I Risipirea Gepiȡilor

«Voim să trăim,— grăĭ Ursan cel cu sprâncenele dese şi cu mustaţa groasă,— şi viaţa omul şi-o apără cum poate».

Părintele Luca dete domol din cap, şi aceasta era rĕspuns destul de hotărît.

Deşi n-avea âncă în barba luĭ cam rară nicĭ un fir de per cărunt, preotul era bĕtrân cu mintea, şi bĕtrâneţea aceasta, pe care o moştenise din bĕtrâni dimpreună cu darul preoţieĭ, se dedea pe faţă în înfăţişarea luĭ de om, care le ştie toate maĭ bine decât orĭ-şi-cine altul şi le dă tuturora, dar nu primeşte de la nimenĭ sfaturĭ. Stăpânit în fie-care clipă a vieţiĭ sale de gândul, că a fost rânduit de Dumneȡeŭ să poarte grijă de cele câte-va miĭ de suflete ce se aflaŭ sub păstorirea luĭ, el nu se lăsa să fie abătut din calea, pe care i-o croiseră părinţiĭ săĭ prin învăţăturile şi prin faptele lor.

Știa înse, că Ursan n-a venit de capul luĭ, ci trimis de soţiĭ sĕĭ de suferinţe, şi ţinea să-l potolească. Nu e nimic ce poate să treacă maĭ presus de simţĕmêntul ce străbate prin miĭ de inimĭ, şi înţelepcĭunea adevărată e potrivirea în gând a unuia cu toţĭ.

«Aşa e,—îĭ ȡise dar cu blândeţe,—nevoia îl rĕpune pe om. Să maĭ stăm înse, să maĭ aşteptăm, să maĭ rĕbdăm, să ne maĭ gândim.»

«Pănă când să ne tot gândim!? — întimpină Ursan cuprins de amărîcĭune. — Ne prinde ĭarna aicĭ în culmile pleşuvite ale Bucegilor; n-avem nicĭ merinde pentru noĭ, nicĭ nutreţ pentru turme; lupiĭ sunt din ȡĭ în ȡĭ maĭ neînfricaţĭ; ne mor femeile şi copiiĭ de foame şi de frig».

Părintele şedea pe un trunchiŭ de fag rĕsturnat în faţa colibeĭ sale de la marginea poĭeniţeĭ de sub peşteră.

«O să treacă şi asta cum atâte şi ear atâte altele aŭ trecut, — rĕspunse el rostind vorbele rar şi apăsat şi înfigându-se oare-cum în trunchiul, pe care şedea. In lumea aceasta numaĭ binele e statornic, unul, singur şi totdeauna a-cela-şĭ: relele sunt multe şi felurite, fiind-că vin şi trec mereŭ, numaĭ curmări ale bineluĭ de a pururea nebiruit».

«Eu vĕȡ, că e rĕŭ şi tot numaĭ rĕŭ, — îĭ ȡise Ursari. — Trec, ce-ĭ drept, relele, dar, dacă hn rĕŭ trece, după el nu binele de mult aşteptat, ci ear alt rĕŭ urmează, încât din rele în rele o ducem. Și nicĭ c-o să maĭ poată fi altfel câtă vreme nu ne vom fi îmbărbătat şi noĭ, ca să ĭeşim la larg şi să ne facem loc în lume».

Preotul rĕmase timp îndelungat perdut în gândurĭ, nemişcat şi cu ochiĭ ţintiţĭ la pămênt.

Il cuprinsese de mult temerea, că nu va maĭ puté să-ĭ stăpânească pe oameni şi să-ĭ ţină în căile cele bune.

Câtă vreme Gepiziĭ aŭ stăpânit şesul de la Dunăre şi văile maĭ largĭ ale Carpaţilor, Munteniĭ aŭ avut viaţă destul de tignită. Se-ncăieraŭ Gepidiĭ câte o dată cu Longobardiĭ, care-şĭ păşteaŭ turmele maĭ spre Apus, orĭ făceaŭ năvălirĭ peste Dunăre, de unde puteaŭ să se întoarcă încărcaţĭ de prada; dar spre munţĭ, unde nu prea aveaŭ ce să prade, numaĭ în timpul veriĭ se abătea câte o ceată maĭ îndrăzneaţă, ca să-şĭ facă robi. Mulţĭ bĕieţĭ voinici şi multe fete frumoase aŭ ajuns în robia lor; dar maĭ ales robiĭ aceştia aŭ dus la dînşiĭ legea creştinească, şi, primind o dată învăţăturile luĭ Christos, eĭ s-aŭ maĭ îmblânzit.

Toamna dar Munteniĭ se coborîaŭ în văile maĭ adăpostite, unde-şĭ clăȡiseră din bîrne groase locuinţe de iarnă. Aicĭ îşĭ adunaŭ, prin rariştile mănoase, nutreţul pentru turme şi-şĭ făceaŭ sĕ-mănaturi de grâu, de orz şi de meiŭ, şi numaĭ rar de tot se ’ntêmpla, ca uniĭ dintre dînşiĭ să nu-şĭ poată secera în linişte bucatele, din care prisosul era păstrat în gropi numaĭ de dînşiĭ ştiute.

Trăind tigniţĭ, eĭ se sporiseră, ce-ĭ drept, dar asta nu-ĭ strîmtora, căcĭ puteaŭ să se ’ntindă din ce în ce maĭ la vale.

Acum se schimbaseră de o dată toate.

Greciĭ îĭ uraŭ pe Gepiȡi şi pentru-că, primind legea creştinească, nu voiaŭ să se lepede de învăţăturile afurisituluĭ de Arie. Preoţimea stăruia dar mereŭ pe lângă împăratul Justinian, acum om de aproape opt-ȡecĭ de anĭ, să-ĭ stîrpească de pe faţa pământuluĭ. Impĕratul avea înse rĕs-boaie atât în Asia cu Perşiĭ, cât şi în Italia cu Ostrogoţiĭ. Supuind acum stăpâniriĭ sale Italia, el s-a hotărît să dee ascultare preoţimiĭ şi să pună tot-odată capăt şi năvălirilor şi a ridicat asupra Gepiȡilor atât pe Longobarȡiĭ de la Apus, cât şi pe nenumăratele cete de Ogorĭ saŭ Avari, care veniaŭ despre Meacjă-Noapte călare pe caĭ mărunţĭ şi urmaţĭ de care scîrţiitoare, în care-şĭ aduceaŭ femeile şi copiii.

Pădurile nu înfrunȡisĕră încă, şi Gepiȡiĭ, strîm-toraţĭ de Longobarȡi aŭ început să se mişce spre Răsărit şi să se adune, ear Munteniĭ aŭ fost nevoiţĭ să părăsească ’n pripă adăposturile lor de iarnă şi aŭ urcat în poiene fără-ca să-şĭ fi putut lua destulă merinde şi fără nădejdea de a-şĭ maĭ secera grâul orĭ meiul abia rĕsărit.

Pe la începutul veriĭ Avariĭ ceĭ năvalnicĭ eraŭ sosiţĭ la Dunăre, ear Longobardiĭ se apropiaŭ şi eĭ în frunte cu Alboin, feciorul regeluĭ lor.

Apucaĭ ast-fel din douĕ părţi, Gepiȡiĭ şi-aŭ încercat norocul în câte-va lupte sângeroase, apoĭ s-aŭ risipit îndesuindu-se prin văile maĭ strîmte dimpreună cu alte seminţiĭ, care veniseră parte în calea Ogorilor, parte ’n coada lor.

De aicĭ înainte Munteniĭ aŭ rĕmas strîmtoraţĭ în poienele lor, ba, înghesuiţĭ despre vale, uniĭ dintre fugari aŭ rĕsbit până ’n poienele Leaoteĭ şi aŭ trecut peste Strunga în valea Oltuluĭ luând cu dînşiĭ turmele găsite ’n calea lor şi făcând robi pe Munteniĭ ce n-apucaseră încă să se ascundă.

Plagă şi maĭ îngrozitoare înse eraŭ haitele de lupi, care, mirosind hoitul, veniaŭ pe urma năvălitorilor şi se aţineaŭ pretutindenĭ.

«Da, — grăĭ în cele din urmă preotul, apoĭ se ridică şi-şĭ îndreptă privirea în sus, spre poiana Omuluĭ, unde Bodea, cel maĭ mare dintre fecioriĭ seĭ, îşĭ păştea turma, — plăcută nu e acum viaţa aĭcĭ în poiene. — Sunt aspre vânturile ce şuieră a pustiŭ peste culmĭ, pătrund până ’n meduva oaselor, usucă iarba din ce în ce maĭ rară şi maĭ seacă şi ’ngălbenesc frunzele pădurilor de fag. Dimineţile se ridică din văile adînci şi umede ceaţa cea posomorită şi deasă, care le acopere toate, încât de 1£ depărtare de abia cîţi-va paşĭ nu ne maĭ vedem unul pe altul şi oile risipite ni se rĕtăcesc, ear câniĭ încăieraţĭ în luptă cu lupul ni se par ca nişte stafiĭ urieşe. Ne resbeşte umezeala din aier şi ne amorţeşte din ȡĭ în ȡi maĭ nemilos; colibile noastre, făcute ’n pripă şi numaĭ pentru vară, nu ne sunt destul adăpost; n-avem, precum ȡiseşi, nicĭ nutreţ, nicĭ merinde; stăm ȡi şi noapte de pază, ca năvălitoriĭ şi fiarele selbatice nu cum-va să ne apuce fără de veste şi să fim în toată clipa gata de a ne apăra părinţiĭ, femeile şi copiĭ urîtă lume! grea viaţă!

«Prea se ţin şir una după alta, şi prea s-aŭ adunat multe de odată!»—suspină Ursan mulţumit de altminterĭ, că preotul îşĭ dă atât de bine seamă despre greutăţile timpuluĭ.

«Și totu-şĭ, — urmă preotul cuprins de un evlavios avânt, — aĭcĭ suntem şi aĭcĭ avem să stăm, căcĭ aĭcĭ e leagănul vieţiĭ noastre şi aĭcĭ ni-e rînduit să ne petrecem filele, aĭcĭ suntem şi numaĭ aĭcĭ putem să fim stĕpêni noĭ înşi-ne pe noĭ. Intocmaĭ precum poporul ales prin suferinţele vieţiĭ petrecute ’n pustiŭ s-a renăscut pentru o nouă viaţă, aleşi şi noĭ pentru o mare menire, numaĭ suferindu-le toate adunăm puterĭ pentru altă viaţă. Șir se ţin şi multe s-aŭ adunat relele, dar tot noĭ suntem şi ceĭ ce aŭ petrecut aĭcĭ verile cu iarbă verde şi fragedă, cu florĭ multe, deosebite şi ’n fel de fel mirositoare, cu cer senin şi limpede, cu vânt domol şi blând, cu isvoare de apă curată şi rece. Grea are să fie iarna ce vine, dar, purtând greul vieţiĭ, nu uitaţĭ mulţumirile trecute şi priviţĭ mereŭ spre dulcea primăvară.

«Dacă vom maĭ fi putând s-o ducem până ’n primăvară,» — întîmpină Ursan cu inima îndoită.

«O vom duce! — strigă preotul. — Cetele de Huni eraŭ maĭ înfricoşate decât cele ce aȡĭ ne staŭ în faţă: aŭ stăpânit ţări întinse, aŭ fost risipite şi s-aŭ pripăşit şi ele căutând adăpost prin văl, dar n-aŭ putut să rĕmăie aĭcĭ, unde numaĭ oameni ca noĭ pot să trăiască. Sĕlbaticĭ din fire, fără de credinţă şi nesăţioşi în poftele lor, oameniĭ aceştia trăiesc numaĭ cu trupul şi caută rostul vieţiĭ numaĭ în mulţumirea poftelor trupeştĭ, nu ştiŭ dar să suferă, să rabde, să. se stăpânească însi-şĭ pe sine şi se omoară între dînşiĭ când nu pot să trăiască toţĭ în desfreu. Las-să vie iarna, căcĭ pentru dînşiĭ e maĭ nemiloasă decât pentru noĭ, care ni-am petrecut viaţa luptându-ne cu asprimea eĭ».

«O să piară, dacă nu se duc, — grăĭ Ursan, — dar vin alţiĭ în locul lor».

«In locul lor da, — rĕspunse Părintele Luca, — dar nu în locul nostru; aĭcĭ în poienele înseninate tot numaĭ noĭ rĕmânem. Gĭur împregiur se schimbă şi se prefac toate: singuri noĭ stăm, creştem şi ne întărim».

«Tocmaĭ asta e! — grăĭ Ursan, care cutreiera mereŭ poienele şi ştia gândul tuturora.—Creştem şi ne întărim mereŭ, am crescut şi ne-am întărit de nu ne maĭ încap poienele şi văile ne sunt prea strimte. Acum, — urmă el cu hotărîre, — acum e timpul să dăm năvală asupra fugarilor şi să-ĭ alungăm, ca să ne facem stĕpêni pe văile adă-postite».

Preotul ridică mâna.

Asta era peste putinţă! Cel ce scoate sabia de sabie are să piară: numaĭ necredincioşiĭ în-chinaţĭ celuĭ necurat pot să se facă stăpânĭ prin vărsare de sânge. Pentru creştinĭ numaĭ Dumne-ȡeŭ el singur e stăpân a toate.

«Nu! — strigă el cu hotărîre. — Când doĭ inşĭ aŭ o bucată de pâne, ia fie-care numaĭ jumătate din ea».

Ursan dete din cap.

«Nu maĭ sunt numaĭ doi pe o bucată de pâne, — grăĭ el îndurerat. — Aŭ trecut şi nu se maĭ pot întoarce timpurile, care aŭ fost. Suntem noĭ ceĭ maĭ bĕtrâni cuprinşi de adâncă jale, când ne aducem aminte de fericirile tinereţelor noastre. Trăiam în timpurile de maĭ nainte în unire frăţească; n-avea nimenĭ nimic ci toate eraŭ ale tuturora şi ale fie-căruia în deosebi ca aierul, pe care-l resuflăm, ca apa, pe care o bem, ca lumina soareluĭ, care tuturora le rĕsare şi pe toţĭ îĭ încălzeşte, — căcĭ toate le aveam cu prisos. Aȡĭ abia trece ȡi dată de Dumneȡĕŭ fără ca să se stîrnească vre-o ceartă între noi. Strîmtoră-rile, în care am ajuns, nu ne maĭ lasă să urmăm viaţa de maĭ nainte, şi vedem apropiindu-se timpul, când ceĭ maĭ stăruitorĭ se vor face stăpâni asupra celor maĭ blânzi la fire şi ne vom încă-iera între noĭ, ca să ne punem frâu uniĭ altora, încetul cu încetul, oare-cum fără de veste şi ca din întâmplare, am împărţit după vetre turmele, care maĭ nainte eraŭ comune. Vorba era, ca fiecare să ştie cât are să păzească şi să apere de lupĭ, ear acum am ajuns, că fie-care vorbeşte de dreptul sĕŭ. Ne maĭ având destulă păşune, ne simţim cu toţiĭ strîmtoraţĭ şi adî-mârte o să împărţim şi poienele. Ne trebue lărgime, dacă e vorba să trăim tot ca pănă-acum: orĭ ne unim cu toţiĭ, ca să dăm năvala asupra străinilor, orĭ ajungem să ne sfîşiem între noĭ!

Gândul acesta-l înspăimânta pe preot.

Da! Aşa trebuiaŭ să vie lucrurile, dacă nu se făcea nimic pentru uşurarea Muntenilor.

«S-o daţĭ năvala, nu ȡic nicĭ eŭ nu, — grăĭ dînsul, — dar s-o daţĭ cu chibzuire şi numaĭ spre a rĕzbi până la gropile de meiŭ. Da, asta trebue neapărat s-o facem, — urmă el uitându-se ear spre Bodea. — Merindea trebue să ni-o luăm cu orĭ-ce preţ, şi vom vedă la primăvară ce vom face maĭ departe. Pe cât eŭ cu mintea mea omenească pot să prevâd, puţini o să maĭ rĕ-mâie pân’ la primăvară, căcĭ iarna e peirea oamenilor nepregătiţĭ pentru ea. O să vĕ alegeţĭ dar câţi-va, puţinĭ, dar oameni cu vîrtute, şi să treceţĭ cu Bodea de a lungul poienelor, ca să aflăm ce ȡic ceĭ-l-alţĭ, să vedem, cum staŭ lucrurile prin văile, pe unde ne sunt gropile. Năvala nu putem să o dăm decât de o dată şi fiind noĭ pretutindenea mulţĭ în faţa puţinilor, căcĭ nu avem să-ĭ omorîm, ci să-ĭ alungăm fără vărsare de sânge».

Ursan era mulţumit.

Maĭ ales plecarea luĭ Bodea el însu-şĭ era un lucru, care trebuia să-ĭ liniştească pe Muntenĭ.

Fiind cel maĭ mare dintre ceĭ cinci bĕieţĭ aĭ preotuluĭ, Bodea era hotărît prin sorţiĭ naşteriĭ să fie urmaş în preoţie al tatăluĭ săŭ şi lua parte numaĭ la întreprinderi, în care putea să-şĭ dee pe faţă vrednicia şi să-şĭ câştige autoritate şi iubirea obştească spre a pute fi, când îl va fi venit rîndul, adevăratul povăţuitor al popo-renilor săi.

«Şi când o să facem lucrul acesta?—» întrebă Ursan.

«Lucrul o dată hotărît se face fără de întârziere. O să plecaţĭ aȡĭ, mâne, cât maĭ curênd», — rĕspunse preotul uitându-se întins spre culme şi pândind clipa, ca fiiul sĕŭ să privească ’n vale pentru-ca să-ĭ facă sĕmn să vie.

Vĕȡênd peste puţin pe tatăl sĕŭ, care-ĭ făcu semn, Bodea o porni la vale, în săltate, cu o repeȡiciune de a-ĭ fi creȡut, că n-o să se maĭ poată opri. Sosit înse la rîu, el se opri ca şi când ar fi venit în pas domol, îşĭ luă avânt şi se aruncă dintr-o săritură pe cel-lalt ţărmure, apoĭ se apropie resuflând uşor.

