Capitolul I Dl vel-aga Mihalache Stelea (1853- 1854)

Pe la anii mântuirii 1853-54, dl vel-aga Mihalache Stelea ot Steleni era în floarea vieții, om de treizeci și trei de ani, și se afla în capul poliției de Iași, ca agă.

Fiu al răposatului Trofim Stelea spătarul și al spătăresei Frăsina Stelea, fiica slugeresei Brânzoi, moștenise de la dumneaei casele din Sărărie, iar, din partea spătarului, moșia Stelenii, de vreo 4 500 falci, cunoscută ca una dintre cele mai frumoase din tot județul Botoșani.

Chiar după numele ei se cunoștea că această moșie era din moși-stră-moși în neamul Steleștilor, fie că de la dânsa le izvorâse și numele, fie că un Stelea, cine știe în ce veac, bătuse cel dintâi par de toloaca înțelenită și feciorelnică din acel sat.

După un hrisov domnesc al fericitului întru pomenire loan Sturdza Vo-ievod, s-ar fi putut bănui, de către neștiutori sau pizmași, că adevărata po-reclă a spătarului Trofim n-ar fi fost tocmai Stelea, ci mai degrabă Hârtop, căci, după cum glăsuia domnescul hrisov, cea mai mare parte din moșia Steleni trecuse, prin dreaptă cumpărare, de la unul Ioniţă Varzari, în stăpânirea lui badea Trofim, răzeș vechi de baștină din Steleni și cu porecla de Hârtop; dar cum trecuse de la acel Trofim Hârtop în puterea lui Trofim Stelea spătarul, nu se putea cunoaște decât din hrisovul de întăritură al lu-minatului Voievod Mihail Sturdza, care îi slobozise această carte spre paș-nică și nesupărată stăpânire, fără ca să se pomenească într-însa a cui fusese acea votcină mai înainte. De te luai după condica ei de hotărnicie, tot nu-i dădeai de capăt; că, de unde era astăzi cogeamite votcină de patru mii cinci sule de falei, înconjurată de alte moșii și mai mari, o găseai, pe timpul hriso-vului lui Ioniţă Sturdza-Vodă, abia de 500-600 de falci, cu partea cumpărată de la Varzari cu tot, și megieșită cu sumedenii de răzeșii, de la cinzeci până la o sută sau o sută douăzeci de falci, cea mai mare.

Dușmanii și pizmașii Steleștilor bârfeau în șoapte că, tocmai după venirea lui Mihalache Sturdza la scaunul domnesc, începu moșia Steleni să tot creas-că, și de la răsărit și de la apus, și de la miazăzi și de la miazănoapte, iar bietele răzeșii megieșe parcă tot intrau în fundul pământului, una după alta, că nu li se mai cunosc acum nici urmele! Apoi mai huleau că, tot sub acea domnie, crescuse și simandichia boierului Trofim, ridicându-se din fundul Hârtopu-lui tocmai la Stelea, și, dintr-un biet medelnicer, ce-l făcuse Ioniţă Sturdza, ajunsese acum cogeamite spătar! Ba, după obiceiul caifetului celui nou, puse-se să-i zugrăvească pe obloanele caretei o pavăză de argint, pe care se răsfăța o stea de aur, ca acelea pe care le poartă copiii la colindele de Crăciun!

Da, știți d-voastră, vorba ceea: „Gura lumii slobodă”. Cum prinzi a te ridica ceva mai sus, cică faci umbră. De bine, te vorbește doar după ce ai murit... și nici asta întotdeauna. Era oare o rușine dacă strămoșii spătarului sărăciseră așa de strașnic, încât părinții lui, nemaiavând cu ce să hrănească o gură mai mult de pe hliza de pământ ce le mai rămăsese, îl băgase de tânăr fecior boieresc la cuconu Mihalache Sturdza? Fuseseră oare mazâliți cândva din boierie pentru vreo nelegiuire? Li se scosese caftanul, bătându-i la falangă, după cum era obiceiul în asemenea împrejurări? De unde puteau ști bârfașii că porecla aceasta de Hârtop nu o luaseră părinții și bunicii săi pentru ca să ascundă nenorocirile și sărăcia unui neam viteaz și mândru? Doar să fie cineva răzeș cinstit și de treabă nu-i vreo pacoste. Ba cei mai ve-liți boieri din protipendada țării, ce mi-au fost, vă rog, înainte de a îmbrăca caftanul? la, niște răzeși opincari ca badea Trofim, când nu veneau de-a dreptul cu corabia din Țara Grecilor sau de la Fanar!

Cea mai mare dovadă că Trofim nu era din proști, este că, din fiu de ră-zeș sărac și din vătaf de câmp sau fecior boieresc, cum se zice la noi, a știut să se ridice până la spătărie și să se înrudească sufletește cu stăpânul său, care n-a pregetat să-l cunune și să-i boteze copilul, după cum vom vedea mai la vale, și, dintr-o curea de răzeșie, să facă o moșie mare și bogată, relu-ând numele strămoșilor, după veacuri de adormire.

Adevărat că, pentru a îndreptăți reluarea acestui nume, nu avea decât hrisovul lui Ioniţă Sturdza-Vodă, în care se vedea că era de neam băștinaș din Steleni; dar aceasta chiar dovedea că neamul Stelea era mai vechi decât înseși hrisoavele și pitacele! Că de ar fi fost pe vremea lor, ce era pentru niște boieri ca dânșii să le și scoată?!

Nu era lucru de nimic și nici prea lesne să capeți încrederea și dragostea unui om ca conu Mihalache Sturdza, pe care, mai pe urmă, țara întreagă, cu mitropolitul în frunte, l-a recunoscut de cel mai vrednic și mai luminat, miruindu-l în mijlocul bisericii Sfântului Niculae Domnesc! Ca așa om să primească a te cununa și a-ți boteza odrasla, trebuia să fie ceva de capul tău. Din vătaf de câmp, l-a luat la ogradă unde învăță ceva buche de la grămătic. Pân-acolo fusese greul, c-apoi unde era mai încurcat, pe dânsul îl trimitea boierul și totdeauna făcea ispravă bună. Ajunse vechil, și vechil peste vechili; că nimeni nu putea fi mai vrednic, nici mai credincios și nici mai dibaci ca dânsul! Cine mai bine ca Trofim știa să-i ispitească mai subțire pe vecinii stăpânului doar îi vor încălca hotarele dând prilej de judecată? C-apoi atâta le și trebuia! Îi sătura boierul și de megieșie, și de dreptate, de se lepădau singuri și de bunăvoia lor de toate celea, plecând în amarul lumii cu traista în băț! Da câte și câte de care se folosea mai întâi Mihalache Sturdza, apoi și bietul Trofim cu câte ceva, și, la urmă, de-ai cata bine, și hoții de păgubași că se deslușeau despre deșertăciunile bunurilor pământești, ceea ce era să le fie spre mare și bogată folosință în împărăția cerească!

Conu Mihalache Sturdza ținea dar la vechilul său Trofim, ca la lumina ochilor sau, ca să zic și mai mult, ca la încuietoarea de la lada sa cu bani, la care ținea și mai strașnic. De aceea, și spre recunoștință, puse chiar pe cu-coana d-sale să cunune pe robul lui Dumnezeu Trofim cu roaba lui Dum-nezeu Frosina.

Iată și cum s-a săvârșit această căsnicie, menită să aibă de rod pe dum-nealui vel-agă Mihalache Stelea.

Răposata coană Saftica, pe atunci soția lui conu Mihalache, oploșise pe lângă dumneaei, în slujbă de cămărășiță, pe o văduvă cu două fete: Frosinița și Soltănica. Deși scăpătată, era de neam bun și vechi, iar, după bărbat, se numea slugereasa Elencu Brânzoi. Cucoana Elencu se pricepea de minune nu numai la dulceți și cozonaci, dar și la dresuri pentru obraz. Ba nimeni n-ar fi putut-o rușina nici din partea descântecelor: închega apa și trimitea argintul viu cale de două poște mari! Așa că coana Săftica ținea la slugereasa Elencu, întocmai cum ținea și conu Mihalache la Trofim.

Ce se gândiră boierii cam înspre câșlegii anului 1820, puțin înainte de a se începe bazaconiile cu voluntirii lui Ipsilanti? Să-l însoare pe Trofim cu Frosinița, fata cea mai mare a slugeresei Elencu Brânzoi. Zis și făcut. Se putea, mă rog, să nu primească slugereasa să i se ridice piatra din casă? Iar, din partea lui Trofim, să ia fată de sluger, nu era lucru de lepădat. Apoi, dintre amândouă părțile, faptul de a fi în rudenie sufletească cu boierii lor, era lucru mare, frate! Așa că se făcu și nunta, înzestrându-i pe amândoi din averea cucoanei, unde boierului nu-i prea plăcea să dea dintr-ale lui; zicea că-i ursuzlâc! Găsi mai nimerit să stăruiască pe lângă Vodă Ion iță ca să-l boierească pe Trofim care primi ca dar de nuntă pitacul de medelnicer; așa că și el tot a dat ceva, fără să-și dezlege băierile de la pungă. Vorba țăranului moldovean: „Și curechiul uns, și slănina-n pod!”

Și iată-l pe Trofim al nostru înălțându-se dintre răzeși la boierie, pre-cum, după povestirile bătrânilor, strămoșii lui se coborâseră dintre niște boieri veliți la treapta de răzeși. Și aceasta nu era decât porneala; se preve-dea că nu se va opri la cinul de medelnicer.

Cătați, vă rog, că ce înălțase într-o vreme, pe când boieriile se dau cu mare greutate; nu ca mai târziu, sub Vodă Ghica și căimăcămii, când pitace-le se vindeau la sultan-mezat, ieftin, ieftin ca braga, de alerga o lume de prin Basarabia, Țara Grecească, ba vreo doi-trei și din cea nemțească. Să fi fost prea calic ca să nu ai parte! Subt Ioniţă Sturdza nu era așa, Doamne ferește!

Este bine, cu dreptate, și chiar în căderea lui Vodă că, fie de la dânsul, fie prin înrâurirea vreunui boier velit, să te ridice la boierie, ba chiar să te căftănească; dar numai în urma unor foloase vădite aduse Măriei Sale, ori velitului boier, ori numai Țării Moldovei. Dar așa tam-nisam, cum zice rusul, și încă pe parale, se înjosește cinstita față a domnitorului, se feștelește boieria și se terferfelește biata țară în ochii lumii!

Iaca, Mihalache-Vodă Sturdza, de pildă: cu muiți ani înainte de domnie, când boteză pe fiul lui Trofim, nu-i aruncă în leagăn pitacul de căminar, tot prin stăruințe, cum îl înălțase pe fericitul tată la treapta de medelnicer? Nu că bietul copil avusese vreme să lase alte urme de foloase, decât doar ceva reveneală pe mâinile boierești care-l țineau la taina sfântului botez; dar puține foloase adusese oare medelnicerul, dacă nu domnitorului și Țării Moldovei, dar însuși boierului Mihalache Sturdza? Și e știut de o lume că boierul Mihalache Sturdza știa să recunoască cu dărnicie slujbele ce i se fă-ceau, și dacă se ferea de ursuzlâcul de a da din punga lui, găsea alte mijloace ca să fie darnic și cu dreptate!

Tânărul căminar însă se născuse căftănit gata și fecior de oameni; ori-cum, era fiu de medelnicer după tată și nepot de sluger după mamă, care, și ea, din partea slugeresei, era de neam mare de tot, și nu fară dreptate conu Mihalache îi dăduse chiar numele său de botez și-l căminărise așa devreme zicându-i, după datină, și megas postelnicos! Pentru lămurirea acestor cuvinte grecești, trebuie spus că, atunci când se boteza un copil de neam, era obiceiul, împrumutat poate din Bizanț, ca nașul, primindu-și finul din mâinile preotului, să-l ridice în sus cât îi erau brațele de lungi, ca să arate că așa o să crească copilul de mare, apoi, ca să ajungă mare și în simăndichie, îi mai spunea și megas postelnicos, adică să ajungă și mare-postelnic!

După cum se născuse în boierie, tânărul căminar Mihalache Stelea fu crescut în toate ifosurile și ighemoniconul boieresc. Părinții lui nu mai tră-iau în curtea lui Sturdza: răscumpăraseră casele slugeresei din Iași și mai duraseră unele în Steleni, iar pe când boierul Trofim se silea a încredința pe răzeșii de acolo să-și mute hotarele tot mai departe, creștea și moșia, creștea și copilul, înconjurat, slujit și lingușit de o droaie de țigănci și de țigani, cari-l învățau și franțuzește în limba lor, și îi spunea, când se răstea la dânșii cu biciușca: hauleu, frumosule și viteazule, că mândru o să mai hii când hai s-ajungi vodă!

Fericitul boier Trofim făcea mare haz de apucăturile fiului său, iar vor-bele țigancelor îl puneau uneori pe gânduri. Adică de ce nu? Parcă numai o dată s-au adeverit proorocirile lor? Dacă el a ajuns spătar, de ce n-ar ajunge feciorul său domn? Nu era și el fiu de boier? Nu-l chema tot Mi-halache ca și pe Vodă? Ba era chiar fiu sufletesc, dacă nu chiar trupesc. Se cunoștea de o poștă că nu era din proști! De unde atâtea ifosuri la un copil de șase ani? Avere o să-i rămâie destulă, slavă Domnului! Ce-i mai trebu-ia? Puțin noroc... și carte multă. Adevărat că norocul nu i-l putea da ni-menea; dar, judecând după tată-său, nu se putea spune că nu era de neam norocos. Așadar, ceea ce-i trebuia ca să ajungă la scaun era numai cartea, căci, din partea deșteptăciunii, se speria o lume de boroboațele ce le făcea boțul ăsta de carne prin casă! Arhon spătar Trofim se puse dar cu toată inima și înțelepciunea lui să croiască pentru scumpa lui odraslă un întreg plan de învățătură, care, după dânsul și mintea lui, era culmea luminii.

Mai întâi o să-l dea de pe acum pe mâna părintelui iconom Ifrim Scurtu de la mănăstirea de alăturea (un om foarte învățat, care sorbise sfânta învă-țătură tocmai peste Prut, la Kiev), pentru ca să-l lumineze în cele sfinte, să-l deprindă cu carte moldovenească, să-i mai povestească din viețile sfinților și din trecutul neamului, ba ceva și din zodii, dar, bineînțeles, cu măsură și atât cât poate cuprinde mintea fragedă a unui copil. Începutul trebuia făcut cu cele sfinte, că numai de la dânsele ne vine norocul. Apoi, la anul, când va merge la Galați ca să-și vândă pâinea, îi va aduce băiatului un dascăl grec pentru ca să-l învețe bine elinește, fiind știut de toți că elineasca este temelia învățăturii; celelalte sunt floare la ureche, și oricât ai ști de mult, de n-ai învățat elinește, nu știi nimica! Dar nici despre celelalte nu va duce lip-să, că la vreme vor petrece iernile la Iași și-i va tocmi acolo vreun cinovnic de la conțul rusesc, un amploianț de la cel nemțesc și poate unul de la cel franțuzesc, pentru ca să deprindă cu cât mai multe limbi, așa ca să se poată înțelege și în scris cu străinătatea! Pe Vodă Mihai îl auzise vorbind limbi multe, dar nu-l văzuse scriind niciodată, plătind secretari cari l-ar fi putut trăda. Pentru Constantinopol ar fi bine să știe turcește, dar o să ia în casă un cafegiu armean, așa c-o să se deprindă și cu asta, măcar din grai, că din scris nici turcii cei mari nu o știu toți.

Așa că, din mâinile țigancelor micul căminăraș trecu de-a dreptul în-tr-ale Sfinției Sale părintelui iconom Ifrim Scurtu, adus de trei ori pe săptă-mână cu brișcă boierului, care îl și ducea înapoi la mănăstire. Apoi, la vre-mea hotărâtă, sosi coconul din Galați, aducând cu dânsul un dascăl vestit și foarte învățat, pe chirios Tanasachis Evanghelopulos, didascalos și sofo-loghiotatos, venit de la marea școală din Halchi, de lângă Constantinopol. Îi fusese recomandat chiar de beizadea Dumitrache Moruz Pecheanul, care adusese și el unul la fel, pentru băieții lui. Se vede că-i venise beizadelei doi în loc de unul, iar că spătarul Trofim îl luase pe cel brăcuit.

Marele învățat, înainte de a-și desface ghiozdanul cu știință, ceru ca într-o anumită odaie să i se ridice o catedră mare-mare, după un plan arătat de dânsul și așezată pe cel puțin trei trepte deasupra podelii; spunea că nu are obicei să răspândească lumina decât de sus. Arhon spătar, care nu era om să se uite la câteva scânduri mai mult, porunci să se înalțe catedra pe cinci trepte, în loc de cele cerute. Sună, în sfârșit, și ceasul în care drăguțul Miha-lache avea să-și deschidă ochișorii la lumina elenismului!

Măreț urcă dascălul acele cinci trepte care duceau la înălțimile catedrei, așezată cam la mijlocul unei mari și luminoase odăi. Veniseră și țigancele toate să se minuneze cum o să-l scoată pe coconașul lor tobă de carte. De-prins cu admirația mulțimii, chirios Evanghelopulos nu le goni, ci chemă, grăind din nas:

— Mihalaache?! Ia ela dho! (Vorba asta o pricepură și țigancele și-l în-demnară pe coconaș să se apropie frumos de catedră și să nu se înfricoșeze.) Apoi dascălul arătă noului său cirac cum trebuia să stea smerit în picioare și cu mâinile încrucișate la piept, după care îl puse să zică după dânsul: Ka-losorisaste sofologhiotate! Adică: bine ați sosit, preaînțelepte propovăduitor.

Cuvintele cele două dintâi au mers ele cum au mers, căminărașul cre-zând că e vorba de vreun cal (kalos) și, fiindcă-i erau dragi caii, nu s-a opus. Când însă veni treaba la sofologhiotatos, el se simți adânc jignit în dragostea lui de fiu, socotind că grecul îl face pe tată-său lighioană; așa că, nevoind să zică safielighioanatatutau, se uită amenințător la dascăl și-i arătă limba, iar chirios Evanghelopulos era să răspundă la așa obrăznicie cu o lovitură de ciubuc, de nu săreau țigancele să-l împiedice. Fu zarvă mare, grecul simțin-du-se atins în ighemoniconul lui de mare învățat; dar la urma se potoliră lucrurile și ar fi mers din bine în mai bine, de nu-i venea în minte lui Miha-lache una boacănă de tot, și tocmai când era lui chir Tanasache Evanghelo-pulos lumea mai dragă văzând progresele micului său școlar.

Băgase ștrengarul de seamă că bietul Tanasache, fie că suferea de vreo boală de piele, fie din altă pricină, avea urâta meteahnă de a-și scărpina cu furie spinarea de speteaza scaunului de la catedră. Atât i-a trebuit! Îndată după lecții, puse în mare taină pe țiganul stoler să taie cu ferestrăul picioa-rele de dinapoi ale scaunului, dar numai atât ca să se poată ținea puțin. A doua zi, când voi grecul să-și facă obiceiul scărpinatului, se pomeni jos pe podele, cu scaun, catedră, cărți și călimară peste dânsul.

Deșelat, plin de sânge și de cerneală, cu cogeamite cucui pe frunte, bie-tul Evanghelopulos nu voi cu niciun preț să mai lumineze pe ațel diavolime-no cârmi care se ratnine budala tota viacia lui!. Și, a doua zi chiar, după ce-și primi lefușoara toată pe un an de zile ca despăgubire pentru cele întâm-plate, porni la Galați, unde se întâlni cu tovarășul lui de la Pechia, care și el pățise întocmai la fel și se lepădase de cinstea mare de a lumina pe băieții beizadelei!

Foarte mâhnit că fiul lui va rămânea fără carte elinească, bietul spătar Trofim, nemaiputându-și părăsi moșia, trimise pe coana Frosinița spătărea-sa la Iași, ca să-l ție pe ștrengar din scurt, să-l bată, să-l urechească tară milă, ca să iasă om de treabă. Cucoana Frosinița care, deși mamă iubitoare, avea mai multă tărie de caracter decât conu Trofim, care îl cam alinta pe copil, se așază în curțile sale din Sărărie și, cu Doamne-ajută și cu sfântul Nicolae cel din cui, începu a-l povățui spre bine pe tânărul căminar, tocmindu-i dascălii cei mai buni, cari să-l pregătească pentru Academia Mihăileană, de unde avea să iasă de-a dreptul slujbaș la postelnicie!

Capitolul II O carieră strălucită

Am văzut că de mic conașu Mihalache Stelea avea ifosuri de boier. Chiar academist fiind, nu se prea înhăita cu băieții de rând, nici cu acei cam de-opotrivă cu dânsul. Mai bine îi slugărea pe acei din protipendadă, decât să se amestece cu cine știe ce fii de boierănași de țară din județe sau negustori, cu toții niște mojici, mă rog, niște coate-goale, cu cari ți era rușine să stai de vorbă. Simțea el că nici tatăl său nu era soi mare, dar, oricum, avea și el caretă cu stea pe la obloane. Iar el era finul sufletesc al domnitorului, parcă Mihai-Vodă nu mai botezase pe nimeni altul în toată viața lui! De Sfinții Arhangheli (ziua Măriei Sale), de Anul Nou și de Paști mergea cu careta la curtea domnească să-l heretisească pe nașul, sărutând mâna și doamnei. Doamna, deși nu mai era aceea care îi cununase părinții, îi dăruia câte un galben nemțesc, pe când Măria Sa Vodă îl miluia numai cu sfaturi bune și înțelepte, zicându-i că atunci când va intra în slujba țării, de se va purta bine, cu hărnicie, deșteptăciune și, mai ales, cu mare economie, va binevoi să-l aibă îndeaproape îngrijire, ca unul ce-i era rudă duhovnicească și va înainta repede, ajungând departe.

Și, în adevăr, că Măria Sa Vodă se ținu de făgăduință, ajungând cămi-narul Mihalache foarte curând la cinul de stolonacialnic. Ba începuse a se gândi la dânsul pentru isprăvnicia de Fălciu, când începură „bonjuriștii” a se burzului; așa că Vodă, trebuindu-i oameni deștepți și de încredere pen-tru a iscodi pe nebunii ceia, aflându-le toate planurile ca să le poată mai bine zădărnici, îl opri pe loc, la Iași, fagăduindu-i alt județ mai bun, de va rămânea mulțămit de dibăcia și de istețimea lui.

Cu mare râvnă și bucurie ar fi primit să se în-sărcineze cu această îndeletnicire, că era băiat iscusit, născut cu toate însușirile unui mare poli-țist, cum o dovedi, de altfel, mai târziu, ca agă. Știa de minune să se vâre în toate, fără să-l poată bănui cineva. Apoi toți bonjuriștii, unii chiar din protipendadă, nu-i erau tovarăși de la academie? Tovarăși, dar nu prieteni, Doamne ferește. Ba nici nu-i putea suferi: una că erau prea tihui la vorbă și la gândire și mai aveau cusurul că prea dau mâna cu toți mojicii și desculții. Ca deșteptăciune, nu se da învins nici de cei mai deștepți cari fuseseră să se desăvârșească în străinătate. Nimeni din ei n-ar fi fost în stare să-l lege pe dumnealui la gard, oricât de hâtru ar fi fost. Străinătatea! Da nu-l luase cu dânsul Alecu Balș, când a ajuns cu poștalionii lui tocmai la Viena, de căscau gura nemții, ca la irozi? De la Viena n-a întins-o prin toată Nemția până a dat de Țara Franțuzească, de-a ajuns tocmai la Paris? Acolo și-a schimbat și portul, îmbrăcându-se cu pantaloni, bonjur nemțesc și ciubote de glanț, nu de gustul gătelei, dar flușturatecii de franțuzi prea se țineau de poalele lui când ieșea pe ulițe, iar, de se ducea la vreun teatru, până și comedianții își opreau caraghioslâcurile pentru ca să-l privească. Mai mare rușinea! Ba era s-o întindă și până la Londra, de nu i-ar fi fost frică de mare. Da așa, a luat-o mai cu minte prin Cracovia, Lemberg, Cernăuții și Mihăilenii, de unde fu silit să ia căruță de poștă, că tatăl său uitase să-i trimeată vreo trăsură de la Steleni. După cum vedeți, nici în asta nu-l puteau întrece bonjuriștii: era că-lătorit și deprins cu străinătatea și era departe să aibă pentru ei așa dragoste ca să-l oprească de la datorie.

Dar vezi că treaba era foarte subțire și trebuia chibzuită bine.

Să-l rogi pe Vodă a nu te însărcina cu așa lucru greu nici de gândit nu era. Una că te arătai și fricos, și nerecunoscător către nașul care îl procop-sise mai întâi pe tatu-tău și acum pe tine. Apoi te putea bănui că te-ai dat și tu din partea nebunilor și puteai să-ți ei rămas bun de la înaintare și chiar de la slujbă.

Pe de altă parte, fruntea bonjurismului era alcătuită din tineri foarte simandicoși: fii sau gineri ai celor mai veliți boieri din protipendada țării. Poftim de te pune rău cu un Ghica, un Sturdza sau cu cine știe care dintre coconași! Las că era lesne de judecat ce-ai păți dac-ar izbuti dumnealor să alunge pe Mihai-Vodă, lucru, de altfel, ce nu era de temut, că așa ceva nici nu putea să treacă printr-un cap cu minte sănătoasă, dar se putea întâmpla ca ei să se împace cu Vodă și Vodă cu dânșii. Ce te făceai atunci, Mihalache? Corb la corb nu scoate ochii. Toată pacostea numai pe capul tău! Toate des-coperirile tale și donosurile cele mai întemeiate și bine dovedite ar fi ieșit mincinoase clevetiri și nu te mai spăla nici Dunărea, câte zile ai mai fi avut.

Noroc că, pe lângă bonjuriștii cei mari, era și mult mărunțiș: boierănași, ciocoi, negustori, ba și parte răzeșească, cum îi, de pildă, plătica și bibanul între moruni și nisetri.

Ce se gândi atunci șiretul nostru căminar?

Ia să primesc eu cu mare bucurie cinstea și încrederea Măriei Sale și să lucrez cu râvnă pentru ca să-mi slujesc stăpânul. Mă voi vârî printre bon-juriști, voi zice ca dânșii și încă mai cu foc (dar cu știrea Măriei Sale), ei mă vor crede supărat că nu m-am făcut ispravnic și nu se vor feri de mine; le voi afla toate chichițele, iar, la vreme, voi arunca năvodul, dând iama numai în plătica și biban și neatingându-mă nici de nisetri, nici de moruni. La nevoie, chiar dac-ar cădea vreunul din întâmplare, îl fac scăpat, câștigând drepturi la recunoștința lui și pregătindu-mi ziua de mâine, fără a o primej-dui pe cea de astăzi.

Chiar așa se gândi spătarul Mihalache Stelea, căci era spătar, de acum și el ca tată-său, Măria Sa Vodă despăgubindu-l că nu-l făcuse deocamdată ispravnic cu un pitac de spătărie.

Și bine și cuminte s-a mai gândit! Bine era văzut de Vodă, care prețuia mult isteața și credincioasa lui slujbă; bine și de veliții boieri, cărora le arătă în mare taină cum își primejduia uneori viitorul pentru a le scăpa fiii și ginerii de urgia domnitorului; dar și mai bine de coconașii cari-l credeau omul Lor de încredere, prin care aflau multe și mărunte fapte de ale lui Mi-haiache Sturdza, dar numai dintre acelea ce nu s-ar fi putut ascunde și pe care le-ar fi aflat a doua zi și fără dânsul.

În chipul acesta își strecura conu Mihalache Stelea pluta printre stânci și vâltoare. Dar unde fu de o dibăcie nemaipomenită, a fost când, la patruzeci și opt, și-a aruncat în sfârșit năvodul, prinzându-se și ceva moruni și nisetri între multă plătică și bibani. A știut așa de bine să previe la timp pe unii, să scape pe alții, chiar după ce fuseseră prinși și închiși, să mângâie pe ceilalți și să se arăte lui Vodă că-i iscodește, că toți îl vedeau cu ochi buni și nime-nea nu l-a bănuit cât de puțin.

În sfârșit, la patruzeci și nouă, bietul Vodă Mihalache Sturdza, după ce se întâmplă tocmai ceea ce se părea că nu poate trece printr-un cap cu min-te sănătoasă, culese roadele credincioasei slujbe a finului său și a vreo câțiva ca dânsul, luând calea amară a pribegiei.

Nu mult după plecarea lui Sturdza, fu chemat pe scaunul Moldovei Gri-gore Ghica Voievod, unul din cei mai frumoși și mai mândri bărbați din vremea lui și căpetenia cea mai de seamă a bonjuriștilor. De câte ori nu l-a avut în mână Mihalache Stelea în vremea lui Sturdza și de câte ori ar fi fost dovedit și prins, de nu l-ar fi scăpat! Parcă prevăzuse viitorul și, de câte ori prindea Vodă Sturdza ceva bănuială asupra conașului Grigore Ghica, Stelea se punea luntre și punte ca să-l scoată pe Măria Sa din presupuneri nedrep-te și Ghica să iasă basma curată!

De aceea, chiar cum se sui noul domnitor pe tron, îi și încredința lui Stelea paza și buna orânduială a orașului de scaun, orânduindu-i agă la Iași, ca ce! mai vrednic și cel mai credincios dintre foștii lui prieteni.

Conu Mihalache era prea măgulit de așa cinste mare ca să nu primeas-că. Vel-agă era lucru mare, nu glumă! Se puse cu osârdie pe muncă; dar, în sufletul lui, nu-i prea plăceau celea ce le făcea Vodă Grigore. Ca, de pildă, dezrobirea țiganilor, coșcogeamite polc de jandarmi, o cazarmă cât un oraș de mare, parcă cine știe ce oștire avea de pus într-însa: așa că nici n-a pu-tut-o isprăvi; apoi parmaclâcuri de fier la Grădina Publică, pe când parii și nuielile putrezeau prin păduri! Și câte și câte altele! Câteodată, când nu le mai putea răbda, își lua inima-n dinți și-și dezvăluia paraponul către Măria Sa, când îl vedea bine dispus și nu era nimeni să-l audă.

— Lasă, Mihalache, îi spunea Vodă cu bunăvoință, tu nu le pricepi aestea! Așa fac și franțuzii în Franța.

— Or fi făcând, Măria Ta, îndrăznea să întâmpine bietul agă. Lasă-i să facă ei la dânșii acolo, dacă o cred nimerit. Dar noi cu dânșii ce avem? Să nu bănuiești, ne-ai luat bunătate de țigani, de nu este cine să-ți dea un pahar de apă, cu gândul să-i faci de-o seamă cu oamenii. Da se putea una ca asta?! Nu tot țigani au rămas? Nici polcul Măriei Tale de jandarmi nu prididește să-i culeagă de la drumul mare, unde ațin calea călătorilor și se scumpesc butucii în pădure de mulți ce se adună pe la grosuri, pentru ca să nu-i lase să zboare! Nu erau mai bine la noi decât la butuci?! Bun o fi și gândul Măriei Tale cu egalitaua! Numai vezi că-i franțușca venetică, trăsni-o-ar focul s-o trăsnească, și nu ni se cam potrivește la fire! De este să fiu eu la rând cu toți negustorii, breslașii, țăranii și chiar țiganii dezrobiți de Măria Ta, apoi de ce am mai muncit și eu, și tata, și strămoșii noștri ca să ne ținem ifosul de boieri? Dreptate e asta cu egalitaua?!. Dacă ne luați driturile, luați-ne încaltea și averile, și pământurile, luați-ne și caftanele, bateți-ne la falangă și puneți-ne și la bir, ca prostimea! Eu zic că nu-i a bine, pentru că unde nu-i dreptate, nici bine nu poate să fie. Noi am mun-cit din tată-n fiu pentru drituri și boierie, iar dacă ni se hrăpesc de dragul egalității franțuzești, nu este cu dreptate. Să dea Dumnezeu să rămân de minciună, dar mi se pare că n-o să ajungi la bun liman cu bonjuriștii și că într-o zi o să te căiești, Măria Ta!

Of! Și amar s-a mai căit bietul Vodă, încheia aga Stelea amintirile sale.

Cu toate gândurile și nemulțămirile acestea, își da multă silință în slujba lui. Bonjuriștii se cam uitau chiorâș la dânsul, chiar dintre cei mai mari, dar n-aveau cum să se lege de dânsul că n-aveau nici prilej; dar și de s-ar fi legat, s-ar fi ales numai cu rușinea, că Vodă ținea mult la dânsul. Apoi toți spuneau că așa poliție nu mai avusese Iașul.

Văzând că abia în al treizeci și treilea an al vieții sale noul agă ajunsese la o dregătorie mare în Țara Moldovei, ce se gândi el, că nu e bine să trăiască omul singur, împotriva legilor și povețelor sfintei noastre biserici.

Spătarul Trofim se săvârșise din viață cu șase luni în urma soției sale, și aceasta numai din scârbă și jale că-i murise spătăreasa. Dar poate și din pricina unui pilaf din care se ademenise a mânca peste socoteală și care îi adusese chiar dambla.

Bietul conu Mihalache, rămas așa, în pripă, singur-cuc în casele cele mari din Iași, nu le mai călca pragul decât noaptea târziu pentru ca să se culce. Ziua își căta de slujbă, luând zacusca și masa la Hiler, când nu era poftit la vreun boier velit. Seara petrecea și el, dar tot prin saloane boierești, ca nu era dumnealui omul desfrâului.

Rar de tot și numai din pricina slujbei lui de poliție cerceta uneori Bol-ta-Rece sau mahalale, unde avea, mai în fiecare cvartal, câte o preoteasă văduvă și limbută, tânără și nurlie, de la care afla toate tainele și drăcove-niile întâmplate prin împrejurimi. Așa că bieții comisari rămâneau adesea înlemniți și cu gurile căscate de câte le aflase stăpânul lor. Și de aceea chiar se fălea tot Iaşul cu strașnica poliție a lui conu Mihalache: cei cu musca pe căciulă luaseră frica comisarilor și comisarii frica preoteselor vădane!

Orice jertfă însă are și ea marginile ei. Chiar agă să fii, și cât de închinat datoriei și slujbei, nu ești om, mai înainte de toate? Simți și tu nevoie de o dragoste mai curată și mai la lumina zilei decât dragostea de mahala, iarna cu garoafa la fereastră și vara cu zaharnadele, răsărita-soarelui și busuioc prin grădină!

Și se mai gândea și la numele acesta mare de Stelea, care avea să se stingă odată cu dânsul. Rude nu mai avea decât din partea mă-sii, pe coana Sul-tana, măritată cu slugerul Pafta și rămasă vădană. Era chiar sora răposatei spătărese Frosinița, mama lui Mihalache.

Poate că, cercetând mai bine, ar fi găsit ceva rubedenii și din partea spă-tarului Trofim. Dar, zău, nu-i prea venea să caute, de frică să nu dea peste vreo slugă boierească sau cine știe ce coate-goale de răzeș fără răzășie și mai purtând încă vechea poreclă de Hârtop!

Tot frământându-și creierii cu așa gânduri, ajunse omul a-și dovedi într-o bună dimineață că trebuie negreșit să-și ia și el jugul de gât, să-și aleagă o soție care să-i prelungească neamul, să-i umple casa de veselie, punându-l și pe dânsul în rând cu oamenii de o simandichie cu dânsul.

Odată hotărârea luată, se duse anume la mătușa lui, coana Sultănica Paf-ta și, sfatuindu-se amândoi, puseră ochii pe duduia Profirița, singura copilă a hatmanului Agapie Varlaam, căruia îi zicea lumea și Bostan.

Fata nu era tocmai frumoasă, dar nici urâtă. Curățică, și-i ședea bine. Cam răsărită de anișori așa că, rămasă cuminte pân-acum, știai că nu se va mai schimba, cum s-a întâmplat cu multe care se mărită prea devreme. Nu era nici tocmai bogată, dar de neam mare și, înrudită cum era cu toată pro-tipendada, intrarea ei în casa Steleștilor făcea mai mult decât o zestre mare, de ar fi venit numai cu cămașa. Dar slugereasa Pafta știa cu bună seamă că fata avea lucrușoare multe și de mare preț. Numai argintăria făcea cât o moșie întreagă! D-apoi blănuri și giuvaricale!

Și unde mai pui că, fiind singura odraslă a hatmanului, după el tot îi va rămânea ceva, cât de puțin.

Nepotul și mătușa se înțeleseră dar să încerce marea cu degetul, și coana Sultănica făgădui să se însărcineze cu pețitul, cunoscându-l pe hatman de aproape încă de pe când trăia răposatul sluger Pafta, Dumnezeu să-l ierte.

În capitolul următor vom face mai de aproape cunoștință și cu hatmanul Varlaam, și cu fiica d-saie, Profirița.

Capitolul III Mademoiselle Pulcherie de Varlaam

Dumnealui hatmanul Agapie Varlaam fusese foarte bogat într-o vreme; dar patima stosului și a ghiurdumului îi șterpelise mai multe moșii frumoase. De-i fuseseră dragi cărțile odată, mai dragă îi era acum Profirița, singura odraslă ce-i dăduse hătmăneasa Ruxandra, pe care acest dar o costase chiar viața. Ce păcat că nu venise fetița pe lume pe când tatăl ei era încă bogat! De dragul ei s-ar fi lăsat, desigur, și de stos, și de ghiordum, după cum a și făcut, dar cam târziu.

Cu toate că rămăsese de acum numai cu o singură moșioară, Șoldanii, de pe apa Bârladului, și pe care o căuta singur, muncind din greu toată vara, ținea în casele sale din Iași caifet de boier mare, mai mult de hatârul fetei, după ce s-a întors de peste graniță, unde o trimisese spre învățătură tocmai la Lemberg, într-un pension mare și foarte scump, unde învățau și domnițele iui beizadea Niculache Sturdza și Didița lui Roset, aceea pe care a luat-o pe urmă hatmanul Nicu Mavrocordat. Nu că n-ar fi putut s-o tri-meată pe Profirița lui și mai departe, ca, de pildă, la Viena ori chiar la Paris, unde învățau fetele lui Costin Catargiu; dar la Lemberg, pe lângă că era mai aproape, Doamne ferește de o boală, dar se afla paraclis creștinesc unde se slujea românește pentru soldații transilvăneni din garnizoană. Așa că putea să învețe catehismul și să aibă și slujbă bisericească în limba ei. Câtă vreme i-a fost copila peste graniță, nici n-a mai călcat conu Agapie prin Iași, stând la moșie iarna și vara, pentru ca să poată trimite bani destui la Lemberg și să mai plătească și nebuniile din tinerețe. Mai pe urmă însă n-avu încotro și trebui să deschidă casele de la Iași, măcar în timpul iernii, căci vara duduia Profirița o petrecea toată ba la Stânca, ba la Podoleni, ba la Făurei, de lângă Focșani, ori tocmai la Ștefânești, în susul Moldovei, la vreuna din prietenele sale de pension.

Nu degeaba o iubea el pe Profirița lui, nu degeaba îi jertfise până și nă-ravul cărților și plătise atâția gălbenași cu zimți pentru ca s-o lumineze! „Scump, dar face”, avea obicei să-și zică el cu mulțămire. Și nu că se lăsa înșelat de dragostea lui de părinte: fata era foarte învățată, plină de nuri și de talent.

Cânta din gură ca o privighetoare și-și ținea singură isonul pe clavir! Știa socoteală mai strașnică decât cei de la vistierie! De-o lua pe franțuzește, parc-ar fi fost chiar din Paris, iar când grăia nemțește, apoi chiar nemțoaică era! Ba vorbea și leșește cu pana Josefina, pe care o adusese cu dânsa, de acolo din Nemția, numai pentru ca s-o pieptene cu zulufi și să-i spele hor-botele pe un cerc umplut cu lână și îmbrăcat cu rips verde.

Dar parcă numai cu atâta se alesese?! Cunoștea de-a firu-n păr toate intrigile și daraverile protipendadei franțuzești de acum două sau trei sute de ani, și ți-ar fi spus, fără să se codească, ce rochie purta cutare sau cutare crăiasă de ale franțuzilor, la cutare sau la cutare serbare! Despre magnații leșești le putea arăta și rubedeniile lor cele mai depărtate, și câți nemți s-ar fi putut făli să cunoască mai bine ca dânsa datinile și trecutul neamului lor nemțesc?!

Numai despre datinile și trecutul nostru să nu-i fi pomenit, că se făcea foc. Zicea că toate sunt numai niște scornituri de-ale lui Asache și ale altor câțiva ca dânsul.

Se pliroforisise dumneaei îndeajuns din cărțile leșești că moldovenii n-au fost niciodată decât niște nemeșnici, când de-ai ungurilor, când de-ai leșilor, când de-ai turcilor păgâni! Chiar vestitul lor Ștefan-Vodă ce era, mă rog, decât un nemeșnic răzvrătit care-și călcase jurământul de credință că-tre tronul laghelonilor?! Ca om, un sălbatec întunecat și tâmpit până a nu putea deosebi un om dintre dobitoace! Nu fusese el acela care, prinzând hoțește niște nobili cavaleri într-o luptă îi înjugase la plugurile sale, ca pe boi? Că înjugase și mai mulți ostași din armia leșească, păcatul nu era prea mare, fiindcă îi robise în război și putea face cu ei tot ce ar fi voit, chiar să-i și omoare. Dar cu niște cavaleri, cu niște gentilomi! Să pui d-ta pe un Iablonowski să tragă la un jug cu cine știe ce șleahtură leșească! Asta nu e adevărată sălbătăcie?!

Da limba moldovenilor! O amestecătură din limbile tuturor vecinilor, pocite și ele, și câteva cuvinte franțuzești aduse de vânt ca florile într-un câmp de buruieni! Cu neputință să întrebuințezi acea limbă, decât pentru a ocări slugile și țiganii. Cine să-și bată capul a învăța două-trei bucoavne din alte limbi sălbatice, după care să mai deprindă meșteșugul de a le așeza una peste alta, pentru ca, în urma unei munci încordate, să poți scrie mol-dovenește ori citi? Și ce să citești, mă rog? Viețile sfinților, proorocirile lui Agathanghelos, ori stihurile lui Conachi, lungi-lungi, cât e boieria lui de mare?

De aceea chiar duduia Profirița care, de altfel, era evlavioasă, avea carte de rugăciuni foarte scump legată, dar scrisă în limba franțuzilor, cari sunt papistași. Ce are a face? Când o cumpărase, cartea avea pe scoarță o mare cruce de argint cu un Hristos de aur foarte artistic lucrat și care nu atârna de cruce decât prin cuiele de la mâini și de la picioare, care erau de rubini. Aflând duduia că în legea noastră chipurile săpate sunt oprite, deșurubă rubinele, scoase de pe cruce chipul Mântuitorului, și, deodată, cartea de-veni drept-pravoslavnică, deși pomenea de niște dogme despre care sfinții patriarhi și mitropoliți nici habar n-au avut vreodată.

Cu astfel de creștere și învățătură se înapoiase duduia Profirița de la Lemberg! Și, cu toate acestea..ce voiți, sângele apă nu se face! Ajungând la Mihăileni, când s-a văzut pe podul aruncat peste șanțul de la hotar și subt acea rohatcă vopsită în acele două culori, albastru și roș, ale țării sale, nu se putu stăpâni și, îngenunchind, sărută pământul Moldovei, gata a săruta și pe cea dintâi ființă omenească pe care o va întâlni, de nu s-ar fi nimerit ca acea ființă să fie tocmai un jidan!

De aceea eu gândesc că nu trebuie să ne speriem de vorbele tineretului nostru. Câte dudui crescute la Lemberg, Viena și Paris n-au vorbit într-o vreme cu duduia Profirița! Câți coconași nu zâmbeau cu dispreț, pe subt mustăcioarele lor crescânde, când era vorba de limba lor, de literatura lor abia renăscând, de datinile și de trecutul strămoșilor! Ei bine, pe toți, fără deosebire, subt șorțul ambulancierilor noastre ori subt nemuritoarea căciulă a dorobanțului, i-am văzut făcând minuni de jertfe și de vitejie pentru reînvierea și neatârnarea acestui neam atât de ponegrit de dânșii. Se poate spune că românul grăiește după toana zilei, dar faptuiește după inimă și datorie; iar, când îl auzi înșirând vrute și nevrute, nu te neliniști, ci spune-ți, dimpotrivă, că primejdia e încă departe, dacă grăiește așa!

Am zis mai sus că iarna hatmanul ținea caifet de boier mare în casele d-sale de la Iași, cheltuiala însă nu era tocmai mare; faina, brânza, păsă-rile, zarzavatul, murăturile, lemnele, dulcețile, săpunul și ceara veneau cu carele de la moșie, precum și grăunțele și fânul pentru telegari și paiele, și strujenii pentru două vaci și o bivoliță. Lumânările erau de său, fiecare pereche de sfeșnice având și perechea sa de mucări; doar în cabinetul boierului, în iatacul d-sale și în odaia duduii dacă ardeau câte două lumâ-nări de spermanțetă în sfeșnice mari de argint și câte una sau două mari lămpi cu oloi de rapiță, pe care venea câte un perdegiu să le întoarcă la fiecare jumătate de ceas. Prin trichele și policandre erau tot lumânări de spermanțetă, dar când se aprindeau? Uneori o dată pe an, altă dată nici la doi ani! Când se ducea boierul să-și vândă pâinea la Galați, aducea de acolo băcănia pentru cămara de ia Iași și acea de ia moșie, apoi nu mai avea grijă tot anul. Slugile erau toate dintre țiganii lui, rămași credincioși și după dezrobire, slujind mai mult pentru haine și mâncare, folosiți doar cu ce mai puteau ciorti și cu bacșișurile. Afară de camardiner, sufragiul, bucătarul, perdegiii, vizitiii, rândașii, toți erau arămii la față și cu părul în floarea corbului; iar, precum este dat de sus ca tot țiganul să-și aibă și țigancă, nu ducea lipsă casa nici de slujnice de tot felul: arămii și ele, cu părul negru și buzate toate după firea neamului țigănesc. Dancii mititei și mai mărunți foiau cât pofteai prin curte și prin heiuri, că cine se uita pe atunci la o gură sau zece mai mult? Făină de mămăligă, brânză, murături, și se hrănea o lume, fără carne și fripturi!

Din toată lumea asta smolită, numai pana Josefina, de care am vorbit, era albă la față, ba chiar prea albă, puhavă și tară pic de sânge în obraji. Apoi mai avea niște păr, despărțit pe frunte, lins și cu tâmple, de un galben spălăcit, ceva mai deschis decât floarea bostanului, și căruia i s-ar putea zice cu drept cuvânt blondul leșesc, că nu se poate întâlni decât în nația aceasta. Începuse a înflori prin el și ceva fire argintii care-l arătau și mai spălăcit!

Pana Josefina, fiind cu totul de alt neam și de altă lege, nici țiganii nu o priveau ca slugă și ea n-ar fi catadicsit, Doamne ferește, a le vorbi decât pentru a-i înjura pe leșește sau într-o altă limbă, scornită de dumneaei, și pe care bieții țigani erau ținuți s-o priceapă. Dacă, de pildă, uita vreunul ușa deschisă: „chide ușo magáje, psiacrcă țigan”, se răstea pana Josefina, ceea ce, în limba sa cea nouă, însemna: „închide ușa, măgarule, sânge de câine, țigane!” Iar țiganul: „Las’ c-o-nchid, o-nchid! Numai, haoleo, nu mai strănuta așa de tare, că te rupi!” Deh, pentru bietul țigan, poate fiu de lăutar, ori a vorbi leșește, ori a strănuta, i se părea tot un viers!

Pana Josefina nu era în legătură de prietenie decât cu alte pane, pani-enchi sau frauleine, de pe alte case mari boierești. Se întâlneau cu toatele duminica și în zile de sărbători la biserica catolică de lângă „Trei-Ierarhi”, și de acolo se duceau în vizită cu toatele la vreuna din ele. Evlavioase cum sunt catolicele, preotul lor papistaș le mărturisea cât mai des. Și mult se mai minunau bieții boieri că tot ce vorbeau în casele lor, oricât de tainic și cu bună pază, era știut îndată și de consulul austriac, și de cel franțuzesc. Numai consulul rusesc nu afla ceva decât foarte rar, neavând la îndemână pentru așa treabă decât pe birjarii scapeți și dibăcia lui, când ajungea să prindă ceva de la limbuția vreunei cucoane sau a vreunui coconaș din pro-tipendadă!

Hatmanul mânca bucate moldovenești și lua zacusca totdeauna la 11. Atunci era gata și duduia Profirița, care ciupea câte ceva din bucate, apoi își turna singură o ceașcă de cafea cu lapte de bivoliță, tăia una sau două chifle (comuri) în două, întinzând pe ele unt proaspăt de vacă și, muindu-le în cafeaua cu lapte, le mânca cu mare poftă. După aceea, nu o mai vedea sufrageria pân-a doua zi, că la masa de seară era, de obicei, poftită la vreuna din prietenele sale cu care mergea pe urmă la bal, la concerte și la opera italiană, când se întâmpla să fie, fără a mai da pe acasă. De câte ori pana Josefina, ajutată de două țigance, nu-i adusese, cu careta cea mare, toate gătelile tocmai la prietena la care prânzise în seara aceea? Acolo o îmbrăca și o gătea de concert sau de bal!

Capitolul IV O lume dispărută

Balurile de pe atunci! Ce frumoase și bogate erau! Cu toate că eram prea copil ca să pot lua parte la ele, le-am văzut, am trăit acele vremi și am cu-noscut pe cei de atunci! E o datorie sufletească pentru mine să încerc a re-învia, pentru cititorii mei, o lume care nu merită să fie dată uitării, și aș vrea să v-o arăt d-voastră așa precum a trăit, a simțit și a cugetat, cu metehnele și cusururile ei, dar și cu pornirile sale frumoase și mărețe; o lume pe care mulți n-ați apucat-o și pe care trebuie s-o judecați cu evlavie fiiască și fără a vă lua, în neștire, după judecățile pătimașe la care a fost supusă pe când era în viață; o lume mult hulită pe nedreptul, mult zbuciumată de împrejurări și care nici n-a avut parte de liniștea mormântului! Că zmulsă a fost din lâuntrul ori din preajma bisericilor, pe care le ridicase ori le împodobise, pentru a i se cărăbăni cenușa sau oasele pe la falnica Eternitate sau pe la vreo moșie, care mâine sau poimâine va cădea în mâinile vreunui străin de neam... și de lege!

Da, frumoase, bogate, mărețe și îmbelșugate erau balurile din timpurile acelea! La Didița Mavrocordat și la Costin Catargiu, la Pașcanu și la Lascar Răducanu, la Nicu și Teodor Ghica și la câți alții, fără a pomeni de curtea domnitorului! Dar balurile de la Costache Sturdza și de la Nicolae Rozno-vanu le întreceau pe toate, din pricina mărimii saloanelor, unde puteau juca în voie și trei, și patru sute de perechi!

Pentru toată Țara Moldovei erau numai două muzici militare la Iași și una, mi se pare, la Galați; dar ce muzici! Artiștii cei mai buni, luați cu preț mare din cele mai vestite muzici austriece. Când erau cu frontul sau pe la grădini, cântau pe instrumente de alamă, iar la baluri cântau pe strune încă mai frumos. Adevărata mazurcă poloneză, nu polca-mazurcă de mai pe urmă, o învățasem de la ruși, iar valțul de la nemți! Apoi luxul orbitor de giuvaieruri, de toalete și de frumuseți! Nu mai vorbesc de luxul și belșugul supeurilor, unde toți oaspeții mâncau din farfurii scumpe de Sevra ori de Saxa unde beau din cristalurile cele mai fine și mai bogate și unde se slujeau numai cu tacâmuri de argint, tară ca vreodată să se întâmple ca boierul care da balul să se împrumute, măcar cu o furculiță, de la alt boier!

