Bică, ordonanța lui Radu, ascultase la ușe în preziua nunței lui Petre Dordea și auzise toată cearta cucoanei Angela cu că-pitanul său.

Când Angela rupsese scrisoarea Ruxan-drei el se și gândise, s-o adune de pe jos s-o păstreze ca s-o dea la lumină, când găsi el ocazia. Ce nu știu scoate slugile dîn intrigile stăpânilor!

Pe stăpână-său de altminteri nu-l iubea de fel, că era sanchiu, nedrept și nemilos-tiv. Trecuseră mai doi ani de când îl ser-vea ca ordonanță și la toți cei cari veneau Să-i ceară vr-un sfat, vr-un ajutor, vre-o protecție, el răspundea cu asprime, îndoia pedeapsa, ori nu da nici un răspiuns și che-ma pe Bică să-l poftească pe om afarăj, iar d-o mai călca pragul, să-i închidă ușa în nas. Cu femeile se purta ca la cazarmă, le răsplătea pe toate cu insulte și cu dis-preț. Trecere la el n-avea nici una.

La Ruxandra fusese chiriaș un an de zile; timpul cât maică-sa lipsise la Atena. Se purtase cu ea ca și c-o streină, din trei lei pe zi, casă și masă', nu a ieșit tot anul.

Nici odată nu venise c-o floare, ori c-un lucru ales.

Nici odată nu ieșise dintr-o conversație banală, searbădă și de conveniență. Ace-leași lucruri le repetase de sute de ori: „Viața lui dela școala militară din Iași, de la București, școala de artilerie și geniu, viața petrecută la Paris și la Fontainebleau, carte și școală, școală și carte... Alături de toate mișcările lui apărea figura lui Dor-dea, cu care mereu fusese rival.

Incă din clasele primare se luptau și se luau la întrecere pe premii. Radu tocea car-tea spre a învăța. Petre, o inteligență su-perioară, învăța cu ușurință, se explica foar-te clar și cu cuvinte elegante și alese, de aceia ieșea mereu clasificat, înaintea lui, lu-cru pentru care ei se certaseră adesea-ori, când erau copii. Dordea, ființă aleasă și nobilă, nu ținuse nici o socoteală de lucrul: acesta, dar camaradul său, hrănise în su-fletu-i o 'ură ne împăcată și ea crescuse cu cât, ori în ce sens, ori în ce afacere se găsea alături de prietenul său, succesul era de partea acestuia.

De aceea dânsul aștepta parcă ocazia sa se răzbune și nu știa cum s-o găsească voia să-i plătească tot cu vre-o perfidie, care să nu poată avea nici reflex, nici răsunet.

Amândoi căpitanii, întorși de curând din streinătate, erau foarte căutați și apreciați pentru cultura lor. Fiind numiți profesori la școalele militare se întreceau să facă, fie-care cursurile, cât se poate de atractive, să captiveze, cu știința lor, pe acei tineri cari din carieră fac artă.

Din gura lui Dordea, curgeau cuvintele ca mărgăritarele, experiențele și aplicațiile le făcea cu știință și preciziune academică; la cursurile lui urmau toți elevii cu drag și-l urmăreau cu atențiune. Șefii aveau pen-tru noul profesor o adevărată admirațiune, iar el, modest și simpatic, le răspundea tu-tulor că ofițerul român care este cult și inteligent, înmagazinează știința, căci e dor-nic de ea.

Radu, era și el un savant, dar prelegerile; lui erau pură ştiință, dată ș-aplicată sec și costeliv. Cuvintele toate reci și pretențioase. Dânsul mereu poza, vorbea în axiome și în termeni pur științifici. Plictisea ofițerii și cu atitudinea și cu lecțiile lui. Cu cât Dor-dea câștiga, cu atât Radu pierdea simpatia clasei ofițerilor..

Amintindu-și de succesele din străinătate unde mereu avuseseră casă împreună în București se despărțiră.

Camarazi de bancă din cea mai fragedă copilărie, nu uitau însă șcenele duioase și copilărești dintre dânșii.

Petre nu era niciodată mai fericit decât, atunci când putea să și le amintească.

Le repeta cu gingășia micilor ștrengari și râdea cu hohot, atunci Radu se ghemuia într-un colț, fuma, tăcea sau protesta as-pru, nu se lăsa până ce nu tăia cheful ca-maradului său care, la rândul lui, îi arunca vr-o vorbă aspră numai ca să-l fadă să în-ceteze cu așa lucruri ordinare și nesăbuite. Nu numai succesele dela examenele lor și dela lecțiile ce făceau ofițerilor la școală, îl apăsa pe Radu, dar și acelea pe care Dordea le avea față cu femeile. Deși era cu mult mai frumos, mai tânăr, c-un an, și mai cochet la îmbrăcăminte, nici o 'femee nu-l simpatiza mai întâi pe el. Trebuia să sa-crifice timp mult până să reușească a o cuceri, plecând calmaradul sălu, nu putea să dovedească scrisorile de dragoste la cari, trebuia să răspundă, invitațiile la întâlnirile cu femeile cele mai distinse și mai galante.. Unul povestea aventurile cele mai frumoase șși mai dulci, altul da numai de lucruri com-plicate.

Unul cheltuia și nu folosea; celalt folosea și nu cheltuia nimic cu dulcinei drăgălașe, tinere și cari știau petrece și profita de viață.

Când se întorceau dela întâlnirile date, Dordea râdea și ciripia ca o păsărică, iar Radu se posomora, se încrunta, șuiera ca un ciuf de pe turla unei biserici părăsite.

Intorcându-se odată acasă, dintr-un motiv mai mult ușor decât grav,se începu o ceartă. Dordea răspunse insultelor stăpâ-nindu-se, dar Radu turbă de mânie. Radu plictisit, îi aruncă o vorbă grea, atingându-se de educația lui și pomenindu-i de obârșie.

— Ai s-ajungi și general camarade și râ-tănia din tine tot o șă se dunoască!

N-ai tact, nici nobleță sufletului, n-ai su-flet și pace, îi strigă Petre, plictisit de ne-roziile și de pretențiile lui.

— N-am, ei și ce-ți pasă.

— Văd și mă doare. Tresele astea, pe cari le porți cu atâta mândrie, le-ai dobândit cu creerul, dar goliciunea sentimentelor tale, sloiul din inima ta, îmi face rău. D-atâția ani de când ne cunoaștem, n-am văzut în tine decât gelozie, invidie, pică pe mine de parcă ți-am mâncat averile pe care nu le ai. Ce stric eu, dacă sunt nobil și în mina lumea nu vede numai galoanele de pe mâ-necă. Cei strici cu, dacă pe lângă inteligență trăiesc în mine atâtea sentimente frumoase?

— Te crezi amice.

— Nu mă cred de fel, căci le am, altfel lumea nu m-ar simpatiza și tu n-ai fi atâta, de gelos.

— Gelos, de ce?

— De succesele mele, de...

— Hei, hei, o să se sfârșească și cu asta!

— N-o să se sfârșească, pentrucă eu sunt înzestrat bine de natură, am primit edu-cație frumoasă de acasă, pe icând tu...

— Ce vrei să zici, că eu simt crescut în pădure?

— Nu, dar... dela Anghelina Arghiriadis și Panait cârciumărul aș putea zice pușcă-riașul, n-ai moștenit decât...

— Ba da, răspunse Radu furios, ba da, am moștenit ura și răsbunarea; iar insolen-țele tale și noblețea pasei cu care te lauzi, am să ți le...

— Fă ce voești, te știu mic la suflet, măr-ginii și capabil de crimă, ca și strămoșii tăi. Nu de geaba te-a botezat cațnarazii: Șearpele cu ochelari!