Tînăr de vre-o douĕ-ȡecĭ şi unu de anĭ, înalt şi subţirel, cu plete lungĭ, cu obrajiĭ curaţĭ şi rumenĭ, cu mustaţa subţire şi cu barba numaĭ fulg, Bodea sĕmĕna maĭ mult a fată mare şi sfiicioasă decât a voinic de munte: bĕrbăţia îĭ era toată numaĭ în felul, cum îşĭ ţinea îmblăci-toarea ferecată, arma luĭ în luptă cu lupiĭ, şi-n ochiĭ mărunţi, care străluciaŭ cu o viuă mişcare printre genele lungĭ şi dese în vreme-ce tatăl-sĕŭ îĭ spunea, de ce e vorba.

«O să ne întoarcem apoĭ coborîndu-ne spre. Valea Albă, — adăugă el vorbind repede, — ca să vedem, dacă năvălitoriĭ aŭ străbătut orĭ nu şi până la gropile noastre».

«O să vedeţĭ voĭ, cum aveţĭ să mergeţĭ şi pe unde o să ajungeţi, — îĭ rĕspunse tatăl-sĕŭ. — Vorba e numaĭ să fiţĭ cu bĕgare de seamă, să nu vĕ aventaţĭ prea departe şi să vĕ străcuraţĭ vĕȡêndu-le toate şi nevĕȡuţĭ de nimenĭ».-

«Poţĭ să fiĭ liniştit, — grăĭ Ursan, care ştia, că Bodea n-ar maĭ puté să primească moştenirea părintească, darul preoţieĭ, dacă, ajuns în strîm-torare şi nevoit a se apăra, ar vărsa fie chiar şi numaĭ o picătură de sânge, căcĭ mâna preotuluĭ trebue să fie nepătată de sânge, curată ca-n clipa naşteriĭ.— Merg eŭ însu-mĭ cu el,— urmă Ursan, — îl luăm pe Botea, pe Vêntu şi pe Mo-roiŭ şi-l vom păȡĭ ca lumina ochilor noştrĭ, căcĭ al nostru e şi pentru copiiĭ nostri-l păstrăm».

II Vatra luĭ Vineş

Sus la stâncile Babelor, unde Vineş, bĕtrânul faur, îşĭ avea vatra, îndesuiala era din ȡĭ în ȡĭ maĭ mare. Fier, ce-ĭ drept, abia pe icĭ pe colo se maĭ găsia câte o bucăţica uitată, şi foile zăceaŭ desumflate la o parte, ciocanele începuseră a prinde rugină, dar la Vineş veniaŭ oameniĭ şi cu treabă, şi fără treabă.

Trăiseră, câtă vreme viaţa li-a fost uşoară, risipiţĭ prin poiene şi prin văĭ, fie-care pentru sine şi pentru aĭ sĕĭ şi mulţumit cu sine şi cu ale sale. Acum, când griji multe şi grele îĭ apăsaŭ, se doriaŭ uniĭ pe alţiĭ şi se simţia fie-care maĭ bine când se vedea în mijlocul celor-lalţi. Gândul, că numaĭ împreună pot să scape de ne-voĭ, îĭ mâna pe toţĭ la deal, unde totdeauna eraŭ mulţĭ la un loc.

Veniaŭ, de când cu sporirea hăitelor de lupĭ, ca Vineş să le prefacă fierul în arme de luptă. Fiind apoĭ mulţi, trebuiaŭ să aştepte pănă-ce nu le va fi venit rîndul şi, aşteptând, steteaŭ de vorbă, ca să le treacă de urît, ear acum prinseseră slăbiciune şi veniaŭ numaĭ pentru-ca să stee de vorbă.

Aĭcĭ se întîlniaŭ oameni până acum rĕsleţĭ, care nu se maĭ vĕȡuseră nicĭ o dată; aĭcĭ se aflaŭ toate noutăţile; aĭcĭ se plămădiaŭ şi se puneaŭ la cale cele viitoare. Aȡĭ eraŭ dar maĭ mulţĭ de cât ĭeri, la început deci, ear în urmă cu sutele, toţĭ înarmaţi, fie-care în felul luĭ, unul cu ghioagă, altul cu suliţă, ear altul cu îmblăcitoare, toţĭ gata în fie-care clipă de luptă.

Moşneagul cu barba lungă şi netedă şedea la loc maĭ ridicat şi se uita împregiur rîdînd din ochiĭ luĭ vioi şi acoperiţĭ de sprîncene stufoase şi încă negre. Luĭ toţĭ îĭ eraŭ dragi copii; el -chiar şi celor încărunţiţĭ le ȡicea numaĭ «băiete;» el penrru toţĭ «taică Vineş» era; la el toţĭ ca la un fel de sfînt se uitau; vorbele luĭ toţĭ le ascultaŭ cu drag, căcĭ mult vieţuise, prin multe trecuse, multe păţise, multe văzuse, multe au-ȡise, multe ştia bĕtrânul Vineş şi, întinerit acum la adânci bĕtrâneţe, îşĭ aducea de toate aminte şi mulţumirea luĭ bĕtrânească era să le spună şi ear să le spună.

Luptându-se în cele din urmă timpuri atât de adese-orĭ cu fiarele sălbatice, oameniĭ se des-brăcaseră de firea lor de păstorĭ blajinĭ, care-şĭ petrec viaţa purtând grijă de moşnegĭ, de femeĭ, de copiĭ şi de mieĭ, se înăspriseră şi eraŭ din ȡĭ în ȡĭ maĭ porniţĭ spre luptă şi cu oameniĭ, care îĭ strîmtoraŭ chiar maĭ rĕŭ decât fiarele. Nu-şĭ prea dedeaŭ seamă despre lucrul acesta, dar Vineş îl vedea din mişcările lor, din căutătura lor, din felul, cum rostiaŭ vorbele şi, uitându-se cu duioşie părintească la feţele lor, moşneagul simţia, că iese-n ele la iveală o virtute ce timp îndelungat stătuse ascunsă.

«Da, da, băieţĭ, — grăĭ dînsul cu faţa înseninată,— se schimbă timpurile».

«Și cum se vor fi schimbând, taică Vineş?» — întrebă Corbu, omul scurt şi îndesat, care stătea răzĕmat pe ghioaga luĭ.

«Cum se schimbă? — întimpină Cărbune cel cu părul creţ şi cu mustaţa scurtă. — Tu veȡĭ, cum se schimbă. — Nu maĭ eştĭ nicĭ tu de aţji — de ieri: îţĭ aduci aminte ca vre-o dată în viaţa ta să ne fi adunat atât de mulţĭ la un loc!?»

«Aşa-i! — ȡise Bradul cel înalt şi uscăţiv; — asta s-a pornit o dată şi merge înainte».

«Da! — da!—strigară câţĭ-va dintre ceĭ-lalţĭ: trebue să meargă înainte!»

Corbu dete din umerĭ ca omul, care ar vré, dar nu poate să creadă. Avea el gândurile luĭ, dar ţinea, ca vre-un altul să le dee pe faţă.

«Noi ne-am adunat aşa încetul cu încetul, — ȡise el, — şi tot noĭ o să ne şi risipim după-ce Bodea şi cu ceĭ-lalţĭ ne vor fi adus merinde».

Tăceaŭ toţĭ.

Răcĭulete cel mărunt şi neastâmpărat îşĭ rodea mustaţa cea roşie şi nu maĭ găsia loc pentru suliţa luĭ cea lungă. Vedând, că n-are nicĭ unul inimă să-şĭ spuie gândul, el dete cu cotul, se vîrî ca sfredelul printre cei-lalţĭ şi ĭeşi în faţa luĭ Corbu.

«Asta nu se poate! — grăĭ dînsul.

«Și de ce adecă să nu se poată!?» —întrebă Corbu.

«Fiind-că e peste putinţă, — rĕspunse Răcĭu-lete: — nicĭ o dată încă noĭ n-am iernat în poiană şi n-o să putem ierna nicĭ acum. Colibile noastre, făcute din frunzar, pot să ne dee umbră ’n timpul veriĭ şi să ne adăpostească în timp de ploaie, dar gerul ierniĭ o să ne scoată din ele.»

«Aşa e!»—strigară maĭ mulţĭ de o dată.

«Nu se poate, — urmă Răcĭulete, — să avem adăposturĭ bune ’n vale şi să ne împăcăm cu gândul, că trebue să rĕmânem aĭcĭ».

«Și ce-o să faci, — întrebă Corbu,— cu ceĭ ce s-aŭ încuibat acolo!?»

«Ceea ce fac cu lupiĭ ce daŭ năvală asupra turmeĭ, — rĕspunse Răciulete. — Dacă nu fuge, îl toc în cap. Daŭ şi ’n om cum daŭ în fiară, dacă nu mĕ lasă să trăiesc în pace.»

«Aşa-ĭ! — strigară ear câţi-va dintre ceĭ maĭ îndrăzneţĭ. — Să fi rĕmas unde-aŭ fost, dacă ţin să trăiască!»

«Dar dacă popa nu ne lăsă!?» — întimpină Corbu uitându-se cam cu coada ochiuluĭ la Răcĭulete, pe care-l ştia năvalnic la fire şi slobod la gură.

«De! — rĕspunse Răcĭulete, — ne-o fi lăsând, nu nĭ-o fi lăsând, asta nicĭ el nu poate s-o ştie acum. O să vadă şi el, cum vin lucrurile, o să se maĭ gândească şi-o să se rĕsgândească. Nu facem nicĭ noĭ ce voim, ci ce suntem nevoiţĭ a face, şi maĭ mare decât nevoile nu e nicĭ cel maĭ popă dintre toţĭ popii. — Vorba nu e, dacă voim orĭ nu, ci dacă suntem orĭ nu maĭ tari decât dînşiĭ, ca să putem să-ĭ alungăm. Și voi ne vedeţi, că suntem mulţi, şi încă maĭ mulţĭ o să fim.»

«Nu-ĭ aşa, — grăĭ bĕtrânul Vineş netezindu-şĭ barba şi altfel netedă. — Ceĭ maĭ tarĭ nu sunt ceĭ maĭ mulţĭ, nicĭ ceĭ maĭ porniţi, ci ceĭ maĭ chibzuiţi. — Gata să fiţĭ pentru toate, dar voi de capul vostru nicĭ o hotărîre să nu luaţi. Să vie Bodea cu ceĭ-lalţĭ, să vedem pe tinde-aŭ umblat, cum staŭ lucrurile de gĭur împregiurşi ce aŭ pus la cale: vom chibzui apoĭ, cum avem s-o pornim şi la ce capăt avem s-o scoatem. Numaĭ timpurile aŭ să se schimbe: noĭ rĕmênem tot ceea ce am fost».

Oamenii-l ascultaŭ cu sfială şi-ĭ dedeaŭ dreptate, dar gândurile se-ncuibă-n mintea omuluĭ ele de ele, ceĭ maĭ mulţĭ eraŭ porniţĭ în inimile lor ca Răcĭulete şi ca Corbu, hotărîrea lor era luată şi nestrămutată.

Trecuseră patru ȡile de la plecarea luĭ Bodea, şi nevoile eraŭ din ţiĭ în ȡĭ maĭ multe şi maĭ marĭ.

Timpul se maĭ muiase, ce-ĭ drept, par-că nu iarna, ci primăvara se apropia, dar, rîşniţele nu maĭ aveaŭ ce să macine şi ţesturile steteaŭ, ca foile luĭ Vineş, aruncate la o parte, oile ’nţer-caseră, brânza adunată ’n timpul veriĭ era pe sfîrşite, şi meiul rar de tot, chiar nicĭ s-are nu maĭ găsiaĭ şi oameniĭ se hrăniaŭ aproape numaĭ cu mure şi cu bureţĭ.

La toate se maĭ adăuga apoĭ şi plaga haite-lor de lupĭ, care maĭ nainte eraţĭ atât de rari la munte, ear acum se făceaŭ din ȡĭ în ȡĭ maĭ nesăţioşi. Ceĭ maĭ inimoşĭ dintre dulăĭ, tocmaĭ inimoşi fiind, periseră unul câte unul în luptă, şi abia pe ici pe colo maĭ rĕmăsese câte un puian maĭ îndârjit, care n-o lua la fugă când uima mirosul de lup.

«Nu maĭ e, — îşĭ ȡiceaŭ cu toţiĭ, — nu-maĭ e chip s-o ducem aĭcĭ!»

Și tot acesta era şi gândul celor ce n-apuca-seră âncă să vină în fie-care ţiĭ la vatra luĭ Vineş, ci-şĭ petreceaŭ viaţa tot resleţĭ ca maĭ nainte. Orĭ-şi-cât de risipiţĭ ar fi fost eĭ, acelea-şĭ nevoi îĭ făceaŭ pe toţĭ porniţĭ în acela-şĭ fel.

Nimenĭ nu ’ndrăznia însă să se misce câtă vreme preotul stătea pe gândurĭ, nicĭ chiar Răcĭulete cel neastâmpărat, care-ar fi fost în stare să găurească cerul cu suliţa luĭ cea lungă.

III Năluca.

Sosiţĭ la Piscul Laculuĭ, Bodea şi soţiĭ luĭ aŭ fost nevoiţĭ să se oprească ’n loc.

Aicĭ fugariĭ rĕsbisără prin strîmtorile văiĭ până ’n poienele largĭ şi trecusără spre valea Bârseĭ, încât drumul de spre Bucegĭ spre Păpuşa era tăiat de dânşiĭ.

«Trebue — grăĭ Ursan, — să aşteptăm noaptea, ca să ne străcurăm printre focurile lor».

«De!» — rĕspunse Bodea trecând cu ochiĭ de a lungul văiĭ.

La dreapta era trecătoarea, unde nu eraŭ corturĭ, dar se vedeaŭ multe fumurĭ. La stênga se coborîa valea pe alocurea foarte strimtă. Maĭ ales sub Leaota, la capul coasteĭ, ea se strîmta de aĭ fi putut s-o ’nchiȡĭ cu câţi-va braȡĭ rĕsturnaţĭ în albia rîuluĭ.

«Știţĭ că n-ar fi lucru greŭ să-ĭ închiȡĭ pe oameniĭ aceştia aĭcĭ? — grăĭ dînsul. — Uniĭ dintre noĭ le taie drumul spre isvoarele Bârseĭ, ea-alţiĭ se pun la capul coasteĭ şi nu-ĭ lasă la vale»

«Greŭ n-ar fi, — întimpină Moroiŭ: — dar nu ştiŭ de ce să-ĭ închiȡĭ şi să nu-ĭ alungi?» fiică al Părinteluĭ Ilie şi avea mare trecere la Muntenĭ.

Și de astă-dată tot el ajunse în fruntea ceteĭ, care, înaintând spre strîmtorile Oltuluĭ, creştea mereu. Nu că se îmbuiba el, nicĭ că l-a ales cine-va, dar până ’n culmea Negoiuluĭ se adunaseră peste şapte-ȡecĭ de inşi, tot unul şi unul, oameni aleşi dintre ceĭ maĭ vrednici, şi cu cât maĭ mulţĭ eraŭ, cu atât maĭ învederat ĭeşia la iveală, că numaĭ el, omul mărunt şi aproape dc toi spân, dar scurt la vorbă şi chibzuit la faptă, e în stare să-ĭ ţină pe toţĭ în ascultare.

Era om domol Bran şi la vorbă maĭ mult blajin decât aspru, dar, când ȡicea ce-va, se uita la tine de nu-ţĭ maĭ venia să-ĭ respunȡĭ: simţĭaĭ, că aşa e, cum ȡice el, şi nu alt-fel, orĭ că aşa trebue să fie.

Se aţinea în drumul lor cel lung lumea după dînşiĭ, şi s-ar fi adunat sute şi ear sute; el însă ştia să-ĭ potolească pe oamenĭ.

«Duceţi-vĕ pe la vetrele voastre şi staţĭ gata, — le ȡicea el, — că vĕ adunăm noĭ după ce le vom fi pus toate la cale.

Și oameniĭ se risipiaŭ fără de împotrivire:

Unul singur, Bodea cel stăpânit de năvălnicia tinereţelor, tot maĭ ţinea să umble de capul luĭ.

Vĕȡênd stăruinţe le oamenilor, el nu se maĭ gân-dia la gropile de bucate, ci zoria năvala spre capul coastei. Ii era par-că-ĭ perde pe oameni când îĭ vede risipindu-se şi că maĭ târȡiŭ nu va maĭ putea nimenĭ să-ĭ adune.

«Tocmaĭ asta e. Dacă pot să-ĭ închid, sunt eŭ stăpân pe toată valea, de la capul coasteĭ până la trecătoare, scot pe cine vreaŭ şi nu maĭ las pe nimenĭ să intre».

Aşteptând sosirea nopţiĭ, ca să-şĭ poată urma drumul, eĭ s-aŭ învîrtit mereŭ împregiurul acestui gând, şi pe Ia miedul nopţiĭ, când aŭ pornit Ia vale, ca să treacă spre Păpuşa, Bodea era atât de hotărît, c-ar fi voit să se întoarcă ’napoĭ, să adune oameni şi să facă chiar mâne ceea ce-şĭ pusese ’n gând.

«Trebue să avem şi noĭ un colţişor, din care nu maĭ poate nimenĭ să ne scoată!» — îşĭ ȡicea el, — şi de geaba mergeaŭ înainte, căcĭ loc atât de potrivit ca acesta nu maĭ puteaŭ să găsească.

Era, înse peste putinţă, ca una să ȡică popa şi alta să facă feciorul luĭ.

Sosiţĭ în poienele Păpuşeĭ la Părintele Ilie, eĭ aŭ fost primiţĭ cu mare bucurie atât de bĕtrânul preot, cât şi de Munteniĭ de acolo, unde fierberea era chiar maĭ viuă de cât în Bucegi. Bodea n-avea înse timp de pierdut şi zoria ple-carea.

Urmându-şĭ drumul, eĭ aŭ luat cu dînşiĭ pe Bunea, pe Viezură şi pe Bran, arcaşul neîntrecut, care ştia să rĕnească lupul, din mare depărtare şi era umblat ca nimenĭ pe cărările munţilor.