Tot era al casei sau făcut în casă: de la slugi și până la cea mai neînsem-nată formă de înghețată, de la fripturi până la bomboane sau zaharicale. Pe când în orașele cele mari din străinătate, erau slugi și bucătari anume pentru baluri și mese mari, tocmiți cu noaptea și umblând din casă în casă, la noi le întâlneai tocmite cu anul într-o singură casă. Pe când astăzi îți vin cofeturile și zaharicalele de la cofetărie, iar supeurile de la Capsa, cu tacâ-muri, șervete și chiar scaune, pe atunci veneau de la bucătărie, iar scaunele, de nu se ajungeau, le luai din ghevghir.

Ghevghirul! Cine mai știe ce înseamnă acest cuvânt care pare turcesc și care totuși era inima caselor fruntașilor neamului nostru? Era o odaie mare, cu gratii sănătoase la ferestre și o ușa de fier ce nu se putea sparge nici cu tunurile de pe atunci. Acolo zăcea, în pulberea uitării, tot ce plăcuse odată și nu mai plăcea acuma, înlocuit de ceva mai nou, care ajungea și el cu vremea la ghevghir: mobile, tacâmuri de masă, dar, mai ales, argintăria, care se înlocuia foarte des, această cheltuială fiind privită de boieri mai mult ca o economie, precum și giuvaricalele. Voiai să dai ceva la o nuntă sau la un botez? Deschideai ghevghirul și găseai îndată vreun policandru sau vreo oglindă cu ramă bogată. Îți măritai fata sau însurai vreunul din băieți? Des-chideai ghevghirul și aveai de unde să-i îndestulezi cu argintărie destulă, fără să te strâmtorezi în huzurul tău! Dai un bal mare de tot? Deschideai ghevghirul și puteau să-ți vie și câți n-ai poftit, fără să duci grija că-i va lipsi vreunuia ceva! De stați să socotiți câte rânduri de boieri veliți se perindase ca moștenitori într-o casă de boier de neam, vă veți închipui lesne și ce găseau ei prin ghevghirele lor și pentru ce balurile pe care le dau ei erau frumoase și bogate.

Erau ele și frumoase, și bogate, nu e vorbă, dar și cam rare pentru pof-ta de joc și de petrecere a numărului mare de dudui și de coconași. Ce să facă sărmanii în timpul lungilor nopți de iarnă? Doar nu puteai să deschizi ghevghirele în fiecare zi, nici să chemi muzica ulanilor în toată seara!

În dosul caselor lui Roznovanu și cam pe locul unde se ridică astăzi fal-nicul nostru Teatru Național, se afla, chipul, un fel de șandrama în paiante, cu scenă, fotolii, parter și, de țin bine minte, și galerii. Șandramaua aceasta era singurul templu dedicat zeiței Thalia, și în care venea să se desfăteze și să se lumineze intelectualitatea moldoveană. Din partea luminii, iată cam în ce fel se răspândea.

Fiecare stâlp despărțitor de loje avea de fiecare etaj un trichel aurit, în care ardeau trei lumânări de seu, la fel cu cele de la policandrul cel mare, atârnat de mijlocul tavanului sălii; și tot lumânări de seu și la rampă. Din când în când apărea prin loji un țigan îmbrăcat într-o livrea caraghioasă, care, scoțându-și trupul pe jumătate afară din lojă, tăia mucurile lumâ-nărilor cu cogeamite mucări, cât toate zilele, fără a se sinchisi de supără vreo cucoană ori cade vreun muc aprins pe chelia sau frizura vreunui nenorocit de la parter. De policandrul cel mare vedea dumnealui în tim-pul antractelor, cu ajutorul altor mucări de alt soi împrumutate de la vreo biserică din vecinătate; când nu se înțelegea cu paracliserul, apoi se suia pe o scară dublă și tot treabă făcea cu mucările cele mici. În sfârșit, dacă se întâmpla vreo neorânduială printre lumânările de la rampă chiar în timpul actului, țiganul își vedea de treabă înainte, arătând dosul livrelei onorabilului P.T. public, fără a se înduioșa de tragica soartă a lui bietul Ernari care își vâra cogeamite pumnal în pântece, cântând un fel de pol-că, sau a bietei Traviata, care țipa de durerea otrăvii pe care n-a luat-o. Unde știa balaurul că erau toate numai niște prefăcătorii de-a talienilor, bune numai de amăgit pă ăi boieri ca să le scoată galbenii din fundul chimirului!

Din partea decorurilor însă era mai bine.

Artistic lucrate de vreun maler din Târgul Cucului, ele înfățișau de obi-cei unul o pădure, altul un castel, iar cel de-al treilea un salon modern, care putea înfățișa și o sală de arme din Evul Mediu; căci ori îi atârnau pe pereți portretele din familia directorului, ori niște scude de mucava, za-lii și coifuri de același metal! Fundurile erau de pânză, iar ușile de lemn. Când trebuia să se schimbe decorul în timpul actului, numai ce auzeai un fluier prevestitor și țurluit ca la corabie, și tot ca la corabie vedeai salonul, castelul sau pădurea ridicându-se vălătuc în sus, întocmai ca pânzele pe prăjina catargului; iar ușile porneau cuminte, care la dreapta, care la stânga, drept spre culise. Mult se minuna onorabilul P.T. public prin ce descântec nemțesc porneau ele singure și de la dânsele; pân-într-o seară întâmplarea aduse și dezlegarea: se nimeri să cadă o ușă de acele tocmai spre public, și atunci apăru din dosul ei și pojarnicul care o târâse cu bine atâtea seri, și o scăpase acum din mâini!

În asemenea teatru și pe scena aceasta s-au ivit nu numai un Millo, un Luchian și o Mirișească, dar însăși arta română cu niște piese iscălite Con-stantin Negruzzi, Vasile Alecsandri! „Conu lorgu de la Sadagura”, „Doi ță-rani și cinci cârlani”, „Coana Chirița”, „Cetatea Neamțului” înfruntară pen-tru întâia oară focul acelei rampe cu lumânări de seu! Orchestra care cânta între acte era perfectă, alcătuită de artiștii muzicilor militare dirijate de un Flechtenmacher, ale căruia compoziții se cântă încă în zilele noastre și se vor mai cânta!

Dar unde se poate în țara noastră să nu-și vâre coada și pârdalnica de politică?! Meteahnă veche, după cum vedeți!

Veliții boieri căutau, săracii, să ajute arta cât mai mult. Erau toți abo-nați la loji, pe care le plăteau de două și de trei ori mai scump decât pre-țul hotărât; dar nu se mai duceau niciodată: una că le plăcea mai bine să petreacă între dânșii, cu ciubucele, cafelele și dulcețile pe care nu le puteau lua cu dânșii la teatru, dar și din pricina nebunilor de bonjuriști, cari învederau prin tunete de aplauze de câte ori în piesă ighemoniconul boieresc era luat cam la vale! Cu toate acestea, își făceau oamenii datoria către neam și limbă, neprecupețind banii de câte ori li se cerea; dar lojile lor rămâneau goale ori trimiteau în ele guvernantele și copiii cei mici. Demoazelele de sama duduii Profiriței nici nu călcau pe acolo decât silite de părinții lor și atuncea chiar își arătau disprețul prin căscat și ascunzân-du-și înduioșarea inimioarelor lor așa de bune prin un râs batjocoritor în clipele cele mai patetice! Mă rog, cum era cu putință, după piesele ce le văzuse d-lor la Lemberg și pe care le jucase poate în pension, să guste schimonositurile lui Millo în „Coana Chirița” ori neobrăzata „Ceta-tea Neamțului” a lui Alecsandri, unde doisprezece întunecați de țărani îndrăznesc a ținea piept întregii armii polone, având în capul ei tocmai pe marele Sobieschi, mântuitorul Vienei, groaza Semilunei și puternicul razim al bisericii apusene?!

Se întâmpla, câteodată, să vie și câte o trupă italienească de operă. Atun-cea se schimbau lucrurile cu totul! Duduile nu lipseau de la nicio repre-zentație. Veliții boieri și cu cucoanele lor veneau de hatârul copilelor, dar și pentru ca să arăte străinătății că știu să cinstească arta; în sfârșit, tinerii bonjuriști erau și ei nelipsiți în fotoliurile lor, nu atât pentru a privi duduile din loji, cât pentru a proteja arta, artiștii și, mai cu seamă, artistele, care, atunci chiar când nu erau tocmai frumoase, se înapoiau subt albastrul cer al Italiei cu destui gălbenași zimțuiți, ca să nu mai ducă lipsa nici ele, nici familiile lor de ravioli, rizotto sau macaroane, după cum le era obârșia la Florența, la Milano ori la Napoli.

Tabloul ce vi l-am făcut despre reprezentațiile de la noi n-ar fi întreg de nu m-aș încerca să vă dau o idee despre acele trupe lirice, alcătuirea lor și cum se înfățișau publicului nostru aristocratic.

Treceau rohatca Păcurarilor venind dinspre Mihăileni, vreo două-sprezece-treisprezece brașovenci acoperite, trase fiecare de către patru mârțoage și conduse de harabagii jidani. Una trăgea la Binder, vreo două la Hiler și celelalte la hanul lui Vangheli din ulița lui Baston. În cea din-tâi se înghesuiau primadona assoluta, contralta și seconda primadona leggiera. În celelalte două - coristele în număr de patru, primul și secun-dul tenor, baritonul și basul. În celelalte, directorul, capelmaistrul, patru coriști, prima și secunda vioară, un alto, o violă, un oboi, două clarinete, un corn, un violoncel, un bas și un timpanist. Cu aceste elemente și un piano închiriat pe care cânta capelmaistrul, se reprezentau opere ca „Don Giovani”, „Norma”, „Rigoletto”, „Emani”, „Traviata”, „Anna Bolen” și altele. Orchestra operei era cu mult mai prejos de aceea a teatrului românesc, cu toate că se adăugau și ceva țigani lăutari din taraful lui Barbu sau al lui Angheluță; dar de nu-ți desfăta urechea și-ți scrâșneau câteodată dinții, era după placul direcției și al artiștilor, pentru că era mult mai ieftin. Despre decoruri am mai vorbit; dar corurile acestea de opt persoane închipuiau, cam anevoie, curtea lui Francisc I de Valois sau preoții și preotesele din „Norma”. Este știut însă că firea românului e înzestrată cu multă închipuire, așa că toată lumea rămânea mulțămită: și publicul, și artiștii, și direcția!

Mă veți întreba poate cum putea face directorul față la atâtea cheltuieli întreținând atâta lume prin oteluri! V-aș putea răspunde că prețurile locuri-lor erau foarte mari, că otelurile erau ieftine pe atunci, ceea ce este adevărat; de plătea ceva cheltuieli de întreținere, era numai la hanul lui Vangheli; căci Binder și Hiler ar fi fost mai mult dispuși să-i plătească lui ceva, numai să nu le ieie artistele. Când erau ele, întregul otel era plin și câștigau mai mult într-un singur supeu decât în trei luni de zile; iar astfel de supeuri aveau loc aproape în toate serile, când la primadonă, când la contralta, când la leggiera, când la vreuna din coriste. Apoi mai erau și beneficiile, la care fiecare artist avea drept o dată sau de două ori pe stagiune. Se duceau pe la boierii veliți și ieșeau de acolo cu un pumn de galbeni pentru o singură lojă. Tinerii bonjuriști luau fiecare câte douăzeci de fotoliuri, subt cuvânt de a le vinde. Le plăteau, dar nu le vindeau, așa că se vindeau de douăzeci de ori mai multe fotoliuri decât erau, și tot se mai vindeau la casa, în seara reprezentației, câteva cari se presupuneau că vor rămânea goale. Apoi mai erau și beneficiile principale și de inimă, asupra cărora găsesc mai nimerit să nu mai vorbesc.

Dar și desfătarea aceasta era uneori mai rară și decât balurile, căci nu o dată Iașul a fost lipsit de operă o iarnă întreagă.

Atunci, duduile cele mari, amatoare de muzică și cu câțiva tineri din protipendadă, cari erau înzestrați cu voci frumoase, alcătuiau un fel de so-cietate muzicală; dar nu ca cele din zilele noastre unde se elaborează sta-tute pe articole, se aleg președinți și vicepreședinți, comisiuni de control și se proclamă membrii de onoare. Pe atunci, toți membrii aveau onoare, cotizații nu se strângeau, prin urmare, nici de control nu putea fi vorba. Se adunau ca să petreacă și să cânte; iar, drept public, aveau pe părinții și rudele lor, cari nu precupețeau aplauzele. Ca companiator, îl aveau pe bătrânul Swartzenberg și ca dirijor al cântului pe maestro Galea, un fost tenor, oacheș, ca un țigan și cu barba-n furculiță.

Pe acela îl întâlneai, toată ziua, alergând de la curtea unei dudui sopra-no la curtea altei dudui contralto; de la un tânăr coconaș tenor la altul ba-riton; veșnic grăbit, veșnic disperat: că tenorul a plecat la una din moșiile sale, că o soprană a răcit și e răgușită, că concertul o să facă fiasco sau că o să-i fluiere, că o să li se arunce cu ouă și cu mere coapte și că el, maestro Galea, care nu dăduse fiascuri niciodată, iar fluierăturile le cunoștea poate numai din auzite, o să fie dezonorat și așa mai departe. Și tânguirile acestea le făcea elevelor și elevilor săi cu mare foc și cu gesturi disperate, cu toate că știa din cine era alcătuit marele concert, totdeauna gratuit pentru pu-blic și cântăreți, dar foarte mănos plătit pentru acompaniator și dirijorul cântului!

Repetițiile se făceau aproape în fiecare seară în saloanele vreuneia din concertante; iar în seara marelui concert, se întâmpla adeseaori că soprana, după ce-și unise glasul cu al baritonului, se unea cu dânsul și în legitimă căsătorie, adică înaintea sfintei biserici și cu binecuvântarea ei, căci ofițerul stării civile nu era încă scornit pe atuncea.

Câți dintre aceia pe cari îi întâlniți acum, iubiți cititori, încărunțiți sau î nălbiți cu totul, nu-și datoresc venirea lor pe lume concertelor acompania-te de bătrânul Swartzenberg și organizate de maestro Galea?!

Numai biata duduia Profirița, timp de mai mulți ani în șir, nu avusese norocul să întâlnească încă vocea menită a-i ținea isonul și în viață. Totuși, am văzut, conu Mihalache Stelea pusese ochii pe dânsa și că slugereasa Sul-tana Pafta se și legase cu pețitul. Oare s-o îndupleca duduia? O primi hat-mânui să-și dea fata după boieritul Stelea? Eu cred că da, pentru că meșteră pețitoare mai era și cucoana Sultănica noastră!

Capitolul V Peţitul

Slugereasa Sultana Pafta, mătușa lui conu Mihalache, nu era femeie care să-și schimbe gândul sau să nu se ție de vorbă, mai ales când era treaba de pețit. Se legase dumneaei și alte dăți în asemenea daraveri și niciodată nu rămăsese de rușine. Acum judecați și d-voastră: dacă pentru niște străini sau rude depărtate își pusese dumneaei obrazul, apoi tocmai pentru Mihalache, singurul odor al răposatei și iubitei sale țața Frusinița nu era să și-l puie? Tocmai pentru Mihalache, pe care-i purtase în brațe, cu care prilej chiar îi feștelise mai multe rochii? Ba luntre și punte o să se puie, numai să-l vadă gospodărit și să aibă și ea bucurie mare de a-i săruta cununiile!

După ce scoase dar din sipet rochia cea pembe de mătase franțuzească, care, de groasă și bogată de era, sta singură în picioare, șalul cel turcesc, care cât era de mare putea trece tot prin inelul d-saie de cununie, apoi ma-rama cea lucrată numai în bibiluri de Țarigrad, se spălă cu îngrijire pe obraz cu lapte de castraveți și pregăti lângă oglindă, pentru a doua zi, ceva dresuri, mai cu seamă pentru afurisitele de sprâncene care începeau a se rări și nu se mai îmbinau cum se cade.

Apoi porunci să se scoată din șură butca d-sale cu sticle, căci hamurile le scosese dumneaei singură din cămară, poruncind lui Mandache Țiganu, fost odată vizitiu de capră, dar ajuns acum rândaș de curte și vătaf de ogra-dă, să le spele bine, să le ungă cu untură de pește și să frece alămurile până vor străluci ca aurul.

— Da bine, coniță, sărut mâna, întâmpină Mandache, pă ce cai să punem hamurile? N-a zdohnit Panțâru astă-primăvară de bătrânețe și pe Balan nu 1 ai vândut la iarmarocu de Sânt-Ilie unde rămăsese stingher?

— Nu-i treaba ta, cioroiule, răspunse coana Sultana răstit. Tu să faci ce-ți zic și să nu mai cloncănești cu pliscul. Îmi trimite el, aga Mihalache, doi cai albi de la pojărnicie pentru ca să ne ducă până la hatmanul Bostan și înapoi!

A doua zi toate erau gata și în cea mai bună stare și orânduială: butca curățită de păianjeni, spălată și unsă; alămurile strălucitoare pe hamurile înnegrite și unse cu un strat mirositor de untură de pește păreau mai mândre și mai negre pe trupurile albe ale cailor cazoni; țanțoș sta Man-dache pe capră, îmbrăcat cu o manta cafenie cu bumbi auriți și o șapcă căzăcească pe cap; în butcă coana Sultana, care lăsase cel puțin vreo do-uăzeci de anișori pe masa d-sale de toaletă, apărea prin geamuri (poate din pricina maramei cu bibiluri) ca un trandafiraș, nins, într-un asfințit pembe de soare! Ba și Catrina, țiganca lui Mandache și fadișambru co-niței, îmbrobodită într-un șal verde peste un tulpan galben, mândră mai sta în picioare pe scândura de dinapoi a butcii, ținându-se de cele două canafuri de lână albastră, și gata în orice clipă a sări la oblon pentru a ajuta pe stăpâna sa să coboare.

Cu așa alai ajunse din Țicău în Sărărie la casele hatmanului Varlaam, dumneaei slugereasa Pafta neoprindu-se decât de vreo trei ori pe uliță; dar și aceasta nu din voia d-sale, care era grăbită, ci din îndărătnicia cailor de la pojărnicie, cari în unele locuri mai desfundate se cam puneau de pricină, găsind butca boierească mai grea și decât tulumba lor obișnuită. Da mai ajutați de biciul lui Mandache, mai trași de zăbale de către sprinte-na Catrină, tot ajunseră cu bine la scara cea mare din curtea hatmanului. Acum, fie că fusese încunoștiințat de mai-nainte, fie că amintirile unui duios trecut îi deșteptase o a doua vedere ca a muntenilor din Scoția, fapt este că hatmanul Agapie Varlaam aștepta pe treapta de jos a scării plăcutul și gingașul oaspe care îi sosea în toaca roților și în zuruitul geamurilor de la butcă.

Nici n-apucase jupâneasa Catrina să sară din coada trăsurii, că hatma-nul și deschisese oblonul, iar atunci slugereasa se coborî vajnică și cu tot ifosul și ighemoniconul unei adevărate cucoane mari și începu a urca scă-rile, răzimându-se cu tot dinadinsul de brațul vânjos încă al vechiului ei admirator.

— Coană Sultănică, zise cu foc hatmanul pe când urcau amândoi scările, ce noroc și cinste mare pentru casa mea că ai catadicsit a-i călca pragul!

— De, arhon hatman, răspunse dumneaei gâfâind la deal, îi cam târzior, nu-i vorbă, și pentru d-ta și pentru mine!... Mai bine ne-ar fi șezut acum vreo douăzeci de anișori! Dar ce să-i faci?!... Așa a fost să fie!... Se zice că și zuliaria... e semn de dragoste mare... și mult mă mai iubea și răposatul sluger Pafta, Dumnezeu să-l ierte! Da cum se face că mă așteptai la scară?... Știai că vin?

— Of! știam, știam, coană Sultănică dragă, răspunse hatmanul pe când intrau în salonul cel mare și luau loc pe un divan turcesc.

— Da cine ți-a spus? întrebă coana Sultana ghionghinându-se.

Din franțuzescul femme de chambre , ajuns pe țigănește fadișambru.

— Cine? făcu hatmanul mucalit. Ia... inima, bat-o s-o bată!

— Ia las-o încolo de inimă, arhon hatmane! sări coana Sultana. S-au sfi-rogit acum amândouă, bată-le focu de inimi... și a d-tale, și a mea!... Ba tocmai de când era lupu cățel și d-ta flăcău!... Ia să ne gândim mai bine la alte inimi mai tinere, prin urmare, mai în cădere a se înflăcăra.

— Să ne gândim, dragă coană Sultănico... să ne gândim, răspunse hat-manul zâmbind. Cunoști mata așa vreo inimă gata-gata de pojar?

— Cam așa, arhonda-mu, făcu buna slugereasă, aruncând hatmanului o privire șireată... Da duduia Profirița unde este oare?

— Nu-i acasă. A plecat tocma de ieri la coana Didița Mavrocordat, unde a fost bal aseară; și, fiind poftite amândouă pe diseară la Catincuța Canta, ne-am înțeles s-o găsesc acolo, așa că a rămas la coana Didița.

— Ce rău îmi pare că n-o pot săruta! Nu-ți închipui cât o iubesc pe Pro-firița matale!

— Dacă-ți pare așa de rău că nu o poți săruta, făcu hatmanul răutăcios, apoi nimic mai lesne! Și întinzând obrazul: - Uite, sărută-mă pe mine acum, și eu îi duc sărutu matale diseară, tocmai la Catincuța Canta!

— Aalei, hatmane! Nu ți-e greu să vorbești asemenea cabazlâcuri!! Auzi... auzi?! Să-mi stric cinstea tocmai la bătrânețe?... Și apoi... și obrajii?!... la la-să-ne bătrânețele în pace, arhonda-mu, și să ne îngrijim de cei tineri!

— Ce... nu cumva veniși să-mi scoți piatra din casă?

— Oo, nu, arhon hatmane! Nu! Unde știu mai ales că duduia Profirița nu-i pentru mata cine știe ce bolovan greoi... Ai, slavă Domnului, unde i adăposti, fără a-l purta pe umeri! Da chiar piatră s-o numim: nu poate fi decât o piatră din cele mai scumpe. Un mărgăritar fără samăn și fără de preț!

— Și mai bine, dragă coană, îi tăie firul vorbii bătrânul cam cu duioșie, și mai bine un trandafir în floare sau un fir de grâu din cel arnăut și din care iese pâinea cea bună; că și ea, drăguța, îi mai bună decât pâinea cea mai de soi! Numai, vezi mata..., adăugi el scărpinându-și fruntea, și trandafirul necules... și grâul nesecerat la vreme... se cam scutură.

— Apoi tocmai! sări buna femeie. De asta am venit și eu!! D-ta, hatmane, ai grâu numai bun de secere..., hop și eu cu secerătorul!

— Mulțămesc de bunătate, răspunse hatmanul îngândurat. D-ta, coană, știu bine că nu pețești decât oameni buni și de neam. Pe de altă parte, fetița, tară sa fi băgat eu de seamă, a prins a se apropia mult de sfertul de veac. De! Pentru mine, ca părinte, e tot fetița pe care o purtam pe brațe, și mă crucesc uneori, când, socotind bine, o văd trecută de douăzeci și patru de ani! Nu zic: bine ar fi să se mărite; dar vezi că lumea, judecând după caifetul ce-l duc, mă crede tot Varlaamul cel bogat de odinioară: cu Perjoaia, Dudu, Salcia și celelalte moșii! Tiii! Câți nu mi-au cerut-o pe Profirița?! Boieri de neam mare și bogați, consuli și ghenerari ruși, ba și câțiva baroni și grofi din Nemția! Când însă ajungea treaba la zestre, boierii pleca la moșie ori în străinătate, rusul era chemat grabnic la Petersburg; pe când neamțul relua, oftând, drumul spre Vaterland! la, chiar acum nu demult, se legase de fată un ofițer de-ai noștri; unul din cavalerie, cu cinu de maior. Avea, chipul, și el o moșioară, trântorul; era de neam bun, ba chiar mare, și tatu lui om foarte bogat!... Da eram eu nebun să-mi dau fata după o săbiuță? Să dea în cărți sau pe la chiolhanuri ce brumă de zestre aș fi putut da și eu fetei mele, și de acolo... fuga la dicasterie după desfacere! Așa, dragă coană, adăugă oftând conu Agapie Varlaam, cu toată dibăcia d-tale și bunăvoința, pentru care îți mulțămesc, nu știu, zău, de vei putea găsi petec la sacul meu cu nevoi!

— Ba eu, arhon hatmane, reluă coana Sultana, ți-am găsit un ginere chiar după pofta inimii.

Potrivit la vârstă cu duduia, căci abia e de 33 de ani. După cum vezi, nu-i nici prea tânăr, nici prea bătrân pentru dumneaei, așa că trag bună nădejde c-or îmbătrâni amândoi laolaltă și mâna în mână. Băiatul îi fru-mușel, fecior de oameni, cu casă frumoasă în Iași și o moșie de patru mii cinci sute de falei în Botoșani. Mai este și finul lui Mihai-Vodă Sturdza, care ține foarte mult la dânsul. Apoi e om în toată puterea cuvântului: așe-zat, la locul lui, cu cinul lui de vel-agă, cu slujbă frumoasă, cu toate că n-ar avea nevoie să slujească, dar nu-i place trândăvia. El a văzut-o pe duduia matale și mă tem că i s-a aprins tare sufletul. Ar primi-o cu cât e pe dânsa: una, pentru că îi e dragă și mai socoate că cinstea de a intra în neamul d-tale face mai mult decât o zestre cât de mare. Că de! Vorbind la dreptul, nu se poate potrivi la neam cu mata, arhon hatmane, cu toate că nu-i din prostime! Mă rog, e fiu de spătar. Adică, ce să mai ocolesc degeaba? Ca să vorbim abia, cum zice grecul, apoi îi chiar vorba de nepotul meu: aga Mihalache Stelea.

— Aga Mihalache Stelea, făcu hatmanul îngândurat și trăgând puternic din ciubuc. (Cred că n-am nevoie să mai spun că în timpul acestei întrevor-biri slugile îndepliniseră rânduiala caifetului cu dulcețe și cafele, cu ciubuc pentru boier și chiseaua cu tutun de Țarigrad pentru gingașa musafiră, care în momentul de față scotea la rotocoale albastre, trăgând dintr-o frumoasă țigaretă de chihlimbar, pe care o scosese chiar din sân, și slobozea cu multă poftă prisosul fumului prin nări.) Aga Mihalache Stelea, mai spuse o dată conu Agapie....bun băiat! N-am ce zice... bun băiat...! Dar parc am auzit că-i plac preotesele văduve și că adevărata lui poreclă ar fi Hârtop...

— Așaa! sari în sus coana Sultana, recăzând apoi pe moale. Se poate?!! Ferească Dumnezeu! Astea sunt toate clevetiri de ale dușmanilor! Ce hâr-top, mârtop? N-are omul hrisoave? Nu-i înscris în arhondologia țării?! Par-că d-ta, arhon hatmane, sau eu, saracan de mine, ne am numit Varlaam sau Pafta de când s-au scurs apele potopului celui mare?! Cine caută ce-a fost acum trei-patru sute de ani? Apoi mama, care, după cum știi, era de neam mare, Dumnezeu s-o ierte, ar fi dat-o pe țața Frosa după Hârtop? Nu te gândești, hatmane?! Știu că am îmbătrânit de când tot aud bârfeala asta, și nimeni n-a fost în stare să mi-o dovedească de adevărată!

Cât despre cealaltă poveste cu preotesele vădane, urmă coana Sultana mai potolită și zâmbind mucalit, să-ți spun eu toată șiretenia, hatmane. E adevărat că în fiecare cvartal are câte una la care se duce, dar tocmai pentru că sunt prea multe cvartaluri în Iași, aceasta dovedește că nu le cercetează pentru ce ar putea crede o lume. Ce naiba?! Doar n-o fi nici cocoș, nici ogar! Dar iată în ce scop se duce nepotu-meu pe la dânsele: dumnealui, ca poliție, este dator nu numai să vegheze asupra tuturor, dar să-și privegheze mai cu seamă comisarii și slujbașii lui, cum se poartă, ce fac, kai tá lypa , cum zice grecul. Se duce dar în ascuns la femeile acelea ca să afle multe și mărunte. Altfel, cum ar putea afla ceva? Dacă s-ar da însă în dragoste cu ele, ar prinde muierile la nas și nu i-ar mai spune nimica! Nu, hatmane, să nu crezi! Mi s-a jurat copilu că nu face altceva când merge la ele decât joacă o concină, două ca să le facă să câștige, și, prinzând la chef, să-și dezlege limbile. Și apoi, ce mai la deal, la vale? Un cuvânt să spui d-ta ori duduia și s-a și lăsat de slujbă, că doar are cu ce trăi, slavă Domnului!

— Ba nu, ba nu, slugereasă dragă! De ce să-și piardă omul slujba? Odată că Profirița nici nu va bănui ceva, nici nu va duce lipsa de nimica, urmă bătrânul mucălit, poate d-lui să joace câte concini o voi și cu cine o binevoi. Numai de stos și de ghiordum să se ferească, pentru c-am intra atunci în joc și eu, și dicasteria!

— De asta să nu duci nicio grijă, coane Agapie! Mihalache nu e jucător! N-a pus în viața lui nici zece galbeni la vreun stos. Chiar concina cea nevi-novată de care vorbeam adineauri, îi numai un mijloc de a plăti pe femeile acelea într-un chip mai subțire..., mai îndelicat, cum zice franțuzul!

— Apoi, dacă-i așa, dă-mi voie, coană Sultănică, să-ți dau și eu răspunsul meu ritos: nepotul d-tale îmi place și sunt gata să-l primesc de ginere, cu mare bucurie. Cu mila Domnului și bunătatea d-tale, pentru care-ți mulță-mesc, iată-ne dar ajunși la jumătate de cale.

— Cum la jumătate de cale? întrebă coana Sultana cam cu dezamăgire. Eu mă credeam chiar ajunsă la țel.

— Firește că numai la jumătate de cale, slugereasă dragă, că doar nu mă pețești pe mine! Apoi, după un răstimp de gândire: Ia spune-mi mata un lucru... tânărul vorbește franțuzește..., ori măcar nemțește?

— Doar cât or fi uitat nemții și franțuzii, arhonda-mu, răspunse coana Sultana cam nedumerită de întrebare... Ce să-ți spun, coane Agapie? Eu una nu l-am auzit niciodată... Și, de-l auzeam, tot atâta era, că nu l-aș fi înțeles. Da trebuie să le grăiască pe amândouă. Știu bine că a fost la Viena și la Paris, în careta lui Lupu Balș, când a pornit dumnealui cu poștalionii să-și ducă copiii la învățătură. De n-ar fi știut Mihalache decât moldovenește, cum s-ar fi înțeles cu lumea de pe acolo? Așa că-i aproape de mintea omului că nepotu-meu vorbește și franțuzește, și nemțește. Ba la Paris și-a lăsat și giubeaua! Asta, apoi, o țin bine minte, unde mi-a venit înapoi îmbrăcat cu bonjur nemțesc. Da elineasca știu că o cunoaște bine! Cu toate că nu pricep ce spune, dar când începe a înșira la stihuri elinești, apoi fâsâie mai dihai decât gânsacul meu cel mare, când își apără gâștele! Da să mă ierți de între-bare, hatmane: Ce ar fi adicătelea, dacă n-ar ști Mihalache nici franțuzește, nici nemțește? Parcă duduia Profirița vorbește cu mine franțuzește, ori eu cu dumneaei nemțește? Și tot ne înțelegem, cu toate că grăiește uneori cam stricat. Apoi, dacă eu, o babă, iar dumneaei o copilă și tot ne putem pricepe, darmite doi tineri îndrăgostiți cari numai privind unul la altul își ghicesc și gândul, sfârși coana Sultana oftând și amintindu-și tinerețele.

— Așa-i, cucoană Sultană, făcu hatmanul tot cam îngrijorat. Ai mata dreptate..., dar tot era mai bine dacă știa tânărul afurisitele cele de limbi, că ar fi fost mai sigur să-i câștige inima fetei! Poate unde am trimis-o la învăță-tură peste graniță, dar de când mi s-a întors de acolo tobă de carte, nu-i vorbă, nu-i mai place nimic decât pe franțuzește ori cel puțin pe nemțește! Dar în sfârșit!... Voi face toate chipurile ca să înțeleagă cum că mult mai fe-ricită va fi în nația și limba ei, decât pornind-o cine știe pe unde, după cine știe ce liftă străină. Am bună nădejde s-o dumeresc; dar trebuie să vie de la dânsa că eu nu-mi voi sili copila niciodată. Ferească-mă Dumnezeu de una ca asta! Am să vorbesc cât mai neîntârziat cu cucoana Didița Mavrocordat, o inimă mare și bună, o femeie de mare înțelepciune, care, deși este puțin cam mai mare de ani, a fost crescută tot în pensionu-n care a fost și Profirița și are din pricina asta o mare înrâurire asupra ei.

— Că bine te-ai gândit, zău, arhon hatman, zise slugereasa sculându-se de pe divan. Cucoana Didița-l cunoaște și-l cinstește mult pe nepotu-meu. Dac-o vrea ea, apoi nici vorbă că o să se facă degrabă și nunta.

Și cu asta se isprăvi și convorbirea. Dumnealui, hatmanul Varlaam, o duse cu mare cinste de subsuoară pe dumneaei, slugereasa Pafta, până la butca ei cu sticle. Jupâneasa Catrina, după ce închise oblonul, sări iar sprin-tenă în coadă; Mandache plesni din bici, iar caii, luându-și parcă de seamă, o porniră-n goană ca la foc înspre Țicău, unde ajunseră cu bine, tară nicio opreală, poate și unde drumul de rândul ăsta era tot la vale!

După plecarea coanei Sultana, hatmanul porunci să-i puie telegarii la droșcă și drept la casele hatmanului Niculae Mavrocordat ajunse. Acolo întrebă de coana Didița, care-l primi cu obișnuita ei bunătate.

Mai având norocul s-o găsească singură, își putu dezvălui de îndată focul și durerea inimii sale de părinte: cum se temea să moară, lăsând pe biata lui copilă fără sprijin și aproape fără avere; cum i se înfățișase un băiat bun și bogat, dar de o treaptă ceva mai jos decât dânsa și ca neam, și ca învă-țătură, crescut în școlile din țară și negrăind nicio limbă străină; cum, în sfârșit, se temea că Profirița nici n-o vrea s-audă de așa căsătorie. „Numai mata, coniță, ai putea s-o îndupleci! Fă-o asta, coană Didițo, pentru liniștea bătrânețelor mele și pentru binele ei, că mult te mai iubește și mult te mai ascultă!”

Cucoana Didița era bună s-o mănânci, dar când, în mintea și dreapta ei judecată, găsea că un lucru era bun și trebuia să se facă, nu umbla pe căi piezișe, nici nu încurca vorba. Spunea lucrurile pe șleau și verde în ochi, cum se zice, așa cum le vedea dumneaei, adică întotdeauna bine, drept și adevă-rat. Încolo, prea puțin îi păsa dacă cuvintele ei puteau sau nu să te jignească, oricine ar fi fost, fie chiar domnul țării! De aceea se grăbi să răspundă:

— Fii liniștit, hatmane. Îți făgăduiesc că Pulcherie o să-l ia pe Stelea, fără multă vorbă! Mai întâi că-l cunosc și eu pe Mihalache Stelea. Îi om de trea-bă, la locul lui și care-și cunoaște lungul nasului; așa că nu el o s-o conducă pe Pulcherie, ci ea pe dânsul! Ce poate dumneaei visa mai mult? Un prinț de coroană sau un mare duce rusesc? Auzi, mă rog?! Că nu vorbește franțuzește ca mine sau ca dânsa? N-are decât să-l învețe și va vorbi. Că ea e de familie mai nobilă și mai veche decât Stelea? Fiind mai cultă decât dânsul și cu legăturile sale de rudenie în lumea mare, n-are dumneaei decât să-l urce până la dânsa și atunci nu s-o coborî până la el! Astăzi, dragă hatmane, începe lumea a nu mai întreba: ce ai fost? Dar: ce ești? Ce-ar putea pretinde dar mai bine o fată săracă și la vrâsta ei?! Lasă, hatmane, să nu te îngrijești deloc de dumneaei. Ți-o cunun eu cu Stelea și încă... tambour battant , că mie asemenea țâfnituri nu-mi plac!

Bietul hatman ieși de la coana Didița cam boțit, nu-i vorbă, în ighemo-niconul lui de boier mare și în mândria sa de părinte: dar mulțămit și cu totul liniștit în sufletul lui asupra viitorului copilei sale. Căci unde coana Didița punea umărul, știai că nu rămâi în drum!

Deci, a doua zi după zacuscă, hatmanul nu se miră deloc văzând că du-duia lui vine, ca niciodată, de se așază lângă dânsul pe divanul cel mare din cabinet, unde-și bea ciubucul și cafeaua. După ce vorbiră de una de alta:

— Doamne, papà, făcu Profirița tot împletind la niște horbotă de mătase și fir de aur, știi mata ce mi-a spus Didița aseară?

— Nu, draga mea... nu știu, răspunse hatmanul, cu toate că pricepuse despre ce o să fie vorba tocmai de când intrase dumneaei pe ușă.

— Că ar fi bine să mă mărit cu Mihalache Stelea, polițmaistru ori agă, cum se zice aicea.

— Ei, și tu ce ai zis?

— La început am bufnit de râs, bine-nțeles! Mi se pare așa de ridicul să mă cheme „madame Stelea”! Mai cu seamă că auzisem că nu prea datează demult nici în noblețea noastră moldovenească, care și ea datează abia de ieri-de alaltăieri. Apoi, când vrea să vorbească franțuzește, nu se poate să nu râzi, oricât de rău ai fi dispusă! Adevărat însă că danțează foarte bine valțul... și, mai cu seamă, mazurca!... Și, știi? îi șade chiar foarte bine când danțează!

— Vreasăzică, făcu hatmanul cu o ascunsă bucurie, îți place!

— O, papà! Că-mi place, e poate prea mult, c est trop dire , dar, în sfârșit..., nu-mi displace... Numai de-ar fi mai puțin ridicule quand il parle français!

— Ce are a face, făcu bătrânul împăciuitor. De asta e lesne, draga mea: o să-l înveți tu să grăiască frumos franțuzește și el pe tine moldovenește, că tot nu știi.

— Ah, par exemple, papà! En voila une idee?! Adică eu să mă mărit cu monsieur Stelea pentru ca să-l iau de professeur pentru limba mea maternă și în schimb să-l învăț limba franceză și câte alte subiecte nu le-o fi învățat dumnealui! Ha! ha! ha! ha! Frumos menaj! Ha! ha! ha! ha!

— Bine, fetițo, bine, făcu bietul hatman trăgând cu putere din ciubuc și învăluindu-se într-un nor de fum pentru a-și ascunde supărarea, nu-ți pla-ce..., nu-l lua... Treaba ta!... Eu nu te silesc și nici nu te voi sili vreodată. Fă cum vrei!... Doar n-am să trăiesc eu cu Stelea!

— Cher petit papà , zise Profirița dezmierdându-l pe bătrân, eu n-am zis că-mi displace monsieur Stelea ori că sunt absolument decidee a nu-l lua de bărbat. Am râs numai de ideea matale cu școala în căsătorie! Voilà tout!

— Ei bine, Profiriță dragă, zise hatmanul reînveselindu-se, eu asta am spus-o glumind!

— Și eu tot glumind ți-am răspuns, papa, și pe urmă am râs! Dar ia să lăsăm glumele și să vorbim serios. Vrei?

— Cum nu, draga mea?! Să vorbim, să vorbim. începe tu... ce ai de zis?

— Uit-te, cher papà : am avut o discuțiune foarte serioasă cu Didița și am făcut amândouă multe reflecțiuni asupra situațiunii mele.

— Hm! situațiune, reflecțiune, discuțiune, cică e limba noastră sireaca! Ei, și care a fost, mă rog, rezultațiunea reflectațiunilor voastre? zise bătrânul cicălind-o pe fii-sa. De v-a fi fost gândul atât de cuminte și de sănătos cât îți este vorba de pocită, nu mai duc nicio grijă!

— Apoi, dacă mă iei în râs, nu mai spun nimic! Dumneata, care vorbești franțuzește mai frumos decât mine, de ce te încăpățânezi a mă face să vor-besc o limbă pentru care nu am nicio pretenție s-o vorbesc bine?!

— Tocmai ca să te deprinzi a o vorbi curat, pentru că e limba ta.

— Aibi și d-ta oleacă de pacientă, cher papà . Când voi lua lecții de la monsieur Stelea, voi vorbi-o mai curat, cum zici dumneata, și-o voi scrie cu trei etajuri! Acum lasâ-mă să-ți vorbesc franc, serios și nu te supăra dacă nu-ți voi ascunde nimic din ceea ce am gândit cu Didița.

— Spune, fata mea, spune, că m-a cam deprins Didița matale cu franche-țile voastre și nu m-am supărat! Zi lucrurilor pe șleau, așa precum le simți și le vezi.

— Ei bine, mata, cher papà , ești ruinat sau aproape! Luxul acesta modest de care m-ai înconjurat întotdeauna îl datorez muncii și ostenelilor matale, iar, pentru a face față cerințelor indispensabile pozițiunii noastre sociale și a numelui pe care-l purtăm, ești silit, uneori, a împrumuta și asupra bietei moșioare care ți-a mai rămas! Cât ești lângă mine sunt fericită și știu foarte bine că nu-mi va lipsi niciodată nimica. Dar ce m-aș face dacă, Doamne fe/rește, aș rămânea singură pe lume? Catolică, m-aș retrage într-o mănăstire; dar, în religia noastră (și nu sunt fată sa mă lepăd de credința strămoșilor mei), aș putea eu oare, cultă precum m-ai făcut, să trăiesc în mijlocul unor călugărițe cari de abia de știu să se închine și abia unele din ele pot descifra cu greutate mare cărțile lor bisericești? Pe de altă parte, la 21 mai împlinesc douăzeci și cinci de ani! Să mai pot găsi printre tinerii de o seamă cu mine în noblețe și cultură o inimă destul de nobilă și dezinteresată ca să mă ia, săracă precum sunt, nu este cu putință sau, cel puțin, nu o mai pot spera; că, cu toate că nu sunt nici slută, nici schiloadă, nu sunt nici cea frumusețe mare, care să învârtească mințile oricui mă vede! De ce dar să îngreuiez bă/trânețile scumpului și iubitului meu papa, silindu-l la o grea muncă numai din pricina orgoliului meu și a iluziilor mele de până acum, visând la mult așteptatul fiu de împărat, care ar veni să mă ceară numai de dragul voacei inele și a spiritului meu cultivat? Odată ce un băiat cinstit, de treabă și cu oarecare avere vine să mă ceară, așa săracă precum sunt, și de este poate în mai multe privințe cu o treaptă inferioară mie, de ce l-aș respinge? De ce nu m-aș coborî până la dânsul?

— Bravo, fetița mea, sări boierul mergând să-și îmbrățișeze copila! Nu spuneam eu adineauri! Pocită-ți este numai vorbirea, dar cuminte și să-nătoasă gândirea! Dumnezeu să te binecuvânteze pentru gândul tău cel bun și cuminte! Apoi să mai știi de la mine, Profirițo: cu băiatul acela o să fii fericită cum n-ai fi fost nici cu fiul cel de împărat de care pomeneai adineauri!

— Sunt sigură de asta, papà , răspunse Profirița cu încredere. Fiul de îm-părat ar fi trebuit să se coboare până la mine, pentru ca să-și ridice soția până la el; pe când eu voi fi aceea care-mi voi ridica soțul până la mine. Nu susțin că Stelea ar fi un geniu, dar nici tocmai prost nu este. Apoi faptul că mă ia săracă dovedește că-i om de inimă. Cu o femeie ca mine, peste cinci ani Stelea nu va fi de recunoscut și se va urca până unde voi vrea eu să ajung. Apoi, înflăcărându-se tot mai mult, adaose; Frumos mai este, Doam-ne, rolul unei femei inteligente și superioare bărbatului ei când, fără a-și arăta superioritatea, știe să-l conducă, devine geniul lui cel bun, sfătuitoa-rea și conducătoarea lui sigură și luminată, sprijinul lui, pavăza sa în orele de tristețe și suferință.

Coconu Agapie se uita acum lung și uluit la pornirea asta entuziastă a duduii d-sale, întrebându-se în sine cam cu ce ar fi răspuns răposatei hăt-mănese de s-ar fi ispitit vreodată să-i înșire asemenea bazaconii! Dar, ca să nu strice rostul trebii, se mulțămi a zice:

— Hm! După cât înțeleg eu, găina o să cânte în casă la voi și cocoșul o să cada cloșcă! la bine seama, fata mea! Treaba asta-i cam grea pe la noi! Românu cam are nărav să-și mângâie uneori coasta, mai cu fâcălețu, mai cu vătraiu, și cu orișice apucă. Da de te simți destul de hâtră, încearc-o și pe asta. Că de! Așa, de departe, cât îl cunosc eu, pare cam molău și bleguț viitorul meu ginere; dar mai știi ce poate mocni într-însul? Ia seama! Să umbli cu socoteală, și, dacă izbutești a-l pune subt papuc, el nici habar să n-aibă de una ca asta!

— Da bine-nțeles, cher papa! făcu duduia. Mais c-est élémentaire cela! Dumnealui o să poruncească și o să le facă toate! O să-l las să și gândească și să stăpânească singur peste tot... dar eu peste dânsul! Fiind însă amân-doi într-un gând, meșter va fi acela care va putea descoase: cine s-a gândit întâi și cine s-a luat numai după gândul celuilalt.

— Așa da, zise coconu Agapie râzând cu poftă. Poate că și biata maică-ta, Dumnezeu s-o ierte, m-o fi purtat uneori de nas..., dar, fiindcă n-am știut nimica, tot eu am fost stăpân în casa mea!

Apoi, redevenind vajnic și îngândurat: „Așadar, te-ai hotărât, dragă copilă, a-l lua de bărbat pe Mihalache Stelea?... Cată bine înainte de a-mi răspunde! Gândește-te bine! O să trăiești o viață întreagă cu Stelea și te legi să-i fii soție vrednică și credincioasă, cum au fost toate fetele ieșite din neamul nostru Varlamesc. încă o dată-ți spun că nu te silește nimeni. Cu toate că băiatul este bun și că am credința că veți fi fericiți împreu-nă, mă ferească Dumnezeu și Maica Domnului să înrâuresc cât de puțin asupra ta. Să-ți aduci aminte că te-am lăsat slobodă să hotărăști asupra viitorului tău”.

— Da, mon cher papà! . Și, mulțămindu-ți că mă lași liberă să-mi hotărăsc soarta, îți răspund nesilită și neînfluențată de nimenea că sunt ferm decisă a nu respinge pe Mr. Mihalache Stelea, dacă mă va cere în căsătorie.

— Bine, scumpa mea copilă! Acum să te liniștesc și în altă privință: Să nu socoți că vei intra ca o golană în casă lui Stelea, nici că-i vei fi de povară! Ceea ce este o sărăcie lucie pentru o fată de neamul tău, ar fi zestre bogată pentru multe. Prea le întunecă și cucoana Didița! Mai întâi casa asta ți-o dăruiesc ție de zestre, cu tot ce se află într-însa. Ai giuvaiericalele maicii tale, argintăria ei toată și parte dintr-a mea; și blăni scumpe și frumoase aduse de mine tocmai de la Moscova și Nijni Novgorod, când am fost să cercetez iarmaroacele ce se fac pe acolo. Îndată după nuntă eu mă retrag la moșie, unde voi trăi tot anul, ca atunci când erai tu la Lemberg. Acolo, bineînțeles, voi cheltui foarte puțin, voi scăpa de datorii și voi câta să mai strâng din banii ce i-am împrăștiat în tinerețe. Așa că, atunci când îmi va suna și mie ceasul de odihnă, tot voi lăsa ceva după mine nepoților pe cari o să mi-i dai în curând! Acum, adăugi bătrânul sărutându-și cu drag du-duia care nu mai putea scoate niciun cuvânt, de înduioșată ce era, - acum, dragă Profiriță, eu mă duc să dau vestea cea bună slugeresei Pafta, mătușa lui Stelea, care mă așteaptă cu mare nerăbdare; iar tu du-te de te îmbracă, ia careta și mergi la cucoana Didița să-i mulțămești din partea mea că a primit să te cunune.

— Aa, papà! strigă duduia pricepând totul. Vreasăzică, erați înțeleși cu Didița? Apoi, veselă: Ce infamie! Un adevărat complot de carbonari !... Dar fiindcă era pentru binele și fericirea mea, voi fi mărinimoasă de astă dată, și vă iert pe amândoi!

— Mulțămim milostivirii Măriei Tale, jupâneasă Profira lui Stelea, făcu bătrânul închinându-se în glumă și cu mâinile la piept.

— Ba pardon, cher papà , răspunse tânăra zglobie, făcând o adâncă reve-rență, nu jupâneasa Profira lui Stelea, ci madame Pulcherie de Stelea, nee de Varlaam .

— Apoi tot la asta vine, draga mea: a lui Stelea după bărbat și a lui Varl-aam după naștere. Numai că tu o spui pe franțuzește, iar franțuzii la dânșii o iau în alt înțeles! Nu-ți mai bate capul: de la plug am pornit, din plug ne-am hrănit și tot la plug ne vom întoarce, după ce ne vom fi săturat de mofturile franțuzești și de țâfniturile nemțești.

Mile Pulchèrie, care cunoștea ideile lui cher papà , nici nu mai stătu să le mai asculte, ci, iute ca o veveriță, se urcă pe scara care ducea în odaia ei de toaletă, și, tot urcând treptele, aruncă hatmanului, drept orice răspuns, ves-titele triluri ale Cavatinei din „Rigoletto”, una din greutățile cele mai mari ale muzicii italiene, dar pe care Profirița noastră o învingea cu o măiestrie, care, nu o dată, adusese lacrimi de bucurie în ochii lui maestro Galea.

Capitolul VI Chef mare, logodnă și nuntă

Vă puteți închipui, dragi cititori, ce se petrecu în sufletul tânărului agă, când, chemat de cucoana Sultana, aceasta-i povesti cele petrecute, vorbite și hotărâte în cele două zile din urmă.

De bucurie, nu mai știa ce face: o luă mai întâi pe babă la sărutat de-i șterse și ce brumă de suliman ii mai rămăsese din ajun, apoi o învârti prin casă până ce o lăsă pe canapea pe jumătate leșinată și gâfâind: „Of! of! Ne-bumule și candriule! Mi-ai stricat sprâncenele și-mi curg nădușelile mai-rău ca la feredeul cel turcesc! Poate, Doamne ferește, să și răcesc! Of, of! Că mă ține ceva în spate! De! Apoi de însurat îmi ești ori de dus la Golia?”

— Bucuria, mătușică, bucuria; nu te supăra! De-acum Profirița i-a mea, a mea, a mea, mătușică bună!

