„Omul lui Dumnezeu!—“ ziceau toți cei ce-l cunoșteau pe Părintele Neagu, care totdeauna rîdea, pentru toți avea câte o vorbă bună, nu era-n stare să-i facă nimănuia vre-un rău și pe toți îi ajuta cu câte un stat părintesc,—căci altă ce-va de la popi nu prea poți să iai. Vlaicu știa însă, că e prefăcută bunătatea aceasta și că în dosul feței zîmbitoare se ascunde cea mai haină fire.

Iși făcea bietul de el socoteala, câte a vroit și n-a îndrăsnit să facă find-că-l avea pe afurisitul de popă în spinare, și câte-ar face, dacă nu l-ar ști aci poartă în poartă, spion ce stă zi și noapte la pândă și-i ispitește pe oameni, ca să ie afle toate. Multe rele ar fi făcut popa, dacă Vlacu n-ar fi știut să-l țină de scurt, ca să-și pună pază gurii.

Cine era, la drept' vorbind, cocoana Marița?

O dulceață zaharisită ori un cozonac nu pe din destul dospit, o crămpiță-n răsboiu ori o înpunsătură greșită-n gherget, câte-va ouă stricate subt o cloșcă ori un puiu ploat erau pentru dînsa lucruri, cu mult mai mari decât o grindină pe moșie, o secetă îndelungată ori o scădere de câțiva lei la chilă în prețul bucatelor. Aceste nu erau urmări ale pripirii ori ale lipsei de purtare de grijă, ci lucruri rânduite de Dumnezeu, pe care ai să le primești fără de cârtire.

Ea-și nunigra-n fie-care zi păsările şi era nemâugiată când îi lipsia vre-un porumbel și s-ar fi făcut foc, dacă i-ar fi lipsit, Doamne ferește, vre-un măr din cămara ori vre-o lingură de dulceață dintr-un borcan, dar nu știa, câte chile de grâu ori de porumb i s-au strâns pe moșie, câte vedre de țuică au ieșit din livezi, câte butoaie de vin sunt în pivniță ori câți stânjeni de lemne au fost cătați din pădure. Aceste-l priviau pe Vlaicu: de ce-l mai ținea și-i făcea și parte, dacă ar mai fi trebuit să ostenească și să-și bată capul și ea?

Ținea dar și Vlaicu s-o ferească de asemenea griji, căci de aceea era - cucoana, și vai ar fi fost și amar de capul omului, care ar fi îndrăznit s-o supate pe cocoană cu vre-o cerere ori poate chiar cu vre-o plângere. Lasă că mânca trânteală, dar nu-l mai ierta Vlaicu și nu-i mai primia pe moșie.

O știa aceasta și-şi păzia treaba.

Acum se schimbaseră toate, căci mai era pe lângă cucoana cine-va, care putea să-le vadă toate și să-și bata capul, ceea ce-l neliniștia pe Viaicu mai ales acum spre toamnă, când toate se adună, se numeră și se trec la socoteală.

O sigură răsuflătoare îi rămânea: să se vâre sub pielea lui Văleanu.

Valeanu însă îi părea om neapropiat.

Umbla așa fără de rost și oarecum buimac mai pe la vie, mai prin livezi, mai prin pădure, ba într-un rând s-a dus chiar până la schit, unde a stat o zi întreagă, și prietenii lui ar fi râs de s-ar fi prăpădit, dacă ar fi văzut umblând după ci cu droaia de copii, pentru care avea acum un fel de slăbiciune.

Intr-una din zile Ana, care se afla cu bărbatul ei la porumbiște, i-a data cestuia brânci, și Floria lui Colac, văzându-l cu droaia de copii după ei și închipuindu-și-l om cu inimă bună, cum îl știa din copilărie i-a aținut drumul.

„Sărut mâna, coconașule,— îi zise — Să mă ierți că te opresc din drum, dar te știu om bun și am să-ți fac o rugăminte, dacă Dumnezeu mi te-a scos în cale.

„Ce e, omule?“ — întrebă Văleanu, care ținea să fie socotit om bun.

„Să vezi, — îi zise Floria.— Nu știu, dacăți vei mai fi aducând aminte de mine, că vii de la o-vreme cam rar pe aici. Eu sunt Floria lui Colac și te știu de când eram copii, că ne jucam împreună pe colo prin livezi și prin pădure.— Am nevastă curățică și foarte harnică și de treabă, urmă ei cu învederată mulțumire, și ni-a dat Dum-ezeu până acum trei copiiˮ.

Văleanu par-că-și aducea aminte de el.

„Să-ți trăiască!ˮ — îi zise.

Ar fi trebuit să mai zică și „Cei mulți înainte” dar în lumea în care trăia dînsul, se perduse obiceiul aceesta și se zicea „Să te ferească Dumnezeu de alții!ˮ

„Sunt acum vre-o trei ani, — urmă Floria, — a murit tata, Dumnezeu săl ierte, și n-aveam cu ce să-l îngrop și să-i fac pomenile, căci avusem și eu cheltuieli mai cu nunta, mai cu botezul copilului, ca, de! creștini suntem. Am alergat dar și la unul, și la altul, ca să mă ajute...

„Să te fi dus la Vlaicu. — grăi Văleanu,

„Aoleo! — întimpină Floria. — De ăla nu poți să te apropii. Lasă că-ți ia șapte pei când te știe în strâmtorare, dar mai și mănânci trânteală, dacă nu-i întri-n voe.“ Am cu el o socoteală de vre-o cinci ani, muncesc întruna, ca so scad, dar nu șțiu cum mă răfuește, că tot dator îi rămân.

„M-a ajutat Mitu, care atunci era primar, cu șapte zeci de lei de mi-am făcut datoria. Camătă nu mi-a cerut omul lui Dumnezeu, dar i-am lăsat cele trei pogoane ce mi-au rămas de la tata, ca să le folosească el până-ce nu mă voi fi lesnit să-i înapoiez banii.ˮ

Văleanu nu punea-n lumea aceasta nîmic mai presus de banul, care ți le aduce toate.

„Bine, omule, — îi tăie dar vorba, —cum zici că nu ți-a luat camătă când i-ai lăsat cele trei pogoane, care fac în doi ani îndoit cei 70 lei?

„Tocmai asta e,—stărui Floria —Camătă nu-i, dar e păcat să-i mai las pământul și pe al patrelea an, care-ncepe de Sf. Dumitru.— Am făcut ce-am făcut și-am adunat patru zeci de lei, mi-ar mai trebui trei zeci, și o să muncim cinstit nevasta mea și eu. Văleanu stete puțin pe gânduri. Nu se-ndoia, c-o să plătească Floria, care a fost în stare să-și dea pogoanele iără-ca să se plângă, și mare lucru nu ar fi fost săi ajute cu trei-zeci de lei. Pentru acesta s-ar fi cerut însă oare-care pricepere, oare-care voință, oare-care avânt,—tot lucruri, pe care Valeanu nu putea să le aibă din lumea, în care trăise.

„Să te duci la Vlaicu — îi zise — și, să-i dai biletul acesta, în care-i spun să-ți dea cei treizeci de lei “

El scoase apoi un bilet de vizită, scrise cu creonul câte-va vorbe pe el și î-l dete închipuindu-şi, c-a făcut un lucru mare.

Floria lua biletul şi se uita cu fața înăcrită la el. Tocmai de Vlaicu voise să scape și i-o şi spusese acesta destul de respicat.

„Nu mă duc nici tăiat!ˮ— îşi zise el amărît

„Ba o să te duci, — stărui Ana, care pe lângă toate cele-lalte mai era şi hărțăgoasă.

„Ași vrea eu să-l văd pe Vlaicu, ce zice și ce face când vede slova aceasta.ˮ

„Zice şi face tot ceea ce-i place lui, —întimpi-nă Florea. — Boerii ca asta sunt slugi la slugile lor: te-ncurcă, apoi pleacă și te lasă încurcat.

N-a scăpat cu toate aceste Floria de gura nevestei până-ce nu s-a dus cu biletul.

Vlaicu citi biletul în mai multe rânduri.

„Ferit-a Sfântul!“— își zise.

El știa câtă bătae de cap a avut până ce li a tăiat sătenilor pofta de a se duce la cocoana.

Nu lipsia acum decât ca ei să prindă obiceiul de a lua bilete de la nepotul cocoanei. — Şi cine face începutul? — Tocmai bărbatul Anei, care trăia mai mult la casa propii decât la bărbatul ei.

Biletul era însă pe masă, și Vlaicu nu putea zice, că nu dă.

„Măi, — îi zise lui Florea. — mă crezi tu pe mine atât de prost, ca să nu înțeleg, că popa te a pus la cale să te duci la coconașul.—Cum crezi, că am să te ajut când te văd lucrând prin ascuns cu popa!?

„Sfinte Arbanghelel esclamă Floria crucindu-se — Ce am cu cu popa!? Caut de nevoile mele și mă duc cu cei ce pot să mă ajute-n ele.“

„Ori te lași să fii prostit de nevastă-ta, urma Vlaicu, — țanțoșa și guralivă aceea, care șade toate zilele cu popa și chibzuesc înpreună, cum să-ți pună fitil”.

Florea înghiți un nod. In adevăr Ana îi dă-duse la toate brânci, și se putea, ca popa să fie la mijloc.

„Vino la timp mai potrivit, — adăugă Vlaicu — Mai va până la sf. Dumitru.

Floria plecă rau cătrănit c-a ascultat de nevată-sa, sosit apoi acasă, se luă la cearta cu Ana ceea ce numai de tot rar se-ntâmpla, dar lucru greu nu era, căci ea ușor ajungea să-l facă „ble-gotenie de om.“ El apoi una, ea alta, s-au petrecut lucruri slabe, încât ziua următoare s-a dus vorba printre vecini, ba și pe mai departe, că Flo-rea și-a bătut nevasta — fiind-că umblă prea mult pe la popa.

„Tot i-am mirosit eu bine! —ˮ își zise Vlai-cu, și puse la cale pe Sanda, servitoarea lui, să ducă vestea la Anica pentru-ca aceasta să i-o dee Luței.

Seara apoi, când o desbrăca pe cocoana Ma-rița, Luța-și făcea de lucru prin iatac.

„Cocoană! — grai dînsa pe șoptite, deși erau numai ele singure, — Știi că s-a întâmplat ce-va? — Florea lui Colac, — mi-e și greu să-ți spun, — și-a prins, nevasta cu popa»

Cocoana Marița se uită lung la ea. Lucrul i se părea și ca nâpăstuire atât de urât, încât îi venia să-i tragă o palmă.

„Minciună! — mișelie! — isbucni dînsa. — Ticălos cine ți-a spus-o!“

„De! — grăi Luța, — și eu ași fi par-că gata să bag mâna-n foc pentru el.“

Bănuitoare înse ca bătrânii, care se plâng me-reu, că lumea s-a stricat, și se tem, ca nu-cum-va să fie prostiți, Cocoana Marița s-a pus pe gân-duri. — Nu credea, dar nici nu se mai avânta, și ziua următoare Marița, fina ei, biata fată, îi era şi mai dragă, căci rău era pentru ea și dacă era a-devărat ceea ce-se zicea, și dacă 'îl năpăstuiau pe popa.

N-o nimerise dar Vlaicu, și pe-nserate, când Sanda venit să-i spună că Cocoana e foarte aupărată pe cei ce-l grăiesc de râu pe popa, el se plimba încă mai supărat prin casă.

„De, boerule, — grăi Sanda, — ține nu atât la popa, cât la Marița, fina ei, pe care ar vrea, așa zice Lelea Luța, s-o mărite după Coconașul.“

Vlaicu se opri și se uită sperios la ea.

„După Văleanu!?ˮ — esclamă el.

„Așa zice Anica că i-a spus lelea Luța,“ — răspunse Sanda.

Lui Vlaicu îi venia să răcnească.

O cunoștea pe Cocoana Marița și-o știa, că e zănatică. Dacă i-a intrat un purice în ureche, nu i-l mai scoate nimeni. — Da! c-n stare s-o facă. La ea toate sunt cu putință! — Eară el!? — Fata e curățică și deșteaptă, vicleană ca tatăl ei: ce — nu faci, ca să poți lua o moștenire frumoasă și mare!?“

„Stai, popă, că te joc eu, ca să nu mă mai uiți cât vei trăi!—grăi în cele din urmă.—Stai,— urmă iar gândindu-se la Văleanu,—că mai sunt și alții, care au să spună câte-o vorba, — mai sunt judecătorul și inginerul și advocatul, mafales el“.

El se așeză apoi ia masă și îi trânti d-lui advocat și deputat Iorgu Palea, cu slovă prefă-cută, următoarea anonimă:

Ziua următoare apoi el a plecat disdedimineață la oraș, ca să trimită de acolo scrisoarea pentru-ca nimeni să nu-l poată bănui pe el de a o fi trimis.

D-l advocat Iorgu Palea era om deștept, mun-citor și cinstit, câștiga mai ales de când era depu-tat, peste două-zeci de mii de lei pe an, luase cu cocoana Zinca trei sute de mii de lei zestre și avea trecere, dar tocmai acesta-l punea-n rân-dul oamenilor nevoiași.

Trecerea o au de obiceiu oamenii feriți nevoi; dai înse de multe nevoi când te pui în rând cu aceștia. — Ii faci azi unuia o visită și ții să-l primești cam cum te-a primit el, dacă mâne ori poi-mâne-ți întoarce visita. Te-a poftit el la masă, şi ți-e greu să te duci, dacă nu-ți dă mâna să-l pof-tești și tu, căci altfel te ia cam peste umăr, ceea ce-ți scade trecerea. Cu cine te legi, cu acela ai să te potrivești, — eri nu te mai legi, și mai aleș Cocoana Zinca ținea, ca soțul ci să nu se dee de gol prin felul lui de a se presenta în lume. — Tu dar case cu lărgime, tu mobilă potrivită, tu slugi destule, ba Cocoana Zinca ținea să-și aibă și trăsura deschisă, și cupeaua, ceea ce-i plăcea și d-lui Palea, căci una e să umbli pe jos, alta să te aștepte trăsura la scară, și lumeate prețuiește și după biciui vizitiului.