Deşi născut din tată păgân, un fugar ce gă-sise adăpost la Muntenĭ, Bran era nepotul de fiică al Părinteluĭ Ilie şi avea mare trecere la Muntenĭ.

Și de astă-dată tot el ajunse în fruntea ceteĭ, care, înaintând spre strîmtorile Oltuluĭ, creştea mereŭ. Nu că se îmbulȡia el, nicĭ că l-a ales cine-va, dar până ’n culmea Negoiuluĭ se adunaseră peste şapte-ȡecĭ de inşi, tot unul şi unul, oameni aleşi dintre ceĭ maĭ vrednicĭ, şi cu cât maĭ mulţĭ eraŭ, cu atât maĭ învederat ĭeşia la iveală, că numaĭ el, omul mărunt şi aproape de tot spân, dar scurt la vorbă şi chibzuit la faptă, e în stare să-ĭ ţină pe toţĭ în ascultare.

Era om domol Bran şi la vorbă maĭ mult blajin decât aspru, dar, când elicea ce-va, se uita la tine de nu-ţĭ maĭ venia să-ĭ respunȡĭ: simţiaĭ, că aşa e, cum ȡice el, nu alt-fel, orĭ că aşa trebue să fie.

Se aţinea în drumul lor cel lung lumea după dînşiĭ, şi s-ar fi adunat sute şi ear sute; el însă ştia să-ĭ potolească pe oamenĭ.

«Duceţi-vĕ pe la vetrele voastre şi staţĭ gata, — le ȡicea el, — că vĕ adunăm noĭ după ce le vom fi pus toate la cale.

Și oameniĭ se risipiaŭ fără de împotrivire:

Unul singur, Bodea cel stăpânit de năvălnicia tinereţelor, tot maĭ ţinea să umble de capul luĭ.

Vĕȡênd stăruinţele oamenilor, el nu se maĭ gân-dia la gropile de bucate, ci zoria năvala spre capul coasteĭ. Iĭ era par-că-ĭ perde pe oamenĭ când îĭ vede risipindu-se şi că maĭ târziŭ nu va maĭ putea nimenĭ să-ĭ adune.

Iĭ plăcea luĭ Bran stăruinţa aceasta, dar el îşĭ urma drumul.

Sosiţĭ în vîrful Suruluĭ, Părintele Gavriil nu i-a lăsat să maĭ înainteze. In valea Oltuluĭ era o îndesuială ca în furnicar. Atît în strîmtorile de la stenga, cât şi în lărgimile de Ia dreapta, pe sub Negoiul şi pe sub Viştea, corturile eraŭ cu sutele, pe alocurea chiar cu miile-la un loc, şi crucile ridicate pe ici pe colo de asupra lor eraŭ semne neîndoioase, că ceĭ adăpostiţĭ sub ele sunt Gepiȡĭ veniţi, precum spuneaŭ ceĭ din Negoiul, parte despre Apus, parte pe rîu la deal.

Nu le rĕmânea Muntenilor de cât să-şĭ caute vre-o rĕsuflătoare spre văile ce daŭ în şesul de la Dunăre.

Pe Lovişte însă, pe Topolog şi pe Argeş era acea-şĭ îndesuială: corturĭ şi ear corturĭ până prin înfundăturile văilor. Și aĭcĭ numaĭ cu marĭ vărsărĭ de sânge ar fi putut să rĕsbească.

«Apoi numaĭ aşa, fără de opintire, n-o să rĕsbim noĭ nicăirĭ, — grăĭ Bodea cam în bĕtaie de joc.

«Ba da! — îĭ rĕspunse Bran. — Dacă vom ave rĕbdare şi ne vom aventa numaĭ unde eĭ sunt puţini şi noĭ mulţi, nu le rĕmâne de cât să fugă».

«Asta numaĭ la capul coasteĭ am pute s-o facem»,— întîmpină Bodea.

«Să vedem, — grăĭ Bran; — poate că aiurea sunt şi maĭ puţinĭ».

Sosiţĭ dimineaţa ȡileĭ următoare în vîrful or-luluĭ, eĭ se opriră cam miraţĭ.

Jos la poala munteluĭ, în adoua dintre văile ce se deschid spre lunca Argeşuluĭ, se vedea o făşie de ţară, o mică lărgime fără de corturi.

Nu le venia să creadă, că aĭcĭ n-aŭ străbătut fugariĭ, dar cu cât maĭ mult se coborîaŭ, cu atât maĭ vîrtos se ’ncredinţaŭ, că nu sunt corturĭ în lărgimea încă depărtată.

In poienele Scărişoriĭ eĭ deteră peste Burete, buciumaşul, şi peste Mareea, un alt arcaş îndemânatic, care le spuse, că acolo, unde se vedea lărgimea, sunt gropile de grâne ale Scărişore-nilor şi adăposturile lor de iarnă.

«Corturĭ, ce-ĭ drept, nu sunt, — adăugă el, — dar nopţile se vĕd focurĭ».

«Multe?»

«Nu tocmai!»

«Orĭ-şi-cum ar fi, — grăĭ Bran, — aĭcĭ e loc de resuflătoare. Valea e strimtă, şi maĭ puţinĭ n-o să găsim aiurea».

Eraŭ în gîndul luĭ hotărîte lucrurile: pe aĭcĭ trebuia să se dee năvala.

In gândul luĭ Bodea era înse hotărît, că năvala are să fie dată la capul coasteĭ, sub Leaota.

«Nu veȡĭ că n-aĭ făcut nicĭ o treabă!?—ȡise el. — Maĭ jos valea se lărgeşte, şi le vine ajutor despre Argeş, dacă dăm năvală asupra lor».

«O să vedem,—îĭ rĕspunse Bran,—apoĭ, fără de a maĭ perde vorba, luă înţelegere, ca Moroiŭ cel mustecos şi sprâncenat şi Căndea, bĕlanul înalt şi cu mustaţa ’n spic, să plece cu Burete să cutreere poienele şi să adune lumea, apoĭ să se întoarcă cu toţiĭ la locul de despărţire.

Ochiĭ luĭ Bodea scânteiaŭ de neastemper când Moroiŭ şi Cândea se întoarseră cu Burete ear spre poiene. Era-n sufletul luĭ ce-va ce-l împingea să meargă şi el cu dînşiĭ, dar să nu să maĭ întoarcă, ci să dee năvala cum voia dîn-sul. El înse nu putea să se abată din calea ce-ĭ croise tatăl sĕŭ.

«Eară noĭ ceĭ-lalţĭ, — grăĭ Bran, — ne coborîm în timpul acesta, ca să cercetăm locurile şi să vedem, câţĭ şi ce fel sunt oameniĭ din vale, cum sunt aşedaţĭ şi pe unde trebue să-ĭ apucăm, ca să resbim fără de vărsare de sânge la gropile de grâne şi la adăposturi... Viĭ cu noĭ orĭ te duci şi tu cu Moroiŭ? — adăugă apoĭ întorcân-du-se spre Bodea.

Tînĕrul cu obrajiĭ rumenĭ rĕmase pe o clipă nehotărît.

Era ’n el ce-va ce-ĭ ȡicea: «Nu coborî în vale».

«Viŭ cu voĭ!»—îi rĕspunse el luĭ Bran şi o pornĭ la vale rĕpede par-că ar fi luat hotărîrea de a se aventa în o prăpastie.

Peste cât-va timp, după-ce se maĭ apropiară, se iviră pe icĭ pe colo prin vale fumurĭ, ba par-că păşteaŭ vite pe întinsul văiĭ, par-că pe ici pe colo eraŭ ogoare proaspete.

«Ăştia sunt de-aĭ noştri!»—strigă Bodea,—şi cu toţiĭ îşĭ iuţiră pasul coborîndu-se spre pădurea ce nu maĭ era departe.

Coborînd de la munte, omul, după-ce a trecut din poiană ’n codru, înaintează numaĭ pe dibuite, căcĭ nu maĭ vede nicĭ înainte, nicĭ înapoĭ. Trecând dar prin pădure la vale, el grăbiaŭ, ca să dee cât maĭ curênd peste vre-un luminiş, de unde li se deschide iar vedere spre vale. Bran le ȡicea mereŭ să stee adunaţi, dar la coborîş e greŭ să-ĭ ţiĭ pe oamenĭ adunaţĭ la un loc, căcĭ eĭ, mergând fie-care după temperamentul sĕŭ, se resfiră de a lungul plaiuluĭ, şi uniĭ dintre dînşiĭ o luaseră departe înainte. Lucru firesc ar fi fost, ca Burete şi Mareea să meargă în frunte, căcĭ singurĭ eĭ cunoşteaŭ locurile; Bodea însă, rĕsleţ şi nerăbdător, apucase el înainte, ca să fie cel dânteiu, care le vede toate din apropiere. Maĭ ales după-ce aŭ trecut înse din făget în brădet codrul era din ce în ce maĭ des şi ni-căirĭ nu se ivia surpătură, rovină orĭ vre-un alt semn de luminiş, ci mergeaŭ ca cu sacul în cap.

Era târziŭ după ameaȡă-ȡi, când la dreapta începù să se audă vîjiitul unuĭ pârîu, un semn neîndoios, că nu maĭ e mult de coborît.

Ursan şi Vêntu, care rĕmăseseră ’n urmă şi nu-l maĭ văzuseră de mult pe Bodea, îşĭ iuţiră pasul. Bran apucase însă înaintea lor şi-l oprise pe oamenĭ, ca să-ĭ adune şi să-ĭ ducă maĭ de parte strînşi la un' loc şi fără de sgomot.

Ast-fel ceata rĕmĕsese departe ’n urmă când Bodea se pomeni pe neaşteptate de asupra uneĭ surpăturĭ, de unde se deschidea asupra văiĭ privire largă şi atât de apropiată, încât el se re-trase speriat în desiş, ca să nu fie vĕȡut.

La dreapta luĭ se vărsa liniştit un rîuleţ, eară din colo de rîuleţ, la depărtare de câte-va sute de paşi, eraŭ înşirate pe sub coasta acoperită de pădure vre-o treĭ-ȡecĭ de colibĭ, în faţa cărora se aflaŭ oamenĭ, femeĭ, copiĭ şi păşteaŭ vite, ba la stênga rîuluĭ eraŭ în adevăr câte-va fâşiĭ de ogoare proaspete.

«Ăştia nu trec, ci aŭ de gând să rĕmâie aĭcĭ,» — îşĭ ȡise el rĕtrăgându-se maî adânc în desiş.

O singură privire îĭ fusese destul, ca să se încredinţeze, că ceĭ adăpostiţĭ în vale nu sunt Ge-piȡĭ, dar nicĭ Muntenĭ, ci un neam de oamenĭ, despre care el nu ştia nimic.

Colibile, deşi acoperite tot cu frunzar, nu eraŭ ca cele făcute de Muntenĭ pe la mărginile po-ienelor, ci maĭ mult nişte acoperişuri puse pe gropi săpate adenc, de un stat de om, ear pământul, scos din gropi era aruncat peste frunzişul acoperişuluĭ. Cruci nu se vedeaŭ nicăiri. Oameniĭ eraŭ maĭ mult scurţî şi groşi decât înalţi, greoi în mişcările lor şi bĕlani la faţă. Vitele eraŭ ciolănoase şi cu coarnele rĕsfirate, ear câniĭ, nişte zăvodi mari ca viţeiĭ, umblaŭ molatec şi desşirat şi lătraŭ rar şi gros.

Trebuia să se întoarcă şi să-ĭ vestească pe ceĭ-lalţĭ, ca să se apropie cu' bĕgare de seamă.

De o dată înse el ĭeşi fără-ca să-şĭ dee seamă ear pe muchea surpăturiĭ, ca să vadă maĭ bine.

La stênga, sub surpătură, unde el nu se putea uita, maĭ eraŭ încă opt colibĭ, şi de aĭcĭ, la depărtare de cel mult trei-ȡecĭ de paşi, se ivi o fată tînără, care trecea cu un vas de lut spre rîu.

Era Mala, cea maĭ tînĕră dintre cele treĭ fiice ale luĭ Dragoslav, una din căpeteniile fugarilor adăpostiţĭ în vale.

Nu, nicĭ o dată Bodea nu şi-ar fi închipuit, că e cu putinţă ceea ce vedea cu ochiĭ luĭ.

Nu era înaltă copila, nicĭ subţirică, nicĭ sprin-tenă ca Muntencele, pe care le ştia el, dar îĭ era trupul plin şi fraged ca al unuĭ copil purtat la sîn, avea obrajiĭ rotunjĭ mare minune şi albi ca laptele ’nspumat, şi peste umeriĭ eĭ se revărsa un păr galbăn ca firele de aur.

Străin neam de oameni şi ne maĭ vĕȡut în aceste văĭ.

Ea trecea oare-cum ca dormind, a ’ndelete şi legănată ’n mersul eĭ la tot pasul, ear Bodea, uimit, o privia cu atăta nesaţiu, încât dînsa, isbită de puterea priviriĭ luĭ, trăsări şi-şĭ întoarse mariĭ ochi albaştrĭ spre el.

E o taină nepătrunsă, cum prin ochiul îndreptat spre alt ochiŭ sufletul străbate la alt suflet şi cum, întelnindu-se privirile, sufletele se pătrund unul pe altul şi se îmbină ca-n o singură fiinţă.

Faţa copileĭ se lumină ca scăldată ’n rade venite din altă lume, ear Bodea, fărmecat de zîmbetul eĭ plin de dulceaţă, se cutremură ca străbătut de un fulger. Îĭ era par-că abia în clipa aceasta se naşte şi viaţa de până acum i-a fost numaĭ un fel de amurg.

O fioroasă ameţeală, acea-şĭ ameţeală îĭ cu-prinse pe amêndoĭ, beţia fioroasă, pe care n-o maĭ uită şi vrea mereŭ s-o aibă cel ce-a avut-o odată.

Nu-şĭ maĭ dedea el acum seamă, că ceĭ din vale puteaŭ să-l vadă, şi nu ştia, dacă l-aŭ vĕȡut orĭ nu. Ar fi fost în stare să sară de pe muchea surpăturiĭ la copila pornită şi ea spre el ca paserea ce-şĭ ridică aripile gata de a-şĭ lua sbor. Aurind înse paşiĭ soţilor sĕĭ, el se ’ntoarse rĕ-pede spre dînşiĭ în vreme-ce Mala rĕmase ca înfiptă ’n pământ, apoĭ, când zări pe ceĭ-lalţĭ, o lua speriată la fugă, înapoĭ, de unde venise.

«Tiptil! tiptil! — şopti Bodea cu glasul înecat de năvala sângeluĭ şi tremurând în tot trupul. Opriţi-vĕ, că sunt prin apropiere, — după toate semnele păgânĭ, un neam de oamenĭ ne maĭ vĕȡut pe aĭcĭ».

Ursan se uită lung şi îndurerat la el.

Îl ştiuse bĕiat inimos, şi-ĭ era greŭ să-l vadă galben la faţă şi tremurând de spaimă.

«Dacă sunt, — îĭ rĕspunse, — suntem şi noĭ şi ne aflăm la noĭ acasă».

«Te-a zărit cine-va?» —întrebă Bran cel chib-zuit făcându-le oamenilor semn să se rĕtragă.

Bodea rĕmase ca trăsnit din senin.

Da, l-a vĕȡut, ea fără îndoială că l-a veȡut, dar el sîmţia, că nu e ’n lumea aceasta om, căruia ar fi putut să-ĭ spună, pe cine a vĕȡut şi cine l-a vĕȡut.

«Nu! — nimenĭ nu m-a, veȡut!» — rĕspunse el rostind vorbele în sîlă, dar cu îndĕrĕtnicia omuluĭ ce sare în o prăpastie adêncă.ˮ

Bran ĭeşi oare-cum pe furiş la marginea păduriĭ, ca să se dumirească asupra celor ce se petrec în vale.

Vedea şi el numaĭ ceea ce vĕȡuse Bodea, căcĭ maĭ jos, la depărtare de câte-va sute de paşi, rîul cotia şi valea se strîmta.

«Unde sunt gropile voastre? — îl întrebă pe Mareea după ce se trase ear în deşiş.

«Colo, sub coastă, la capătul ogoarelor, — rĕspunse Mareea, — ear casele nu se vĕȡ, căcĭ se află în dosul stâncilor».

«Câte sunt?»

«Patru-ȡecĭ şi nouă de fumurĭ avem».

«Și maĭ e loc larg pe lângă case?»

«Nu mult, dar e».

«Atuncĭ e rĕŭ, — grăĭ Bran, — căcĭ s-aŭ încui-bat în casele voastre şi trebue să fie mulţĭ de şi-aŭ maĭ făcut colibi şi aĭcĭ».

Bodea stetea ca pe jăratic.

Știa atât de bine, că cel maĭ urgisit dintre toate pĕcatele, începătura a toată rĕutatea, is-vorul tuturor mişeliilor e minciuna şi tot spusese, că n-a fost vĕȡut, când ştia, că vĕȡut a fost înşelase pe soţiĭ luĭ, care, socotindu-se neştiuţĭ de nimenĭ, stăteaŭ fără de grijă în vreme ce în vale se făceaŭ, poate, pregătirĭ.

«Ce facem noĭ acum?» — întrebă el strîmtorat.

«Multe avem de făcut, — îĭ rĕspunse Bran, care le pusese ’n capul sĕŭ toate la cale. — Maĭ în-tâiŭ ne ’ntoarcem şi ne căutăm un loc bine adăpostit, ca să ne facem focurĭ şi să odihnim fără de grijă peste noapte. Apoĭ ne alegem câţi-va şi trecem de a lungul coasteĭ de la stênga până ’n faţa caselor, ca să vedem cum staŭ lucrurile acolo.

«Tot ar fi bine, — îĭ ȡise Bodea, — ca să lă-săm şi aĭcĭ pază».

«De ce!? — întîmpină Bran. — Dacă nu te-aŭ vĕȡut, nu pot să bĕnuiască nimic. — Orĭ poate că te-aŭ vĕȡut?»

Bodea ear se făcu galben la faţă.