— A ta! A ta să fie, reluă cucoana Sultana tot mai gâfâind. A ta și de capul tău să se ție, doar o scoate din tine om cuminte! Auzi, nebunu?! La vârsta mea să mă facă să joc țonțoroiu prin mijlocul odăii, sărac de bătrânețile mele!

Nu-i fu greu nepotului să-și împace mătușa, căci, în sufletul ei, era atât de bucuroasă de isprava pe care o făcuse, c-ar fi jucat țonțoroiu și singură, de nu s-ar fi rușinat de slugi. Iar, după ce o potoli și ieși din casa ei, văzând că mai este vreme până în seară, hotărî să-și înece burlăcia chiar în noaptea asta, într-un chef mare.... nemaipomenit de mare!

Trimise dar un epistat la Bolta Rece să i se pregătească acolo din belșug: ceva răcituri, salamuri, ghiudemuri de Botoșani, icre negre și de taigan, licurini, păstrăvi afumați, batog de nisetru, știți d-voastră, tot lucruri sărate care îndeamnă la băutură. Ca dulce porunci strudel nemțesc cu mere și muhalibiu franțuzesc de acela căruia îi mai zic bonjuriștii și blamagea. „Și vinul să-mi fie vin, de nu vor grecii să-i botez cu dânsul: numai busuioc și cotnar de cel de treizeci de ani, afară de șampanie pentru heretismosuri! Ai auzit porunca?... Maarș!” Alt epistat fu pornit în Țigănime după taraful lui Barbu, cu porunca strașnică să se afle cu el la Bolta Rece, ceva înainte de aprinsul lumânărilor. „Să fie toți în păr, m-ai auzit?! De-or îndrăzni cioroii să cârâie ceva, ia-i pe sus; că, de nu, te-am și dat afară! Hait! Napravo, nalevo krugom , damblagiule! Marș și tu!” Și, spre întărirea cuvântului, atinse deli/cat cu vârful cizmei fundul pantalonilor dlui epistat, care zbură ca glontele. Acestea odată rânduite, aga Mihalache se sui într-o droșcă de uliță și porni pe la prieteni, să-și adune ceva tovarăși de chef.

Pofti vreo trei stolonacialnici de la departamente, vreo doi căpitani de la cavalerie, un maior de la pihotă, pe cel de la pojarnici, polcovnicul de la jandarmi, care îi era chiar văr bun, și pe părintele Năstase de la biserica „Pa-truzeci de Sfinți”, căruia, cu toate că era față bisericească, îi plăcea uneori să-și ascundă barba-n sân și să dea cu potcapul în câini, cum se zice la noi. Apoi la chef, când începea cu pa-vo-ga-de-le-le lui bisericești, ii făcea marț și pe țiganii lui Angheluță, și pe ai lui Barbu! Așa că ți se muiau și ochii de evlavie. Ba țin minte că a mai poftit și pe canțelăristul conțului franțuzesc, numai ca să aibă prilej să se deprindă și în limba franțuzilor.

Pe la ceasurile opt și jumătate tot era pregătit demult Ia Bolta Rece. O masă mare și încărcată fusese pusă în grădină subt un pom mare și înflorit; puțin mai la o parte, după cum cerea cinul slijbei și ighemoniconul nacial-nicesc, o altă masă, tot atât de bogată și de îmbelșugată, pentru comisarii de cvartaluri și cinovnicii polițienești, cari fuseseră poftiți cu toții, dar nu se cuvenea să se așeze la o masă cu aga. Țiganii așteptau și ei demult, înstru-nându-și scripcele și chitarele ori frecându-și arcușurile pe sacâz. Iar când sosi conu Mihalache, înconjurat de musafirii lui, fu primit în sunetele unui frumos marș, pe care Barbu îl botezase „Marșul lui Napoleon” cu toate că monsieur Castaing, canțelăristul franțuz, care era și bonapartist, afirma că nii-l auzise niciodată.

Subt cerul înstelat al unei frumoase nopți de april, subt blândele raze ale lunii, care invăluiau ca într-un abur argintiu depărtatele podgorii ale Iașu-lui, vechea Socolă și străvechea Cetățuie, masa cea mare, precum și cealaltă începură a se înviora tot mai mult. Înrâuriți de mâncările sărate, busuiocul chihlimbariu și vechiul cotnar treceau prin gâtlejuri ca untuldelemn, în-fierbântând sângele, îngreuind poate ceva limbile, agerând însă creierii și iuțind bătăile acelor inimi tinere și focoase.

Vestitul Niculae Vacă, tenorul tarafului, după mai multe cântece bine primite, începu a-i zice:

„Frumoasă copiliță, Spune-mi de unde vii Cu zâmbet pe guriță, Cu mândri ochi și vii..

— Nu așa, țigane! se răsti conu Mihalache cam pornit și izbind cu pum-riti-n masă. De ce nu-i zici pe nume? Zi: frumoasă Profirițo, auzi tu? Că numai ea-i frumoasă! Celelalte, slute toate, nici nu voi să mai aud de ele! Hai, începe, n-auzi?

„Frumoasă Profirițo...”

făcu bietul Neculai cu supunere, dar amărât în gândul lui că, de, era să strice rostul cântecului. Mai bine ar fi zis „Frumoasă Avramițo”, în cinstea vecinicăi sale din Țigănime, care-i căzuse cu foc și cu pârjol la inimă. Ia, aceea era, cu adevărat frumoasă, deși cam arămie. N-ar fi dat-o Niculai pe Avramița lui nici pe zece Profirițe, niște madame toate, bieloșite toate, cu fețele lor ca apa de var. După ce isprăvi cântecul, bietul Niculae îl cinsti pe boier cu altul, nou-nouț, abia din București, și începu cu patriotică însu-flețire:

„Pe o stâncă ne-a-a-gră, într-un vechi castel, Unde curge-n poa-a-a-le un râu mititel...”

Dar n-avu parte nici așa: „Tacă-ți pliscu, cioroiule! zbieră conu Miha-lache. Lasă-l în pace pe Ștefan cel Mare, c-a murit demult! Dumnezeu să-l ierte, că bun și mare domn a fost și el! Da morții cu morții și viii cu viii! Nu-mi este mie acum nici de moarte, nici de bătălie, ci de însurătoare! Zi mai bine una de inimă albastră, măi Niculae!” Și bietul Vacă începu cu focul desperării:

„Tu-mi ziceai odată Cum că pân-la moa-a-arte, Dragostea ta toată Mie o ve-e-ei păstra”.

— Ha-ha! măi Niculae, făcu conu Mihalache, care nu cunoștea cântecul. Așa te vreau! Duios și frumos cântec, și Niculae Vacă urmă mai cu foc:

„Mă uitași înda-a-a-tă, Mort fui eu pe-e-e-entru ti-i-i-ne, Astfel ți-este se-e-e-e-xul, Nu-u-u e vi-i-i-i-na ta!”

— Ce zici? Ce zici? făcu aga scos din fire. Pușche pe limbă ți, țigane! Auzi, mă rog, cântec! Să mă uite Profirița pe mine, ba încă îndată?! Și eu, ca tontu, să nu-i găsesc nicio vină pentru o așa faptă?! Dar o fac pacea, ferfe-niță, ori îi trag la harapnice până-și aduce iar aminte de jurământ! Cu mine nu merge! Dați-l dracului de cântec! Trebuie să fie scornit de vreun bolnav de bonjurist. Barbule, ia zi tu, bre omule, cu gura ta, vreuna de-ale noastre bătrânești. Știi tu ce-mi place mie și tatei. Aeste toate au iz de gurguituri italienești! Ia să te aud, Barbule, și să-mi oftezi din baierile inimii!

Moș Barbu atunci își luă cobza, și, fără multă gândire, începu hora lui Iordache Roznovanu, chiar tata vistiernicului Niculae, și-i zise:

„Rabdă, rabdă, suflețele, Acel foc și-acea durere — Am răbdat, am tot răbdat, Pân-am rămas lemn uscat! O-of, o-o-of, of, suflete, of!”

— Așa, Barbule, așa! zise conu Mihalache cu lacrimi de bucurie în ochi. Ia, aista văd și eu că-i cântec, nu ca cele de adineauri. Și Barbu urmă, voios:

„Rabdă, suflete, cât poți, Nu-ți da taina către toți, Fii voinic, nu te lăsa, C-apoi dai de dandana!”

— A-a-ah! oftă și conu Mihalache, înduioșat că el a scăpat de dandana. Iar bătrânul Barbu, văzând că hora aceasta plăcea boierului nevoie mare, socoti cu cale să-i atârne o balama, așa ca de la dânsul, și-i mai zise:

„Suflete, mult ai răbdat, Dar mult n-ai de așteptat, Că te lași de burlăcie Și-ți ei mândra de soție. Of, o-o-o-of, of, mireaso, of!”

Apoi, odată cu isprăvitul oftatului, la care luă parte și taraful în cor, se întoarse spre țiganii toți și, răstit: „Strigați mo, dancilor: să trăiască mireasa boierului, mo!”

— Să trăiască! Urrra! se auzi și în taraful lăutarilor și la cele două mese, unde toți musafirii se ridicară în picioare, spre semn de heretismos.

Coconu Mihalache, atins până la adâncul inimii, după ce ciocni păharul și cu cei mari, și cu cei mici, umplu un pahar cu galbeni nemțești și ceva cotnar deasupra galbenilor, și-l dădu lui Barbu, spre semn de mulțam ire. Țiganul nu se ameți deloc. Era deprins el cu așa băutură, ba poate în pahare și mai mari!

Cheful ținu până la ziua albă..., o frumoasă dimineață de primăvară. Iar, pe când soarele de april începea să usuce rouă de pe pomii înfloriți prin mahalaua Tătărașilor, pe când razele lui tinere aruncau scântei pe turlele bisericilor, fericitul agă, cu mundirul cam ofelit de truda nopții, îmbrățișa dulce pe reprezentantul imperiului francez zicându-i: „Mon cher Costin (am văzut că pe franțuz îl chema Castaing, dar aga Mihala-che, neputând proforisi pe nas cum au franțuzii obiceiul, îl botezase mai creștinește), mon cher Costin, si tu es monfrere, apprenez moi le meșteșug du parter franțais, pour dire de le jolies choses à Profirița” . Apoi, șoptind la ureche pentru ca să-l ispitească: „Et moi dire a toi quefont Ies russes a Scouleni!”

Cu toată dorința lui de a afla ce fac rușii la Sculeni, „mon cher Costin”, singurul din toți oaspeții cari rămăsese treaz, se mărgini a conduce cu cea mai mare îngrijire pe iubitul său prieten până la trăsură, spre a nu stârni, prin vreo imprudență, vreun conflict diplomatic între guvernul său și celelalte puteri garante. Găsea chiar prezența lui în asemenea îm-prejurări destul de compromițătoare pentru caracterul său diplomatic. Se putea foarte bine ca petrecerea asta cam înfundată să dea de bănuit colegilor săi de pe la alte consulate și să-i aducă chiar mustrări din partea șefului său.

Bun o fi și cheful câteodată. Are însă cusurul că în urmă te trezești cam mahmur. Așa se trezi și conu Mihalache a doua zi cu amăreală în gură, cu părul, știți d-voastră, ca după chef. Chel să fii, și parcă tot te dor rădăcinile firelor rămase statornice. Și aga Stelea nu era chel. Avea păr frumos.

După ce-i turnă vistavoiul vreo două ibrice cu apă rece, pe ceafă și pe obraz, se îmbrăcă cu alt mundir și se așternu pe gânduri, întins pe divan și sorbind când dintr-un feligean de cafea turcească și când dintr-un ciubuc lung de iasomie cu imamea scumpă, dăruit, pe vremuri, spătarului Trofim de către Măria Sa Vodă Mihail Sturdza.

— Vasăzică, începu el să se gândească, iată c-am isprăvit-o de acum și cu burlăcia!... De acum mă însor..., s-a isprăvit! Și ce nevestică nostimă o să mai am! Nu că e frumoasă-frumoasă, da-i sade bine! Are „vino-ncoa-ce”, cum se zice! Și ce deșteaptă! Ia cu asta știu că n-o să mi se urască niciodată!... Numai să nu i se urască ei cu mine! Asta-i asta, că mai este și foarte învățată! Să stau hojma înaintea ei cu gura căscată..., nu merge. Și cam ce aș putea să-i spun? Din cele ce am apucat de la Academie și din cărțile elinești? Cred că nu i-ar fi tocmai spre petrecere, și apoi le-am dat uitării pe acelea. De! Pe mine scoate-mă din ale gospodăriei și din pravi-lele polițienești, că mă găsești chiar prostuț. Nu că mă ponegresc singur, dar îi chiar așa! Nici muzica pe care o cântă ea nu o cam pricep și-mi place numai când ea o cântă. Altfel „Rigulet”, „Norma” și aceea..., cum îi zice?... Cu italianul acela care-și vâră cogeamite cuțit în pântece, și, în loc să zbiere de durere, prinde a cânta, de-ți vine să joci! Niște bazaconii, frate, niște giuruituri care te zăpăcesc. Zău dacă nu le-aș da pe toate pe hora care mi-o cântă Barbu aseară: Oof, oof, oof, suflete, of... Când mă gândesc că după înțelegerea avută trebuie ca în după amiaza de mâine să mă duc la hatmanul Neculai Mavrocordat și acolo, în fața tuturor, sa-i cer mâna Profiriței! Știu că e hotărâtă să mă ia de bărbat, dar cum să încep?... În ce chip să-i vorbesc?... În ce limbă?... Ar trebui ca, pe franțuzește, sâ-i spun ceva delicat de tot!... O gingășie care s-o atingă la inimă și nici să-i vie în gând să râdă, pentru că nu proforisesc limba franțuzească întocmai ca la Paris!

...Ei taci că am găsit, făcu el după un timp de gândire, luminându i-se fața de bucurie!

— Nicule, strigă aga sculându-se de pe divan.

— Porunciți, răspunse dejurna Niculai, ivindu-se în prag.

— Droșca mea de uliță-i aicea?

— Acum a intrat în ogradă, să trăiți, dle polițmaistrul

— Bine. Dă-mi sabia, mantaua și șapca și du-te de spune droșcarului să tragă la scară.

Odată în trăsură, nici nu dădu pe la poliție, că era târziu, ci o întinse drept în Păcurari, la un franțuz bătrân, care-i fusese dascăl la Academie. Avu noroc să-l găsească acasă și, după o lungă convorbire, primi de la el o hârtiuță cu niște stihuri franțuzești, pe care trebuia să le învețe pe dinafară și să le spună din gură logodnicei sale, dându-i un frumos buchet de tran-dafiri.

De acolo o întinse tocmai dincolo de via lui Kogălniceanu, la via lui Pes-tei, ginerele lui Binder, care ținea cel mai simandicos otel din Iași. Neamțul acela preschimbase via lui într-o frumoasă grădină, unde veneau boierii să petreacă, și avea cea mai frumoasă florărie. Chiar lui Pestei îi porunci un buchet de douăzeci și cinci de trandafiri, cu vorba ca să fie gata a doua zi, pe la ceasurile trei după amiază. Apoi se duse să ia masa la Hiler și, îndată ce isprăvi, fuga acasă și pun-te Mihalache pe învățat stihuri franțuzești!

Toată noaptea bolborosi și în somn bietul aga stihurile franțuzului din Păcurari, așa că dimineața le știa atât de bine că le spunea vistavoiului ca-re-i turna de spălat. Ghiță, săracul, care nu știa franțuzește, socoti că-i cere bricele, că tot era zi de bărbierit; „Iacă mă duc să vi le aduc, să trăiți, dle polițmaistru”, răspunse el grăbit și, aruncând prosopul pe ceafa stăpânului său, o și tuli pe ușă afară.

Fiindcă-i adusese vistavoiul bricele, conu Mihalache se bărbieri cu în-grijire și trimise dejurna să-i aducă zacusca de la Hiler, dar asta numai de mărturie, că nu putea mânca nimica de tulburat ce era.

Ca să mai treacă vreme, puse pe Ghiță vistavoiul să-i înșire pe divan mundirul, cavaleria cea rusească (S-ta Ana la gât, cu care-l predstavlisise un general rus, ca răsplată că sărise cu toată poliția să-i scoată dintr-o baltă careta, care se înglodase la Podul Roșu), și-și pregăti singur chivără și sabia de paradă mare, și apoi sorbi ciubuce după ciubuce până la ceasurile trei. Atunci trimise droșcarul la Pestei, după buchet, și puse un jandarm călare să pândească la poarta hatmanului Bostan și-i dădu strașnică poruncă, cum o vedea trăsura hatmanului ieșind pe poartă, să se încredințeze că duduia Profirița îi înăuntru, apoi să vie în goana calului să-i raportuiască. Și lucru-rile se petrecură întocmai, pentru că, atunci când este să-ți meargă bine, apoi strună merg toate.

Nici nu apucase frumosul aga, care în acest răstimp începuse a se îm-brăca, nici nu apucase bine, zic, a se încheia la mundir și a-l afuma cu ceva mosc și odogaciu, că sosi și droșcarul de la Pestei cu buchetul. Abia își încinsese sabia și-și potrivise chivără pe cap dinaintea oglinzii celei mari din salon și, coborându-se măreț pe scări, ajunse în pragul casei, că hop și jandarmul intră în galop până în mijlocul curții, se opri ca împietrit, și cu mâna pe cozorocul chiverei: „O pornit duduia, să trăiți, dle polițmaistru”, raportă viteazul.

— Mână, droșcar, la casele hatmanului Niculai Mavrocordat, strigă ne-răbdător elegantul agă, sărind sprinten în trăsură cu buchetul în mână.

...Și numai bine ajunse în salonul cel plin de cucoane și de dudui, toate din protipendadă, pentru ca să-și vadă dorul inimii sărutându-se de bună venire chiar cu însăși stăpâna casei!

Ca toți sfioșii, bietul Mihalache, după ce-i trecu un fior de gheață pe șira spinării, de era să lase totul baltă și s-o rupă de fugă, înainta dârz și țeapăn către viitoarea lui nevastă și, înmânându-i buchetul, îi spuse tare și pe nerăsuflate:

— Madmusel Pulșeri!

Dan siet buchie di flior, mon chior e tanfermié. Persan ni a la cliè, che vu, ma bienemiè!

— Bravo, monsieur Stelea, face buna cucoană Didița. Vous êtes vraiement charmante. Iar duduia Profirița, roșie ca bujorul, îi răspunse tot pe franțu-zește, că-i primește, cu mare plăcere, și buchetul, și inima, și chiar atuncea, când aceste frumoase flori se vor fi uscat, speră să păstreze buna și nobila lui inimă, lângă inima ei.

— Bravo și ție, fetițo, mai făcu coana Didița înduioșată și voioasă. Dar acum destul mi-ați vorbit franțuzește. Veniți să bem un păhar de șampanie în sănătatea voastră. Nicule, chemă ea pe hatmanul Mavrocordat, dă brațul tău miresei, iar dumneata, cinstite mire... brațul dumitale!

Și toată adunarea trecu în sufragerie, unde era pregătit un prânz..., ca pe acele vremuri, mai ales la coana Didița, care avea un bucătar care întrecea chiar pe Forcoș, vestitul bucătar al lui Toderaș Balș.

După ce se sculară de la masă, tinerii logodiți se duseră mai întâi să sărute mâna nașei, care le trecu în deget câte un inel scump, rugându-i să le poarte pururea ca o amintire de frumoasa și fericita zi de astăzi, care le-a înveselit casa și inima. Primiră apoi binecuvântarea hatmanului Varlaam.

Când se apropiată însă de coana Sultana, singura rudă a mirelui, care nu fusese uitată, dar nu știa cum să se facă mai micuță în mijlocul atâtor boieri și cucoane mari, biata băbușcă nu-și mai putu stăpâni bucuria și înduioșarea, și începu a plânge și a striga: „Bujorașii mei cei scumpi și bucuria bătrâneților mele! Unde ești, țață Froso? Unde ești, cumnate Trofime, să vă bucurați și voi de odorul vostru, în ce slavă și fericire a ajuns! Of! of! De ce v-ați du-us, țață Froso și cumnate Trofime? Pentru ce v-ați dus și m-ați lăsat singurică numai pe mine în bucuria de astăzi?”

Înduioșați erau, nu-i vorbă, și logodnicii, și gazda, și musafirii toți. În-duioșați, dar cam speriați să nu-i vie cumva în gând slugeresei Pafta să mai și leșine! La un semn ai coanei Didiței, hatmanul Mavrocordat, ajutat fiind și de hatmanul Varlaam, o duseră pe coana Sultănica noastră într-o altă odaie mai retrasă, unde își putea face obiceiul mai în voie, dacă i-ar fi venit. Așa că dumneaei slugereasa Pafta părăsi salonul, nu-i vorbă, dar între doi boieri veliți, doi hatmani, mă rog; adică cu toată cinstea și ighemoniconul unei fețe simandicoase.

Vă închipuiți lesne în ce nor de fericire plutea de acum aga Mihalache Stelea.

De slujbă nici nu voia să știe! Primea bobârnace peste bobârnace de la departament, dar și el răspundea cu vârf și îndesat mâzgălitorilor de hârtie, încât intrase cu ei chiar în peripalcă, ceea ce se cheamă astăzi conflict. Să se atingă cineva de dânsul, nu îndrăznea nimeni, de frica cucoanei Didița, care se înrudea de aproape cu Măria Sa Vodă și se bucura de mare înrâurire. În așa întocmiri, poliția Iașului, atât de lăudată de toți pân-acum, ajunsese intr-un hal fără de hal, în ciuda comisarilor și a preoteselor vădane.

Toată ziulica și-o petrecea conu Mihalache la logodnică. Unde se ducea dumneaei, la bal, la teatru ori la grădină, hop și el. Unde nu era duduia, puteai să-l cauți pe aga și cu lumânarea aprinsă, că nu-l mai găseai! Dimi-neața se ducea, chipul, la poliție, dar mai bine nu s-ar mai fi dus. Iscălea în neștire la hârtii, asculta, cu gândul cine știe unde, rapoartele comisarilor și trântea niște porunci alandala, de se speriau și ei, bieții oameni, cât erau de comisari deprinși cu asemenea porunci.

Chiar din seara logodnei se hotărâse nunta pentru ziua de 21 mai, la Mi-tropolia veche, cea nouă fiind abia ridicată din roșu. Și alesese ziua Sfinților Împărați Constantin și Elena, pentru că era și a 25-a zi de naștere a miresei. Peteala se făcu la coana Didița în seara de 17 mai, că dumneaei avea să-i cunune pe tineri, împreună cu fiul cel mai mare al domnitorului, beizadea Iancu Ghica, Măria Sa având a pleca la Văratec.

Bucurie și fericire mare pe capul lui Mihalache al nostru; dar belele, încurcături și griji cât poftești!

Până la coana Sultana, mă rog, să-i hotărască ritos: că nu se poate duce nici la biserică, nici la nuntă ca o calică, în trăsură străină, ci numai în butca d-sale cu sticle, trasă de cei doi cai albi ai pojarnicilor, pentru că au fost cu noroc! Ba nici caii nu trebuiau să mai fie ai pojarnicilor, ci chiar ai dumneaei, că nu degeaba își dăduse atâta osteneală și ajunsese la scop! în zadar vru bietul Mihalache să-i cumpere alți cai mai frumoși și mai scumpi. Nu și nu! Aceia, și nu alții, pentru că sunt cu noroc! Fu silit să se înțeleagă cu comandirul pojarnicilor, dându-i ceva găibenași cu zimți și până și ciubucul cel scump, rămas de la Trofim Spătaru. În sfârșit, se făcu predstavlenie de brăcuirea celor doi cai, învinuiți de nărăvași și pri-mejdioși slujbei de pojărnicie, se primi și dezlegarea și se împăca și coana Sultana.

Da parcă numai asta a fost? Ba câte și mai câte! De la Derigault, care nu mai isprăvea mundirul cel nou, de la Brize, care nu-i mai nimerea după plac botforii cei noi, de la florari, de la cofetari, de la giuvaergii! Mă rog, știți d-voastră, că doar vă veți fi însurat măcar o dată pân-acum. Iar cei rămași încă holtei și tinerele nemăritate or să le afle gustul. Ba doresc chiar să-l afle cât de curând și să le fie cu noroc!

Bogată și frumoasă nuntă mai fu și asta! La aprinsul lumânărilor în cur-tea Mitropoliei, ticsită de prostime, ardeau poloboace întregi cu păcură, de credeai că acum o să te pomenești cu tulumbele pojarnicilor! Voise el, conu Mihalache, să așeze străchini cu seu de vacă și fitiluri pe tot drumul de la casele miresei și ale nașei până la Mitropolie, dar nu căpătă dezlegare de la departament, Doamne ferește de un foc. De, avea și departamentul dreptatea lui, că pe vremea aceea Ulița Mare era podită numai cu grinzi mari, cătrănite toate pe dedesubt ca să nu putrezească așa degrabă.

Dacă în jurul butoaielor aprinse se îndesea prostime și calicime mul-tă, biserica era plină de boierime și de slujbași. Protipendada era de față; duduile de dragul Profiriței, veliții boieri și cucoanele mari de sevas mare pentru hatmanul Varlaam, foarte iubit și cinstit de toți, dar, mai ales, pentru Niculae Mavrocordat, marele hatman al Țării Moldovei. Acum de vei căuta bine, poate veniseră și de frica coanei Didiței, că tare mai era bună de gură! Unde da se și lipea, că nu te mai spăla nici Iordanul.

Sluji chiar Înaltpreasfințita Sa Sofronie, Mitropolitul, înconjurat de doi vlădici și de multă preoțime, iar la „Isaia dănțuiește” începu a ploua prin biserică cu flori și cofeturi, pe când afară se arunca în calicime numai cu sfanți nemțești și cu sorcoveți rusești, fără niciun gologan de aramă printre ei, pentru ca să nu se întunece niciodată zilele albe și senine ce le vor duce mirii, de acum împreună. Ce mai chiote, bătăi și îmbrânceli! Dar și ce vese-lie!...

După cununie, nuntașii se îndreptară, cu toții, pentru heretismos, spre casele coanei Didiței, unde avea loc și masa cea mare, care în caretele și faetoanele lor, care numai în droște de uliță, coana Sultana însă în butca și telegarii d-sale, albi și cu noroc. În locul sprintenei Catrina sta, în coadă, Guluță, bucătarul d-sale îmbrăcat la fel cu Mandache, cu care se înrudea, în curtea nașei cânta muzica de la pihotă, iar într-un salonaș, alături cu sala de bal, muzica iăncierilor, cea mai bună. După masă începu balul, care ținu până dimineața. Însă pe la miezul nopții hatmanul Varlaam și cu noii căsătoriți se retraseră la casa miresei, căci din ceasul acela devenise singura stăpână a vechii locuințe a boierilor Varlaami.

În faptul aceleiași zile, înainte chiar de a răsări strălucitorul soare de mai, vreun nuntaș ieșit mai devreme de la balul coanei Didița ar fi putut întâlni o frumoasă caretă în opt cai, care, în chiotele surugiilor și în plesne-tele harapnicelor, ducea la moșioara sa, Șoldanii, de pe apa Bârladului, pe dumnealui hatmanul Agapie Varlaam.

Tot în ceasul acela, dumneaei slugereasa Sultana Pafta, după ce-și spă-lase dresurile, prinzându-și și cârlionții în hârtie, dormea somnul inimilor curate și chiar visa. Dar ce visa? Că cei doi cai albi îi dăruiesc fiecare câte un mânzișor alb, la fel cu dânșii. Visul acesta netăgăduit că era de o mare însemnătate, tocmai pentru că era împotriva firii unor cai nedeprinși a făta ca iepele! Prevestea dar, la sigur, că vor aduce într-un scurt viitor noilor stăpâni câștiguri mari și neînchipuite noroace.

Capitolul VII Madame Pulchérie de Stelea se instalează

Tânăra Mme de Stelea nu se zăbovi mult în plăcerile lunii de miere.

După ce orândui câteva prefaceri în casa dumisale, deocamdată numai le strict indispensable , cum îi plăcea să spună, adică un bucătar, ceva mai bun la bucătărie, iar, în șopronul de trăsuri, un coupé trois quart și un fae-ton cu patru locuri, începu a ieși în lume, dar mai cu seamă a se gândi și la alte prefaceri mai de seamă și mai depline.

Vechea casă a Varlameștilor în care se născuse i se părea că nu mai co-respunde cerințelor vremii.

Cu toate că avea încăperi multe, mari și frumoase, casa era înfundată într-o uliță dosnică din Sărărie și mai avea cusurul să fie împrejmuită de pretutindeni cu niște ziduri ca de mănăstire, de cari se răzimau de o parte și de alta, lăsând-o singură și despărțită în mijlocul lor. Adevărat că și de o parte și de alta, precum și pe toată fațada de dinapoi, locuința boierilor era înconjurată de o frumoasă grădină cât un parc de mare, cu frumoși și bătrâni copaci de pădure, precum frumoși și bătrâni erau și pomii rodi-tori, împrăștiați printre ei la întâmplare, cum erau odată, demult, vechii codri ai Moldovei, unde te puteai hrăni cu lunile, fără merinde. Curtea însă, cea din față, ograda, cum se zice, și în care pătrundeai de la uliță trecând pe subt o boltă, era astfel alcătuită că orice ai fi făcut nu o puteai ținea curată.

Mă rog: rezemate cum erau de zidul împrejmuitor, toate heiurile își aveau deschisurile și luminile spre ogradă. Grajdurile și bivolăria, așezate la stânga caselor, cu toate că erau departe una de alta, ajunseseră strâns unite de un adevărat munte de băligar, cercetat hojma de păsările din curte; din partea cealaltă, bucătăriile, spălătoria și odăile slugilor de jos erau veșnic răcorite și înveselite, de la dezgheț și până iarna când înghețau apele, de răcoarea și șoaptele unui pârâiaș de zoiuri greu mirositoare, care se prefăcea chiar în pârău la vreo ploaie..., ori când făceau boierii feredeu. De obicei însă curgea liniștit, ducând în apele sale o lume întreagă de frumuseți: coji de ouă, de lămâi sau portocale, capete, fulgi și pene de păsări de tot soiul; frunze de mărar sau de ceapă și multe, multe altele! Și mergeau toate bo-gățiile acestea, alungate cu dispreț din belșugul mesei boierești; plecau cu deznădejdea celor nedreptățiți, să se înfunde subt bolta de intrare, ca de acolo să se reverse în... În uliță.

Ulița! Pildă și minune de edilitatea de pe atunci!

Albă și curată... cât era zăpada proaspătă! Nici în toiul verii, fie seceta cât de mare, nu te prea supăra praful; poate unde trecea ulița tot pe lângă curți de boieri mari, oameni tabietlii, deprinși și ei, și cucoanele lor, și co-piii, toți a face feredeu în fiecare sâmbătă; așa că la fiecare găseai unul sau mai multe pârâiașe la fel cu cel descris, și care se revărsau toate... În aceeași Mare. Căsuțele mahalagiilor aveau și ele pârâiașele lor deschise cu sapa pe subt garduri, iar prin deschizăturile acelea vedeai uneori strecurându-se câte o potaie întreagă de dulăi flămânzi, dornici a gusta din pulpele trecătorilor; dar asta foarte rar, numai când era gardul nou sau prea ridicat ca să poată sări pe deasupra! În sfârșit, cei lipsiți cu desăvârșire de orice cur-ticică sau prea leneși pentru a se îndeletnici cu canalizările, își turnau de-a dreptul zoile și gunoaiele chiar în mijlocul străzii, ajutând prin aceasta la bombajul ei. Cu așa rânduială, doar pe vremea dezghețului sau a vreunui viscol cumplit de întâmpinai ceva greutăți mai mari! Da nu ținea mult nici asta, că ulița se cobora cam repede spre valea Țicăului, așa că apele dezghețului aveau scurgere bună și boierii aveau, slavă Domnului, țigani destui ca să înlăture troienele cu lopata, ori, de era viscol mai strașnic, să deschidă o pârtie cu picioarele înaintea caretei.

Cu toate înlesnirile acestea, coana Profirița socotea că în asemenea în-tocmiri era greu de ținut casă deschisă după poziția ce o ocupa în lumea mare sau le grand monde , cum spunea, căci cuvântul de elită nu fusese încă scornit. Nu că n-ar fi avut unde să dea baluri și soireés dansantes sau muzi-cale, ori ar fi dus lipsă de invitați sau danțatori. Lumea era deprinsă: boierii, cucoanele și duducile veneau în caretele lor, iar tineretul în droște de uliță și greutățile, de se mai întâlneau, priveau numai pe cai și pe vizitii. Apoi boie-rii și chiar droșcarii aveau cai anume pentru noapte și nu era primejdie să se betejească cine știe ce telegari de preț. Chiar acum, scriind aceste rânduri, îmi răsună obișnuita poruncă ce am auzit-o și transmis-o de multe ori: „Să puie calul cel chior și cu acel care nu merge, ca să ducă pe duduci la teatru!”

Dar care erau casele mari boierești, pe atuncea, care să nu fi fost tot așa de înfundate și la fel cu ale cucoanei Profiriței? Pe toată Ulița Mare, de la Curtea domnească și până-n Podul Verde, nu întâlneai decât casa vistie-rului Neculae Roznovanu și casele lui Ghica Comăneșteanu; încolo, du-gheni și vreo două-trei oteluri. Numai de te urcai înspre Copou, întâlneai, pe mâna dreaptă, casele Pașcanului, ale Pălădoaiei, ale lui Costache Sturdza și ale lui Costin Catargiu, iar, pe stânga, casele Mavrogheni, Scarlat Roset, Toderaș Balș, Muți Balș și Teodor Ghica. Mai erau ele și casele lui beizadea Neculae Sturdza, dar chiar atunci se mutase teatrul în ele, așa că nu se mai puteau chema locuințe de boieri mari. Încolo... mărunțiș și pe Podul Ver-de. Mă rog, chiar coana Didița Mavrocordat nu locuia și dumneaei într-o uliță înfundată din colțul lui Petrea Bacalu, și, tot în înfundătura aceea, nu avea casele sale conu Dimitrache Mavrocordat? Parcă nu tot la fel erau și casele lui Lascar Răducanu de pe Podul Roș, ale lui Alecu Roznovanu din Sărărie, ale lui Gheorghe Ghica de lângă Golia, și, într-un cuvânt, toate case-le protipendadei? Nu tot acele ganguri pentru trăsuri și tot acele ziduri înalte de împrejmuire?!

Oricum însă, tăcerea asta din Sărărie, unde nu auzeai uruit de trăsură decât din an în Paști, zidurile acestea groase și posomorâte îi întunecau gândirile în rarele ceasuri când rămânea singură, facând-o să-și asemene soarta cu a acelor castelane medievale, care așteptau cu anii, torcând sau cosând la gherghef, pe soții lor duși în cruciade! Multe și de toate știa coana Profirița noastră, dar a toarce nu o învățase nimeni la Lemberg, iar gher-gheful îi aducea spleen și migrenă. Era dornică de și mai multă viață în jurul ei! Ar fi vrut ca de pe dormeza sau berjera din salon să privească cum treceau spre Dealul Copoului caleștele și droștele pline de lumea care se du-cea să asculte muzica militară sau la Grădina Publică, sau pe tăpșanul verde de lângă cazarma cea neisprăvită, unde-și făcea oștirea lagărul.

Mergea și dumneaei la muzică, nu-i vorbă, dar mai ales la vizite aproape toată ziua. De era poftită undeva la masă, îl lua și pe Michel cu dânsa ca să nu mănânce singur, ori îi da întâlnire acolo. Poftea și ea prieteni și prietene la masă și primea destule vizite, dar, cu cât ar fi venit lume mai multă, de ar fi locuit, de pildă, pe Podul Verde, în casele cele frumoase de lângă Costin Catargiu! Știți, d-voastră, acele cu două caturi, cu un balcon de fier la față și o terasă boltită subt care trag trăsurile la scară, așa că pe orice vreme te poți sui sau coborî, fără să-ți feștelești nici măcar volanele de la fustă! Care nu-i fu bucuria când află că tocmai casele acelea se vindeau, și chiar pe un preț de nimica!

Nu pierdu timp și-i declară verde lui Michel că era hotărâtă să-și vândă, cu orice preț, casele sale de zestre, pentru ca să cumpere pe acelea de la Copou, deoarece nu se mai putea suferi în vechiturile astea de pe timpul lui Noe și în mahalaua asta părăsită, în care se temea că vor veni iarna lupii s-o mănânce!

În zadar stărui bietul om s-o înduplece a nu vinde casele ei părintești, adăugând că și-ar putea înstrăina norocul, odată cu „șerpele casei”! În zadar ii propuse chiar să dreagă, să prefacă și să îmbrace din nou și cu cheltuiala lui casele sale de baștină. Coana Profirița nici nu voi s-audă.

— Tot în Sărărie și acelea! făcu ea cu deznădejde. Fi-voi oare condam-nată a-mi sfârși zilele în această mahala sălbatică numai pentru cuvântul că m-am născut aici și pentru ca să nu se supere „șerpele casei”!? Mai ales că eu am oroare de șerpi, dragă Michel, și, de știam că mai sunt și șerpi în ruinele aceste venerabile, săream de atuncea peste zid de nu m-ai fi găsit să-mi ceri mâna! Dar chiar de n-ar fi, vrei să mă omoare aicea spleenul? Să mor de spleen?

— Ce splină, soro? făcu bietul soț ingrijat. Vous a miiâ a la splină, Profi-rițo?

— Nu splină, Michel! Spleenul! Boală de urât, de care mor nobilii din Anglia!

— Da lasă-i încolo să moară-n tihnă cu spleanul și jâgăraia lor cu tot, că m-ai speriat, zău! Ce ai mata cu dânșii? făcu conu Mihalache aproape a-și scuipa în sân.

— Nu mai vreau să locuiesc aicea, nici în alte case decât în acele de la Copou, răspunse coana Profirița cu îndârjire. Mă știi că sunt în poziție interesantă! Am nevoie de aer, de lumină, de distracție. Aicea mor de urât și simt că nu voi putea suporta cu bine marele eveniment! Apoi, la urma urmei, casele sunt ale mele. Cum vii dumneata să mă oprești a le vinde, cu toți șerpii ce ar putea avea, odată că așa mi-e gustul?

Văzând că nu-i putea muta gândul, și, pentru ca slugilor să nu le miroa-se a ceartă, răspunse pe franțuzește: „Liniștez-vous, Pulcherie, ma chére. Moi vous cumpărai la maison du Copou, dar să te las să le vinzi pe acestea, Doamne ferește!... Odată cu capul! Vous entends, Pulchérie? Dieu préserve, ni une fois avec la tête”, găsi el nimerit să traducă pe franțuzește.

Scopul ei atins, madame Stelea se grăbi a răspunde cu toată supunerea unei bune soții și în româneasca cea mai curată ce o putu găsi: „Foarte bine, mon cher Michel. De nu vrei să vindem palatul strămoșilor mei, respect voința ta. Dar pentru că vila aceea de la Copou este nespus de ieftină, du-te imediat și-o cumpără, ca să nu ți-o sufleze cineva!”

Conu Mihalache rămase foarte mulțămit că-și împăcase nevasta, și, simțind că vânzătorul este la ananghie, se învoi cu dânsul cu jumătatea pre-țului cerut, care și acela era cam jumătate cât făcea cu adevărat casa. Așa că, pe la sfârșitul săptămânii, madame Pulchérie era bună stăpână pe vila ei de la Copou.

Dar nici nu așteptase atât de mult! Casele fiind goale, dumneaei, chiar de cum se dăduse arvuna, s-a grăbit să-și trimeată un grădinar ca să-i orân-duiască, după gustul ei, grădinița dinspre uliță. Tocmi meșteri evrei să-i zugrăvească din nou tavanele, cumpără tapete de hârtie de la Maguși și materii scumpe de la Lupu Carniol ca să îmbrace pereții și mobila. Apoi tocmi un iscusit sculptor, care se pretindea italian, pentru că era Dalmatin și vorbea binișor italienește, însărcinându-l să sape în piatră și să așeze, atât pe frontonul despre uliță, cât și deasupra ușii de intrare, armele vorbitoare și străvechi ale familiei Stelea. Mult îi părea rău că nu putea înveli scudul cel cu steaua la mijloc, cu mantia și coroana princiară. Chiar italianul se văieta zicând, în limba lui: „Cosi e povero e nudo assai!” Adică: așa e prea sărăcăcios și gol! După multă gândire, se hotărî nobila dar modesta madame de Stelea să se mulțămească cu o simplă coroană de baron, ca mai în raport avec la position sociale de Michel. Știe toată lumea că în străinătate, pen-tru ca sa ajungi capul poliției unei capitale, trebuie să fii cel puțin baron, mai ales la nemți, unde toți sunt baroni. Alegerea asta era și îndreptățită și cumpătată, că, de și-ar fi pus și coroană de duce, nu i-ar fi zis nimenea nimica.

Zugravii evrei, văzând ce lucrează italianul, îl întrebară ce înseamnă asta. Și, odată dumeriți, fură apucați și ei de focul artei celei mari! Trecură cu un grunt gros peste o frumusețe de Venere, care tocmai umbla să iasă, cu cai cu tot, dintr-o mare cafenie pentru a se răsfăța pe tavanul din salo-nul cel mare, și, după ce se usca gruntul, înlocuită această capodoperă mi-tologică prin un cer albastru-închis și plin cu stele de aur. Coana Profirița, care tocmai alesese pentru pereții din salon niște tapete albastru-deschis și vergi de lemn aurit pentru privazuri, găsi tavanul foarte nimerit și lăudă mult pe zugravi, fără a pricepe însă înțelesul heraldic ce-l dăduseră artiștii operei lor!

Pe conița noastră n-o mai întâlneai de acum decât pe la dughenele cele mari: la Maguși, la Miculi și Ia Bașteț, pentru tapete, mobile și oglinzi, candelabre și policandre; la Leizer, la Caracas și la Carniol, pentru cituri, creioane, rips și brocaruri de mătase; la Galii, Darmet și frații William (sub firma „La englezi”), pentru fel de fel de mărunțișuri de artă, „des brimbo-rions”, cum spunea dumneaei, pentru a-și împodobi etajerele din budoar, în sfârșit, până și la Melidon, care pe lângă tutun și ciubuce mai aducea de la Țarigrad covoare, stofe orientale, șaluri, pistoale, puști și iatagane, bune toate pentru a îmbrăca divanul și pereții cabinetului de „travail” al lui Mi-chel, adică o odaie în care Michel ar fi putut să și lucreze, dacă nu și-ar fi vă-zut mai mult la poliție de hârtii. Că erau, slavă Domnului, acolo conțopiști destui și scriitorași cari să vadă, pe lângă zdelci și otnoșănii, și de coresponden-ța particularnică a agăi!

Mai prefăcu conița și ținuta slugilor. De pildă, dădu unui jidan croitor vreo două rânduri de fracuri de ale boierului, cu vestele și cu pantalonii lor, pentru ca să le prefacă pe măsura lui Ioniţă camardinerul și Ghiță su-fragiul, cărora le tăie și bărbele și mustățile, încât din țigani neaoși ajunseseră chiar franțuzi adevărați! Le-a mai cumpărat și mănuși de ață, ca să nu slujească cu mâinile goale. Și multe cești, pahare, chisele de dulceți, ibrice și lighene mai sparseră bieții oameni până se deprinseră a sluji în-mănușați!

Pentru livrelele perdegiului și a vizitiului întâi (al telegarilor) avu curajul să se adreseze chiar lui monsieur Derigault, cel mai vestit și singurul croitor al protipendadei. Acesta, în vederea amiciției cu care onora pe conu Miha-lache, care, pe lângă că era om amabil și bun client, mai era și bun platnic, achitând la vreme și fără cârtire nota, ceea ce era cam rar, catadicsi să dea el însuși planul și croiala livrelelor, îngăduind chiar să fie și lucrate în ateliere-le duinisale din colțul lui Petrea Bacalu. Și bine făcu coana Profirița, pentru că livrelele acelea ieșiră o adevărată minune de gust și de bogăție, lăsând de-parte livrelele Sturzeștilor, Ghiculeștilor și ale Roznovăneștilor, aduse gata loate din Paris sau din Viena, și necroite pe măsură.

Închipuiți-vă, dragi cititori, că subt două haine deschise à la française , albastre ca seninul și încărcate cu broderii numai în fir de aur, se zăreau vestele de mătase vărgată albastru și galben, create de artisticul croitor, pentru a menaja tranziția dintre haine și pantalonașii în floarea penelor de canari, și care se opreau sfioși ceva mai jos decât genunchii. Acolo veneau să-i întâlnească niște drăguți de ciorapi, albi întotdeauna când ieșea conița la primblare, dar cam însuriți la reîntoarcere sau chiar împodobiți cu putinței de... glod, după împrejurările timpului sau ale băltoacelor întâlnite pe drum. Peste minunile acestea de muchelef, se ridicau sumețe două înalte pălării negre, având pe margini câte un galon lat de aur, iar mai sus, în partea stângă, fiind împodobite cu câte o cocardă în culorile familiei Stelea. Despre mantale nici nu pomenesc, doar atât că erau canarie amândouă și căptușite cu roș; dar între haine și pălării apăreau, mândre și trufașe, negre și buzate, mutrele a doi lăieși de obârșie egipteană, rotind albul ochilor sau arătând dinții lor strălucitori ca mărgelile și spâni la față, din porunca co-niței și cu ajutorul bricelor, încât nici droșcarii scapeți nu se puteau potrivi la asta cu dânșii.

Întâia dată când madame Pulchérie de Stelea, după ce trecu de grădina lui Ghica și după ce dăduse obișnuita poruncă: „Întoarce, stă și fa pe iarbă” (?), apăru în noul său echipaj pe tăpșanul verde unde muzica militară da concert, se iscă în mulțimea trăsurilor îngrămădite împrejur un al doilea concert de laude și lingușiri, cam fățarnice, poate ca toate lingușirile. Numai coana Didița o luă, după obicei, mai de-a dreptul: „ Tres joli, ma chére Pulchérie , numai ar trebui să mai tocmești și un spoitor pentru slugile tale, care, nici pe departe, nu seamănă a fi de rasă albă!”

Această glumă, cam nelalocul ei, avu cele mai grele urmări pentru bie-tul perdegiu și colegul său de capră, cari-și pierdură amândoi livrelele. Cel dintâi fu înlocuit prin un leah blond recomandat de pana Josefina, iar bietul Onel, vizitiul, numai prin stăruința țigăncei lui, care era bună spălătoreasă, nu fu dat chiar afară, ci trecut la caii cei de noapte. Fu silit dar să predea telegarii lui iubiți lui gospodin Nikita, un rus bețiv, dar blond, bată-l focul! Amărât mai era bietul Onel când își ducea boierii la bal sau la fchiatru și aștepta în frig sau în ploaie! De câte ori nu-și blestema mama că rămăsese atât de credincioasă neamului ei țigănesc, și nu-l făcuse cu vreun rus sau altă nație, numai blond să-l fi făcut. „Eu să tremur aici de frig că, de! sunt cam smolit, ce e dreptul, și gospodin Nikita să se lăfaiască la căldură, bând la ceaiuri cu vodkă, numai pentru că-i este capul îmbrăcat cu câlți și fața ca crohmala. Apoi dreptate-i asta?” Nu era dreptate, dar soarta parcă este în-totdeauna dreaptă? Nu urcase chiar în această împrejurare, pe aceeași capră și în aceeași strălucire, pe un leah și pe un rus, pe asupritul și asupritorul, pe victima și călăul? Dar unde la bietul Onel atâta cugetare și atâtea cunoș-tințe?! Așa că era foarte necăjit.

Cu toată munca și osteneala ce-și dăduse, coana Profirița se văzu, în sfârșit, instalată după pofta inimii. Era mulțămită în sufletul ei, pentru că tot ce avea era frumos, bogat, dar totodată modest, semn după care se recu-nosc nobilii de neam și prin care se deosebesc de luxul strigăcios și bătător la ochi al parveniților. Casa ei fiind în calea primblării obișnuite a societății înalte, nu se mai dezumplea și abia de mai prididea să întoarcă vizitele.

Nici conu Mihalache nu mai avea clipă de odihnă, dar din alte împre-jurări: se retrăgeau rușii peste Prut. Curgeau zilnic polcuri după polcuri, artilerie, cavalerie, pihotă. Pe lângă cvartirile ce le trebuiau, mai făceau câte o pacoste pe la cârciumi ori prin mahalale, furând și cloșca de pe ouă, și porcul din cotineață!

Și mare nevoie avea bietul om să se mai sfătuiască cu socru-său! Se afla acum cu trei case și nu se hotăra a vinde niciuna! în sfârșit, când pohodul rușilor era pe isprăvite, căpătă dezlegare să lipsească și el două-trei zile. Porunci îndată să i se pregătească careta de drum și, fiindcă tractul poștii pentru a merge la Șoldani era prea lung prin Vaslui, se înțelese singur cu revizorul de la Iași, ca, plătind „blanchet” separat dus și întors, să poată merge prin Negrești la Șoldani. Revizorul îi făgădui opt cai din cei mai buni ai poștei cari aveau să-i sosească în curte, chiar în noaptea asta, cu două ceasuri înainte de a se face ziuă. Liniștit în toate privințele, conu Mihalache se culcă mai devreme, pe când bucătarul pregătea mâncările ce trebuia să le ieie boierul la drum, și camardinerul Ioniţă pregătea valizele. Parcă cine știe unde plecau!

Capitolul VIII Din Iași la Șoldani cu poșta și înapoi

Așadar, cam cu vreun ceas înainte de a se crăpa de ziuă, careta de drum a boierilor Stelești, trasă de opt cai în șir, prinși în hamuri de frânghie și mâ-nați de călare de către doi surugii, iese de subt bolta vilei coanei Profiriței și apucă Podul Verde la vale, ca, prin Ulița Mare și Podul Roș, să treacă subt rohatca dinspre Nicolina.

Pe la hanul lui Ciurea se luminase chiar bine de ziuă, și conu Mihalache, care-și făcuse tabietul de cafea acasă, iar până acum cheful cu ciubucul în trăsură, sorbea cu nesaț văzduhul proaspăt și plin de miresmele dimineții, pe când Ioniţă camardinerul, care nu închisese ochii toată noaptea, moțăia pe capră învelit într-o manta cu glugă de aba cafenie. Treceau în răsărit de soare, între niște lanuri de grâu de vară plouate de rouă; prin miriști din anul trecut, pline de sulfină, cimbru, pelin și lumânărica-Domnului; pe lân-gă un lan cu păpușoi, care arăta să fie de-al locuitorilor din partea locului, unde unele fâșii lungi se prășeau acum de-al doilea, altele abia de întâi; iar altele erau chiar scăpate în buruiană. Drumul, larg cât puteai trece cu trăsu-ra, era când drept, când întors și când încostișat, după cum era și locul; căci în chip de ingineri, picheri și lucrători nu avusese, sărmanul, decât grelele care ducând la târg lemnele tăiate în codrul Bârnovei. Se mai întâlnea și câte o cireada de boi, vreo strânsură de vaci și de cai de ai târgului, mai apoi, aproape de pădure, și câte o șatră-două de lingurari, ai căror danci se luau după trăsură dându-se peste cap ori jucând din fugă tananaua, unii goi, alții cu câte o cămașă zdrențuită, coborându-li-se până la genunchi, iar unele numai până la buric, după darea de mână a fiecăruia; unii aveau noroc de un gologan aruncat de boier, alții numai de un șvichi de harapnic de la surugii, așa că toți se alegeau cu câte ceva.