Alerga dar d-l Palea de dimineață până noaptea târziu și ostănia, își călca adeseaori pe inimă și-nghiția la nevoe și noduri, dar socotelile tot nu-i eșiau cum ar fi trebuit să iasă, și nu o dată i a trebuit să plătească socru-său la scadenta pen-tru dînsul.

Primind anonima, l-a chemat dar pe Vlaicu la București, ca să-i ceara socoteala și să-l bage-n răcori.

Vlaicu, care tocmai aceasta o voise, l-a luat cu dînsul și pe Nică, primarul, ca să-l aibă ’ntr ajutor.

„Ferească Sfîntul, Cocoane Iorgule, — grăi dînsul foarte mirat de cele cuprinse-n anonimă.— E năpaste! De unde tovărășie între popa și minei!?

E vre-un dușman al meu, care-ncearcă să mă negreascăˮ.

„Stau eu mărturie, boierule, — stărui Nică. — L-ar îneca pe Dumnialui, dac-ar putea, într-un păhar de apă, E om vrăjmaș de ne face val vârtej tot satul. Când e beat, tot mai merge, că vorbește prostii și se leagă de muierile oamenilor,dar după-ce se deșteaptă se pune pe zavistii, și mare minu-nea-ar fi dacă nu ni i-ar răscula’ ’ntr-o bună dimineață pe săteni. Să spună Dumnialui, care știe, câte îi pate pe urmă.

„Eu n-aș“ putea să spun nimic, — întîmpină Vlaicu, nevinovatul și smeritul. — Chiar și dac-ași fi aflând așa din zvon câte ce-va, sunt slugă la stăpân, am nevastă și copii și trebue să tac și să-mi caut de ale mele, ca s-o pot duce bine cu toată lumea. Sunt om sărac, care traește pe urma muncii sale, și nu pot să grăiesc de rău pe nimeni. D-ta știi mai bine, că ai diregătorie de-asta între oameni.

D-l Palea, grăbit ca totdeauna, nu avea timp să-i asculte.

„Vorba e- fată are?“—întrbă el scurt.

„Ce să zic? — răspunse Vlaicu. — Nu pot tă-gădui: bună cu minte, curățică, ași putea să zic cihiar frumoasă.

„Șerpoaică, — adăugă Nică, — și stă toată ziua cu Cocoana, care îi este nașă și-o ține chip fată de suflet, — cum se zice și-n scrișoare.

„Popa umblă și el pe la Cocoana? — întreba ear d-l Palea.

„Ba bine că nu! — răspunse primarul. — Toate Sâmbetele se duce să-i citească și s-o descânte și nu umblă degeaba, că ia de toate, și dulcețuri, și putină cu brânză, și costițe afumate, și saci de fasole, și pogoane de muncă, — din toate știe să-și ’ facă parte. — Să spună Dumnealui, că le știe mai dine decât mine.

„Ce să zic? — răspunse ear Vlaicu. — Co-coana e miloasă și cu frica lui Dumnezeu. — Eu fac ce-mi se poruncește.

D-l Palea era dumirit.

O știa el pe bărtâna, că se-nchină mult și-e bisericoasă, — obicinuință din copilărie și păcat al bătrânețelor: nu mai încăpea îndoială, că e vorba de captaținne și-n capul lui erau puse lucrurile la cale.

Cei doi cumnați ai săi o puneau pe soacră la cale să ceară punerea sub curătelă a bătrânei, eară el însu-și, ca să fie sigur de succes, se da în partea ei, îi lua apărarea și-i perdea procesul.

De o cam-dată înse trebuia să-i facă tes-tamentul.

Ziua următoare Cocoana Zinca a plecat la surorile ei, ca să meargă împreună la mama lor, ear d-l Palea a trecut pe la ministerul Cultelor, ca să pună o vorbă.

Alte două zile-n urmă Părintele Ilie, Protoiereul, a mers gâfăind la Episcopie, unde era mare aler-gătură, căci Preasfinția Sa, foarte supărat, dăduse poruncă să i-se facă fără de întârziere o listă a parochiilor vacante și alta a preoților ce-ar putea să fie mutați fie după cererea lor, fie ui interes de serviciu. — De ce? Aceasta o știa numai Iero-monachul Ilarie, călugărul cel mărunt, care se bucu-ra de particulara încrederea Archiereulul tocmat pentru-că știa să facă și să tacă.

„Nuˮ, — răspunse Protoiereul.

„E muieratic?ˮ

„Nu.ˮ

„E zurbagiu?

„Răspund cu darul meu, că e unul dintre cei mai de treabă preoți din Eparhie, — starul Pro-toiereul.

„Aunci trebue să fie la mijloc vre-un interes superior,“ — grăi Părintele Ilarie.

„E vre-o arătare? — vre-o plângere?“

„Nu, — o simplă-mpărtașire, că proprietara stăruie să fie depărtat, și-ar face bine să ne scape de greutăți cerându-și mutarea.“

Părintele Ilie știa ce va să zică simplă împărtășire și interes superior: lucrul trebuia să se facă cât mai curând și fără — ca să rămâie vre-o urmă la acte.

„N-ași putea să vorbesc cu Preasfinția Sa?“ stărui dînsul.

„De ce să-l mai superi!? — răspunse călugă-rul. — Dacă sunt la mijloc interese superioare, nu ne rămâne decât s-o facem, ca să scăpăm, N-o faci Sfinția Ta cu bună voința, o face altul cu-n-dărjire. In fața celui puternic nu-ți rămâne decât să te supui, dacă nu-l poți îmblânzi. —

„De! — își zise Protoiereul. — O fi la mjloc vre-unul, care’ dispune de câte-va voturi, și toți, de la ministru până la paraclisier, avem să ne supunem.

„Dac-ar putea să-și găsească vre-o proptea bună — mai adaugă Ieromonachul.

„Dacăˮ — repetă Părintele Protoiereu și plecă să-și facă greaua datorie.

In adevăr grea datorie.

Dacă-l chema pe Părintele Neagu, care era fără îndoială bine păzit, cădea-n bănuială că-l păr-tinește. Trebuia să trimită pe cine-va la el, ca să-l ispitească așa ca din întâmplă, e, fară-ca ei să simtă, că e vorba să i se facă, la nevoie, vre-o cercetare.

După îndelungată chibzuire a chemat pe maica Fevronia, Starița Schitului, care putea să vorbească cu Părintele Neagu fara-ca cine-va să bănuiască ce-va.

Maica Fevronia, femee voinică și încă în putere, nu semăna cătu-și de puțin a călugăriță: călca apăsat, își ținea capul sus și ochii îi umblau parcă era-n toată clipa gata de cearta.

Ea asculta cu un fel de umilință lămuririle, pe care i le dete Protoiecul, apoi se cruci.

Nu era-n stare să-și închipuească, ce-a putut să se-ntâmple, ca Cocoana Marița să-și schimbe de o data purtările fața cu Părintele Neagu. — Dar nu de geaba fugise ea din lume.

„Se poate, Sfinția Ta, — zise, — toate sunt cu putință. — Vezi doi oameni, care se ocăresc între dînșii de ți-e mai mare rușinea și fac toate mișeliile, ca să se surpe unul pe altui, eară mâne se pupă și merg braț la braț în vreme-ce alți doi, pe care-i credeai legați cu trup, cu suflet, se dau pe fața ca dușmani neîmpăcaţi. — Nu mai știi în lumea aceasta, pe cine ai și pe cine n-ai să te razami,de cine ai și de cine n-ai să te temiˮ.

Intorcându-se apoi la schit, i-a lasat Părintelui Neagu vorbă, că are să-i spună ce-va, apoi a trecut pe la Cocoana Marița pentru-ca, luând-o pe departe, să afle, ce va fi având cu dînsul.

Cucoana Marița ținea mult la maica Fevronia mai înteiu pentru-că era starița, apoi pentru-că avea firea deschisa și mai ales pentrucă o socotia femee foarte deșteaptă. — Când veni dar, așa ca din întâmplare, voroa la cele ce se vorbiau despre popa, ea-și dete fără de încungiur gândul pe față.

„De, — grai dînsa, — o fi, poate, o nâpâstuire, dar mâna-n foc pentru nmtni să ți-o bagi. Uite, — urma apoi plecându-se puțin spre călugăriță și vorbind n-ai pe șotite. — și butul asta, nepotul meu, s-a’ncurcat e acolo, pe la Bușteni, pe unde a fost, cu una, fata de fierar, — Ce-o fi de capul ei, — și ea-și fi crezut, daca nu mi-o fi spus chiar el și nu l-ași vedea, ca e-n adevar rau încurcatˮ.

Maica Fevronia ar fi fost în stare să-și bage mâna-n foc, și era acum încredințată, ca Protoiereu! e pornit pe cale greșita, caca crede, că Cocona Marița-l prigonește pe popa; ea era cu toate aceste supărată pe Părintele Neagu fiind-ca preuteasa era cea mai bună dintre prietenele ei.

Părintele Neagu înse se ținea și acum tot cu pântecele cam scos, cu trupul dat pe spate, și cu capul ridicat și, sosit la schit, nu baga de seamă, că Maica Stanța era mai posomorîta decât de obiceiu în chilia ei luminoasa.

„M-am înființat! — grai uiusul pornit ca tot- deauna pe gluma. — Care e porunca? — Ori poa-te ca e la mijioc numai dorința de a mă vedea.“

„Mai potolește-te, Părinte, ca ești preot și ai casă plină de copii, — grai dînsa. — rea le iei toate-n gluma, și eu am să-ți spun lucruri grele.

Ea-i spuse apoi din fir în păr ceea ce știa, și multe, pe care după îndrumările primite de ia Protoiereu nu avea să i le spună.

Părintele Neagu rîdea și acum.

„Prostii! — grai dînsul — Aceste nu pot să fie decât născociri de ale lui Vlaicu, care, știin-du-și păcatele, se teme și de umbra lui. — Apa se turbura și ear se limpezește, dac-o lași în pace. — O să adoarmă și astaˮ.

„N-o lua-n glumă, Părinte, că nu adoarme, — stărui călugăriţa. — Lucrurile stau așa, că ori îți ceri mutarea ori îți fac cercetare.ˮ

„Eu — mutarea!? — întimpină popa. — Când vor veni cu carul, ca să mă duca la groapă.ˮ

Atunci te scot vinovat, — grăi călugărița. — Fii om cu minte, că lucrurile sau pornit de sus, de la ministeriu, și s-au pus în picioare toți cei de lă Episcopie.ˮ

„Dar toate ministeriile și toate Episcopiile să se pună-n picioare și nu pot să-mi facă nimic, — răspunse popa, — când nu știu nici măcar ce vină ar putea să-mi punăˮ.

„Vina ți-o găsesc ei și dacă n-o ai,— îl încredința starița. — Dă din mâni și din picioare, că eu ți-am spus și ceea ce nu aveam să-ți spun. Caută-ți o proptea bună!ˮ

„Proptea!? — răspunse popa. — Proptele să pun la ulucile, care se datina când bate vântul. Eu stau țeapăn și la așa ce-va nu m-am gândit nici odată. — Mai proptele decât cocoana cu gi-nerii surorii ei!?ˮ

„Pe cocoana să nu te razămi, — grăi Maica Fevronia. — O știi, cum e. E supărată pentru-că nepotul ei s-a ’ncurcat pe la Bușteni c-o fată de fierar, și nu se mai apropie nimeni de dînsa. — La advocatul să te duci, că e și deputat și are trecereˮ. Părintelui Neagu i se păreau prea depărtați Bucureștii, dar, zorit destariță, nu i-a rămas decât să se ducă și acolo.

Când te duci la vre-un boier, dai, înainte de toate, peste sluga, care-ți deschide ușa.

Aceasta o știa Părintele Neagu și se Bucura, că e prietin bun cu Chivu, feciorul de casă a lui Palea, pe care-l cinstise-n câte-va rânduri, când fusese pe la Răstoaca, și cu vorbe bune, și cu altă ce-va.

Chivu, slugă veche, știa multe, pe care nu le știa fie și boierul, fie și cocoana. Cu atât mai vârtos trebuia să știe ceea ce se vorbia la masă, căci de o slugă credincioasă nu se ferește stăpânul. Nici Proloiereul, nici Episcopul, nici Ministrul nu puteau dar să-l dumerească pe Părintele Nea-gu atât de bine ca Chivu. Tocmai de aceea înse i-a primit pe Părintele Neagu par-că-r fi voit să-i zică „Fugi, nenorocitule, că e vai de capul tău, dacă prinde de veste, că te afli prin apropiere!ˮ Părintelui Neagu îi trecù deodată pofta de rîs. „Nu cum-va a fost Vlaicu pe aici?ˮ — întrebă el încet.

Chivu se apropie de dînsul, apoi se traseră amândoi într-un colț, și Chivu spunea pe șoptite, ear popa asculta cu urechile ascuțite.

Când vorba veni la încurcătura cu Marița cea mică, Părintele Neagu isbucniîntr-un rîs nervos.

„Bine bre, — grăi dînsul, —asta nu e numai ticăloșie, ci și prostie. — Văleanu e-ncurcat pe acolo, pe la Bușteni, pe unde a fost, cu o fată de fierar, și n-au decât s-o spun aceasta, pentru-ca Coconul Iorgu să vadă, că l-au prostit și toate-n capul lor să se spargă.ˮ

Acum își ascuți Chivu urechile.

Vorba cu fata de fierar îi plăcea.

„Ba de așa ce-va să te ferești — grăi dîn-sul. — Altfel se pun la cale asemenea lucruri. — Dacă i-o spui Sfinția Sa, n-o crede. — Uite, — urmă, — poimâne, Duminecă, pleacă și boierul, și cocoana la Văleni. — Eu fac o plimbare pe la Bușteni, eăr după-ce mă-ntorc, îi spun coconiței — așa mai în taină, ca să nu afle și boierul, că am aflat acolo ceeă ce-mi spuseși. Se fii sigur că i-o

spun mai încornurată. Așa se fac, Părintele, lucrurile în lumea de azi: îi pui fitilul, apoi te dai la o parte și-aștepți.

Așa era fără îndoială mai bine. Chivu le făcea stăpânilor sei un serviciu prețios și se plimba pe la Bușteni pe cheltuiala Părintelui — dus, întors, mâncare, udatură, ba și ce-va pentru ostăneală, căci de pomană nu aleargă nimeni.