— Ajunge, căci...

— Mă zdrobești, nu este așa?... Zise Dor-dea, dar revenindu-și din furia ce-l apucase se stăpâni, și cu un gest ca de compătimire zise: păcat de tine fcă ești secătură.

— Poate; însă nu-ți fie teamă, insultele astea am săi ți le plătesc amar și mă voiu răsbuna!...

Din ziua aceea un fel de neîncredere și de amărăciune se strecurase în sufletul senin al lui Petre, care' tot credea în sinceritate și în prietenie.

Trecuse multă vreme de când între cei doi prieteni se petrecuse această scenă. Dor-dea cu inima lui sinceră și bună uită îndată relele ce-i pricinuia Radu; cu acesta însă nu se întâmplă tot astfel. In fiecare zi în carnetul lui, alătluri cu datoriile sale ostă-șești, erau însemnate toate scenele avute cu Petre, toate vorbele serioase, ori zise în ghună și chiar când erau veseli și petreceau colegial, ca să-și uite greutățile ser-viciului și p-ale depărtării de țară, el scotea la iveală vocabularul, faptele, ori zisele lui Dordea, turbura Cu ele seninătatea și ve-selia petrecerei.

Dela ultima ceartă, Radu se schimbase cu desăvârșire. In gândul lui clocotea răs-bunarea și mereu căuta ocazia ca să-și verse veninul.

Intors în țară iar suferise mult și la școala unde era profesor tot aceleași în-frângeri: Intietatea Iui Petre îi sta pe su-flet și-l apăsa greu.

Ocaziunea nu întârzia a i se prezenta; c-un cinism ne mai pomenit putu juca ro-lul trădătorului.

Intors din străinătate, luă casă la mamă Ruxandrei și, încetul cu încetul, căpătă în-crederea tinerei fete. Mai târziu, legând rela-țiuni strânse; nu întârzia s-aibă un copil.

Ruxandra îndură toate chinurile iubirei și toate suferințele și greutățile sarcinei; cheltui mulți bani, ca să-și acopere gre-șeala și să scape de rușine. La început se încrezu în Radu, care îi da toate asigu-rările, o încânta, îi făgăduia Că va cere dispensă și de oarece are leafă, de zia-ristă, o va lua în căsătorie. Cu aceste speranțe, hrănindu-se Ruxandra, puse la mijloc tot aceia ce economisise își cerându-și un concediu plecă în Italia.

Acolo jertfi până și ultima lăscaie.

Mai la urma urmei, gândea ea, Radu va judeca drept și-mi va trimite și el ceva pentru întâmpinarea cheltuelilor ce vor ne-cesita să fac la asemenea ocazie.

Dela Veneția îi scrisese de mai multe ori și primise răspunsuri îndoelnice, dar cari pentru ea erau isvoare de speranță, în a-cele loduri depărtate, pline de mister și de poezie. Odată, în urmă unei încântătoare descripții, a vestilutului oraș al Dogilor, făcute iubitului său, el scrise că cere conce-diu și vine s-o vadă' și să se plimbe cu ea pe caile și canalele tainicei cetăți, a amo-rului și că-n fiecare insulă, îi va lăsa în su-flet o încântătoare amintire.

Voim merge la Lido, la Mestre, la Chiog-gia, la Grădinile tăinuite și îmbălsămătoare la muzee, gândi ea; ne vom pierde sub ar-cade și plortice; voiu sui, cum vom putea, în Palatul Ducal, în turnul Orologiului și al Campanilului. Intrând în Catedrala Sf. Marcu voiu îngenunchia cu el la altar, îi voiu jura și-mi va jura credință, în fața sfinților de veacuri protectorii și sprijini-torii, credincioșilor. Vom alege amândoi nu-mele ce vom da acestui prunc, care acuma tresaltă voios în pântecele mele!... Voim fixa însfârșit întoarcerea mea în țară și data căsătorii noastre.

Din minunata Piazzetă se uita Ruxandra până târziu la candela lui Fornareto. Câte odată lumina ei tremurătoare parcă îi da speranță. Nevinovăția micului brutar, spân-zurat pe nedrept de către Dogi și recom-pensa d-a-i arde, în coasta de Nord a ba-silicei Sf. Marcu, d-atâtea veacuri, o can-delă, îi întărea credința, că odată nesigu-ranța și amărăciunea ei se va sfârși. Drep-tatea și sinceritatea dragostei sale pentru Radu, o vor pune acolo unde merită să stea, o față cultă, frumoasă și fidelă ca dânsa. Pe treptele reci și tocite de piatră ale faimoasei biserici din Piazzetă, ea în-genuchiase de multeori și se rugase de apostolul Marcu ca s-o ajute; iar în cate-drală rostise multe Crezuri, pe când orga cânta la vecernii și la leturghii; pitită ’n colțuri, vărsase multe lacrămi și ceruse lui D-zeu s-o libereze să-i dăruiască ceas bun și,pe alesul inimii sale. Dela o vreme primia mai rar scrisori dela dânsul. Când atinse chestia anilor, răspunsul fu plin de scuze, el invocând felurite cauze și spunând: când că și-ar făcut uniforme, când că ș-a cumpă-rat mobile ca s-o aștepte cu toate gata. In-crezătoare, Ruxanda, suferi cu resemnare greutățile sarcinei și ale facerei printre stre-ini și-și dete ultimul gologan până se liberă.

In strada Carducci din Veneția, într-o căsuță mică și întunecoasă la mama Lucia de pe Calle Larga văzu lumina, în noaptea celor trei Sfinți, Mărgărita. Rumenă ca un bujor, drăgălașe și chip leit al lui Radu, su-râse când moașea, după ce o îmbăiă ș-o în-fășă o puse lângă mama Sa. Aceasta, slabă, istovită de puteri, și cu disperarea în su-flet, din puținii bani ce-i mai rămăsese, rugă pe gazdă să se ducă la poștă și să dea o telegralmă! lui Radu, anunțându-i și cerân-du-i măcar sacrificiul d-a veni repede să le ia de printre streini. Cât ținu lăuzia, ne-norocita femee, aștepta înfrigurată răspunsul la telegramă răspuns pe care nu-l mai primi niciodată.

Ori de câte ori treceau gondolele pe la colțul casei, vânturau laguna și apa isbia zidul, ea tresărea crezând că sosește Radu, pe care îl striga și-n vis mereu... mereu!...

Cele două femei, cari veghiau la căpătâiul ei, o mângâiau cu vorbele cele mai duioase, dar ca n-asculta nimic. Tresărea și plângea, vorbea cu mica creatură, care din zi în zi, în loc să progreseze, slăbia de laptele ce sugea dela sânul amărât al mamei sale. Ruxandra se bolnăvise greu și frigurile o doborâseră cu totul. Nu mai mânca aproape nimic și gura toată-i era bășicată și arsă de boală. Cu cine să vorbească, cui să se tânguiască, astfel încât chinul său să se u-șureze? Muncită era și de necazul că nu cunoștea limba italiană că măcar cu moașa și cu gazda ar fi stat de vorbă s-ar fi ră-corit. Cu câtă-va vreme mai înainte, în vorbe rare, îi învederase Ruxandra mame-sei rostul șederei sale, așa de lungi, în I-talia, dar sdrobită de disperare și de ru-șinea ce-i făcuse, nu-i răspunsese nimic, nici dânsa.

N-a înțeles, ori mă blesteamă și mama cugeta ea, când o lăsa câte puțin tremurul și căldurile frigurilor.