Soarele începuse a dogori cam tare, silind pe Ioniţă a ieși din manta, și, neputând dormi, să-și jelească soarta, menit, din voia cuconiței, a trăi o viață întreagă fără mustăți, ca cei de la gros ori comedianții de la teatru.

Când ajunseră la poalele dealului de la Bârnova și intrară în frumoasa răcoare a pădurii celei mari, drumul greu se înfunda între copacii uriași, ale căror groase rădăcini se împleticeau în cale, împiedicând picioarele cailor și roțile trăsurii, care se legăna a lene, sprijinită cum era numai în cele patru curele care-i legau coșul de cele patru arcuri mari și aduse în sus.

Anevoie urcau bieții cai de poștă namila asta de caretă tot la deal, la deal, în chiotele și înjurăturile surugiilor, în bătăile și pocniturile harapnicelor care trosneau ca puștile în tăcerea pădurii, alungând stoluri de păsărele de prin copaci.

De la o vreme, nu mai avură putere nici caii să tragă, nici surugii să înjure, unii de oboseală, alții de răgușeală, și careta era gata s-o pornească de-a-ndărătelea la vale, cu cai cu tot, de n-ar fi sărit Ioniţă de pe capră să oprească roțile cele de dinapoi cu câte un buștean, care aștepta și el pe mar-ginea drumului cine să-l ridice.

Conu Mihalache nu se supără defel de întâmplare. Era om răbdător, cu judecată și deprins cu drumurile din țara lui. Zărind în apropiere, spre mar-ginea pădurii, un izvor limpede și rece care se furișa la vale ieșind dintr-un desiș, puse pe un surugiu să aștearnă pernele și covorul trăsurii pe iarba verde de lângă izvor, și se întinse liniștit. Ioniţă, care-și cunoștea slujba, puse pe celălalt surugiu să aprindă un foc ceva mai departe, pe când el sco-tea din lădița de subt capră chiseaua cu dulceață, paharul cel de drum suflat cu aur, tacâmul de cafea turcească cu ibric, felegean și zarf, și tacâmul de ciubuc cu chiseaua de tutun și iască de aprins ciubucul. Odată cafeaua gata și ciubucul umplut, își puse mănușile de ață, își cinsti boierul cu dulceață și apă rece din izvor, cu cafea și ciubuc cum ar fi facut-o în cabinetul turcesc de la Iași. Tot cu aceeași văjnicie ca la Iași, stăpânul, după ce-și luă dulceața, își puse cafeaua lângă dânsul și începu a-și soarbe ciubucul, bucurându-se de răcoarea pădurii, de cântecul păsărilor, dar, mai cu seamă, de frumoasa priveliște ce se dezvăluia la picioarele lui: dealuri și văi nesfârșite, care se perindau verzi în apropiere și tot albăstrându se în depărtare; iazuri care sclipeau ca niște oglinzi prin fundul văilor; câte un sătuc pe o coastă care, de departe, te lăsa nedumerit de era chiar sat ori o turmă împrăștiată de boi; iar, în fund, pe mâna dreaptă, străvechiul oraș al domnilor Moldovei, a că-rui mulțime de biserici și de mănăstiri sclipeau în razele de soare ca beteala pe capul unei mirese.

Cam pe la al doilea ciubuc era conu Mihalache, când începu a se auzi dinspre vârful dealului acel scârțâit prelung de care greu încărcate și neun-se, cam otova și plictisitor pentru mulți, dar care pentru mine face parte din armonia înfățișărilor de la noi. Precum mi s-ar părea mut și străin de inima mea satul în care aș intra într-un amurg și în care nu m-ar izbi mirosul de fum de lemn și de ciocălăie de la focul din bătătură la care-și fac țărancele mâncarea, de nu aș auzi lătrat de câini sau clănțănitul cocostârcului de pe vârful casei, - tot așa mi s-ar părea de mută și de străină tabăra ce aș întâlni-o pe drum văduvă de acel ison care mi-a legănat visurile de copil și chiar de flăcău; isonul acelei melodii proaspete, acelei armonii depline ce și-o cântă tânărul și copilul numai lui, și neauzit, poate, decât de Cel-de-Sus! Tabăra aceasta însă era cu adevărat tabără moldovenească, și mă prind că bietele osii nu mai gustaseră unsoare tocmai din postul mare, când carele înlocuiesc iar săniile! După puțin apăru întâiul car la o cotitură a drumului cu țăranul oprind boii cu spatele răzimate de jug și strigându-le: „Hoo, Bălan! hoo, Plăvan! hoo, ha-hoo, ha-hoo, boală! că dai peste lucru boieresc și ne vede mama dracului!”

Tocmai așa întâlnire aștepta conu Mihalache cu atâta răbdare. Tocmind deci vreo trei perechi de boi ca să-l urce până-n deal, își reluă locul în ca-retă, Ioniţă pe capră, caii de poștă cu sloboda cu ștreangurile pe spinare, agățând pe ici, pe colea câte o gură de iarbă, iar surugiii legănându-se alene pe șeile lor, glumind sau cântând din frunze; și tot cu hăis și cu cea ajunse alaiul cu bine până-n vârful Bârnovei.

De acolo, caii, întremați de atâta odihnă, o luară la vale într-o năstruș-nică goană. Ma rog, era știut de o lume că niciun telegar nu se putea lua la întrecere cu caii de poștă... la vale! Dar atâta cusur aveau că pe loc șes mergeau mai domol și la deal... apoi stăteau chiar de tot. Dovada o dădură chiar în ziua aceea, când veni treaba să urce dâmbul de la ratoșul de pe mo-șia Grajdurile, acolo unde apuci spre pădurea Negreștilor. Nu statură decât de vreo trei ori. Noroc de niște oameni cari prășeau pe acolo: mai puseră unii umărul ca să-i ușureze, mai rupseră alții pe spinarea lor vreun braț, două de nuiele și tot ieși trăsura pe vârful dâmbului! Apoi ține-te goană, pe drum la vale, până-n târgușorul Negreștii unde, aflând conu Mihalache că hatmanul Niculai Mavrocordat sosise din ajun ca să-și răfuiască vechilul, trase de-a dreptul la curte.

Îndatoritor cum era, conu Nicu îl opri la zacusca și-l sfătui să-și trimeată careta înapoi la Iași subt paza lui Ioniţă, că avea el, hatmanul Varlaam, și trăsuri, și poștalioni destui, când va fi să se reîntoarcă, iar el porunci să se pună un tacâm de cinci poștalioni la o droșcuță ușoară, pentru ca să ducă pe aga Stelea la moșia lui socru-său, Șoldanii, că doar era numai o palmă de loc pân-acolo.

Așa că, tocmai când conu Agapie, întors cu brișcă de pe câmp, își îm-brăcase halatul de vară și papucii, pentru a lua masa pe cerdac, se pomeni cu ginerele său că sosește la scară în goana poștalionilor mavrocordătești.

Până puseră slugile un al doilea tacâm, conu Mihalache se dezbrăcă de hainele sale de drum, se răcori spălându-se pe mâini și pe față, scoase și el un halat de vară și niște papuci din valiză, apoi veni să se așeze lângă socrul său.

Masa era încărcată cu fel de fel de mezeluri: brânză zburată, unt proas-păt, ridichi de lună, icre tescuite, pește afumat, bujăniță și de toate, dar stă-teau mai mult de mărturie. După un borș de găină, care fu mai prețuit, veniră niște pui cu smântână, urmați de niște sarmale și de o friptură de curcan. Dulcele era un cataif frumos și rumen: pâinea din aluat împletit era chiar caldă, iar vinul din via moșiei Șoldani era de o vârstă cu ginerele boierului. La cafea se dădu vutcă de sacâz și vișinată.

Și mâncau boierii în tihnă și în lumina unui măreț asfințit de soare, ale cărui raze înfocate aruncau o strălucire roșietică și pe căsuțele țărănești ce se vedeau în planul întâi și pe apa Bârladului, și pe lunca de peste apă și, mai ales, pe dealul din față, după care aveau în curând să se scufunde. Priveau cum se întorceau argații cu plugurile, după munca zilei, cum venea gâgâind lungul șirag de gâște, al cărui capăt intrase de-acum pe poarta ogrăzii, pe când coada se bălăcea încă în râu. Apoi se auziră mugetele și tălăncile cire-zii satului întorcându-se de la păscut într-un nour de praf aurit de ultima rază a soarelui ce dispărea, pe când, după dealul dinspre Vaslui, răsărea luna plină. O, soare strălucitor, care reverși razele tale de foc pe întreaga făptură, și tu, lună, care o răcorești scăldând-o în blândele tale lumini, de ce, pe unde, pribegind, v-am întâlnit, de ce nicăieri nu v-am găsit, nici pe tine, soare, atât de măreț, de mândru și de roditor, nici pe tine, lună, atât de dulce, mângâietoare și duioasă, ca pe seninul adânc al cerului din țara mea? Dar nici strălucirea soarelui tău, o, țara mea, nici duioșia lunii tale, nici măreția câmpiilor tale, nici poezia codrului și nici mireasma bine mirosi-toare a brazdei tale răsturnate din proaspăt de pe țelina ta curată și fecioară, nu le poate pricepe nici simți decât acela care s-a născut în tine, s-a hrănit din tine și este menit a se înveli în țărâna ta neagră și mănoasă, unde-l aș-teaptă rânduri de moși-strămoși, cari te iubeau ca dânsul, și mai înainte de dânsul! Căci ai și tu, o, țară scumpă, tainele tale, pe care nu le dezvăluiești străinului!

Cam astfel de gânduri și de cugetări își împărțeau socrul și ginerele în convorbirile lor, cât ținu masa, stingheriți a vorbi lucruri mai intime din pricina slugilor cari îngrijeau de masă. Se desfătau dar bucurându-se și lău-dând frumusețile de care erau înconjurați și pe cari știau să le guste și să le prețuiască cu sufletele lor curate de români adevărați.

După ce se ridică masa și cei doi boieri, rămași singuri pe cerdac, sor-bind în tăcere ciubucile și vutca chihlimbărie de sacâz, cuprinși și ei de vra-ja acestei fermecătoare nopți de începutul lui iunie, cu licuricii strălucind prin iarbă, cu țârâitul greierilor și cântecul unei privighetori auzit din depărtare..., tocmai din lunca de peste Bârlad: „Doamne, ginere, dragă, făcu deodată bătrânul hatman, scuturând scrumul de la ciubuc în tăblăluța de alamă cari sclipea subt razele de lună, știi tu că mi-a sărit inima când te-am văzut dinioară intrând pe poartă, în trăsura lui Mavrocordat?”

— De ce? întrebă ginerele. Unde nu era și Profirița cu mine?

— Tocmai. M-aș fi așteptat s-o văd pe dânsa, cu toate că o știu în stare bi-necuvântată și că ostenelile drumului nu prea fac de dânsa. Pe d-ta te știam cu destule belele pe cap, de când, mai ales, cu retragerea rușilor peste Prut și nu mă așteptam să alergi tocmai la Șoldani, numai de drag ca să afli ce mai fac. Așa că m-am gândit îndată la o nenorocire. Slavă Domnului, adăugi bătrânul hatman crucindu-se, că m-ai liniștit pe deplin. Dar tot bănuiesc că trebuie să mai fie ceva la mijloc și chiar ceva vajnic de tot, ca să te pună așa pe drumuri. Acum, că nu ne supără nici nu ne poate auzi nimeni, spune-mi drept: ce este?

— Apoi, de rău nu-i nimic, răspunse conu Mihalache, isprăvind și el cu ciubucul. Slavă Domnului, Profirița-i atât de sănătoasă, c-aș fi putut-o lua și cu mine; treburile, de asemenea, îmi merg strună și drumul acesta e mai mult o odihnă pentru mine decât o trudă; apoi plăcerea de a te vedea mă desfată de grijile slujbei care, ce-i dreptul, se cam întețesc de o bucată de vreme. Să spun însă că am venit chiar fără niciun scop, n-ar fi tocmai ade-vărat.

— Ești poate strâmtorat vremelnic, draga copile? Spune-mi cât îți trebu-ie? Te rog să nu te sfiești. Am avut un an bun și anul acesta se arată și mai roditor. Încă unul ca acesta, și scap Șoldanii de datornici. Dar dacă-ți trebu-ie ție, vor mai aștepta d-lor, că i-am deprins binișor cu răbdarea.

— Sărut mâna de bunătate, dragă socrule, dar n-am venit pentru asta, ci numai ca să ne sfătuim amândoi între patru ochi și între bărbați. De asta n-am luat-o pe Profirița cu mine; sunt unele treburi în care n-au ce căuta cucoanele și, când ai vreo îndoială ori simți că nu te ajunge capul, îi mai sănătos să cei sfatul celor mai în vârstă, decât s-o iei razna într-o parte și pe urmă să-ți pară rău.

— Foarte cuminte grăiești, Mihalache dragă, zise bătrânul mulțumit. Spune-mi dar păsul tău și te voi sfătui cum voi crede în sufletul și în inima mea că-i mai bine.

— Iată ce este, socrule: știi că am cumpărat, nu demult, Profiriței o casă la Copou.

— Am auzit, făcu hatmanul cam întunecându-se, și drept să-ți spun că n-am înțeles deloc galantomia aceasta. Ce, Doamne iartă-mă, doar nu sun-teți în trei ipostaze să locuiți în trei case și în același oraș. Din cele două pe care le aveați, tot vă era una de prisos.

— Asta a fost părerea mea de cum m-am însurat; dar vezi că Profirița-mi pretindea să vând cu orice preț casele sale de baștină, pentru ca să i le cumpăr pe cele de la Copou, pe care le îndrăgise mult. Bineînțeles că n-am lăsat-o să facă așa poznă și pentru ca să nu-i stric hatârul, le-am cumpărat pe acelea și i le-am făcut plocon.

— Adică, cu alte cuvinte, te-ai dezbrăcat pe tine, ginere, pentru ca sa-i îndeplinești toanele d-sale nesăbuite! Apoi rău ai făcut, dragul meu! S-o fi lăsat să-și vândă casele și să le plătească frumușel pe celelalte din bănișoriî d-sale. Ori, și mai bine, să n-o fi lăsat în toana ei, arătându-i că nu găina trebuie să cânte în casa românului, ci numai să cotcodăcească când nu cade chiar cloșcă.

— Și așa aș fi făcut, răspunse Mihalache Stelea. Te rog, dragă socrule, să nu mă crezi mata așa de bleg cum par a mă fi arătat de rândul acesta, știu la nevoie să pun și piciorul în prag! Dar vezi că-mi venea și mie bine trebușoa-ra asta: că vânzând amândouă casele cele vechi, aș putea cumpăra undeva o bucată de pământ, care ne-ar aduce un venit mai bun decât chiria ce aș putea lua pe casele mele și trăind în casele Profiriței. Închiriind chiar casele amândouă, acum că avem trei, scot, în patru ani de zile, banii ce i-am dat pe casele de la Copou, pe care le-am luat chilipir. Gândul meu însă n-ar fi să le închiriez, ci chiar să le vând de veci, dar n-aș înstrăina, Doamne ferește, casele unde s-a născut nevastă-mea și unde ai trăit d-ta, arhon hatmane, o viață de om, fără voia și binecuvântarea matale, că despre Profirița ea zice că nu le poate suferi.

— Ba, cât despre mine, răspunse hatmanul, ai toată voia și binecuvân-tarea! Casele cele de la Iași mi-au fost întotdeauna de hursuzlâc. Acolo am pierdut-o și pe biata Ruxăndrița, răposata mea nevastă, și am întâmpinat în casele acelea multe amaruri și dezamăgiri! De la nașterea copilei viața mi-am petrecut-o mai mult între pereții aceștia, unde veneam să mă adă-postesc și să mă întremez de loviturile primite între pereții ceilalți. N-am adus-o pe biata răposată și n-am îngropat-o în biserica de aicea? Tot lângă dânsa și în apropierea căsuțelor acestora unde ne am iubit, voi dormi și eu somnul cel de veci. Hm! Casele de la Iași? Da le vindeam și eu demult de găseam pe ele un preț cu care să-i pot cumpăra fetei o moșioară. Dar una ca n-am găsit, și mai gândeam că cine o să vie să mi-o ceară tocmai la Șoldani, dacă ne-nfundăm la țară? Pe d-ta, ginere, nu numai că te învoiesc, dar te sfătuiesc chiar să le vinzi, că, vânzându-le și pe ale d-tale, ai cu ce să cum-peri ceva mai de seamă. Se vede că ai în vedere vreo moșioară în apropiere de moșia dumitale din Botoșani. Să-ți ajute Dumnezeu! Numai de-ai găsi mușteriu pentru casă; aici e mai greu.

— Ba, uit-te, hatmane, că am găsit mușteriu pentru amândouă. Prețul ce mi-l dă e chiar de pe acum bunicel; dar, dacă ai binevoi să ne ajuți cu înrâ-urirea și prieteniile dumitale, aș putea căpăta poate și mai mult.

— Mai încape vorbă? sări bătrânul. Și cine, mă rog, este mușteriul acela?

— Chiar Măria Sa Vodă și cu ministrul din lăuntru, sau, mai bine zis, ocârmuirea. Caută două case în Sărărie ca să așeze într-una un spital sau o școală, nu știu bine, iar în cealaltă cazarma jandarmilor. Și de nu le-aș vin-de, ar fi siliți să mi le ia cu chirie, pentru că altele n-au găsit și n-au vreme să se apuce de clădit.

— Ce păcat, oftă conu Agapie, că nu mai este logofăt-mare Costache Sturdza. Acela era om mare, bre! Tremura o țară de dânsul și se temea și Vodă! Era deștept, bun la inimă și cuvântul lui cuvânt! De ministrul vostru din lăuntru, că s-au schimbat și numirile slujbelor, nu prea fac haz, cu toate că-i boier de neam și el. Un bonjurist mincinos, care-ți făgăduiește marea cu sarea și apoi moare de râs când îl prinzi cu minciuna, ba te mai ia și în zeflemea! Oricum, cu ocârmuirea-i mai lesne de înțeles, mai ales că zici că are neapărată nevoie de casele tale. Vodă Ghica ține la mine, că suntem cam rubedenie din partea femeiască. Despre arhon, ministrul dumitale, să n-ai, de asemenea, nicio grijă. De i-o veni cumva să ne îndruge la brașoave bon-juriste, am eu ac și de cojocul lui, că se teme de Costache Sturdza mai rău decât de Vodă și logofatul-mare numai bine s-o întors din surghiun. Fără a fi în slujbă, tot e în stare să-și facă după pofta inimii când vrea! Cred că-ți pot făgădui că treaba se va face după dorința ta. Să plecăm amândoi la Iași, chiar mâine dimineață, și, cu ajutorul lui Dumnezeu, până mi s-o face grâul de vară bun de secere, eu voi fi înapoi și tu cu banii în ladă. Dar nu mi-ai răspuns la întrebarea ce ți-am făcut întâi: „Ai ochit vreo moșioară sau ceva pământ, în apropiere ori în hotar cu Stelenii?”

— Ba asta încă nu, socrule. În vecinătatea mea sunt moșii mult mai mari decât Stelenii și niște oameni avuți cari nu pot gândi să le vândă nici de-a-ntregul, darmite să le ciopârțească de hatârul meu. Poftim de-i cere unui Dumitrache Mavrocordat să-ți vândă fie măcar o palmă din Storeștii lui! Mai degrabă mi-ar cumpăra el Stelenii fără să se strâmtoreze cât de puțin.

— Bun și cu atât mai bine, făcu hatmanul Varlaam mulțumit.

— Cum cu atât mai bine? întrebă Stelea nedumerit.

— Se-nțelege! De-ai găsit tu mușteriu pentru casele voastre, eu v-am găsit o drăguță de moșie în hotar cu a mea, ieftenă ca braga și cu niște pământ... să-l mănânci în loc de pâine!

— Care?

— Speriații. Privește, satul acela de peste apă, spre mâna stângă; doar Bârladul de-l desparte de satul Stelenilor. Opt sute cincizeci de falei, mă rog; cu ale mele o mie doua sute cincizeci ar alcătui un trup de peste două mii de falei! Și unde mai pui că, împreunate la un loc, li s-ar îndoi prețul!

— Cum: împreunate la un loc? Dumneata ai voi poate să le cumpăr pe amândouă? Lasă că nu mi-ar ajunge nici banii și ar trebui să intru în datorii până peste urechi, dar nici dumneata n-ai voi să te desfaci de Șoldanii.

— Dar Șoldanii ai cui o să rămână după mine, zevzecule? întrebă râ-zând hatmanul. Ai lui han tătar? Ori poftești să-i iau cu mine pe lumea cealaltă, în loc de a-mi îngropa oasele în pământul lor?! Ia să asculți mai bine cum chibzuiesc eu lucrurile și o să vezi de nu ți-o plăcea! Moș Ale-cu Bursuc, cel cu Speriații, se află în mare ananghie..., și mai trage și de moarte, săracul. Nici nu moare de tot, dar nici nu trăiește. Ar fi bucuros să scape de o moșie de care nu o mai poate căuta. Ar da-o cât de ieften, numai să-și răcorească sufletul de datornici, cari nu-i dau pace nici să moară liniștit, așa că am putea pune mâna pe Speriații fui Bursuc, vorba țăranului: pentru o bucățică de pâine albă! Dar pentru că între Speriații lui Bursuc și Stelenii voștri e cale cam de două zile cu poșta și ți-ar fi greu să le cauți pe amândouă și, dând-o pe cea mai mică în posesie, n-ai scoate venit bun, iacă eu mă leg să îngrijesc de dânsa cu plugurile și ar-gații mei. Voi uni satele amândouă prin un pod pe apa Bârladului făcut pe cheltuiala mea, și tot pe cheltuiala mea voi face o cârciumă lângă pod din partea dinspre Speriați, care vă va aduce foloase mari și tot venitul ce-l voi scoate de pe moșia voastră vi-l voi trimite vouă întreg și neatins, luând asupră-mi și celelalte cheltuieli. În chipul acesta ne mărim prețul moșiilor noastre amândouă și, după ce mă voi fi curățat de toate datoriile, voi păstra din venitul Șoldanilor numai cât mi-a trebui pentru ca să trăiesc bine și în tihnă, dăruindu-vă prisosul la fiecare sfârșit de an, până voi închide ochii! Dacă însă mă va ținea Dumnezeu prea mult pe scoarța asta de pământ și, ajuns în doaga lui Bursuc, nu voi mai avea putere să caut de moșii, atunci tot la vatra voastră voi veni să-mi încălzesc bătrânețile, fie la Iași, fie la Steleni, oriunde ați fi; iar voi veți face din moșie cum veți crede mai bine. Mie, ce-o să-mi mai trebuiască? Un divan ca să mă întind ziua, mâncare la vreme, dulceți, cafea și ciubucul meu de tutun de la Inge sau de la Melidon. Alta..., doar dragostea voastră să nu-mi lipsească și să vă îngrijiți a-mi da un roi întreg de nepoți!

Cred că nu va îndoiți cum că planul acesta frumos fu primit cu recunoș-tință de către conu Mihalache Stelea. Așa că, după ce mai luară o dulceață, boierii amândoi se îndreptară spre iatacurile lor, și, lăsând ferestrele deschi-se, adormiră în mirosul îmbătător al teilor înfloriți și în orăcăitul broaștelor din apa Bârladului.

A doua zi de dimineață, când soarele era de-abia de o suliță ridicat pe cer, poștalionii varlaamești, zburdalnici și încordați, ridicau cu copitele nori de praf în urma faetonului în care se răsfațau veseli și fericiți ginerele și socrul, făcând haz de glumele ce și le trimiteau surugiul de ia roate și tovarășul său de la înaintași. Tusopt caii, în ciuda cailor de poștă, mergeau încet la vale, ridicau dealurile în fuga mare, iar pe loc șes luau un trap atât de întins, că niciun cal țărănesc nu i-ar fi putut ajunge în goană! Carele și căruțele se fereau de departe la chiotele surugiilor, iar prin sate oamenii ieșeau din cârciumă și se închinau cu căciulele în mână, pe când Sfinția Sa preotul satului, de se nimerea să fie și el pe prispa cârciumii, la un păhărel de vin, se înfunda degrabă înăuntru, cu paharul într-o mână și sticla în cealaltă. Nu că-i era rușine să-l zărească boierii în așa loc, dar se temea să nu-l scoată de piază rea, de li s-ar fi întâmplat ceva pe drum!

Nu se opriră decât de două ori; întâi la Negrești ca să mulțămească lui conu Nicu pentru buna primire și trăsura împrumutată, apoi la izvorul cel limpede din pădurea de la Bârnova, unde mai luară o dulceață pe iarba verde și sorbiră câte o cafeluță și câte un ciubuc, până răsuflară caii. Apoi porniră încet la vale, prin pădure, cu una din roțile de dinapoi oprită de o piedică ce se bălăbănise tot drumul subt coșul trăsurii. Ieșind și din pădure, o luară într-o întinsoare până la rohatca Nicolinei, unde, după ce se scutu-rară de praf ca să le fie alaiul mai frumos, intrară în plesnetele harapnicelor și în chiotele surugiilor pe ulițele Iașului, numai bine pentru ca să se bucure și de dulcea armonie a clopotelor, sunând toaca cea de seară, cum nu se poate auzi decât în vechea capitală moldovenească, ori la Kiev, fosta capi-tală a rutenilor,

În Iași, lucrurile se petrecură întocmai cum fuseseră plănuite la Șoldani. Nici două săptămâni nu trecură și casele amândouă erau stăpânite de ocâr-muire. Vistieria numărase în mâinile conului Mihalache, împuternicit de către cucoana Profirița, suma nouăsprezece mii cinci sute șeizeci și doi de galbeni austriaci, doi icosari, cinci sorocoveți și un sfanț pentru veșnica vânzare a caselor din Sărărie, „foaste ale dumnealui hatmanului Agapie Varlaam și până acum ale dumneaei de zestre, și în care vânzare și bani intră și casele Domniei Sale dumnealui vel-aga Mihail Stelea ot Steleni, le-giuitul ei soț și bărbat; iar casele fiind așezate amândouă tot în Sărărie, cea dintâi pe hudița dinspre Țicău, iar cealaltă mai la deal”, - urmează pome-nirea megieșiior pentru fiecare casă deosebit și pe care n-o mai înșir aicea, iubiți cititori.

Cu cumpărătura moșiei căminarului Bursuc lucrurile se cam tărăgăna-ră, din pricina creditorilor cu cari hatmanul Varlaam avu mult de furcă, bietul căminar nemaifiind în putere a le ținea piept. Dar ce să-i faci? Oda-tă intrat în horă, caută să joci. Ha-ha, s-ajungă treaba la judecată, c-apoi atunci puteau să moară și căminarul Bursuc, și hatmanul Varlaam, și nea-mul întreg al Steleștilor până la a șeptea spiță și tot nu s-ar fi lămurit! Totul însă se isprăvi prin bună învoială, se aruncă și podul pe Bârlad și se deschise și cârciuma din capul lui dinspre Speriați. Acestea însă numai după ce ieși hrisovul de întărire prin care i se întărea „dumisale Profirei Stelea, din nea-mul Varlaamilor, pașnica stăpânire asupra moșiei sale Speriații, ca să fie în veci bună stăpână pe ea și nesupărată de nimeni”.

Nu trecu mult de la sfatul ce-l avuseră socrul și cu ginerele pe cerdacul din Steleni și până la luarea hrisovului de întărire, dar tot se strecurară vara toată, întreaga toamnă și o iarnă lungă cum nu se mai pomenise demult; așa că fericita stăpână a atâtor avuții, ajutată de firea ei cea puternică, număra de-acum zilele și aștepta chiar ceasul când va da naștere noului vlăstar al vechiului și strălucitului neam al Steleștilor.

Capitolul IX Oștirile chezaro-crăiești în țară

Abia trecuseră rușii Prutul, luând conului Mihalache grija cvartirelor și alte multe griji, dar lăsându-t ca amintire măcar „cavaleria” pe care o purta la gât de zile mari, că se pomeni cu o ștafetă cu câte un fulg de pană de gâscă pe fiecare pecete, spre semn de mare grabă, și tocmai de la ispravnicul de Focșani.

Acesta îl rugă, ca bun și vechi prieten al lui, să stăruie ca să i se trimeată cât mai în grabă vreo douăzeci de jandarmi de la Iași, pentru că nemții umblă să treacă granița la noi, și nu poate face față la atâtea nevoi cu acei din Focșani.

Conu Mihalache se sculase în toane bune și avea gust de șagă. Începu dar a răspunde la ștafeta prietenului său că să nu fie așa de rău cu nemții și să-i oprească, dacă poate, cu vorbe bune și cuvinte de omenie, iar, de nu vor înțelege și se vor obrăznici, apoi să le ia Viena numai cu jandarmii d-sale, că cei de la Iași au treabă multă acum cu adunatul ghirului de la calici..dar n-avu vreme să scrie mai mult, că fu chemat în grabă la Măria Sa Vodă.

Când intră în odaia unde ședea Vodă Ghica, Măria Sa poruncea tocmai unui aghiotant domnesc să caute la Maguș, ori unde o ști, portretele lui Franz Joseph și al lui Coronini, și să le așeze în salonul cel mare, în locul lui Nikolai Pavlovici și al lui Gorceakov, pe care să le suie în pod, dar cu mare îngrijire, ca, Doamne ferește, să nu se strice ceva la dânsele, doar or putea să mai slujească vreodată, când le va veni rândul!

Întorcându-se apoi către Stelea: „Ei, Mihalache, ce mai nou pe ziua de astăzi?”

— Liniște și bună pace, Măria Ta, răspunse aga. În astă-noapte n-au fost decât două focuri mici și tot prin mahalalele depărtate. Unul tocmai la Po-dul de Piatră, unde au ars două cârciume, și altul în Râpa Privighițoaiei, la o șandrama veche, chiar lângă curțile lui conu Dumitrache Mavrocordat, care au fost și cam în primejdie, dar până să ajung eu acolo nu mai era nimica.

— Adică le stinsese pojarnicii și fără tine, spuse Vodă glumind.

— Ba le-au găsit și ei stinse de-a binelea; focul le mistuise pe toate! De, Măria Ta! Foișorul de la Golia își făcuse datoria, de asemenea și clopotele de la enoriile cu pricina sunau cât puteau..., dar până s-au trezit pojarnicii..., până au înhămat..., până au ajuns la Podul de Piatră..., departe..., drumul rău..., ulițele strâmte și întortocheate, nu mai erau decât cenușă! De la Po-dul de Piatră la Râpa Privighițoaiei îi cam un sfert de poștă mică; așa că nici acolo n-am găsit decât spuză! Am lăsat doar o tulumbă de pază, Doamne ferește, să nu înceapă iar vreo primejdie la curțile boierului. Dumnealui se apărase destul de bine, cu slugile și țiganii lui. Ba unul din cioroi, care se câțărase tocmai pe coama acoperemântului, a venit cam oblu la vale și și-a scrântit o aripă, dar l-am trimis la Spiridonie.

— Alta? întrebă Vodă Grigori.

— Alta nimica. Măria Ta! Doar bivolița cea mare de la conu Toderaș Balș a scăpat din ogradă azi dimineață și a luat-o razna pe ulițe, ieșind din oraș tocmai prin rohatca Tatarașului; dar, slavă Domnului, n-a împuns nici stâl-cit pe nimeni... Numai trecând prin Târgul Cucului, unde era, ca totdeauna, înghesuială jidovească, a dat peste o jidovcuță, doi jidănași și un bătrân habotnic, care, acela, nici nu s-a mai sculat cu zile și nici la spitalul lor nu mai aveau pentru ce să-l ducă, ca pe ceilalți trei!

— Cum se poate? sări bietul Vodă îngrozit. Un mort și trei răniți! Și asta chemi dumneata, arhon agă, liniște și bună pace? Așa înțelegi d-ta să nu se întâmple nimica?! Și tocmai acum, când intră oștirile chezaro-crăiești în țară?! O să-mi găsesc mantaua cu consulul austriac!

— Ba nicidecum, Măria Ta, că nu-s târtani de-ai lui. Tot de cei cari se furișează noaptea peste Prut, veniți din Basarabia ori Podolia rusească.

— Hm, făcu Vodă mai liniștit. Cu toate acestea, s-ar fi putut întâmpla ceva! Să spui moșului meu Toderaș Balș că-l rog eu, ca pe viitor, să-și pă-zească mai bine dobitoacele.

— Ascult! Da parc-ar fi mai bine să-i grăiești chiar Măria Ta. Că, de! De când au plecat rușii, e foarte mâhnit și supărăcios! Zice în gura mare că ține mult la ei, pentru că au luat împreună Brăila.

— Bine, Mihalache, răspunse Ghica cu bunătate. Bine zici. Trebuie economisit bătrânul! Las-că văd eu de dânsul. Dar nu pentru asta te-am chemat. Știi că ne vine oaste nemțească. Ba se crede că și Omer-Pașa ne va trimite din București vro două-trei mii de pilafcii de-ai iui. O să găsești la departament poruncile mele în privința încvartirărilor și celelalte. Vezi de pe acum de le pregătește toate, ca să nu dăm loc la nemulțămiri. Pe contele Coronini, căpetenia nemților, o să-l găzduiești la vistiernicul Neculai Roz-novanu.

— Aalei, Măria Ta! O să se supere foc conu Neculai!

— Tocmai de asta te-am chemat, pentru ca să te învăț cum trebuie să te porți.

Eu, urmă domnitorul, nu vroiesc să mă stric nici cu Roznovanu, care mi-e rudă de aproape, nici cu Costache Sturdza, cu care trăiește în mare dușmănie. Fostul mare-logofat a venit chiar aseară să mă roage să-i fac Roznovanului neajunsul de a-l sili să găzduiască pe căpetenia nemților la dânsul. Zicea că asta e poliță pe care ține mult s-o plătească Roznovanului. Eu, care abia m-am împăcat cu Sturdza, nu puteam să-i stric hatârul și am apucat să-i făgăduiesc. Tu du-te la marele-vistiernic și spune-i din partea mea: că contele Coronini e cogeamite feldmareșal, cum era Paskevici, pe care l-a găzduit Costache Sturdza, când cu rușii ceilalți, și cred că ar fi bine să-l ia pe Coronini în gazdă la dumnealui, că acela mai este și prieten bun cu împăratul nemțesc, și, facându-l la rândul lui prieten, îi va putea folosi la vreo împrejurare. Îl sfătuiesc dar să-l găzduiască mai bine el pe neamț decât să-l lase pe Sturdza să-l încalece și prin el să-i facă d-sale toate neajunsurile. Să hotărască dumnealui cum o vrea, dar eu îi dau sfatul unei rude bune, împotriva lui Sturdza, pe care nu-l pot vedea în ochi.

— Am înțeles bine, Măria Ta, și nici mă îndoiesc că, cum va simți conu Neculai că e vorba să-l joace pe Costache Sturdza, va primi bucuros pe neamțul cel mare, numai să-i facă marelui-logofăt pe piele, cu toate că nu-i poate suferi pe nemți!

— Dar cine-i acela care-i iubește? făcu Grigori Ghica cu un adânc suspin. Socoți tu că moșul Toderaș Balș îi iubește așa de grozav pe ruși pentru că a privit de departe cum luau ei Brăila? Ori Neculai Roznovanu, pentru ca și-a îmbrăcat telegarii cu hamuri rusești și pe vizitiu cu caftan lipovenesc. Ori chiar Costache Sturdza pentru că l-a ținut pe Paskevici în casă? Cine să fie nemernicul care să poată dori oblăduire străină pentru neamul lui?

— De, Măria Ta, zise Stelea, să mă ierți; dar dacă-și iubesc neamul, de ce vorbesc și propovăduiesc altfel? De ce unul laudă pe rus, altul pe neamț și, cu toții, se dau slugile plecate ale turcului?

— Pentru că așa a trebuit, trebuie și poate va mai trebui încă multă vreme să facă, nu atât în folosul lor, cât în folosul neamului, răspunse Vodă, întu-necându-se. În împrejurările prin care trece biata țară de la moartea lui Ște-fan cel Mare, ce s-ar fi ales din gloatele întunecate și aduse la sapă de lemn, dacă cei avuți și mai luminați ar fi făcut nesocotința de a-și jertfi viețile și avutul împotrivindu-se unor puteri înzecit mai mari și în niște vremuri, când crăii ca Polonia se cucereau cu sabia mai lesne ca acum? Ce folos ar fi tras neamul din jertfa lor nesăbuită? Puteau de asemenea să-și părăsească locurile și să se ademenească primind darurile străinilor, căpătând de la ei cinste, slujbe înalte și averi însemnate. Au facut-o oare? Nu! Stau și astăzi neclintiți în țara lor, luptând cu capetele plecate poate, dar cu inimile sus, căutând a-și ocroti cât mai mult limba, credința și moravurile; prefăcându-se și împărțindu-se, dar pe față numai, între cei trei dușmani, pentru ca să poată micșora și alina loviturile ce cad necontenit asupra bietului popor, când de la turci, când de la nemți, când de la rușii pravoslavnici! Prin ei dar, și în așa chip, s-a strecurat neamul atâta timp, prin atâtea primejdii și restriște! Ei și numai ei sunt plutașii dibaci cari au izbutit să strecoare pluta neamului între vâltorile și stâncile acelei Bistrițe, mai grozavă și mai primejdioasă, care se cheamă istoria țării noastre din cei patru sute de ani din urmă.

Dar ce să mai vorbim de alții! Privește-mă în ochi și spune-mi: pot eu iubi pe turci, pe ruși sau pe nemți? Eu, care am trebuit să-mi iau în-tăritura de domn creștin de la califul necredincioșilor? Eu care până ieri mi am plecat capul miruit de biserică înaintea unui Gorceakov și-l voi mai pleca mâine unui Coronini? Și cine? Tocmai eu, un Ghica, coborâto-rul aceluia ce și-a primit cununa de mucenic pentru Bucovina!... Frumoa-se și mărețe visuri mai făuream noi, o mână de tineri născuți și crescuți de bătrânii aceștia ce-ți par, ție și multora, neiubitori de neam! Din sângele lor ce dragoste sfântă de țară a răsărit în inimile noastre! Ce dor și ce avânturi pentru a o redeștepta, pentru a o lumina și pentru a o reînălța, cum a fost și cum trebuie să fie! Și dragostea aceasta, avânturile acestea, nu cuprindeau numai Moldova noastră scumpă, ci neamul întreg și mai scump, peste hotarele a două Principate, peste granițele a trei împărății! Din toată moșia străbunilor, robită astăzi de turcul păgân, de neamțul și de ungurul papistaș, și de rusul ortodox, ajunsă roabă din trei părți, iar a patra prefăcută în caravanserai, prin care se perindă soldățimile barbare a trei mari împărați, din această bucată de carne macră, ferita pân-acum numai prin minunea cerului și prin lăcomia și zavistea a trei dulăi turbați, am vrut, vrem și vom face o țară frumoasă cum n-a mai fost alta, mare și reîntregită, de sine stătătoare, în stare a se apăra și a se ocârmui singură, renăscând, în sfârșit, după patru veacuri de suferințe, la lumina soarelui dreptății, al libertății și al înfrățirii! Iată care a fost, este și va fi visul nos-tru, visul acelora pe cari îi chemați în batjocură bonjuriști, fără a vă da osteneala să-i pricepeți!

Și cum ne-ați putea pricepe când sufletul neamului, obosit de atâtea re-striște și nedreptăți, se clatină și șovăie chiar din talpa și temelia lui, între-bându-se de nu i-ar fi mai bine să se cufunde în neam străin, ca măcar să-și păstreze ce i-a mai rămas, adică: vatra, icoana din perete și cocostârcul de pe vârful casei! Pentru popor și pentru mulți ca tine, Mihalache, frumosul nostru vis pare astăzi închipuirea unor nebuni sau, cel mult, a unor creieri prea tineri și zvăpăiați, a unor împușcă-n lună! Ei bine, dimpotrivă! Ei este prevestirea zilei de mâine, pentru că se sprijină pe adevăr și pe dreptate. Și ziua aceasta de mâine, pe care voi nu o puteți vedea, noi o zărim, o ve-dem chiar lămurit cum se apropie, se tot apropie... mai aproape... tot mai aproape!

Dar ce este aproape pentru un neam ce străbate veacurile, departe mai e, Doamne, pentru bieții muritori, cari abia se strecoară printre niște zile! Multă jale și dureri multe vor mai trece peste bietul nostru neam, multe lacrimi și sudori se vor scurge pe pământul țării și multe morminte se vor deschide în țărna lui sfântă! Și acei ce se vor culca în ele vor fi încă dintre cei fericiți! Cine știe în ce pământ străin îmi vor putrezi oasele și cum voi fi judecat de către cruda patimă a protivnicilor, până va suna și pentru mine ceasul dreptății...

Când însă istoria nepărtinitoare va lumina, cu aceleași raze străluci-toare și liniștite, unind în aceeași aureolă zilele de astăzi și vremile trecute, se va turna poate în aramă chipul mucenicului Bucovinei și se vor gândi nepoții și la urmașul martirului! Că și el a domnit în dragoste de neam, a presimțit viitorul, dezlănțuind pe robi în cuprinsul țării sale. Mai mult deocamdată nu se poate face, pentru că robia este încă legiuită, nu numai în țările vecine, dar până și peste mări. Prin fapta mea am vestit însă că omul nu trebuie să robească omului! Născuți și crescuți slobozi, poate că urmașii nu-i vor pricepe însemnătatea. Istoria însă va arăta că dezrobi-rea robului are ca urmare dreaptă dezrobirea oamenilor, a neamurilor, a cugetării și a rostirii! Odată ce omul nu trebuie să robească pe semenul său, adică să-l asuprească și să-l înjuge, nu trebuie nici popor sa robească alt popor, asuprindu-l, împiedicându-i limba și gândirea. Iată fapta mea, neînțeleasă încă de mulți. Mă pot făli că eu am fost întâiul care am pus întâia piatră de temelie a neatârnării și împreunării noastre, deci și a reîntregirii neamului; iar în timpul în care trăim, în împrejurările și întocmirile în care domnesc, nu-i lucru de nimica.

Că a înțeles întocmai conu Mihalache cuvintele și înaltele cugetări ale lui Ghica-Vodă, n-aș jura, Doamne ferește!

Atâta știu că a pornit foarte mâhnit de la curtea domnitorului, pentru ca să ia de la Ministerul din lâuntru poruncile de îndeplinit. Ba, tot drumul, până la departament, dădea din cap și fluiera a mirare zicându-și: „Bre, bre, bre! Ce i-au mai vârât în cap bietului om!... Ptiu! Bată-i să-i bată de bonjuriști! Or să-l mănânce fript și pe ăsta, săracul! Auzi d-ta, poznă mare?! Reîntregirea neamului: adică să luăm Basarabia, Bucovina, Banatul și Transilvania! Ba parcă vorbea și de ceva peste Dunăre..., ori n-am înțeles eu bine. Și cu cine, mă rog? Cu jandarmii ispravnicului de la Focșani?... Ori cu cele două polcuri de borșari: cel de la Iași și cel de la Galați?! No-roc, zău, c-o lasă mai pe urmă, că i-ar lua naiba și pe turci, și pe ruși, și pe nemți! Vorba celuia! Ia-l de pe mine că-l omor! Dar să lăsăm gluma; vra-săzică ne vin nemții!... dar vină sănătoși, de nu pot sta mai bine la ei acasă, că toate belelele tot pentru capul românului sunt făcute. Mie unuia parcă tot mai bine-mi plăceau rușii, cu toate că-i iubesc și eu ca Măria Sa Vodă. Adică, vorba țăranului de la noi: ca sarea-n ochi și apa-n tureatca ciubotei! Oricum, mă mai deprinsesem cu dânșii... Apoi sunt de o lege cu noi!... Ba și mai ceva: că lucrează cu amândouă mâinile când merg la biserică; cu dreapta se crucesc și cu stânga fură, ca să n-o lase să stea degeaba. Pe când nemții sunt papistași, luterani, calvini și cine mai poate ști ce altă credință or mai fi având. Și-apoi se zice că sunt cărpănoși ai dracului! Și pe cât de calici tot atât și de țâfnoși! N-am văzut atâția venind la agie să ceară dez-legare, ca să umble pe uliță cu flașneta ori cu câini învățați și să amăgească prostimea?! Mă rog, nație sărăcăcioasă, că, de și-ar găsi lumea de pe acolo pâinea zilnică, n-ar străbate tocmai pe la noi s-o caute. Și-apoi obraznici! De face unul un bucluc, apoi tot ei cu jalba și cu gura mare! „Ich bin ein os-terreichische Untertan”, numai ce-l auzi că zbiară! Apoi te mai amenință și cu kaiserlichekonigliche Consulat! ...Vorba asta de Untertan o mai zic și jidanii, dar nu prea au nas să se ducă la consulul austriac, care-i leah curat, și nu le ține parte decât când îi vine dumisale bine, și, de..., e cam scump la tocmeală! Așa că bieții jidani au făcut vorba asta de râs, iar prostimea, în loc să spună ca mai înainte: „măi jidane”, le spune „măi tartane”. Dar poftim de mai zi o asemenea vorbă, când ne sosesc, după cum îmi spunea aghiotantul lui Vodă, peste patruzeci și vreo câteva mii de Untertani, cu tunuri, puști, săbii, pinteni, și toți cu mustățile ceruite și aduse în sus, ca la motanii cei turbați.

Nu era șagă. Trebuiau pregătite și cvartirile, dar potolite și preîntâmpi-nate pornirile norodului: să faci ca toți să priceapă ce ar putea să pățească dând drumul gurii și avânturilor inimii. Munci mult dibaciul nostru aga, dar avu sufleteasca mulțămire să-i iasă munca în plin.

Cu Roznovanu fu lesne, că și el avea poliția lui și era foarte deștept și înțelesese de mai nainte cum prin aceasta îi juca o festă lui Costache Sturd-za. Nu numai că primi bucuros să-l găzduiască pe Coronini, dar când sosi acesta, cu două zile înainte de oștirea lui, fu primit la scară de către ma-rele-vistiernic, cu preoții paraclisului roznovenesc îmbrăcați în odăjdii și purtând crucea și Evanghelia.

Mulți, chiar din rudele cele mai apropiate ale lui conu Neculai, se minu-nară de atâta cinste mare, judecând ca o înjosire a da cinste împărătească unui general nemțesc, fie el și feldmareșal. Nu băgau însă de seamă că bă-trânul și mărețul boier moldovean silea prin asta pe nobilul conte papistaș, înaintea căruia se închina o Moldovă, să sărute smerit crucea moldoveneas-că, Evanghelia dreaptă și neprihănită a moldovenilor! Moldova se închina înaintea puterii împăratului nemțesc, iar această putere se pleca înaintea credinței Moldovei.

Așa erau bătrânii noștri boieri! În clipele cele mai grozave de umilință, numai cu smerenia, înțelepciunea, dragostea curată de țară și credința lor știau să plece pe cei mai puternici și trufași dușmani înaintea măreției nea-mului!

Şi nu trebuie să uităm, iubiți cititori, că tot în anul acela, 1854, france-zii creștini, dar catolici ca și contele Coronini, după bombardarea Kim-burnului, trimiseră ca trofeu de război la Paris icoana Maicei Domnului, răpită din biserica ortodoxă de acolo! Ea e păstrată și astăzi, drept curi-ozitate istorică, la muzeul de la Cluny... Iată cum cinsteau frații noștri francezi legea ortodoxă. Iată cum știau s-o facă cinstită de străini bătrânii noștri boieri...

La vreo două zile își făcu și armata chezaro-crăiască intrarea ei solemnă în Iași. Graful Coronini, mândru de oștirea lui, primi defilarea în fața Mi-tropoliei de la balconul caselor roznovănești, pe când aga Stelea priveghea de jos pe comisarii însărcinați cu toții a menține buna rânduială în pros-timea care se înghesuia și căsca gura pe amândouă marginile Uliții Mari.

În mintea lui conu Mihalache era mare încurcală. Orice s-ar spune, dar Coronini nu aducea, nici pe departe, a flașnetar și nici gheneralimea, bat-o s-o bată, nu mai seamănă cu nemții pe care-i văzuse dumnealui la agie. Mai degrabă ar fi adus a ruși, de nu le-ar fi fost mundirele altfel. Când însă se ivi întâia muzică, cu coșcogeamite dulău alb și flocos, trăgând toba cea mare, nu-i mai rămase omului nici un pic de îndoială. Tot ei sunt, săracii, făcu el în sine, și privea curios și nerăbdător să vadă cum o să poată bietul câine înhămat să-și facă obiceiul de câine nemțesc și bine-crescut, făcând sluj ori tumba înaintea feldmareșalului. Se vede însă că cu grijile războiului care batea la ușă bieții câini rămăseseră neînvățați, căci, cu toate că conu Miha-lache urmări cu încordare fiecare muzică, nici un câine nu făcu așa ceva!

Cu cvartirele și cu scandalurile însă fu lucru mare!... Unde rușii?.. Unde chiar turcii? Aceia cu ceva vodkă ori o mână de orez nu numai că-i împăcai, dar îți mai tăiau și lemne ori îți măturau ograda. Le așterneai pe jos un braț de fân, și dormeau pe sforăitele pân-a doua zi! Nemților le trebuia numai-decât pat, saltea, perne, și asta pentru fiecare șoacăță cât de mică. De nu le dai, ți-o lua pe a ta de subt tine. Dac-așa a pățit și coana Catincuța Canta, care zăcea bolnavă în pat, dumneaei, cucoană mare și soție de ministru în slujbă, darmite lumea cealaltă și prostimea!

Când se îmbătau dumnealor, dau cu spăngile în cine întâlneau! Prin cârciumi era și mai rău: după ce beau cât le era setea, apoi, drept plată, dau drumul cepurilor de la poloboace, când nu-l tăiau și pe bietul cârciumar!

Se mai băteau și între dânșii, dar atunci, dacă bătaia se întâmpla între două comande deosebite, ofițerii ieșeau a doua zi la duel, ca să susție sau să răzbune onoarea regimentului. Și soldățoii aceștia erau grozavi, dar nu-mai cu femeile, cu copiii, cu bicisnicii, cu jidanii și cu lumea fricoasă care nu îndrăznea să li se împotrivească. Când apuca vreun sacagiu mai dârz coromâsla ori vreun pojarnic furca de fier de la grajd, știau dumnealor hăt și bine s-o rupă de fugă și să se împrăștie ca vrăbiile. Numai atât că a doua zi îl găseai pe nenorocitul de îndrăzneț căzut într-un șanț ucis mișelește pe la spate.

Coronini, săracul, făcea și el ce putea; dar pacostea era că soldații unguri nu voiau să știe de ofițerii nemți, soldații nemți de ofițerii unguri și așa mai departe, că din multe limbi mai era alcătuită și oștirea chezaro-crăiască.

Ca agă i-ar fi fost ușor conului Mihalache să se scutească de-a mai da cvartir; dar nu voi să se folosească de slujba lui pentru a da pildă rea, nici să intre în gura lumii. își alese și el un ofițeraș care i se păru mai smerit și mai sărăcuț și-i dădu o frumoasă odaie. Poftindu-l slugile la masă, elegantul și bine-crescutul ofițer trimise răspuns că mai bine se duce la birt să mănânce cu camarazii, pentru că sunt mai veseli; dar că ar primi cu plăcere să i se servească dimineața un Koffee mit Milch și două Ghipfel .