A dat popa bucuros, căci îi rîdea barba când se gândia, cât de necăjiți o să fie Vlaicu și Nică după-ce li se va fi dat pe față mișelia.

Chivu, căutând la Bușteni urma lui Văleanu, a dat peste Spiridon, Gogu și cei-lalți, care nu-și putuseră da seamă, ce-l va fi făcut pe prietenul lor să plece așa de odată.

Ei săriră c-anțepați de vespi când Chivu a-duse vorba la fata de fierar.

„Auzi d-ta!? — strigă Gogu. — Sora lui Tă-nase!? Care va să zică el cu ea se-ntâlnia la Sinaia!?“.

„Cu dînsa se plimba pe la Predeal și pe la Brașov? — adăugă Costică.

„Giuvaier, boboc, bre! — stărui Spiridon. — Acum înțeleg eu, de ce a plecat el așa deodată. A mers după dînsaˮ.

Știau acum și ei, știa și Chivu, cum stau lucrurile, ear ziua următoare au aflat și Buștenii, ba a mers vestea și la d-na Raitu, care era in-teresată s-o dee mai departe.

In curând se șoptia și prin mahalaua, unde toți o știau pe Fira încă de copilă mică și de mult băgaseră de seamă, că ea nu mai e cum a fost.

„Nu-mi mai place! Nu mai e cum a fostˮ — își zicea Marghioala uitându-se cu coada o-chiului la Fira.

Stetea și se mira, cum poate cine-va să treacă la atât de scurt timp prin atât de mari schimbări.

Câte-va săptâmâni trăite ’n lume, și nu-i mai ședeau ochii ca mai înainte ’n cap și altfel îi umblau când trecea printre oameni. Alfel călca, altfel își mâdia trupul în mersul ei, altfel își prin-dea rochia acum mai lungă, altfel își sugea buzele și-și potrivia zâmbetul: era par-că caută pe cine-va și-și da-n fie-care clipă silință să fie văzută și să-i vadă și ea pe toți și să afle, cum se uită fiecare la dînsa. Era femea, care se știa frumoasă și adimenitoare și ține să se bucure cât mai des de acestea văzându-se admirată de alții și pizmuită de altele.

Schimbată era însă Fira mai ales în casă, unde se ’mpedeca de toți și de toate.

Mama ei i se părea femee simplă. Sora ei și frații ei mai mici o supărau prin întregul lor fel de a fi. Calfele și ucenicii îi erau o adunătură de oamenii ordinari. Marghioala era o slugă proastă, căreia i se dedea prea mult nas. Dinu era cel mai vrednic și mai bun om, dar un fel de bădă-ran, care nu știe să-și dea bunătatea în o formă plăcută pe față.

Toate aceste ea nu le spunea, dar și le gândia Marghioala când o vedea, cum strâmba din nas. Se vedea din toate, că nu mai e mulțu-mită de lumea, în mijlocul căreia se află, și că e ceva ascuns în sufletul ei.

Așa și era, și adese-ori o cuprindea ear simțământul, că e prea mare jertfa adusă de dragul lui Dinu, care căuta de treburile lui par-că dînsa nici n-ar fi pe lume.

Lucrurile nu puteau să rămâie așa și nici n-au rămas.

Costache, întrămat în timpul celor din urmă câteva săptămâni petrecute la aier curat și la viață cu bună rânduială, nu se mai socotia om cu slăbiciune și ear umbla după daraveri, petrecea cu bunii săi prieteni, se cinstea și se ’ntorcea serile târziu acasă. In zadar îl sfătuia mai unul, mai altul să mai lase treburile în seama lui Dinu, căci el se sîmția om în putere și nu-l ierta firea să-și petreacă viața în nelucrare.

Trei săptămâni a dus-o așa, apoi l-au găsit într-o dimineață mort în culcușul lui.

Li-a fost mare tuturora durerea, dar lucrul acesta li se întâmple tuturora: i s-a făcut înmor-mântare frumoasă, cu dric tras de patru cai, cu prohod citit la biserică, cu cor de băieți și cu muzică, s-au îmbrăcat cu toții în negru și l-au jelit, i-s-au făcut pomenile cuvenite, și știau cu toții că de acuma înainte cârma casei o are Dinu.

Dinu însă umbla cu frică, nu îndrăznia să facă nimic și numai stăpân nu era.

Abia acum sîmția, cât de greu lucru e să ai pe răspunderea ta o casă mare și o mulți-me de daraveri încurcate, o fată mare și una mai mică, un băiet dus în străinătate și alți doi acasă, ear a lătur ea cu tine o văduvă, care n-a făcut în viața ei nimic de capul ei.

Nu se sîmția Dinu destoinic să poarte asemenea sarcină, căci, dacă nu-i ieșia ceva bine, nu-i mai pria mâncarea, nn-i sporea lucrul, nu-i tignia somnul și-l vedea mereu pe Costache ’n vis.

Trebuia cu toate aceste s-o ducă înainte, și singurul suflet, pe care se putea răzema, era Marghioala.

Dacă vre-o daravere ieșia bine, el se bucura ca un copil și făcea cu el cine ce voia; dacă alta ieșia rău, el își făcea inimă rea, se cătrania și nu mai putea nimeni să între-n voile lui.

Marghiola își păstra în toate împrejurările cumpătul și-l potolia și pe el.

Tănase n-a venit la înmormântare, dar a mai cerut două mii de lei.

Dinu era foarte amărât. Lasă-că cheltuise mult cu înmormântarea, dar abia de curând luase Tănase bani, și nu-voia să-i mai trimită.

Marghioala-l dumiri, că trebue să-i trimită, căci Tănase era major și nu se afla ca ceilalți copii sub epitropia lui.

„Trimite-i, — grăi dînsa, — dar din partea lui, și spune-i să vie cât mai curând să ia ceea ce i se cuvine.

„Așa-i, — zise Dinu. — Noi n-o să muncim și pentru dînsul. O să-i scad din capete, dar din câștiguri nu i se cuvine parte.

Dumineca următoare apoi, când treceau socotelile în condică, ea se uită nedumirită la el.

„Bine, — îi zise, — dar văd că i-ai trimis doue mii de lei în cap“.

„Fără îndoiala, — răspunse Dinu. —Așa răma-sese vorba să fac“.

„Dar trebuia să scazi cheltuelile făcute cu trimiterea banilor,ˮ — întâmpină ea.

„Ei, — grăi dînsul, — pentru câți-va lei a-tâta încurcătură.

„Să mă ierți, — stârni dînsa. — Mică ori mare să fie încurcătura, cinstea e cinste: un gologan, dac-ar fi nu poți să-l treci în socoteala celorlalți patru copii“.

„O să-i dau dela mineˮ, — întâmpină Dinu strâmtorat.

„Îmi pare rău, — grăi dînsa. — Alergi, îţi baţi capul, muncești de te trec nădușelile și ași înțelege, să dai pentru un sărac, pentru o văduva, pentru un orb ori pentru un olog, — dar nu pentru Tănase care se plimbă și-și face toate chefuielile. — Așa n-o s-o duci departe.ˮ

Dinu era foarte supărat de acest amestec în treburile lui, dar de aici înainte o mai întreba și pe ea când voia să facă ce-va.

Azi apoi una, ear mâne alta ca aceasta și lucrurile au ajuns încetul cu încetul acolo, ca adevăratul stăpân al casei era Marghioala, fără de care nici Lina, nici Dinu nu mai făcea nimic.

Mai era însă și Fira în casă.

Fănică era trecut acum de trei-spre-zece ani și rămăsese corigent în a doua clasă gimnazială. Nu era lucru mare, căci din 64 de băieți trecuseră 16, căzuseră 14, eară ceilalți erau corigenți. Dinu era cu toate aceste de părerea, c-ar fi mai bine, ca băiatul să pună sorțul și să-nvețe meseria, cu care tatăl său își agonisise averea. Lina ar fi dorit-o și ea aceasta. Fira ținea însă ca din fratele ei să iasă om, și nici Dinu, nici Lina nu erau în stare să se pună-n pizmă cu Fira. Nu s-a pus nici Mar-ghioala, dar peste cât-va timp s-a’ncăpâţînat băiatul, a pus şorţul şi nu mai voia cu nici un preţ să meargă la şcoală, eara Fira ştia, că numai Mar-ghioala a putut să-l scoată din minţi.

Marghioala o ducea cu toate aceste și cu Fira destul de bine.

In timpul, cât Fira a lispsit de acasă, toate au mers și fără de dînsa. A mai urmat apoi și zăpăceala cu moartea lui Costache. Nu prea se sîmția dar că Fira nu mai ținea rânduiala la masa, nu mai gătește bucate, nu mai deritică prin casă, ba Marghioala îi făcea adese-ori și patul. Tot mai umbla însă Fira după cumpărături, ba chiar ținea să-și facă de lucru prin oraș, se înțelge mergând ea înainte și Margheoala cu coșul după ea.

Margheoala, fată voinică și nu urâtă, era și foarte simțită şi se gâtia curat când ișia din casă. Era o frumuseță s-o vezi pe Fira cu asemenea servitoare după ea.

Când era însă supărată, Margheoala avea multe de lurcu și nu mai putea să aștearnă și patul Firei, o făcea pe aceasta să aștepte și nu se mai gâtia înainte de a ieși cu dînsa, ba, grăbită, nu mai mergea după ea, ci alăturea cu dînsa, apuca din când în când în înaite și îi dedea mereu zor. Ținea dar Fira să n-o supere pe Margheoala și umbla-n voile ei.

Aflase însă, gândise și simțise atât de multe, care nu se potriveau cu felul ei de mai nainte, făcuse eri voise să faca atât de multe prin ascuns, încât nu mai era nevinovata și în gândul ei, avea și acum gânduri și porniri, dorințe și nedumiriri, pe care nu putea să le mărturisească, se feria dar de toți și mai ales de Margheoala, ale cărei priviri scrutătoare o băgau adese-ori în răcori.

Slăbiciuni, care se prind în timpul copilăriei, foarte cu anevoia se perd înse, și ea se trezise în lume cu gândul, că nici nu e, nici nu poate să fin om, care o iubește ca Dinu și că nu e nimic ce el n-ar fi în stare să facă pentru dînsa. Ținea dar la el. Acum înse, după cele petrecute, ea s-ar fi sîmțit cuprinsă de un simțământ neplăcut și ar fi dat cu cotul, dac-ar fi voit el s-o cuprindă cu brațul ori poate chiar s-o sărute, — lucruri, la care de alt-minteri nici nu se gândia Dinu, Ea era cu toate aceste din ce în ce mai greu atinsă de întimitatea, în care-l vedea cu Margheoala, căci știa acum, ce fac bărbatul și femea când se află singuri; ori-și cât de nevinovate, îmbrățișările și sărutările din pădurea de la Poiana Țapului aveau și ce-va otrăvitor în ele, și nu o dată era și Fira cuprinsă de simțământul, că nu s-au sfârșit âncă toate, eară aceasta o-nstrăina din ce în ce mai mult e de ai săi.

N-o sîmțiau această Dinu și Lina, care aveau prea multe griji pe capul lor și n-ajungeau să răsufle. Margheoala înse, care trăia mai mult cu dînsa, adese-ori își zicea „Dacă mai merge cât va timp ușa, o să ajungă să nu mai putem trăi sub acela-și acoperemânt.ˮ

Și în adevăr ori una, ori alta dintre ele trebue să se ridice de asupra.

„Stau și mă uit,—grăi în cele din urmă Margheoala. — Văd că ai și ascunzi ce-va: nu-nțeleg de ce nu-ți ușurezi sufletul spuindu-mi-o mie.ˮ

Fira se uită speriată la ea.

„Nu cum-va, — își zise-n gândul ei, — fi scăpat vre-o vorbă prin vis!?ˮ

„Ce ași fi putând să am şi să ascund!? — îi răspunse — Cum îți vine s-o crezi aceasta!?ˮ

„O văd, — grăi Margheoala,— din toate, pe-care le faci ori nu le faci. — Dar, — urmă peste puţin, — eu silă nu-ţi fac, ci-ţi spun numai să vii ca mai nainte la mine când ai ce-va pe sufletˮ

„Dar n-am nimic, — o-ncredința Fira hotărâtă în gândul ei să facă tot cea ce-i va sta prin putință ca ea s plece din casă.

Pecând însă adevărul vestit cu glas tare răsbește cu anevoia și se strecoară numai încetul cu încetul, minciuna spusă pe șoptite se revarsă iute ca apa pe povârniș, și ceea ce unul presupune, altul crede și ear altul știe ca lucru nendoios. Vecinele au început încurând să alerge la fereasta ori să se uite prin crepă.turiie ulucilor când Fira trecea de a lungul uliței călcând ca o porumbiță și mlădiindu-și trupul. Ele știau, că Văleanu se aflași el pe aci prin apropiare, și se întrebau, ce ar fi, dacă Dinu ar da de o dată peste el.

Nici Dinu însă, nici Lina nu putea afle nimic despre cele ce se știau prin mahala, căci nu îndrăsnia nimeni să le vorbească. Marghioala înse vedea și auzia.

„Minciuni! — Cele mai nerușinate născociri! — și-a zis ea când a aflat, ce se vorbia, - dar se vorbia, și ce-va adevărat trebuia să fie în dosul minciunilor, și ca se cutremura când segândia, ce-ar zice Dinu, dâc-ar afla ce se vorbește.

„Sunt o nemernică, — își zise ea în cele din urma.— Știam foarte bine, că e rău să meargă ca singură la Poiana Țapului, și nu am stăruit în destul să mă duc şi eu cu dînsaˮ.

Ori-și-ce s-ar fi întâmplat, vinovată era și ea și trebuia să afie adevărul.

Ea o luă în cele din urmă pe Fira într-un colț.

„Să-mi spui fără de încungiur, — îi zise — ce ai avut cu un oare-care Văleanu la Poiana Țapului, căci prin mahala se vorbește, că vă în-tâlniați prin pădure, vă plimbați noaptea pe la Predeal, că ați fost împreună la Brașovˮ.

Fira rămase ca trăsnită.

Multe greșeli făcuse, dar toate împreună erau și prea puține, și prea mici pentru asprimea, cu care, să vedea pedepsită de acel mizerabil, care nu numai a spus tot, dar a ți mințit cu o nerușinare rara de margini.