Acum era timpul să se îmbărbăteze şi să-şĭ uşureze sufletul spuind adevĕrul. Deşi îĭ era însă ruşine c-a minţit, încă maĭ ruşine îĭ era să-şĭ mărturisească păcatul, şi în loc de a-şĭ face datoria, o mânie oarbă-l cuprinse faţă cu' Bran, care-l silea să mintă din nou.

«Nu m-a vĕȡut, — grăĭ dînsul cu glasul înă-buşit de năvala sângeluĭ, — dară suntem mulţĭ şi ar fi putut să ne sîmtă.

«Dacă aşa creȡĭ, n-aĭ de cât să rĕmâi aicĭ şi să staĭ de pază, — îĭ ȡise Bran, — eară când ţĭ se va urî, te ’ntorcĭ şi ne găseştĭ după zarea foculuĭ».

«Asta nu! — rĕspunse Bodea şi se ’ntoarse şi el cu dînşiĭ.

Fie-care pas, pe care-l făcea la deal, era însă pentru el de o potrivĕ cu muncile iaduluĭ. Îĭ vedea în gândul luĭ pe ceĭ din vale sărind în picioare, luându-şĭ armele şi alergând din toate părţile, ca să se adune şi să dee cu toţiĭ năvală asupra soţilor luĭ, îĭ audia par-că rĕcnind pe ’năbuşite, simţia apropierea lor şi inima i se batea din ce în ce maĭ tare.

După-ce urcară cât-va timp, Bran îĭ opri sub un mare stan de peatră, care închidea vederea spre vale, apoĭ oamenii-şĭ adunară uscăturĭ şi-şĭ aprinseră treĭ focuri. Eraŭ bine adăpostiţĭ şi aveaŭ drumul deschis spre poiene, în cât ar fi putut să ţie pept şi să scape nevătămaţĭ şi dacă ar fi avut să se lupte fie-care cu câte cinci.

Bodea se maĭ linişti. Peste puţin înse Bran plecă cu Vêntu şi cu alţĭ treĭ dintre oamenĭ, ca să treacă, precum fusese vorba, de-a lungul coasteĭ de la stênga până în faţa caselor, şi inima luĭ Bodea iar începù să svîcnească. Ii era par-că fără de Bran oameniĭ se zăpăcesc şi n-or maĭ şti ce să facă în faţa duşmanuluĭ.

«Mĕ duc şi eŭ cu dînşiĭ!— ȡise şi plecă în urma lor.

Minţia înse şi de astă dată, căcĭ gîndul luĭ era să meargă ear la muchea surpăturiĭ şi să stee de pază, gata de a vesti pe ceilalţĭ îndată ce va vede, că ceĭ din vale fac vre-o pregătire.

Diua se învelia în noapte când el sosi la locul, de unde veduse pe Mala şi se uită tremurând în tot trupul spre colibile de peste rîu.

Era linişte ’n vale: nicĭ o mişcare, care ar fi putut să-l pună pe gândurĭ, nicĭ o îngrămădire de oameni ce rîcnesc pe ’nfundate, nimic ce nu fusese şi maĭ ’nainte. El tremura cu toate aceste ca făcătorul de rele în clipa hotărîtoare, pămîntul i se clătina sub picioare, şi fără de voie el se aşeȡă pe iarba uscată puindu-şĭ îmblăcitoarea peste genunchi.

Obosit de umbletul îndelungat, flămând lihnit, umilit în sine si istovit de viua luĭ frământare » sufletească, el nu maĭ era în stare să facă ce-va, ci sta într-un fel de aiurire la locul, unde se afla.

Vedea, par-că, iar vedea pe copila cu mariĭ ochi albaştri tot cum o văȡuse şi tot cum o ştia. N-o vedea şi-’şĭ dedea seamă, că n-o vede, şi totu-şĭ par-c’o vedea ’n aievea.

«Nu, — îşĭ ȡise el în cele din urmă ca prin somn, — a fost o nălucire numai. Nimenĭ nu m-a vĕȡut.

Necuratul a fost, care i s-a ivit în adimenitor chip de copilă fragedă şi plină de farmece, ca să-ĭ întunece minţile, să-l ispitească şi să-l ducă la peire.

Și totu-şĭ chiar în clipa, când şi-o ȡicea aceasta, copila cu mariĭ ochĭ albaştrĭ se reivia în închipuirea luĭ maĭ mult ca ânger de cât ca demon.

Se întunecase Luna, ivită de mult pş cerul aproape senin îşĭ revărsa lumina asupra colibi-lor şi asupra rîuleţuluĭ, care scînteia pe ici pe colo în radele eĭ. La stânga, de unde venise Mala, era umbră deasă, care trecea pe ici pe colo în fîşiĭ lungĭ şi peste rîu. Liniştea se ’ntindea din ce în ce maĭ deplină, şi el nu maĭ vedea în cele din urmă decât focurile aproape stînse şi câte un om trecând ca o mogâldeaţă neagră prin zarea cea slabă.

Eraŭ, par-că, toate numaĭ vis şi închipuire, pă-rerea deşeartă a omuluĭ ce se sbate în luptă cu somnul.

El se cutremură şi-şĭ făcu de treĭ orĭ semnul cruciĭ.

Perdut în gândurĭ, el nu-şĭ dedea seamă, că zăvodiĭ ceĭ mari eraŭ treĭ, că-l simţiseră şi la fiecare mişcare făcută de el se înteţiaŭ şi înaintaŭ spre surpătură. Acum, când el îşĭ făcu cele treĭ cruci, câniĭ se îndârjiră şi câţi-va dintre eĭ se rĕpeȡiră la. deal.

Bodea-şĭ luă ’mblăcitoarea şi sări ’n picioare ca muşcat de şarpe.

Mintea i se luminase de o dată, şi vedea desluşit primejdia, în care se află. Era peste pu-tinţă, ca ceĭ din vale să nu sîmtă, că zăvoȡiĭ bat la om, şi să nu pornească şi eĭ la deal, eară el era singur şi neştiut de soţiĭ sĕi, care-l credeaŭ uniĭ rĕmas la focuri, iar alţiĭ dus cu Bran. Nu-ĭ rĕmânea decât să se retragă cu grăbire şi să dee câte-va chiote, ca să vestească pe soţiĭ sĕĭ.

La ’nteiul pas făcut de dînsul înse câniĭ, îmbărbătaţĭ de retragerea luĭ, se rĕpeȡiră din nou, şi după câţi-va paşĭ el fu nevoit să se oprească, ca să se apere cu îmblăcitoarea.

Deprins în luptă cu haităle de lupĭ a-şĭ purta îmblăcitoarea ferecată, Bodea şi-ar fi făcut uşor drum, dacă s-ar fi aflat în poiana deschisă. Aicĭ însă, în desişul codruluĭ, îmblăcitoarea i se îm-pedeca de crăcĭ, încât nu putea s-o poarte raita ’mprejurul sĕu, ci era nevoit să lovească cu ea din sus în jos. El se trase dar spre un brad bĕtrân, pentru-ca să nu poată fi apucat din dos, şi începù să lovească cu toată puterea în câniĭ ce se aruncaŭ asupra luĭ. Loviţĭ unul câte unul, câniĭ se rostogoliaŭ chelălăind, dar tocmaĭ aceasta îĭ stîrnia pe ceĭ din vale şi peste puţin el auȡĭ în aievea rîcnetele înfundate ale oamenilor ce se adunaŭ, ca să pornească la deal.

«Chiu! — gata toţi, că vin păgâniĭ! —» strigă el cuprins de desnădăjduire.

Era înse prea târȡiŭ. Orĭ-şi-cât de grabnic ar fi alergat, soţiĭ luĭ nu maĭ puteaŭ să-ĭ vie într-ajutor: era perdut; nu-ĭ rĕmânea decât să-şĭ spăşească greul pĕcat. De zăvoȡĭ nu se temea, dar în luptă cu oamenĭ el nu putea să intre, şi braţul îĭ slăbi când vre-o ȡece oamenĭ se iviră ’n faţa luĭ asmuţând câniĭ.

«Opriţĭ câniĭ, că mĕ daŭ prins!» — le ȡise el umilit.

Nu ’nţelegea nimenĭ vorbele luĭ, dar oameniĭ nu numaĭ prin vorbe se ’nţeleg între dînşiĭ. Au-ȡind glasul luĭ, până chiar şi câniĭ se maĭ potoliră.

«Ține-te, că venim! —» strigă Ursan, care, auȡind strigătul luĭ Bodea, sărise speriat în picioare şi alerga în fruntea ceteĭ la vale.»

«Opriţi-vĕ! — Țineţi-vĕ strînşi la un loc!—» strigă din cea-l-altă parte Bran, care alerga şi el întorcându-se din drumul ce făcuse de a lungul coastei.

Auȡind aceste strigăte venite din douĕ părţĭ, agresoriĭ rĕmaseră, o clipă cuprinşĭ de spaimă. Unul dintre dînşiĭ înse, o matahală desşirată, se rĕpeȡi cu un topor asupra luĭ Bodea.

Bodea făcu repede un pas la stênga, ridică instinctiv îmblăcitoarea şi lovi cu puterea des-nădăjduiriĭ, apoĭ căȡŭ în genunchi cu ochiĭ închişi şi cu capul plecat în vreme-ce agresorul, lovit peste umăr şi peste piept, se rĕsturnă cât era de lung.

Peste puţin, când Ursan sosi la faţa loculuĭ, el nu maĭ găsi decât pe acesta, viiŭ încă, dară întins la pămênt şi vărsând sânge.

Jos în vale era o ’nvălmăşeală sălbatică. In lumina slabă a luneĭ, pe câre o tăia pe ici pe colo zarea focurilor aproape stînse, se vedeaŭ fugind în goana mare orĭ adunându-se în grămedi viiu agitate oamenĭ, femeĭ şi copiĭ ce rostiaŭ sbierând vorbe neînţelese, din care nu ĭeşiaŭ desluşit decât strigătele «Na staroste! —, Na staroste!»

«L-aŭ prins şi-l duc! — strigă Ursan tremurând în tot trupul.—înainte, băieţĭ, că-l scăpăm!»

«Asta nu se poate! — Staţĭ pe loc! — strigă Bran, sosit şi el la faţa loculuĭ. — Sunt sute de înşi, şi n-avem ce să-ĭ facem, dacă umblă rĕs-leţ. — Inapoĭ în poiene! Dacă grăbim, putem încă s-ajungem pe Moroiŭ şi pe Cândea şi până mâne seară ne ’ntoarceam cu ţoţiĭ!»

IV Năvala.

Jos în fundul văiĭ, în poeniţa de la gura pe-ştereĭ, unde se aflaŭ cele treĭ colibĭ ale Părinteluĭ Luca, era linişte adâncă.

Maica preuteasă, femee şi mumă, era cuprinsă de viiu neastâmpăr. Avuse visuri grele, era muncită de presimţiri dureroase, şi o mistuia dorinţa de a-şĭ vede fiiul de şase ȡĭle acum plecat. Nu-şĭ dedea, ce-ĭ drept, pe faţă focul, nu se plângea, dar umbla nemângăiată de ici până colo, nu maĭ vedea şi nu maĭ auȡia nimic, nu-şĭ găsia nicăiri loc de repaos, ear Părintele Luca le ’nţelegea toate, se căia de a-şĭ fi aruncat feciorul în voia întâmplăriĭ, era din ce în ce maĭ îngândurat şi maĭ nerăbdător.

Maĭ puţin îngândurată, dar încă maĭ nerăbdătoare era mulţimea strînsă, ca-n toate dilele, la vatra luĭ Vineş.

De o dată Bucegiĭ tresaltară ca cuprinşi de fiorĭ.

Despre Leaota se iviră câte-va căcĭulĭ albe, apoĭ maĭ multe şi tot maĭ multe, în cele din urmă o ceată nesfîrşită, care, coborîndu-se încet spre colibile Părinteluĭ Luca, acoperia întreaga coastă a munteluĭ.

Era mulţimea adunată de Moroiŭ şi de Cândea, care, coborînd despre Păpuşa, băgase spaima în fugariĭ ce se ’ncuibaseră între capul coasteĭ şi trecătoare şi-şĭ deschisese drum larg spre Piscul Laculuĭ, ear acum venia să iee şi pe ceĭ din poienele Bucegilor şi să se întoarcă cu toţiĭ la locul de întâlnire.

Viind cu grăbire, eĭ nu putuseră afla cele petrecute la surpătură şi nu ştiaŭ, că Bran şi Ursan vin şi eĭ âncă maĭ grăbiţĭ pe urma lor.

Nu eraŭ maĭ mult decât vre-o miie de oamenĭ, dar nicĭ unul dintre ceĭ adunaţĭ la vatra luĭ Vineş nu maĭ văzuse atâta lume la un loc şi, risipiţi, precum eraŭ, păreaŭ îngrozitor de mulţĭ.

«Se-ntoarce Bodea! Eată-ĭ că vin!» — strigară câţi-va dintre ceĭ de la vatră.

«Și e potop de oamenĭ! — strigară alţiĭ — Sunt miĭ şi miĭ!»

Ceĭ maĭ iuţĭ la fire începură apoĭ să dee chiote, şi într-o clipă întreaga mulţime se avântă la vale risipindu-se de a lungul coasteĭ cum toamna se risipeşte ’n bătaia vântuluĭ iernatic frunza uscată şi lăsându-l singur pe Vineş, moşneagul, care se uita cu ochi împăiengeniţĭ în urma lor.

Maĭ era âncă mult până la ameaȡă-ȡĭ, când părintele Luca vĕȡŭ, că vin oamenĭ din toate părţile. Nu-ĭ vedea âncă pe ceĭ porniţĭ de la vatra luĭ Vineş, dar veniaŭ alţiĭ despre Coştilă, ear alţiĭ despre Gepĭ, despre Peatra Arsă, despre Vîrful cu Dor, lume, lume, lume de pretutindenĭ, de unde se deschide vederea spre Leaota.

«Vin aĭ noştri, se ’ntorc cu lume multă despre Leaota!» —strigă în cele din urmă Răcĭulete, care sosi cu suliţa luĭ cel dântăiu. — Acum s-a hotărît, s-a ales într-un fel!»

Părintele Luca se ’ntoarse spre Leaota şi, în adevăr, peste puţin începù a se revărsa la vale ceata cea nenumărată.

El tresări de bucurie.

O clipă însă numaĭ: în clipa următoare el fu cuprins de viuă îngrijare.

Veniaŭ oameniĭ din toate părţile, se adunaŭ, se ’ngrămădiaŭ de nu maĭ putea să-î încapă poieniţa.

«Cine oare şi cum va puté să stăpînească atâta sumedenie de oamenĭ turburaţĭ de necazuriĭ?»—îşĭ ȡise el şi rĕmase zăpăcit în mijlocul gălăgieĭ ce creştea mereu.

Trăiţĭ în singurătate şi deprinşi cu gândul, că fie-care numaĭ pe puterile sale se poate rĕȡema în lupta luĭ cu nevoile vieţiĭ, eĭ eraŭ ca ĭeşiţĭ din fire când se vedeaŭ atât de mulţĭ la un loc, adunaţĭ cu gândul de a-şĭ împreuna puterile: strigaŭ cu toţiĭ şi se mişcaŭ valurĭ-valurĭ când în coace, când în colo, tot maĭ îndesuiţi, maĭ sgomotoşi şi maĭ furtunatecĭ, ici aruncându-şĭ de bucurie căcĭulile în aier, colo strîngându-şĭ uniĭ altora mâna orĭ îmbrăţişându-se c-a nişte vechi prietenĭ, care de mult nu se maĭ vĕȡusără. Și nu e în lume musică maĭ sugestivĕ decât vociferarea uneĭ marĭ mulţimĭ de oamenĭ cuprinşĭ de emo-ţiunĭ viĭ: chiar şi cel maĭ potolit din fire-şĭ perde bunul cumpăt şi, luat de puhoiu, se lasă să fie dus că frunza uşoară.

In gălăgia aceasta nu maĭ ştia nimenĭ, de ce e vorba, nimenĭ numaĭ cerceta, care e rostul îngrămădiriĭ: chiar nicĭ maica preuteasă nu bĕgase de seamă, că fiiul eĭ tot nu s-a întors âncă şi abia târȡiŭ se desmetici Părintele Luca şi se întoarse cu gândul la Bodea.

Mulţimea trebuia să se întoarcă la lacul de întêlnire.

«Aş! — grăĭ Răcĭulete înfigându-şĭ suliţa cea lungă în pământ. — Nu mergem! Gropile noastre sunt aĭcĭ, pe Rîul Alb: dacă plecăm acum, suntem pe-nsârate la ele».

«Nebunĭ am fi, — adause Cărbune, — dac’ am căuta alte gropĭ — la depărtare de douĕ ȡile».

«Aşa e! — strigă Vuitoare, un lungan din poie-nele Negoiuluĭ. — Suntem destui, ca să putem rĕsbi orĭ-şi-unde!»

«Dar ăia ne aşteaptă»!

«Eĭ! să aştepte: vor face şi eĭ cum vor puté».

«Da!» strigaŭ uniĭ; «Ba nu!» strigaŭ alţiĭ, care eraŭ flămânȡĭ şi obosiţĭ de drum.

Urcat pe un colţ de stâncă, Părintele Luca stetea cu braţele ridicate ’n sus şi-ĭ chema pe oameniĭ învrăjbiţĭ la sine, ca să-ĭ ţină strînşĭ la un loc, dar nimenĭ nu bagă ’n seamă.

«Eată-ĭ că sosesc! — Se ’ntorc şi eĭ! — stri-gară maĭ mulţĭ de o dată, şi cetele despărţite se-nvălmăşiră din nou şi porniră-n sgomotoasă mişcare la vale, ca să le iasă ’n cale celor ce sosiaŭ.

Tot despre Leaota coboria spre poieniţă şi ceata luĭ Bran, dar maĭ încet, căcĭ era obosită şi de drum şi de mâhnire.

Nu maĭ aveaŭ acum oameniĭ de ce să se certe, dar Părintele Luca tot nu se bucura, iară maica preuteasă, care stătuse tot timpul departe la deal, în faţa colibeĭ, tot nu îndrăznia să pornească şi ea la vale.

De ce se ’ntorceaŭ eĭ când vorba rĕmăsese, ca să aştepte pe ceĭ-l-alţĭ acolo!?