Așa merse treaba foarte bine vreo două săptămâni. Conu Mihalache răs-pundea mereu cui i se jeluia de nemți: „Eu nu știu ce aveți cu bieții nemți! Se vede că nu știți să vă purtați cu ei. Iaca și eu țin unul la mine și nu-mi face nicio supărare”. Ceva mai târziu, neamțul se rugă frumos să i se mai dea o cafea cu lapte pe la patru după-amiază, apoi încă una seara când vine să se culce. „Se vede că neamțul meu a isprăvit paralele, gândi Mihalache, și acum trăiește numai cu cafea cu lapte”. Și, facându-i-se milă de bietul în-străinat, porunci să se adauge la cafea unt, ouă, smântână și ceva vin vechi. Neamțul mânca și bea tot ce i se punea înainte, fără a spune nici cârc. Mai încolo însă, când se mai ghiftui her Leitnant Dreizeidel, că doar așa se nu-mea, începu a nu-i mai plăcea mâncarea: ba cafeaua nu era bine strecurată, ba chiflele nu erau proaspete, laptele prea subțire. Așa că bietele slugi nu-i mai puteau intra în voie cu nimica. Conu Mihalache ținea mereu partea musafirului său și-i ocăra pe bieții oameni de le venea să-și ia lumea-n cap. Ba dumnealui dăduse chiar afară bunătate de sufragiu tot din hatârul neamțului. Văzând, în sfârșit, că ajunsese să nu mai poată trăi liniștit, trimise pe pana Josephina să-i spună în limba lui nemțească: cum că, de nu-i place cafeaua ce se face în casă la domnul aga, domnul Leitnant poate să se ducă s-o bea la birt, cu ai lui camarazi, cari sunt veseli. Domnul aga Stelea nu este câtuși de puțin dator să dea cvartir, și, dacă primește ofițer în gazdă, o face numai din bunătate, și nicicum silit.

Nu trecură zece minute că ușa din salon se deschise cu zgomot, aseme-nea și ușa din cabinet, unde se odihnea pe divan stăpânul casei și apăru în prag, roș de mânie, her Dreizeidel, care, într-o franțuzească cam la fel cu a cuconului Mihalache (numai că era pe nemțește), se declară insultat. După ce avusese her Leitnant Dreizeidel bunătatea să nu 1 scutească de a-i da masă de două ori pe zi după regulament, apoi „her fon” Stelea își per-mitea să-i dea lui, „kaiserliche und konigliche Leitnant” niște lături în loc de Koffee? .

Conu Mihalache nu era om zurbagiu, după cum am mai avut prilej s-o vedem în pădurea de la Bârnova. Nici tocmai mare la trup nu era, ci mai mult chilos și îndesat, rupând în mâini potcoava ca alții un băț de chibrit. Se ridică dar de pe divan și foarte liniștit îi spuse neamțului: „Mosie Leit-nant, je vous prie beaucoup ne pas me facher; car, si moi fache, je suis tres mechante! Cette caffee cu lapte il est celle que je boive moimeme avec Profirița”.

— Barsèque vous edre des Vielde Moldauer, mais moi kaiserliche konig-liche ofițir , răspunse Dreizeidel.

— Mosie Leitnant, reluă conu Mihalache și mai blajin la început, dar ridicând glasul din ce în ce mai mult, încât ajunse un adevărat muget. Mosie Leitnant, je vous prie encore unfois joliment ne pas me facher, car si moi fache, apoi serai apoi al dracului de très mechante! - Și, fără să mai aștepte altă obrăznicie, sări de pe divan, îl înșfacă pe neamț de chică, îl trecu prin ușile rămase deschise în salon, din salon în capul scării. Acolo, după ce-i făcu o morișcă bună, îi mai făcu și vânt la vale, de se ducea bietul Dreizei-del din treaptă-n treaptă cu sania pe fundul pantalonilor, până jos, unde ajunse cu bine, în hohotele de râs ale slugilor și ale coanei Profirița, atrasă de zgomot.

După vreo două ceasuri, veniră doi ofițeri austriaci, cari într-o franțu-zească ceva mai aleasă, îl rugară să le recomande doi prieteni de-ai Domni-ei Sale cu care să se poată înțelege mai bine. Numai să fie nobili și oameni cu vază.

Săracii, se gândi conu Mihalache! Străini în țară străină! Se vede că li s-a urât și caută acum să facă cunoștințe bune în oraș, ca să aibă și ei parte de un bal sau de vreo petrecere. Îi îndreptă dar la conu Lascar Rosetti Ră-ducanu, care învățase multă carte în Nemția. Le spuse că acela vorbea bine nemțește și că-i va recomanda și la alții. Cât despre noblețe, să nu ducă nicio grijă, că-i boier de neam mare, deși cam bonjurist și e chiar ginerele Măriei Sale Vodă.

Care nu-i fu mirarea, când seara, la teatru, întâlnindu-se cu Lascar Ră-ducanu, acesta îi strigă după obiceiul lui a vorbi tare, și uitându-se râzând peste ochelari: „Da ce, Steleo? Vrei să te bați în duel cu ofițerii chezaro-crăiești și m-ai ales pe mine ca prim-martur? Așa te vreau, voinice! Las-pe mine! Am să-ți dau prilej să-l tai pe neamț în patruzeci de bucățele!”

— Ce-i vorba asta, coane Lascare? Ce duel? Ce martur? întrebă bietul aga uluit.

— Cum?... Nu mi-ai trimis chiar astăzi pe contele de Shlaggenblitz și pe baronul de Steinwurschtl, să se înțeleagă cu mine în privința insultei ce ai facut-o locotenentului Dreizeidel, care stă în gazdă la tine?

— Nu, frate! Adevărat că v-am trimis doi ofițeri nemți cari mi-au ce-rut să le recomand un prieten care să vorbească bine nemțește ca să se poată înțelege și să fie om nobil și cu vază. Cine-i boier mai de neam și să vorbească mai bine nemțește decât mata, coane Lascare? De aceea ți i-am trimis, crezând că o să-i recomanzi în societate. Atâta tot, zău! Ba de Dreizeidel nici nu s-a pomenit între noi! Acela s-a obrăznicit cu mine azi dimineață și eu l-am aruncat de-a dura pe scări. Ei, și ce mai poftește dumnealui acum?

— Apoi vezi, făcu conu Lascar zâmbind, el vrea numaidecât să te taie cu sabia ori să te împuște cu pistolul. El spune că pentru dânsul e totuna; alege tu care din două îți place mai bine, că mâine dimineață trebuie să răspund celor doi ofițeri cari sunt secondanții lui la duel.

— Ce duel, ce secondanți, coane Lascare, vai de mine?! Auzi poznă! După ce-mi zice neamțul obrăznicii, apoi să mă și omoare? Dar unde se cred dumnealor? strigă Stelea înfuriat. La sălbatici?... La turci?... Ori la ara-pii cei buzați? Ian ascultă, coane Lascare, să lăsăm șaga la o parte! Mata știi să le grăiești pe limba lor și, dacă așteaptă numai răspunsul meu, poți să li-l trimiți în scris și în astă-seară. Spune-le, te rog, din partea mea ritos: că eu nu sunt nebun să mă bat cu sabia, nici cu pistolul! Neam de neamul meu n-a fost așa zevzec să se dea tăiat de pofta nemților! Să bage bine în căpățâ-na lui, Dreizeidel, să-și vâre mințile în cap. Să se păzească bine de mine; că de Lo împinge păcatul să se mai obrăznicească o dată, îl văd toți dracii din iad! Ori pun țiganii să-l croiască cu harapnicele, ori l-arunc chiar cu mâna mea de pe balconul Profiriței.

Conu Lascar Rosetti Răducanu râdea cu lacrimi. Căută însă a-l face pe Stelea să-și schimbe hotărârea și să priceapă datoria și plăcerea de a-și văr-sa sângele pentru a-și spăla cinstea. Conu Mihalache susținea morțiș că el n-are cinste de spălat odată ce el l-a chelfanit pe neamț, „Dacă se simte Dreizeidel cu cinstea pătată, spele-și-o cu leșie, de are poftă! Ce am eu cu dânsul și cam cum i s-ar spăla pata de pe cinstea Domniei Sale dacă m-ar tăia pe mine?”, întrebă boierul. „Oricât m-ar tăia de rău, lucrul întâmplat nu se poate schimba și mi-i că toți sfinții din cer n-ar putea face ca ei să nu fi coborât scările pe fundul nădragilor” adaugă foarte ințelepțește conu Mihalache. Și, stăruitor în bărbăteasca lui hotărâre, se întoarse acasă după teatru, cu părerea lui făcută despre oștirile chezaro-crăiești.

Capitolul X Conu Mihalache se leapădă de slujbă

Bineînțeles că o asemenea afacere de onoare nu putea să rămână baltă! Un k.k. Leitnant, după ce căpătase bunătate de morișcă, de perciuni, mai coborâse și cogeamite scară, pe fundul nădragilor, și din pricina încăpățâ-nării unui Wilde Moldauer, era amenințat să rămână chelfanit! După mai multe încercări zadarnice din partea lui conu Lascar și a altor bonjuriști, her Leitnant Dreizeidel, văzând că protivnicul său nu voia cu niciun chip să i se dea plecat ca să-l taie, ori măcar să-l împuște, hotărî să facă raport pe cale ierarhică, așa că toată neînțelegerea ajunse la cunoștința Excelenței Sale contelui Coronini.

Comandantul suprem al oștirilor chezaro-crăiești din Moldova, pe lân-gă talentele sale strategice, pe care numai ce le dovedise, ocupând un întreg Principat fără vărsare de sânge, mai era înzestrat cu două strălucite însușiri: cavalerismul și diplomația.

Cavalerismul îl îndemna să ia partea celor slabi împotriva celor mai tari, adică a nobleței indigene împotriva chiar a ofițerilor din armata sa; așa că bietul Dreizeidel fu trimis în 24 de ceasuri să comande un post de grăniceri tocmai pe granița Regatului piemontez, de unde anevoie se putea întoarce pentru a-și împlini poftele sale sângeroase și răzbunătoare.

Veni apoi rândul diplomatului.

La întâiul bal, Excelența Sa întrebă cu multă îngrijire pe secretarul de stat al Departamentului princiar din lăuntru, dacă nu este prea obositoare pentru moșie de Stellea funcția de Politzmaister? „Cu toate că este un emi-nent funcționar, adăugă feldmareșalul cu bunătate, trebuie să întâmpine mari greutăți cu soldați! mei, cari nu au avut încă timp să se deprindă cu limba țării.”

Acestea fură de ajuns pentru dl secretar de stat, care, deși la Departa-mentul din lăuntru, era tot așa de fin diplomat ca și colegul său de la Depar-tamentul cel din afară. Se grăbi dar a răspunde: că, în adevăr, în împrejurările de față, ar trebui în capul poliției cineva cu moravuri mai occidentale; dar că are în vedere pentru acest post o personalitate eminentă și de care Excelența Sa va rămânea pe deplin mulțămită.

Chiar a doua zi dimineață fu chemat aga Stelea la mai-marele său. Dl secretar de stat tocmai își bea cafeaua cu lapte pe terasa dinspre grădină. Cum îl zări însă se sculă de la masă și, cu mâinile întinse, îl întâmpină cu mare bucurie, zicându-i: „Cucoane Mihalache, ce bine-mi pare c-ai venit! Șezi colea lângă mine! Ce plăcere am întotdeauna când te văd!” Apoi, bă-tând din palme: „Nicolai! Gheorghe! Constantine! O cafea cu lapte pentru aga!... Nu?... A, da, uitasem, dumitale nu-ți place caifetul nemțesc, degrabă: dulceți, cafea și un ciubuc! Eu m-am lăsat de obiceiurile cele bune, urmă ministrul oftând, dar rău îmi pare! Tu le-ai rămas statornic și bine faci. Ciubucul nu mă lasă nici doctorul, nici nevasta să-l beau; zic ei că nu-i bun pentru piept. Fără ciubuc nu merge nici cafeaua și nici dulceața, așa că m-am nemțit și eu, cu toate că nu-i pot suferi pe nemți. Ei, ce mai faci? Ce mai face coana Profirița? Cred că mi-o aduci sâmbătă la baiul pe care-l dau de ziua Catincuței?”

— Vai de mine, coane Iancușor!... Da se poate?! Abia umbla! E aproape în nouă luni!... În oraș e bună liniște. Astă-noapte, ca niciodată, n-a fost niciun foc. De n-ar fi pârdalnicii aceia de nemți, ar fi chiar liniște de tot.

— Lasă-i încolo pe nemți și să nu mai vorbim de ale slujbei astăzi, că mi s-a făcut capul calendar! Uf! M-am săturat de atâtea buclucuri și daraveri. Mai vie și altul în locul meu să se muncească cu toți nebunii și bețivii din lume! Eu mă mir cum le poți răbda și tu, Mihalache!

— Apoi nici că mai am de gând să mai rabd mult. Cum se va ușura Pro-firița, o duc la Steleni, și matale, coane lancușor, o să-ți spun rămas bun și cu sănătate!

— Ba asta nu! Asta nu, mă rog, sări ministrul. Cât voi sta eu în slujbă, n-o să mă lași! Ce să fac eu tară dumneata? Cu cine să te înlocuiesc?! A, berban-tule! Faci saftea cu un copil la Iași, și fuga la Steleni să plămădești alții! Hai? Dar eu cum rămân? Tu știi cât țin la tine și câtă încredere am în capacitățile tale. Fără de tine să știi că nu rămân nici eu! Ce dracu? Vrei să mă dai afară? Tocmai tu, Mihalache?

— Dar bine, coane lancușor, nu spuneai chiar adineauri că și dumneata vrei să te lași de departament?

— Of, Doamne, dragă prietene! De vrut aș vrea și de zece ori pe zi! Dar mă lasă Vodă?... Mă lasă țara și datoria? în împrejurările prin care trecem, aș fi nemernic dac-aș lăsa Ministerul din lăuntru pe alte mâini. Nu, dragul meu: așa cum stau lucrurile nu putem pleca nici tu, nici eu. Fiindcă te-ai dat singur de gol și-ți cunosc de acum planurile, nu te las să pleci de aicea până nu-mi fagăduiești că nu vei părăsi slujba ta de agă câtă vreme voi rămânea și eu ministru. Nu te teme, n-o să stăm mult! Numai să găsesc o împreju-rare..., un prilej.,., și pe cineva vrednic de a mă înlocui. Până atunci sunt silit să stau, și tu cu mine. Apoi, solemn și teatral: „Aide, Mihalache dragă! Făgăduiește din toată inima ta! Ți-o cer în numele prieteniei ce ne leagă... Ți-o cer în numele Moldovei care sufere și are nevoie de noi!”

„Ce tătar?” se întrebă în sine bietul aga uluit! „De când m-a îndrăgit așa de tare? Mare foc îl mai arde de mine; dar pare-mi-se că șiretul de bonjurist vrea să-mi tragă o clapă. Să ne păzim!” Apoi, tare: „De, coane Iancușor! Doar de hatârul matale de-oi mai rămânea o scurtă vreme și numai pen-tru că ții așa de mult. Dar să nu mă faci să aștept vreme mai îndelungată, c-apoi, cu toată părerea de rău, te las singur”.

— Nu, dragul meu, nu! îți făgăduiesc și eu că, de acum, nu vei rămânea mult în slujbă... Adică numai atât cât o să vrei.

„Na, că s-a dat vulpoiul de gol, gândi Stelea. M-a chemat ca să mă scoa-tă. Ia, să i-o iau eu înainte, că tot eram hotărât. Numai de perierghie să fac pe prostul, să vedem cum o să aducă vorba la asta.” Apoi către conu Iancușor: „Eu aș dori să mă retrag chiar acum, îndată, dar odată că nu vrei, și numai de hatârul dumitale am hotărât să nu plec decât odată cu dumneata. Doar de s-ar ivi pentru mine niște împrejurări vajnice, ori dacă ți-ai părăsi gândul de a te mai retrage în curând, atunci cred că nici dumneata nu te-ai împotrivi la demisia mea”.

— Bine, fie și așa! Primesc tocmeala. Ei, acum că ne-am înțeles, lasă-mă să-ți dau un sfat, Mihalache dragă.

— Poftiți, coane lancușor.

— Te supără rău nemții, nu-i așa?

— Dar pe cine naiba lasă ei nesupărat? Bată-i pustia să-i bată!

— Cică umblă unul să te taie cu sabia la duel. Mi-a spus-o Răducanu.

— Și poate mă și tăia, coane lancule, de eram de-o samă cu dânsul la minte! Dar i-am trimis eu vorbă sănătoasă; că-l bat cu țiganii dacă nu se as-tâmpără și n-a mai zis nici cârc! Cică s-a jeluit, prostul, tocmai lui Coronini! Acela, om cu scaun la cap, l-a trimis cu slujba dincolo de Nemția lui, tocmai unde-și înțarcă dracul copiii!

— Ei, bine, făcu ministrul dus pe gânduri, toate neînțelegerile astea știi tu de unde vin?

— Se-nțelege că o știu, coane lancușor; unde-s obraznici, rău-crescuți și se cred dumnealor între sălbatici!

— Este și asta, dragul meu, dar nu-i numai atâta. Un om cu creșterea du-mitale știe întotdeauna să-i facă pe cei mai obraznici, pe cei mai rău-cres-cuți să-și cunoască lungul nasului, numai cu vorbe bune și frăgezie. Aceste vorbe însă, pentru ca să-și atingă scopul, au nevoie să fie pricepute de acela căruia sunt spuse. Păcatul mare este că nu știi nemțește.

— De, coane lancușor, răspunse aga dus și el pe gânduri. O fi și așa, cu toate că în împrejurarea de față am vorbit împreună franțuzește..., dar și asta puțin..., că mai mult au lucrat mâinile mele în cânepa Domniei Sale și nădragii Domniei Sale pe scândurile de la scara mea... Parcă n-aș crede-o, dar fiindcă zici dumneata... poate s-ar fi întâmplat altminterea, dacă mai știam și nemțește.

— Negreșit că nu se întâmpla nimic de știai nemțește. Asta ți-o spun eu! Și de aceea chiar trebuie să te pui îndată să înveți!

— Eu?! sări conu Mihalache. Să învăț eu nemțește?!

— Da, dragul meu, chiar dumneata!!! Asta-i sfatul meu. Până-n două săptămâni o să vorbiți nemțește ca Schiller! Nu-i greu.

— Nu știu cum vorbește nemțește domnul Schiller, nici cine este dum-nealui, dar mi se pare, coane Iancușor, că mata vrei să-ți bați joc de mine! Auzi comedie? La vârsta mea sa mă trimiți mata la școala nemțească, între copilașii cei cu pantalonașii deșchiși dinapoi?! Apoi asta-i ighemonicon de boier cu cinul lui?... cu avere și vaza lui în lume?!

— Stai, Mihalache dragă, nu lua lucrurile pe dos așa îndată! Nu te trimite nimenea la școala nem-țească, frate! Coana Profirița matale vorbește nemțește mai frumos și decât Lascar Răducanu. Roag-o să te învețe, și, cum îți spuneam, în două săptămâni ieși din odaia Domniei Sale învățat gata.

— Pân-aici cu gluma, coane lancușor, făcu Stelea roș la față, și aproape să izbucnească.

— Nicio glumă, dumneata nu vrei să mă înțelegi! Pățania dumitale cu pârlitul de Dreizeidel e floare la ureche. Eu văd lucrurile mai de departe. Se pot întâmpla altele mai primejdioase și nu numai pentru dumneata. Te pomenești că ai o mică neînțelegere cu vreun gheneral de-ai lor. Treabă de nimic la început, dar unul se crede insultat, cellalt crede că i s-a spus o obrăznicie, și iată buclucul gata. Mi se cere ca satisfacție să te depărtez din slujbă; eu mai bine îmi dau demisia. Măria Sa Vodă fără mine nu poate sta niciun ceas, asta e știut, și iată că s-ar putea ivi urmări cari ar zgudui nu numai țara, bunul meu prieten, dar și Europa întreagă! Și toate nenorocirile astea pentru ce?!... Pentru că te lenevești și tu de a munci două săptămâni, nu mai mult, zău, pentru a învăța o limbă atât de dulce și totodată atât de adâncă, încât nici nemții nu-i dau uneori de fund! Limba lui Schiller, Mi-halache! Limba lui Goethe!

— Limba bonjuriștilor dumitale, coane Iancușor, izbucni în sfârșit, Mi-halache Stelea. Limba cuconașilor cari știu până și toaca-n cer, dar nu-mai de limba și de nevoile țării habar n-au avut niciodată! Eu nu vorbesc nemțește și nici franțuzește tocmai bine, dar am în cap glagole și nu mă leagă nimenea la gard. Știi foarte bine că nevoie de slujbă nu am. Mi-am făcut și eu datoria cât m-am priceput. Mai vie și alții, vorba dumitale de adineauri, că eu m-am săturat. Chiar de acum nu mai sunt agă. Numai să nu crezi că nu te-am priceput chiar de cum ai deschis gura: ochii mei nu-ți mai plac!

— Nu mie, Mihalache dragă, nu mie, ți-o jur, face conu Iancușor cu por-nire. Nu-ți spuneam și adineauri cât țin la dumneata?

— Atunci dă-ți demisia, ii zise Stelea zâmbind pe subt mustață, că eu ți-am dat-o pe a mea.

— Nu pot acum. Nu ți-am tălmăcit ce s-ar întâmpla?

— Da! Știu: s-ar zgudui Europa! Ei, las-o să se zguduie ca pe vremea cutremurului celui mare, și te ține de tocmeală!... Dar ia spune-mi, te rog: dacă dumitale-ți plac ochii mei, cui nu plac? Nemților?

— Ba chiar Măriei Sale. Ți-o spun între noi. Nu că are ceva împotriva dumitale, dar pare-mi-se că vrea să dea poliția chiar pe mâinile ginerelui său, Balș.

— Conu Costică? sări aga Stelea. De ce nu mi-ai spus-o de la început în loc să ne pierdem vremea a vorbi fleacuri? Ia, înaintea lui mă închin și eu. Fiu de boier mare, foarte învățat și deștept, vorbește franțuzește ca franțuzii și nemțește ca nemții! Da-a-a... E chiar o cinste pentru mine să fiu înlocuit cu asemenea om.

— Dar cine te înlocuiește, frate?! Dumneata doar mi-ai aruncat demisia în obraz. Învață nemțește și le închizi gura la toți! E rea-voință din partea dumitale. Ursul din pădure și tot învață a juca, și un om de inteligența dumitale nu o să învețe a spune acolo un „Gut morgen”? Crede-mă și tu, Mihalache dragă, nu e cea mai mare greutate! Într-o săptămână-două, o să vorbești ca însuși Coronini... pe nas..., cum vorbesc nemții cei mari când vor să-și arăte simandichia!

— Mulțumesc de bunătate, coane Iancușor, dar slujba asta a matale nu face nici atâta osteneală! Bine c-am scăpat de dânsa. Nu o mai iau, ferească sfinții!

— Poate vrei alta? Ispravnic la Botoșani, unde ți-e moșia? Ori Vasluiul, unde e socrul dumitale? O vorbă să zici și te-am și numit. (Știe el, conu Iancușor, că nu se expunea prea mult, făcând pe galantomul, deoarece coa-na Profirița n-ar fi primit, pentru nimic în lume, să meargă să se înfun-de într-un orășel de județ.) Zău, Mihalache dragă, stărui șiretul ministru, fa-mi hatârul și primește Vasluiul. O să vezi ce bine o să-ți meargă acolo! Abia patru poște ori cinci. Când vrei, te repezi și până la noi.

— Ba să mă ierți, coane Iancușor, dar nu pot. Știi că eram hotărât de mai-nainte să mă las de slujbă. Cât eram holtei, mai mergea: ca să-mi treacă de urât. De când m-am însurat însă nu mai face de mine și nici eu de dânsa.

— De, nu se putu opri a zice ministrul, asta-i cam așa.

— Tocmai, făcu Stelea. Apoi, tot vorba d-tale: mâine un copil, mai pe urmă poate mai mulți. Trebuie să mă îngrijesc de pe acum de viitorul lor: să mai sparg la țelină prin Steleni, pe cari i-am cam lăsat în părăginire; să prind a aduna la bani și la zestrișoare de vreau să nu las copiilor în urma mea la unul sabia, la altul chivera și la ceilalți cavaleria mea cea rusească.

— Ba pe asta din urmă, făcu conu Iancușor râzând, poți de pe acum s-o faci talancă la oi, că nu mai face! A mâncat „nași braț” o chelfaneală la Inkerman dăunăzi, de-o spune-o și morților! Acum a primit Vodă ștafeta. Apoi, sculându-se și petrecându-l pe Stelea până la ușă, îi spuse din ce în ce mai duios: „Văd că nu mai este chip să te fac să-ți schimbi hotărârea! Cu adâncă părere de rău mă despart de d-ta și te rog să mă crezi că peste puțin... foarte pu-țin chiar îți voi urma pilda!

— Aalei, coane Iancule, strigă conu Mihalache, oprindu-se în prag și făcând pe speriatul. Să nu cumva să faci una ca asta, că se zguduie Europa!

— Ei, bravo, Stelea, făcu ministrul bufnind de râs. Ești om deștept și bine m-ai ars! Și-l petrecu chiar până la trăsură.

De la ministru, fostul polițai o luă drept la curtea domnitorului, unde depuse demisia chiar în mâinile secretarului întâi al Măriei Sale, numai ca să nu-i facă lui conu Iancușor plăcerea de a i-o da chiar lui.

La masă spuse nevestei sale cam cu oarecare grijă: „Tu sais Pulcherie ma chere? J ai donne Ia agia au diable et ma demission au vodă!” Adică: „Știi, Profirițo dragă? am dat agia dracului și demisia mea lui Vodă”.

Coana Profirița primi vestea cu cea mai mare bucurie, că tot i se părea d-sale că slujba asta de poliție era cam înjositoare pentru un homme du grand monde . De nemți nu făcea haz chiar de la venirea lor, da de când cu Dreizeidel și cu provocarea la duel nu-i putea suferi. Cu greu își stăpânise gurița până acum, din pricina poziției oficiale a lui Michel, dar își făcea o adevărată sărbătoare, acum, că era liberă, ca ea și cu buna ei prietenă Didița să ia oștirea chezaro-crăiască între două focuri și s-o facă de râs. Că unde loveau d-lor, tăiau ca cu briciul!

Chiar cu câteva zile înainte de întâmplarea cu Dreizeidel, nu-l făcuse de râs pe însuși Coronini în fața societății înalte adunată pe tăpșanul de la Copou să asculte cea mai bună din muzicile austriace? Nobilul conte înconjurat de un splendid stat-major, se primbla printre trăsurile grămădite acolo, oprindu-se din când în când și aruncând câte un compliment pe la cucoane. Așa se opri și înaintea coanei Profirița, începând cu ea o conversație într-o franțuzească, cam germană nu-i vorba, dar lăudând frumosul cer al Moldovei și mirosul florilor din câmpiile țării noastre. „Aveți dreptate, dle conte, răspunse amabil răutăcioasa cuconiță. Așa era odată!... Acum însă mi se pare că miroase mai mult a sauer Kraut” (varză nemțească).

Neamțul se făcu roș ca sfecla, salută cavalerește și plecă în galop mic spre o altă trăsură. Văzând pe bărbatul său demisionat, se întreba de nu cumva își răzbunase Coronini înfrângerea de la Copou. Ceea ce îi dădea asemenea gânduri era că surprinsese convorbirea ce avusese feldmareșalul cu ministrul din lăuntru la bal. Atuncea nu prea înțelesese rostul interesului deosebit pe care-l arătase bărbatului ei contele Coronini, mai cu seamă că ofițerul fusese pedepsit cu transferarea pentru scandalul petrecut în casa sa. Acum vorbele acelea luau alt înțeles și fiindcă acea demisie, departe de a o supăra, îi făcea mare plăcere, își făgădui, cu tot dinadinsul, să urmeze războiul cu Austria până-n pânzele albe!

Vesel că nu întâmpinase acasă nicio împotrivire sau părere de rău, conu Mihalache, după o zi sau două, dădu serviciul în primire noului agă, conu Costică Balș.

Sărmanul conu Costică Balș! Mai bine nu primea slujba asta, că poate nu afla niciodată ce se petrecea în casa lui și, sănătos și voinic cum era, ar fi trăit poate și în ziua de astăzi. Rari oameni au fost înzestrați cu mai frumoa-se podoabe sufletești și trupești decât tânărul acesta, după cât mi s-a spus de cei cari l-au cunoscut și nu-mi vorbeau de el decât cu lacrimile-n ochi! Fire aleasă, de-o creștere și învățătură rară pe acele vremuri, blând, milos, darnic, dar de-o energie la nevoie și de o bărbăție neîntrecută, pornit din-tr-un neam mare și băștinaș, primise slujba de agă mai mult ca o jertfă pe care o făcea domnescului său socru și Țării Moldovei.

Cine știe la ce mărire n-ar fi ajuns Costică Balș și de nu s-ar fi schimbat ceva din istoria neamului dacă o scârbă de păzitor nu-i raporta, după da-torie, că noaptea, când lipsește, se furișează prin gang un ofițer nemțesc. Fără a-și bănui nicio clipă nevasta, ci, mai degrabă, o servitoare, Costică Balș se întoarse acasă pe neașteptate și se încredință îndată de nenoroci-rea lui!

După moravurile de atunci, un altul ar fi pus slugile să-l lungească pe neamț la scară și, cu un harapnic surugiesc, l-ar fi mângâiat pe spinare până il scotea din sănătate! Așa au făcut și alți boieri, iar fioroșii ofițeri chezaro-crăiești au rămas cu dungile de harapnic săpate pe spinare!

Nu însă asemenea creștere primise Costică Balș. Cu toate că protivnicul său era cel mai renumit duelist din toată Germania, cu toate că-i ceruse lui Balș scuze până și pe teren, ducând mărinimia până a trage de două ori în vânt, Costică Balș nu voi să audă nimic. Atunci neamțul trase pentru a treia oară și-l nimeri la inimă, curmând cu un singur glonte atâta nădejde, atâta viitor strălucit! Ca o răzbunare a cerului, baronul neamț moare după câțiva ani în aceleași împrejurări, ucis de un lord englez în Bavaria.

Conu Mihalache se cruci când auzi cruda veste. „Ei, vezi tu, Pulchèrie ma chère, ce-au mai făcut nemții? Bre, bre, bre! Să-l împuște pe bietu conu Costică!... Și încă la duel cu pistolul!” Apoi, luând-o pe franțuzește, după obicei: „Si moi etais Costică Balș, c-est dans femme que j-aurais donne avec le pistol et pas dans Neamț. 11 faut quelqu-un ne pas avoir chaise dans la tete pour sortit au duel!” Adică; „De eram eu Costică Balș, dam în femeie cu pistolul, nu în neamț. Trebuie ca cineva să n-aibă scaun la cap ca să iasă la duel!”

— Și foarte cuminte ai fi făcut, răspunse coana Profirița, care abia năs-cuse cu două zile mai înainte pe tânărul Agapie Stelea, căruia hotărâse să-i mai dea numele de Arthur și, în prescurtare, îl numea de pe acum mon-sieur Tutur. Eu una, nu mai vreau cu niciun preț să mai stau în Iași, cât vor mai fi austriacii în țară! Cum mă voi putea scula și Tutur va primi botezul, să plecăm la Steleni și să ne așezăm acolo!

— Tres bien, Pulcherie ma chere, făcu conu Mihalache cu o prefăcută supunere și o ascunsă bucurie. Si vous voulez vous comme cela, allons aussi â Steleni.Eu voi pleca înainte să mai orânduiesc ceva în case, apoi voi veni să te iau.

— Ba nu, nu, ferească Dumnezeu! strigă coana Profirița cu groază. Nu rămân singură în Iași nicio zi! Aș muri de frică între sălbaticii aceștia! Înda-tă după botez plecăm tustrei: Tutur, dumneata și eu. Cu o săptămână-două înainte trimitem în Steleni parte din slugi cu pana Josephina, care e des-tul de pricepută ca să aranjeze deocamdată, le strictè nècessaire . La sosirea noastră le aranjăm toate după gustul nostru. Destul să fie o odaie mare, luminoasă, curată, bine încălzită și ferită de curent, pentru Mr Tutur. Vom face cum vom putea.

— Ce vorbești, soro, de o odaie caldă și luminoasă? făcu Stelea jignit. Sunt acolo peste paisprezece odăi; toate mari cu tavanuri înalte, cu fe-restre cât niște uși mari, lucrate din stejar uscat cum nu se mai lucrează astăzi, cu sobe mari cu câte patru stâlpi. Cât despre curent, poți să dormi fără grijă și cu capul lângă fereastră. N-am trăit acolo cu părinții, iarna și vara, timp de ani îndelungați? N-am acolo pe vechil și pe mama Nița cămărășița, care îngrijesc de casă? Apoi nu mă duc și eu de mai multe ori pe an la Steleni? Fii fără nicio grijă, soro dragă; casele sunt în bună stare. Mobila, de, e cam veche, cum era pe atuncea, mai mult divanuri îmbră-cate cu cit, dar nu face nimica. Aducem noi de la Iași și mobilă, și tapițeri cât poftești și le vei preface pe toate, după gustul matale. Și avem destulă mobilă și aicea.

— Ba, odată ce-i așa cum zici dumneata, Michel, n-o să luăm de aicea nimica. Să se strice pe drum? Ce poate fi mai frumos și mai à la mode , la țară, decât citul? Vezi la Stânca, la Slobozia, la Negrești, la Ștefănești și în toate părțile? În castelele franceze, germane, poloneze, ungurești, pretutin-denea tot citul! E simplu, răcoros și elegant. Atâta numai că voi îmbrăca cu cit și pereții, și tavanurile. Încolo, afară de iatacul nostru, odaia copilului, buduarul meu, sufrageria, salonul cel mare și odaia ta de lucru, pentru care vom cumpăra mobile mai occidentale, cu teluri, dar tot îmbrăcate cu cit, restul odăilor va fi în stil oriental, cu divanuri, perdele, pereți și tavanuri asortate cu cit sau creton. O să vezi, draga Michel, cu ce gust și bonton o să garnisez cuibușorul nostru de țară, isprăvi conița bătând din palme de bucurie.

— Nu mă îndoiesc ca o să fie tare frumos, se gândea conu Mihalache, numai de ne-ar da Dumnezeu roadă destulă ca să le pot plăti, frumusețile acelea! Auzi? Să îmbrac cu cit, de la tavan până-n podele, paisprezece odăi mari, și să cumpăr mobilă franțuzească pentru alte șase odăi, pe când mo-bila de aice s-o mănânce moliile așteptându-ne!

— Eu, dragă Michel, urmă conița, sunt de părere să trăim acolo cu cea mai mare economie și să strângem avere mare-mare pentru Tutur. Renunț la toalete și la petreceri. Vom sta acolo tot anul. N-oi veni în Iași decât pen-tru o lună-două, ca s-o văd pe Didița. Un singur lucru țin să am: florile! O să-mi faci o seră, un parc frumos; gazoane și parteruri; vom aduce un gră-dinar de ia Stuttgard ori de la Drezda și nu-ți voi mai cere nimica-nimica! A! O întrebare: este vreun doctor în apropiere? Nu mă gândesc la mine, ci la copil.

— Tocmai în apropiere nu, draga mea, dar nici două poște mici nu ne despart de Botoșani. Cu poștalionii noștri, în trei, sau cel mult patru cea-suri, îl ai la scară și pe doctor.

— Cine știe ce doctor uitat de Dumnezeu și certat cu știința o mai fi și acela, de s-a înfundat tocmai la Botoșani!

— Ba te înșeli amarnic, Profirițo. În Botoșani este jidovime multă și e știut ca unde sunt mulți jidani acolo sunt doctori mai buni, că sunt bine plătiți. Acolo, de pildă, este un grec foarte învățat, un neamț de la Drezda și un moldovan.

— Moldovan și doctor! făcu Profirița cu dispreț. Și grecul trebuie să fie din vremea lui Caragea. Mai buni pentru vite decât pentru oameni, acești doi dintâi. Neamțu, dacă este cu adevărat de la Dresda, îmi inspiră mai multă încredere. La un caz grabnic îl vom putea chema și pe dânsul până să vie altul mai bun de la Iași.

După această consfătuire, hotărârea de a părăsi capitala fu luată în chip nestrămutat; coana Profirița mândră de jertfa pe care o făcea iubitului său Tutur, iar conu Mihalache, socotind în sine cam câte chile mari trebuia să scoată din falce și câte falei să pregătească pentru a îmbrăca pereții și tava-nurile din Steleni, a croi parcuri și florării, a plăti leafa și drumul grădinarului din Dresda și la cel dintâi guturai sau dinte al lui Mr Tutur să cărăbă-nească în Steleni pe doctorul neamț din Botoșani, până să vie și dr. Cihac de la Iași!... Dar helbet!... Bun e Dumnezeu și nu lasă pe oameni!

Capitolul XI Botezul lui Mr Tutur

Hotărâtă a părăsi Iașul și a începe o viață nouă de gentleman farmer , cum spunea dumneaei, cu toate că nu știa englezește, madame de Stelea nu mai avea răbdarea să stea în pat. Nu mai citea decât pe Florian, Lamartine, George Sand și pe toți acei poeți și romancieri cari descriau plăcerile vieții câmpenești. Cu prietenele cari veneau s-o vadă nu mai vorbea decât de cas-teiul său din Steleni pe cari nu-l cunoștea încă și de mărețul parc ce-l va croi acolo din păduricea despre cari îi vorbise Michel și care nu era mai departe decât de vreo două sute de metri de castel. Nimic mai lesne; acele două sute de metri le umpli cu parteruri de flori, pluze (pajiști), alei, și de va găsi și apă în apropiere, se poate întocmi un lac sau vreo câteva bazinuri cu crapi sau pești aurii ca la Versailles. În pădurice: deschizi drumuri, presari ceva pavilioane și popasuri ca la Stânca, și iată parcul gata!

În privința aceasta chiar se iscau nesfârșite discuții între prietene. Unele susțineau genr-ul franțuzesc al lui Le Notre, acel care desenase grădinile de la Versailles; altele dau precădere genr-ului englez, jardins anglais , care, apropiindu-se mai mult de natură, este mai poetic. Spre susținere, arătau că chiar la Versailles se făcuseră două încercări fericite: una subt nenorocita regină martiră Marie Antoinette, la Trianon, și alta subt bietul rege Louis-Philippe, așa de mișelește detronat de către urâciosul aventurier Napoleon al III-lea. ’

Coana Profirița cam șovăia între aceste două păreri. Cu toate că ținea cu Burbonii din ramura veche și numea pe Ludovic Filip regele burghezilor, veșnic cu umbrela subsuoară, înclina însă pentru jardins anglais ., mai vese-le, mai romantice, și poate și ceva mai ieftene, fiind mai lesne de întreținut. Mă rog, nu se ducea dumneaei la țară în scop de economii?

Această considerație din urmă făcea din conu Mihalache un înfocat partizan al grădinilor englezești. Nu fusese și dumnealui la Versailles? Nu avuse prilejul să judece amândouă felurile? „Vous aves raison, Pulchèrie ma chère, et vous, mes Mesdames”, spunea el pe franțuzește. „Pourquoi schi-monoser Ies pauvres arbres, autrèment què Dieu les a faites?” Adică: „Ai dreptate, Profirițo dragă, și dumneavoastră cucoanelor! De ce să schimo-nosim pe bieții copaci altfel de cum i-a lăsat Dumnezeu?”

Cu discuțiile acestea vremea trecea și doctorul Cihac învoi, în sfârșit, lehuzei a se scula din pat. Vestita madame Mina, cea mai bună moașă de pe atuncea, părăsi și ea casa, după ce fusese plătită pentru munca ei de o noapte, neavând a se mai reîntoarce decât în ziua botezului, pentru căpăta-rea obișnuitului prezent.

Se trimise dar o ștafetă la Șoldani, înștiințându-se hatmanul că totul era gata pentru botez și că scumpul său nepoțel îl așteaptă cu nerăbdare pentru ca să-i devie totodată și fiu sufletesc.

Conu Agapie doar atâta aștepta și sări îndată cu mare bucurie. Când află însă hotărârea Profiriței de a se așeza cu totul la Steleni și a se pune pe economii pentru viitorul copilului, bucuria i se îndoi, binecuvântând pe fiică-sa pentru gândul cel bun și cuminte.

Bineînțeles că botezul se făcu în salonul cel cu stele multe pe tavan. Cum erau să ducă pe copil tocmai la biserica enoriașă, fie chiar în caretă? La întoarcere ar fi putut răci. Se chemară dar preoții enoriași, se aduse christelnița bisericii în care se turnă ceva apă căldicică, care avu numai bine vreme să se răcească în timpul lepădărilor și al rugăciunilor premer-gătoare. Ba se vede chiar că se răcise prea mult după gustul lui Tutur, care în fața lui Dumnezeu mai primea și frumosul nume de Agapie (ceea ce pe elinește înseamnă iubire), căci, atunci când preotul îl cufundă de trei ori în apa botezului, noul creștin își manifestă nemulțămirea prin țipete atât de puternice încât Sfinția Sa părintele Năstase spuse nașului că aceasta prevestește că copilul va fi plin de zile și că va ajunge om de seamă. Tutur parcă înțelese proorocirea bunului preot, că nu pierdu prilejul a se însemna de pe acum cu ceva deosebit. Cum se văzu mai la uscat și în mâinile iubitului său grand-papâ, se purtă într-un chip atât de necuviincios, încât bietul naș, uluit de așa sloată mare, nu mai vru să-l ridice în sus pentru a-i spune Megas Postelnicos, ci-l dădu grăbit madamei Mina, căutând cu jind un prosop ca să se șteargă!

— Haoleu, asta-i bine! bine! făcu bătrânul Ioniţă camardinerul, ștergând cu îngrijire pe socrul stăpânului său. Asta-i semn de belșug la câmp, co-coane!

În afară de această mică și neînsemnată întâmplare, botezul lui Mr Tu-tur fu unul din cele mai frumoase din anul acela. Toată protipendada fu față și toți prietenii fostului agă ținură a lua parte cu familiile la bucuria lui, și din dragoste, dar și pentru a-și arăta nemulțămirea față de ocârmuire și austriaci, cari dezgustaseră de slujbă un vrednic și bun slujbaș, hotărându-l a se înfunda de pe acuma la țară, pe când, la vrâsta și cu puterea lui ar fi pu-tut încă aduce mari și îndelungate foloase. În ziua aceea puteai să fi întâlnit prin saloanele lui conu Mihalache tot ce Iaşul avea mai bun și mai de samă pe atuncea, dar numai străini nu. Și ofițerime era de ajuns, slavă Domnului, dar toată îmbrăcată în uniformele țării; parcă din toată Moldova numai acest colțișor din Podul Verde rămăsese ferit de pacostea mundirelor albe și a șlepcelor cu penaje verzi.

După săvârșirea celor sfinte, se dădură cofeturi și șampanie, și ceva mai târziu se trecu în uriașa sufragerie, alcătuită din trei odăi mari, ale căror uși fuseseră luate cu totul, așa că se vedea dintr-un capăt al mesei la cellalt și că toți oaspeții încăpeau fără înghesuială. Nu voi pomeni nici de felurile de bucate, nici de numărul sticlelor ce s-au trecut. Era o masă ca toate mesele boierești de pe atuncea, adică bogată și îmbelșugată, așa că, după ce se să-turau boierii, nici slugile, nici toate viețuitoarele curții, nici păsările cerului nu rămâneau flămânde.

Un lucru însă e vrednic de însemnat. Barbu Lăutarul avu și el prilejul să-și arate iscusința, nu însă cu acele cântece lumești sau de inimă albas-tră ce le-am auzit la Bolta Rece. Barbu își avea programul după public, și în împrejurarea de față rolul lui Neculai Vacă era precumpănitor. Aici nu mai mergea cu: „Tu-mi ziceai odată” sau cu „Hora Roznovanului”; erau tot dudui din protipendadă, care nu pricepeau decât mozică străină. După o introducție de viori și chitară, începu dar Neculai Vacă să cânte „Lacul” de Lamartine, muzica de Niedermayer și, bineînțeles, în cea mai curată limbă franțuzească. Judecați și d-voastră:

„Inși tujurr pusău, verde nuvău rivagii Da-la nui titiruel, împurtea săritur, Ni purio nu giainie, suri osia-n desagii Jitie l-acru-n solgiur?!”

Și tot așa înainte, că era tare frumos! Muzica o deprinsese de la o duduie de boier mare, care o cânta și dumneaei din gură pe clavir, și cuvintele le scrisese chiar el, după cum le auzise de la duduia. Numai despre solgiur nu se prea dumerea; dar își da cu gândul că trebuie să fie un fel de bulgur franțuzesc, așa că și cuvintele, și muzica le înțelegea deopotrivă de bine. Mai cânta apoi și un alt cântec franțuzesc: „Cradgiugea maminiană”, o mai luă și pe talienește cu romanța lui Braga, știți d-voastră: „Stella cu fidență”, aceea care începe cu cuvintele: „Astro di moare”. Și ceva din „Rigoleată” și altele multe, cât poftiți. Nu știu însă cum se întâmpla că după fiecare buca-tă porneau, ca vrăjite, arcușurile pe strune, într-o chindie, brâu sau sârbă îndrăcite! Au doară s-a schimbat așa de tare de la 1854 încoace? Și astăzi încă coborâtorii lui Barbu și ai lui Angheluță, deveniți artiști apreciați în cele mai mari capitale ale lumii, după ce execută în perfecție vreo bucată de Wagner, de Grieg ori de Mascagni, nu le alternează tot așa de brusc cu sârba, brâul sau chindia? Sângele apă nu se face! Mai însemnat este însă că aceste alternări și le permit în străinătate și că publicul străin le primește nu numai fără cârtiri, dar în tunete de aplauze.

Din sufragerie se trecu din nou în saloane. Fu greu până ce un coconaș și o duduie începură în glumă a învârti un vals, că se prinseră cu toții, din vals în „sotiș”, în polca-mazurca, apoi se formă și întâiul cadril, și iată balul înjghebat gata și ținând până la ziua albă. Ca toate petrecerile neașteptate și venite de la sine, veselia fu și mai mare; iar pe când începea a răsări soa-rele, prin îndemnul hatmanului Varlaam se întinse o horă în care toți fură siliți să se prindă: și bătrânii cu simandicoasele lor cucoane, și cuconițele, și văduvioarele mai tinere, și chiar duduile de bonton, care la început se prinseră cam în silă pentru a face plăcere lui papă și apoi jucară chiar bine de tot și cu toată inima. Și soarele era sus de tot când musafirii se despărțiră, în sunetele marșului lui Napoleon!

La vreo trei zile după botez, conu Agapie porni la Șoldani, iar vechilul din Steleni primi poruncă să trimeată trei harabale la Iași pentru calabalâ-curile boierești ce aveau să se trimeată la Steleni și faetonul cel vechi al ră-posatului spătar pentru pana Josephina. La harabale să se înjuge câte două perechi de boi, iar la faeton să se înhame cai de dârvală. Cămărășița să pună la grijit prin odăi până la sosirea Josephinii.

Sosiră și carele, și faetonul, ba și conu Tănăsache vechilul, cu naiticeanca d-sale trasă de patru cai frumoși, venit anume pentru a primi porunci mai deslușite.

Rămaseră pentru slujba boierilor în Iași doar camardinerul Ioniţă, bu-cătarul, manca’ lui Tutur, vizitiii și rândașii de grajd, caii având să plece, cu trei zile în urma boierilor, și o fată mai pricepută care să înlocuiască în lipsă de pana Josephina. Dumneaei însă, cu sufragiul, leaota de perdegii, ajutori de bucătărie, spălătoreasă și alt mărunțiș se înghesuiră, care prin naiticean-ca vechilului, care în faeton și care prin harabalele ticsite cu lăzi. Și toată lumea asta, cu ajutorul Celui-de-Sus, ajunse cu bine, numai în trei zile de drum, de la Iași în Steleni.

Cam de vreo trei ori făcură harabalele drumul de la Steleni la Iași și îndărăt; că, pe de o parte, coana Profirița, făcând vizitele sale de plecare, se mai întâlnea cu câte o etajeră frumoasă la Miculi sau vreo masă de lucru în lemn de trandafir, pe care se grăbea să le cumpere, iar, pe de altă parte, nu trebuie să uităm că erau cinci odăi pentru care trebuiau cumpărate mo-bile mai europenești decât divanurile și faimoasele scaune din vremea lui Napoleon cel Mare, ale căror perne pe teluri se dau uneori la o parte de te scufundai în ele până la pământ, și n-ajungeau nici două slugi ca să te scoa-tă afară. Apoi nici din Steleni nu veneau harabalele tocmai cu deșertul, că se nemerea ca pana Josephina să trimeată la Iași câte un cufar-două, dintre cele care erau menite să rămână acolo și se trimisese la Steleni din greșală. Până și bivolița cu malacul fură porniți la moșie, cu toate că mai erau vreo șapte acolo; dar, fiindcă nu se știa că vor veni boierii, le lăsaseră să înțarce și în ultimele zile coana Profirița fu silită să se împrumute cu laptele de cafea tocmai de la conu Toderaș Balș, stăpânul bivoliței cu pricina din Târgul-Cu-cului. De două săptămâni, calfele lui Lupu Carniol se duseseră la Steleni și lucrau de zor și cu osârdie; dar, în sfârșit, după ce toate fură bine pregătite, sosi și mult așteptata zi a plecării.

Într-o frumoasă dimineață de april, trase mai întâi la scară careta cea mare de drum, încărcată și dinapoi, și deasupra, cu valizele sale de piele neagră, făcute anume pentru dânsa. În acest monument măreț, și prin mă-rimea lui dar și prin greutate și la care opt cai de poștă aveau ce trage, luă loc monsieur Tutur și damele sale de onoare, adică doica, dădaca și fata din casă. Pe capră erau bucătarul și rândașul de bucătărie, amândoi deopo trivă de smoliți. Odată lumea asta bine așezată, se urni maiestoasa caretă apucând la vale, spre rohatca din Păcurari. Îndată fu înlocuită subt gang de către faetonul numai în șese cai.

Era foarte puțin încărcat, având numai valiza de dinapoi, în care se afla dejunul și nelipsitul tacâm de dulceață și cafea turcească. Apoi mai veneau legate cu frânghii, peste valiză, două geamantane și două cutii pentru pălării, și legate de capră chiseaua de tinichea închisă cu lacăt de alamă în care era tutunul și mai îndemână ciubucul și o pușcă cu două țevi, pentru toată întâmplarea. În această trăsură se așezară numai coana Profirița și conu Mihalache, iar pe capră camardinerul Ioniţă, înarmat și el cu o pușcă; dar socotiți că porniră îndată? Vă înșelați. Stăpânul mai stătu cel puțin un sfert de ceas la vorbă cu vătaful de ogradă, arătându-i cum și din ce parte trebuia începută curățirea canalurilor, cum trebuia să cheme homarii ca să măture bine hornurile, mai ales acel de la bucătărie, cum, după ce vor pleca telegarii la țară, trebuiau schimbate podelele de la grajd și măturată curtea de surcele și de paie, cu cea mai mare îngrijire - Doamne ferește de un foc! Apoi, crucindu-se cu evlavie, porunci suru-giului să plece; dar abia ajuns în pragul porții, că-l și opri, pentru a mai striga o dată vătafului:

— Bagă de seamă, Toadere! Îți las pe mâini cogeamite avere! Tu-mi răs-punzi de tot ce se află aici, și vai de pielea ta de s-ar întâmpla ceva!

— Să n-ai grijă, cocoane, răspunse credinciosul Toader, răspund cu oa-sele și cu capul!