„Minciuni! — strigă ca. — Da! —m-am întâlnit cu el de câte-va ori, dar cele-lalte sunt minciuni!ˮ

„Știu, ca sunt — o 'ncredință Marghioala, — dar lumea le crede find-că-i place să bârfeascăˮ.

„N-am să mai ies din casă, — grăi Fira, — și-o să le uite toate dacă nu mă mai vede.„

„O să vedem, — îi zise Marghioala; — lasă-te pe mine, și prea multa inima rea să nu ți faci, ca pe Cucoana Lina și pe Nenea Dinu o să-i pregătesc eu.“

Nu mai umbla acum Fira cu gândul de a o scoate pe Marghioala dm ca-a și ear ținea rân-duiala la masa, ear își facea rândul la bucătărie, ear deretica prin casă, — dar se sîmția vinovată — și era chinuită mereu de căința.

Vlaicu aștepta să se ’ntâmple ce-va și era din ce în ce mai neliniștit, căci îl vedea pe popa, par-că, chiar mai voius decât mai nainte.

El avea înse graba, căci mântuise cu treera-tul, sacii plini de grâu trecut prin trior steteau unii peste alții în grânar și-și făcuse încă de mult obiceiul de a vinde cât mai curând recolta, ear acum îi steteau în cale și Văleanu, și popa. Mai era a pui la mijloc și d-l Laridis, morarul, care își tăcuse și ei obiceiul de a-și cumpăra cât mai curând provisiunile de grâu și dedea zor acum, când prețurile erau mai scăzute, ear cumpărător caşi Caridis cu anevoia mai putea Vlaicu să găsească.

Om cu bun simț practic și neguțător priceput, Caridis, care măcină pentru brutari, cumpăra şi zoana, ca s-o macine împreună cu bobul curat, căci făina e făină și brutarii o cumpără mai bucuros dacă e mai ieftină, ear sărăcimea flămândă mănâncă pânea și dacă e ce-va mai amară, ba se bucură, că e mai sățioasă.

De aceea ținea Vlaicu atât de mult să treacă grâul prin trior. Bobul curat trecea la magazie eara zoana rămânea pentru porci și pentru păsări deci nu întra-n socoteala gospodăriei, ci trecea la pleavă. Nu mai încape însă nici o îndoială, că atât păsările, cât și porcii se hrănesc mai bine cu porumb. Vlaicu dar, gospodar cu rost, vindea și zoana, ear învoiala era la zece saci bob curat doi de zoană.

Socoteala mai lămurită și mai curată nu se putea; d-l Caridis oferia 56 l. pentru chilă, ear d-l Vlaicu îi dedea 700 chile bob curat, 140 chile zoană și lua 47,040 l. din care trecea în socoteala moșiei numai 39,200 l. pentru cele 700 chile.

Lucrul acesta numai cu d-l Caridis și numai acum se putea face — cum s-a făcut ațâți ani de a rândul: de frica popii și alui Valeanu nu putea să-și strice Vlaicu rânduiala.

Tot îi venia înse greu și-l purta pe d-l Ca-ridis cu vorba de azi pe mâne.

Poate ca l-ar mai fi purtat, dacă Popa n-ar fi scăpat vorba despre fata de fierar.

Vlaicu a stat pe gânduri când a aflat că cocoana Marița e supărată pentru că nepotul ei s-a ’ncurcat pe acolo pe la fierar. Acum nu se mai temea nici de Popa, nici de Valeanu, care avea și el o slăbiciune şi nu părea nici altfel om, care se amestecă-n treburu ce nu-l privesc,

Se ’nșela înse. Când vorba era de bani, el săria ’n picioare.

„Cinci-zeci și șase de lei e de tot puțin pentru o chilă,” —îi zise el bătrânei.

«Ce sa-i faci, dacă așa sunt prețurile!?» — răspunse baba.

„Să mai aștepte până-ce nu se vor mai fi urcat prețurile, că n-aveți nici un termen de plată și nu vă curg carnetele de întârziere,” — stărui Văleanu.

„La aceasta nu te pricepi tu, — grăi Cocoană Marița. — Dacă grâul stă-n magazie, îl mănâncă șoarecii, care mai strică și sacii, și paguba e încă mai mare.”

Văleanu dete din cap. Acesta era în adevăr un lucru, la care el nu se pricepea. S-a dus dar după masă, ca să vadă grânarul și șoarecii și sacii roși de ei.

„Ce va fi voind!?“ — își zise Vlaicu cuprins de neliniște când îl văzu examinând magazia.

„Bine, — grăi Valeanu, — dar grânarul ăsta e rău dărăpănatˮ.

„Rău de tot, — stărui Vlaicu, — și plin de șoareci, de guzgani, ba, dacă sta grâul în el, se-ncuibă și cățeii pământuluiˮ.

„Apoi — nu trebue să fie așa, — grăi ear Văleanu. — Nu trebuia să-l lăsați s-ajungă-n halul ăsta. Văd c-a căzut tencuiala, au crăpat zidurile și nici nu l-ați tencuit, nici n-ați dres crăpăturile, ci ați tras așa cu var pe deasupra.

Vlaicu nu era obicinuit să i se facă asemenea observațiuni și-ar fi fost foarte supărat, dacă nu i-ar fi fost și frică. El înghiți dar un nod și o lăsa ’ncurcată.

Văleanu întră-n grânar și începu să examineze sacii și găurile din podele.

Ar fi vrut să-și poata face socoteala, când e paguba mai mare, dacă vinzi fără preț ori dacă lași să mai mănânce și șoarecii.

„Cât grâu este aici?ˮ —întrebă el.

Vlaicu nu se mai îndoia acum, ca Văleanu e pus de popa la cale, — dar un răspuns lămurit odată cu capul nu putea să dee, căci își avea acolo și sacii de zoana.

„De, — răspunse el, — sunt una peste alta de toate, grâu de sămânță, zoană pentru paseri, — vre-o 700 chile, care se pot vinde.

„Bine, — urmă Valeanu, — și cam cât ar mânca șoarecii, dac-ar mai sta o lună, două-până-ce se mai urcă prețurile?ˮ

Abia acum se sperie Vlaicu.

Mult, foarte nu-i. — grăbi el să răspundă. Nu se poate să așteptam. — Se duc zece, chiar cinci-spre-zece la suta.ˮ

„Bun - grai Valeanu. — Nu vezi D-ta, că din banii, pe care i-ai lua petru grâul, pe care-i mănâncă șoancii în doi, trei ani, ai putea să faci o magazie bună, ba chiar una de tablă de fier, în care nu pot să între șoarecii!ˮ

Magazie de fier!?

Fața lui Vlaicu se lumină.

„Hait! — i-am prins! — își zise el.

Nu se putea ca un om ca Văleanu să vorbească de fier fără-ca se gândească și ia o fata de fierar.

„Da!— grăi dînsul plin de zel, — o maga-zie de fier, asta ar fi ce-va, vopsita bine, ca să nu ruginească și căptușita cu scânduri, ca să fie vara răcoroasă, eara earna călduroasă. — Așa. ce-va înțeleg și eu! — Dac-ai ști D-ta vre-un fierar, care poate să ni-o facă, ar fi lucru minunatˮ

Văleanu se uita la el cuprins de-un fel de amețeală.

Nu se gândise la fata de fierar, dar acum se gândia și-i era par-că toate au fost de mai nainte rânduite, ca el să găsească drumul, care duce la dînsă.

„Da, — grăi dînsul, — știu unul, care ar putea, așa cred, s-o facăˮ.

„Cât mai curând trebue să-l căutăm, ca să ne înțelegem cu el asupra planului, — stărui Viaicu. — Iarna fierarii nu prea au de lucru și le fac toate mai ieftin, iar la prima vara se zidesc temeliile şi vine, apoi de așează fierăria, ca totul să fie la timp gata.ˮ

Era acum cine să-i dee brânc lui Văleanu, și âncă ziua aceea Cocoana Marița i-a zis:

„Faceți, maică, faceți magazie de fier, căci tu te pricepi mai bine și Vlaicu e gospodar cu rost, și dacă ziceți voi amândoi, nu poate să fie decât bine.ˮ

Erau pornite toate, și Văleanu se sîmția mergând pe dibuite ca omul împins prin întunerec el singur nu știe încotro.

Nu-i era greu să găsească pe Costache, tatăl lui Tănase; ar fi dorit însă să mearga singur, ca nimeni și mai ales Vlaicu să nu bănuiasca nimic. Vlaicu ținea cu atât mai vîrtos să nu-i lase singur și nu l-a slăbit nici pe o' clipă măcar.

La atelier n-au găsit, Sc-nțelege, pe Costache, ci pe Dinu, care le spuse cu fața posomorită, că nici n-a văzut în viața lui magazie de rier și ca-n daraveri, la care nu se pricepe, nu voiește să între.

Lucrase însă Gigiu la asemenea magazii și-l încredința, că se pricepe Budini, care făcuse câte-va.

„Prea bine, — grăi Dinu, — s-o iee ei în soco-teala lui, și eu o să-i lucrez ferăria după planurile ce-mi va da.“

Nu le rămânea decât să se ducă la Budini.

Budini era gata să primească lucrarea, dar ținea să se-nțeleaga mai nainte cu Dinu.

S-au întors dară iar le atelier.

Dinu ținea și el să vadă ce-va planuri mai nainte de a-și da părerea.

Au umblat dar trei zile de-a rândul de la Dinu la Budini și dela Budini la Dinu uitându-se mereu amândoi la toate ferestrele, că doară vor vedea pe Fira. — Cu ce se alegeau adecă, dacă n-ajungeau nici măcar s-o vadă!?

Lucrul acesta era peste putință.

Când l-a zărit pe Văleanu trecând pe sub fereastră, Fira a început să tremure și într-o clipa s-au răsturnat toate în sufletul ei.

Ce-o veni, să vie!“ — își zicea și aștepta cu ochii închiși și păzindu-se, ca nu cum-va Mar-ghioala să sîmtă ce-va. — Mereu stetea la pândă ca să-l vadă, dar și mereu se ascundea, ca să nu fie văzută.

S-a făcut, în sfârșit, învoiala, ca Budini și Dinu să iee magazia în tovărășie și ca să vie cât mai curând la Răstoacă pentru ca să potrivească planul la fața locului.

Văleanu înse nu voia să plece fără-ca să fi dat ochi cu dînsa, eară Vlaicu se ținea nedespărțit de el pentru-ca nu cum-va întâlnirea să se facă prin dosul lui.

„Planul îl privește pe Budini, — grăi Dinu, — Nu e nevoie să mă mai duc și eu pe acoloˮ.

„Ba e, — srărui Vlaicu. — Când va veni rândul să încheiați magazia, o să stați acolo câte-va săptămâni de a rândul, și e bine să vă alegeți de pe acum locul pentru baratca, în care vă veți înstala atelierul, ca să vi—l reservăm.— O mică și plăcută plimbare acum toamna,—urmă el dulceag. — Venim noi cu fiica mea și vă luăm cu trăsura curții. — Strugurii sunt copți, pomii sunt încercați de fructe, și Domnișoarele s-ar bucura și ele, dacă ar sta vre-o zi-două la Răstoacă.“

Dinu nu zicea nici da, nici ba, căci lucrul nu atârna-numai de dînsul, eară Văleanu începu să se-nece şi scoase batista, ca să-și șteargă, ca o-dinioară Dinu, sudorile, care-l treceau când se gândia că s-ar putea să o vadă pe Fira chiar la Răstoacă.

Vlaicu care după toate semnele nu știa nimic, i se părea un om providențial.

Mai era înse şi alta providență.

Firei i s-a răcit sângele-n vine când Dinu i-a vorbit despre plimbarea ce urmau să facă la Răstoaca. Ştia mai bine decât ori-și-cine, care e gândul celui ce stăruie s-o facă, dar nu mai putea să se dee în napoi, eară Leanca săria de bucurie şi Lina ținea să aibă fetele ei mulțumirea aceasta.

Marghioala înse o trase pe Fira de mânecă.

„Nu se poate, — îi șopti la ureche.— Ar zice lumea, ca te duci unde-va să-l întâlnești pe Valeanuˮ.

Fira se uită cuprinsă de groază la ea: i se părea ca e ce-va demonic în ființa ei, încât sîmte ceea ce nu poate să știe.

A venit dar peste câte-va zile Vlaicu cu Caliopi, fata lui, dar toate stăruințele li-au rămas zadarnice, căci Fira nu putea să plece.

„Altă dată, — mai târziu!“ — ie zicea, și mai mult nu puteau să scoată de la dînsa.

„De ce nu acum!?ˮ —se-ntreba Văleanu.

Era treaba lui Vlaicu să-i bage-n cap gândul, că-i este greu să vie aci-poartă-n poartă cu popa și cu Măriţa, făta lui, care stau mereu la pândă, ca să-i bage Cocoanei în fie-care zi câte un pu-rece-n ureche. Nu era de tot greu lucrul acesta după toate laudele, pe care le punea Cocoana Marița pe fina ei, și două-trei zile-n urmă Vlaicu a ajuns să-l apere pe Părintele Neagu în fața lui Văleanu, care se-ncredințase, că în adevăr popa din Răs-toacă e un om stricat, un bețivan și-o adevărată plagă pentru sat, și nu mai înțelegea, cum poate matușă-sa să-l îndoape cu toate bunătățile.

„Dacă ține la fata lui și are slăbiciune şi pentru cei-lalți șapte copiiˮ,—zicea Vlaicu.

Erau foarte departe unul de altul cei doi cumnați, advocatul și judecătorul, și cu anevoia se apropiau, căci unul grabia, ear cel-l-alt își lua răgaz.

Nace Velicu era de parerca, ca li-a dat fiicelor sale destulă zestre și ca și-acăpătuit ginerii destul de bine, ear mama Soacră avea slăbiciune pentru fiul ei și nu era câtu-și de puțin mâhnită de gândul, că el o să moștenească numai singur pe sora ei. Așa se cuvenia, căci ei fusese crescut mai boerește, avea nevoi mai mari și, ori-și cat de mult i-ar fi rămas de la părinți și de la mătușa, prea mult nu-putea să-i fie.

D-l Palea însă nu putea să iasă din ceea ce avea și zicea, că li-se face fetelor nedreptate.