Nu părea a bine această întoarcere neaşteptată, şi maica preuteasă stătea nemişcată şi aştepta să vaȡă ĭeşind din mijlocul mulţimiĭ pe tînărul înrăit, mlădios şi cu faţa de fată mare, ear Părintele Luca o porni la vale cu pas rar şi domol, apoĭ maĭ grăbit şi tot maĭ grăbit.

«Unde e!?» — întrebă el în cele din urmă cu glasul înecat de emoţiune.

«In paza luĭ Dumneȡeŭ, — îĭ rĕspunse Bran liniştit şi rece. — Alaltă-ĭerĭ, seara, s-a rĕslăţit, s-a avântat prea departe şi a fost prins».

Mulţimea stetea oprindu-şĭ rĕsuflarea.

«Și voi, — grăĭ preotul întorcându-se spre Ur-san, — voi n-aţĭ sărit să-l scăpaţi!?»

«Nu ne era ĭertat să facem lucrul acesta,— rĕs-punse Ursan. — Eram abia vre-o cincĭ-ȡecĭ de oamenĭ, ear în vale se adunaseră sute, care puteaŭ peste cât-va timp să fie ajutaţĭ de alţiĭ, miĭ şi miĭ. Nu numaĭ făceam o zadarnică văr-sare de sânge, dar puneam şi viaţa luĭ în primejdie».

«Am grăbit să-ĭ găsim pe ceĭ-l-alţĭ, — adăugă Bran, — şi să ne întoarcem cât maĭ curênd cu toţiĭ».

Mulţimea ear se puse ’n mişcare furtunatică.

«Ne ’ntorcem!— Pornim cât maĭ curênd! — strigară oameniĭ stăpâniţĭ de acela-şĭ gând.

«Și dacă nu-l maĭ găsiţĭ viiu!? — strigă preotul înfiorat.

«Atunci e mort, — rĕspunse Bran, — şi s-a ivit în lume numaĭ spre a ne arăta calea, pe care avem să pornim. Noĭ nu ne lepădăm de gândul, că Dumneȡeŭ îl va fi povăţuit să-şĭ păstreze viaţa. E creştin şi ştie, că supunerea şi umilinţa e scăparea celor slabi».

«Să pornim! — Să pornim!»

«O să pornim, — grăĭ Bran, — dar cu chibzuială».

Lui nu-ĭ era, la urma urmelor, să-l scape pe Bodea, care poate-că nicĭ nu maĭ putea să fie scăpat, ci să potrivească lucrurile aşa, ca să nu-şĭ facă nicĭ o mustrare, orĭ-şi-cum ar eşĭ-ele.

Pe drum dar el îşĭ dĕduse bine seamă despre mersul văilor şi-şĭ croise planul după firea loculuĭ.

Un lucru era, înainte de toate, hotărît în gândul lui: că Bodea avuse dreptate şi că atât tre-cătoarea spre valea Bârseĭ, cât şi strîmtoarea de la capul coasteĭ trebuesc închise cât maĭ curând.

Al doilea lucru hotărît era, că dînşiĭ, dacă voiaŭ să-l scape pe Bodea, nu aveaŭ să dee năvală de la deal, ci trebuiaŭ să-ĭ apuce pe duşmani de la vale, să-ĭ închidă şi ast-fel să-ĭ silească a-l da.

Al treilea lucru hotărît era, că fără de merinde nu pot să înceapă nimic, căcĭ oameniĭ eraŭ istoviţĭ de oboseală şi de foame.

El era de părerea luĭ Răcĭulete, care stăruia, că înainte de toate să se dee năvală asupra gropilor din valea Rîuluĭ Alb, ca oameniĭ să-şĭ iee merinde.

«Da! — ȡicea Bran, — ear de acolo trecem la capul coasteĭ, şi închidem strîmtoarea, apoĭ ne urmăm drumul pe sub poala munţilor, tăind văile de-a curmeȡişa, şi mâne seară orĭ poimâne suntem cu ajutorul luĭ Dumneȡeŭ la Bodea.

Sub părintele greŭ încercat ardea pământul; luĭ drumul acesta îĭ părea prea cu încungiur.

«Și dacă mâne orĭ poimâne nu-l maĭ găsim viiu!?» — strigă el.

«Se poate, că nu l-am maĭ găsi nicĭ astă-ȡĭ, întîmpină Bran. — Nu însemnează nimic viaţa unuĭ om când vorba e de ceea ce e maĭ bine pentru toţĭ şi chiar şi pentru el, dacă maĭ trăieşte».

Oameniĭ ear se învălmăşiră. Uniĭ voiaŭ să plece pe cel maĭ scurt drum, ear alţiĭ ţineaŭ să-şĭ iee maĭ nainte merinde, ba eraŭ şi de aceia, care, vĕȡênd că înţelegerea este peste putinţă, stăruiaŭ, ca să se risipească fie-care la vatra sa.

Bran îĭ lăsă pe oamenĭ să se fremente între dînşiĭ şi se ’nţelese cu Ursan, ca el să plece la gura trecătoriĭ şi să stee acolo, pentru ca nu cumva fugariĭ să se întoarcă înapoĭ şi să taie ear drumul dintre Bucegĭ şi Păpuşa.

«Eară tu, — îĭ ȡise luĭ Cândea, — te întorcĭ la locul, unde ne-am despărţit, şi aştepţĭ acolo so-sirea noastră. Când veĭ auȡi buciumele din vale, daĭ şi tu năvală de la deal».

El începù apoĭ să-ĭ adune pe bucĭumaşĭ.

Eraŭ cu totul trei-ȡecĭ şi opt, dintre care opri doi la dînsul, ear pe ceĭ-lalţĭ îĭ trimise să se risipească peste poienele Bucegilor şi să dee de ştire, că toată lumea are să se ridice şi să pornească spre adăposturile de ĭarnă, ca ’n toţĭ aniĭ, cu tot avutul.

«Acum să ne numĕrăm! — «ȡise el în urmă şi începù să-ĭ înşiruiască pe oameniĭ din apropierea luĭ tot doi câte doi, ca să numere maĭ uşor.

«Ne numărăm! ne numĕrăm! — strigară câţĭ-va în gură mare.

«Rênduiţi-vĕ după poiene!—strigară alţiĭ.

«Nu după poiene! — le ȡise Bran. — Care cum vine. Tot omul e om: să rĕmâie fie-care la locul, unde se află.

Gălăgia se potoli ca prin farmec. Nu se maĭ pomenise, ca oameniĭ să fie înşiruiţĭ şi număraţi, şi fie-care se simţia par-că o nouă viaţă începe pentru dînsul când era cuprins în numărul tot maĭ mare.

Numĕrând, Bran îĭ împărţia pe ceĭ număraţĭ în cete de câte cinci-ȡecĭ d-e inşi şi da fie-căreĭ cete câte o căpetenie, căreia-i spunea, unde are să plece.

Cincĭ cete aveaŭ să meargă cu Ursan, patru cu Cândea şi alte patru cu.Moroiu, care o por-nia înainte spre Rîul Alb.

Deşi el nu striga numĕrând, glasul luĭ stră-bătea până la ceĭ maĭ depărtaţĭ, fiind-că toţĭ tăceaŭ, ca să-l poată audi, şi Părintele Luca stetea uimit de liniştea sărbătorească, în care se au-diaŭ din toate părţile buciumele vestitorilor.

Nu-ĭ maĭ trecea acum nicĭ unuia prin gând să aibă părerea luĭ deosebită, şi singură maica preuteasă ar fi voit să-ĭ zorească, ceea ce nu făcea nicĭ ea.

Nu era âncă pe sfîrşite numĕrătoarea când despre Vîrful cu Dor şi despre Omul se iviră primele turme pornite la vale, la început câte una, apoĭ maĭ dese şi tot maĭ dese.

Pretutindenĭ aceea-şĭ rênduială. In frunte mer-gea păstorul cu măgariĭ de povară. Urma apoĭ turma încungiurată de câni. După turmă femeĭ şi copiĭ, bĕtrânĭ călare orĭ ducând de căpăstru caĭ încărcaţi, maĭ rar mânând vite.

Cele dintâi turme apucaseră departe înainte când Bran sfârşi numărătoarea.

«Acum, grăĭ el ridicând glasul, — să fim gata cu toţii. La noapte trebue neapărat să luăm gropile şi să rĕsbim la adăposturile de iarnă. Mâne suntem la capul coastei. Poimâne-l luăm pe Bodea. — Acela, care e de altă părere, să grăĭască; acela, care se teme; să rĕmâe la turme».

Toţĭ tăcură, dar multe inimi eraŭ îndoite.

«Sunaţĭ de rugăciune», — grăĭ preotul întor-cându-se spre ceĭ doi buciumaşĭ.

De treĭ orĭ pe ȡĭ dimineaţa, la ameaȡă-ȡĭ şi pe ’nserate, când soarele asfinţeşte, sunaŭ buciumele, ca; să-ĭ cheme pe credincioşĭ la rugăciune, şi Munteanul, orĭ şi unde s-ar fi aflat el, cădea în genunchi şi rĕmânea cu faţa plecată spre pămênt când audia buciumul. Rugăciunea, aşa ştia el, are putere numaĭ fiind făcută de preot, care el singur ştie, ce se poate şi ce nu se poate cere şi cum are să fie făcută cererea, el singur avea prin darul sĕŭ tainica virtute de a mijlocĭ primirea cereriĭ. — Creştinul în zadar s-ar fi rugat el singur, căcĭ el numaĭ prin faptele luĭ se poate apropia de Dumnedeu. — Și, aurind buciumul, Munteniĭ ştiaŭ, că preotul îşĭ face rugăciunea pentru toţĭ ceĭ vrednici prin faptele lor de a sta în faţa Domnuluĭ.

Nu înse una din rugăciunile obicinuite în fie-care ȡĭ se făcea tacum, şi Părintele Luca rĕ-mase timp îndelungat cu braţele încrucişate pe pept, cu capul plecat şi cu ochiĭ închişĭ, perdut în gânduri şi cuprins de emoţiune religioasă în faţa mulţimiĭ căȡute în genunchi îndată ce buciumele deduseră semnul de rugăciune prin sunete prelungĭ şi rar cadenţate.

Bucĭumaşiĭ risipiţĭ prin poĭene, auȡind semnul, îl repetară şi eĭ, şi peste puţin toată suflarea din Bucegi era în genunchĭ şi cu capul plecat.

«Unul e Dumneȡeŭ, nevĕȡut, neauȡit, neîntrupat, întreg şi nedespărţit, — grăĭ în cele din urmă preotul ridicând braţele şi privind spre cer.

«De-a pururea acela-şĭ! — rĕspunse mulţimea într-un glas.

«Christos e trimisul luĭ, omul adevărat şi po-vaţa noastră!»

«De-a pururea sfîntă!»

«Te ştim, Doamne, după fiinţa ta cea adevĕrată, — urmă apoĭ preotul lăsându-se şi el în genunchĭ, — îţĭ cunoaştem puterea nemărginită, bunătatea nesăcată şi dreptatea neşovăitoare, ne mărturisim credinţa şi ne supunem ţie dimpreună cu toţĭ aĭ noştrĭ şi cu toate ale noastre. Voinţa ta să fie în toate gândurile noastre şi ’n toate pornirile inimilor noastre, şi împlinirea eĭ să fie toate faptele noastre. — Dă-ne, Doamne, suferinţe grele şi îndelungate, dacă numaĭ prin ele ni se pot curăţĭ sufletele, şi ne fă parte de chinurile morţiĭ, dacă numaĭ prin ele ne facem vrednici de a ne pute apropia de tine, dar nu lăsa, ca necuratul să ne ispitească şi să ne împingă spre noue păcate, şi dă-ne în paza fiiuluĭ tău pururea şi pretutindeni gata de ajutor. Dacă cu voia ta e fapta ce voim a săvîrşi, dă-ne statornicia cugetuluĭ şi putere neînfrântă, ca să înfruntăm toate greutăţile; ear dacă nu de la tine s-a rĕvărsat în inimile noastre pornirea spre lupta sângeroasă, dacă nu tu voieştĭ să cerţĭ prin noĭ pe ceĭ căluţĭ în noianul păcatelor, turbură minţile noastre, ca să nu ne maĭ putem înţelege între noĭ, ci să ne oprim neputincioşĭ în loc, şi umple inimile noastre de frică pentru ca să nu maĭ îndrăznim a merge înainte. — Priveşte, Doamne, — urmă el cu glas înăbuşit de durere, — cu iubire spre părintele îndurerat şi aĭ sub paza ta pe fiiul căȡut în robia necredincioşilor: ascultă rugăciunea făcută de preotul teŭ, pe care tu l-aĭ rânduit păstor turmeĭ celor ce pururea te preamăresc!».

«Pururea! — pururea!» —rĕspunse mulţimea ri-dicându-se în picioare.

Buciumele sunară de plecare, şi cetele se pu-seră ’n mişcare, ale luĭ Cândea la dreapta, spre Leaota, ale luĭ Ursan la deal, spre Omul, ear ale luĭ Moroiŭ cel sprîncenat la vale dimpreună cu turmele.

Ceĭ-l-alţĭ urma să plece maĭ târȡiŭ, după ce se vor fi deşertat poienele.

E lung drumul de la poieniţa de sub peşteră până în valea largă, dar gândul luĭ Bran era, ca să sosească spre mieȡul nopţiĭ, după-ce va fi apus luna, să-şĭ facă pregătirile pe-ntunerec şi să dee năvala de o dată din cincĭ părţĭ, numaĭ în rĕvărsatul ȡorilor de ȡĭ.

Aşa aŭ şi urmat lucrurile, însă nu tocmaĭ după dorinţa luĭ Bran.

Pe ’nsărate el opri turmele cu femeile şi cu copiiĭ pe o rarişte bine adăpostită, ca focurile să nu se poată vedĕ din vale, apoĭ cetele porniră ’n patru despărţiturĭ, douĕ spre coasta de la dreapta, douĕ pe cea de la stânga.

Vorba era, ca Cărbune să treacă departe îna-inte, în valea Rîuluĭ Alb, unde eraŭ gropile de grăunţe, şi să-sune apoĭ din bucium, ear ceĭ-lalţĭ să sune atuncĭ şi eĭ din buciume, să aprindă focurĭ risipite şi să chiue, ca fugariĭ din vale să se zăpăcească, să se sperie şi să fugă.

«Și dacă nu fug!? — grăĭ Răcĭulete, care se uita cu grijă la miile de focuri ce se vedeaŭ grămeȡĭ-grămeȡĭ în largul văiĭ şi maĭ ales spre stânga, unde se aflaŭ adăposturile de iarnă, de a supra cărora se oprise Moroiŭ cu cetele luĭ, în o poieniţă ascunsă între pădurĭ.

«Atunci îĭ alungăm!» — rĕspunse Bran.

«Dacă s-or lăsa!» — ȡise aşa în el Răcĭulete, care ar fi ţinut maĭ mult, ca ceĭ din vale şă fugă şi nealungaţĭ.

Și Răcĭulete nu vedea rĕŭ lucrurile.

Prea eraŭ multe focurile risipite prin vale, şi Munteniĭ, care nu maĭ intraseră în asemenea încurcături, înaintaŭ cu inima ’ncleştată, oprindu-şĭ resuflarea şi cu ochiĭ ţintiţĭ mereŭ spre vale, căcĭ era anevoios drumul de ’a lungul coasteĭ, prin pădurea neumblată, şi ar fi fost destul, ca unul dintre dînşiĭ să calce greşit şi să cadă în prăpastie pentru-ca ceĭ din vale să sară cu toţiĭ în picioare, şi atuncĭ era rĕŭ.

Tresăriră dar cu toţiĭ când se audiră sunetele de bucium despre Rîul Alb şi se iviră primele focurĭ. Din clipă în clipă se sporiaŭ apoĭ focurile risipite şi se înteţĭaŭ buciumele şi rĕsunaŭ strigătele de îmbărbătare ale Muntenilor porniţĭ la vale.

Era ce-va ce-ar fi fost pus pe fugă chiar şi pe diavolul, şi năvălitoriĭ eraŭ cuprinşĭ eĭ înşi-şĭ de fiorĭ, dar fugariĭ tot nu s-aŭ zăpăcit»

Oameniĭ trăiţĭ la locurĭ deschise, eĭ intrasĕră numaĭ de nevoe în strîmtorile văilor pentru dîn-şiĭ fioroase şi trăiaŭ cu frica ’n sîn. Deşĭ nu-şĭ închipuiaŭ, că pot să fie oamenĭ şi maĭ departe în culmile ce lor le păreaŭ nestrăbătute, eĭ se temeaŭ de codriĭ întunecoşĭ şi de fiarele lor necunoscute, pe care şi le gândiaŭ ascunse în eĭ, şi eraŭ încungiuraţĭ de veghe neadormite, care ştiaŭ prea bine, ce aŭ să facă în faţa primejdieĭ.

Îndată dar după primele sunete de bucium aŭ început să sune ’n vale tulnicele de corn de boŭ, la început pe ici pe colo câte unul, apoĭ tot maĭ dese şi maĭ înteţitoare, tot maĭ multe şi maĭ despre şes. Eară jos, pe ţermuriĭ rîuluĭ, era o ’nvăl-măşeală înspăimântătoare, şi sunetele tulnicelor se perdeaŭ în ţipetele de femeĭ şi de copiiĭ şi în rĕcnetele de mânie ale bărbaţilor. Pe când înse femeile-şĭ duceaŭ în goană mare copiiĭ şi avutul la vale, bĕrbaţiĭ alergaŭ vociferând la deal, ca să se adune şi să le acoperă rĕtragerea.

«Știŭ şi eĭ să facă gălăgie! — grăĭ Răcĭulete.— Să vedem, care pe care!»

Bran ar fi voit să se întoarcă, dar Moroiŭ, care cunoştea locurile, pornise de-a curmeȡişa spre Rîul Alb, unde aveaŭ să se întîlnească cu toţiĭ.

«Nainte! — strigă Bran pornind la vale. — Drept spre focurile din deal! Strînşĭ cu toţiĭ om lângă om: daţĭ la o parte pe ceĭ ce vor fi voind să vi se pună ’n cale, dar în loc să nu vĕ opriţĭ!»

