Radu era robit de cele ce auzea uitasa de tot, uitase pentru ce venise, unde se afla, ascultând numai glasul lăutarului care se înfierbânta din ce în ce mai mult.

— Acum cântă și pe cel mai frumos, zise Săculici, că tot nu l-ai cântat.

— II țineam la urmă, coconașule, răspunse Stănică.

Și după ce mai răsuflă puțin, mai își încordă vioara, și mai bău un bărdac de vin, începu să cânte cu un glas plin de sentiment și în care căuta să pună toată vigoarea tinereței de mult apusă. Era cântecul Jianului, cântecul care cu două zeci de ani mai înainte răsuna în toate câmpiile, în toate văile și în toți munții României.

Săculici părea scos din fire. Batea din picior, striga bravo! iar când lăutarul ajunse la:

Și mai ales la:

Săculici îl acompanie cu vocea, gata să-i sărute de plăcere.

Lăutarul cântase cu atâta inimă în cât lui Radu îi veniseră lacrămi în ochibăgă mâna în buzunar, scoase trei sfanți și-i băgă în vioara lăutarului.

— Să nu mai mori, Stănică! strigă Săculici.

Nu degeaba ai fost tu starostele lăutarilor din Craiova.

— Ei coconașule, oftă bătrânul lăutar, să mă fi auzit pe mine când eram mai tânăr! când am cântat odată chiar lui Iancu Jianu...

— Lui Jianu? întrebă Radu, curios.

— Da, coconașule, chiar lui Iancu Jianu, și nu așa de mult.

— Când și unde? întrebă Săculici.

- Mai acu vre-o patrusprezece ani, in Caracal. Era masa mare la conu Iancu Bibescu, ispravnicul, si venisera o denie de cucoane si de boeri.

Pe Jianu eu nu-l cunosteam. Auzisem ca e zapciu și ca are o mosie la Grozibod, nu-l vazusem niciodata. La Caracal ma adusese cu posta dela Craiova, ca sa le cant. Și numa, dupa masa, iaca se scoala cocoana Elenca a Hasculu si-mi spune sa zic cantecul Jianului. Eu incep, il zic, și nici nu apucasem bine sa sfarsesc, cand se scoala un boer - de stat mijlociu, dar bine legat cu mustata neagra - ia un pahar de vin, puse douazeci de galbeni Iin el, si mi-l da zicându-mi:

- Bea ma, dela Iancu Jianu, în sanatatea cocoanelor!

Eu am băut paharul si am sărutat mana, incremenit. Spunea nu mai auzise nici o data cantecul lui asa de bine cantat. Eh! eram si eu tanar p-atunci, incheie Stanica, oftând din adancul inimei.

Afara incepuse sa se crape de ziua.

Cei trei tineri se sculara, si cerura carciumarului sa le faca plata. Limba Lata veni in fuga, si dupa vr-un sfert de ceas de socoteli facute cu tibisurul pe masa de lemn, spuse:

- Trei zeci si opt de lei si doua zeci de parale.

Saculici plati singur, tot, cu tot cu protestarile celor doi prieteni.

Ce e drept, socoteera cam prea încărcat jupan Nastase se pricepea bine sa-si faca treburile.

Dupa ce Saculici mai dete un icosar lui Stanica, esi, intre cei doi prieteni.

Pirosca si Basma il însotira, clatinandu-se, pana la ușa unde Saculici le zise:

- Sa veniti maine dupa pranz, la mine, ca sa va mai spun cate-ceva. Tineti băieții gata la orice!

- Las' pe noi, coane Iorgule, raspunsera in cor cei doi.

Tinerii nostrii pornira spre casa, mergand cam la o departare de o suta de pasi, unul de altul, spre a fi mai la post de banuelile strajerilor.

Spre rasarit cerul incepea sa se aureasca.

O casuta mica dar curata, tocmai aproape de bariera Iancului, imprejmuita de o livada de pomi si cu un zaplaz inalt la ulita, era locuinta in care de o saptamana si mai bine, plangea inima zdrobita a Elencutei.