„Nu! —zicea Philopolu, judecătorul,un fel de maniac care-și petrecea zilele înfundat în acte, ear serile citind prin cărți şi le drămuia toate.

El luase pe Frosa lui în căsătorie și era mul-țumit, că i-a adus zestre de trei sute de mii de lei, i-a dat patru copii și purta cu hărnicie grijă de casa ei. Mai mult nu-i se cuvenia.

«Nedreptate nu-i — grăi dînsul. — M-aşi bucura şi eu, dacă mi-ar mai veni ce-va; un drept nu am înse şi n-am să jignesc pe Cocoana Mariţa la bătrî-neţele ei.

„Dacă ea nu mai e însă în stare să-și chivernisească averea, n-o să lăsăm pe alții să profite de neputințele eiˮ — întâmpină D-l Palea.

„Asta s-o vedem! — răspunse Philopolu,— Să mergem la fața locului, tu advocat și eu judecător, și să ne-ncredințăm, dacă e ori nu în stare să și chivernisească averea. Așa numai pe spuse și pe crezute n-o putem porni, căci ar rîde alți advocat și ai ți judecători de noi. — Zici apoi, că cumnatul acela al nostru, cu care nu vreau nici eu să-mi laud, se-ncurcă ici cu una, colo cu alta. — Dacă n-are altă treabă! Să vorbim însă cu el ca şi vedem, care îi este gândul, și numai apoi sa-i facere, judecata. — Ai răbdare, c-o să mă duc acolo, și apoi o să vorbim.

Din asta nu putea nimeni să-l scoată și nu-i remânea lui Palea decât să-și recunoască neputința și să aștepte. Tocmai aceasta îl jignia însă în amorul lui propriu.

Mai greu însă îi apăsau nevoile, și puțin i-ar fi păsut, dacă cumnatu-său și-ar fi frânt gâtul în vre-o aventură galantă, ceea ce făcea pentru Zunca-un adaos de câteva sute de mii de lei la împărțirea moștenirii.

Cu atât mai jignit se simția dar când a aflat, că Părintele Neagu și după mai multe săptămâni stetea liniștit la Răstoaca.

Știa, ce-i drept, că, Văleanu se-ncurcase pe la Bușteni, și n-ar mai fi avut nici un înteres, ca popa să fie mutat, dar intervenise să i se facă acest mic serviciu și era mâhnit, că nu i s-a făcut cu cuvenita grăbire. Ce mai prețuia vorba lui dacă nici după atâta timp nu-l mutaseră pe popa!? — La ce se putea aștepta când cerea, alte servicii mai mari!? — Era el deputat!? — era om cu trecere în partid!?

In adevăr înse vinovat era numai Chivu, care credea c-a făcut destul puind, euni zisese el, fitilul.

Cei de la ministeriu, supărați, se descărcaseră asupra celor de la Episcopie, aceștia, încă mai suparăți, se descărcaseră asupra Protoriereului, acesta și mai supărat, se descarcase asupra Stariței, eară Starița aștepta răspuns de la Chivu, și toți de la Chivu până la ministru se bucurau, că pot s-o lase adormită.

A fost dar destul, că d-l deputat Iorgu Palea să se-ncrunte o data pentru-ca să răsune din sus întrebarea. „Ce e cu popa de la Rastoaca!?“ și în ziua, în care Proioriereul a întrebat pe Maica Stariță, dacă popa își cere, ori nu mutarea, a fost vestit și Vlaicu să fie toate gata, ca vine Proto-tereul la fața locului.

„Care va să zică tot e ce-va la mijloc!?ˮ— grăi Cocoana Marița foarte turburată.

„Ba bine ca nu!— răspunse Văleanu,— Azi — mâne o să vie Protoiereul trimis din partea Episcopiei.“

Cocoana Marița era biruită: ea nu putea să primească rușinea de a fi socotită drept ocrotitoare a unui popă cu pricină.

„Să spui lui Vlaicu, că nu-i mai dau popii nici pogoane, nici pășune, nici lemne, — nimic nu-i mai dau, — grai dînsa, și toate silințele lui Vlaicu de a o îndupleca să-i dea au rămas zadarnice.

Părintele Neagu stetea zăpăcit și dedea din umeri, eară Maica Starița alerga de la Vlaicu, cei mai binevoitor dintre toți, la Văleanu și de la acesta la Cucoana, dar în zadar.

„Acum Părinte, —îi zise ea în cele din urmă popiiˮ— tot o să asculţi sfatul Părintelui Proto-tereu şi-o să-ţi ceri mutarea, că ai casă plină de copiiˮ.

„Ba tocmai acum nu și tocmai pentru-că am copii nu! — răspunse Părintele Neagu. — Dac-ar înjuga patru boi, ca să mă scoată tîrîș, tot remâie fie chiar și ca om, care poate trăi din vrednicia lui. Nu vreau ca să zică nici sătenii, nici mai ales, copiii mei, c-am fugit de judecată fiind-că mă sîmțiam vinovat. Să mă scoată cine poate, dar nu e lumea atât de ticăloasă, cum ni se pare-câte o dată, și, dacă pot o mulțime de nemernici s-o ducă bine în ea, n-o să ne prăpădim nici not oamenii mai de treabă. —Nu, Maică Starița, — adaugă el, — eu nici n-o să fug, nici n-o să mă căciulesc la nimeni, și, dacă voi fi având vre-o vină, se cuvine să sufăr pentru ea.ˮ

Putea din partea popii să facă Vlaicu tot ceea ce vrea.

Era-n preajma zilei de Sf. Dumitru, și ograda era plină de oameni, care veniseră, ca să-i so-cotească Vlaicu, acum chiar mai încruntat decât de obiceiu, căci era, așa zicea el, rău mâhnit din causa supărării, pe care i-o făcuse popa cucoanei.

„Dar ce suntem noi vinovați, — ziceau oamenii. — dacă popa îi face supărări Cocoanei!?ˮ

N-ar fi fost vinovați, dar Vlaicu ținea să-l bage-n răcori, ca să-l știe de frică în ziua când va veni Protoiereul, și să bage de seamă, ce vorbesc.

Floria lui Colac veni și el la rând.

„Știi, că mai ești dator cu cinci-zeci și patru de lei?ˮ — îi zise Vlaicu.

După cum își făcuse Floria el însu-și soco-teala, erau numai trei-zeci și șase. Ce să-i facă înse?

„De, o fi!ˮ — grăi călcându-și pe inimă.

„Dacă-ți mai dau acum trei-zeci, fac opt-zeci și patru, cu carnete cu tot se urcă și peste o sută, — urmă Vlaicu! — când o să scazi atâta datorie?ˮ

„Dacă iau pogoanele, mă ajut, — răspunse Floria; — mai muncim apoi eu și nevasta mea.ˮ

„Nevasta-ta, — grăi Vlaicu, — poama aceea bunaă — Aud c-ai prins-o cu popa: cum te-ai des-curcat cu el?“

Floria se uită mânios la el. — Dacă na-r fi fost nevoile lui la mijloc, sărea și-l apuca de piept.

„Un ticălos a fost cine ți-a spus minciuna aceasta!“ — grăi dînsul.

Vlaicu sună, ca să intre Vulpe, gornicul, cu Ilie al Saftei, pe care-l prinseseră cu lemne furate din pădure.

„Tăgâduiești tu, — îi zise Vlaicu lui Floria după-ce aceștia intrară, — dar lumea tot știe adevărulˮ.

„Nu tăgăduiesc, că n-am ce tăgădui, —respunse Fioria, — dar mișel e cine scornește minciuni.ˮ

„Destul, — îi zise Vlaicu. — O să te chem zilele ecste, ca să-ți dau banii.

Floria ieși.

„Il auzirăți acum, — le zise apoi Vlaicu celor doi oameni. — A venit să mi se plângă, ca l-a prins pe popa cu Ana, și spune, că i-a făgăduit popa o sută de lei, ca să tăgăduiască. Zice, că nu tăgăduiește, dar dacă ia suta, tot va tăgădui.

Așa sunteți voi, pentru câți-va lei vă dați și sufletul. — Dar tu măi? — adresându-se la Ilie.— Ce să fac cu tine!? — Știi că legea pune pedeapsă grea pe furturile din pădure? — Plătești înzecit lemnele și mai stai și vre-o doi ani la închisoare.ˮ

„Să mă ierți, boierule, — se milogi Ilie. — Păcatele mele! — Necuratul m-a pus.

„Așa de ușor n-o să scapi, — îi zise Vlaicu, — Mi-e milă de bieții ăia de copiii tăi, și am rugat pe primarul să-ți dee drumul, ca să-ți faci treburile, dar să știi, că mai avem socoteala unul cu altul.ˮ

Așa îi regula Vlaicu pe toți unul câte unul, pe fie-care potrivit cu nevoile lui, ca să fie gata.

Când a mers apoi vestea, că a sosit Protoie-reul, ba a venit și suborefectul cu câți-va gean-darmi, oamenii doritori de a afla ce are să fie, s-au adunat la primărie, știindu-și însă socotelile cu Vlaicu, încurînd au fost cuprinși de o temere nehotarîtă și s-au risipit, ca nu cum-va să fie luați la întrebare.

Părintele Protoiereu era foarte liniștit. Știa, ce anume are să constate, își avea procesul verbal de n-ai nainte făcut și era cu conștiința împăcată ca tot omul, care-și face datoria supuindu-se poruncilor primite de la mai marii săi, ear Părintele Neagu nu mai rîdea acum, ci trăgea din când în când cu degetele prin barba lui creață și scurtă ori își netezia părul, tot cam creț și el.

Cel dintâiu pe care Protoiereul l-a luat la întrebare, a fost, se-nțelege, Vlaicu. pe ale căruia vorbese putea pune mai mult temeiu.

„Eu. — grai dînsul, — stau de ani de zile poartă în poartă cu Sfiinţia Sa, dar n-ași putea să zic decât bine despre cele ce am văzut. — Ce vor fi văzut alții, nu știu, și chiar dac-ar fi voit cine-va să-mi spună ce-va, nu l-ași fi ascultat, ci l-ași fi dat afară.ˮ

Așa vorbesc oamenii cum se cade ca Vlaicu și tot așa vorbia și Nică, primarul, tot om cum se cade și el.

„Eu nu am căderea de a cerceta, ce e și ce nu e adevărat, — grăi dînsul, — dar zic oamenii, ca e zurbagiu Părintele, că se-mbată pe la ospețe, pe la pomeni și pe la cumetrii, că se leagă de muierile altora-și altele de felul acestaˮ.

„Ce zici Păruite? — întreba Protoiereul,—Ace-ste sunt învinovățiri greleˮ.

Părintele Neagu zîmbi.

„Tocmai pentru-că sunt grele, — răspunse el, — chiar dac-ar fi adevărate, eu ar trebui să zic, că nu sunt. Cel ce cade-n atât de greie păcate se fușinează și se ascunde, nu poate dar să nu fie și mincinos. Intrebați-ii pe oameni, eară eu tac și ascult, dacă-mi dai, Sfinția Ta, voie să aflu și eu, care-mi sunt păcatele.ˮ

Protoiereul se uită la subprefect, ear subprefectul se-ntoarse spre Nică.

„Ei, — zise el, — care sunt oamenii? — Părin-tele Protoiereu vrea să-i asculteˮ.

„Toți, — grăi Nică, — ori-și-care. — Eacă,— urmă uitandu-se pe fereastra în curte, unde rămă-seseră numai cei ce primiseră poruncă să nu plece. — Să chemăm, din întâmplare, pe câţi-va. — Măi Ilie, mai Tudore, mai Vulpe, intrați!ˮ

Ilie și Tudor și Vulpe întrară cu capetele des-coperite și se oprira-n fața subprefectului, care în gândul lor era cel mai mare dintre cei de față.

„V-am chemat, — le zise acesta, — ca să spuneți, dăc-ați auzit vre-o dută pe Părintele Neagu vorbind, ca legile sunt rele, ca stăpânirea e mașteră, ca judecățile sunt strîmbe, ca birurile sunt grele, ca boierii sunt asupritori, ca traiul e de nesuferit și altele de felul acestaˮ.

Ilie și Vulpe se uitară unul la altul.

„Așa el —grăi Tudor, care era mai prostă-nac — Să trăiţi, Domnule suprefect! — Așa, cum zici, — tocmai așa. Nu mai e de trăit, și așa zice toată lumea.

Subprefectul înghiți un nod.

„Dar Părintele Protoiereu vrea să știe, — grăi dînsul, — dacă Părintele Neagu zice și el așa? “

„Tudor se uita strâmtorat la Părintele Neagu.ˮ

„Dar cum să zică, dacă așa este!?„ — răs-punse el.

Părintele Neagu făcù un pas înainte.

„Nu mai stărui, Părinte, — îi zise Protoiereu-lui — că-ți fac eu mărturisirea, ca în adevăr așa zic toți, cum a spus d-l subprefect, și atât de cinstit ca omul acesta trebue să fiu și eu, care sunt slujitor al altarului. Scrie acolo în procesul vebal, că zic și eu ceea ce a zis d-l subprefect, care știe ce zice lumea.

Subprefectul se-ncruntă, Protoiereul dete din umeri, Vlaicu zîmbi, eara Nică îi făcù prostănacului de Tudor semn să iasă.

„Bea Părintele?“ — întrebă suprefectul pe Ilie

„De, — răspunse Ilie uitându-se în ochii lui Vlaicu. — Ce să zic? — După cum e beutura, dar rău nu e la beție, ci mai mult bun că se-leagă ici de un copil, colo de o fata, colo de o muiere.

Părintele Neagu n-ar fi putut să spună, că Ilie minte. Avea în adevăr slăbiciunea de a mângâia ici pe un copil, colo pe o fată, ba și pe o femee, care fusese cununată de dînsul. In dosul mărturi-șirii făcute de Ilie era înse și un gând mișelesc.

„Se leagă, — adăugă Vulpe, — ba știe tot satul, că Floria lui Colac și-a bătut nevasta pen-tru-că a prins-o cu Părinteleˮ.

Părintele Neagu trasări.

„Cine ți-a băgat în cap minciuna aceasta!?ˮ striga el.

„Floria el însu-și,—răspunse Ilie.—O știeși d-l Vlaicu, caree rade față când a zis, că n-o tăgadueșce.