Nici c-aveaŭ nevoie să se oprească.

Mulţimea se ’ngrămădise maĭ la deal, unde Moroieniĭ se ’ncăieraseră cu ea, eară puţiniĭ, care se aflaŭ, din întîmplare, în faţa luĭ Bran, vĕȡênd mulţimea ce ĭeşia din pădure, o luară la fugă şi nu îndrăzniră să se întoarcă nicĭ după-ce Bran intră cu aĭ seĭ în rîu, ca să treacă pe ţermurele de la dreapta.

«Bunĭ de fugă şi voinicĭ de picĭoare şi uniĭ, şi alţiĭ!» — grăĭ Răciulete, care ĭeşise cel dân-teiŭ pe ţermure.

Eraŭ muiaţĭ cu toţiĭ şi tremuraŭ de frig, dar maĭ aveaŭ să treacă un deal până la Rîul Alb şi se ’ncăldiaŭ ear urcând şi coborînd.

Când sosiră la gropile de meiŭ, le găsiră goale. Ceĭ dântêiŭ sosiţĭ se aruncaseră ca nişte hoţĭ lu-aţĭ la goană asupra lor şi luaseră pe ’ndesuite c-are cât a putut s-apuce.

Tot aşa se aruncară apoĭ şi asupra gropilor de grâŭ, care se aflaŭ ce-va maĭ la deal. Nu maĭ întreba nimenĭ, cine a săpat groapa şi cine a umplut-o, ci lua cel maĭ tare cât putea să ducă, ear cel maĭ slab cât putea s-apuce.

Roadele pămêntuluĭ sunt darul luĭ Dumneȡeŭ şi avutul celor ce le iaŭ, şi fie-care se gândia la sine, la femea sa şi la copiiĭ sĕĭ. Purtarea de grijă pentru vatra sa era singura datorie, pe care o cunoştea Munteanul.

Bran sta şi se uita, cum oameniĭ încarcă şi se risipesc pe la vetrele lor.

Când se revărsa de ȡiuă, nu maĭ era suflet de om în fundul văiĭ, unde peste noapte fusese învălmăşeală şi adăposturile de iarnă ale celor rĕmaşĭ în poeniţa bine adăpostită eraŭ deşerte. Maĭ la vale era înse mare îngrămădire de oamenĭ, care după toate semnele se pregătiaŭ să pornească la deal.

«Nu e cu voia luĭ Dumneȡeŭ!» — îşĭ ȡiseră Mun-teniĭ rĕmaşĭ încă cu Bran la gropile deşerte, vre-o patru sute de inşi, ceĭ maĭ mulţĭ oamenĭ duşi cu gândul la femeile şi la copiiĭ lor.

Tot aşa ȡicea şi Părintele Luca, care-şĭ plân-gea copilul, dar era îngrijat şi de turma sa.

V. Fuga.

«Ce s-a făcut!? — A scăpat orĭ nu!? — A murit orĭ maĭ trăieşte? — Maĭ putea oare să trăiască!?»

Aceste eraŭ întrebările, care-l muncĭaŭ pe Bodea.

Ieşit maĭ mult mort decât viiŭ din învălmăşeala, în care a fost prins şi ţîrît la vale, el a rĕmas în mânile uneĭ cete de femeĭ lărmuitoare, care-l legară cot la cot cu nişte curele de piele near-găsită şi-l duseră cu ele la vale printre bărbaţiĭ ce alergaŭ la deal.

Frânt de oboseală, lihnit de foame şi, maĭ presus de toate, chinuit de sete, el se lăsa să fie tîrît şi împins şi nu se întreba, unde-l duc şi ce are să i se întâmple maĭ departe. Singurul luĭ gând era: ce s-a făcut omul culcat de el la pămênt cu o singură lovitură de îmblăcitoare?

E grozav gîndul, c-aĭ stins o viaţă de om. Dar omul acela voia să te omoare şi l-aĭ lovit apă-rându-ţĭ viaţa: tot e maĭ bine, dacă nu ţi-o aperĭ! Morĭ o dată şi eştĭ mort cu sufletul liniştit: acum trăia suferind mereŭ muncile morţiĭ.

Și totu-şĭ! — poate că n-a murit omul acela. Nu, atât de uşor nu moare omul. Viaţa e încui-bată în toate oasele, în toate vinele, în toate măruntăile şi nu poate să fie stinsă numaĭ aşa — din o singură lovitură.

Zădarnică îĭ era înse sbucĭumarea, căcĭ nimenĭ nu putea să-ĭ înţeleagă întrebările, nicĭ să dee rĕspuns la ele. Strigătele femeilor turburate de mânie în urechile luĭ nu sunaŭ de loc a graiŭ omenesc, — atât eraŭ de neînchegate în înşirarea lor şi de urîte pentru auȡ.

Și de astă dată a ĭeşit însĕ la iveală adevĕrul, că oameniĭ nu numaĭ prin vorbe se înţeleg între dînşiĭ.

Omul e alcătuit din fire aşa, că nu poate să vadă bucuria fără ca să se înveselească si trebue neapărat să iee parte şi la durerea ce se iveşte în faţa luĭ. Și oameni eraŭ şi femeile, care-l duceaŭ tîrîndul cu ele.

Deşi era întunerec, ele îl vedeaŭ îndestul pentru ca să se simtă îndemnate a se uita cu tot din adinsul la el, eară Bodea era om, pe care nu poţĭ să-l veȡĭ cu ochĭ plinĭ de mănie.

In curênd dar el simţi, că nu-l maĭ duc, ci merg cu el, şi din strigătele lor tot maĭ des s ĭeşiaŭ la iveală sunete pline de înduioşare fe-meiască.

Ei se apropiară de un şipot, care se vărsa sgo-motos pe o lespede lată.

«Ah Doamne, — grăĭ dînsul muiat,— mi-e sete de mi s-a uscat limba ’n gură.» — Lăsaţi-mĕ să beaŭ apă, — le ȡise oprindu-se în dreptul şipo-tuluĭ. — Vĕ rog să-mĭ daţĭ apă!»

O linişte adêncă se făcu împregiurul luĭ.

Nu înţelegea nimenĭ vorbele luĭ, dar vocea, care le rostise, era atât de moale şi de limpede şi sunetele se schimbaŭ cu atâta dulceaţă, încât femeile rĕmaseră cuprinse de uimire. Li-e era par-că nu e om ca toţĭ oameniĭ cel ce vorbeşte şi nu omenesc e graiul, în care-şĭ dă pe faţă gândirea.

Nu ’nţelegeaŭ graiul acesta, dar ştiaŭ, că-ĭ e sete omuluĭ şi doreşte să bee apă: ele îĭ lăsară drum deschis spre şipot şi se opriră ’n loc, ca el să-şĭ poată stâmpera setea în toată tigna.

«Dumneȡĕŭ să vĕ aibă în paza luĭ şi să vĕ ajute în toate nevoile vieţiĭ!» — le ȡise el-după-ce îşĭ potoli setea.

Abia acum se uită împregĭurul sĕŭ, ca să le vadă maĭ bine. Eraŭ tot femeĭ —nu bĕtrâne, dar slabe şi istovite de suferinţe, cu fălcile late, cu ochiĭ ĭeşiţĭ şi cu obrajiĭ galbenĭ.

De odată el tresări şi rĕmase cu ochiĭ ţintiţĭ la pămênt.

Câţi-va paşĭ de la dînsul stĕtea Mala rând şi făcându-ĭ cu degetul pus pe gură semn să tacă şi să n-o dee de gol.

Era un farmec nespus în clipa aceasta, căre-ĭ schimbă toată’ firea. Nu se maĭ gândia acum la omul, pe care-l întinsese cu o singură lovitură la pămênt, ci-şĭ vedea viaţa desfăşurându-se în fericire din ce în ce maĭ adimenitoare. Da, scăparea luĭ era maĭ presus de toată îndoiala: îĭ fusese destul s-o vadă cum o vĕȡŭse pentru-ca să simtă, că ea vrea şi poate să-l scape.

Urmându-şĭ drumul, el nu se maĭ simţia obo-sit şi mergea cu pas uşor, ţiindu-se drept şi le-gănându-se în mersul luĭ ca un voinic ce era. Știa, că sunt doĭ marĭ ochĭ albaştrĭ, care-l pri-vesc neîncetat, şi ţinea să-ĭ încânte.

Mergea cu pas uşor, ţiindu-se drept şi legă-nându-se în mersul luĭ, şi cu toate aceste peste cât-va timp douĕ dintre însoţitoarele luĭ îl apu-cară una de un braţ, alta de altul, fie ca să-l sprijinească, fie pentru-ca nu cum-va să scape, căcĭ se apropiaŭ de cortul starosteluĭ, la care-l duceau.

Mala, copila sfiicioasă, mergea stepânindu-şĭ firea un pas în urma luĭ; el înse se simţia ca şi când una din cele ce-l ţineaŭ ar fi dînsa şi nu îndrăznia să se uite nicĭ la dreapta, nicĭ la stênga, ci mergea cu ochiĭ ţintiţĭ înainte şi 'o ducea în ameţire şi ca prin vis.

Maĭ era âncă mult până la mieȡul nopţiĭ când sosiră la cortul luĭ Radoslav, starostele îngrijat, care, vestit desprâ cele petrecute în fundul văiĭ, îşĭ adunase oameniĭ şi aştepta veştĭ noue, ca să plece cu eĭ la deal.

El aflase numaĭ că pe coastele din fundul văiĭ s-aŭ ivit cete de oamenĭ străinĭ, dintre care unul a şi fost prins, dar nu putea âncă să ştie, că acele cete s-aŭ retras. A adunat dar în pripă pe oameniĭ maĭ apropiaţĭ şi a trimis vestitorĭ la vale, a întărit veghele din fundul văiĭ şi era gata să plece în dată-ce va fi primit ştirea, că s-a început lupta. Tot el poruncise, ca pe cel prins să-l aducă femeile ce se retrăgiaŭ la vale, pentru-ca să-l ţie sub pază şi să-l aibă, la nevoie, ca ostatec.

Cortul starosteluĭ se afla în câmp deschis, dar în faţa uneĭ îngrăditurĭ făcute din parĭ groşĭ, bătuţĭ adânc în pămênt şi înalţĭ de cel puţin douĕ staturĭ de om. In lăuntrul acesteĭ îngrăditurĭ se aflaŭ colibile starosteluĭ, cu totul cincĭ, făcute şi ele tot ca cele din fundul văiĭ.

Oameniĭ, vre-o patru sute, se aflaŭ din jos de cort, la depărtare de vre-o douĕ sute de paşi, şi numaĭ treĭ aşteptaŭ cu starostele în faţa cortuluĭ, câţi-va paşĭ de la focul de veghe.

Sosit la aceştĭ patru oamenĭ, Bodea, care âncă de mult înţelesese, că-l duc unde-va orĭ la cine-va când strigaŭ «na Staroste», îşĭ ridică capul, şi ochiĭ luĭ se opriră asupra unuĭ bărbat înalt şi spătos, nu bĕtrân, dar cu multe fire albe în barba lungă şi ’n pletele câlţoase ce-ĭ acoperiaŭ umeriĭ.

Acesta trebuia să fie acela, căruia ’ĭ ȡiceaŭ staroste, un preot, un fel de căpetenie maĭ mare.

Bodea-şĭ plecă ear capul şi rĕmase umilit în faţa luĭ, umilit, cu capul plecat, gata de a se lăsa în genunchĭ.

N-avea nevoie s-o maĭ facă şi aceasta.

Deşi om încruntat din fire, starostele îl exa-mină cu ochiĭ din ce în ce maĭ puţin încruntaţĭ şi făcu câte-va întrebărĭ, la care femeile îĭ rĕs-punseră pe-ntrecute, apoĭ faţă luĭ se ’nsenină.

Cutreerase el cu aĭ sĕĭ ani de ȡĭle de a rîndul multe ţări şi întrase, gonit de ici până colo, în atingere cu multe popoare, dar asemenea om nu întîlnise încă în calea sa. Și la chip, şi la statură, şi la port, şi la fire robul era om de frunte, care preţuieşte cât miĭ de alţii. El po-runci dar să-l ducă înlăuntrul îngrădituriĭ şi ca nimenĭ să nu-ĭ facă vre-o supărare.

Bodea se maĭ uită o dată înapoĭ, ca să vadă pe copila cu marĭ ochĭ albaştrĭ, care sta şi ea umilită şi cu capul plecat, apoĭ se perdù în dosul parilor groşi, bătuţĭ adânc în pămênt şi înalţĭ de douĕ staturi de om.

Era destul de largă îngrăditura aceasta. Fă-cută sub stânca prăpăstioasă, sub care se aflaŭ colibile, ea cuprindea un loc de vre-o douĕ sute de paşĭ în lungime şi aproape tot atâta în lărgime. In faţa colibilor ardea un foc mare, împregiurul căruia se aflaŭ bărbaţi, femeĭ şi copiĭ în viuă mişcare.

Intrând Bodea, toţĭ grăbiră spre el şi-l încun-gĭurară lărmuind din toate părţile.

El stetea cu capul plecat.

Era pĕtruns cu desevîrşire de gîndul, că maĭ curênd orĭ maĭ târȡiŭ soţiĭ luĭ vor face tot ceea ce le stă prin putinţe, ca să-l scape, şi că Mala priveghiază asupra luĭ; el se simţia cu toate aceste lăsat în voia întâmplăriĭ şi-şĭ dedea seamă, că soarta luĭ maĭ presus de toate de la propriile luĭ purtărĭ atîrnă.

Oamenĭ, tot oamenĭ ca dînsul, eraŭ şi ceĭ ce-l încungĭuraŭ, şi inima deschisă trebuia neapărat să le deschidă şi lor inimile.

El ridică decĭ ochiĭ şi privi împregĭurul sĕŭ fără de frică.

«Mĕ strîng curelele, — grăĭ apoĭ cu glas plin de înduioşare; — mĕ ’njunghie prin pept şi mi s-aŭ umflat mânile. Deslegaţi-mĕ, vĕ rog, că nu maĭ pot să fug».

Acea-şĭ tăcere ca-n faţa şi potuluĭ. Deşi nu pu-tea nimenĭ să înţeleagă vorbele luĭ, toţĭ le ascultaŭ cu mulţumire şi toţĭ ştiaŭ, că-l strîng curelele, şi toţĭ vedeaŭ, că e istovit trupeşte şi sufleteşte. Un moşneag gârbov se apropiè de el şi-ĭ desleagă curelele prost înodate, apoĭ îl duse la una dintre colibĭ, în care îĭ dete loc de odihnă pe un culcuş de frunze uscate.

Bodea se lăsă frânt în culcuş.

Trupul nu e locaşul, ci oglinda vieţuitoare a sufletuluĭ de a pururea treaz. Bodea simţia acum adevĕrul acesta în toată întinderea luĭ. Era ca stînsă viaţa luĭ trupească, şi orĭ-şi-cât de viĭ i-ar fi fost sbucĭumările sufleteştĭ, nimic nu se maĭ ivia din ele ’n oglinda căȡută ’n amorţire. El zăcea în nesimţire: nimic nu maĭ voia, nimic nu mai gândia, nicĭ un simţămênt hotărît nu maĭ avea.

Cuprins de fierbinţelile istoviriĭ organice, el se svîrcolia în culcuşul luĭ ca omul repus de beţie şi abia de tot târȡiŭ tresări şi se ridică cu anevoia în genunchi.

Deşi nu dormise şi nu putea să doarmă, i se păruse, că aude la mare depărtare buciumul de rugăciune, pe care, de când se trezise şi el om în lume, îl auȡise în fie-care ȡĭ de treĭ-orĭ.

Ah, trecuse ȡiua, şi el nu-şĭ făcuse rugăcĭunea de seară, n-o făcuse şi nu maĭ putea s-o facă aşa singur, ascuns în pămênt, departe de aĭ sĕĭ, străin între străinĭ.

El se tîrî în genunchĭ până la uşa colibeĭ, se uită la cerul înstelat şi-şĭ ridică amêndouĕ braţele.

«Te ştiŭ, Dumneȡeule a toate, şi te mărturisesc după fiinţa ta cea adevĕrată, — grăi dînsul cu glas tare.

«Ceartă-mĕ, doamne, — urmă apoĭ încet şi aco-perindu-şĭ faţa cu amêndouĕ mânile, — şi mĕ mustră după mărimea păcatelor mele, curăţă prin suferinţe sufletul meŭ, ca să fiŭ vrednic de a mĕ apropia de tine, dar mângâie pe părinţiĭ meĭ şi dă-le tăria, ca să rabde fără de jeluire greaua lovitură ce li-am dat prin nesocotinţa mea. Ascultă, Părinte, rugăciunea mea, deşi nu sunt vrednic a-mĭ ridica glasul la tine, şi ţine-mĕ sub paza fiiuluĭ tĕŭ de a pururea treaz, ca nicĭ o is-pită să nu smintească sufletul meŭ în noaptea aceasta».

El se întoarse ear la culcuşul luĭ şi somnul binefăcător îĭ luă peste puţin sufletul şi-l trecù în alte lumĭ maĭ ferite de suferinţe.

Nicĭ pentru această lume însă Dumneȡĕŭ, ju-decătorul totdeauna îndurător, nu ĭ-a ascultat rugăciunea.

Certat a fost numaĭ prin suferinţele, pe care şi le a făcut el însu-şĭ prin amarnice mustrărĭ de cuget.

Deşi rob ţinut sub mare pază, el putea adese-orĭ să se simtă stĕpân al celor ce-l ţineaŭ în robie.

Toţĭ, mic şi mare, bărbaţĭ, femeĭ şi copiĭ, maĭ ales copiiĭ, se apropiaŭ cu sfială de el şi eraŭ cuprinşĭ de o învederată mulţumire când puteaŭ să-l mulţumească, căcĭ era om cu totul deosebit în felul luĭ. Supunerea luĭ, inima luĭ deschisă, neadormita luĭ grijă de a nu jigni pe nimenĭ, blândeţa priviriĭ luĭ şi, maĭ presus de toate, graiul luĭ muia toate inimile şi împăingenia toate minţile.