— Hii, tată, strigă surugiul pocnind cu harapnicul în lăturaș. Hii la drum, la drum cu toții, ca voinicii și ca hoții! Ai, hii, hai!

Abia la rohatcă putură ajunge careta și, într-o întinsoare, luară de-a lun-gul șesul Bahluiului până la Podu-Iloaiei, unde, schimbând caii, apucară la dreapta, spre poșta de la Lătăi. Aici îi așteptau conu Tănăsache vechilul, vreo șase vătafi călări și poștalionii boierești.

Se coborâră din trăsuri, intrară în casa poștei, foarte curată -, femeia căpitanului fiind o bună gospodină. Gustară ceva din merindele aduse, dar mâncară cu poftă dintr-o mămăliguță cu unt, brânză și smântână, ce li se pregăti în pripă; apoi Mr Tutur, care dejunase și dumnealui de la man-că, găsi nimerit să-și închiză ochișorii și poftim de-l mai trezește dacă-ți dă mâna! Coana Profirița se întinse și ea pe un pat, iar conu Mihalache se duse să-și fumeze ciubucul pe prispă, stând de vorbă cu căpitanul, cu vechilul și cu vătafii, până ce micuțul coconaș dădu semnalul de plecare prin niște bâiguieli și râsete ce-l apucau întotdeauna când se trezea și era sănătos.

Plecară dar și de la Lătăi în aceeași rânduială cum veniseră, înconju-rați de vătafii călări, cari mai sprijineau trăsurile cu mâinile când era vreo costișă.

Timpul era minunat în ziua aceea: nici prea cald, nici prea răcoros. Drumul poștei rămăsese în mâna dreaptă, și trăsurile mergeau pe un dru-muleț strâmt, în mijlocul unei câmpii înțelenite, verde și smălțuită cu pâl-curi mari învinețite de cimbru sau înălbite și înstelate cu romaniță, iar, pe alocurea, pâlcuri mai mici și tufe stinghere de toporași, care toate te ador-meau cu miresmele lor amestecate. Sus pe cer, câte un nourel alb-tranda-firiu trimitea pe pământ umbra sa mișcătoare, întunecând câte o bucată de loc din acea câmpie strălucitoare de soare, de verdeață și de primăvă-ratică înflorire; dar adia un vântuleț cald și îmbălsămat gonind nourelul spre munți, și bucata de pământ întunecată adineaore apărea ochilor mai strălucitoare și mai mândră, pe când alta se întuneca, puțin mai departe. Și țelina, sfântă țelină românească, se întindea cât puteai cuprinde cu ochii; plămânii se umpleau în piept de văzduhul proaspăt, feciorelnic și el ca și țelina: una nespartă de nimeni, cine știe de când, iar cellalt poate netrecut încă prin niciun plămân! întâlneau călătorii noștri, când și când, tamazlâ-curi de câteva sute de vite albe, grase, mari și frumoase, herghelii cu iepe fătătoare, cu mânzi zburdalnici și hărmăsari semeți, târle ciobănești, ale căror turme se vedeau păscând în depărtare întinzându-se în lungi și mari pete cenușii în mijlocul verdeții înconjurătoare. Apoi înnegrea și câte un lan boieresc, spărtură de țelină sau miriște de anul trecut, cu brazda lui cea neagră, catifelată și atât de grasă că-ți umplea mâinile de stai ca s-o atingi! De întâlneai plug țărănesc, era el de lemn ca în timpul patriarhilor; dar la el trăgeau patru și cinci perechi de boi și toate ale românului! Pe atunci iepele nu ajunseseră încă să tragă la plug, ba nici la căruțe nu se înhămau; doar să nu fi avut cal, și atuncea te râdeau vecinii. O, mândră și îmbelșu-gată câmpie românească de pe acele vremuri! Poezie măreață, proaspătă și curată, ce nu se mai poate întâlni nici în vestitele câmpii americane! Cum să nu fi fost și firea, și sufletul, și cugetul românului mai largi, mai bune și mai cinstite decât în zilele noastre! Țelina... am spart-o! Văzduhul... l-am întinat cu fumul de cărbuni și de țiței! Sufletul... am deprins să-l vindem cui dă mai mult! în sfârșit, nevoia a încolțit vrajba, zavistea, ura! Iar cu-getarea noastră atât de cinstită, de dreaptă și de blândă altădată, ne silim din răsputeri a o strica, a o suci și a o schimonosi după calapodul altor neamuri, de altă fire și cu alte nevoi!

Pe când coborau trăsurile într-o vâlcică destul de adâncă, în fundul că-reia curgea un mic pârâiaș ce abia se zărea dintre ierburi, dar peste care se aruncase totuși un fel de podișcă alcătuită din vreo câteva crengi pe care se puseseră brazde și gunoi, se auzi tunetul dinspre miazănoapte.

— Semn bun de belșug, Gheorghiule! strigă conu Mihalache vechilului, care se afla puțin înainte.

— Și de sloată, coane, răspunse acela, apropiindu-se să-și îmbrace abaoa. O să ne ploaie amarnic îndată. Ar fi bine să treacă conița în caretă, și să se ridice podețul de la faeton. Coana Profirița nu prea voia, dar fiindcă abia se sculase de pe lehuzie, conu Mihalache stărui, zicându-i pe franțuzește: „Allez vous dans la careta, Pulcherie ma chere, car îl va vous mouiller, et vous vous enmaladerez”, adică: „Du-te în caretă, Profiriță dragă, că o să te ude și o să te îmbolnăvești”.

Abia se luaseră aceste măsuri, că un nour gros și negru ascunse aproape cu desăvârșire lumina soarelui; iar, după un al doilea tunet mai puternic, mari picături de ploaie începură a păta în rotocoale mari praful de pe drum, rare la început, dar tot mai dese, prefâcând praful în mâzgă, din mâzgă în noroi și începu a turna ca din cofă. Tunetele și fulgerele se tot întețeau mereu, speriind caii, cari mai erau și despotcoviți după bunul obicei de la țară, și abia se țineau pe picioare, lunecând mereu pe drumul cleios. Nevinovatul pârâiaș de adineauri ajunsese chiar râu, umplând valea și trecând disprețu-itor peste podișcă, dar, din norocire, după ce trecuseră trăsurile, care din pricina apei fură silite a lăsa drumul și a merge pe alăturea de el într-o coastă și sprijinite de vătafi. Mai începu și vântul a sufla în față, împiedicând vederile cailor, ale surugiilor și ale vătafilor.

De bine, de rău, faetonul ajunse cum ajunse pe cealaltă muchie a vâl-celei, dar caii de la caretă cădeau mereu în brânci și, speriați, începeau a prinde la nărav. Conu Mihalache porunci să se desprindă înaintașii de la faetonul lui și se coborî să-i prindă înaintea celor de la caretă, și atunci caii, trăgând de ștreanguri, iar boierul, vechilul și vătafii, împingând de roți, izbutiră, în sfârșit, a o sui până sus pe dâmb. Conu Mihalache era leoarcă de apă, plin de noroi până la coate, dar mulțămit în sufletul lui că-și scăpa-se nevasta și copilul din primejdia care, într-o anumită clipă, fusese chiar mare, când careta era cât pe ce să se rostogolească, tocmai unde era pârâul mai adânc!

Odată pe culme, după ce răsuflată oamenii și caii fură prinși la locurile lor, se porni cu Dumnezeu înainte, însă tot cam pe dibuitele până-ncepu ploaia să mai rărească și cerul a se mai lumina puțin; apoi tot mai mult și mai mult, până ce ieșiră cu bine de subt nour, care-și urmă calea înspre miazăzi.

Cu trecerea nourului stătu și ploaia și soarele reapăru în strălucirea unui măreț asfințit; iar de la spatele trăsurilor și pânâ-ntr-o zare nu tocmai de-părtată, dar pe care se vedeau strălucind tablele bisericii și ale curților din Steleni, se ridică un frumos curcubeu.

Conu Mihalache porunci să oprească, o luă pe coana Profirița lângă dânsul în faeton, și întinzând o mână trufașă spre curțile din zare: „Voila, Pulchèrie ma chère, et notre maison”, îi spunea el măreț, adică: „Iată, Profi-rițo dragă, și casa noastră” - pe când surugiii porneau în goană, chiuind și plesnind de sosire.

Nu știu, dragi cititori, de v-ați simțit vreodată, după o frumoasă ploa-ie de primăvară, întinși a lene pe perinele unui faeton, duși ca intr-un vis în goana mare a opt cai voinici! Când miresmele ierburilor și ale florilor încă ude îți desfată și-ți umple pieptul, când razele de soare stârnesc mii de diamante pe fiecare floare, pe fiecare fir de iarbă, umplându-ți vederea cu sclipirile lor, când auzul îți este plin de tropotul copitelor, de chiotele suru-giilor și plesnetul harapnicelor! Când stropi și bulgări de pământ, aruncați de cai și de roți cu sutele peste cap, ca gloanțele în război, înnemerindu-te și ele uneori peste urechi sau chiar în frunte, dar fără a-ți pricinui dureri, pentru că sunt turnate, gloanțele acelea, din pământul pe care te-ai născut și în care dorm strămoșii neamului! O, dacă le-ați cunoscut, măcar în co-pilăria voastră, simțirile acele fermecătoare și scumpe sufletelor românești, spuneți în curățenie de suflet de n-ați da toate acceleratele, vagoanele de dormit, automobilele și toate huzururile moderne pentru a le mai resimți o dată așa precum le-ați mai simțit: cu felinele fecioare, nesfârșitele câmpii care erau pe atunci și nu mai sunt.

În astfel de întocmiri sufletești, ajunse tânăra pereche la casele ei de țară, în fața scării cerdacului celui mare, pe care aștepta o bogată și îmbelșugată masă. Erau însă atât de trudiți și de lungul drum făcut, și de cele întâmplate în vâlcica cea cu pârâiașul de odinioară, că nu gustară aproape nimic din bucate, și, cum îl așezară pe Mr Tutur în apartamentele sale, se retraseră și ei în odăile lor.

Capitolul XII O gospodărie cum erau pe atuncea

A doua zi de dimineață, pe la oarele cinci, o frumoasă naiticeancă pe două arcuri și trasă de patru cai buziși, mai frumoși și mai grași decât poș-talionii boierești, se oprea la scara de subt cerdacul cel mare. În naiticeancă fân, peste fân un frumos lăicer și o manta de aba, iar peste fân, lăicer și aba, chiar dumnealui Conu Tănăsache Gheorghiu, vechil din tată-n fiu al moșiei Steleni, și care, pe lângă gospodăria boierească, mai găsea vreme să țină și o mică moșioară în posesie. Vite n-avea decât cei patru cai, niște văcuțe, cam vreo patru la număr, și vreo două perechi de boi. Cu toate acestea, moșioara Domniei Sale, de patru sute de falei, era întotdeauna și la vreme arată din hotar în hotar. Prin ce minune? O știa numai Dumnezeu Sfântul și conul Tănăsache, care, de altfel, nu râvnea nicicum la sfințenie.

Cu părul tuns și cărunt, era scurt, gros și îndesat. În fața lui rotundă și cam spânatică, abia se zărea o bucățică de nas între doi ochișori șireți cari la vreo supărare se aprindeau ca niște cărbuni. Se mai aprindeau ei și când întâlneau pe drum vreo țărăncuță mai frumoasă, cu picioarele goale și crăpate, și cu poalele-n brâu, ca plăcintele cele bune. De! Fiecare om cu meteahna lui. Îi cam plăcea lui conu Tănăsache să sară gardurile din când în când, cu toate că avea cucoană, vreo șapte dudui și patru coconași, dintre cari cel mai mare, cam de vreo treisprezece ani, moștenise, se vede, meteahna băbacăi căci, cu toate bătăile ce le mânca de la mamaia Domniei Sale, nu se lăsa de ciupit țigăncile din curte sau fetișcanele venite la vreun plivit sau văruit de Paști.

Când conu Tănăsache vorbea cu lume bună, curgea miere din gura lui. Cu vătăjeii vorbea gros și răstit la vreme bună; dar, în timp de furtună, glasul lui ar fi acoperit și tunetul din cer. Ca bun și evlavios creștin ce era, se ferea să înjure de cele sfinte, ci numai de povidlă și cozonaci. Fiindcă însă cozonac fără pască nu se poate, amesteca acolo și vreo pască-două la o furie mare; dar Paștele nu le pomenea niciodată, cum fac alții cu mare păcat. Cu țăranii se înțelegea ca și cu lumea bună la început, apoi îi lua drept vătăjei, ca să isprăvească convorbirea ca și cu argații și țiganii, adică cu șfichiul de la harapnic, după ce-i cinstea cu povidlă, pască și cozonaci din belșug.

Conu Tănăsache se purta foarte curat: avea vreo patru-cinci surtuce de postav negru, ciuboțele de glanț nemțesc și botfori de lac rusesc îndeajuns și aduse toate de la Iași. Îi plăcea să fie totdeauna bine încălțat, de cizmari bineînțeles, că pe boieri, țărani sau negustori căta să-i încalțe el pe dânșii cum era mai bine. Dar să revenim la îmbrăcăminte: surtucul numărul unu îl punea numai la Paști și la Crăciun, numărul doi la sărbători mari, numă-rul trei duminicile și când venea conu Mihalache la moșie. Celelalte două numere se îmbrăcau după simandichia musafirilor ce-i primea în casă; iar în celelalte zile și împrejurări umbla în haine de șaiac mănăstiresc cusute de cucoană și duduci, pentru că avea o soră călugăriță la Văratec care-i trimitea șaiacul. Mai adăugați o manta de aba gălbuie cu gluga ei, o blană de vulpe, o căciulă de iarnă, o pălărie de pâslă moale pentru vară și veți cunoaște ca și mine garderoba Domniei Sale întreagă.

De-l surprindeai acasă, îmbrăcat în haine de șaiac, fugea ca ars, fără a-ți da nici bună ziua! Și numai ce-l vedeai că reapare, tot în botfori și pantaloni de șaiac, dar cu surtucul numărul patru sau cinci, după cum îți era felul obrazului. Ar fi putut îmbrăca pantaloni la fel cu surtucul și ciobotele; dar ar fi așteptat prea mult, și conu Tănăsache era om politicos și bine-crescut.

În dimineața aceea venise, dar, după poruncă, să-și plimbe stăpânul pe moșie. Era în mare ținută de serviciu, adică: botfori de lac, pantaloni de șaiac și surtucul numărul... cinci, ferească Dumnezeu de vreo ploaie, în pre-vederea căreia luase și abaua.

— Bine-ai venit, Tănăsache, strigă boierul care tocmai își isprăvea cafea-ua și ciubucul pe cerdac.

— Sărut mâna, coconașule, răspunse Tănăsache Gheorghiu, care între-buința cuvântul de coconaș în loc de cocoane, pe temeiul că-l purtase pe conu Mihalache în brațe pe când tatăl său era vechilul spătarului Trofim; ba chiar el moștenise slujba părintească cu vreo trei ani înainte ca răposatul spătar să-și dea obștescul sfârșit.

— Stai în brișcă, Tănăsache, făcu boierul, sculându-se grăbit și începând a coborî scările, uită-te că vin și eu. Să nu pierdem vremea, ca să fim înapoi la ceasurile opt când se scoală conița, ca să nu ne aștepte cu cafeaua. Și, urcându-se sprinten lângă vechil: „Mișcă”, îi zise lui Ghiță țiganul, care, pe lângă că era vizitiul lui conu Tănăsache, mai era și sfetnicul lui de aproape, având ochi cari vedeau de departe și o gură ce se pricepea la clevetiri. Și tare mai era fudul Ghiță în ziua aceea, că, de cinstea boierului, se spălase pe față, îmbrăcase ilicul cel roș cu flori galbene și pusese și cordele la pălărie.

— Hii, pașol! strigă cioroiul pe rusește, și caii porniră ca vântul.

— Încet, strigă Tănăsache, că o să-l hurduci pe conașu.

— Las-c-am pus eu fân destul, răspunse Ghiță, care ținea să-și arate meș-teșugul. Și-apoi n-avem și noi arcuri la căruță ca și Măria Domniei Sale?

— Încet, cioară, că te croiesc, povidla și cozonacii bunică-tii! se răsti ve-chilul. Ce, vrei să ia haramurile vânt?!

— Ho, tată, strigă Ghiță la cai strângând hățurile. Hoc domol la trap, că ni dă tata povidlă și cozonaci!

O luară mai întâi spre pluguri trecând pe lângă grâul cel de toamnă, vreo două sute de fălci și mai bine, pe lângă cel de secară care era de o sută, pe lângă vreo cincizeci de falei de ovăz și abia începură a se zări plugurile, vreo zece la număr, care stau liniștite pe brazdă, pe când argații stau roată în jurul vătafului.

— Săracii! Cum se mai ostenesc în loc, făcu milosul Ghiță.

— Las-că i-am văzut, răspunse vechilul. Vezi-ți mai bine de cai!

Cum zăriră însă argații naiticeanca din depărtare, alergară îndată la boi și începură să are cu mare râvnă. Plugurile isprăviseră de arat miriștea din anul trecut pentru păpușoiul care se semănase de Paști în mustul zăpezii și răsărise frumos, și acum rupeau la țelină, pregătind de parină pentru viitorul grâu de toamnă.

La Steleni înjugatul se făcea de cu zori și se ara până aproape de amiază, cu câte patru-cinci perechi de boi de plug, care, deși boieresc, era tot de lemn ca pe vremea patriarhilor. Pe când mâncau argații de amiază, venea un alt cârd de boi să are până seara, iar boii desjugați se duceau la tamazlâc. Așa că fiecare bou nu lucra mai mult de o jumătate de zi, și numărai două-zeci de boi pentru fiecare plug. Vițelul era lăsat la vacă să sugă în voia Lui. Chiar vacile oprite pentru lapte nu se mulgeau decât la două țâțe, celelalte rămânând vițelului. Ajuns juncan, vițelul se împerechea cu un altul la un jug slobod și li se da drumul pe câmp, așa înjugați, până se domoleau și se deprindeau bine cu jugul. După asta se înjugau între boii plugului la prigon, ca să se învețe a trage, însă niciodată mai mult de o pereche de juncani la patru perechi de boi. Apoi, din an în an, îi tot mutau la mai greu până ajun-geau și ei rotași, după un alt an, se scoteau la vânzare fie la Iași, fie la Botoșani, fie chiar la Folticeni, unde era prețul mai mare. La conu Mihalache Stelea venitul tamazlâcului întrecea mai în toți anii venitul plugăriei, căci în toți anii scotea la iarmaroc peste două sute de boi, afară de junei, gonitoare, vaci bătrâne sau sterpe și alte bracuri.

Ajunși cu bine la pluguri, care arau acum cu înverșunare, conu Tănăsa-che sări din brișcă și, apucând biciul din mâinile lui Ghiță, se îndreptă spre vătaful Costache, care venea și el spre dânsul.

— Dar bine, Costăchel dragă, întrebă vechilul cu dulce, pe semne că v-ați săturat să mai zgâriați coaja asta de pământ?

— De ce, coane Tănase? întrebă la rândul lui bietul Costache, presimțind a rău.

— De ce, hai? Și mă mai întrebi? Parcă nu te-am văzut de departe cum țineai divan cu argații, și plugurile rugineau pe brazdă, sărmanele?!

— Apoi se rupsese un răsteu la boii cei de la plugul din urmă, răspunse vătaful tot mai îngrijat și înghițind în sec.

— Ce zici, puiule dragă, făcu Tănăsache și mai dulce. Vezi nenorocire mare? S-a rupt un răsteu la plugul cel din urmă și, de frică, au încremenit toate celelalte pe brazdă? Și hâț de chica lui bietul Costache, și trage-l... și întinde-l..., pe când Ghiță făcea haz zicând: „Hauleu! cum îi mai întinde povidla!” Și cum stăpânu-său, sătul de a mai trage de părul lui Costache, îi căra acum cu pumnii pe spinare: „Na, făcu cioroiul bufnind de râs, na, că-l mai cinstește acuma și cu ceva cozonaci!”

— Ei lasă că vă învăț eu să mă faceți de râs înaintea boierului, tună Tănă-sache după ce-l slăbise din dragoste pe bietul Costache, ciufulit la cap ca un fuior de cânepă. Las că vă învăț eu, leneșilor și păcătoșilor. Pasca, cozonacii și povidla voastră! De ce ați stat cu plugurile și căscați gura la mine? Ori vă e dor să vin și pe la voi? Mânați boii înainte, povidla, cozonacii și pasca, că acuși vă scot pe toți din sănătate! Bine că a venit de acum conașu! Câte șapte piei de măgari și de leneși am să scot de pe fiecare din voi! Cât despre dumneata, Costache dragă, să nu-ți fie matale cu supărare, că nu a fost asta decât mezelic; o să vezi tu deseară ce o să pățești!

Apoi, după acest îndemn la o muncă mai spornică, conu Tănăsache se sui liniștit în brișcă, lângă stăpânu-său, care-l întrebă, cu aceeași liniște de parcă nu s-ar fi întâmplat nimica, că pe unde or fi păscând oile pe vremea asta?

— Trebuie să fie cam pe la Rediu Bătrânei, răspunse vechilul, că a început a se mai încălzi și pe acolo-i mai umbră. Deocamdată să mergem acum la herghelie, dacă poftiți, că tot ne este drumul spre Rediu.

— Să mergem, dacă ne este drumul pe acolo. Tănăsache, dar drept să-ți spun că nu mă trage inima! Pentru o sută cincizeci de iepe fătătoare mai multă bătaie de cap decât folos. De n-ar fi nevoia cu treieratul bucatelor, de mult mă desfăceam de herghelie.

— Așa-i, conașule, că nici nu sunt tocmai soi caii noștri! Dar n-ai ce te face, că pe la noi nu trec, ca în Țara de Jos, herghelii mocănești de câte pa-tru-cinci sute de cai anume pentru trier.

— Că nu sunt tocmai soi caii mei, o știu și eu, dar cum naiba să avem și noi cai buni și chiar vite cornute ca în alte țări? Parcă putem noi să îngrijim de dânsele ca aiurea? Peste graniță hergheliile și tamazlâcurile se țin prin grajduri, pe grăunțe și țesală, pe când noi nici săivane nu ne îndurăm să le facem, ci doar numai ocoale și perdele de stuf dinspre crivăț. Cari nu dege-ră, știi încaltea că au scăpat de nevoile iernii, de nu se întâlnesc cumva și cu vreo haită de lupi. Așa că-n primăvară bieții cai, rebegiți și mititei, seamănă mai mult a niște urși, de flocoși ce sunt.

— Vezi mata, conașule, că pe acolo lumea-i altfel. Caută dumneata câte grajduri ți-ar trebui, și câți oameni pentru o sută cincizeci de iepe cu mânjii lor, strijnicii cai și armăsarii de prăsilă! Poftim de-i hrănește cu fân și cu grăunțe; poftim de-i țesală de două ori pe zi, după rânduială, și le mai așter-ne paie și ogrinji! O sută de galbeni să iei pe fiecare cal, și tot nu ți-ai scoate cheltuiala! Și cine să-ți dea la noi o sută de galbeni pentru un cal? Așa însă, cu vreo câteva care de răzloage și de stuf le-ai fi făcut un adăpost; cu paiele ieșite de la treier ți-ai iernat și herghelia, și tamazlâcul. Ceva câini voinici și vreo șase-șapte herghelegii, ești ferit și de lupi. În asemenea întocmiri cum să nu ni dea mâna să vindem cai și cu trei galbeni, pe când îi dăm cu cinci și chiar cu șepte pe cei mai bunișori, și-apoi, tot vorba dumitale, conașule: cu ce treierăm pâinea?

— Și ce fac cu pământul ce nu-l pot prididi de arat? Fă socoteala, Tănă-sache: abia dacă avem semănături de șese sute de falei acum, mai pune opt sute pentru hrana sătenilor, nouă sute sunt păduri, până la patru mii cinci sute, iată că ne rămân două mii două sute, fără nicio treabă, doar pășune și coasă.

— Dar o mie cinci sute de oi, conașule? Dar fânul?

— Fânul nu-l pot dovedi nici vitele, nici oile și ce rămâne putrezește în stoguri, că rar dacă ți-l cumpără cineva la o secetă mare sau la vreo iarnă cumplită, și chiar atunci nu-l vinzi, că-ți trebuie. Eu am acum nevoi mai mari, de când m-am însurat și voi avea și copii, și iată cam ce am pus de gând; herghelia n-o desfac, că-mi trebuie, deocamdată; o să vând oile, în mare parte, oprind numai ce ne va fi de trebuință pentru curte și argați. Vom spori tamazlâcui și numărul plugurilor, și, în loc de șese sute de fălci sămănătură, vom face o mie șese sute și mai mult, întrebuințând tot pă-mântul ce nu va fi de trebuință pentru imaș și fâneață, ceea ce nu va fi mare lucru, pentru că vom avea miriște mai multă, paie mai multe, încât te miri de ne va mai trebui imaș și fâneață, apoi mă las de vechiturile noastre de pluguri de când tata Noe. S-au scornit acum niște pluguri numai în schijă și fier, le zice Păuni. Sunt cam grele, nu-i vorbă, da-ți taie o brazdă de-o jumătate sau trei sferturi de cot adâncime. Să vezi tu, Tănăsache, ce rod o să ne deie pământul nostru, săracul, cu așa arătură!

— Nici vorbă, cocoane! Cu așa arătură o să fie roadă îndoită și întreită. Dar mă întreb: cu cine vom lucra atâta sămănătură? Astăzi, slavă Domnu-lui, nici nu întrebuințăm tot boierescul, dar atuncea o să ne ajungă?

— Vom lua oameni cu plată de primprejur ori vom aduce bucovineni de peste graniță. Oricât ne-ar costa de scump, tot vom fi mai folosiți decât acum.

— Bun ți-e gândul, coconașule. De-i vorba să plătim munca în bani, nu ne va costa așa mult și este și pe aici lume destulă. Las pe mine că știu eu să învârtesc lucrurile. O să plătim cu falcea și facem tocmelile iarna, când îi arde țăranului de cârciumă și de nuntă; că nevoi, slavă Domnului, nu prea are pân-acum. Îl încalț eu și pe vreo câțiva sorcoveți de falcie. Apoi mai dau drumul prăjinii, de i se întinde falcea ca beleaua. Și câte greșeli nu se fac catastif?! Primește unul bani pe două falei; din repezeală l-ai înscris cu trei! Mai are el nas să zică ceva? De-l vezi că mârâie, spui c-ai greșit, îl chemi înapoi, îi dai dreptul lui și-ți mai faci nume bun, de om cu dreptate și cu frica lui Dumnezeu.

— Apoi bine, Tănăsache, tu mă înveți să înșel lumea?

— Pe mata, conașule? Ferească sfântul! De greșesc eu, ce ai mata cu păcatele mele? Treabă să se facă: multă, bună și cât de ieftenă. Atâta păcat să am eu! N-am nicio milă de dânșii, că prea s-au învățat leneși! Cocona-șii lor stau toată ziua de se tăvălesc în colbul drumului jucând arșici, iar cucoanele stau toată ziua la umbră, torcând la cânepă sau la lână, ghilind la pânză sau țesând la război fel de fel de lăicere sau de catrințe ca să se împodobească, ori înflorind la cămăși pentru boierii dumnealor, să aibă ce rupe când se îmbată! He-hei! Să vezi d-ta, conașule, ce-o să-și mai mâie românul coasta și leaota toată la secere și la prășit când o li vorba de parale! Că la jidani găsesc cu toții berechet și stambe, și podoabe mai frumoase și ieftine fără atâta bătaie de cap! Cu zilele care le pierd țesând la un suman, ar cumpăra șese de la Leizer cârciumarul care le cumpără cu hurta de la Pașcani sau de la mănăstiri. Acuma îi pare povară mare păcătosul de boieresc, care, și pe acela, de-l fac abia pe jumătate, după ce au isprăvit și la dânșii. Când l-au dat gata și pe acela, îi vezi tolănindu-se pe prispă toată ziua, ori stând la sfat în cârciuma jidanului sau a grecului Sarandis.

Tot vorbind așa, trecură pe la herghelie, pe la tamazlâc și pe la turme-le de oi, și oriunde ajungeau vechilul împărțea la povidlă și cozonaci, cu dreaptă măsură, ca nimeni să nu ducă lipsă de așa ceva. Apoi o luară prin pădure la prisaca ce era așezată într-o mare poiană unde se semănase lăni-șor de hrișcă pentru albine.

Acolo într-o căsuță mică (o tindă și două odăi) se pripășise un biet că-lugăr bătrân și surd ca o oală și care îngrijea de stupi. Dădea dijmă de la faguri și mai făcea și lumânările pentru biserica din Steleni. O odaie avea de dormit, cealaltă pentru icoane. Iarna gătea în tindă și vara afară în bătătură. Mâncarea lui: fasole și mămăligă și câteva găini pentru ou și de înfruptat la Paști și la Crăciun. În jurul casei o livadă cu ceva pomi roditori între rădă-cinile cărora sfântul punea cartofi și fasole.

— Bine te-am găsit sănătos, părinte Rafaile, făcu conu Mihalache, cobo-rându-se din brișcă și sărutându-i mâna cu smerenie: Binecuvântează!

— Binecuvântarea Domnului peste tine, fiule, în numele Tatălui și al Fi-ului, și al Sfântului Duh, Amin, făcu bietul surd, binecuvântând pe boier cu semnul crucii.

— Iaca am venit și noi să te vedem. Ce mai faci? Ești sănătos?

— O, demult fiule, demult, răspunse părintele Rafail, eu mă scol totdeau-na de dimineață, odată cu găinile.

— Cum merge stupăritul? îi strigă conu Mihalache la ureche, ca să se facă auzit.

— Ia... pârdalnica cea de cățea, fiule! A fugit tocmai de ieri dimineață și văd că nu mai vine. S-o fi ademenit și ea cu alți câini, bat-o păcatul s-o bată. Eu puneam niște fasole și ea a fugit.

Văzând că nu-i chip de înțeles, conu Mihalache și cu vechilul o luară pe jos prin prisacă să vadă stupii, pe când părintele Rafail se ținea de dânșii tot povestind cum i-a fugit cățeaua și tot jelui ndu-se că ce-o să se facă acum fără dânsa.

— Ei, lasă că-ți trimit eu alta de la curte, zbieră cât putu conu Mihalache, suindu-se în brișcă.

— Zău, ieri cucoane, încă de prin amiezi, că dimineața era în bătătură. Ba mi-a speriat și găinile, că era tânără și-i plăcea să se joace, bat-o norocul s-o bată.

Bietul conu Mihalache, scos din răbdări, strigă lui Ghiță:

— Mișcă, mă, că mă apucă damblaua!

— Și în vecii vecilor, amin, făcu părintele Rafail, care auzise; „Mărit fie Domnul!”

De la prisacă, ceasul fiind șapte și un sfert, se grăbiră înapoi spre curte și ajunseră tocmai în clipa în care coana Profirița, ieșind din odaia de toaletă, trecea pe cerdac unde o aștepta serviciul de cafea cu lapte.

Biata coană era foarte supărată, căci calfele lui Leizer Carniol îmbrăca-seră salonul cu citul destinat iatacului și buduarului, iar cu citul salonului îmbrăcaseră acele două încăperi. Era supărător, dar nu fără de leac. Ceea ce însă o mâhnea mai tare era că, între castel și păduricea menită a fi pre-schimbată în parc, și tocmai pe locul unde trebuiau așezate serele, pajiștile, lacul și rondurile de fiori, se aflau cogeamite grajduri, casele surugiilor și spălătoriile; ba și munți întregi de gunoi, pe lângă care cel din fostele sale case din Sărărie ar fi părut un neînsemnat deluț.

— Laissez, Pulchèrie ma chère, tout cela ils sont de fleacuri, o mângâie pe franțuzește conu Mihalache, pe care plimbarea de dimineață îl predis-pusese a le vedea toate în bine. Lemne destule în pădure, stuf cât poftești, de lut pentru lipit iar nu ducem lipsă. Odată ce ușile și ferestrele sunt bune, nu-i mare lucru să dărâmăm toate acareturile acelea și să le mutăm unde ai pofti mata. Și să vezi ce pământ gras și bun de florărie o să-ți iasă acolo.

Pe deplin liniștită în privința aceasta, căci ne amintim că florile și parcul erau în gândul d-sale singura răsplată ce o dorea pentru jertfa ce o făcuse lui Tutur de a se înfunda la țară, coana Profirița se înveseli de îndată și se arătă chiar de o mare bunăvoință față de conu Tănăsache, invitându-l a-i prezenta cât mai curând pe madame Gheorghiu și demoazelele. Propuse chiar să dea demoazelelor mai mărișoare lecții de limba franceză, zicând că va fi pentru ele un bine și pentru dânsa o petrecere, de a se transforma în damă de clasă.

Capitolul XIII Noutăți în familie, dar și în politică

Când părăsiseră frumoasa lor vilă de pe Podul Verde pentru a se așeza în curțile lor din Steleni, boierii amândoi se hotărâseră a petrece la moșie cea mai mare parte a anului, nevenind la Iași decât numai pentru vreo trei luni de iarnă; dar și aceasta chiar numai după plecarea oștirilor străine din țară.

Întâiul an trecu ca un vis, fără ca niciunul din dumnealor să se gândeas-că măcar la Iași și la plăcerile capitalei.

Conu Mihalache își luase în serios sarcina lui de mare agricultor. După mai multe plimbări pe moșie cu conu Tănăsache Gheorghiu, dar, mai ales, după ce se adânci mai mult în catastifele cancelariei, avu prilej să vadă că domnul Gheorghiu nu-i era numai vechil, dar chiar tovarăș. El, cu cei două sute de boi ai lui și zece pluguri ara de la patru la cinci sute de falei, căci din cele șese sute toate, cam vreo sută erau miriști semănate de a doua numai cu grapa de fier; ei bine, conu Tănăsache ara pe moșioara Domniei Sale cam vreo patru sute cu cele două perechi de boi ce le avea de chilipir, și toate erau la fel. Vrea dar neapărat să-l mai strângă în chingi, până va găsi altul cu ceva năzuințe de îmbogățire mai domoale.

Și coana Profirița își luase cu mare râvnă și dragoste rolul ei de bună gospodină.

Sosise cu familia și Herr Franț Obermüller, adică vestitul grădinar de la Dresda, plătit cu opt galbeni pe lună, întreținerea toată pentru el, soția și șepte copii, plus furnitura semințelor și alte multe avantagii. Adusese cu el un ajutor, plătit tot de boier, și i se mai dăduse pe seamă vreo zece argați cu anul, mai adăugindu-se, la nevoie, numeroase zile de clacă și boieresc. Nu era dar puțină bătaie de cap pentru conița să plănuiască împreună cu Obermüller și să pună în lucrare, cu niște meșteri din Botoșani și niște ță-rani proști, toate întocmirile unei frumoase grădini, având în prelungire un parc măreț, să clădești o frumoasă florărie (sau seră, cum îi spunea dumneaei), având în apropiere locuințele familiei Franț și ale celor zece argați. Nu uitați că trebuiau dărâmate și mutate aiurea o mulțime de clădiri, că trebuia curățit locul, mutate și prelungite gardurile pentru ca să ferească și grădina și să cuprindă și parcul, dar asta era treaba lui conu Mihalache, a harabalelor și a argaților lui.

Apoi să trăiești la țară fără ca să ai o lăptârie mai europeană, cu zemni-ce, ghețării, grajd sistematic pentru vreo câteva vaci hrănite cu fân bun și tărâță se poate? Mai era nevoie și de-o găinărie: se îngrădi dar un loc mare cu niște parmaclâcuri înalte și dese, se clădiră fel de fel de cotețe după mo-delele cele mai noi din La revue ornithologique , o casă pentru găinărese cu încăperi destule și pentru diferitele soiuri de cloște, se sapă un mic lac cu o insulă prin mijloc și umbrit cu sălcii, aducându-se apa printr-un canal ce-l unea cu lacul din grădină, care era o adevărată capodoperă de poezie! Mai adăugiți, vă rog, că, de la mai veni vremea dulceților, începând cu fragii și neisprăvindu-se decât în septembrie cu prunele, perele și gutuile, când iar venea vremea clădăriilor de struguri și de mere pentru iarnă. Îi mai trăgea și monsieur Tutur câte-o săgeată la inimă: că nu dormise noaptea și se tre-zise dimineața cu căldură mare! Trăsura la Botoșani după doctorul neamț, care, cum sosea și examina copilul, începea să râdă, arătând desperatei mame un colțișor de măsea sau de dinte, care începuse a se ivi în gurița copilaşului ca un mărgăritar uitat în fundul unei roze. Cu atâtea îndeletniciri e lesne de înțeles că madame de Stelea nu prea avea timp să se plictisească, de cum ieșea din odaia de toaletă și până seară, când adormea îndată ce punea capul pe perină.

Ba nici conu Mihalache nu se lăsa întrecut de dumneaei în hărnicie.

De cum se lumina de ziuă, pleca la câmp într-o trăsurică unde-și avea tacâmul de dulceață, cafea și ciubuc, facându-și tabietul de dimineață pe unde înnimerea, și nu venea acasă decât la zacusca. Până ce mânca, i se schimbau caii, și iar la câmp până la masa de seară. După masă: socoteli cu grămăticul, porunci vechilului și vătăjilor pe a doua zi, și patul în care dor-mea neîntors până-n zori, când o lua iar ca în ajun. Doar serbătorile și în zilele de ploaie, când înceta lucrul la câmp, de mai avea și el parte de puțină odihnă. Da și-atunci era treabă destulă, cu răfuiala oamenilor, întocmirea izvoadelor de muncă și câte altele. Ba uneori nu dovedea nici dumnealui, nici vechilul, nici grămăticul și le mai sărea și con ița în ajutor.

Câteodată venea și dumneaei, înspre seară, să-l ia de la câmp, cu un ta-câm de poștalioni. Ba, pe vremea treieratului, când se întâmpla să fie ariile departe, i se făcea boierului un cort în apropiere și mai la umbră, unde se așeza una sau chiar mai multe săptămâni. Atunci coana Profirița venea și dumneaei să se așeze la arie cu copilul și parte din slugi, petrecând acolo câte două și câte trei zile, când era vreme bună.

Halal în asemenea ceasuri de viața ce o ducea acolo monsieur Tutur, lăsat în voie să se tăvălească pe vrafuri și botezat numai în grâu arnăut de vânturâtori cari ridicau lopețile mai sus pentru ca grâul să recadă vânturat, curat și în boabe mari, ca o ploaie aurie peste căpușorul copilului, gâdilin-du-l și întrându-i până-n cizmulițe, prin deschizătura de la gât a hăinuțelor. „Așa de mare să-mi crești”, striga un vânturător opintind o lopată de grâu cât putea mai sus. „Numai în grâu arnâut să te scalzi, conașule”, făcea un altul, „să nu știi niciodată de lacrimi și de nevoi. Câte boabe, atâtea noroace să ai!” Și copilul se tăvălea râzând prin grâu, pe când părinții, înduioșați de urările țăranilor, nu se saturau să-l privească. De altfel, monsieur Tutur avea și dumnealui echipajul Domniei Sale: o trăsură de lozie pe arcuri, având două pocleturi ca landourile moderne, îmbrăcată pe dinăuntru cu mătase vișinie și trasă de patru țapi albi purtând hămurele de piele roșie ticsite cu clopoței rotunzi de alamă galbenă. Un pușcaș era anume însărcinat cu îngrijirea și mânatul țapilor, și dădaca se ținea la oblon ca escortă alergând și țipând cât putea când luau telegarii vânt.

Iarna năpădind deodată, boierii hotărâră s-o petreacă la țară, nevoind să expună copilul la o zi întreagă de călătorie pe vreme rea și poate și mai mult, căci, de-i iarnă știi numai când ai plecat, dar când o să ajungi, știe numai Cel-de-Sus.

Se repeziră dar numai ei amândoi pe trei zile la Iași, pentru ca să-și cumpere ce le mai trebuiau, neluând cu dânșii decât pe Ioniţă camardi-nerul și pe pana Josephina. Coana Profirița, cam îngrijată că avea să pe-treacă o iarnă întreagă la țară, ceea ce nu i se mai întâmplase, cumpără o sumedenie de caneva, lânuri și mătăsuri pentru gherghef și o bibliotecă întreagă de cărți și de romane de la Codrescu, de lângă Mitropolie. Conu Mihalache, pentru a se desăvârși în limba franțuzească și a-și apropia mo-ravurile protipendadei de peste graniță, își alese pe Cei trei mușchetari, cu toată seria (20 de ani în urmă și Vicontele de Bragelona), Iosef Balsamo și Le Chewalier de maison roage . Nu voi însă să treacă de domnia lui Ludovic al XVI-lea, zicând că de atunci au iscodit franțujii toate palavrele bonjuriști-lor de astăzi. Apoi se mai abonară la: Revue des deux mondes , L-Ilustration , Le Nord și Les Debats , rugând pe Codrescu să le trimeată la poșta din Lătăi, de unde le va aduce în Steleni unul din vătafi. Nu cercetară în timpul celor trei zile altă casă, decât a scumpei lor prietene Didița, la care luau și masa, și se înapoiară voioși la moșie, gata a înfrunta, de acum, iernile cele mai siberiene.

Și ce blânde și tihnite mai trecură și zilele acelea de iarnă în marea și căl-duroasa casă boierească din Steleni! în cabinetul cel turcesc, unde se țineau mai adesea, cu ferestrele mari, luminoase, bine închise și care nu lăsau să treacă frigul decât prin cercevelele de sus și atâta numai cât trebuia pentru reînnoirea aerului îmbălsămat de mirosul chihlimbarului, a odogaciului și a tutunului turcesc, încălzit dulce de focul de stejar pâlpâind în soba monu-mentală, cu stâlpii ei înalți, subțiri și auriți pe la capete; câtă liniște și câtă fericire nu resimțeau ei amândoi, când crivățul așternea pe geamuri acele înfloriri strălucitoare subt razele soarelui de iarnă, pe care nici prin vis nu ți le poți închipui; când viscolul, spulberând zăpada, o îngrămădea până la privazurile de jos ale ferestrelor; când ea se adâncea în vreo carte ori cosea la gherghef și el, întins a lene pe divan, își sorbea în tihnă ciubucul ori răs-foia vreun catastif, pe când tânărul Mr Tutur se zvârcolea pe covorul moale, umplând odaia cu muzica dulce a acelor bâiguieli de copil care încearcă să vorbească.

Iar când soarele de ianuar sau decembrie aprindea alba și nesfârșita câmpie cu flăcările sale, prefacând fiecare pălmușoară de loc în atâtea gră-mezi de briliante, smaragde și rubine, strâns înghesuiți într-o săniuță dusă ca gândul de cinci cai mânați de călare de către un surugiu îmbrăcat în co-jocel înflorit, cu ciorapi, înfloriți și ei, resfrânți peste tureatca cizmei, căciula țurcănească la o parte, se simțeau lunecând pe pârtia cam îngălbenită sau spărgând troienele albe și neprihănite încă, pe când înaintașii le trimiteau cu copitele alba pulbere de zăpadă care se presura pe blănile lor scumpe și călduroase, pe mustățile și favoritele lui conu Mihalache, îmbujorând și umezind obrajii coanei Profiriței! Când era ger, mergeau numai până la prisacă, iar când era moină, o întindeau până la Storești, unde erau primiți cu mare dragoste de familia lui conu Dumitrache Mavrocordat, care venea și ea adesea la Steleni, în plimbare.

Da Crăciunul la moșie, cu Steaua și Irozii țărănești! Da Anul Nou, cu urările satului, plugul și colindele poetice, cum nu se mai aud în zilele noas-tre, pentru că nu se revizuiseră încă pe atuncea de către niciun poet, și, în loc de a porni de la școala primară, izvorau întregi din sufletul și amintirile țăranului!

Da postul mare, cu cele nouă cojoace ale Babei Dochii! Dezghețul cu sutele de pârâiașe șoptind prin zăpadă ce părea a li se împotrivi, dar care, după ce au pătruns, în parte, straturile mai adânci ale pământului, pregătind adăpatul roadelor viitoarei veri, pregă-tindu-se și ea să apară cu îmbel-șugatele sale podoabe, șovăie, se sparge și pornește, împreună cu pârâiașele acelea, la vale, prefacându-le în pâraie, din pâraie în râuri, în Dunăre, și vărsându-se, apoi, în mare!

Da întâile fire de iarbă!... Fragede pâlcuri înverzind galben, lângă alte pâlcuri alb-gălbuie de zăpadă moale!

Da întâii muguri, întâile frunzișoare și îmbălsămatele floricele de pe crengile pomilor roditori!

Apoi... odată cu sunetul tălăncilor de la turmele de tot soiul, sunetul clo-potelor de Paști!... învierea cea mare din ceruri și învierea făpturii!... Biru-ința verdelui asupra albului, a căldurii asupra frigului, dar și biruința vieții, a tinereții și a nădejdii asupra amorțirii, a bătrâneții și a morții! Da! La țară și numai la țară le poți vedea, simți și pricepe tainele acestea, ce nu se pot nici spune, nici descrie, nici tălmăci; aceleași și mereu aceleași, de mii și mii de ani, dar veșnic nouă, cât va ținea și veșnicia!

Și așa trecu iarna aceasta, întâia iarnă la țară, pe care coana Profirița o întâmpinase cu atâta sfială și pe care o vedea plecând, aproape cu părere de rău.

Pentru a doua oară coana Profirița se găsea în stare binecuvântată și ușurarea ei se aștepta pe la sfârșitul lui mai, încât și numele noului vlăstar era hotărât: de se va naște băiat, numele lui va fi Constantin, iar, de va fi o fată, se va chema Ileana. Tot madame Mina fu tocmită să vie să se așeze la Steleni cu zece zile înainte de facere; iar doctorul Cihac, fiind prea bătrân pentru a se deranja, recomandă Steleștilor pe tânărul său coleg, doctorul Russ, care veni să examineze pe coana Profirița, dădu sfaturile sale doc-torului neamț de la Botoșani, apoi plecă la Iași, făgăduind să vie la întâia chemare; zise însă că se prezintă cazul atât de bine și în întocmiri atât de bune, încât speră că nu va fi nevoie de dânsul.

Prevederile sale se împliniră întocmai. La timpul hotărât conița născu o fetiță cu cea mai mare ușurință și hatmanul veni să-și boteze nepoțica lui, Lili, venită în lumea asta tot atât de grasă, de voinică și de frumoasă ca și frățiorul ei, Tutur. Trebuie să spunem însă că, în calitatea sa de domnișoară, se purtă mult mai modest și cuviincios decât dânsul, în timpul botezului.

Când veni toamna, nimenea nu se mai gândea la Iași, sau, mai bine zis, fiecăruia în parte i se făcea groază sa nu-i vie celuilalt dorul a petrece iarna în oraș, atât se obișnuiseră și se simțeau de fericiți în cuibușorul lor de țară.

Odată deprinși, rămaseră cu totul la țară, și mai că s-ar fi desfăcut și de vila de pe Podul Verde, dacă ar fi găsit o bună ocazie. Și, în așa întoc-miri de tihnă și de fericire, trecură anii cincizeci și șepte și toată vara anu-lui cincizeci și opt. În acest răstimp, coana Profirița mai dădu o surioară drei Lili și lui Mr Tutur, pe duduia Elvira, ba erau semne neîndoielnice că conu Mihalache era să fie tată pentru a patra oară, ceea ce-l punea chiar pe gânduri.

„Patru copii în patru ani”, își zicea el în gând, sorbindu-și ciubucul pe cerdac și scoțând la rotocoale. „Hm! Cam prea mare belșugul! Pare-mi-se că am luat-o prea repede! Las-că, cu Steienii, Șoldanii și Speriații, nu vor cunoaște sărăcia, dar mai suntem încă și eu, și Profirița, în putere; te pome-nești că mai vin patru! Ce te faci atuncea? Da-n sfârșit! Voia lui Dumnezeu! Țăranul zice că fiecare copil vine cu norocul lui la casa părintească. Cum o vrea Dumnezeu!” Și cu vorba asta se liniștea. De data asta însă sarcina nu se mai arăta așa de blajină ca celelalte. Se iveau semne cam neliniștitoare. Doctorul Russ fu chemat în graba și hotărî că iarna asta familia trebuie s-o petreacă la Iași. Nu că era vreo primejdie, deocamdată, dar, având pe clienta sa în aproape privighere, va putea garanta mai bine că toate se vor petrece cum trebuie și fâră nicio primejdie.

Se făcură, dar, de îndată toate pregătirile de drum. Conu Dumitrache Pașcanu puse, cu bunăvoință, casele dumisale din Podul Iloaei la dispoziția familiei Stelea ca să se poată odihni o noapte, și, cu mare îngrijire, conu Mi-halache își strămută nevasta și copiii de la Steleni la Iași în două zile, așa că sosiră cu toții, bine și neobosiți, la vila lor de la Copou. Acolo găsiră tot pregătit și în bună rânduială, de parcă ar fi lipsit numai din ajun, aceasta mul-țămită panei Josephina, care plecase din Steleni cu două zile mai înainte.

Lumea din capitală însă o găsiră în mare fierbere și pregătindu-se pen-tru alegerile la scaunul domnesc.

Multe și însemnate fapte se petrecură într-acești patru ani de când lip-seau. Grigore-Vodă Ghica apucase aceeași cale a pribegiei pe care o luase mai înainte Mihail Sturdza Voievod. În fruntea țării fu numit caimacamul Balș, care, murind în vara anului cincizeci și șapte, fu înlocuit prin caima-camul Vogoridi.

Divanul ad-hoc adunat pentru a arăta marilor puteri dorințele țării, ce-ruse unirea Moldovei și Valahiei, subt ocârmuirea unui domn constituți-onal străin, iar acestea, întrunite în congres la Paris, dădură Principatului Moldovei ținuturile Cahul, Bolgrad și Ismail, răpite de ruși în anul 1812, dar, în schimb, proclamară Moldova și Valahia ca făcând parte integrantă din Imperiul Otoman și le interziseră cu strășnicie orice năzuință de unire. Acum li se hotărâse ca alegerea de domn să se facă în ambele țări, negreșit în întâia lună a anului 1859.

Cercetând stările sufletești, ai fi găsit desigur că, în Moldova cel puțin, afară de mitropolit și de episcopi, cari nu puteau râvni la un scaun lumesc, erau mai mulți candidați la domnie decât alegători. Toți aceia care avusese-ră vreun strămoș sau bunic miruit la Sfântul Nicolae Domnesc năzuiau la scaunul păpucăi sau răspăpucăi. Mai erau și alții, fără strămoși miruiți, ca, de pildă, Lascar Catargiu, Anastase Panu și până și Vasile Alecsandri, ma-rele poet, acesta însă fără voia lui. Aveau fiecare partizanii lor printre bon-juriști. Toate crâmpeiele acestea ale partidului bonjurist susțineau, cu multă dreptate, că neîngăduindu-li-se un principe străin, trebuie să se ridice un băștinaș, dar numai dintre aceia fără nicio legătură cu trecutul. Un om nou pentru o lume nouă, aceasta era lozinca lor. Dar nici în găsirea acelui om nou nu se puteau înțelege, fiecare propunând pe un altul, cu gândul ascuns să împiedice pe vecin să se aleagă, doar vor cădea toți, unul după altul, și-l vor alege pe dânsul.