Venise primăvara și d-o lună Ruxandra au văzuse soarele, nici alte chipuri decât p-al celor două bătrâne, căror ea le rămă-sese foarte îndatorată. Femei streine și ele s-arătaseră către ea, c-un devotament de care nu știa cum să se plătească. Cu ultimii bani ce-i mai rămăsese, hotărâ să plece acasă, unde toți trebue să fi murit, altfel măcar de milă i-ar fi scris vr-unul, i-ar fi trimis vr-un ban alb pentru aceste zile grele și amare!

Vorbele, rele se lățiseră, critica asupra șe-derei ei atât în streinătate, luase formă cru-dului adevăr. Ea cugeta zilnic ce să facă, cum să ascundă, tot.

Se deschidea, în ziua plecărei Ruxandrei, expoziția artistică, care se ține, din doi în doi ani, la Venezia. Pe păi, pe canale, sbu-rău gondolele, vapoarele și vaporașele îm-podobite du flori și cu drapele, cu stemele și blazoanele Dogilor și principilor, a căror noblețe mai trăiește în niște urmași șubrezi și anemici. Fâlfăiau pe canale sute de stindarde. In aer s-auzeau imnuri, muzici, chitare, și mandoline, ce parcă se întreceau să redeștepte amintirile trecutului măreț al Veneției.

Răsturnați în gondole tăinuite, amanții treceau doi câte doi și când gondolierii lo-pătau, ei își șopteau cuvinte tainice și calde de iubire. Cu un gondolier căruia,îi încredințase copila și micul ei bagaj, Ruxandra se târâ plană la port; s-aruncă în gondolă pe furiș ca o vinovată își luă copila în brațe și se îndreptă către vaporul uriaș, alb ca o lebădă, care era ancorat în fața bisericei San Giorgio. Dela piaz-zetă și până' acolo i 'se păru ca-lea fără capăt, nesfârșită, eternă!...

Singură și cu, copilul în brațe, ascultă clo-potele cu glasul lor sinistru ș-amenințător, glas uneori al speranței, alteori al disperă-rei. Dorea să s-arunce în mare cu fructul, disperărei în brațe! Trecu pe lângă dânsa o gondolă plină de cântăreți veseli, cari o treziră cu arii duioase, cu melodii, care limitează armonia talazurilor lagunei. O rază, de soare se propti drept pe fața Marga-retei ș-o lumină. Fetiţa părea acum un can-did îngeraș, sburat din ţăriile cerului.

Pe gondolă raze feerice, se prefirau când pe chipul și pe brațele mamei care plângea cu amar, când pe chipul fetei.

Ruxandra rosti iute o rugăciune; era scă-pată de primejdie!

Clopotele sunau, gondolierii cântau; iar dânsa plângea, plânsul martirilor ispășiți de păcate și gata de noi sacrificii!...

— Perchè piangi signora mia? Zise gon-dolierul, care până atuncea și el fredonase, în ritmul lopeților, frumoasa romanță: „O Sole mio!” .

— Sono triste! răspunse Ruxandra.

— Hai lasciato la mamma? Abbàndona-to l-amante? Perduto al Lotto?

Drept orice răspuns Ruxandra plângând își sărută îngerașul, care d-acum îi legase strâns brațele și norocul.

Tiptil ca ocnașul, care scăpând din în-chisoare s-ascunde, se ferește și de umbre ca să nu fie văzut și reciunoscut; așa călători Ruxandra. Pe Vapor cine putu închi-de ochii? Cabina ei fiind lângă spălător și aproape de motor, după liniștea dela Ve-neția, aici în salonul vaporului, i se păru fundul iadului; stinse și aprinse electricita-tea de mai multeori, cercă să citească dar capul i se întorcea și răul de mare începuse. Ca prin vis își mai reamintea ea de cele petrecute. Fruntea îi ardea, ure-chile îi vâjiau ș-atât era de aprinsă și de tulburată încât nimeni și nimic n-o mai in-teresa, nici chiar mica Margareta, care țipă de-ți lua auziul.

In cabină nimeni nu se putuse odihni și s-auzeau injurii pe toate limbile. In legă-nlarca vasului, dus de valuri argintate, par-că Ruxandra se pierdea din lume și nici o vorbă nu înțelegea din cele ce auzea în ju-rul său, măcar că toate erau zise la adresa ei. Mai la urma urmei, chelnerița se duse d-o sgudui de' piept, o stropi cu apă, îi dete oțet la nas și îi trânti copilul în brațe spunându-i să vadă de el, că a plictisit pa-sagerii.

Mașinalicește îl pluse la sân să sugă, și, după ce se mai trezi, îi premeni, îi adormi și târându-se ieși afară pe covertă.

Se revărsa de ziuă și vaporul, despicând talazurile azurii, s-apropia din ce în ce mai mlult de Fiume. Pe coasta din stânga a mă-rii începuse a se zări colibele, vilele și pa-latele din Abbazia. Cu gândul, Ruxandra alergă le cutreeră pe toate și cugetă că poate în aceste castele și sub acest cer se-nin, trăiește fericirea, care pentru ea apu-sese și nicăeri, în viață, nu măi spera s-o întâlnească vreodată. Pe când soarele se ridica, dela răsărit, razele lui la apus se propteau în mărețele hoteluri: Ștefania, Excelsior, Quarnero, și umbra lor o pro-ecta măreață și uriașe peste valuri și peste poalele muntelui Maggiore. Un miros de mirt, chiparos, și portocal, adus de zefir de pe coastele Lovranei, grațiosul oraș din apropierea Abbaziei, o trezi. Răul, care atât o muncise, începu să dispară.

Se simți mai înviorată. Lângă ea mai ve-niră ș-alți călători și, punând ochianele la ochi, povestiră scene petrecute sub brazii, stejarii, chiparoșii acestui unghiu de pământ unde, văzut din depătare, s-ar părea că suferința în el tace și pasiunile înflăcărate își iau avântul, găsind aicea tărâmul priel-nic pentru desvoltarea lor. Ruxandra se gândi la viața ei la ce-o aștepta la întoăi-cere și se cutremură.

— Ați vrea să trăiți aicea doamnă? Acest paradis trebue să vă vorbească mult și dul-ce și frumos de ați rămas atât de încân-tată...

La ce vă gândeați, dacă nu sunt indiscret?

Ruxandra mirată răspunse involuntar:

— La tot și la nimic!...

— La nimic nu se poate. Vârsta dv., feeria acestei dimineți, aerul acesta îmbăl-sămat, fiorul pirimăvăratic răspândit în na-tură, nu vă șoptește nimic, nu vă îndeamnă la nimic?

Ruxan-ra tresări și căutând în valuri le-arătă cu mâna... apoi după un lung suspin răspunse:

— Ba da, zise ea streinului, care îi vorbise, dacă nu mi-ar fi brațele legate, aș vrea să m-arunc acolo... în aceste valuri a-zurii.

— Sunteți lugubră doamnă, și deși spe-ram să am în d-voastră o tovarășe agrea-bilă de drum,; cu care să petrec la Abbazia orele între tren și vapor își să merg până în țară; dar neplăcându-mi Ieremiadele, anî onoarea să vă Salut și să vă zic: Adio! Mă numesc Gheorghe Murgu, căpitan, iată car-tea mea de vizită. Am călătorit prin toată Italia, cu companii foarte agreabile, dar am fugit totdeauna de femei Mater Dolorosa .

Nu-mi plac femeile cari plâng Paraclisele pierdute! Rămâneți cu bine și... păcat!

Ruxandra, rămase multă vreme pe bord și cu ochii duși pe unde. In două rânduri își așternu pe piept semnul crjucei și voi copleșită de desnăjdejde, să s-arunce în va-luri; dar brodit, glasul Margaretei, o re-chemă la viață!...