In Dumineca aceea a Tomei, dupa ce parintii sai plecasera la biserica, auzii un sgomot la poarta, si voind sa iasa sa vada ce este, se pomenise apucata de doi dorobanti, legata la ochi și cu gura astupata tirita la o trasura inchisa, care astepta la poarta.

In trAsura lesinase, și cand isi veni in fire, se vazu in casuta aceasta, intinsa pe pat iar pe dorobantul care o legase la ochi, dindu-i sa miroase oțet.

Inca de dimineata de tot, un om de incredere al tistul ui spionase dela carciuma lui Iordan plecarea parintilor Elencutei mai departe, la o raspantie, alti trei dorobanti stăteau pe langa o trasura inchisa, in care astepta Capitan Costache.

Cand parintii Elencutei ajunsera la biserica, dorobantul alerga de vesti pe cei dela ratie, cari venira cu trasura la poarta lui Jupin Tudose. Unul sari peste uluci, deschise poarta și intrara cu totii, afara de Capitan Costache. Tocmai atunci esea si Elencuta.

Rapirea se savarsea fără sgomot, fara nici un tipat, nevazuta de nimeni.

Cand s-a desteptat din lesin, sarmana facu ochii speriati, intreba pe pazitorul ei:

- Unde sint? Cine m-a adus aici?

- Esti la Capitan Costache, raspunse scurt si răspicat dorobantul.

Plinse, se ruga in genunchi so lase sa plece, fagaduind tot ce-i putea trece prin sbuciumata ei minte.

Drept orice raspuns, dorobantul esi, incuind usa pe din afara.

In casa nu mai era nimeni nici o soapta nu se auzea.

Odaia in care se afla Elencuta era mica, si ca mobilier avea un pat de lemn, acoperit cu un macat de lână, cadrilat cateva scaune si spatare tot de lemn, o masa pe care un sfesnic si sticla cu otet in parete o icoana a Maicii Domnului, incolo nimic.

Cand seazu atat de singura si fara nici un ajutor, Elencuta cazu din nou pe pat și ascunzandu-si intre perne capul, incepu placu sa planga cu hohot, blestemAndu-si soarta, smulgandu-si parul de desnadejde. Intelegea bine ce o asteapta.

Ii veni in gand sa se omoare, decât sa fie prada poftelor acelui monstru. Dar cum? Cu ce? In casa nu era nici o arma, nimic.

Aruncandu-si ochii imprejur, vazu in parete icoana Maicii Domnului.

Cazu in genuchl si cu lacrimi fierbinti incepu sa se roage.

Dupa amiaza, dorobantul intra si-i aduse o tava mare cu mancari, pe care o puse pe masa unde ramase neatinsa.

Seara tarziu de tot, cand in tot orasul nu se mai auzea nici un sgomot, cineva batu cu tarie in poarta, se auzi tropot de cal, intrebari și raspunsuri, apoi niste pasi grei rasunara in tinda.

Capitan Costache intra schiopand, incuind usa dupa el.

Când Elencuta il vazu, dete un tat, apoi ii cazu în genunchi, rugandu-l sa aiba mila de ea si sa-i dea drumul.

Capitan Costache o ridica de jos, rânjind batjocoritor se aseza cu sila pe pat, voind sa o sarute. Sarmana fata se smulse cu putere din mainile lui si fugi spre usa tipand.

- Strigi degeaba! spuse monstrul.

Elencuta ridica spre el ochii negri plini de obida si de desnadejde. Capitan Costache o privi, apoi ii zise:

- Nu vreau sa te silesc, fii fata cu minte si nu te impotrivi. Esti in mainile mele. Dar daca nu vrei s-asculti...

- Nu! Nu! Nu! Da-mi drumul plangea Elencuta, fe-rindu-se de bratele lui cari voiau s-o apuce din nou.

- O sa asculti de sila! striga Capitanul infierbantat, repezindu-se dupa ea, o prinse si o asvarli cu putere spre pat.