În asemenea întocmiri, partidul bonjuriștilor era cu totul neputincios și numai doi candidați aveau sorți de izbândă: fostul domnitor Mihalache Sturdza și fiul său mai mare beizadea Grigori, căruia bonjuriștii îi stârniseră porecla de Muhliz-Pașa, pentru ca, în adevăr, fusese, un timp, primit în oastea turcească cu gradul de pașă. De s-ar fi înțeles între ei acești candidați, nici vorbă că ieșeau învingători, fie că beizadeaua s-ar fi plecat înaintea părintelui său, fie că fostul domnitor ar fi dat voturile sale fiului său Grigori. Clevetiri, patimi, minciuni și uri neîmpăcate erau, slavă Domnului, bere-chet între toți candidați!, aruncându-și în față poreclele de spion, trădător, mufluz și până și jidan botezat, dar nimeni și nimic nu putea să întreacă urile, bârfelile și intrigile ce se țeseau între tată și fiu. Mihalache Sturdza, care trăsese în gazdă la cucoana Marghiolița Roznovanu, rămasă văduvă după marele-vistiernic Neculae, pe care i-am mai întâlnit în cursul acestei povestiri, se lăuda cu bunul său prieten Napoleon al III-lea, care îi făgăduise că, de se va alege, va reînființa pentru dânsul Dacia Traiană, având drept hotare Tisa, Nistrul și Marea Neagră și sub denumirea de Regatul Daco-Român. Cât despre nebunul de Grigori, îl va închide la Golia, cum se va sui pe tron.

La rândul lui, Muhliz-Pașa spunea că vorbele acestea sunt numai niș-te scornituri mincinoase ale unui moșneag, xenamorisit, pe care, cum va ajunge la domnie, îl va trimite, legat cot la cot, ca peșcheș sultanului, pentru că a uneltit cu Napoleon împotriva împărăției lui Osman. Acolo îi vor tăia capul trădătorului ori îl vor ținea închis pe viață în castelul ledi-Cule din Țarigrad, treaba turcilor! El și-o fi făcut datoria de vasal credincios!

Bineînțeles că în vâltoarea aceasta de patimi și de intrigi, bietul Stelea nu putea să se alipească decât de partizanii lui Mihail-Vodă, legat și de re-cunoștință, și de înrudirea lui sufletească. Nu prea avea însă vremea să se îndeletnicească cu politica, starea coanei Profiriței îngrijindu-l foarte rău.

De când venise în Iași biata femeie suferea întruna. Nu era săptămână să nu cadă, pe o zi-două, la pat. Doctorul Russ, deși făcea pe glumețul, nu era nici el tocmai liniștit. Făcuse chiar vreo două consulte cu alți doctori, între cari, bineînțeles, se afla și doctorul Cihac, cu care era mereu în cear-tă, cu toate că se stimau și se iubeau foarte mult amândoi. Chiar înainte de sărbători, biata cuconiță căzu de-a binelea la pat și nu mai fu în stare să se scoale. Hatmanul Varlaam veni îndată să se așeze lângă patul fiicei sale iubite. Asemenea și coana Didița venea în toate zilele și petrecea, uneori, până noaptea târziu, la căpătâiul iubitei sale fine și prietene, care suferea parcă din ce în ce mai strașnic. O mai îmbărbăta pe dânsa cu vorbe bune, mai dojenea pe bărbați când îi vedea abătuți, facându-i fricoși, babe și câte altele.

În sfârșit, de ajunul Bobotezei, seara, pe la orele 7 ½, madam Mina ceru să se trimeată îndată după doctor, căci fără îndoială facerea este pentru noaptea aceasta. Veniră în grabă și Russ, și bătrânul Cihac. În odaia de sufe-rință, acest iatac frumos, împodobit cu atâta drag odinioară de biata femeie, pe lângă moașă și cei doi doctori, mai era și coana Didița, care ținea în mâinile sale, încărcate de inele scumpe, mâna descărnată și udă de sudorile suferinței a bietei sale prietene. Hatmanul și conu Mihalache se țineau în buduarul de alăturea, abia stăpânindu-și plânsul și tresărind la fiecare țipăt, la fiecare geamăt al scumpei lor bolnave.

Năvalnicele dureri se întețeau din ceas în ceas, fără milă, fără încetare, fără răgaz și biata femeie o ducea dintr-un leșin intr-altul. Bătrânul Cihac pierduse de mult orice speranță, dar totuși se opunea cu îndărătnicie la orice mijloace artificiale propuse de Russ, zicând că trebuie lăsată natura în voia ei. Și această stare îngrozitoare se prelungi până aproape de ziuă, când bătrânul doctor ațipi un moment pe canapea. Russ se folosi de acest prilej și, fără a dezveli pe bolnavă, reuși, cu o neîntrecută dibăcie, să scoată copilul vânăt și pe jumătate asfixiat.

— Nenorocitule! urlă Cihac, trezit de zbieretul supraomenesc al bietei lehuze. Nebunule! Ai omorât și pe pacientă, și pe copil!

— Tum-ta erai să-i omori pe amândoi cu așteptata tum-tale, răspunse Russ, întrerupându-se a insufla aer în plămânii noului născut. Ales sind schon gut, her colega! Acum tum-ta trezește pe tumn-ei și Russ trezește pe tum-lui. Ia?

Și își urmă, cu cel mai mare sânge rece, insuflațiile, până ce tânărul Mr de Stelea își manifestă dorul său de viață printr-un scâncet destul de puternic pentru a ridica orice bănuială sau grijă din mintea bunului doc-tor. Atunci, vesel și trufaș, arătă pe noul născut lui conu Mihalache, zi-cându-i: „No! hern aga! Asta ai făcut tum-ta odată, aber doctor Russ a mai făcut pe turn-lui odată! Numai acum este destul, mă rog! Aveți cadril com-plect. Nu trebuie mai mult. Ia?” Biata cucoană Didița stătuse toată noaptea lângă scumpa ei prietenă și nu se depărtă de ea decât atunci când o văzu dormind liniștită, cu copilaşul ei scăldat și adormit lângă dânsa. Hotărî chiar atunci că nimeni nu va boteza acest copil decât numai ea și că-i va da numele soțului ei, Nicolae. însă cât a trăit, n-a mai chemat pe finul ei decât non petit Lazar, amintind prin aceasta că și el înviase dintre morți. Când se sui în cupeul d-saie ca să se întoarcă acasă, era ziua mare, și acea zi care văzuse născând ultimul vlăstar al neamului Steleștilor, era menită să devină cea mai mare zi a unui mare neam, că tot atuncea se născuse și România.

În adevăr, în aceeași noapte, chiar în sala Elefantului, după o luptă înver-șunată, fu înălțat la domnia Moldovei colonelul Alexandru Cuza, subt de-numirea de Alexandru Ioan I, pe când Muhliz-Pașa, într-o odaie alăturea, cădea în nesimțire, făcând clăbuci la gură.

Conu Mihalache habar n-avea de cele întâmplate la Elefant în noaptea aceea. Îi mai era lui gândul la alegeri și la domnie, când era cât pe-aci să-și piardă soția! Cu toate acestea, socoti bine să se repează până la Roznovanu, s-o roage pe coana Marghiolița să-i spună lui Vodă din ce împrejurări nu se putuse duce în seara aceea la Elefant. Numai când ajunse la Mitropolie, află totul, întâlnind o droaie de bonjuriști și popor, cari aruncau câini și pisici moarte în curtea Roznovanului, zbierând:

„Să trăiască Cuza, Să plesnească Sturdza!”

Conu Mihalache se întoarse tiptil acasă și-i spuse hatmanului: „Ia ghici, socrule, pe cine au ales domn smintîții aceia de bonjuriști?”

— Apoi de au izbutit bonjuriștii, făcu bătrânul, desigur că nici pe nașul tău, nici pe Muhliz-Pașa. Poate pe Lascăr Catargiu?

— Așaaa! N-ai ghicit! Cu acela tot era cum era, da mi l-au câftănit pe fostul pârcălab de Galați!!!

— Pe cine? Pe Alecu Cuza de la Galați? Cel puțin e om cinstit, care s-a arătat și om de inimă prin chipul cum le-a aruncat potlogarilor slujba-n nas, cu toate că e om sărac... Tot mai bine el decât Muhliz sau Mihalache, regele gândacilor!

— Da bine, socrule, nu te gândești? răspunse Stelea supărat, de era să ajungă și pârcălabii la domnie, de ce nu mă alegeam și eu? Cel puțin am fost vel-agă în orașul de scaun, nu ca dumnealui, la marginea țării! Auzi, auzi? Cuza domn! Cuza, cu care am făcut chefuri la Bolta Rece și am jucat biliard la cafenea! Să-i zic acum Măria Ta și înălțimea Voastră! Se poate?

— Să-i zici, băiete, să-i zici! Și eu am să-i zic, cu toate că sunt mai bătrân și de neam mai vechi. Numai să-i fie milă de țară, s-o iubească și să se arăte vrednic de încrederea neamului! Eu n-am făcut niciun chef cu dânsul, dar mi-a plăcut întotdeauna și o să vezi că o să ne ducă unde n-am gândit!

— Ba o să ne ducă la vai de noi, dacă s-o lua și el după bonjuriștii cari l-au ales! Niște zevzeci, împușcă-n lună, ca de alde Mihalache Kogălniceanu cu barba-n furculiță și alte tacâmuri la fel. Și se duse în altă odaie de se puse pe gânduri, amărât până-n fundul inimii că nu se gândise nimeni la dânsul ca să-l aleagă. Că de, vorbind la dreptul, avea și dumnealui dreptățile Domniei Sale. Ca cin, am văzut că nu sta mai jos ca un biet pârcălab, el, cogeamite vel-agă în orașul de scaun! Apoi pe Cuza îl chema Alexandru, și, pentru ca să nu se supere rușii că-l cheamă ca pe împăratul lor, și-a atârnat coadă și numele de Ion! Poftim! Mai mojicesc nume se poate? Pe când el, ca finul, sau, mai bine zis, ca fiul sufletesc al lui Mihail Sturdza Voievod, ar fi pus pe hrisoave: „Noi, Mihail Vtoroi Boji Milosti, gospodar zemli Moldavii!” Ce frumos ar fi sunat! Darmite la liturghie: „Pe binecredinciosul Domnul nostru, Măria Sa Mihail Stelea Voievod și binecredincioasa Profira Doam-na, beizadelele Agapie și Neculae, cu Domnițele Ileana și Elvira, cu toată Curtea și ostașii!” Halal! Să te duci în toate zilele la biserică, numai ca să te afli în așa cinste mare!

Da răbdare, răbdare! Bine că s-a făcut dâră și pentru pârcălabi la scaunul domnesc! Helbet! Mare-i Dumnezeu și meșter îi dracul! Cine știe cum vine vremea și din ce parte o să mai bată vântul! Nu i-au proorocit țigancele, pe când era numai de-o șchioapă, că mândru și viteaz o să fie când o ajunge vodă? Și sa știți, mă rog, cu bună seamă, că tot ce spun ele se și întâmplă!

Capitolul XIV Unirea Principatelor și reîntoarcerea familiei la Steleni

Am văzut cu ce inimă primise conu Mihalache alegerea lui Cuza-Vodă. Nici nu trecuseră douăzeci de zile de atuncea și abia se mai liniștise omul de toate tulburările sufletești prin care trecuse în noaptea și în dimineața de 5 ianuar, că intră în iatacul nevestei sale unde se afla și hatmanul Var-laam. Era cu fața atât de schimbată și posomorâtă, încât bătrânul îl întrebă îngrijat:

— Ce-ți este, Mihalache?

— Ia, rău, răspunse el oftând. Foarte rău! Se duce biata țărișoara noastră pe copcă, socrule! Apoi nu spuneam eu bine, păcatele mele, că o să ne ducă la vai de noi și Cuza al dumitale, și nebunii de bonjuriști?! Trăgeam nădejde până acum că numai bonjuriștii noștri sunt smintiți, dar văd că cei de peste Milcov sunt și mai turbați!

— Ei, și ce au mai făcut și aceia? întrebă hatmanul, zâmbind cu neîncre-dere.

— Ce au făcut? Ia, lucru de nimica, socrule, s-au apucat să-l aleagă de domn tot pe pârcălabul de Galați!

— Ce zici, Mihalache dragă? sări bătrânul, foarte tulburat, E adevărat?!

— Chiar acum a venit vestea la Iași. De nu mă crezi, răpezi până-n colțu lui Petrea Bacalu și privește-ți bonjuriștii cum au încins o horă în mijlocul uliții, de nu mai poate trece nimeni de răul lor! Cântă și joacă o horă nouă, pe niște stihuri de ale lui Vasile Alecsandri, că acela numai de așa cabazlâ-curi se ține. Cică-i Hora Unirii! Dau mâna cu prostimea, care se lasă și ea învârtită-n neștire pentru un rachiu sau un covrig, și zbiară cu dânșii: „Tră-iască România, una și nedespărțită! Trăiască Alexandru Ioan I, domnitorul tuturor românilor!” Acu, acu te pomenești cu cazacii din Sculeni că vin să-i ardă cu cnuturile pe spinare! Numai să le ajungă ștafeta de la consultu rusesc!

— Mulțămescu-ți ție, Doamne, făcu bătrânul hatman, sculându-se măreț de pe dormeza din iatac și întorcându-se spre icoanele din perete pentru a se cruci cu evlavie. Îți mulțămesc, Dumnezeule, că ai îngăduit bătrâneților mele să trăiască sfânta și marea zi de astăzi! închină-te, băiete, și tu, fiica mea, că de astăzi începe reînvierea și reîntregirea neamului nostru oropsit! Bravo, băieții, că bine, frumos și repede au mai lucrat! Dumnezeu să-i binecuvânteze!

— Vai de mine, coane Agache, țipă bietul Stelea, uluit și crucindu-se fără voie, dar cu totul în alt înțeles. Tocmai dumneata, arhon hatmane, să gră-iești așa vorbe? Parc-ai fi și dumneata bonjurist, Doamne iartă-mă!

— Ei, băiete, răspunse conu Agapie Varlaam oftând, bonjurist n-am fost nici eu și nici ei. E o poreclă fără noimă și stârnită numai în scop de dez-binare. Dar oameni iubitori de neam am fost întotdeauna și ei și eu! Cine este cu mine de un sânge, de aceeași obârșie, de același grai și are aceleași moravuri și credinți, acela-mi este frate, ori pe ce treaptă ar sta, oricum i-ar plăcea să se numească și oriunde ar locui cu voia sau fără voia lui. Între cei de un neam nu trebuie să dăinuiască denumiri deosebite ca: moldovean și muntean; nu trebuie să-i despartă nici hotare, nici munți, nici râuri, dar, mai cu seamă, nici gândiri! Cum dar să nu mă bucur, când văd două părți ale neamului românesc răzlețite și învrăjbite până ieri, căutând a se împre-una pentru alcătuirea trunchiului de care se vor alipi, cu timpul și celelalte părți sfâșiate? În fundul inimii lor vechii boieri de neam, ca mine, au fost pururea într-un gând cu bonjuriștii, pe cari spui că-i urăști. De nu era așa, am fi știut noi să le înăbușim avânturile primejdioase de la început, că doar tot noi i-am născut și crescut. De nu ne-am dat pe față, a fost numai pen-tru că nu credeam că a sunat ceasul. Astăzi însă știu bine că toți, cu toții, suntem gata, pentru împlinirea acestui dor sfânt, măreț și drept înaintea lui Dumnezeu, să ne jertfim bunurile, viața și până și scumpul nume al Moldovei, pe care l-am păzit atât de bine, timp de atâtea veacuri! Porneas-că pârcălabul tău, cum îți place a-i spune, pornească pe calea cea dreaptă, unindu-ne între noi, fără a învrăjbi stările între ele, că ne va avea pe toți în jurul lui. Și eu, hatmanul Agapie Varlaam, boier moldovean de spița veche, mă voi închina lui fără codire și, sărutându-i mâna după datina țării, îi voi spune: „Măria Ta, prin mine se închină Ție veacurile trecute, cu credința că vei ști să ne îndrumezi prin lumină și mărirea neamului către veacurile viitoare!”

— Vai de mine și de mine! strigă Mihalache Stelea disperat. Da nu vezi dumneata, socrule, unde mergem și ce se va întâmpla? Crezi oare cu bună seamă că Europa va lăsa pe bonjuriști să-și pună nebuniile în lucrare, odată ce s-a rostit împotriva unirii? Vor lăsa turcii ca prin unire să ne întărim până-ntr-atâta, ca, la cel dintâi război ce-l vor avea, să ne unim cu vrăjmașii lor și să scăpăm de jug? O să ne îngăduie Rusia și Austria să alcătuim la hotarele lor un sâmbure național, care, precum spuneai mata foarte cu dreptul, nu va avea altă menire decât reîntregirea neamu-lui, adică, pentru ele, stăvilirea năzuințelor lor cuceritoare deocamdată, iar, pe urmă, pierderea tuturor ținuturilor locuite de români și cucerite de dânsele prin sabie? Nu, dragă socrule, nici nu trebuie să ne gândim la una ca asta! Reîntregirea neamului, să-ți spun eu cum o să se facă, și poate înainte de a se împlini anul, din pricina nesăbuinței domnilor bonjuriști! O clipă de înțelegere între Austria și Rusia, că s-a și făcut reîntregirea: Ba-sarabia realipită toată de întreaga Moldovă subt oblăduirea lui nași braț, Alexandru împărat. Valahia, și poate chiar parte din Moldova, realipite de Banat, Transilvania și Bucovina, subt catoliceasca și apostoliceasca ocârmuire a lui Franz Joseph! Adică parte din noi, cântând prin biserici Gospodi pomilui , iar cealaltă parte sărutând cu evlavie papucul Papei de la Roma! Iată cum se va reîntregi neamul, ba încă în două trunchiuri în loc de unul! Ca niște smintiți ca bonjuriștii să ne primejduiască țara așa de rău, calea-valea, că de la dânșii n-ai ce aștepta mai bun; dar ca dumneata să le ții hangul, iată ce nu pot pricepe! Dacă iubești cu adevărat Moldova, socrule, amintește-ți că ea trebuie scăpată mai întâi decât neamul; căci cămașa-i mai aproape de piele decât giubeaua! Să ne ridicăm cu toții îm-potriva unirii! Să vadă Europa că în țărișoara noastră, pe lângă o ceată de nebuni cari și-au stricat mințile tot în Apus, mai sunt și oameni cuminți, cari voiesc să trăiască cum au mai trăit, fâră năzuinți nesăbuite și cu capetele plecate înaintea celor mari. Așa au făcut părinții și bunicii noștri, așa ai făcut și d-ta în toată viața dumitale, arhon hatmane, și mărire vouă pentru aceasta, căci numai astfel ați putut scăpa Moldova, limba și cre-dința ei!

— Eu, fătul meu, zise hatmanul, am cu totul alte păreri, și-ți pot prooroci că nimic din câte le prevezi nu se va întâmpla. Ascultă; Rusia a mâncat o trânteală care o va astâmpăra cel puțin pentru douăzeci de ani de zile. Aus-tria mănâncă și ea alta și mai strașnică de la Napoleon, Victor-Emmanuel și Garibaldi, după cum se vede că merg lucrurile. Apoi îi cunosc eu pe ruși! Și care din noi, bătrânii, nu-i cunoaște mai bine decât se cunosc ei singuri?! Răsplata ce au căpătat-o de la Franz Joseph, în timpul războiului Crimeii, pentru că i-au sărit în ajutor la patruzeci și opt împotriva ungurilor, a săpat o prăpastie între curțile din Viena și Petersburg. Cât va trăi Franz Joseph și Alexandru al II-lea, nicio apropiere nu se va putea face între acești doi oameni, cari se pupă de câte ori se întâlnesc, se heretisesc la zile mari și se urăsc tot anul. Nu poate uita împăratul Franz că Alexandru a respins, ca țarevici, mâna unei arhiducese de Austria, pentru a se căsători cu o neîn/semnată principesă de Hessa. Nu poate uita nici țarul Alexandru că, prin neutralitatea dușmănoasă a lui Franz Joseph și ocuparea țărilor noastre de către oștirea austriacă, s-a pricinuit înfrângerea de la Sevastopol și moartea lui Nikolai Pavlovici! Deci, o înțelegere a lor în dauna noastră nu este de temut. Dar să zicem că, în setea lor de cucerire, s-ar împăca între ei, uitând trecutul, pentru a ne împărți. Pe a cui spinare s-ar face împărțeala? Nu pe a turcului? Că de noi nu poate fi vorba, suntem „une quantite negligeable”, cum zice franțuzul. Fără război se poate?

— Ce poate turcu împotriva a două împărății ca acelea? întâmpină Stelea.

— Bun! Ți-o primesc și pe asta. Turcul, speriat, poate nici n-ar voi să intre în luptă, ceea ce este greu de admis, dar în sfârșit! Dar crezi tu ca va fi lăsat să stea cu mâinile în sân și că ar intra singur în luptă? Socoti tu că s-a vărsat atâta sânge franțuzesc și englezesc pentru a depărta pe ruși de la gurile Dunării, pentru ca, după cinci-șese ani, să fie lasați a înainta până la Șiret? La rândul meu, îți voi spune nu, dragul meu; Europa o să recunoască unirea ca fapt îndeplinit, pentru că nu poate face altfel; iar Înăl-țimea Sa sultanul din Stambul se va bucura că între el și bunul său Cardaș Alexandru Vtoroi, care-i poartă sâmbetele, s-a așezat o perdea, după care stau pitulate o Francie și o Anglie! Nemaiavând grija din afară, țărișoarele noastre, învrăjbite și dezbinate altădată, vor învăța a se cunoaște mai bine, fiind ocârmuite de același domnitor și de aceleași legi; iar, cunoscându-se oamenii între ei, se vor iubi și amesteca. Scaunul domnesc se va muta poate la Focșani, poate la Iași, poate la București, după cum vor fi muntenii sau moldovenii mai iubitori de neam pentru ca să jertfească neamului până și orașul lor de scaun. Peste un sfert sau jumătate de veac cel mult, nu vor mai fi nici munteni, nici moldoveni, ci numai români, ca cei de peste munți, ca cei de peste Prut, ca talpa neamului de aicea, măi băiete, care și astăzi nu-și mai zic decât: măi Române!

— Cu toate că m-ar durea rău inima, zise Mihalache Stelea, să-mi văd Iaşul meu căzând la treapta unui oraș de ținut, ca Galații, Romanul sau Bâr-ladul, și că m-ar ustura și mai tare să-mi pierd falnicul nume de moldovan, aș zice și eu: amin și Doamne-ajută la proorocirile dumitale, dacă aș putea să le cred.

— Ba să crezi în proorocirile mele, Mihalache, și amin să le spui! Să crezi în viitorul și mărirea neamului tău. Crezând în el, crezi în bunătatea și pu-terea lui Dumnezeu, care este însuși dreptatea și puterea, nu numai pentru noi înșine, neînsemnații muritori, dar și pentru neamuri, limbi și popoare. El, Atotștiutorul, Atotprevăzătorul și Atotputernicul, le poartă prin veacuri pe căile cunoscute numai de Dânsul, fără ca ele nici să nu-l poată înțe-lege! El le schimbă și însușirile, și gândurile prin vremuri, precum făptura schimbă anotimpurile, tot prin voia Lui! Vrei să-ți spun cum privesc eu la istoria celor vreo câteva decenii din urmă? Ascultă, că am bună nădejde că și tu te vei lumina.

Zic oamenii că Dumnezeu întunecă mintea celui pe care vrea să-l piarză. Eu zic că tot așa face cu omul pe care, în scopurile sale mai presus de mintea omenească, l-a înălțat o clipă peste ceilalți, când și-a îndeplinit menirea, și, trufaș, se depărtează de chemarea sa. Slăbănog și nemernic, văzându-se ajuns pe culmi așa de înalte, crede că faptele ce le vede îndeplinindu-se prin el, sunt chiar făurite, de dânsul, pe când cu adevărat, este numai o unealtă prin care lucrează Puterea cea nețărmurită și nevăzută, pe care, în obrăzni-cia lui, ajunge s-o tăgăduiască!

În toiul răscoalei din 1789, pe când poporul franțuzesc își vărsa sân-gele cel mai curat în valuri subt cuvânt de a statornici înfrățirea, egalita-tea, libertatea și dreptatea, ales-a Domnul pe Napoleon cel Mare, pe care-l înzestră cu niște însușiri intelectuale mai presus de nivelul celorlalți din vremea lui, mai ales în ceea ce privește arta războaielor. Trebuia să se înalțe până unde a ajuns, și, dintr-un mic ofițeraș de artilerie, își fauri coroana de împărat, zmulgând-o, pentru a și-o pune pe cap, din mâinile Papei, adus, cu sila, din Roma la Paris, pentru ca să-l încunune. Atunci crezu că meni-rea lui era de a întinde hotarele împărăției sale până la hotarele lumii! În orbirea lui trufașă nu vedea că toate izbânzile lui, toate cuceririle făcute de dânsul nu făceau decât a semăna în cugetele și sufletele tuturor popoarelor îngenuncheate de dânsul tocmai acele simțuri de libertate, frăție și drepta-te insuflate de însuși Dumnezeu, și pe care se năzuise a le stârpi prin sabie pretutindeni, iar în Franța prin legiuiri fățarnice și stabilirea unei nouă aristocrații de spadă! Pe urmă... când rolul lui de semănător inconștient și fără voie fu împlinit... se duse, bietul geniu, să moară pe stâncile unui ostrov pierdut în ocean. Și el, asupritorul poporului german, să îndure asupririle englezului Hudson-Loov!

O altă răscoală ridică mai anii trecuți pe tronul Regatului franțuzesc un alt împărat, un alt Napoleon, nepotul celui dintâi, și care se proclamă urmașul dinastiei napoleoniene. Ce vedem c-a făcut el până acum? încercat-a oare să răzbune pe moșul său învins de un Blücher și de un Wellington? Nicidecum! Trăiește foarte bine cu germanii și unește stindardele napoleo-niene, vulturul imperial cu leul britanic, jertfind viețile a o sută de mii de franțuzi intereselor negustorești ale Engliterei! Englitera, dușmana neîmpăcată din veacuri a poporului francez, Englitera prigonitoarea și temnicera lui Napoleon cel Mare!

Asupra cui ridică mai întâi spada urmașul alesului lui Dumnezeu? N-o fi având și el o neînțeleasă menire? Să vedem: Spada și-o ridică împotriva Rusiei, hrăpitoarea și mistuitoarea de neamuri și de Limbi! O învinge cu ajutorul englezilor, a turcilor și a sarzilor (italieni), o respinge de la Dunăre, vâna hrănitoare a Europei, iar izbânda lui o întărește prin iscăliturile celor șapte mari puteri europene, stăvilind astfel pentru multă vreme năzuințele de cucerire ale casei Romanovilor! Astăzi înfrânge și mai rău pe Austria, imperiu german numai cu numele, dar alcătuit, ca și Rusia, din zeci de po-poare și de limbi, mai rău închegate între ele, pentru că sunt mai culte și deci mai năzuitoare de libertate și reînviere! Tot prin el renaște și Italia.

Vezi dar că nu este el care învinge nici făurește, ba nici pricepe ceea ce face. Precum moșul său, în neștire, a semănat prin lume acele drepturi sfinte pentru oameni și nepornite de la dânsul, tot în neștire le seamănă și el pentru popoare, limbi și neamuri, împotriva intereselor dinastiei sale, împotriva intereselor Franței, care stăpânește abia de două sute de ani două provincii germane. Vai de Napoleon, vai de Franța când poporul german, redeșteptat de drepturile omului a căror urmare dreaptă este dreptul po-poarelor la viață, se va scula unit pentru a-i cere acele două ținuturi rupte prin sila din trupul și sângele german! Vai de Napoleon atuncea, pentru că izbânda nu va mai putea fi din partea lui. Menirea timpului fiind sfârșită, Domnul va înlătura unealta!

Genii militare sau politice, regi, împărați sau numai smeriți supuși, nu suntem cu toții decât câte un neînsemnat firicel de praf împins de vântul soartei? Iar soarta, dragul meu, o duce numai Dumnezeul cel viu, cel nevă-zut, lumină din lumină, adevăr din adevăr și dreptate din dreptate! Să nu te îndoiești dar de neamul tău, să nu te sperii de primejdiile care-l împresoa-ră, căci mai mari au fost acele care l-au împresurat, și să crezi în viitorul și mărirea lui! Schimbatu-s-au vremurile de mai demult, astăzi se schimbă iarăși, precum se vor tot schimba în afară de voința și de înțelepciunea noastră, care le întâmpinăm orbește și nu le pricepem decât în urmă, după ce ne-au trecut fumurile, că le-am fi prevăzut sau făurit! Neamul românesc se află în cuprinsul adevărului și al dreptății, atunci când cere reîntregirea lui și dreptul la o viață de sine stătătoare. Fii fără de grijă: va putea învinge mâine ori iar să fie învins un timp, se va ridica însă mai mândru și mai puternic și scopul, menirea sa în lume și-o va face! N-a pierit românul și nu va pieri decât atuncea, când se va depărta de lumină, de adevăr și de dreptate, când va uita de Dumnezeul străbunilor, care l-a ocrotit și-l ocro-tește zilnic!

Multe convorbiri de astea avură loc între socru și ginere, în timpul acestei ierni pe care hatmanul hotărâse s-o petreacă toată lângă fiica sa, pân-o vedea-o reîntremată cu totul. Conu Mihalache nu se putea împăca însă cu ideile democratice ale bătrânului, nici cu noua stare de lucruri. Tocmai pentru că se mai luminase, trăind lângă o persoană cum era coana Profirița, instruită în ideile marelui pensionat din Lemberg și mai citind frumoasele romane franțuzești de care am mai pomenit, sentimentele sale aristocratice se dezvoltaseră mult, și nu puteau să nu fie zilnic lovite de cele ce vedea și auzea necontenit în jurul lui, uitând cu totul de vătăjia răposatului Trofim Hârtop! Mai cu seamă că, pe lângă ifosul și ighemo-niconul dumisale de biv-vel-agă, hojma boțit de cine știe cine, era lovit uneori și în interesele sale materiale. Dări peste dări, legi peste legi, că nu le mai puteai da de capăt; ba lumea turbase așa de rău, că întâlneai câte un zevzec care nu visa mai puțin decât despoierea celor cu stare în folosul calicilor și al prostimii. Bineînțeles că nimeni nu-l băga în seamă, dar tot îți făcea rău să-l auzi, să-l vezi plimbându-se nesupărat pe uliță, în loc să huzurească de bine la Golia! Tot din tagma bonjuriștilor și aceia! Apoi să-l mai vezi și pe pârcălabul de Galați, cu barba-n furculiță, răsfațându-se pe două scaune domnești, lucru nemaipomenit nici în timpul domnilor greci. Aceia, barem, le luau de-a rândul, trecând de la unul la altul, când încurcau socotelile la Țarigrad ori se deocheau prea rău! Nu, zău! Judecați și dumneavoastră: era de suferit?

Avea dar bun cuvânt, bietul boier, să fie cât se poate de îngrijat pentru biata țară: dar grija asta însă nu era decât floare la ureche, pe lângă aceea care i-o da starea nevestei sale. O facere atât de grea trebuia, negreșit, să aducă urmări grele. Fu neapărat nevoie de operație. Russ o făcu cu măies-tria și ușurința lui de mână obișnuită. Operația reuși pe deplin, ridicând insă orice năzuință pentru viitoarea înmulțire a neamului Steleștilor. Conu Mihalache nu se întristă deloc de una ca asta și odată bine încredințat că draga lui soție se va îndrepta curând și că nu-i va rămânea nicio urmă de suferințele trecute, o mângâia zicându-i, în cea mai curată limbă franțuzească: „Laissez, Pulchèrie ma chère! Ne vous entristez pas! Nous avons le quadrille complect à présent; assez pour nous!”,adică: „Lasă, Profirițo dragă! Nu te întrista. Avem cadrilul complect acuma; e destul pentru noi!”

Le petit Lazar, care adusese atâta vâlvă în casa părinților fu botezat de coana Didița Mavrocordat subt numele de Niculai, în prescurtare: Nini, Fe-ricita mamă se întrema binișor, și, cu primii muguri ai lunii aprilie, familia întreagă se înapoie în Steleni.

Cuconu Mihalache urmărea de departe mersul politicii, prezicând în fiecare zi prăbușirea lumii și a țării, pe când faptele dădeau tot mai multă dreptate proorocirilor optimiste ale lui conu Agapie. Sultanul îl primise pe pârcălab cu alai domnesc mai strălucit ca în trecut: puterile recunoscură unirea țărilor subt denumirea de Principatele Unite, de subt vasalitatea Por-ții Otomane și făcând parte integrantă din Imperiul Otoman; Cuza parcă-și batea joc nu numai de mitropoliți și de veliții boieri, dar chiar și de el însuși, vorbind, la orice prilej, de principele străin, căruia îi pregătește calea! „Vezi? spunea bietul Stelea. Nici el nu crede în trăinicia domniei lui!

Mărise oștirea de nu mai prididea haznaua, cu toate birurile nouă; parcă umbla să se războiască cu împărăția muștelor! O îmbrăcase în mundire franțuzești, cu chipiuri cu cozorocul în sus și câte drăcii toate, prefacând zilnic la uniforme, de nu mai ajungeau croitorii, cosând la niște fireturi care începeau din josul mânecilor ca să se urce până la umăr! Pe ispravnici îi chema prefecți și numi unul și la Galați, doar i s-o pierde urma de pârcălab! Pe privighitori îi numi subprefecți, spre mai mare încurcătură a țăranilor! Mai puse pe școlari să traducă câte un articol-două din Codul lui Napoleon, trimise fițuicile toate la tipar, ne înzestră cu Codul lui Cuza, și gata noi cu toții franțuzi în țara noastră! Ba să te ferească Dumnezeu de unele fapte mai grele, că, după Codul Cuza te pomeneai tocmai la Cayene, în loc de a te duce liniștit să tai bunătate de sare la ocnă! De unde numai Mihalache Kogălniceanu umbla cu barba în furculiță, nu mai întâlneai pe uliță decât oameni cu cioc ca țapii și caprele! Și ce limbă se mai vorbea și se mai scria pe atuncea, Doamne! Din trei cuvinte, două erau franțuzești, de nu chiar trei! și puse la locul și după înțelesul lor numai de către acei cari știau bine franțuzește... Ceilalți le întrebuințau de-a-ndoasele, sau la întâmplare!... Poftim de mai înțelege!

Parcă te cuprindea o patriotică veselie, când citeai procesul-verbal al ipocomisarului despărțirii a treia, cum că: „nu se poate lua în considera-țiune considerantui convocat de intimatul Ghiță Cocioarvă și de soția sa Gherghina, ca intimatoaie, fiind contrar dispusăciunilor dlui Prefect de pol-iție, care a ficsuit ziua de sâmbătă 28 corinte, ca intinerar pentru tranșarea, chiar de către dumnealui în personalitate, asupra transferării cotinețelor de porci din curtea lăcramantului Niță Ciubotariu în înfundătura zisei Ghe-orghine!”

La sate, bineînțeles că era și mai frumos. Un domn subprefect dă ordin formal comunei Cudalbi ca să-i trimeată „la tact” spre rezolvare toate pe-tițiile „paizanilor” din acea comună adresate lui personal, neavând timp să vie în luna asta în localitate. Primește de urgență un voluminos pachet, sigilat cu sigiliul comunei și însoțit de următorul raport:

„Domnule subprefect - spre îndeplinirea ordinului d-voastră No... vă înaintăm cu onoare un număr de 27, adică douăzeci și șapte cutii cu petițe, găsite în dugheana lu Herșu Șmil, comerciant în această comună, spre cele ce veți crede de cuviință. Niciuna din cutii nu era adresată personalității dumneavoastră, ci mai mult pentru trebuințele locuitorilor, când se adre-sează spre pădure pentru vânat. Paisani nu s-au putut găsi deocamdată în raionul comunei Cudalbi, dar se va înainta cu raport, imediat ce se va împușca sau prinde vreunul. Primiți, vă rugăm, domnule subprefect, tot respectul considerației noastre.” Urmează iscălitura primarului pe semnul crucii și olografa iscălitură a dlui notar Titus Papiuș, altădată Tănasă Po-povici.

Și astfel, mers-a înainte țărișoara noastră pe calea propășirii, îmbună-tățindu-se pe nesimțite, trecând, fără zguduiri prea mari, nici prea acute învrăjbiri, din stările din vechime spre altele mai apropiate de stările mo-derne. Pe când la alte popoare fiecare pas înainte costase râuri de sânge și de lacrimi, noi înaintam iute și în liniște, dezvoltându-ne gândirile și inimile, bucuroși de autonomia căpătată și uniți cu toții în dragostea de neam. În așa întocmiri ajunsese familia Stelea, în anul mântuirii 1863, iar în Steleni.

Coana Profirița se făcuse mai sănătoasă și mai frumoasă poate decât în trecut, datorită regimului întăritor prescris de doctorul Russ, dar și aerului curat și sănătos din Steleni şi vieții de tară.

Nini, zis și micul Lazăr, gras și frumos, întrecea acum, la vârsta lui de cinci ani, pe surioara dumisale Elvira, o frumoasă duduie de șese anișori.

Cuconașului Arthur, care până la vârsta de nouă ani învățase cu mamița lui, îi luase tata preceptor franțuz, un oarecare monsieur Durand, fost că-pitan de zuavi, autor al unei cărți asupra Orientului și având înalte diplo-me de la Sorbona pentru învățământ. Așa că, în schimbul unei plăți foarte mari, monsieur Durand se însărcinase să-l pregătească pe Arthur, mai întâi ca sa fie admis de-a dreptul în clasa a V-a liceală din Paris, unde îl va duce cum va fi împlinit vârsta de treisprezece ani, și va sta cu el până își va fi ter-minat copilul studiile toate. Tot cu prețul acesta va face și educația lui Nini, care va pleca odată cu fratele său la Paris, dar fiind cu patru ani mai mic, nu va putea intra decât în clasa a IX-a preparatorie.

Pentru Lili și Elvira fu aduse din Paris Mile Amèlie Cotin, o franceză bătrână, absolventă a școlii superioare de învățământ și a conservatorului de muzică pentru piano. Tot dumneaei dădu primele lecții de citire și scris micuțului Nini, pe care monsieur Durand îl găsea încă prea tânăr pentru a se ocupa cu dânsul.

Copiii duceau o viață cât se poate de veselă, de sănătoasă și totodată de înțeleaptă. Cei doi mai mari aveau căluțul lor de călărie și cu toții aveau câte-o grădiniță a lor, pe care, în anumite oare, erau datori să le îngrijeas-că singuri punând flori și legume, aflându-le numele și cum se cultivă. Aveau și ei trăsura lor, cu un tacâm de poștalioni anume pentru dânșii, cu care, după lecții sau în zi de sărbătoare, se duceau să facă câte-o gustare pe câmp sau în pădure, ori mergeau până la Stroiești să se joace cu copiii lui Dumitrache Mavrocordat. Alteori, cei mici ieșeau la preumblare, cu părinții, în caleașca cea mare, pe când Arthur și Lili se țineau călări la obloane.

Ce viață, ce fericire, ce desfătare! Ce goane năstrușnice prin ierburile pline de cimbru și de sulfină, cari își răspândeau mirosul lor în răcoarea serii după arșița de peste zi! Ce alergături nebune, printre lanurile înspi-cate, după un fluture sau o ciocârlie, care, lăsându-i, șireata, să se apropie, le zbura deodată de printre degete ridicându-se în înaltul cerului, și de acolo, de sus, îi lua parcă-n batjocură cu trilurile sale! D-apoi cununile de albăstrele, spicuri galbene de grâu și roșul mac de câmp, cu care se împodobeau duduile, zicând că aceasta e coroana ce ar trebui s-o poarte doamna țării, pentru că ea este adevăratul tricolor românesc! Dar paharul de lapte cald și spumos, sorbit Ia întoarcere de lângă ugerul vacilor! Iar sâmbătă seara, mirositoarea baie caldă, în care nu se puneau alte miresme decât floare de fân și săculețe pline de cimbru și tărâță! Moldoveneas-ca lăutoare de cap, cu gălbenuș de ouă și vin alb, pentru a-l hrăni și a-l face totodată mai mătăsos decât însuși mătasa! Rari de tot erau chelii pe atuncea! Pe când astăzi... poftiți la orice teatru și, din fundul unei loji, priviți parterul și stalurile!... Nu vi se pare lumea pe dos și dezbrăcată?... Pe urmă: așternutul alb, de olandă fină; pernele și plapomele de mătase albastră pentru blonde și roșie pentru bruni!... Sărutatul și binecuvânta-rea mamei, după care... ochișorii se închid... și începe somnul cel liniștit, curat și dulce al copilăriei!...

Câți dintre acei de o vrâstă cu copiii Steleștilor și ca dânșii crescuți, dar astăzi albi la păr și reci la inimă, de-ar sta să închidă ochii măcar o clipă, dând loc amintirilor, nu li s-ar muia și inima și pleoapele și, când i-ar redes-chide, în zadar ar căuta să mai recunoască în jurul lor locurile de altădată, să se mai desfete și să se mai bucure de miresmele și de culorile florilor de pe atunci, să mai readucă cântecul batjocoritor al ciocârliei?!

Sunt și astăzi spicuri aurii și albăstrele, mac de câmp, cimbru și sulfină! Ciocârlia își urmează și acum cântarea în albăstrimile de sus! Și locurile sunt aceleași!... Dar, vai! recea zăpadă a vieții s-a așternut peste noi, alcătu-ită din bucurii și suferinți, fericiri și amărăciuni, năzuinți și dezamăgiri!... Iar stratul rece este acum atât de gros, de atâta timp cerne nemilos peste noi, încât ne-a tocit simțirile, oprindu-ne de a mai simți, vedea, auzi și mirosi ca altădată! Dar locurile? Sunt oare tot aceleași? De ce abia le mai recunoaștem?

Pentru că și ele și-au preschimbat frumusețile de atuncea în frumusețile de astăzi, pe care numai cei de astăzi le pot gusta, prețui și înțelege, meniți și ei, sărmanii, a nu mai gusta și pricepe frumusețile de mâine!

Ieri, poezia făpturii fecioare și neprihănite! Astăzi, poezia fumului, a aburului, a beznei întunecoase de subt pământ, a trăsnetului din cer supu-nându-se orbește omului trufaș! Mâine?... Mâine poate Împărăția văzduhului și întinarea lui până în straturile cele mai înalte!

Că acesta este blestemul nemilos al spiței lui Adam: să strice și să prihă-nească tot ce atinge, pe pământ, subt pământ, pe apă și prin văzduh!

Capitolul XV Cum judecau pe atunci țăranii

De pe cerdacul cel mare din Steleni, ochiul cuprindea un șir nesfârșit de dealuri, care se perindau până la munți. Trăgănate, dar ridicându-se tot mai sus unele decât altele, dealurile acestea semănau mai mult a niște valuri uriașe, oprite deodată în loc, închegate și preschimbate în pământ mănos și roditor, îmbrăcate cu bogate holde și pășune și purtând, ca o rană pe coas-tele lor, câte o fâșie lungă, neagră și catifelată de arătură, care prevestea de pe acum nădejdile și năzuințele anului celuilalt.

Spre miazănoapte, ca o pată de un verde mai închis, zăreai pădurea mo-șiei, crescută de-a valma cu pădurea Storeștilor, în dosul căreia, pe o mu-chie de deal, străluceau subt soare biserica din Storești și curțile boierului Dumitrache Mavrocordat, iar de la spatele acelor curți începeau alte păduri, care se tot întunecau în depărtare, până ce se pierdeau în zări. Și în dosul acelor codri măreți se ascundea, ca după o perdea, orașul Botoșani, urât, cu străzi și hudițe ca la sat, întortocheate și pline de necurățenii, cu dugheni de piatră sau de cărămizi, cu obloane de fier și un roi întreg de jidani, în halaturi și cu tichii peste perciuni. Nu cred ca acele locuri să mai aibă acum aceleași înfățișări. Botoșanii de pe atuncea s-or fi schimbat, desigur, într-un oraș mare, frumos și modern, iar codrii cei mari se vor fi dus, poate, să în-tâlnească în lumea amintirilor pe cei de mai de mult, căzuți subt topoarele și ferestrăiele nemiloase, ciopârțiți de către securea dușmană, smulși din rădăcină, pentru a se deschide locuri de arătură. Sărmani stejari, frasini și jugaștri, mândrețea codrului bătrân, care ne-a apărat prin veacuri holdele împotriva crivățului și viețile împotriva dușmanilor, cine știe pe ce tender de locomotivă nu vă veți fi mistuit, trimițând fumul vostru către cer, ca o protestare a poeticului trecut împotriva utilitarismului modern! Cine știe cum o mai fi acum pe acolo?! Astfel însă erau înfățișările pe locurile acelea în anul 1863, singura dată când le-am văzut.

De pe acel cerdac, nici n-ai fi bănuit că la o sută ori două de stânjeni spre asfințit stă pitulat cogeamite sat frumos, numărând peste două sute de gospodari. Și totuși, cum ieșeai de pe poarta ogrăzii, te coborai, pe ne-simțite, până pe muchia unei văi mai mult largă decât adâncă, șerpuind de la apus la răsărit și pe ale cărei coaste păreau aruncate la întâmplare case și gospodării frumoase, împrejmuite fiecare cu gard de nuiele, ba cu șanțuri adânci, ba numai cu spini bătuți în niște pari, după puterea românului. Câte unele stau neisprăvite încă, nevăruite și neîngrădite, altele dărăpănate, cu urme de var pe ele și rămășițe de garduri sau de șanțuri năruite, arătând ori o gospodărie născândă a unor însurăței, ori locuința sărăcăcioasă a vreunei vădane bătrâne, ori a vreunui moșneag gârbovit și beteag, rămași stingheri pe lumea asta și așteptând, cu răbdarea creștinului, ceasul de a se muta de subt streașină hodorogită, care le adăpostise o viață întreagă nevoile, scâr-bele și bucuriile, la locuința cea de veci din preajma bisericii.

Biserica? Aici, sus, pe deal. O frumoasă clădire, numai în piatră și cără-mizi, cu o singură clopotniță învelită cu table sclipitoare, ca întregul acope-rământ și susținând un rând de clopote aduse cu mare cheltuială tocmai din Valdai, în Rusia. Subt lespezile din dreapta ușii de intrare se odihnesc, în li-niștea veșnică și așteptând urmașii, dumnealui spătarul Trofim și dumneaei Frosa spătăreasa, aduși cu mare cinste de la Iași, cu prilejul dezgropărilor de la șepte ani. Toată biserica era frumos împodobită, arătând dărnicia și evlavia ctitorilor. Străni bogate de stejar, catapeteasma de stejar și ea, dar împodobită cu icoane foarte bogate. Apoi, de la policandre, sfeșnice, odăj-dii, și până la cădelnițe, toate erau de mare preț. Acolo slujeau doi preoți și un diacon, ajutați de doi psalți și fiecare din acești slujitori ai bisericii avea casa și gospodăria lui, livadă, pământ de arătură și vite scutite la imaș, toate dăruite de boier, în câtime mai mare sau mai mică, treptat, după însemnă-tatea slujbei.

Am zis că satul număra peste două sute de gospodari; țărani însă adevă-rat ai moșiei, adică făcând boieresc, să fi tot fost vreo sută optzeci, căci, afară de vreo doi-trei răzeși, pe cari nu-i putuse urni spătarul Trofim, mai erau scutelnici, slujitorii bisericii, vreo doi potcovari țigani, dugheana-cârciu-mă a lui Leizer Bacal, altă cârciumă a lui kir Niculi Sarandis, în fața căreia era loc de scrânciob și de horă și, în sfârșit, casa de obște, purtând acum, pe o tablă boită, falnicul nume de „Primăria comunei Steleni”, cu toate că, schimbându-și numele, nu-și pierduse însușirea de a fi tot cea mai dărăpă-nată și urâtă cocioabă din sat.

În ea sălășluiau, în aceeași necurățenie, și condici, și dosare, și mese, și dulapuri, dar și junele Stegărescu, elegantul notar al comunei, purtând gulere, manșete, botine de lac și un cioc pe bărbie, între două mustăcioare, pe care se silea cu mare stăruință a le ținea mereu în sus ca două cârlige de prins pește. Când ieșea să se plimbe, băietanii satului, cam nedeprinși cu așa port, se țineau de departe după dânsul, ca la urs, facându-și și ei cioc la bărbie cu podul palmei și behăind căprește.

— O, paizani stulți și ignoranți! le striga înfuriat junele notar! Când oare veți deschide ochii la lumina progresului? Quousque tandem... hai? Ne-demni sunteți, o, barbarilor, să posedați în incinta acestei comuni un ocult ca mine! Rușinați-vă la amintirea glorioasei voastre origine, o, voi, coborâtori ai civilor romani! Și, pentru a-i speria și mai rău, ridica degetul arătător spre cer și le striga pe latinește: „Descendentibus, civibus Romanibus, afurisiților!”

— Ma-vana Gar-vana, îi strigă deodată la ureche un drac de băiat, care se apropiase tiptil de dânsul, pe la spate, și acum o rupea de fugă cât îl țineau picioarele.

— Poftim de-ți pune mintea cu acești stupizi! făcea Stegărescu deznădăj-duit. Na, că mă făcură și măgar pe păsărește!

Domnul notar era băiat frumos și cu inima fierbinte. Din nenorocire, nu cam avea trecere pe lângă șarmantele darnicele, la care se destăinuia uneori și în versuri. Țărăncuțele dracului..., ori îi răspundeau prostii pe păsărește, ori o rupeau de fugă, behăind și cu podul palmei la bărbie, întocmai ca băietanii satului. Stegărescu însă nu se supăra și, în mentalitatea sa de om superior, își da foarte bine seama că aceste fenomene stranii proveneau din lipsa de educațiune, provenită și ea din lipsa totală de instrucțiune, ce adu-cea, ca consecință directă, această lipsă de afecțiune.

Din tot satul, o singură ființă avusese milă de a sa junețe și parte de a sa tandrețe: jitărița satului, o tânără văduvioară, care nu văzuse înfloritul lăcrămioarelor decât de vreo cinzeci și patru de ori în șir. În inima ei candi-dă își revărsa el tezaurul afecțiunilor sale, numind-o câteodată sublima lui matronă! Băbușca însă stăruia că, Doamne ferește, nu o cheamă Matrona, ci Zamfira, după numele ei de botez, că nimeni nu îndrăznise până acum a-i zice altfel decât Zamfira sau mama Zamfira; doar răposatul, când venea de la cârciumă pe două cărări ori voia să mai glumească de i mai zicea câteodată și „hârcă bătrână”!

Când, în noaptea profundă, se avânta junele amorez spre casa amantei sale, se înarma întotdeauna cu cogeamite codru de mămăligă, oase de pui sau de miel rămase de la masa și cu dânsele potolea furia cerberilor din sat, cărora stulții și barbarii de țărani le mai ziceau în limbajul lor vulgar: câini, șarle sau turbe. Nu de frică se înjosea el la asemenea lingușiri. În calitatea sa de român neaoș, era mai brav decât acei trei sute de spartani de la Ter-mopile, cari, de-ai căta bine, nu fuseseră decât un fel de greci fanarioți. Ce-i însă adevărata bravură fără cavalerism? Stegărescu însă era cavaler chiar înainte de a fi brav și, ca atare, nu putea permite să se impute ceva onoa-rei mamei Zamfirei. Și unde să mai pui că, dacă se făcea de râs, îl mai da și dl subprefect afară! Lefușoara lui de doi galbeni pe lună și toate avantagiile treceau, în parte, în sipetul mamei Zamfirei, dar în parte și, mai mare în gulere, manșete, mănuși și botine de lac, care crăpau foarte des subt înrâurirea baligilor și a grunzurilor întâlnite prin mijlocul ulițelor din Steleni, trotuarele fiind veșnic ocupate de ciulini, scaieți și iarba-holerii. Cu toată lipsa complec-tă de edilitate, pe care o constată dl notar cu durere, nu putea însă tăgădui că Stelenii era sat frumos, bogat și unde oamenii nu aflaseră încă ce este nevoia.