Vaporul s-apropiă de țărm, mulțimea se grămădi cu bagajele la ieșire și Ruxandra înfofolită și sfiită, ca să nu dea cu ochii de alți români, își luă copilul în brațe și dela vapor merse la gara, bare este în a-propiere. De acolo, unde să se mai ducă, amărâtă și obosită?

Trecură sute de călători prin salonul cla-sei a doua și ea la fiecare deschidere de ușe, avea inima sărită.

Se ferea să n-o cunoască cineva.

Lumea toată i se părea veselă. Nimeni n-avea aerul mai trist ca ea, nimeni sufletul mai îndurerat.

Plecă spre țară cu trenul și, în cupeul damelor, fu fertiă de cunoștințe. La Buda-pesta schimbă trenul și alergând se cuibări tot într-un cupeu special. In tot drumul se gândi la spusele lui Gheorghe Murgu și, cugetând la legăturile,ei cu Radu, începu a se învinovăți.

Poate că eu, cu seriozitatea mea, i-am amărât zilele. Poate altfel trebuia să iau lucrurile și în loc de atâta știință să fi în-vățat știința vieții. In definitiv ce am făcut cu pentru Radu?

Sacrificiul cinstei mele este puțin alături cu aceia ce trebuia să fac, spre a avea lângă mine o ființă ca el, care nu se întâl-nește pe toate drumurile. Vezi bine, eu, eu sunt la toate de vină,

Dela Cluj se sui în vagon o femee înaltă și grasă, care d-abia încăpea pe ușe. Ea cuprindea doua locuri. Era somnoroasă și părea foarte obosită. In piept avea o măr-turie și ronțăia în gură cofeturi, dela vr-un botez. Cum văzu pe Mărgărita, începu a o mângâia și a-i spune că mititica asta seamănă cu copilița pe care o botezase ea la Cluj.

Intrând în vorbă cu dânsa, Ruxandra, al cărui suflet era apăsat de durere, începu a-i spune păsul, ca fiind vorba despre alt-cineva, acestei femei; care, ideși era urâtă și monumentală, părea inteligentă și foarte apropiată. Ca unei prietene sincere dcstăi-nuindu-se căuta mângâiere, în sfaturile ei, să găsească? După ce povesti tot acestei că-lătoare, tovarășea sa de drum, care n-avea de ce se teme că sta într-un oraș depărtat prin Transilvania, așteptă să vadă părerile, ei cum așteaptă un bolnav sfaturile unui doctor.

In nenorocire, ca să nu te afunzi în pră-pastie, te agăți de orice buruiană.

— Și eu am trecut prin frigurile astea draga mea cât mă vezi acum de grasă, atât am fost de slabă. Amețeam și cădeam gră-madă, când îmi ridicam capul de pe ca-napea. Eu n-am fost fără avere, cum zici că ești d-ta, dar care ești deșteaptă și ai o carieră, ci am avut zestre, sute de mii de lei și totuși am fost înșelată și părăsită

— Părăsită? Voiu fi părăsită,și eu?

— Vai! Vai! Se prea poate. Socotești că vei fi altfel?

Ce va să zică nepăsarea despre care mi-ai vorbit și suferințele ce-mi spuseși c-ai în-durat? Veneția nu era peste pământ. Băr-bații ce nu fac ei, când vor și când iubesc!

Ruxandra rămase ca trăsnită. Toate ideile negre îi trecuseră prin gând, numai să fie abandonată de Radu nu cugetase. Cum eu. Mărgărita, pentru el să nu mai prețuim ni-mic? Cum tăcerea lui aceasta să însemneze? Nu mi-a răspuns la telegramă, e adevărat, dar ce e cu asta? N-o fi putut, dar dela Predeal îi voiul telegrafia și nu, nu se poate să nu-mi iasă înainte și după câte și i-am scris c-am îndurat singură prin străini el, să nu fie înduioșat, să nu-mi recunoască? meritul, sacrificiile și...

— Fii pe pace!...

— Și iubirea mea, adâncă pentru el, să nu însemneze în sufletul lui nimic?

— Vei vedea, ascultă ce spune baba, vei vedea! Te-a părăsit, fată hăi!

Să nu-mi zici mie pe nume, de n-o ieși vorba mea, zise femeia aceasta, căutându-și bagajele și coborând din tren la Mediaşi.

— Du-te, cucuvae rea, piei din fața mea, șopti între dinți Ruxandra și începu să tre-mure, gândind la spusele acestea. Obosită de drum, plânsă și nemâncată, suptă de copil adormi adânc și nici că prinse de veste când trecu mai multe gări.

La Predeal ajunse amorțită și aerul tare al munților o deșteptă. Vizând pașaportul și aranjând bagajele dete unei fetițe să-i țină copilul în brațe și se repezi la telegraf și telegrafiă:

Nu se poate să nu ne aștepte Radu.... Radu,. zise ea, închizând ochii...

Ce fericire, ce fericire, peste câte-va ore tustrei vo-m fi la un loc!... Istovită de pu-teri se duse în restaurant, sorbi iute o ca-fea cu lapte și mai înaintea tuturora, se sui în trenul,, care mergea spire București.

Nerăbdarea ei creștea mereu, trenul parcă nu sporea de fel. Dela Ploești înainte în-cepu săi i se bată inima.

La fiecare stație sărea la geam.

Luna trimetea razele ei piezișe în tren peste chipul palid al micului îngeraș, care, gemea, schincea, se gândăcea, în colțul ca-napelii.

— O să vedem pe tăticu, puiule, îi zise Ruxandra Mărgăritei, sărutând-o, scoală te, aide, c-ajungem acasă, ajungem!...

Afară ploua de parcă turna du găleata.

Vâjieau burlanele de te asurzeau. Coperi-șurile caselor stau ca gata să se prăbușească sub potopul groasnic al ploaiei de toamnă. Deși orele erau înaintate iși în otel și la oro-logiul din piață bătuse ceasul șapte, pasa-gerii nu se treziseră din somn. La Neapole trenul plecă peste o jumătate de oră. Ru-xandra, aiurită de mulțimea complimente-lro, primite seara la Captoliu, obosită, de veghere și de atâtea lucruri văzute, și as-cultate nu închisese ochii toată noaptea. Vijelia de afară se potrivea cu vijelia din sufletul său. In mai multe rânduri cre-zând că s-a făcut ziuă, se sculase din pat și se uitase la ceasornic. Țăcerea din jurul ei contrasta puternic cu crivățul care șuera la crucea și geamul ferestrelor și le zguduia din toate puterile. De nenumărate ori o luase fiori de groază. Ii părea curioasă o asemenea furtună deslănțuită tocmai în-tr-un oraș de pace și de armonie ideală.

In mintea ei, Roma parcă se cuvenea să fie.ferită de asemenea lipsă de respect din partea lui Dumnezeu sau al zeilor.

De ce se uita pe geamuri, de aceia; i se părea că vântul bătea mai tare, apa curgea în șuvoaie mai adânci. In mijlocul stradei stau grămadă gunoaiele, hârtiile, afișele, sfă-rămăturile de sticle, de surcele, de poleiele, aduse de apele ce se aruncau repede în canale. In gurile acestea, murdare și largi, șuvoaele se rostogoleau, se afundau necontenit făcând un vuiet surd, asemănător cu gemătul cpndamnaților la mdnea silnică.