„Eu am multe pe capul meu, — grai Vlaicu, — și nu-mi mai aduc aminte, dac-am auzit ori nu așa ce-va. Să spună Floria el însuși.ˮ

Floria trebuia să fie și el prin apropiere, și primarul trimise după el.

Părintelui Neagu îi era par-că se clatină toate împregiurul lui. N-ar fi crezut nici o dată, că nevoile pot să-i aducă pe oameni la asemenea ticăloșie, şi-i era milă de dînșii și mai ales de Floria, care intră zăpăcit, mai mult îmbrâncit.

„Uite, — îi zize Protoiereul cu oare-care blândeță. — Să ne spui, ce pricină ai avut cu Părinteleˮ.

Foria se uită buimac împrgiurul său.

„Eu pricină? — grăi. — Ce să am eu cu Pă-rintele? — Nici o pricină n-am avut.

„Desmeticește-te, — interveni suprefectul,— și vorbește deslușit. — De ce ți-ai bătut ne-vasta? “

„N-am bătut-oˮ, — răspunse Floria.

„Dar ştie tot satul, c-ai bătut-o, stărui Nică.

„Nu știe bine. — îi tâmpină Floria. — Eu știu mai bine cum a rost. — Să vezi, Părinte, — urmă el întorcându-se spre Protoiereu: — e gureșă și obraznică, și ar trebui s-o chemați și pe ea aici, ca să ne puteți judeca cu dreptate. Fiindcă e harnică, isteață și pe de asupra și curățică, se crede și e-ndracita se ține de capul omului și nu se lăsa până-ce nu rămâne pe a ei. Eu, ca să am pace-n casa, mă dau după păr. Dacă mi-a zis înse, că sunt mămăligă nefrecată, că-mi mănâncă cânii din traista, c-o s-ajung să adun spice de pe miriște, ba a mai și sărit la mine, — nu mai aveam nici eu ce să fac.

„Bravo! — acum ai pornit-o bine, — îl îmbăr-bată suprefectul. — Adecă v-ați certat și din ceartă ați ajuns la bătaie. Dă înainte: pentru popa va-ți certat?

„Da, pentru popa, — răspunse, — pentru Părin-tele ne-am certat. Ea zis adecă că se duce ori-și-când o vrea, că nu se duce la popa, ci la preuteasa. Eu am zis, ca să nu se duca fiind-că. lumea vorbește multe. Ee a sânt cu gura pe mine: „Ce vorbește, năucule, ce poate să vorbească!?ˮ

„Uite, vorbeșteˮ, — i-am răspuns eu. — Ea a început să mă ocărascâ pentu-ca las ca lumea să vorbească. — Cum s-astup, fă, nebuno, gura lumii!? — i-am zis eu. — Cum să mă iau la birjă cu toată lumea când mie nu-mi spune nimeni nimic?ˮ

Nu știi vorba, ca știe satul ce nu știe bărbatul!? ˮ — Cum!? — sluțenie de om! -—nu cum-va te superi și tu!? — a strigat ea atunci ca ieșită din minți, m-a scuipat ca pe un nemernic și s-a repezit la mine. — Așa a fost: n-am bătut-o, Parinte, ci ne-am bătut și, dacă e vorba, mai multe-am luat de cât am dat“.

„Care va să zică nu e adevărat ceea ce zice lumea? “ — întrebă Protoriereul care nu ținea să-l găsească și de asta vinovat pe Părintele Neagu.

„Asta-i! — răspunse Floria. — De unde-ți vine să mă întrebi pe mine asemenea lucruri!? Ce știu eu, ce va fi știind și ce va fi vorbind lumea!?ˮ — Aștea se șoptesc și mie nu-mi spune nimeni nimicˮ.

„N-ai zis tu în fața mea și a lui Ilie,— grăi Vulpe, — că nu tăgăduești, ca ți-ai prins nevasta' cu popa?ˮ

Floria se dete puțin înapoi şi-i măsură pe amândoi cu ochii.

„Eu? — asta care sunt aci, am spus-o aceasta!? — grăi dînsul. — Tare șunteți ticăloși, măi. Ana e femee, pe care o bați când o prinzi cu cine-va!? — Ar mai fi Părintele aici, dacă ași crede așa ce-val!?— Când ai, nemernicule, nevasta ca Ana mea și-o prinzi cu cine-va, faci moarte de om şi-ți plâng, și judecătorii de milă.— Scuipă, Pă-rinte, — urmă el adresându-se la Protoriereu, —, şi lasă-i să-și caute de drum!“

„Nu mai tăgădui, omule, că te-ncurci, —stărui subprefectul. — Nu vezi, că sunt aici mărturii“!?

„Dacă aveți mărturii, — grăi Părintele Neagu? — ce ne mai întrebați pe noi!? — Noi tot nu vi-am spune nici dac-ar fi adevăratˮ.

„Ce-o să mai vie!?“ — se-ntreba toată lumea la Răstoacă, unde vrajba pornită de la Vlaicu de-ntinsese încetul cu încetul de-i cuprinsese în cele din urmă și pe copii.

Părintele Neagu stetea ca înfipt și-și căuta de treabă par-că nu s-ar fi întâmplat nimic, dar nu mai avea traiu bun cu preuteasa, care, amă-rîtă până 'n fundul inimii, îi dedea mereu zor să-și caute dreptatea și să dee de rușine pe nă-păstuitorii lui.

„Lasă-le, că vin toate ele de ele. — zicea popa: — minciuna nu poate să dăinuiascăˮ.

S-ar fi liniștit, poate, și preuteasa, dar erau rudele și prietenii și finii, care o țineau în frământare, și era mai ales Maica Fevronia, femea de fire năvalnică, pe care o scotea din sărite răbdarea Părintelui.

„De ce nu m-a făcut Dumnezeu pe mine bărbat!? — zicea dînsa. — Eu ași ști, ce am să fac când cine-va mă atingeˮ.

Mai procletă decât Maica Fevronia era înse na lui Floria, care nu mai putea să-și vadă barbatul în ochi și-ar fi fost în stare să răsvră-scă tot satul asupra lui Vlaicu, de la care por-ni în gândul ei toate relele.

„Nu! — îi zicea Floria cu sfială. — Toate de la Văleanu pornesc, de la el și numai de la el. Dacă mi-ar fi dat el atunci cei trei-zeci de lei ori dacă ar fi fost destul de cinstit, ca să-mi spună apriat, că nu-mi dă, nu mai venia năpastea aceasta pe capul meu. Biletul acela a fost afurisit!“

Își căuta, biet de el, de treabă, dară ori-și-ce făcea și ori-și unde se afla, îi muucia gândul, că Ana lui nu mai e cum a fost, că nu mai are traiu bun cu ea, și-i venia să-i dee foc casei și satului și să-și iee’ lumea ’n cap, apoi strângea pumnii aducându-și a minte de biletul, pe care î-l dă-duse Văleanu.

Popa și preuteasa, Ana și Floria, toți patru la un loc și dimpreună cu Maica Fevronia, cu toate rudele, toți prietenii și toate cumetriile lor nu aveau în sufletele lor atâta amărîciune ca Cucoa-na Marița, care era deprinsă să-și facă toate voile și nu suferise-n viața ei nici dureri, nici amărîciuni.

O momiseră, și ea o luase prea răpede.

Era foarte frumoasă vorba, că ea nu ocro-tește popă cu pricină, dar cea mai mare dintre bucuriiie bătrânețelor ei era să dee, să ocrotească, să vadă pe alții bucurându-se pe urma faptelor ei, ear acum nu mai avea cui să dee, ne cine să ocrotească, de a cui bucurie să se bucure, ba, ceea ce' le punea tuturora vîrf, tocmai acum, toamna, când se așează toate-n cămară, nu mai venia mici Marița, fina ei, pe la dînsa, — biata fată, nu mai putea să vie.

S-ar mai fi ușurat, dac-ar fi avut pe cine să a-runce vina, dar a făcut-o ea de capul ei: Luța tăcea, ear Vlaicu, om cu minte ca totdeauna și sulfet bun, a stăruit mult să o-lase de capul ei.

Era, ce-i drept, nepotul ei, care o îndemnase, dar pe el, mai ales acum, ea nu putea să arunce nici o vină.

Atâta mângâiere îi mai rămăsese.Nu e în lumea aceasta viață mai plina de adi-meniri decât a plugarului, și fericit cel ce prinde slăbiciune pentru plugărie. Slăbiciunea aceasta n-o prinde însă nimeni la seceriș, ci urmărind pornirea spre viață a tot ceea ce crește.

Văleanu se plimba cu copiii și cu Ursu când Vlaicu treera, tot în plimbare a trecut pe la culesul viilor și când se adunau prunele, merele, perele și nucile din livezi. Când a inceput însă să răsară rapița și să crească, el mergea singur la câmp, se bucura de ori-și-ce ploicică și nu-i mai vorbia bătrânei decât despre frumusețea rapiței. După-ce au început apoi să răsară perie deasă și semănă-turile dc grâu, Valeanu se scula-n zori de zi, ca să iasă cu semănătorii și se uita mereu la cer, ca nu cum-va să se strice, timpul mai nainte de a se fi făcut toate arăturile, căci era mare întinderea.“

Cum să-i găsească Cocoana Marița vre-o vină când îl vedea pornit pe calea, în care de atâta timp și-l doria!?

Vinovată era ea și numai ea cu nenorocita ei de fire miloasă.

Nu se bucura însă și Vlaicu de ajutorul, pe care î-l dedea nepotul Cocoanei.

Îi ieșiseră toate-n plin: grâul și-l vânduse ca de obiceiu; socotelile și le făcea cum știa el; slăbiciunea lui Văleanu o dibuise; pe popa-l înfun-dase. Tot se temea însă de toți și de toate, și gândul îi era mereu la magazia de fier, care n-avea nici un rost, dacă nu era un mijloc spre a-l face pe nepotul Cocoanei să nu se mai plimbe atât de des pe la rapiță și pe la semănăturile de grâu, unde stetea de vorbă cu oamenii.

De Sfinți Archanghelii Mihail și Gavril, care cădeau Sâmbăta, — două sărbători una după alta, — era, hramul schitului și mai ales când timpul era frumos se aduna la Răstoacă multă lume din împre-giurimi.

Maica stariță, voind să plece Joi dimineață în oraș, a trecut pe la Cocoana să-i spună, că are să cumpere mai una, mai alta pentru săbătoare și să-i ceară, ca alte dăți, trăsura.

Vlaicu, căruia gândul bun îi venia totdeauna la timp, s-a bucurat că poate să-i facă această lesnire.

„Să iei, Maică, zise el, — și pe Caliopi a noa-stră. Vă dau trăsura cea mare. Timpul e frumos, și poate că aduceți cu D-voastre două Domnișoare, fiicele fabricantului, care lucrează magazia de fierˮ.

Maica Fevronia s-a bucurat, că nu face că-lătoria singură, a luat-o pe Caliopi, s-a dus cu ea la fabricant și s-a întors Vineri după ameză-zi cu cele două surori, care îi păreau foarte drăguțe și pe care le-a luat cu dînsa la schit.

Cine ar mai fi putut zice, că n-au să se ducă!?

Nu se putea ce-va mai frumos decât să te duci la hramul unui schit chiar cu Maica stariță.

Mai ales Fira, care stătuse de atâta timp ca închisă ’n temniță și chinuită de fel de fel de gân-duri, era slăbită și avea chiar trebuință de o mică schimbare de aier și de oare-care distracțiune.

Ce shimbare de aier!? — ce distracțiune!?.

Din clipa, în care i s-a hotărît plecarea, ea a început să tremure până ’ri cele mai mici părtice-le ale trupului ei slăbit și tremurând a făcut dru-mul par-c’ar fi fost dusă la pierzare.

Maica Fevronia, care nu din răsfățare intrase în mănăstire și cunoștea durerile vieți, îi vedea faţa, i se uita-n ochi şi-i strîngea din când în când mâna par-c’ar fi voit-s-o mângâie și s-o în-bârbăteze. Vedea dînsa, că greu e muncita ’n sufletul ei, dar nu s-ar fi încumatat, Doamne ferește, s-o jignească scrutând tainele inimii ei.

Din vorbă ’n vorbă, așa pe nesimțite, s-a dumirit Fira ce e pe la Răstoacă, cine e și cum Cocoana Mărița, ce face nepotul ei, un oare-care Văleanu, și-i era din când în când par-că-i vine un fel de sfârșeală.

Toate aceste nu erau înse decât un fel de pregătire pentru cele ce aveau să urmeze.

D-l Philopolu, judecătorul, a profitat și el de cele două zile de sărbătoare și-a venit cu Co-coana Frosa și cu cei patru copii ai lor s-o vadă pe Cucoana Marița, să-l întâlnească pe cumnatu — său și să se ’ncredințeze la fața locului, cum îi făgăduise lui Palea.

El a sosit Vineri pe ’nserate și a găsit-o pe Cocoana Marița foarte mâhnită.

In ajunul unei zile atât de mari îi era stricat tot rostul casei. Venise, ce-i drept, Părintele Visarion, un călugăr bătrân, ca să facă slujba la schit, și-l chemase, ca să-i citească sfeștania, dar ea era obicinuită să r-o citească Părintele Neagu, să vie și copiii, să ’mpartă daruri şi s-o aibă pe Marița la ’ndemână. De câte-ori ieșia apoi în cerdac ori se uita pe fereastră, ochii ei se opriau asupra bisericii, ear din jos de biserică era casa popii, pe care o dată cu capul nu l-ar fi primit în casa ei, mai ales acum, după-ce ieșise Protoriereul la fața locului, ceea ce nu se mai întâmplase nici o dată la Răstoacă.

Aceasta nu mai putea să ție așa.

D-l Phiiopolu îi înțelegea mâhnirea, o găsia foarte bine întemeiată și era și el de părerea, că lucrurile nu- mai pot să rămâie așa.

„Vinovat ori nevinovat, — zicea el, — popa trebue să plece pentru-ca să înceteze vrajbaˮ. O vină neapărat avea: că n-a știut să păstreze liniștea.

A vorbit dar cu Văleanu, care-l grăia de rău pe popa; a vorbit cu Vlaicu, care nu-l ridica ’n slava cerului nici el, dar spunea, că e năpăstuit și că el a stăruit, ca Cocoana să nu-l hoposească.