Atunci se incepu o lupta dispera. Sarmana fata se sbatea, musca si intr-o smucitura fericita, ii scapa din brate sari jos si apucand din parete icoana Maicii Domnului o stranse la san, cazand in genunchi innaintea fiarei care se apropia. Deodata, ca și oprit de o puternica vraja, Capitan Costache se dete indata, privind cu ochii mari tabloul care se înfățișa ochilor.

O amintire veche, de mult uitata, se trezi atunci in mintea salbatecului om. O povestire a maicii sale, din vremea lui.

Intaia oara poate in viata lui, Capitanul isi asculta stratul inimei: dete inapoi ca inaintea unei vedenii, zicand:

- Nu te speria, n-am sa-ti fac nimic cu sila! Niciodată! Daca vrei, plec.

Si esi.

Elencutei nu-i venea sa-si creada ochilor si auzului. Se scula, saruta icoana Maicii Domnului, o atarna in cuiu si apoi asculta catva timp, cu inima batand.

Aceiasi icoana aparase, intro seara de mult, pe mama Capitanului Costache, cand aceasta era fata tanara, de batjocora unui ofiter cazac. Icoana pastrata si legata in argint fusese data lui, fiind singurul copil.

Cu cateva zile mai inainte de cele ce se petrecura in ulita de la bariera Iancului, Capitan Costache, inchiriind casa aceasta si mobiland-o, aduse fara sa bage de seama si acest sfant obiect.

...Iata de ce pasii lui sovaisera.

El vazuse acolo, umilita, infricosata si suparatoare, pe mama lui, ingenunchind desnadajduita inaintea cazacului beat și glasul inimii de mult amutit, ii strigase atunci, ca niciodata, grozavia faptei pe care vrea s-o savarseasca.

Zile dupa zile trecura și Capitan Costache, spre nemarginita mirare a Elencutii, se facuse omul cel mai blajin din lume.

Adusese o femeea sa ingrijeasca de casa, fără sa departeze insa pe dorobant, iar el venea in fiecare zi, odata sau de doua ori si intotdeauna bland, cailutand să-i indeplineasca orice doria, in afara de aceea de a-i da drumul. Mult blestematul de om parea schimbat cu totul. Sa fi fost iubirea care incoltea in sufletul lui?

Nimeni din cei care au cunoscut pe fiorosul om al Agiei, n-ar fi crezut-o vreodata. lar el nici nu lasa să-i încolțească asemenea banuiala. El care își batuse joc de cinstea atâtor fete...

Plecase atunci, furios impotriva slabiciunii lui, alerta gmult pe ulitele Bucureștiului, se hotarise de mai multe ori sa se reintoarca, dar imaginea Elencutei, strangand cu desnadejde icoana la piept, ii revenea fara incetare. Chipul ei se imbina ciudat cu al mai ei lui. Sa fi fost iubire?

Elencuta era radioasa, avea sanul tremurator, parul negru bogat, fata alba, luminata de ochi mari adumbriti; gene matasoase. In inima monstrului incepuse sa arda o flacara sfioasa si mica, mica de tot la inceput, careia el, patruzeci si trei de ani nu-i putea pricepe rostul.

Capitan Costache nu voise niciodată s-auza de iubire, i se parea o injosire pentru un barbat si ar fi batut de moarte pe cel care i-ar fi spus candva ca el ar fi in stare sa iubeasca o femee... Femeea! Fiinta cea mai indusmanita si mai prigonita de tistul Agiei.

Cu toate acestea, din seara când rapise pe Elencuta, Capitan Costache se simtea sub stapanirea unei puteri neintelese, care ameninta sa-i prefaca firea cu desavarsire. Si nu voia sa se lase, lupta cu el însuși, căută sa-si recapete vechile-i porniri... Dar, cand vazu ca trec zile dupa zile si cerbicia lui se incovoaiea de atata vreme de cand tinea pe Elencuta langa el, nu putuse sa se atinga de ea, un gand neasteptat ii veni în minte: s-o ia de sotie!