Apa, neagră ca păcura și încărcată cu praful trotuarelor, se sfia parcă să stea mult la vederea oamenilor; pripită se scur-gea pe sub canale,

Ruxandra așteptă în zadar sa se poto-lească crivățul și aceste șuvoaie; făgăduiu-du-și să plece pentru doUă zile la Neapole, se hotărî repede: Cum văzu o trăsură, în-stradă, o oprii, lăsă vorbă portarului unde se duce, își luă mantaua și umbrela și se îndreptă în spre gară. Până acolo, reciti de două ori telegrama, lui Rinaldo, tresări ca de un fior necunoscut. Picăturile de ploaie o isbeau în față și o înviorau. In cap parcă i se pivârteau toate cunoștințele ce făcuse. Era îmbătată încă de toate par-fumurile delicate ale florilor ce primise;, mai puternic însă ca toate era amiiitrea gardeniilor și ciclamenilor dela piept, oferite de el în ajung, păstrate în glastre pe masă, luate cu dânsa, ca unic tovarăș de drum, până la frumoasa și încântătoarea, cetate a muzicei și a iubirei: Neapole.

Rinaldo îi propusese s-o conducă el și să-i arate toate colțurile misterioase ale o-rașului vestit, toată feeria sub care trăiește, lumea din golful răsunător, de chitare și de mandoline, locuitorii fericiți, cari au în față Vezuviul drept far, ce luminează am-fiteatrful măreț.

Ar fi înSoțit-o pe Chiaia, aiătândțu-i gră-dinile și muzeele, vizitând împreună Mau-zoleele, Palatele și Bazilicile. Puteau stră-bate pe vapor marea, până la fermecătoa-rea insulă Capri, intra în grotă Azzura, sui la braț alăturea poteca pietroasă până la Saltul lui Tiberiu...

Puteau culege pe vârfurile stâncoase ale insulei de sub brazi, ciclamenii rozalbi, floa-rea ei iubită. Spusese că-i va împodobi frun-tea cu lauri, ederă și mrit ști îi va cânta: Chiara stella , sau Marechiaro .

O va urmai și acolo, tăcut și înțelept, ca un câine fidel... Vor merge la Ischia, la Pro-tida, la Lucrino, la Fusaro, la mormântul lui Virgilao, unde vor depune un mănunchiu de nemuritoare și vor vărsa o lacrimă, pen-tru acel bard ales, care trăind în mijlocul frumușețelor firii, a studuit-o și-a isbutit să pună pe coardele lirei sale simfonia subli-mei naturi ș-a îmbăta lumea du farmecul, divin al poeziei lui. Vor merge la Erculanunt și Pompei, spre a putea trăi câteva clipe în imaginația trecutului fantastic și ideali-zat vor sus pe Vezuviul pleșuv, abătut și trist, ca un suflet chinuit și ars de patima iubirei...

Ruxandra l-ascultase, în sacristia dela Sf. Paul. Muzicalitatea glasului simpatic al lui Rinaldo îi răsiuna în urechi și acum. Aripele crivățului, cu toate că fâlfâiau puternic și, până la gară, îi zburase mereu pălăria din cap și blana dela gât, dar nu izbutise to-tuși să-i împrăștie amintirile. Era frumos și dulce tot ce-i propusese Rinaldo, dar ea tocmai de aceasta căutase să fugă! Orice încântare o apăsa, căci îi amintea greaua ei suferință, Calvarul vieții ei tăinuite...

Ajunsă la gară, pe dată ce luă biletul dela cassă, fugi repede, se suii într-un vagon, se așeză în colțul cel mai întunecos, lăsân-du-și pe față un voal gros. Așa i se pariu căi poate trăi liniștită, afundată numai în gândurile ei, ajunge mai repede singură în orașul unde odinioară, proiectase să meargă cu Radu Panait. Inchizând ochii, în mintea se desfășură, cu binișorul, toate fazele du-reroase ale vieții prin care trecuse. Cu cât se depărta mai mult de țara ei, cu atât ele mai puternic i se aprindeau în suflet. Răs-vrătită amarnic împotriva soartei, dela ea acum nu mai cerea nimic. Știind că cu a-mar se plătește fiecare minut de pilăcere, se ferea, fugea de toate tentațiunile. Până la Neapole, vrând parcă, peste mintea ei o-bojsită, să nu-și mai grămădească nimic. Merse cu ochii închiși, ajungând trase la un hotel pe care i-l recomandase patronul Cam-pidogului din Roma. Obosită, cum ajunse acolo, își așeză lucrurile și dintr-un jeț dela fereastră privii lung la golful ce se întindea în fața orașului, ca p cuvertură largă de a-tlaz albastru; Din văzduh, între cer și măre, parcă se lăsase și plutea un zăbranic străve-ziu, în care toată cetatea părea înfășurată.

Ce larg era-orizontul, ce frumoasă prive-liștea, ce superbă natura! Sub fereastră, ciociarii, băteau din tipsii, cântau din o-carine, trâmbițe și clarinete;, precupeții stri-gau de-ți luau urechile, vrând să desfacă, ultimele rodii, smochine, mandarine și curmale.

Inserase. In văzduh, ca un ochilu deschis al cerului, se vedea vulcanul. Din creștetul lui, ca dintr-o gură de infern, ieșeau limbi de foc ce parcă ar fi voit lumea să învăpăieze. Ruxandra s-aștepta parcă s-audă fierberi, clocoți,zguduituri de pământ, în sfârșit în-fiorătoare zgomote, cutremur și gemete de infern, dar pace. Marea era liniștită, cerul limpede ca de cristal; stelele sclipitoare ca ţinte aur. Târziu văzu flăcări sus pe Vezuviu, fum pe cer, ca un imens pin de' Italia, ca o umbrelă cenușie.

- In bărci amănții cântau îmbrățișați, le-gănați, femecați, purtați spre fericitele sau tristele limanuri ale vieței!... Imbrăcată Ru-xandra adormise despre ziuă pe canapea. Dimineața, trezindu-se zări, ca desemnată pe cer la orizont, insula Capri. In-minte-i văzu pe toți acei oameni iluștrii, cari știa că au trăit în aceste fantastice locuri. Su-netul duios al lirei lui Torquato Tasso, se auzea, ca un ecou divin la Castellamare. Ge-metele surde ale Strigoilor lui Ibsen, jură-mintele şi blestemele din Azilul de noapte a lui Gorki.

Pe toți scriitorii de seamă îi află stând aici disperați de chinurile și amarurile vie-ții! Suiau parcă îngândurați către saltul lui Tiberiu!...

Figura lui Sejan i se arătă acum cruntă, cu mâna îi făcea semn să înainteze și să se jertfească, fără sfială, pe altarul plăceri-lor, înălțat acolo de el pentru crudiul împă-rat; care, în Istoria patriei sale, lăsase o pagină neagră.

Visătoare, cum era Ruxandra, nici că lua-se seama că timpul tre-cea repede și ea tre-buia, peste două zile, să se întoarcă la Ro-ma pentru viitoarele ședințe ale congresu-lui. Cugetând la câte avea de văzut, în a-cest oraș minunat se îmbrăcă repede și co-borâ în restaurant. Tocmai atunci sosi şi trenul, aducând pasageri dela Roma.

La masa unde stete să prânzească, dânsa observă mirată, că era pus într-o glastră un mănunchiu de ciclameni și cartea de vizită a lui Rinaldo. Un minut trecu fără ca să-și dea seama unde se află. I se păru că are o halucinație, dar apoi citi, se roși și se așeză la loc, sfiită parcă să n-o vadă cineva. Nici cuteză măcar să cerceteze cine-i pusese acolo florile ei iubiite. Peste puțin ridicând ochii, văzu în fața ei pe Rinaldo, care dândiu-i mâna, îi zsei:

— Vedeți, doamna mea? Am venit aici ca să mă țin de vorbă, să vă arăt eu frumuse-țile acestui oraș, în care ați dispărut, ca să va ascundeți de mine dar, dar și aici v-am găsit d-nă! Așa e că v-am găsit?.. Și-i luă mâna să i-o sărute..