„Ești bine cu el?ˮ — îl întrebă Philopolu.

„S-ar putea să nu fiu!?ˮ — răspunse Vlaicu.— Trăim de atâta timp poartă în poartă și n-am avut nici o dată vre-o supărare între noi.

„Ei bine! — vorbește cu el, îndupiecă-l să plece de bună voie, că aici tot nu mai poate să aibă traiu bunˮ, — stărui Philopolu.

„N-am stăruit!? — n-a stăruit și Maica Sta-riță!? — Protoriereul n-a stăruit!? — E om încă-pățînat: nu e chip să-l îndupleci!ˮ

„Ei bine! — o să plece și fără ca să vreaˮ — grăi Philopolu îndîrjit.

Era dumirit; nu mai încăpea îndoială, că Palea era om pripit: Cocoana Marița avea toată dreptatea, era femee cu judecată, şi vorba despre fata popii era o prostie.

Rămânea înse cea-laltă.

Philopolu nu era om, care umblă cu momeli și venise anume cu gândul de a vorbi fără de încungiur cu Văleanu.

Seara, după masă, el se retrase cu Văleanu într-un colț.

„Se vorbește, îi zise, — că ai de gând să te însori. — Ar fi și timpulˮ.

Văleanu se făcù răce ca gheața. Acum era timpul să se dumirească într-un fel, căci nu era-n familia lui om, cu care se putea înțelege atât de bine ca cu Pilopolu.

„De vrut ași vrea, — răspunse el, — dar lu-crul acesta nu atârnă numai de mineˮ.

„Dar mai ales de tine, — întîmpină Philopolu. — Faci, la urma urmelor, ce vrei. — Ce e cu Domnișoara de la Bușteni? — E în adevăr ce-va serios?ˮ

Văleanu se uită cu ochi mari la el. — De unde putea dînsul să știe ce-va despre cele petrecute la Bușteni!?

„Imi spune Palea, — urmă Pilopolu, — că a-veați întâlniri prin pădure, c-aţi făcut plimbări pe la Brașovˮ.

Valeanu se ridică în picioare.

„Palea e un prost, care pune temeiu pe toate minciunile, — grăi dînsul. — Minciuni sunt toate! — Domnișoara aceea, dacă vă interesați atât de mult de ea, nu e cineva, cu care se pot face plimbări pe la Predeal și pe la Brașovˮ.

El făcuse înse în adevăr plimbări și la Pre-deal și la Brașov și mintea i se turbură când se gândia, că asupra ei se revărsau păcatele lui.

„Minciuni! — repetă el, — toate sunt min-ciuni!“

„Care va să zică nu e nimic?ˮ — întrebă Philopolu.

„Nimic! răspunse Văleanu strivit de simțământul, că a compromis-o prin purtările lui ușu-ratice.

Ce ar mai fi putut să zică acum, când o vorbă scăpată de dînsul ar fi produs în gândul tuturora convingerea, că sunt adevărate cele ce se ziceau!?

Și ce putea să facă ziua următoare, în biserica plină de lume, când ochii lor s-au întâlnit!?

Stăteau răciți până ’n măduva oaselor și nu cutezau să se uite unul la altul în vreme-ce Vlaicu îi pândia rătras într-un colț și vedea cu ochii lui pătrunzători din fețele lor zbuciumul din suflete-le lor.

O nouă mișelie ar fi fost, dacă el ar fi arătat, c-o cunoaște, c-o știe, că dînsa e ceea ce se întâlnia cu dînsul prin pădure și se plimba pe la Predeal și pe la Brașov.

„Fugi, — ar fi voit să-i zică; — ascunde-te, nenorocit-o, ca nu cum-va lumea să afle cine ești!“

Vedea, par-că, pe cele trei surori ale lui ui-tându-se peste umăr la ea și bătându-și joc de dînsa, și-o nespusă amărîciune se revărsă ’n sufletul lui.

Eară Fira stetea cu ochii plecați și strivită de gândul, că dînsul aleargă după ea prin ascuns, dar în fața lumii nu vrea s-o cunoască.

„Voi trei cu cumnatul Nace o să-mi puteți face atâta treabă, ca să mă scăpați de popa ăsta,ˮ— grăi Cocoana Marița când luă ziua bună de la Philopolu.

„Să fii liniștită,ˮ — răspunse acesta și două zile-n urma a și trecut pe la Episcopie, ca să vadă ce s-a ales de cercetarea făcută de Protoiereu la Răstoacă.

El a fost trimis la Ieromonahul Iiarie cel prețuit pentru darul lui de a tăcea.

Cu oamenii ca Philopolu Părintele Iiarie se purta cu multă smerenie. Mai nainte înse de a-i vorbi, ținea să afle, ce știe și ce nu știe — judecătorul.

„Părintele Neagu de la Răstoacă, — grăi dînsul nedumirit, — trece aici la noi drept un preot bun, de care nimeni încă nu s-a plâns.ˮ

„Mă mir, — întîmpină Philopolu. — Eu știu, că s-a făcut la ministeriu o reclamațiune, în urma căreia a fost trimis de aici Părintele Protoiereu la fața locului, și cred, că va fi presentat vre-un raportˮ.

Călugărul știa acum ceea ce voia să știe.

El dete din umeri.

„Eu cred c-ați fost rău informat, — zise el, — căci în actele Episcopiei nu e nici o urmă despre o asemenea reclamațiune. Se poate înse, ca Pro-toiereul, făcându-și obicinuitele inspecțiuni, va fi trecut, din întâmplare, pe la Răstoacă și va fi constatat oare-care neajunsuri, ear lumea crede, c-a fost trimis din adins acolo. — Raport nu ni-a venit încă. Țiu înse să vă servesc, și, dacă vă înțeresați, o să cer de la Protoiereu raport și-o să vil arătˮ.

D-l Pilopolu mulțumi pentru bunăvoință, și rămase să treacă ear peste vre-o două zile pe la Episcopie. Adevărul era, că raportul se afla în saltarul mesei, dar nu era făcut, ca să-l poată vedea ori-și-cine. Trebuiau deci să se facă oarecare schimbări în el, dacă era vorba să-l citească D-l Phi-lopotu, care era și judecător, și om interesat în causă.

Protoiereul, om trăit în lume și slujbaș cu practică îndelungată, știa, că ori-și-ce raport are să fie făcut așa, cum vrea să-l aibă aceia, căruia î-l adresezi. Voind dară să ușureze posițiunea Episcopiei, îl încărcase pe Părintele Neagu scoțând la iveală amănuntele vinovăției lui. Ieromonahul Ilarie înse, știind acum, de unde vine reclamațiunea, ținea să ușureze posițiunea Episcopiei descărcându-l pe Părintele Neagu, căci, daca de hatâr era vorba; el era cu atât mai mare, cu cât mai mică era vina celui sacrificat. Pretutindeni dar, unde Protoiereul zicea s-a constatat, el a șters vorba şi a scris se zice ear în Ioc de „după mărturisirileˮ a pus „după spusaˮ

Citind raportul astfel prefăcut, d-l Philopolu strîmbă din nas.

„Dar din raportul acesta nu resultă nimicˮ — grăi dînsul.

„Cum să nu resulte? — grăi Ieromonahul.— Sunt expuse cu toată claritatea plângerile sătenilor.

„Dar nu se constată, dacă ele sunt ori nu întemeiate. — Asta e o sperietoare pentru popa: trebuia să i se constate vina!“

„N-are Protoiereul căderea s-o facă fără de însărcinare formală, — răspunse călugărul, — ci afacerea trebue să treacă-n judecata consisto-riuluiˮ.

„Asta e zamă lungă, Părinte! — exclamă d-l Philopolu, — o să-mbătrânim cu toții până ia sfârșitul procesuluiˮ.

„Formele, Domnule judecător, formele! — răspunse călugărul. — Dar, — urmă apoi schimbând tonul, — atârnă de la înțelepciunea Preasfinției Sale, care în virtutea puterii sale arhiereiști poate să le scurteze toate, dacă așa cere buna rânduială și păstrarea păcii în bisericăˮ.

„Aceasta e, — grăi Philopolu, — pacea și buna rânduială. Dacă se produce un conflict între preot și proprietarul moșiei, fără îndoială, că nu proprietarul, ci preotul are să pleceˮ.

„Fără îndoială!ˮ — stărui călugărul.

„Când ași putea să văd pe Preasfinția Sa?ˮ — întrebă Philopolu.

Călugărul puse amândouă mânile pe pept — și se plecă.

Dacă era vorba de un hatâr, nu d-lui Phi-lopoiu, ci ministeriului avea să i-l facă Episcopia.

„Ori-și-când, — grăi dînsul, — Dvoastre ori-și-când, dar ați ostăni în zadar, căci Preasfinția Sa se folosește de puterea archtereiască numai când i se cere aceasta de susˮ.

Judecătorul zimbi cu răutate.

„Care va să zică — o are numai când vor cei puternici s-o aibă — grăi dînsul.

„Cum așa, cam așa, — șopti călugărul, — și Preasfinția Sa v-ar trimite la ministeriu. — Ac se pun toate la cale.ˮ

„Dau să dai! — grăi Philopolu supărat.— „Nu mă mai bag, nu mă mai amestec; pe la mi-nisterii nu umblu: aceasta e treaba cumnatului meu, care e deputat și face politicăˮ.

Domnul Iorgu Palea înse tocmai pentru-că era deputat și făcea politică nu mai putea să treacă pe la ministeriu.

Cum!? Forme peste forme!? Raporturi în doi peri!? — Judecată la consistoriu!? — După două, luni de zile lucrurile nici nu erau bine pornite!?

Aceasta era o ticăloșie ne mai pomenită!

El nu ceruse să i se facă dreptate, căci drep-tate trebue să i se facă și celui din urmă hamal. — Un mic serviciu a cerut, și acesta trebuia să i se facă fără de întârziere, chiar și dacă n-ar fi având, dreptate. Alt-fel — ce mai prețuește votul lui? ce mai prețuiește glasul lui în parlament? — de ce-și mai perde el timpul la club și la întruniri? — care mai e trecerea lui?

Mai erau câte-va săptămâni până la deschiderea sesiunii de iarnă.

„O să ne vedem!ˮ — zicea el.

Nu era singur.— O! erau mulți, tot unul și unul, și nu rămânea decât să se înțeleagă între dînșii pentru-ca să se împună.

Dar era supărată Cocoană Marița, și el avea cuvinte de a alerga, ca s-o’mpace,

Philopolu îi spunea hotărît, că nu e nimic ce-ar putea motiva punerea sub interdict a bătrânei.

Nu rămânea deci decât să-și asigureze bună-voința ei. Îi mai dădea zor și Cocoana Zinca, pentru care era scandal ne mai pomenit, ca ei toţi îm-preună să nu fie 'n stare a scoate din sat pe un popă prost. El însă nu voia cu nici un preț să se umi-lească şi să-și pună-n joc dignitatea căciulindu-se ue a treia oară pentru un lucru de nimic.

Zilele treceau clar făra-ca să-i vie Cocoanei vre-o veste îmbucurătoare, ceea ce o făcea din ce în ce mai îndârjită.

Era supărată că nu mai merg la casa ei lucrurile potrivit cu deprinderile ei; ea însă, prea bătrâna spre a mai putea lua alte deprinderi, le întorcea toate pe dos și făcea din cel mai mic lucru cestiune de amor propriu.

Părintele Neagu nu se-ndoia, că mai curând ori mai târziu ea-și va schimba gândul și era gata să-i ceară iertare, s-a și dus în câte-va rânduri să-i facă sfeștania obicinuita, ea însă n-a vroit să-l primească.

Maica starița a luat înțelegere cu Vlaicu și cu Văleanu și-a vorbit cu Părintele Barbu din satul vecin, ca să vie dînsul la sfeștanie; nici pe el n-a voit însă să-l primească.

Se socotea foarte umilită când i se spunea, că o să mai ție mult până-ce vor ajunge să-l scoată pe popa din sat; dac-ar fi venit însă cine-va să-i spună, că el pleacă, ea ar fi sărit să-l oprească. Nu mai putea nimeni să știe, ce vrea și ce nu vrea: era supărată pe toată lumea și se uita la toți cu neîncredere; nu măi putea nimeni să intre-n voile ei.

In adevăr ea ar fi voit să fie toate cum trebuia, deci ca mai nainte, — pace, liniște, dragoste, bucurie, droaie de copii și Marița cea mică pretutindeni, — și i se turburau mințile când simția, că aceasta nu mai e cu putință.

Puțin i-a mai trebuit, că să-și dea seamă, că lucrurile au pornit spre rău numai decând a venit nepotul ei în casă. Nu-l făcea nicia cum pe el vinovat, dar îi era parcă e la mijloc un duh necurat, care calcă pretutindeni cu pizmăși cu răutate pe urmele lui.

„Ai, maică, dușmani, care te urmăresc pențru-că eu te iubesc și vreau, —zicea dînsa, — să-ți las averea mea. Fă rugăciuni, ca Dumnezeu să-i facă neputincioșiˮ.

Chiar și dacă n-ar mai fi fost și altele, erau destule și aceste pentru-ca să i se facă lui Văleanu din ce în ce mai nesuferită viața la Răstoacă.

Ce mai caută el aici acum, după-ce frunza se scuturase și toate semănăturile erau făcute!?— Cum putea el să petreacă iarna întreaga cu baba aceasta, pe care nimic n-o mai putea mulțumi.

Are tot omul în viața lui clipe, în care e rău, alte clipe, în care e bun, ear altele, în care e fie tîmpit, fie cu mintea luminată: lui i se luminau, parca, toate când se ivia-n sufletul lui pornirea de a se duce-n lume, ca să i se peardă urma.

„Da, — își zicea, — așa — mereu singur unde nimeni nu mă știe, cine sunt și ce cautˮ.

Era acolo la Răstoacă un fel de zăduf ca-n ajun de furtună. Baba ar fi voit și n-o ierta firea să se-mpace cu popa; Vlaicu ținea să scape de popa și nu putea să-l vadă-n ochi pe Văleanu; Floria și Ana erau în stare să facă moarte de om: trebuia să moară cine-va pentru-ca lucrurile să intre ear în desfășurarea lor de mai nainte.