Era om batran aproape și chiop ai urit, dar avea o avere bunica si trecere mare. Credea ca prin aceasta va convinge pe Elencuta, aci voia cu tot dinadinsul ca ea sa-l ia de bunavoe.

In sfarsit, intro zi ii spuse tot.

- Nu vreau să-mi raspunzi acum, continua el, vazand groaza pe chipul ei. Sa te mai gandesti, o zi,doua, trei...o săptămână si cand te vei hotari, chem un popa, ne cunana apoi mergem la părinții tai. Dar, sa te gandesti bine!

Tocmai frumos n-oi fi eu, dar n-ai sa traesti cu nimeni mai bine. Tot ce ti-o pofti inima ti-aduc, numai sa te vad multumita... N-am spus nicioda vorbe d-astea unei femei, dar cu tine... altfel!

Cuvintele acestea, Capitan Costache le spuse anevoios raspicat, parca s-ar fi luptat cu cineva.

Oare se trezise pentru totdeauna, in inima lui, sentimentul umanitatii, sau era numai o ușoară palpaire pe care viitorul avea s-o stinga din nou?

Ori cum ar fi fost, bucurestenilor deocamda nu putea sa le para decat bine. Vedeau mai rar pe Capitan Costache, mai rar il auzeau injurand si numai la mare nevoe lovind cu garbaciul.

In vremea aceasta pregatitorii miscarei respirau mai liber, lucrau mai in voe, agitatia lor se facea tot mai de temut. Slabiciunea lui Capitan Costache era slabiciunea intregei autoritati a Statului și intarirea propovaduitorilor miscarei.

...Elencuta, de cand auzise din gura rapitorului ei acele neasteptate cuvinte, nu mai plangea nu se mai ruga atat de des, se gandea fara incetare la vorbele lui, se gandea la tatăl sau, la maica-sa, la Radu si la lume.

La inceput luase cele spuse de Capitan Costache drept cumplita batjocura.

Pentru ce sa-i ceara vointa ei, odata ce se afla în mana lui? Nu putea el sa faca ce vrea?

Dar, cand in urma, îl vazu atat de hotarit si atat de prevenitor, inconjurand-o cu atata bunatate, un sentiment de simpatie amestecata cu recunotinta ii cuprinse sufletul și începu sa priveasca pe tist cu totul altfel ca mai inainte.

Dar, totusi, nu putea lua încă nici o hotarire. Se gandea ce va zice Radu? Poate ca lui o sa-i para rau. Dar de ce să-i para rau daca ea ar fi fericita. Ea il iubea pe Radu ca pe un frate, tot asa i se paruse ca o iubeste si el. Mai mult nu spusese unul altuia, nici odata. Poate ca Radu nu s-o fi gandind la ea. Caci altminteri, de ce pana la Dumineca Tomei n-a mai venit pe la ei nici odata, da ce se mutase? Elencuta nu stia ca tatal sau era cel care-l oprise pe Radu de a mai veni pe la ei.

Apoi, daca n-ar primi propunerea lui Capitan Costache, acesta o sa-i dea drumul?

Si chiar daca i-ar da drumul, ce-ar zice lumea?

Cine ar credea-o, cand ar spune cum se purtase cu ea prea bine cunoscutul om al Agiei? Toti i-ar rade in obraz.

In ajunul sfintilor Imparati, pe la chindii, cineva bătuse poarta.

Dorobantul insarcinat cu paza zari, peste zaplaz, doi tineri care se oprisera si cautau sa se uite in curte.

Radu si Dinu observasera mai de mult aerul misterios al acestei curti, intotdeauna tacuta si acum voiau sa afle cine sta acolo.

Batura de mai multe ori, pana ce auzira pe cineva descuind poarta o femee batrana scoase capul:

- Pe cine cautati Dv.? intreba ea.