— Ești minunat în adevăr; n-am plecat ca să mă ascund, ci ca să fiu singură și să nu inoportunez pe nimeni; vă știam! ocupat și...

— A, de când te cunosc Ruxandro, n-am alt gând, altă plăcere, altă satisfacție de cât să-ți fiul util și eu la ceva; dar din cele ce întâmpin din parte-ți văd că te sfiești, că fugi, că...

— Nu fug, n-ași fugi niciodată, dacă n-ași știi că orice minut frumos trăit, se plătește cu amar și de aceia evit tot. Aici nu vreau să vizitez decât aceea ce e trist și dă ideia de trecut, de jertfă, de catastrofă, de cata-clism!... Te înspăimânt, nu e așa, zise zâmbind Rinaldo?

— La vârsta d-tale ești prea pesimistă, nu înțeleg de ce, fiindcă îți plac cataclis--mele, vom merge dar la Pompei, întorcân-du-ne vom vizita pe cunoscuta scriitoare Matilde Serao, pe urmă vom lua masa la restaurantul Paolino, spre a avea în față o frumoasă panoramă a golfului, apoi...

— Interesant program, în adevăr; dar nu vă supurați, cred, când vă spun că mult mai satisfăcută aș fi, dacă mi-ați indica, numai programul și itinerarul...

— N-am venit eu dela Roma ca un ne-bun, numai pentru asta, ici...

— Bine era dâcă pu vă deranjați pentru mine, căci pe zi ce merge, văd că...

— Pe zi ce merge eu te iubesc de mii de ori mai mfult și asta ți-o declar aicea și ori-unde te voiu întâlni în viață ș-am să te, întâlnesc, căci te voiu urmări ca umbrar ca...

— Nu veți putea asta, căci peste,puțin, voiu pleca în țara mea ș-atunci...

— Rcmânia, țara d-tale, nu e la sfârșitul lumei...

— A! Veți face și minunea asta? Și Ru-xandra râse, arătând șirul de dinți albi ca floricelele făcute din porumb.

— De sigur, ce nu face când simte ca mine! Acum, aide, vremea e splendidă să ieșim d-aicea, vreau să te conduc să vezi Pompei, locul unde nu te îngrozești de moarte; ți-e dor d-un trecut pompos, dove-dit în această vestită cetate, care are pe frunte Vesuviul și la poalele ei, marea. Ru-xandra tăcând și' aproape liniștită urmă pe Rinaldo la Pompei. Acolo îi da la fiece moment explicațiuni și câte o floare cres-cută printre ruine, ne cutezând a-i da să-rutările de flăcări ce-i dogoreau bluzele, a-i repeta cuvintele calde ce-i spusese în sa-cristia dela Sf. Paulo de teamă să n-o piardă iar ca atunci.

In colțurile stradelor îi arătă fântânile pu-blice ornate cui capete de animale și divi-nități desgropate, prăvăliile ce se găseau mai la fiecare casă, dovadă tarabele de marmo-ră, chiupurile și amforele, cari stau gră-madă, ca s-arate parcă și azi, că ngoțul cu vin și cu untdelemn se făcea aici pe o scară înaltă, exportându-se prin toate cetățile cunoscute p-atunci.

Vizitară după aceia Forul, tribunalul, tea-trele, templul lui Apolon, a lui Jupiter, tre-cură prin casa cu pereții negrii, casa amo-rașilor, pe zidurile căreia sunt desemnăte mai multe scene de amorași, în diferite pa-nouri și-n diferite pozițiuni, după cari se poate dovedi perfecțiunea la care ajunse-seră penelurile maeștrilor din acele vre-muri.

Nenorocitele victime din mțuzăul d-acolo, păstrate pietrificat întocmai cum se găsiseră în momentul dezastrului, le făcură o impre-sie dureroasă. Mâini sgârcite, capete sparte, fețe, unele pline! de groază și de durere, al-tele radioase și fericite.

Un bogătaș era petrificat cu mâna la chi-mir.

— Ce deriziune a soartei, zise Ruxandra! Se vede că,înflăcărata lavă n-a voit să țină nici o seamă de lacest semn sugestiv al a-cestui om și alături cu numeroșii săi sclavi, și-a dat și el obștescul său sfârșit, ș-a aflat, sub pară de lavă mormântul.

El care cu aur, până în ultimul moment, sperase să înduplece puterea elementelor și coasa morței.

— Ruxandra mea dragă, ce minte aleasă și ’naltă; la ce le gândești tu acuma? Altă femee trecea nepăsătoare, abia luând sea-ma la aceste minuni, rămase de pe urma vestitei cetăți, ștearsă de pe fața pământului în chip așa de tragic!... Ruxandra, după o tăcere lungă, zise:

— Ascultă acum ce spune aici lăcusta din livadă și greerul de sub aceste cărămizi, ascultă!...

Cu țârâitul lor îți destăinuiesc parcă taina trecutului și-a infinitului! P-a ruinelor o știu doar șopârlele și mușchiul verde, dar ele glăsuiesc numai sufletelor alese ca ale noastre.

Tristețea zidurilor arse, căzute, zdrobite, sfărâmate de vremuri, auzi c-o știe și-o poate interpreta bine, în macabră poemă, numai jelitoarea cucuvaie! Ce zici, ascultă acuma ce spune? De multe ori am cugetat că numai ea, sihastra poetă a ruinelor și a cimitirelor știe să găsească justul ton pe care să cânte: „Aleluiaˮ al cetăților, cari odinioară fala hunei fuseseră!...

Numai ea cunoaște bine crenelele cele mai înalte ale citadelelor, turlele, fortărețe-lor ș-ale ascunzătorilor subterane, locul stin-dardului gloriei, locu-rile trădătorilor, locurile întâlnirilor, putregăitele ciurciuvele ale ferestrelor de cari odinioară s-agățaseră scă-rile de mătase!

Numai ea, râde, plânge, suspină, semă-nând întocmai c-un trecut de pliâns,, sau de mărire, ic-o povestire de jeale sau de bucurie. Numai ea cunoaște ceeace a acoperit oare, când zidurile și mauzoleeld și ceeace mai pot ele acuma povesti.

Numai da, numai ea, la capul nostru, când vom fi în țintirim, numai ea, pesimista poetă, în veci de veci, are să mai plângă!...

Timp de trei ore, caâ steteră Ia Pompei a-mândoi, nu făcură decât țsăj plângă, gândind la panica ce trebuie să fi domnit în minu-tul când lava, în isvor de foc, peste oraș, începuse să curgă, la strigătul copiilor, la disperarea părinților, la lumea după lume, treizeci, patruzeci de mii de suflete, sburând printre limbi de pară şi luându-și sborul înspre cel Atotputernic, care atunci qu de-săvârșire sub acest potop de foc, pe toți fii lui îi uitase.

Dar asta e soarta celor înamorați de Vul-can și Pompei, e nimic pe lângă Messina și morții ei!

La biserica Madona del Rosario; clădită de contele Bartolo Longo, în Nuova Pompei, sunau clopotele pentru vecernie. Gla-sul lor străbăteau ca un requiem duios. In vale turme de oi și de capre veneau din spre pădure. Incetul, cu încetul, negurele începu-seră a se scoborâ pe pământ, întreru-pând mersul călătorilor d-a vizita aceste interesante localități. Luna ieșia tocmai de sub un val fumuria și-și proptea razele pe creștetul Vezuviului ale cărui flăcări pă-trundeau în înălțilmele cerului, ca voind s-a-jungă până la cereasca crăiasă sihastră.