Cuprins de sîmțâmântul acesta, Valeanu ași plecat — el singur nu-și dedea seamă — unde.

Aflând-o aceasta, d-l Palea a simțit în sufletul lui o tainică ușurare. Se-nșelase deci Philopolu când credea, că cumnatul lor s-a așezat la Răstoacă oarecum ca stăpân, și cei rămași puteau acum să răsufle mai ușor și s-o prelucreze pe bătrână. Era mare nevoie de aceasta, căci urmau zile grele pentru, el. mese, ceaiuri și soarele, consfătuiri și întruniri, care toate costă, ba chiar și-o gazetă îndepedentă, dacă își găsia tovarăși și putea să angajeze și pe socrul său și să stoarcă ce-va și de la baba, care, lucru știut de toți, avea cassa de fer plină.

„Trebue, — așa era vorba, — să le arătăm, că suntem și noi cine-va, că putem ce-va și nu primim fără de răsbunare rușinea ce ni s-a făcutˮ.

Dinu-și urma lucrarea cu multă grijă. Temân-du-se mereu, ca nu cum-va să dee greș, el băga bine de seamă să n-o mai pată cum a pățit-o cu vergelele, și nu întră în nici o întreprindere, care i se părea câtu-și de puțin riscată. Tocmai de aceea i se ’ntâmpla câte o dată, că n-avea destul de lucru, ceea ce era pagubă, căci oamenii mâncau și le mergea și plata.

„Eu nici nu știu, de ce n-ar putea adecă șă fie toți lucrătorii ca Gigiu, care nu e cu mâncarea,ˮ — grăi într-una din zile Marghioala.

„Obiceiul casei este ca ei să mănânce cu noi, — răspunse Lina. — Le vine și lor mai bine, și nouă mai ușor, căci tot gătim și pentru noi, și pentru uceniciˮ.

„De! — întimpină Marghioala, — obiceiul s-a făcut când trăia Nenea Costache și când fetele erau mici. Acum, când nu mai e stăpân la casă, e greu să pui fetele mari la masă cu ori-și-cine. Dăcă n ar fi alta, lucrătorii duc și aduc vorbe“.

Ea ştia ce zice, dar Lina, care n-o înțelegea, ținea la obiceiul casei.

Nici Dinu n-o înțelegea, dar își făcea soco-teala, că în zilele, când e puțin de-lucru, perde-rea e mai mică, dacă lucrătorii nu mănâncă la masă cu stăpânul.

Lucru mare nu era înse căci erau deobiceiu arară de Gigiu numai doi lucrători. După-ce au făcut înse cu Budini învoiala pentru magazia de la Răstoacă, Duiu a mai învoit alți trei lucrători, și acum i-a luat pe toți fără-ca să le dee și de mâncare, ear ucenicii mâncau de aici nainte la o masă deosebită, care li se așternea în atelier.

Mai ales Andreiu se sîmția greu jignit de schimbarea aceasta, care-n gândul lui nu putea să pornească de la Dinu, ci din fumurile Firei, care-l sucea și ’nvârtea după placul ei.

Tocmai pentru-că mânca și dormia în casă, Andreiu ieșia rar de tot în lume și nu aflase nimic despre cele ce se vorbiau prin mahala. O vedea dar pe Fira mai tăcuta și mai îngândurată decât mai nainte și le lua aceste drept fumuri.

„Care va să zică ne scoase Domnișoara Fira de la masă și alungă și pe ucenicii ăia mur-dariˮ, — îi zise el Marghioalei.

Marghioala ținea să fie bine cu toți și mai ales cu Andreiu, pe care-l știa rău de gură.

„Te ’nșeli, — îi zise ea. — Nici,Cucoana Lina, nici Nenea Dinu, nici mai ales Domnișoara Fira n-ar fi făcut-o aceasta, dacă nu m-ași fi plâns eu, că singură hu mai pot birui cu atâta lume,— Nu e cum o iei, și rău faci, că te superiˮ. Andreiu era acum și mai supărat. Trăia de atâta timp sub a-cela-și acoperemânt cu Marghioala, vedea mereu, că ea-nvârte toată casa și-i zicea adese-ori „topor de oaseˮ: acum se schimbară deodată toate în capul lui.

Care va să zică te-ai făcut stăpână peste stăpâni, — grăi dînsul: — dacă vrei D-ta, e bine, ear dacă nu vrei, e rău!“ Ceea ce-l atingea era nu c-a făcut-o, ci că are îndrăsneala de a o și mărturisi.

„Ia lasă-mă-n pace, — zise ea întorcându-i spatele, — că D-ta, când îți intră ce-va-n cap, în toate găsești clenciuˮ. El se uită lung după ea, apoi se bătu cu pumnul în frunte.

„Dovleac, ear nu cap!“ — își zise.

De mult ar fi trebuit el să înțeleagă, că nu degeaba stă dînsa atât de mult cu Dinu.

„Lasă, c-o să vă pasc eu!“ — zise, mai mult înse cu părere de bine decât cu răutate, căci ei de mult zisese, că nu face Fira pentru Dinu, ear acum zicea, că nu face Dinu pentru Fira.

El n-avea, în adevăr, nevoie să-i pască, de oare-ce Marghioala avea multă slăbiciune pentru Dinu, dar slăbiciune de femee chinuita-n copilăria ei, pe care n-avea de ce s-o ascundă ori s-o tăgăduiască. Dac-ar fi bătut-o Dinu, ea ar fi răbdat și tot ar fi fost gata să muncească, să rabde la foame și la frig și să-și dee-n cele din urmă și cămașa pentru dînsul. De ce s-o tăgăduiască aceasta când singura ei mulțumire era ca și el, și toată lumea s-o știe!?

Andreiu le lua acum de a-ndoaselea și zicea, că Dinu se lasă să fie purtat de dînsa, ceeace părea, dar în adevăr nu era adevărat.

Afacerea cu Budini ieșise bine. Fierul se mai scumpise și Dinu se alesese cu un câștig de vre-o trei sute de lei.

Aceasta-l ispitia să mai facă cum a făcut și-și băga din când în când banii în afaceri. Când a venit rândul să cumpere tablă și fier pentru magazie, el n-a putut să facă încasările la timp și, ca să nu mai aștepte, a cumpărat cu din banii lui.

„Rău faci! — i-a zis Marghioala, căre n-avea, la urma urmelor, să se amestece-n asemenea lucruri. — De ce să-ți perzi carnetele?“

El a făcut tot ceea ce a vrut, și astfel a rămas între dînșii o mică supărare.

Peste câte-va zile a venit răspuns dela Tănase.

El spunea în scrisoare, că nu poate veni sa-și iee partea și că nu consideră, prin urmare cele două mii ca fiind scăzute din capete, ci ca parte ce i se cuvine din venituri.

Dinu nu-și prea dădea seamă despre deose-birea, pe care o făcea Tănase, dară Marghioala âncă atunci, când i-a trimis banii, stăruise să nu muncească și pentru Tănase.

„Nu vezi, — grăi dînsa, — că se face pe ne-muncite tovarăș la parte!?“

„Dar eu ce să-i fac, dacă așa vin lucrurile!?— răspunse el.

„Vorbește cu vre-un advocat, ca să te des-curce,ˮ stărui dînsa.

Cu advocați nu voia Dinu să-și facă de lucru, și supărarea era și măi mare.

Tot atunci a mai ieșit apoi la iveală, că Dinu, neavând după înmormântare bani în casă, trimisese cele două mii de la dînsul.

„Care va să zică și lui tot de pomană îi dai!?“ — grăi Marghioala. Era foarte mare deosebirea între ei amândoi. Grija lui era, ca nucum-va să zică cine-va, că nu are destulă inima pentru avutul văduvei și al copiilor ei, și ca lucrurile, să meargă cel puțin atât pe bine ca mai nainte, când trăia Costache.

„Mai bine să treacă de la mine decât să suferă casa vre-o pagubă, — își zicea el gândindu-se mereu, că are să dee socoteală despre chiver-nisirea lui și că cu banii lui putea să facă tot ceeace vrea. El, om voinic și hărinic, care se mul-țumia cu puțin, nu se temea c-o să piară.

Marghioala îi ținea însă socoteală mai ales despre averea lui, și adese-ori era par-că ar fi voit să-i zică „Ba mai bine să treacă la tine!ˮ

Cel puțin așa o-nțelegea el, și de aceea se simția jignit de presupunerea, c-ar fi în stare să tragă fie chiar și numai o para de la văduvă și de la copii.

„Fac tot ceeace vreau cu banii mei, — îi răspunse el dar. — Nu cum-va o să-mprumut de la alții când am eu însu-mi bani!?“

„Faci, faci!ˮ — grăi dînsa, și acum supărarea era și mai grea.

Slăbiciunea însă tocmai la supărare se dă mai învederat pe față.

Ea era mâhnită pentru-că la supărat. El era mâhnit pentru-că îi dedea dreptate. Ea ar fi voit, să-i ceară iertare. El era hotărît să pună-n socoteală carnete pentru banii, pe care-i dă dela dînsul și ținea să i-o spună aceasta. Se căutau deci mereu cu ochii șpțiheau mai mult decât de obiceiu să fie ei singuri într-un colț, eară Andreiu le vedea toate și le-nțelegea-n felul lui.

Aceste se petreceau în primele zile după Sfinții Arhangheli, când Fira s-a’ntors de la Răs-toacă cu Maica Starița.

In timpul celor câte-va zile, pe care le-au petrecut împreună, Maica Fevronia prinsese slă-biciune de Fira, care i se părea foarte nenorocită, eară Fira se alipise cu multă dragoste de ea. A fost dar grea despărțirea, și după ce Maica s-a’ntors ear la schit, Fira se sîmția singura și părăsită și-și dedea seamă, ca s-a’nstrainat încetul cu încetul de toți cei ce o iubiau, iar aceasta din slăbiciune păcătoasă către omul, care nu voia s-o cunoască-n fața lumii.

Greu i-a fost, dar se sîmția acum scăpată, deșmeticită și pornită ear spre viața ei de mai nainte. De atâta timp era nepâsătoare fața cu cele i ce se petreceau împregiurul ei. Acum ear se-ntreba; ce e cu Dinu? —ce e cu Marghioala?

Nu mai era dar nevoie, ca Andreiu să-i spună ce-va pentru-ca ea să sîmtă ear, că Dinu și Marghioala stau prea des și prea mult împreună. Sîm-țământul acesta mereu o apăsa și pe nesimțite se furișa-n mintea ei gândul, că pe când unul numai prin ascuns, cel l-alt numai în fața lumii vrea s-o știe.

S-a’ntâmplat înse și mai mult.

Un lucru, pe care mai naite nu l-ar fi băgat în seamă: Andreiu stetea adese-ori la pândă.

Seara a patra după întoarcerea ei de la Răstoacă Dinu și Marghioala au ajuns. în sfârșit, să se dumirească. Steteau amândoi în iatacul de lângă atelier, unde Costache-și avea, cum zicea el, „cantorulˮ.

Marghioala ședea la masă cu condica-n față ei, eară Dinu stătea în dosul ei în picioare și se uita peste umărul ei la condică, în care frunzâriau, că să găsească sumele date de Dinu dintr-al lut și să se dumirească asupra carnetelor ce au să treacă-n socoteală. — Din când în când ea se-ntor-cea spre el și par-că se certau.

Andreiu le vedea toate aceste din curte, unde stetea cam ascuns și-se uita pe fereastră. El își dete-n cele din urmă seamă, că ei ar fi lăsat perdelele, dac-ar fi vorba de ce-va ce nu poate să vadă ori-și-cine, și plecă.

Fira, care-l văzuse din fereastră stând la pândă, ieși tiptil și se duse să vadă, la ce se uita el. Andreiu plecase pentru-că nu vedea nimic. Fira înse vedea mult, și-i trecù parcă un sloiu de ghiață prin inima,

„Nu mai era Dinu omul, pe care-l știa dînsa: așa cum-il vedea acum, plecându-se peste umărul Margheoalei și uitându-se din când în când în fața ei, era mai mlădios, cu fața mai deschisă, cu ochii mai vioi, om de o nară jingășie.

„L-am perdut!ˮ— își zise ea și rămase cât-va timp cu inima încleștată.

„Nu!—“ zise ea peste puțin.

Pe el nu putea să-l peardă, nici-o dată!

Dacă n-ar fi știut Margheoala câte știa, Fira ar fi urgisit-o. — Așa înse nu-i rămânea decât să se retragă ear în iatacul ei şi să plângă — strivită acum — nu de rușine, ci de căință.

„Nu! — nu sunt minciuni!“ — își zise ea.

Toate le făcuse în gândul ei, Doria să se ducă cu el și la Predeal, și la Brașov și se sîmția ne-mângăiată, că nu îndrăsnește; s-a dus la Răstoacă anume ca,să-l întâlească pe el și ardea de dorința de a-l vedea — Mult era vinovată.

Eară Margheoala, care știa atât de multe și-i era lui Dinu atât de apropiată, nu i-a spus nimic, i se părea peste putința, ca ea să nu-i fi spus. „De ce să-i spui!? — grăi Margheoala ziua umătoare când o ispiti. —De ce folos i-ar fi să știe lucruri, pe care nu poate să le înțeleagă și le-ar lua-n mai rău de cum în adevăr sunt. — Nu că nu i-am spus, dar l-am făcut să n-asculte nici dac-ar voi să-i spună alțiiˮ.

Fira rărnase smerită-n. Fața ei şi pe nesimțite a-nceput să se iea-n toate la întrecere cu dînsa, încât în curând a ajuns să-i ajute și ea, ba chiar numai ea pe Dinu la purtarea socotelilor, un lucru, pe care-l făcea și mai ușor, și mai bine și mai cu plăcere decât alții și prin care îi făcea lui Dinu mare bucurie.

N-ar fi fost adevărat, dacă s-ar fi zis, că și Marghioalei, care se temea de multe și-nu mai în-drăznia să vorbească cu Dinu ca mai nainte.

Mult s-a schimbat Fira după sguduirea, prin care trecuse, și nu i-a mai rămas decât un lucru, pe care Margheoala nu putea să-l știe: tot as-cundea-n sufletul ei fiorul, de care era cuprinsă când se gândia la dînsul.