- N-ai putea sa-mi spui daca sta aicea verisoara mea Elenca, a lui Jupan Tudose abagiu, din Dealul Spirii? zise Radu. Am venit din Valcea chiar astazi si mi s-a spus ca ar fi stand p-aci.

Din vremea aceasta Dinu observa tot interiorul curtii, nu vazu nimic, n-auzi nici un sgomot: curtea parea pustie.

Nu sade, maica, nimeni afara de mine si de nepota meu, raspunse batrana voind sa inchida poarta.

- Nepotu dumitale e acasa? intreba iar Radu.

- Nu, maica, e dus de doua zile la Varasti.

Inca doua vorbe, numai, zise Radu tinand poarta cu o mana pe cand cu cealalta strecura batranei doi sfanti. Nu știi daca a adus Capitan Costache chiorul, o fata prin apropiere? Spune-mi te rog, daca poate ai avut si d-ta copii odata!...

Baba statu un moment pe ganduri, sovai si dupa ce mai primi doi sfanti dela Radu, se hotari sa-l intrebe:

- D-ta, ce esti cu fata?

- Sunt logodnicul ei! spuse Radu cu lacrimile in ochi si o caut de doua saptamani, zadarnic, pe toate ulitele.

Baba se mai gandi putin, apoi zise cu ipocrizie!

- Atunci sa-ti spun, maiculita, adevarul lui D-zeu. Dar ma mir cum spui D-ta ca esti logodnicul ei...

- Ti-o jur... vru sa adaoge Radu.

- Capitan Costache sta aici, il intrerupse repede baba. Dar maine, ori Dumineca se cununa cu fata.

- Se cununa? gemu Radu.

- Da, acum s-au dus amandoi ca sa-si targuiasca de nunta.

- Amandoi? Va sa zica e si cu voia ei? intreba repede Radu, inghetand de durere.

- Se intelege, xoconita Elenca il iubeste.

- Il iubeste? striga Radu desnadajduit. Nu se poate!

- Ba e chiar asa, coconasule, sfantul adevar Conu Costache nu s-a atins de ea si fata il iubeste. Nunta o fac chiar parintii ei...

- La parintii ei?... Dar mana-sa nu stie nimic!

Atunci s-or fi dus acolo... Da' sa nu dea peste Dv. daca nu e bine!...

Si baba inchise poarta.

Radu ramasese buimacit, se sprijinea de prietenul sau, ca sa nu cada. Nu mai vedea, nu mai auzea nimic.

Dinu mormai înfuriat.

- Asa sunt toate femeile! ca demoazela Mariuta.

Si, luand de brat pe prietenul sau, care se clatina ca fir de iarba, porni inainte.

In vremea aceasta, batrana si dorobantul radeau de se prapadeau, in cuinea casei.

Elencuta nu stia nimic.

- D-altminteri, zicea dorobantul, n-ai spus adevarul decat pe jumatate. Auzi, sa nu se atinga de ea pana acum. Cum dracu ti-a venit sa spui o minciuna atat de gogoneata?

Si isbucni intrun hohot de ras, neghiob, prelung si sgomotos.

Baba se uita la el mirata.

- Asa e, Dobre, asta nu-i minciuna.

Dorobantul holba ochii la ea:

- Ce tot spui? Capitanul nu s-a atins de pasarica? Fugi, bre, d-acolo! Ce-a innebunit? Nu-l stiu eu? Hei!...

- Zau, Dobre, nu s-a atins! I-a intrat in cap s-o ia de nevasta si pace. Se vede ca dracu de fata l-a legat cu farmec.

Si-i dete lamuriri mai amanuntite, despre cele ce stia de la Elencuta si de la Capitan Costache si despre care nici nu visa.

Dorobantul ramase pe gânduri o flacara diavoleasca i-aprinse ochii. Dupa catva timp intreba pe baba:

- Maine seara nu vine Capitanul?

- Nu, asa mi se pare. E sarbatoare mare... Da de ce intrebi?

Dobre tacu o clipa apoi raspunse:

Atunci trebue sa instiintam pe Capitan, asta-seara. Se intampla ceva p-aici.