S-așezară tăcuți pe o lespede de piatră și contemplară mult acest măreț tablou, care nu-mai există în tot universul.

Rinaldo prinse pe tâmplele Ruxandrei o ramură de ederă, luată din casa Vettilor, casa cu amorași și îi zise: Azi și m-ai mult te iubesc, căci și mai bine ți-ami înțeles, sufeltul.

Gardianul le făcu cunoscut bă se închide muzăul altfel mult ar fi rămas și multe ș-ar mai fi spus ei într-acest cadru măreț al trecutului, mort și totuși pentru înțele-gători, atât de viu!..

Mergând în oraș vizitară pe ilustra scri-itoare Mathilde Serao, care umplu pe Ru-xandra de complimente spuindu-i că aflase despre succesele ei dela Roma. Aceasta îi mulțumi mai ales pentru frumoasele cu-vinte scrise, în albumul său: Madaime, on vient ordinairement en Italie pour admirer, votre génie a fait le beau miiracle de n-y trouver que des admirateluts.

Mândru de ea, Rinaldo îi crescu meritele în fața distinsei ziariste, care n-are alt far-mec decât al penei sale, încolo ca femeie, nimic seducător, afară de ochii ei de flăcări.

Ieșind, luară o trăsură și se îndreptară în sprePaglino.

Acolo s-așezară în fața Vezuviullui, sub o boltă de trandafiri urcători, îmbetită cu e-deră, glicinii și iasomie.

Lăutarii cântau acompaniați de mando-line.

Rinaldo, mângâia pe Ruxandra pe tâmple, iar ea, mulțumită de ziua ce petrecuse și plină de spirit, se simțea mai tânără și în seara aceea fu înviorată.

Când sufletul ți-e încărcat de amaruri, Mângâere cauți să găsești fie în sufletul sublimei naturi, fie în călătorii pe uscat, ori pe mare; aceasta, când nu vrei inima ta să ti-o deschizi la prieteni, cari, când te au în mână cu vr-un secret, ți-l speculează la vreme cum pot mai bine. Ruxandra știa aceasta și de aceia era mulțumită, că chinurile sale sufletești putea să le spuie la dru-muri, la răspântii, la cele patru vânturi... Blestemase, se înțelege, dar bună cum era tot simțea milă de Radu, care acum știa bine că fusese în mâinele maicăsei o unealtă slabă din care pricină ei îi zdrobise viața întreagă. Grije mare avea de Mărgărita pe care o știa fragedă la inimă; ea n-ar fi vrut ca data să afle mizeriile ce îndurase de la acest om, care acum că pătimea atâta, și ispășea greu toate păcatele. Nici ea nu era mai fericită, dar în suflet tot îi mai licărea o rază de speranță: Rinaldo... O va face feri-cită, i-a făgăduit de atâtea ori! Vă petrece cu el ultimii ani ai vieții ei, lângă un om harnic, deștept și cinstit. Va primi, va că-lături. Acum putea să-și plătească luxul ăsta mai în larg căci, pentru pretențiunile ei modeste, moș Kivu îi lăsase destulă avere.

Va vedea de nepoții ce-i va dărui D-zeu, va beneficia de mnuca și de banii câștigați. Ce are aface naționalitatea și depărtarea? Italia nu este a doua patrie a ei? Soțul ei nu este de aceiași rasă? In bisericile din Roma, din Veneția și din Neapole, nu se rugase ea singură de atâtea ori? Se va ruga acum îngenuchiată, alături de el și rugăciunea lor, unită în cor, se va ridica mai repede înaintea altarului sfânt. Nu se putea, în lumea asta să nu aibă părticica ei de fe-ricire? Nu văzuse ea lumina numai pentru chinuri, căci suferință fusese până să-și ia titlul de profesoară, durere când își îngro-pase părinții, disperare când născuse pe Mărgărita și Radu o părăsise, ură și nebunie, când trăise cu Dordea, remușcare teribilă când îl pierduse. Ea d-atunci nu mai văzuse zi senină, nu-și mai găsise pace pe ni-căeri. Rinaldo, nițai ales după ce Mărgărita se dusese la casa ei, încântă pe Ruxandra eu tot felul de vorbe frumoase. Plecând în țara lui d-acasă, îi scria scrisorile cele mai înfocate, îi făcea planurile cele mai nime-rite, cari se potriveau cu gusturile ei, îi apo-teoza atâta traiul ce avea să ducă împreună, cu el, încât, cât era ea de serioasă și de încrezătoare în bărbați, ajunge să nu-și găsească astâmpăr în ziua când nu primea scrisori de la dânsul, sau, în ele, nu era vor-ba de strălucitul, poeticul și trandafiriul lor viitor. Se uita în oglindă și se vedea frumoasă și tânără. Vârsta, ce are aface? Când e iubire la mijloc, nu se cunoaște. Femeia are totdeauna anii cari îi arată, ea este în-cânttătoare, când se știe iubită. Cu parigo-riile acestea, uitase că ea apropiase vârsta renunțărei 40 de ani, nu mai erau departe. Planurile ei, ca și ale lui, erau mari, erau încântătoare și fericirea tot ar fi țnuit două-zeci şi cinci de ani, un sfert de veac, dacă și ei ar fi trăit vârsta părinților lor, cari toți muriseră cocliți de bătrâni. De muncă ar fi putut să se lase amândoi, dacă în adevăr Rinaldo avea stare și mai mare decât ea, precum în atâtea rânduri, îi spusese.

Nu te iau decât pentru tine, scumpa mea. Stare am și eu, castele în țara mea, numțai păcat, nu voești să vii să trăești cu mine acolo.

— Fac și sacrificiul ăsta, voi veni și voiu trăi eu în țara ta, numai ca să-ți fiu pe plac. Abandonez bunuri, mamă, surori, serviciul strălucit, acolo unde moșii mei au avut pa-late, comori de artă și tatăl meu moșii și castele, vii și păduri...

— Și cine le are acuma? Cine le îngri-jește, când tu rătăcești p-aicea, îi zicea câ-teodată Ruxandra, cine?

— Servitorii mei, oamenii curţii noastre, surorile toate ajunse mari doamne și ma-ma mea.

— Dar bine, zicea i parcă măi deunăzi că ele sunt măritate aiurea și mania d-tale e bătrână, neputincioasă.

— Ei pentru bunurile noastre ea are putere, face totul cu bună voie știind că e pentru mine, care sunt sufletul ci. Sărmana! Mă Voiu duce s-o văd, s-o asigur că vom fi amândoi cari vom fi mângâierea și spri-jinul bătrânețelor sale.

— Mai e timp, răspundea dânsul,; mai este timp, însă mă voiu duce mai întâi eu, ca să fac actele, apoi la întoarcere ne vom căsători, vom merge împreună.

Se făcuseră toate planurile, se deseră toate ăgăduelile și ajunseseră din orice găsin-du-se tot potrivit și bun pentru o căsă-torie durabilă și fericită.

Ruxandra, care, în țara ei, avea cunoștințe i trecere multă ca Rinaldo să nu se plic-tisească, îi găsise o ocupație.

Da lecții de limba italiană într-un inst-ut și scria articole despre politica externă a ziarul la care scria și dânsa.

El zicea că lucrează de plăcere ca să nu e plictisească. Ea credea și-l ajuta din toate puterile ca să uite asprimile iernei, să nu ia seama la ambientul îngust unde-l dusese soarta ca să trăiască! In sfârșit Ruxandra își da toate silințele ca să compenseze cu ceva sacrificiul cel mure pe care-l făcuse Rinaldo să părăsească tot pentru dânsa.

Dar cum era adevărul, Doamne! Doamne!...