Nu e armă maĭ puternică decât inima curată, şi curată era inima luĭ.

Eraŭ mari nevoile, cu care se luptaŭ Munteniĭ, dar viaţa lor era nespus de fericită în asemănare cu traiul muncit al acestor oamenĭ cu feţe ve-ştejite, în care numaĭ arare-orĭ se ivĭa câte ud zîmbet oare-cum acru.

Din zorĭ de ȡĭ până ’n seară bărbaţi, femeĭ şi copiĭ munciaŭ fără de repaos sĕvîrşind în mare parte lucrări fie zadarnice, fie de prisos.

Femeile torceaŭ câlţĭ plinĭ de pusdăriĭ şi teşeaŭ pânză aspră, care se destramă când o scoţĭ din apă şi o ’ntinȡĭ la soare, ca să se nălbească.

Bărbaţiĭ tăiaŭ copacĭ, căraŭ petre, săpaŭ şanţurĭ şi trăgeaŭ la jug, ca să spargă ţelina cu plugu-rile, pe care maĭ putuseră să le scape în lungile lor cutrierărĭ.

Copiiĭ adunaŭ vreaşcurĭ şi crăcĭ şi le căraŭ grămadă pe la colibĭ.

Toate pe tăcute, toate ’ntins şi fără de rĕsu-flare: nicăirĭ cântec vesel, nicăirĭ glume, nicăirĭ voia bună, cu care era el deprins. Era par-că oameniĭ aceştia numaĭ în muncă-şĭ găsesc rostul vieţiĭ şi muncesc numaĭ pentru-ca să-şĭ petreacă timpul.

Chiar în noaptea, când Bodea s-a dat rob, timpul se schimbase spre bine, şi nu e în lumea aceasta nimic maĭ frumos decât frumoasele ȡile de toamnă la poalele despre Dunăre ale Bu-cegilor.

In linişte sĕrbătorească zac toate sub limpedele albastru al seninuluĭ fără de marginĭ, şi natura întreagă pare a fi cuprinsă de o adâncă uimire. Nici cea maĭ mică adiere nu scutură âncă bogatul frunziş al pădurilor, care, atins de bruma dimineţelor trecute, s-a schimbat în fel de fel de feţe. O rĕcoare potolită ţine aierul în cuin-penit rĕpaos, ear radele soareluĭ se rĕvarsă um-plăndu-le toate de o căldură dulce şi înveseli-toare.

Bine cuvântat pămênt! — fericiţĭ oameniĭ, că-rora soarta li-a făcut parte să-şĭ petreacă viaţa pe el! Și totu-şĭ... Bodea era cuprins de adêncă jale. Era sfînta ȡĭ de Duminecă, şi oameniĭ aceia munciaŭ fără-ca să-şĭ dee seamă, că e senin cerul, că e curat aierul, că toată fiinţa stă ’n linişte sărbătorească, fără-ca să se bucure de viaţă şi fără-ca să preamărească pe cârmuitorul a toate, care cu atâta prisosinţă a împodobit pă-mêntul de sub picĭoarele lor.

Ii era par-că nu din vina luĭ, ci după rên-duirea luĭ Dumneȡeŭ a venit în mijlocul acestor oamenĭ, ca să-ĭ deştepte din amorţirea, în care se aflaŭ, să le învie inimile, să le lumineze min-ţile şi să-ĭ învrednicească.

Peste câte-va ȡĭle el a ajuns să se poată înţelege întru cât-va cu dînşiĭ atât în limba lor cea aspră, cât şi în graiul luĭ pentru dînşiĭ din ce în ce maĭ adimenitor, şi fără de gând precugetat a ĭeşit din îngrăditură, ca să iee parte la lucrările lor. I-ar fi fost destul cel maĭ mic semn, ca să se întoarcă, dar nimenĭ nu l-a oprit şi nicĭ că avea, în adevĕr, nevoie să-l oprească: aflându-se în mijlocul lor, el nu se putea gândi să fugă.

Nicĭ nu se gândia.

Atât de puternică era în inima luĭ pornirea de a scoate pe oameniĭ aceştia din amorţirea sufletească, în care şe aflaŭ, încât se sîmţia strîmtorat când se gândia,. că maĭ curênd orĭ maĭ târȡiŭ se vor face încercări spre a-l scăpa. Ținea să se întoarcă la aĭ sĕĭ, dar nu acum, ci maĭ târȡiŭ. Abia începuse să le înţeleagă limba şi să le poată spune cu chiu cu vaĭ câte ce-va, şi ţinea să se poată înţelege bine cu dînşiĭ.

Intr-una din ȡĭle înse ochiĭ luĭ necurmat cu-treerătorĭ se opriră asupra uneĭ poieniţe, în care câte-va vaci ciolănoase şi treĭ caĭ păşteaŭ iarba din nou încolţită. O femee stetea nemişcată la marginea de la deal a poieniţeĭ şi se uita stăruitoare spre el.

«E dînsa!» — îşĭ ȡise el cuprins ear de ame-ţeala, în care căȡuse, când îşĭ închipuia c-o duce atîrnată de braţul luĭ.

Poate că nu era dînsa; el înse şĭ-o închipuia, şi liniştea luĭ era perdută. Orĭ-şi-unde privia, el vedea numaĭ poieniţa cu femea ce stă nemişcată şi cu privirea îndreptată spre el.

Un demon era, care-ĭ turbura inima, ii întuneca mintea şi-ĭ slăbia voinţa cu ispitele luĭ, şi el nu maĭ putea gândi pe sine decât călare cu dînsa, crîngând-o în braţe şi depărtându-se în goană mare de tot ceea ce e suflare omenească.

Treĭ ȡile de a rendul l-a ispitit astfel, — treĭ ȡile de sbucĭumărĭ istovitoare.

O, mare şi nesecată e puterea dsprinderilor luate din cea maĭ fragedă copilărie! Tremura în tot trupul când se gândia pe sine dus cu ea şi perdut în lume, dar îşĭ aducea aminte de mama luĭ, de tatăl luĭ, de fraţiĭ luĭ, îĭ vedea pe aĭ sĕĭ nemângâiaţĭ şi căutându-l fără de astâmpăr şi-ĭ venia să se ascundă, ca-ea să nu-l maĭ poată ispiti. Nu, el trebuia să se întoarcă, la aĭ sĕĭ.

A patra ȡĭ ochiĭ luĭ doritorĭ zadarnic o căutaŭ în poieniţa, unde acum păşteaŭ numaĭ doĭ caĭ.

Pe ’nserate însă ea s-a ivit la marginea zăvoiuluĭ de pe ţărmul drept al rîuluĭ, tot nemişcată, dar ţiind de căpăstru un cal neastâmpărat, care bĕtea din când în când cu copita ’n pământ, un armăsar negriĭ, crescut pe ’ntinsele câmpiĭ de la poalele Caucasuluĭ şi rĕmas de pripas după-ce stăpânul îĭ perise în luptă.

Dile întregĭ de a rândul petrecuse copila de-prindând-se a sări în spinarea luĭ şi a-l stăpâni fără de frâŭ, ear acum îl ţinea şi nu se maĭ temea c-o să-l scape.

Puteaŭ şi alţiĭ s-o vadă, dar n-o bĕgaŭ în seamă, şi Bodea el singur îĭ ştia gândul. — Il înţelegea şi nu maĭ era în stare să se stăpânească.

«Asta e soarta mea, — îşĭ ȡise el, — şi de soarta sa nimenĭ nu poate să scape».

Nu-ĭ maĭ era acum să scape şi să se întoarcă la aĭ sĕĭ, ci s-o iee pe dînsa şi s-o ducă la vale spre pustiurile necunoscute, unde n-o să maĭ fie de cât eĭ amîndoĭ şi nimenĭ nu maĭ poate să le turbure viaţa»

Ce gând plin de farmec: să te ştie toată lumea perit fără de urmă în vreme ce tu-ţĭ petrecĭ filele în fericire desăvîrşită.

încetul cu încetul, pe nesimţite, hoţeşte, cău- -tând, par-că, ceva pe jos, el se depărta spre crâng şi, când cei-lalţĭ prinseră de veste, el se-afla departe de dînşiĭ şi aproape de armăsarul cu nări umflate.

«Acum nu mĕ maĭ prindeţĭ!» — strigă el şi se rĕpedi înainte.

Copila scoase un ţipăt de nebunatecă bucurie, prinse calul de coamă şi se aruncă uşoară ca o pisică sălbatică în spinarea luĭ, — şi atât de ţeapăn se ţinea pe calul ne-nşelat, în cât îĭ întinse luĭ Bodea mâna şi-l ridică şi pe el. Ea strigă apoĭ «Vuc!» şi armăsarul, ĭeşind c-o săritură lungă în largul văiĭ, se depărtă pe cursul apeĭ cu iuţeala Crivăţuluĭ.

Când ceĭ-lalţĭ se desmeticiră, el abia se maĭ vedea rĕsărind pe ici pe colo printre rĕchiţile risipite ’n luncă.

E o taină de ne-nţeles legătura dintre om şi cal.

Maĭ călărise Bodea, dară nu şi-ar fi închipuit nicĭ o dată, că asemenea goană e cu putinţă şi-ĭ era par-că el şi calul se ’mpreunaseră şi se făcuseră un singur trup. I se rĕscolise de o dată toată firea şi i se prefăcuse de se mira el însu-şĭ de sine. Se simţia destoinic de a rĕsbi printre miĭ de oameni aşa cu mâna goală, numaĭ el cu calul luĭ.

Dar unde se ducea!? Cât avea să ţie goana aceasta!? Ce voia să facă!?

Se ’ntunecase, şi ’n toate părţile se vedeaŭ focurile, risipite ici câte-va, colo maĭ multe şi din ce în ce maĭ dese: el îşĭ urma drumul şerpuind printre ele, ferindu-se când l-a dreapta, când la stênga şi strîngând cu nesaţiŭ în braţe comoara vieţiĭ luĭ.

Nu, el nu maĭ avea nevoe să gonească. Trebuia

să-şĭ cruţe calul, căcĭ el îĭ era scăparea, şi să-şĭ urmeze drumul în pas domol, ca să audă maĭ bine şi vadă maĭ desluşit.

Potolindu-şĭ însă mersul, i se potolia şi firea.

El nu fugia numaĭ de ceĭ ce-l robiseră şi-l goniaŭ, ci tot odată şi de ceĭ ce-l căutaŭ plângând cu lacrămi calde. Fugea şi o ducea şi pe dînsa. — Unde fugea şi o ducea!?

Nu, era peste putinţă, ca el să fugă de aĭ sĕĭ şi să despartă de copil de părinţiĭ luĭ, şi fiorĭ reci îl treceaŭ, când se gândia, cum părinţiĭ luĭ se jelesc şi cum părinţiĭ eĭ aleargă văitându-se, că nu pot s-o găsească, şi întreabă de toţi, şi nimenĭ nu poate să le dee rĕspuns, şi plâng şi se plâng şi blestemă fără de milă. Aşa nu e fericirea cu putinţă: jalea numaĭ şi amarul, căinţa şi greaua spăşire putea să-l aştepte.

El se ’mbărbătă şi-şĭ opri calul, apoĭ se plecă sfiicios spre copilă, îĭ sărută fruntea cum credinciosul sărută icoana sfîntă şi o ridică cu gingăşie, ca s-o dee jos de pe cal.

«Du-te la mama ta, — îĭ ȡise cu ochiĭ plini de lacrămi. — E întunerec, şi nimenĭ nu maĭ poate să afle, că tu m-aĭ scăpat: du-te la mama ta!»

Intorcându-şĭ apoĭ calul, el se depărtă fără-ca să se uite înapoĭ şi gonind din rĕsputeri pentru-ca nu cum-va o vorbă a eĭ, un suspin ĭeşit din peptul eĭ orĭ o lacrămă ivită din mariĭ ochi albaştri să-l moaie şi să-ĭ schimbe gândul.

El trebuia să se întoarcă într-o rĕsuflare şi pe cel maĭ scurt drum la părinţiĭ luĭ, care-l căutau şi nu puteaŭ să-l găsească, întrebaŭ pe toţĭ şi nu primiaŭ rĕspuns de la nimenĭ, plângeaŭ, se plân-geaŭ şi blestemau.

Care era însă cel maĭ scurt drum??

Cu cât maĭ mult se depărta, cu atât maĭ puţin putea să-şĭ dee seamă, unde se află şi încotro merge. Știa, că venise de la stênga şi că tot la stenga, trebuia să apuce, dacă e vorba să ajungă în vre-una din văile ce se coboraŭ de la poalele Bucegilor. Nicăiri însă nu se deschidea drum la stenga, şi valea, cotia la dreapta, ear la dreapta, mereŭ la dreapta. Știa, că poienele sunt în culmile munţilor şi că el trebuia să urce, eară el coborîa de a lungul lunciĭ din ce în ce maĭ largi şi printre focuri din ce în ce maĭ dese. — Era nevoit să se depărteze.

Inspre mieȡul nopţiĭ armăsarul plin de spume o dete ’n pas şi începù să muşte din frunȡişul; veşted.

Bodea, obosit şi el, descălecă şi-l duse cât-va timp de căpăstru lăsându-l să pască ’n mersul luĭ. Era unul dintre caiĭ, care merg qli şi noapte iară-ca să lâncezească şi se hrănesc la nevoie şi cu mărăcini fără-ca să-şĭ piardă puterile. Trecând peste un părîu, el se opri şi-şĭ stempgră setea, apoĭ păscu maĭ departe.

Bodea ar fi voit să-ĭ dee drumul, ta să pască în toată tigna, dar se temea c-o să-l piardă, ar fi voit să-l lege de o tufă, dar îĭ era milă.

Și totu-şĭ trebuia să se odihnească şi el, căcĭ trupul e nemilos şi nu te iartă când nu-ĭ daĭ drepturile luĭ. Iĭ era foame luĭ Bodea, şi n-avea ce să mănânce; îĭ era somn şi se temea de somn, căcĭ noaptea era senină şi friguroasă.

Pe la mieȡul nopţiĭ, când cloşca cu pui începuse a se coborî spre Apus şi calul încetase a maĭ paşte, el urcă coasta şi intră în desişul păduriĭ, ca să-şĭ caute un loc adăpostit, unde putea să-şĭ aprindă focul fără-ca să fie vĕȡut din vale. Il resbise frigul de-ĭ amorţiseră toate vinele, şi trebuia neapărat să se încăldească.

El se opri sub o surpătură rovinoasă, îşĭ legă calul şi-şĭ căută vreascuri pentru foc.

Foc îĭ trebuia, maĭ presus de toate foc, atât şi numaĭ atât: dar cum să-l aprindă!?

Atât era de ameţit de oboseală, de foame, de somn şi de frig, în cât nu se gânȡise, că-n zadar îşĭ caută adăpost, în zadar adună vreascuri, dacă nu are cum să-şĭ aprindă focul.

Eară valea era plină de focurĭ.

De ce adecă ar fi avut el să se teamă? Călare pe armăsarul luĭ el putea să se apropie, să-şĭ iee un tăciune şi să se depărteze ca o nălucă. Și chiar dacă l-ar fi luat la goană, nu putea nimenĭ să se apropie de dînsul.

El se coborî ear în vale, se aruncă-n spinarea armăsaruluĭ şi o luă în treapăt spre cele maĭ apropiate focurlt care se aflaŭ pe sub coastele de dincolo, în cât el trebuia să treacă rîul pentru-ca să ajungă la ele.

Călare o dată, el se ’nvioră şi nicĭ nu se maĭ simţia obosit, nicĭ nu-ĭ maĭ era frig: întreaga luĭ fiinţă se concentrase ’n gândul de a trece ca o nălucă printre focurĭ.

Peste puţin el ajunse la un şir de colibĭ părăsite şi calul începù să ciulească şi să sforăie.

De şi boarea văiĭ adia tot despre isvoare, un greŭ miros de leşuri resbia din când în când prin umedul aier al nopţii.

El se abătu spre rîu, ca să se depărteze de colibi, dar mirosul era din ce în ce maĭ greu.

De o dată calul se opri şi se dete puţin înapoĭ.

La depărtare de câţĭ-va paşi, pe ţărmul rîuluĭ, zăceaŭ câte-va trupuri omeneşti intrate în putreziciune, toate cu capetele spre rîu şi cu faţa la pământ.

El rĕmase cuprins de o cutremurare fioroasă.

«Âştia sunt oamenĭ, care s-aŭ tîrît până la rîu şi aŭ murit stâmpărându-şĭ setea nepotolită!» — ȡise el şi zorĭ calul să intre în apă, ca să treacă dincolo şi să se depărteze spre focuri.

Âncă maĭ înfiorătoare era înse priveliştea ce se desfăşură acum în faţa ochilor luĭ.

Impregiurul unuĭ foc aproape stîns se aflaŭ vre-o trei-ȡecĭ de oamenĭ, ale căror oase eraŭ ca ĭeşite prin pielea veştedă şi subţiată, bărbaţi, femeĭ şi copiĭ, câţi-va şe^end în nemişcare, cu gurile căscate şi cu ochiĭ perduţĭ în vânt, ceĭ maĭ mulţĭ întinşi jos pe pămênt ca nişte mortăciuni. Știa Bodea din auȡite, că jos pe şesurile întinse şi prin luncile largi şi mlăştinoase moartea nu-ĭ seceră pe oameni tăindu-ĭ unul câte unui, ci-ĭ coseşte culcându-ĭ la pămênt în brazde lungi şi late de-n câte-va ȡĭle locurile rĕmân pustii. Acum vedea cu ochiĭ luĭ, şi o jale adîncă-l cuprinse.

Stăpânit de jalea aceasta, el nu se maĭ gândia, că moartea-l pândia şi pe el aţiindu-se din toate părţile, ci se apropiă de foc.

Câţĭ-va dintre ceĭ ce veghiaŭ şeȡênd la foc îşĭ ridicară spre el ochiĭ mari şi plini de văpaia fierbinţelilor de agonie.

«Ce e?» — întrebă el.

«Ni-e foame, — rĕspunse unul cu glas istovit. — Aŭ omorît pe ceĭ maĭ voinici dintre noĭ şi nu ni-a maĭ rĕmas nimic».