- Bine zici! adaose baba. Se cade sa-l vestim.

Vorbele lui Capitan Costache incepeau sa prinza din ce in ce mai mult increderea Elencutei.

O singura stavila ramasese inca nedoborita: gandul ca Radu putea sa sufere de pe urma acestei hotariri.

Dar, fara de veste, Elencutei ii veni in minte banuiala, poate, niciodata Radu nu s-o fi gandit s-o ia de sotie, apoi chiar daca ar fi avut gandul acesta o data, mai putea acum sa se tina de el, cand ea statuse atata vreme alaturi de Capitan Costache?

Toata lumea îi cunostea trecutul acoperit de blesteme, faptele-i nemernice.

Elencuta se vedea, deci, silita sa primeasca, chiar de aceasta lume care o inconjura si in care trebuia sa traiasca. Si, totusi, de cate ori voia sa se hotarasca, simtea pe inima ceva neinteles, care o apasa greu, si dureros.

Seara, Capitanul veni mai tarziu ca altădată, dar tot incarcat cu daruri pentru Elencuta.

Era mai ingrijat ca de obicei revolutionarii ii dadeau mult de lucru negustorimea incepea sa se agite, mahalalele fierbeau. Intrarea lui Eliad sporise mult tabara propagator lor miscarei. Voda, insa, sovaia mereu daca nu se luau masuri energice, isbucnirea trebuia sa se intample de azi pe maine. Trebuia sa alerge in toate partile, sa spioneze pe șefi, sa tie in frau mahalalele, sa linisteasca pe negustori. Cativa din boeei au inceput sa se dea cu rasvratitorii si multi ajutau pe sub ascuns miscarea, cu vorba si cu punga. Chiar in acea zi aflara ca doi boeri de frunte, primisera vizita lui Eilad.

- Si toti stau cu mainele in san, sfarsi necajit tistul. Ma lasa pe mine singur sa alerg... A inceput sa mi se urasca mai ca-mi vine sa las si slujba si tot... Am strans ceva si a-și vrea sa traesc mai linistit. Numai un lucru asi mai dori...

Si se uita la Elencuta care sta pe coltul patului, ascultându-l jumatate Cu gandul aiurea.

Apoi, cand cu un glas sfios si trist, Capitan Costache o intreba:

- Tot nu te-ai hotarit Elencuto?

Intro pornire aproapte inconstienta, ca raspunse repede, fara sovaire:

- M-am hotarit! Vreau, numai sa vad pe mama.

Capitan Costache zapacit de bucuria acestui neasteptat raspuns, sari de pe scaunul pe care sta, si luand-o In brate, o saruta de mai multe ori plin de voiosie.

Apoi incepu sa faca planuri.

Se vor cununa la sf. Constantin, pe Podul de Pamant si ea va merge acasa la el. Vor chema aici, pe parintii ei, sa le dea binecuvantarea. Nu vor face alaiu mare, caci o sa-i cunune conu Alecache Villara, si vor grabi cat mai mult, daca putea chiar Dumineca viitoare.

Elencuta il asculta tacuta, cu gandul aiurea, o lacrima aluneca incet, incet, pe obraz.

Capitan Costache esi afara sa dea ordine si cand batrana ii spuse ca doi flacaiandri cercetasera ziua despre fata, rapunse nepasator:

- Acuma pot s-o caute... Nu mai e primejdie... S-a hotarit!

Totusi Capitanul se rasgandi: dadu ordine dorobantului sa fie totdeuna cu ochii deschiși poate chiar ca va mai trimite unul a doua zi...

- Da' nu e nevoe, coane Costache, adaose repede Dobre dorobantul. Puate sa vie tot orasul si cat oi fi eu viu nu face nimeni nimic.

- Bine, Dobre, bine, zise Capitan Costache multumit. Dar poarta sa n-o mai deschideti la nimeni. Eu, maine seara nu viu, am treaba multa. Fii deștept!