Pretexta zilnic când nu da p-acasă că era foarte ocupat cu serviciile pe cari dânsa îl ajutase să le găsească și trebuia să le țină: pe amândouă, căci la cămin cine era să știe că maică-sa pierea de foame?

De tradus articolele sale nu mai voia s-o turbure pe ea atât de ocupată... Găsise un prieten, care-i făcea acest serviciu cu multă plăcere! Ascundea el ceva de care ea nu-și da seama...

Câteodată, venind dela prieten, mirosea a vin ș-a tutun, el care mai înainte nici nu bea, nici nu fuma.

De la o vreme umbla foarte cochet, parfumat; era preocupat, distrat, rece cu Ru-xaandra, săria, striga, îi da răspunsuri aspre le multe ori plecând fără s-o salute, fără să mai revină asupra proectului de căsă-torie.

Fire nervoasă, a lucrat mult, așa sunt oamenii toți din nația asta, își zicea ea și-l ierta pe el care plângea ca un copil și-n ge-nuche îi cerea iertare pentru grosolăniii: ce ii făcea Ruxandrei și cari începuseră* de La. o vreme, a se repeta destul de des.

Rărise vizitele, sub pretext că nu vrea să fie cu dânsa violent, însă în fond acum apucase alte cai cari Ruxandra, eu cugetul ei nobil, nici nu cugetase...

De-ar ști femeile cu câtă suferință se plă-tește cel mai mic moment de plăcere și ce gol îți lasă în suflet patima iubirei stinse, despărțirea de cine ți-a fost drag, n-ar n-ar mai asculta nici una simfonia dulce a șoaptelor de iubire. Ca de cea mai cruda și molipsi-toare boală s-ar feri și, prin această viață, ar trece reci, cum trec stelele călătoare pe bolta cerească și fără urmă dispar în infinit.

In Italia plecase din nou având a studia organizația școalelor. Rinaldo făgăduise s-o-întâlnească la Neapoli. Din când în când până să sosească el, Ruxandra scotea din săculețul ei de mână câte-o scrisoare de-demult a iubitului ei și-o citea și-o reqitea.

Slăbiciunea femeiască e mare!

Cât era ea de serioasă și de coaptă la minte acum, tot se simțea foarte măgulită, de rândurile scrise d-acel om, care își, bă-tuse capul atâta timpi și după ea se ținuse ca umbra după om!

La vorbele lui frumoase, la făgăduelile din orice moment, când se găsea împreună, la jurăminte, la lăcrămile vărsate da ge-nunchii ei. O, totae acestea, nu puteau să fie prefăcătoria, nu puteau Să fie minciuni! Stăruințele lui puse pentru a o lua în căsătorie, nu veneau decât dintr-o dragoste caldă și adâncă.

Acum, când începuse a cauta spre apu-sul vieții, va avea un tovarăș, om al lui Dumnezeu, care să-i recunoască meritele ei s-o prețuiască pentru ele, să-i dea respectul ce pierită. Tovarășul acesta va fi sincer și iubitor; cu purtarea lui îi va alunga din suflet toată drojdia suferinței, zilele ce i-au mai rămas de trăit, vor fi senine și calde ca razele soarelui de Italia.

In săculeț îi căzu ochii pe două scrisori, vârâte în plicuri fine mauve, culoarea ei favorită; miroseau a violetă de Parma. Toa-te atențiile, toate delicatețele, toate semnele unei educațiuni alese i le d-ase până la o vreme Rinaldo și ea numai pentru acestea se hotărîse să-i cedeze. Altfel nici odată nu s-ar mai fi gândit să facă pasul acesta, mai ales că acum își, făcuse un nume frumos și o situațiune independentă.

Când venea vorba despre talentul și de a scris despre ușurința inspirației și faci-litatea cu care vorbea în public el o ridica în slăvile cerului, când însă se dau în pome-neală despre interese, el se făcea atât de puțin interesat încât Ruxandra începuse să-l creadă când aproape milionar, când pul Care nu are nevoie decât de picătura de dra-goste ce cerea dela Ruxandra pentruca, cu ca să-și susție existența. Ea era binele, substanța pe l-ar fi hrănit, lumina ce l-ar fi încălzit, aerul ce l-ar fi respirat, căldura ce l-ar fi însuflețit și i-ar fi dat viață! Viața nouă și senină, viața fără griji, viața plină e farmec și de poezie. Când, era la Roma întâia oară ș-aflase că pleacă în țară, el îi scrisese:

Ș-aducea bine aminte despre toate aceste dovezi de iubire și ele încetul cu încetul avuseseră puterea să-i scoată din suflet în-doiala. Mergea, la sigur. Ca el nobil, delicat și sincer, mai ales sincer, nu putea să fie nici un bărbat. Ș-apoi dacă n-ar fi iu-bit-o de ce ar fi insistat atâta, de ce ar fi sacrificat atâta timp? Pe hârtie nimeni nu-i silise să aștearnă atâtea lucruri pe cari nu le-ar fi brodit așa bine nici cea mai maestră pană, dacă n-ar fi fost călăuzită de cea mai aleasă minte, de cea mai caldă simțire.

Cum să cugete ea că cineva gândește una și scrie alta? Ea știa că cecace compusese privitor la scntimtenlele ei patriotice și lirice, era tras din sufletul ei cinstit și nu se îndoia că și sufletul lui Rinaldo nu tot așa. Aducându-și aminte de trecut se gân-deai și la unele schimbări în atitudinea lui Rinaldo în ultimul timp.

Cunoscuse un prieten, Piticescu, care avea două fete urâte foc.

Rămânea de multe ori, acolo la măsă şi când se întorcea, nu făcea alt, decât să cri-tice, atât certurile dintre cele două ursitori cum le numea el, cât și neunirea dintre prietenul său cu soţia sa, o femee pătimașă, bolnavă, care nu știu pentru ce nu o lua Dumnezeu să scape de ea Piticescu, care era un stricat, da banii la cărți și la femei, fugea d-acasă de urâtul familiei sale. To-tuși în așa ambient Aldo se ducea mereu și sub diferite motive comice, găsea pri-lejul a petrece zile întregi în casa ăluia. A face cu el vizite, a pune la cale organizări și legi despre cari Ruxandra n-avea cu-noștință, dar însă spusele lui cum să nu le creadă?

O prietena a familiei, cusătoreasă, veni într-o zi la Ruxandra și-i spuse că fata mare a lui Piticescu e topită de dragoste după d-l de Novi și că dacă tatăl slau nu stăruește acesta ca s-o ia de soție, ea să omoară.

— Ei și Rinatdo se-nvoeșțe? întrebă ea liniștită?

— Aceasta nu știu eu, aceasta vezi de află d-ta.

Ruxandra se topi de râs, căci cunoștea gusturile iubitului său; iar cusătoresei îi răspunse: Sluta aceia, spaima lumei, mama pădurei, ha! ha! ha! Și săracă lipită Aldo al ei nu face d-alde astea.

— Nu, bine, apoi de ce șeade toată ziua la ei, glumește, râde, povestește, se plimbă la braț cu aia marea și vine acolo, la tot ceasul ca la el acasă?

— Ce spui? așa face?

— Vezi bine.

— Nu e nici un pericol, mi-a jurat că viața lui mie îmi este închinată și atâta mi-ajunge. Eu sunt de vină că nu m-am ho-tărât până acum la nimic, el e sincer, om de cuvânt. Mi-a jurat cum știi pe mormântul părinților, pe...

— Jurămintele bărbaților!... vorbe scrise pe nisip, pe foi de roze, sboară... Eu îți zic: ia seamă să nu te fi făcut de vorbă zadar-nic... ia seamă!...