«Cine?»

«Ceĭ de la deal, — îĭ rĕspunse altul. — La noĭ nu maĭ găseşti nimic».

«Dar eĭ de ce-aŭ murit?»

«Au mâncat prea mult, — rĕspunse al treilea, — şi a întrat boleşniţa între eĭ».

Bodea rĕmase cât-va timp într-un fel de aiurire.

Iĭ era par-că nu maĭ poate să creadă, că se petrec în aievea cele ce vedea şi audia şi că întreaga viaţă e numaĭ un vis urît şi greŭ, din care numaĭ moartea binefăcătoare-l deşteaptă pe om.

Era peste putinţă, ca pe acest pămênt mănos şi încărcat de Dumneȡeŭ de toate bunătăţile oameniĭ să să omoare între dînşiĭ luptându-se pentru hrană şi să piară în cele din urmă de foame şi învinşiĭ, şi învingătoriĭ.

Și cu toate aceste aşa era: aĭcĭ în mijlocul pădurilor pline de hrană omenească periaŭ oameniĭ aceştia de foame fiind-că nu maĭ aveaŭ destula energie, ca să se ducă şi să-şĭ caute hrana.

El îşĭ făcu semnul crucii.

Iĭ era învederat, că oameniĭ aceştia iesişĕră de sub paza luĭ Dumneȡeu. Necuratul îĭ luase în stăpânirea sa şi-ĭ ţinea în vrajbă necurmată, le smintia inimile şi le turbura minţile, ca să nu-şĭ poată depăna în linişte firul vieţiĭ.

Ca un raĭŭ pământesc se reiviră în sufletul luĭ poienele luminoase, unde oameniĭ-şĭ petreceaŭ viaţa în fericită frăţietate rĕbdând împreună şi bucurându-se împreună.

El îşĭ zori ear calul, ca să se depărteze cât maĭ curênd de la acest loc spurcat prin duhoarea necuratuluĭ.

Zădarnic căuta înse să se scape, căcĭ el se încurca din ce în ce maĭ rĕŭ în această împărăţie a sufletelor necurate, care profită de neputinţele omeneşti şi nu iartă pe ceĭ luaţĭ o dată în stăpânirea lor.

Icĭ fusese o luptă, şi el trecea printre cadavrele rĕmase pe câmpul de bĕtaie şi sfîşiate acum de haitele de lupĭ şi de stolurile de corbi.

Colo vre-o boală nemiloasă îĭ rĕpusese pe oameni şi leşurile zăceaŭ grămeȡĭ-grămeȡĭ, care cum îl apucase moartea, ear pe la focurĭ nu maĭ rĕmăseseră de cât puţinĭ, care sămănaŭ maĭ.mult a stafiĭ de cât a fiinţe vieţuitoare.

Ear maĭ departe jăfuitorii-şĭ petreceaŭ noaptea în nesaţiŭ şi în desfrêŭ, în sălbatică învălmăşeală, ţipând acum de bucurie şi rĕcnind peste puţin de mânie, rîdend o dată cu hohot şi pe rânjite şi scrîşnind apoĭ din dinţi, îmbrăţişându-se în o clipă şi încăierându-se în cea-laltă.

Eraŭ tot oameniĭ, pe care îĭ vĕȡuse petrecân-du-şĭ viaţa în muncă întinsă şi săvîrşită în tăcere, tăind copaci groşi, săpând şanţuri adânci şi cărând bolovani greĭ, aceia-şĭ oamenĭ, dar ajunşi la ceasul rĕŭ şi gustând cu nesaţiŭ plăcerile puţineĭ vieţĭ ce le maĭ rĕmânea.

In rĕvărsatul zorilor de ȡĭ Bodea ajunse la un loc, unde rîul se apropia de coasta de la dreapta de nu maĭ rĕmânea loc de trecere pe ţărmurul luĭ. El descălecă şi-şĭ luă calul de căpăstru, ca să urce coasta, care, deşi piezişă, pentru un muntean ca dînsul era drum uşor.

El rĕmase c-a ’mpietrit de uimire când ajunse în culme.

O privelişte largă şi nespus de bogată în frumuseţĭ se desfăşura în faţa luĭ.

Inainte se întindea şesul nemărginit, prin mij-locul căruia se vărsa şerpuind un rîu mare şi lat. La dreapta se deschidea o luncă largă, în fundul căreia se vedea, perdut în ceaţa albăstrie a depărtăriĭ, un munte cu vîrful ascuţit.

«Acesta e Negoiul, — ȡise el mirat de înălţimea munteluĭ şi îngroȡit de depărtarea, la care se afla. — Da, de acolo, din culmea acea, am vĕȡut eŭ Argeşul.

Dar ochiĭ luĭ se întoarseră spre stânga. Aicĭ se deschidea altă luncă, mult doritul drum spre poienele Păpuşeĭ.

Pentru-ca să poată apuca drumul acesta, el trebuia să coboare, să treacă rîul şi să ocolească un deal.

Maĭ nainte de a le face aceste, voia să-şĭ dee calul la păşune şi să-l adape, apoĭ să-şĭ caute ce-va de mâncare şi să odihnească şi el însu-şi.

Gĭur împregiur pădurile de cer eraŭ âncă în plina lor podoabă de frunziş. Numaĭ pe ici pe colo se ivia câte un fracsiŭ roşu ca sângele de bou. Nici fum, nicĭ vre-o altă urmă de viaţă omenească nu‘ se zăria nicăiri prin apropiere. Chiar şi dacă s-ar fi zărit înse, el şi-ar fi urmat drumul fără de grijă. După cele ce veduse şi simţise în timpul nopţiĭ, el nu se maĭ temea de nimic: se afla ’n paza luĭ Dumneȡeŭ şi trebuia să treacă nevătămat prin toate. Mergea deci fără de grijă păscându-şi, calul şi căutând cu ochiĭ vre-o tufă de alun, vre-o rĕsură orĭ un păducel.

Dac-ar fi bĕgat bine de seamă, el ar fi vĕȡut că sunt urme de om chiar şi pe unde călca el. Ieşise într-un luminiş cu iarbă deasă, şi, dacă s-ar fi gândit bine, ar fi înţeles, că aşa numaĭ de la sine nu s-a curăţit pădurea, dacă s-ar fi uitat bine, ar fi vĕȡut, că trece peste brazde ’nţelenite. O nouă uimire-l cuprinse dar, când se pomeni faţă ’n faţă cu un şir de case clădite din groşi, muruite pe din lăuntru şi acoperite cu mari şindrile de stejar, opt case una lângă alta jos în o groapă şi adăpostite sub pădure.

El coborî cu bĕgare de seamă spre case.

Nici un semn de viaţă omenească.

Uşile eraŭ toate închise. Băşicile de boŭ, cu care eraŭ lipite ferestrele, steteaŭ âncă întregi. Sub streaşină uneia dintre case se afla chiar un resboiŭ cu pânză jumătate ţesută în el, dar firele de urdeală âncă neţăsută se rupseseră şi atîrnaŭ în bĕtaia vântuluĭ.

«Âştia, — ȡise el cuprins de jale, — aŭ fugit în pripă şi nu s-aŭ maĭ întors, ear de atunci n-a maĭ umblat nimenĭ pe aĭcĭ.»

Era ce-va afară din cale sinistru în aceste case pustiĭ; el se sîmţia cu toate aceste în apropierea lor maĭ bine decât orĭ-şi-unde

Da, aĭcĭ putea să stee şi să odihnească în toată tigna.

El scoase căpăstrul din capul caluluĭ şi i-l legă drept pedecă în picioarele de din nainte, apoĭ se ’ntinse, maĭ mult se lăsă ca mort pe iarbă şi rĕmase cât-va timp cu faţa în sus şi cu ochiĭ închişi.

Multă miserie este în lumea aceasta! Multe dureri sunt, multe şi grele suferinţe. De ce oare omul trebue să trăiască!? — E orĭ nu adeverat, că Dumneȡeŭ le.ştie toate, le vede toate? — Este Dumneȡeŭ, orĭ numaĭ omul şi-l închipueşte pentru a sa mângâiere!?

El se cutremură speriat de îndoiala ivită în sufletul luĭ şi se ridică în picioare caşi-când ar fi fost cuprins de simţemântul, că e spurcat pă-mêntul, pe care zăcuse.

«Iĭ ceartă Dumnedeŭ pe oamenĭ, —ȡise el în gândul luĭ, — ca să-ĭ curăţe prin spăşire şi să-ĭ facă vrednici de o maĭ fericită viaţă. Când înse, când va sosi dina mântuirii!?»

In inima luĭ se ivi ear pornirea de a face, — el singur nu ştia ce...

Ochiĭ luĭ se opriră asupra coasteĭ ce se ridica în dosul caselor. Acolo, în bĕtaia soareluĭ de meaȡă-ȡi, eraŭ câţi-va pomi înăbuşiţĭ de viţe urcate până ’n vîrfurile lor, — o vie părăsită şi rĕmasă ’n părăginire, dar încărcată de rod în mare parte stafidit.

El trecù rĕpede printre case şi urcă cu câte-va sărituri coasta.

Vĕȡuse el viţă şi prin valea Rîuluĭ Alb şi mâncase struguri, dar cu totul alt-fel eraŭ aceştia.

«Doamne! — grăĭ dînsul înduioşat, — cu câte bunătăţĭ aĭ înzestrat pământul, şi cât de plăcută poate omul să-şĭ facă viaţa în lumea asta!»

Soarele-şĭ revărsa radele calde asupra caselor pustiĭ şi asupra împregĭurimiĭ lor părăginite; adierea lină a vântuluĭ scutura din când în când câte o frunză veştejită; diua se desfăşură din ce în ce maĭ a sfîrşit de vară.

Sătul de iarbă, calul se trase în cele din urmă în umbra păduriĭ.

Tot astfel făcu şi obositul luĭ stăpân.

Era târiŭ după ameaȡă-ȡi când el se deşteptă din somnul luĭ neliniştit şi se uită împregiurul luĭ.

Iĭ eraŭ înţepenite toate încheieturile, şi numaĭ cu anevoia şi una câte una-şĭ maĭ putea aduce aminte cele petrecute, par-că multe şi lungi ȡĭle trecuseră decând a plecat de la îngrăditura de sub stâncă. Și atât de viĭ şi de covîrşitoare fuseseră emoţiunile ce se succedaseră în sufletul luĭ, încât el abia-şĭ maĭ putea reaminti mariĭ ochi albaştri, îmbătrânise oare-cum în o singură noapte.

Calul îşĭ ridică voios capul şi necheză încet şi nerăbdător.

«Ce e, frăţiorule?»—îi ȡise Bodea, şi de aĭcĭ înainte «Frăţior» rĕmase numele caluluĭ.

Și frăţior îĭ şi era în adevĕr.

El se ridică cu anevoia şi numaĭ cu multă greutate ajunse să deslege căpăstrul şi să-l pună în capul caluluĭ, dară ear se simţia uşor şi neobosit după-ce încălecă.

Mĕsurând în gândul luĭ drumul ce avea să facă pentru-ca să se întoarcă ear în culme, să coboară la rîu şi să ocolească dealul, el îşĭ făcu socoteala, că tocmaĭ pe-nserate o să poată apuca la stênga. Aşa şi era maĭ bine. Noaptea înainta fără de grijă, căcĭ pe când el vedea focurile şi audia de departe cel maĭ mic sgomot, pe dînsul nu putea nimenĭ să-l vadă.

N-avea deci nevoie să grăbească, şi-şĭ urmă drumul pe-ndelete.

Sosit înse în culmea, din care se deschidea vederea spre Argeş şi spre câmpie, calul începù să ciulească privind spre câmpie şi să necheze încât rĕsunară toate văile. Ochiĭ luĭ ageri se opriseră departe pe şes, unde şi Bodea vedea, par-că, pe ici pe colo cete de călăreţi, care goniaŭ de-alungul câmpieĭ nedete lăsând lungi făşiĭ de prav în urma lor.

Ce era acolo!? nu cum-va se-ntorceaŭ Avariĭ, despre care se vorbia atât de mult? Orĭ poate vre-un alt soiŭ de oameni sălbatici a ajuns în cutrierările luĭ pană pe sub dealurile de la marginea şesuluĭ.

Cu o putere a toate covîrşitoare se ivi în inima luĭ pornirea de a se duce, ca să vadă şi să le afle toate. Acum era aĭcĭ şi putea să iasă dintr-o singură rĕsuflare în largul câmpiilor, şi dacă maĭ stătea acum pe gânduri, nicĭ o dată, poate, nu maĭ ajungea să-şĭ împlinească dorinţa.

In adevĕr, omul ştie, unde pleacă, dar nu poate să ştie şi unde are să ajungă.

Când ȡiua se-nvelia cu noaptea, Frăţior îşĭ ducea stăpânul pe sub dealurile de la marginea şesuluĭ înainte spre rĕsărit trecând ici prin o pădure, colo peste o pajişte întinsă orĭ printr-un smârc. La dreapta lor se vedeaŭ din când în când focurile de tabără şi le arătaŭ drumul, pe care trebuiaŭ să-l ţină pentru-ca să poată înainta prin liniştea nopţiĭ nesupăraţĭ de nimenĭ.

Crescut pe câmpiile netede şi trăit în învălmăşelile luptelor, Frăţior mergea în treapăt din ce în ce maĭ avântat, ridicând mereŭ capul, mişcând tot maĭ des din urechi şi umflându-şĭ din când în când nările largi, armăsar adevărat, gata de a se avânta la cel maĭ mic semn.

Era departe de Bodea gândul de a-ĭ da acest semn. El voia cu toate aceste să vadă, şi ur-mându-şĭ drumul, se apropia din ce în ce maĭ mult de focuri. Era peste putinţă să nu se apropie în cele din urmă, ca să vadă ce fel sunt oameniĭ tăbărîţĭ pe ’ntinsul câmpiilor.

Era faptă de om nebun, ca el, care n-avea nicĭ măcar un ciomag în mână, să rîsce 'a fi luat la goană, şi totu-şĭ el îşĭ luă inima ’n dinţi, potoli mersul caluluĭ şi se apropiĭ de unul dintre pâlcurile de focuri.

Călare pe Frăţior al luĭ el n-avea să se teamă de nimic.

El se opri la marginea unuĭ luminiş larg şi maĭ mult lung decât lat. La stênga luĭ se afla un cocioc plin de papură deasă şi înaltă, pe lângă care păşteaŭ risipiţĭ o mulţime de caĭ. Focurile ardeaŭ la dreapta, înşirate pe sub o pădure de ştejari bĕtrânĭ, şi în zarea focurilor se vedea pe ici pe colo câte un cort. Bine nu putea să vadă Bodea decât douĕ din aceste corturĭ, care se aflaŭ la capătul despre dealuri, de unde se apropiase el. Amîndouă eraŭ micĭ şi făcute din pieĭ de boŭ. La focul din faţa acestor douĕ corturĭ se aflaŭ treĭ oameni mărunţĭ şi îndesaţi. Doi dintre dînşiĭ şedeaŭ pe vine, iar al treilea se sculase ’n picioare şi dregea focul.

Nu putea să-ĭ vadă bine: se maĭ apropiè dar.

Ce ar fi putut adecă să i se întêmple?

Chiar dacă-l zăriaŭ, eĭ trebuiaŭ să se desme-ticească, să-şĭ caute caiĭ şi să încalece, eară el era în timpul acesta departe.

Frăţior înse îşĭ perduse de mult rĕbdarea: vĕ-ȡêndu-se atât de aproape de focul aprins în faţa corturilor, el sforăi o dată, sări în douĕ picioare şi necheză încât caiĭ de pe marginea cocioculuĭ începură să fugă care ’ncotro, eară ceĭ treĭ oameni de la foc alergară la caĭ în vreme ce de pe sub corturi ĭeşiaŭ alţiĭ şi ear alţiĭ şi se risipiaŭ căutându-şĭ şi eĭ caiĭ.

Bodea-l strînse pe Frăţior din pulpi şi-l zorĭ să se întoarcă şi s-o iee ’n goană spre dealuri. Nu era înse armăsarul deprins să fugă, când vede pregătirile de luptă: el stetea ca cioplit din pea-tră şi aştepta să-ĭ vie cine cutează să vină.

Incălecaţĭ, doi dintre oameniĭ, pe care-ĭ vĕ-ȡuse la foc, un fel de stîrpituri cu feţele galbene şi spâne, cu fălcile late, cu umeriĭ obrajilor ie-şiţĭ şi cu ochiĭ mici şi înfundaţĭ în cap, porniră ’n săltate asupra luĭ şi-şĭ ridicară buzduganele» învîrtindu-le în aier.

E de neînţeles pornirea spre luptă a omuluĭ. Pus o dată faţă ’n faţă cu cel ce vrea să-l rĕpună, omul, fie el chiar şi cel maĭ dulce la fire, se oţereşte şi se ’ncruntă, îşĭ ia avênt şi intră orbiş şi nu cu hotărîre bĕrbătească, ci cu plăcere diavolească în luptă. N-avea Bodea nicĭ o armă, dară calul luĭ era maĭ mare şi maĭ puternic, maĭ mare era şi el însu-şĭ şi se simţia destul de tare, ca să-şĭ ridice adversarul din spinarea caluluĭ şi să-l arunce departe.

«Vino! vino! — pocitură de om, dacă ţĭ s-aŭ urît ȡilele vieţii! — strigă el, şi Frăţior porni în-nainte, apoĭ, când sosi în dreptul celuĭ-l-alt cal, sări în picioare, ca să-şĭ apere stăpânul, care se culcase pe gâtul luĭ, ca să treacă pe sub lovitură şi să apuce braţul ce purta buzduganul.

Intr-o clipă ceĭ doĭ călăreţĭ rĕmaseră culcaţĭ la pămênt, unul aruncat c-o isbitură, ear cel-l-alt lovit cu buzduganul, pe care Bodea-l luase de la cel căȡut.

«Haida! haida!»—strigă el apoĭ gonind înainte de a lungul luminişuluĭ, prin faţa focurilor şi printre duşmanii,care ’ncălecaŭ rĕcnind de mânie, ca să plece ’n urma luĭ.