Valea satului indreptându-se, după cum am arătat, de la răsărit spre apus, toate casele de pe amândouă coastele erau ferite de crivăț și astfel așezate, ca luminile și deschizăturile lor să fie spre miazăzi ori spre răsărit, ori spre apus. În mijlocul satului curgea un pârâu umbrit de sălcii, oprit înainte de a intra în sat de o puternica iezătură, pe marginea căreia boierul își așezase o moară. Tot în pârâul acesta se bălăceau în voie bună gâște, rațe, scroafe cu purcei, iar în timpul căldurilor mari și copiii satului, fără ca niciuna din aceste felurite stârpe de viețuitoare să se teamă sau să se sinchisească măcar de celelalte.

Nu era casă ca să nu aibă o tindă și cel puțin două odăi, unele aveau câte trei, patru și mai mult, iar în bătătură unul sau mai multe coșare pentru pă-pușoi, hambar și niște șoproane deschise spre miazăzi, unde se grămădeau, mai ales iarna, boi, vaci, cai, căruțe, sănii și unelte de plugărie. Fruntașii aveau în ogradă și câte două și trei căsuțe, dintre care una mai mare, cu acoperământ de șindrilă, iar odăile podite pe jos. La ei se găseau și câte opt perechi de boi, vaci mai puține, dar cai mai muiți pentru trebuințele treierului. La mijlocași nu mai găseai decât trei-patru perechi de boi, și vite de celelalte mai puține, dar nu era codaș care să n-aibă patru bouleni, o văcuță-două de lapte și o iapă-două cu mânz.

Pământ era, slavă Domnului, berechet, și pentru oameni, și pentru vite; le mai îngăduise boierul cel bătrân să pună câte o firtă-două la vie, hăt de-parte, tocmai la marginea pădurii dinspre Storești, pe un loc frumos, apărat dinspre crivăț de pădure și hojma în bătaia soarelui, de cum răsărea și până ce se ascundea după dealuri. Din viișoarele acelea, înconjurate de-a valma cu un singur șanț adânc, scoteau oamenii un fel de borșișor profir cam acru, poate unde nici că-l lăsau să se învechească, ajungându-le abia până după sărbătorile Crăciunului. Ia, cum erau ele asa de-a valma, Doamne ferește să se atingă vreun gospodar de roada vecinului! Doar vreun câine sau vreun destrăbălat de copil, care mai mânca atunci și câte două rânduri de bătăi de la tatu-său și de la păgubaș.

Iaca aşa erau lucrurile și viata în Steleni în anul mântuirii 1864, şi fiind-că se întâmplase în anul acela să cadă Pastele foarte devreme, și Înălțarea Domnului tot devreme căzu, tocmai în mijlocul lunii mai. Deci scrâncio-bul era în puterea lui dinaintea cârciumii lui Nicolae Sarandis, lăutarii sa-tului trăgeau de foc din cobze și din scripce, iar hora se întinsese chiar mare de tot.

Acolo se strânsese tot satul, cu mic, cu mare, până și preoții cu preotese-le și duducele lor, până și părintele diacon cu tânăra d-sale diaconeasă, apoi coana, duduile și coconașii lui conu Tănăsache Gheorghiu, vechilii moșiei, fetele primarului și ale lui moș Neculai Strâmbu, cel mai de seamă fruntaș al satului, alcătuind aristocrația și stând la o parte subt umbra a doi nuci uri-ași, chiar alăturea cu hora țăranilor. Bineînțeles că în acel cerc aristocratic strălucea, prin eleganța și distincția manierelor, junele nostru Stegărescu, care pe frumoasa pajiște ce se întindea subt nucii cei doi, se silea să divulge damicelelor tainele cadrilului lancier, un dans nou, ce abia apăruse de vreo trei ani la Iași și de care nici ceilalți coconași nu erau străini. Mă veți între-ba, poate, dacă lăutarii erau în stare să pună muzica acelui cadril pe cobzele lor și scripcele cele cu câte două strune? Ce are a face?! Țiganii lăutari cântau hora sau de brâu pentru prostime, iar protipendada satului juca cadril lancier. De se opreau cioroii tocmai în mijlocul unei figuri, Stegărescu în-zestrat cu glas frumos și subțire, cânta din gură până ce se isprăvea figura, bătând tactul cu palmele sale înmănușate.

Încercaseră bieții tineri s-o bage și pe madam diaconeasa în cadrilul lancier, dar părintele diacon, cam zulier din fire, nu voi să-i dea voie, zicând că jocul nu-i lucru cuviincios, iar cadrilul lancier, joc de nemți papistași. „Joace hora, de nu se [poate] stăpâni, dar nici de brâu să nu se prindă, că ar asuda, pătând rochia cea nouă la subsuori, ca rândul trecut”, de numai cucernicia sa știa cu ce muncă a scos-o din boală, şi tot se mai cunoaște.

Pe prispa crâșmei se alcătuise alt cerc, adunându-se acolo, la un pahar de vin, primarul, conțilii și bătrânii satului, între cari și moș Sandu Volinti-ru, bun de gură, verde ca stejarul, cu sprâncene stufoase, plete albe și barbă lungă până la brâu printre firele căreia se zărea un piept voinic și flocos, cu niște peri albi ca și barba, pletele și sprâncenele.

— Și zi, moș Sandule, ai fost și dumneata volintir de-ai lui Psilant? grăi un flăcăiandru, care, sătul de joc, venise și el să asculte poveștile bătrânilor.

— Eu, băiete? întrebă moș Sandu, crucindu-se. M-o ferit sfântul! Pe vremea lui Psilant eram mai mic ca tine, mă; abie de cincisprezece ani! Ce-ar fi putut el face cu mine?

— Apoi de ce îți zice lumea: moș Sandu Volintiru?

— Pentru că am fost cu dânșii, bre, și am privit și eu cum îi tăiau turcii!

— Aalei, moșule! Chiar ai văzut cu ochii? întrebă flăcăul. Spune, zău, cum a fost?

— Ia, păcate, făcu bătrânul, oftând și rezemându-și capul în mâini, pentru a-și aduna mai bine amintirile. Tata plecase la Iași cu niște chirie și mă luase și pe mine, să-i mân boii: patru bouleni, mă, de nu te săturai privindu-i! La târg era zarvă mare, că Psilant pornea cu grecii lui la Focșani să se bată cu turcii și să le ia Țarigradul. De izbuteau, era să ne facă și pe noi țară grecească. Cel puțin așa se lăudau volintirii lui. Ne-au luat cam cu sila ca să le ducem calabalâcurile în car, dându-ne și pe un volintir, anume lani, ca să le păzească. Și nu eram numai noi doară, că se întinsese o tabără de nu-i zăreai capătul. Am ajuns cu bine și în Focșani; dar era chip să scapi de dânșii?! Ne-o primblat prin toată Țara Muntenească, pân-ajunserăm la Drăgășani... Acolo s-o sluțit treaba! Află Psilant că venea asupra lui turcărime câtă frunză și iarbă! Degra-bă ne-au mânat pe noi cu carele tocmai pe un deal păduros, deasupra orașu-lui, pentru ca să nu le ieie turcii bulendrele, iar ei s-au așezat pe șes. Parcă-i văd. Stăteau câte doi în șir, pe patru laturi, cu Psilante călare în mijlocul lor și cu câte o gură de tun pe la colțuri. Na! că să umplu deodată șesul de câiărime turcească, care năvălea să rupă șirurile grecești! Dar nu era chip. Dă-i grecii cu puștele, dă-i cu tunurile, de se rostogoleau păgânii claie peste grămadă și cu sutele, până ce aduseră și ei tunuri și începură și ei a-i împușca pe greci, de le deschiseră una din laturi, pe unde pătrunse călărimea turcească.

Ce se mai petrecu în urmă, nu știu, că odată numai l-auzii pe tata stri-gând: „Mână boii spre munți, băiete, că nu-i de noi aicea!” O luară boii în goană pe-o văgăună la vale, de nu pricep cum de nu ne-am sfărâmat și noi, și carul, și bieții bouleni, săracii, darmite Iani, care clănțănea din dinți în car! Vreo săptămână am tot rătăcit prin codri, dar lipsă de hrană n-am dus: boii pășteau din belșug iarba pădurii și noi ne îndulcisem la bucate grecești. Iani plângea acum de ciudă. Îl ocăra pe Psilant, făcându-l „budala” și se jura că el, lani, tot o să ia Țarigradul odată și odată, fie că ar intra acolo numai el singur și neajutat de nimeni. Și să știi, mă, că așa ar fi și făcut, de nu auzea potcoavele unui cal lovind stâncile potecii pe care apucasem și glasul unui turc cântând o manea de-a lui, cât îl ținea gura. Țuști Iani din car și fuga după o tufă! Când apăru turcalaua, se supără, se vede, că duceam în car lucruri grecești, că se cobori iute de pe cal și-l luă pe tata de păr, trântindu-l la pământ, în genunchi. Eu tocmai luasem toporu să bat un cui la o roată. Rămăsei deocamdată în-cremenit, dar când îl văzui pe turc că scoate sabia să-l taie pe tata, odată mă repezii și, luând toporul cu amândouă mâinile, poc! în tidva păgânului, pe care-l culcai în țărână. Ce folos?! Până s-ajung, avuse turcul vreme a-i și reteza capul lui bietul tata, tocmai de la trunchi! Plângi, Sandule! Bocește-te și te opintește să-l așezi pe mort în car! Când deodată simt o mână că mă lovește pe umăr și un glas zicându-mi: „Bravo su Palicaraki!” Era grecu, care isprăvi-se de luat Țarigradul singur, de după tufa unde stătuse ascuns, și venea fudul acum să-l dezbrace pe turc de haine și chimir și să-i lege calul de carul nostru. Vru să împartă, ce e drept, banii din chimir cu mine, dar îmi ardea mie de bani?! N-am vrut să iau și, cam spre seară, dădurăm de o mănăstire locuită de călugări greci, unde-l ingroparăm pe bietul tata, Dumnezeu să-i ierte păca-tele. Grecul rămase acolo cu bulendrele grecești și-mi plăti cinstit, după cum spunea că se învoise cu tata. Apoi o luai și eu cu carul și cu boii prin codri, adăpostindu-mă, când pe la o mănăstire, când în vreun sat pierdut în munți, până ce ieșii tocmai la Târgu-Neamțului. De-acolo, hai-hai, hai-hai, ajunsei acasă, cu ajutorul lui Dumnezeu, să-i aduc mamei veste de văduvie! Și așa a fost, măi băiete, cu Psilant și cu porecla mea de Volintir.

— Doamne, bădiță Sandule, făcu un alt bătrân, oftând, că grele și strașni-ce vremuri mai erau pe-atunci! Erai tot cu zilele-n mână, zău așa!

— Ee, măi Gavrile, răspunse moș Sandu, ce să zic? Cam așa era pe-atunci! Mai câte o rezmeriță, mai câte o bejănie, de umblai haihui prin codri! Mai câte o ceată de hoți la drumul mare, sau chiar prin mijlocul satului. Ții tu minte când veni Chirtoacă în Steleni și se luase la împușcături cu pușcașii și vătăjeii boierului? Așa erau vremurile, dar tot parcă era lumea mai largă pe atunci și mai îmbelșugată. Acuma s-o strâmtat al dracului pământul și s-o îndoit puzderia de lume!

— Da ce, moș Sandule, zise un glumeț din grămadă, nu-ți mai ajunge coa-ja pământului? Să n-ai nicio grijă de asta, căci tot în șese palme domnești ai să încapi! De opt ți-ar fi chiar berechet, că, oricât ai fi de lung, ai lipsă până la stânjen, bunăoară ca falcea boierească care ne-o măsoară vechilul!

— De mine ca de mine, măi pârlitule! răspunse moșneagul necăjit, unde vorba asta stârnise râsul. Eu ca mâine mă duc să încolțesc rădăcină de buruiană, sau mă vor preface în ulcioare de băut apă, după cum mi-o fi dat; dar mi-e că nepoții și strănepoții tăi n-or mai avea nici cele șese palme, nu de îngropat, dar ca să facă cu ele plugărie întinsă! Nu vezi, bre, cum se tot îndesește lumea? Moare unu, se nasc șese, zi că mai mănâncă și pământul trei din șese, parte dreaptă; tot rămân trei în locul mortului! Și pământul, de, tot pământ, că nu-i aluat nedospit să se întinză!

— Adevărat grăiești dumneata, bădiță, zise moș Gavril. Țineți voi min-te, oameni buni, - căci doar nu vorbesc de cine știe când, ci de mai anii trecuți, - cum s-au schimbat lucrurile în Steleni? Cu boier cu tot, să fi cu-prins plugurile opt sute de falei, și tot mai rămâneau trei mii și două sute pe seama vitelor și a mocanilor, cari aud că au fugit acuma tocmai spre Cahul și Bolgrad, unde-i loc mai mult. Unde se afla să întrebuințeze bo-ierul boierescu tot? N-ar fi avut ce face cu dânsul. Mai lucram și moșioara vechilului, și tot rămânea. Anul ista, conu Mihalache are peste două mii de fălci semănătură; boierescu nu-i ajunge nici pe jumătate. De unde ne învoia vitele pe o nimica toată, acum muncești de două ori cât boierescu ca să ți le [primească] de-a valma cu ale lui la păscut și să apuce și ele iarna câte o gura de fân, pe lângă paiele adunate în bătătură, de pe ogor!

— Așa-i, măi Gavrile, urmă bătrânul Sandu. De unde aveam și noi stânele noastre (nu numai mocanii), acum ducem dorul de un caș sau de o urdă, iar brânza cea de vaci, pentru ca să n-o cumpărăm, lăsăm vițeii să rebegească de foame, rămânând, sărmanii, ca vai de ei, numai cu câte o țâță. Unde s-a mai pomenit?! Apoi vite o să creștem noi dintr-înșii? Ba, ca mâine, o sa înjugăm și vacile la plug, că iepele au și ajuns la căruțe, muierile și fetele la prașilă și la secere! Cine să mai vadă de casă, de bătătură, de o ceapă, de un usturoi?! Mai au ele vreme de țesut, când alăptează și, uneori, chiar nasc pe câte un răzor? Cumpără, din munculiță lor, sărmanele, stambă putredă, ca să nu rămâie goale! Cumpără și creștinul cămăși de la jidan, care se fac într-o săptămână ferfeniță!

— Da ghiru, mă, făcu Gavril, care tot crește, frumos, în toți anii? Numai el nu dă greș niciodată!

— De-ar fi numai el, tot ar fi cum ar fi, zise Sandu, dar îl vedeți voi pe guleratul cela de acolo, care vorbește păsărește și joacă acum tananaua cu fata popii Mihail? Ia, uitați-vă cum o duce să se închine în sec pe la celelalte duduci, cum face și tatăl ei când dă cu cădelnița pe la icoane! Apoi aista-i ghir peste ghir, oameni buni! L-ați văzut voi să puie mâna pe condei până nu-i dai sfanțul, găina sau mieluțul abia fătat? Doamne ferește! Stârnește toată ziua la pricini, te vâră într-o belea, mâzgălește o hârtie și ești gata pornit la trebonal, tocmai la Botoșani, fie ca martur, fie ca împricinat, deși nici nu știi nici cu spatele! Scoate, degrabă, creștine, paraua de unde n-o ai, împrumută-te de la grec sau de la jidan, numai ca să scapi de belea.

— De! făcu glumețul de adineauri. Pentru ca să se poarte așa zarif și să-i mai netezească baba Zamfira ciocul de la bărbie i-o fi trebuind Domniei Sale bănet, nu șagă. Cu doi galbeni pe lună de unde să le încropească pe toate?

— Nu râde, băiete! răspunse moș Sandu dând din cap. Zi mai bine: Doamne ferește! Ia, îi vezi tu pe băietanii ceia de colo, cari se tăvălesc în țărnă? Aiștia, bre, când n-or mai încăpea în sat, toți au să se îmbrace la fel cu Stegărescu și-or să vorbească păsărește, cerând pâine de la ocârmuire. Ocârmuirea, săraca, ce vrei să facă cu dânșii? O să le găsească slujbe, tot pe spinarea noastră, și o să ni-i trimeată înapoi pe cap. Bine că n-oi mai fi pe lume atuncea, dar halal de viața ta, măi Ionică, când se vor pune și ei să te fericească, de nu cumva te vei surtucări și tu!

— Eu, moș Sandule? sări băiatul. Nu știi că sunt sorțar? De-acum mă ia în meliție; șese lei pe lună și un borș cu linte! De-oi fi deștept, au să mă facă și ofițer de oaste nouă, care fură cloșca de pe ouă! Nu mai vin pe la voi atuncea, opincarilor! Oi umbla numai în bofturi, apaleți și chipiu, cheltuind banii statului și mâncarea oamenilor, tot cu duduci frumoase!

— Că bine zici, făcu moș Sandu zâmbind șiret, că banii statului nu-i dăm tot noi! Dar ce lătrat de câini s-aude în capul satului?

— Apoi drumul de poștă nu-i prin sat? făcu un altul. Ceata de hoți, ca în vremea dumitale, iar n-o fi. Trebuie să fie conu Todiriță, privighetorul... Ista, zic și eu, suprifitul, cum ii zice acum.

— Mă rog, privighetor sau suprifect, zise Sandu, tot conu Todiriță este, că-l zăresc și eu acum, numai că-i îmbrăcat și el tot ostășește, cu sabie și chipiu. Pe semne că l-a luat Cuza și pe dânsul la meliție, ca pe Ionică, măcar că-i aproape ca mine de tânăr.

— Bine v-am găsit sănătoși, oameni buni! strigă vesel grămezii conu To-diriță Dimitriu, sărind sprinten dintr-o frumoasă trăsură cu patru cai în șir, mânați de pe capră, pe care, lângă vizitiu, sta și un călăraș cu carabina încărcată. îmi pare bine că vă găsesc adunați cu toții; am să vă dau o veste mare și bună!

— Bine-ați venit! Să trăiți! răspunse grămada.

— Aha! Domnul notar! Eram sigur că te găsesc aicea... și lacătul la pri-mărie! zise cam dojenitor lui bietul Stegărescu, care lăsase cadrilul baltă și alergase într-un suflet să-și salute șeful.

— Nu, domnule subprefect! răspunse el gângăvind. M-am lansat un mo-ment pân-aici ca să transfer damicelelor cunoștințele mele asupra cadrilu-lui-lancier. Văzându-ne pe noi danțând, se vor mai deprinde și sătenii cu un danț mai civilizat! Am lucrat, ca întotdeauna, în interesul civilizației!

— Foarte bine ai făcut, băiete! Azi e sărbătoare, ești tânăr, și, dacă terfe-loagele tale sunt la zi, nu te voi ținea de rău dacă lucrezi și cu picioarele la civilizarea norodului! răspunse, cu bunătate, deși cam în zeflemea, bunul subprefect. Apoi, îndreptându-se spre bătrânii satului și așezându-se pe prispă, în mijlocul lor: „Dar voi, moșnegilor! Ce mai puneați la cale, hai?”

— Ia, făcu primarul, dumnealor, ca de obicei, se jăluiau de vremile de astăzi și nu mai încăpeau pe coaja pământului; adica, de-alde moș Sandu Volintiru și de moș Gavril al Marghioalei.

— Las’, moș Sandule, și dumneata, moș Gavrile, că de-acum n-o să mai aveți de ce vă plânge. S-au îngrijit de fericirea voastră și Măria Sa Vodă Cuza, și domnul ministru Kogălniceanu. Tocmai vestea asta veneam să v-o aduc. Apoi, ridicând glasul: „Ascultați, oameni buni: de-acum s-a sfârșit cu clăcile, cu boierescul și cu nedreptățile din trecut! De-acuma tot românul va avea casa lui, gospodăria lui, bucata lui de pământ, pe care să se hrănească! O să fiți deplini stăpâni pe munca și pe avutul vostru. Niciun boier n-o să vă mai poată supăra, ci toți o să fie cu voi deopotrivă. Așa au poruncit Măria Sa Vodă Alexandru Ioan I și sfetnicul său Mihail Kogălniceanu”.

— Ura! Să trăiască Vodă Cuza și boieru Kogălniceanu! strigă mulțimea. Urra! Dumnezeu să-i blagoslovească și să le dăruiască zile multe! Hora măi! încingeți hora lui Cuza! Hora Unirii, mă, că el a stârnit-o! Și, în adevăr, se încinse o horă mare și voioasă, pe când domnul subprefect, cu tunica des-chisă și chipiul pe ceafa, se bucura, zicând la cei dimprejurul lui:

— Ei, vă place! Vă așteptați voi la una ca asta?

Pe când cei întrebați răspundeau, după obicei, vorbind cu toții odată: „Dar de unde? Cine să se aștepte la așa noroc? Ne place, firește, cum să nu ne placă? Parc-auzisem noi ceva, dar cine să creadă?” Și urmau cu mulțu-mirile și binecuvântările înainte. Numai doi tăceau chitic: moș Sandu și Gavrilă a Marghioalei.

— Dar voi, babalâcilor? întrebă subprefectul cam supărat. De ce nu spu-neți nimic? Ori i-ați găsit cusur și la asta? Hai? Spuneți drept! Nu vă place, văd eu!

— Vai de mine, coane Todiriță! făcu moș Sandu. Se poate? Ce ne-ai spus dumneata e lucru mare, cum s-ar putea să nu ne placă? Dar vezi c-am vrea să ne dumerești oleacă; să nu-ți fie cu supărare: cam câte fălci o să ne ajungă de cap de om? Ori poate că e după întinderea moșiei?

— Ba nu. Vezi tu că e proaspăt de tot, nici eu nu prea știu bine, că n-am văzut încă legea, dar după cât am înțeles din gazete, cam vreo patru-cinci falei de gospodar o să v-ajungă.

— Prea berechet, făcu moș Sandu. Dar, să avem iertăciune: muierile au și ele partea lor?

— Na, prostie mare ce ai mai spus! făcu conu Todiriță! Tocmai tu, om bă-trân și cuminte! Nu ți-am zis patru fălci de gospodar? Apoi muierile, cum le zici, îs gospodari? Ia gândește-te?

— Atunci nici fetele, când se mărită? adăogă moșneagul făcând pe pros-tănacul.

— Se înțelege că nici fetele! Bine, moșule, te-ai xenamorisit de tot, ori mi-ai luat luleaua neamțului?!

— Vezi că mi-a dat baba două fete și doi băieți, de aceea întrebam: ei cum rămân?

— Îți cunosc odrasla, moșule: flăcăii tăi sunt însurați și gospodari, prin urmare, o să ieie și ei partea lor, ca toată lumea. Și fetele tale sunt măritate amândouă și vor trăi după urma bărbaților lor; iar când vei închide tu ochii, or să vie cu frații lor la împărțeală dreaptă. Așa c-o să le ajungă câte-o falce de cap.

— Bine că nu mi-a făcut baba mai multișori, că, de mai trăiau și acei cari i-am îngropat, nu le-ar veni nici câte o firtă. Ș-apoi, mai știi cum te paște norocul? făcu șiretul bătrân zâmbind pe subt musteață. Poate să mai plo-dim un cârd și de-acum înainte, că suntem încă în putere, și eu, și băbușca mea, sireaca!

— Las’, moș Sandule, făcu Gavril, pe când toți râdeau de gluma bătrânu-lui, de se va întâmpla așa minune, îți vând eu fălcile mele, că tot n-am nicio coadă!

— Ba asta n-o să poți face decât după ce le-ai plăti, zise conu Todiriță.

— Ce să plătesc? Adică fălcile? Parcă ziceai - sărut mâna coane Todiriță - că ni le dăruiește Măria Sa și cu Kogălniceanu?

— Și tot cam la asta vine, răspunse subprefectul. Vedeți voi, mă, că dum-nealor sunt numai ocârmuirea. Ocârmuirea însă nu are pământ, și, prin urmare, nu are de unde să vă dea. Să ia cu hapca de la boieri ca să vă îndes-tuleze pe voi, ar fi o nedreptate, pentru că și ei sunt ai ocârmuirii, precum sunteți și voi. Ce s-au gândit atuncea? Să cumpere pământ, cât vă trebuie, de la boieri pe preț ieften, nu în bani, ci cu niște hârtii, care sunt tot ca banii; iar pe voi vă pune îndată în stăpânirea pământului păsuindu-vă să-l plătiți într-un șir atât de îndelungat de ani, încât te miri de veți băga de seamă că v-a mai crescut birul cu ceva.

— Și așa-i tot bine! zise moș Gavril. Numai de s-ar lăsa și ghiru de crescut în fiecare an. Vezi ’mneata, coane, oricât de bun să fie anul, tot se nimerește câte o pâine care să dea greș, fie din pricina locului sau a seminței. Una îți dă opt și zece la falcie, pe când alta nici două. Numai ghirul, sireacu, le întrece pe toate, că, fie anu cât de prost, el tot doisprezece, bată-l pârdalnicu să-l bată!

— Vrea să zică, urmă moș Sandu, numai după ce l-om plăti, așa cu înce-tul, o să fie pământu al nostru... Da dacă murim înainte de a-l fi plătit?

— Îl plătesc moștenitorii voștri și rămân ei buni stăpâni.

— Dar, odată plătit, putea-vor încaltea face din el ce vor voi, ori ei, ori cei din noi cari vor avea zile să ajungă pân-atuncea? Îl vor putea închiria, dărui sau vinde cui or binevoi?

— Negreșit, răspunse subprefectul, dar numai între voi, țăranii, munci-tori de pământ. Și asta tot în folosul vostru, căci altfel vi l-ar cumpăra tot boierii, pe nimica, și voi tot calici! Ei de unde au atâta întindere de mii de falei? Nu tot de la răzeșii de mai-nainte, cum o să fiți voi răzeși mâine?

— Bun de tot, coane Todiriță! răspunse moș Sandu. Ia acuma am înțeles și eu darul ce ni se face. Pământul e al nostru ca să-l muncim și să ne hrănim pe dânsul, dar nu-i al nostru, pentru că nu-l vom putea vinde nici după ce-l vom fi plătit. Că de! Dacă ne alungați mușteriii de la târg, de-alde noi ori n-or avea bani cu ce să ni-l plătească, ori, știind că n-avem pe alții dornici de a-l cumpăra, vor căuta să ni-l ieie pe degeaba. Apoi tot cam așa era și înainte, numai că o să dăm boierescul în bani, tot la muncă o să ajun-gem. Copiii mei vor moșteni câte o falce, copiii lor câte o firtă, de-or avea mai mulți. Boierii o să fie deopotrivă cu noi, n-or putea să ne supere, dar nici să ne ajute, așa că, după trei-patru rânduri de oameni o să avem fiecare moșioara noastră de șese palme, bună de îngropat, cum ziceam adineoare!

— Și cată, zise unul, să nu plodești vreun prunc ceva mai răsărit, ca să nu încalce hotarul megieșului, ori cu capul, ori cu picioarele!

— Ci dați-vă dracului de morocănoși! zbieră conu Todiriță scos din fire. Pe voi nici Dumnezeu din cer nu v-ar putea mulțămi, să vă tot deie și raiul lui la fiecare! Duminica cealaltă voi trece și pe la voi și vă voi lămuri mai bine. De nu vă place, duceți-vă și-i spuneți lui Vodă, dar să nu cumva să deschideți gura prin sat cu asemenea prostii, că iau gârbaciul și vă mai vâr și la gros; ați auzit? Așa mi s-a poruncit să vă spun, așa v-am spus! Cui nu-i place, să se lepede; dar să tacă chitic din gură, că-i schilodesc. Hai, strigați și voi cu mine: trăiască Măria Sa Vodă Alexandru Ioan I, salvatorul popo-rului, ca să nu creadă lumea cine știe ce.

— Ura! strigară moșnegii. Trăiască salahoru poporului Alexandru Cuza I!

— Și, acum, zise bunul subprefect, haide, notarule, să-ți văd tărfăloagele, că destul mi-am pierdut vremea cu nebunii ăștia, și mai este cale până la Storești, unde am să mân la noapte.

După cum vedeți, chiar de pe atuncea administrația era ca și astăzi, tot-odată și liberală, și... patriarhală.

După plecarea șefului, junele Stegărescu se întoarse iar la horă și, foarte înduioșat că nu i se luase în nume de rău lipsa lui de la primărie, spuse bătrânilor: „Bun om domnul subprefect, sărmanul. Și cât vă amă el pe voi, ingraților!”

— O fi ceea ce zici dumneata, domnule notar, făcu moș Gavril, dar ce-ai zis nu prea înțelegem.

— Nu înțelegeți că vă amă, stupizilor? Adică: nutrește pentru voi un sin-cer și grandios amor!

— Adică dragoste, cum s-ar zice, făcu sorțarul Ionică, mai dedat cu limba nouă.

— De! zise moș Sandu. După plocoanele ce i le dăm o fi prins omul dra-goste și de noi. Dar aș vrea să știu dacă, în locul celor două case din Boto-șani și via de la Păpăuți, ar fi având și el cogeamite moșie din care să ne dea câte patru falei la fiecare, dacă ne-ar iubi tot așa de tare.

— O, zei și semizei ai Olimpului strămoșesc, strigă Stegărescu, ridicând mâinile în sus, și voi, puteri inculte ale infernului străbun, nu veți revărsa oare luminile rațiunii pure și eterne în cervelele aceste oculte? Să le con-ving eu că terenurile acelea nu sunt nici guvernamentale, nici senioria-le, ci legitima herezie a brațelor ce le fructifică: manibus fructificantibus , cum se enunțeau strămoșii! Da, oameni buni, lăsați-mă să mă servesc un moment de limbagiul vostru vulgar, grosier și ocult, pentru a vă explica rațiunea cauzelor și cauzele rațiunii. Pământul care vi 1 dă astăzi guvernul nu este nici al lui, nici al boierilor, ci al mâinilor care-l muncesc direct și singure, adică al vostru și numai al vostru! Când se vor ridica herezii voștri, un alt guvern le va da și lor pământ cum va dat și cel de astăzi vouă, și tot așa va fi din generațiune în generațiune, până-n secula seculorum , cum se exprimă latinul în latinește! Aveți dar speranță în splendidul ave-nir ce vi se prepară. Am zis, și vă las în pensierele voastre unanime, că mă reclamă damicelele la cadril lancier! Și, vajnic, se îndreaptă spre cercul aristocrației satului.

— Sărmanul, făcu sorțarul Ionică cu milă. Rău mai bâiguie astăzi. Mă prind că i-a pus mama Zamfira măsălar în mâncare!

Capitolul XVI Măria Sa Vodă-Cuza trece prin Steleni

Cu toate că lăsase conu Todiriță Dumitriu vorbă că nu se mai întoarce în Steleni decât duminica cealaltă, adică după cincisprezece zile, nici trei zile n-avură când să treacă și iar se opri cu trăsura înaintea cârciumii lui Sarandi, și tot în toiul horii, care se încinsese, de astă dată în cinstea Sfin-ților Împărați Constantin și Elena. Vedeți dumneavoastră că și el, săracul, abia sosise la Botoșani cu gândul să ducă pe cucoana Domniei Sale la vie, să petreacă de ziua ei acolo, când fu chemat grabnic la prefectură, unde află că, chiar a doua zi, sosește în oraș Măria Sa Vodă, însoțit de ministrul de in-terne, venind dinspre Folticeni și Dorohoi, iar, după ce vor mânea o noapte în oraș, vor urma calea la Iași.

— Vezi că trebuie să pleci imediat în plasă, îi spuse prefectul, pentru ca să organizezi manifestațiuni spontanee ale locuitorilor țărani, ca să-l întâmpi-ne pe Vodă pe tot marșrutul și să-l aclameze entuziastic. Totodată să vezi ca drumul să fie bun și să se dreagă în pripă podurile stricate. Pe unde-i drum costișat sau grunzuros ar fi bine chiar să se teșească cu sapele, și, lucru mai greu, ar fi de dorit ca marii proprietari să se asocieze și ei la acea manifesta-ție, unul din ei oferind, tot în mod spontaneu, să-l găzduiască pe domnitor o noapte. De vei izbuti la una ca asta, Dumitriule, apoi să știi că voi vedea în dumneata pe cel mai activ, mai inteligent și neobosit dintre toți subprefecții mei și vei fi notat ca niciunul la ministeriu, iar de nu, va fi semn că începi a obosi, și atunci voi cere ministeriului să te înainteze director de prefectură, unde vei fi mai liniștit și-ți vei putea căuta și de viișoara matale de la Popăuți.

Atâta i-ar fi trebuit lui bietul conu Todiriță! Direcția prefecturii, unde afară de ceva avantaje de la poliție și de la arestul preventiv rămâneai numai cu leafa! Așa că se reîntoarse într-un suflet acasă, își lăsă cucoana neplimba-tă, sări în trăsură și mână! Umblă toată noaptea, din sat în sat, pregătind și drumul și entuziasmul mulțimii, și dimineața îl brodi pe conu Dumitrache Mavrocordat tocmai pe când își bea cafeaua de dimineață și ocăra pe văta-ful de ogradă că slobozise mai mult orz la cai și că-i va pune această iroseală aconto lefii. Când însă îl mai auzi și pe Todiriță că-i propune să-l mai vâre și în cheltuieli de găzduire, se făcu foc.

— Eu? Fu să-l găzduiesc pe Cuza și încă și pe Kogălniceanu? Niște ciocoi, niște tâlhari de drumul mare! După ce-mi furară aproape a treia parte din averea mea, acum visează să mă aducă la sapă de lemn, ținându-i pe mân-care și șampanie! Poate au poftă să tocmesc bucătar franțuzesc, ca Marghio-lița Răznovanu! Dacă vin hoții la Botoșani, țineți-i acolo la gros, nu să mi-i aduceți în casa boierească!

Nu că era conu Dumitrache om hain și dușman neîmpăcat al lui Cuza și al lui Kogălniceanu, de la via căruia căpătase, nu demult, hultoane de pomi roditori, dar nu-i plăcea omului cheltuiala. De asta își găsise și bietul subprefect beleaua.

După ce-și făcu trebușoarele în satul Storești, unde sătenii primiră, cu mare bucurie, tot ce ie poruncise sa facă pentru primirea Măriei Sale, pe care trebuia să-l întâmpine pe drumul poștei, plecă spre Steleni, unde ajun-se potolit și în toane bune.

Acolo, se hotărî ca toți flăcăii care aveau cai să întâmpine pe Vodă toc-mai la poșta din Lătăi, subt privegherea unui fost sergent de ulani, brăcuit din oștire, iar tot poporul, cu femei și copii, să-l aștepte la marginea satului, cu preoții în frunte. Primarii și consilierii ii vor prezenta pâinea și sarea.

Stegărescu ceru să meargă și el cu flăcăii la Lătăi: „Lăsați, domnule sub-prefect. Am să țin soveranului și ministrului o alocațiune atât de grandioa-să, că o să-l ating la inimă!”

— Bine, băiete, s-o faci și asta, dacă găsești cal, zise cu bunătate conu Todiriță, numai vezi să nu scapi cumva vreo gogomănie, că te-a luat dracu!

— Fiți liniștiți în privința aceasta, domnule subprefect, și vă mulțămesc cu onoare. Un singur lucru v-aș mai ruga: să-mi dați comanda supremă asupra detașamentului de cavalerie, pe care îl trimiteți ca escorta sovera-nului.

— Ce cavalerie, măi nătărăule? Flăcăii satului, cari n-au văzut armată de când sunt ei!

— Tocmai de asta, domnule subprefect. Ar fi bine să fie cineva care să le dea o formațiune mai estetică și să comande aliurele.

— Pentru asta-l avem pe Ilie Țopârlan, care ar fi astăzi în cavalerie de nu-i prostea pe doctori, prefacându-se că are boala copiilor, când i-a venit lui gustul să-l trimeată la vatră. Acela, bre, a fost cogeamite sergent.

— Aveți rezon, domnule subprefect. Dar judecați dumneavoastră! se po-trivește ca un june încultat, ca mine, să fiu comandat de un țopârlan? Mai bine nu mă duc, iar alocațiunea s-o zică Țopârlan!

— Bine, dar o să te pricepi tu să comanzi o escortă? E greu, băiete, s-o știi de la mine!

— Domnule subprefect, un om încultat, ca mine, se pricepe la toate, răs-punse junele, cam înțepat. Să nu socoti, mă rog, că, dacă n-am servit, nu am idee de armată: tata a fost ofițer de sergenți, nu un sergent ordinar ca Țopârlan!

— Ce spui, bre? Tat-tău a fost ofițer de sergenți? Și poate chiar în poliție? întrebă mucalit conu Todiriță. Iaca n-am știut. Dacă e așa, trebuie să te pri-cepi și la tunuri, nu numai la cavalerie. Dar, în sfârșit, să nu-ți stric hatârul. Oi spune eu lui Țopârlan să-ți sufle la ureche ce trebuie să comanzi. Numai vezi, Stegărescule, să nu mă faci cumva de râs, că te-am și dat afară!

Liniștit din partea sătenilor, conu Todiriță se îndreptă, cam cu grijă, spre curtea boierească. De era s-o nimerească și aici ca la Storești, apoi sigur că ajungea degrabă director.

Găsi toată familia adunată pe cerdacul dinspre grădină. Zic toată fa-milia, unde sosise și hatmanul Varlaam, din ajun, cu prilejul onomasticei duduii Lili, care era totodată și aniversarea nașterii coanei Profiriței. Copiii se jucau în grădină, subt privegherea lui monsieur Durant, și mademoiselle Amelie sta de vorbă cu boierii, lucrând la o broderie.

— Bine-ai venit, Todiriță! făcu, prietenos, conu Mihalache Stelea, pe când subprefectul sărută mâna coniței, urându-i ani mulți și fericiți. Șezi te rog. Apoi, bătând din palme: Hei! Dulceți, cafele și ciubuc!

Duduia Lili, auzind uruitul unei trăsuri, sări repede scările cerdacu-lui, socotind că-i aduce cineva bomboane sau vreo jucărie de ziua ei. Cu dezamăgire, se lăsă sărutată de conu Todiriță. Apoi, uitându-se lung: „Iii, Doamne, Doamne! Dar ce ți-ai făcut barbetele tale frumoase, Todiriță? Nu-ți șede bine cu ciocul ista. Și de ce te-ai îmbrăcat așa caraghios?

— Așa e, v-a-mbrăcat în uniforme, făcu hatmanul, râzând cu poftă, pe când mademoiselle Amelie, roșie ca racul, o luă pe Lili la dojenit pe fran-țuzește.

— Lasă, monsieur Dumitriu, interveni coana Profirița, voind să dreagă necuviința fetiței, îți șade foarte bine și așa. Cât despre favorite, parcă-mi pare și mie rău de dânsele.

— Ce să fac și eu, coniță, oftă bietul om. Am șepte copii acasă. Pentru biata lefușoara mea de subprefect mi-aș rade și mustățile. Caut, săracul de mine, să plac la cei mai mari, și astăzi numai acei cu ciocul de bărbie au căutare. înainte numai ispravnicii erau îmbrăcați ca aghiotanții domnești și parcă mai avea un înțeles, că, oricum, ei erau aghiotanții lui Vodă în ținutu-rile lor. Acuma pe noi ne fac maiori de ulani, cu trese albe; ce rost mai are și asta? Ne-a atârnat câte o sabie de coapsă ca să avem de ce ne împiedica la mers, că nu erau destule!

— Încaltea e încărcată? întrebă Stelea răutăcios.

— Of! încă prea încărcată... de belele și de nevoi, coane Mihalache!

— Dar țăranii ce zic când vă văd asa?

— Ce să zică și ei? În fața mea își stăpânesc râsul, dar, după ce am plecat, zic și ei ca duduia matale.

— Cred că rămâi astăzi cu noi? zise amabil coana Profirița, ca să schimbe vorba.

— Ba să mă iertați, coniță, dar nu pot. Abia am pregătit aicea trecerea Măriei Sale, și trebuie să mai calc două comune până-n seară.

— Trece Cuza prin Steleni? întrebă conu Mihalache. Când?

— Chiar mâine, pe la toacă. Apoi, cam încurcat: „Și fiindcă mai este cale lungă până-n Iași, ca să nu-l lăsăm să umble noaptea pe drum, mare bu-nătate mi-ați face, și mie și prefectului, de l-ați găzdui la dumneavoastră. Iertați-mă de îndrăzneală, coane Mihaiache, dar, dacă vă fac cea mai mică supărare, îl voi cvartirui la părintele Mihail, că la Storești e peste mână.

— Ascultă, coane Todiriță, răspunse Stelea cam întunecat; dumneata știi că nu m-am pierdut niciodată cu firea de dragoste multă pentru Cuza, dar știi de asemenea ca n-a bătut nimeni la ușa mea fără să i se deschidă. Poți dar să mi-l aduci când vrei; va fi primit cu cinste de domn. Nu l-am ales eu și nici că i-aș fi dat glasul, dar, odată ce l-a ales țara, aș nesocoti-o pe dânsa și m-aș înjosi pe mine primindu-l altfel de cum se cuvine. Pe unde vine, mă rog, și în câte trăsuri?

— Pe la Lătăi, și în trei trăsuri. Una a lui și două pentru suită, că prefectul vine în trăsura mea.

— Bine. Chiar de cu noapte voi trimite poștalionii și feciorii boierești ca să-l aducă, iar noi îl vom primi după datină, la scară. Tot cu caii mei va pleca poimâine. Pulchèrie ma chère, te rog, ia toate măsurile ca să nu-i lipsească nimica.

— Fii fără grijă, dragă, voi pregăti totul cum se cuvine, zise stăpâna casei; apoi, către conu Todiriță: „Cam câte persoane au să fie?”

— Vreo șepte inși, coniță: Măria Sa Vodă, ministrul de interne, colonelul Pisoțchi, un ofițer de ordonanță (nu știu cum îi zice), domnul Baligot, secretariul lui Vodă, Liebreicht, omul lui de încredere, care se ține scai de dânsul oriunde merge, și prefectul județului.

— Foarte bine: șepte și cu dumneata opt, să știm.

— Ba pe mine să nu mă puneți la socoteală, conițo. Una, că cine știe unde m-o mâna slujba, și, al doilea, că poate nici nu m-or primi cei mari între dumnealor.

— De nu te primesc ei, te poftesc eu, domnule Dumitriu, și te rog să-ți aranjezi slujba așa, ca să nu mă refuzi. Acum o să luăm zacusca împreună și-ți dau drumul până ce vei veni cu alaiul domnesc. Atuncea însă ești pri-zonierul meu.

Tot în ziua aceea, pe când soarele era spre asfințit, vreo optzeci și patru de flăcăi, călări, cari pe cai înșeuați, cari pe iepe, având câte un lăicer sau un sac pe spinare, dar toți frumoși și voinici, în hainele lor de sărbătoare, stă-teau aliniați, pe două rânduri, de către sergentul Țopârlan Ilie, pe tăpșanul verde din fața bisericii.

Sosi îndată și generalisimul Stegărescu, în botine de lac, pantaloni și surtuc negri, pălărie nouă și ținând în mână un geamantanaș mic în care se îndesau gulere, manșete, o cămeșă drotuită, săpun de trandafir, colonie, pudră, perii de cap și de haine. I se pregătise un hărmăsăraș alb ca al lui Sf. Gheorghe, pe care, după ce legă geamantanașul de șea, dădu să-l înca-lece din dreapta, spre mai marele haz al sergentului llie. În sfârșit, dădu Dumnezeu de se văzu și călare: pantalonii însă se burzuluită atât de rău în sus, că i se văzură izmenele până subt genunchi. Sergentul Țopârlan llie nu-și pierdu cumpătul, ci comandă o corvoadă de doi oameni ca să-i tragă la vale și să-i prindă pe sub tălpile botinelor de lac cu niște sfoară. Apoi, văzându-le pe toate în bună organă, cum se zicea pe-atuncea la regiment, deschise gura să comande: „Escadron, pe despărțiri la dreapta”, când fu tri-mis în front de generalisim care, bineînțeles, nu putea tolera o asemenea încălcare de autoritate, ci comandă singur.

— Equites! Toți, câte patru de rând, pe lângă gardul văcăriței, la dreapta avansați! Marș! având grijă totodată să arate direcția cu o frumoasă vărguță ce o avea suvenir de la Iași. Apoi, tot drumul, zbura pe flancurile coloanei, arătând oamenilor să ție distanțele și croind cu vărguța pe cei cari pierdeau alinierea. Nu mai putea și i se făcuse gulerul lioarcă. Dar nici sergentul Ilie nu mai putea, când de râs, când de ciudă.

Ajunși la poșta din Lătăi, când veni treaba la descălecat, iar încercă ser-gentul să-i sufle comanda: „Pentru descălecare, pe un cal distanță etc,” dar Stegărescu preferă să comande mai civilizat și mai simplu:

— Equites! Cei călări jos de pe cai!

Ilie atunci, ca să se răzbune, rămase țeapăn pe cal și împiedică și pe cei din jurul lui să descalece.

— Da voi ce nu descălecați? întrebă Stegărescu supărat. Ce așteptați?

— Vezi că noi suntem călări pe iepe, nu pe cai, și-ți așteptăm comanda dumitale! răspunse sergentul zâmbind pe sub musteață.

— O, peizani ignoranți și stulți! strigă bietul Stegărescu desperat. De la alții nu mă mai surprinde nimic, dar tocmai dumneata, domnule sergent, să nu știi că în asemenea caz substantivul cai, plural, este neutru? Adică nici cal, nici iapă, și totodată și cal, și iapă?

— Vezi dumneata, domnule notar, răspunse llie, descălecând, că aseme-nea dihănii n-am avut încă în front. Eu la miliție am învățat frontul, nu gramatica păsărească. Descălecați și voi, bre, că ne râd surugiii!

Peste noapte, generalisimul voi să-și așeze oștirea în lagăr, ca la Copou, dar, lipsindu-i și corturi, și conovețe, renunță la așa militărie. Caii, în sens natural, fură împiedicați și lăsați să pască, iar oamenii se înghesuiră cari prin bordeiele surugiilor, cari în grajd și cari după vreo căpiță de fân, iar Stegărescu și Ilie Țopârlan fură găzduiți la căpitanul de poștă, un fin diplo-mat, care reuși să-l convingă pe generalisim să predea comanda sergentului, prin delegație, el având un rol mai mare a doua zi: acela de a allocuționa pe suveran și a se ținea la oblonul trăsurii.

Trecu și noaptea asta. Dimineața sosiră poștalionii și vătăjeii din Steleni, iar pe la două după amiază un om, pe care sergentul îl așezase de santinelă pe o movilă, veni în goana calului să vestească cum că se vede viind alaiul domnesc.

Toți încălecara în grabă, chiar prea în grabă, că bietul Stegărescu nu sim-ți că i se rupse sfoara de la cracul drept al pantalonilor și că izmana din partea aceea iar ajunsese, nu tocmai albă, la lumina zilei. Frontul se întocmi îndată, primind trăsura domnească în urale.

Stegărescu făcu semn surugiilor să oprească, și, venind în galop până la oblon, cu pălăria în mână: „Ilustre soveran! zise el cu o voce tare. Coborâto-rii civilor romani de la Roma mi-au dat plăcuta sarcină să-ți transfer aceste puține cuvinte: Frumoasă și luminoasă este ziua de astăzi, o, soverane! Soa-rele fierbinte...

— Te-a bătut la cap, văd eu, băiete! îi strigă Vodă. Ascunde-ți izmana, dobitocule, și mă lasă în pace cu logosurile tale, că m-ați amețit! Apoi, către flăcăi, pe când domnul ministru de interne se uita chiondorâș la domnul prefect, care se uită îndată, și mai chiondorâș, la domnul subprefect, care înjura în barbișon: „Vă mulțămesc, băieți, că mi-ați ieșit întru întâmpinare! Mă bucur la gândul că m-a ajutat Dumnezeu să vă vad în curând stăpân fiecare pe bucata lui de pământ. Să știți numai s-o stăpâniți cu vrednicie, s-o munciți cu drag și s-o apărați de străini cu piepturile și numele vostru de români”.

— Urra! strigară de astă dată flăcăii cu adevărată însuflețire, că înțelese-seră rostul cuvintelor. Pentru Măria Ta și Țară ne dăm și viețile! Cheamă-ne și vei vedea! Urra!

După ce poștalionii lui Steiea înlocuită caii de poștă, trăsurile apucară pe același drum ce l-am descris, de țineți minte, cu prilejul mutării familiei lui conu Mihalache din Iași la Steleni.

Ostenit de drum, Cuza își întinsese picioarele pe perinele dinainte ale trăsurii, alăturea de Kogalniceanu, căzut și el pe gânduri. După o lungă tă-cere: „Doamne, dragă Mihalache, făcu Vodă, grea sarcină am luat pe cuget, și tu și eu! Când stau să mă gândesc, mă întreb de nu am luat-o prea repede”.

— Ba am luat-o prea încet, Măria Ta, răspunse marele om de stat. Țara nu putea să rămână în halul în care era, căci, la cel dintâi război, ne-ar fi împăr-țit rușii și austriacii. Trebuia rupt de îndată cu trecutul, și a o lua mai încet, ar fi însemnat a rămânea veșnic în urmă, că lumea nu stă nici ea pe ioc,

— Așa gândesc și eu, o știi prea bine, zise Cuza. Mă tem însă că facem mai multă spoială, decât treabă statornică. Făcând în cinci-șese ani schimbările acestea, cari au costat sânge și veacuri pe alte popoare, mă tem să nu zăpă-cim cugetele și să nu stricăm inimile. Bunul-simț și curățenia sufletească, atât de adânc sădite în sufletul țăranului nostru, or să se întunece; că, tot vorba lui: „Peștele de la cap se strică”. Treptele de sus sunt stricate, fie din pricina năvălirilor, fie prin contactul cu Apusul, de unde au luat numai cele rele. Amestecându-se prea repede cu poporul, ele îl vor strica.

— Ba dimpotrivă, Măria Ta, noi nu le amestecăm deloc: scăpăm pe ță-rani, curați încă la suflet și la judecată, de înrâurirea stricaților.

— De care stricați vorbești? De boierii vechi și de neam? Nu mă tem așa tare de dânșii, ca de cei noi, cari vor ieși de pe urmele reformelor noastre.

— Aceia, Măria Ta, vor fi aristocrații inteligenți, din cari facem parte amândoi, împreună cu muiți fii de boieri!

— Adevărat, dar caută în jurul tău: pe lângă unul cu adevărată cultură și cu dragoste curată pentru bine, câți sunt numai cu jumătate de cultură, sau cu o spoială numai de civilizație, dar cu inima mai întunecată și mai varvară decât sălbaticii, întrebuințând cultura lor numai în rele și pentru a specula cuvintele cele frumoase și înălțătoare?

— Aceasta, Măria Ta, este pecetea veacului! Vei găsi același rău la po-poarele cele mai înaintate. Cel mai mare învățat, înainte de a ajunge la adevărata lumină, trece din întuneric prin toate treptele de lumină. Așa fac și popoarele, și nu avem să ne îngrijim de asta. Menirea noastră de că-petenie este de a reînvia un neam și de a-l preschimba cât mai în grabă în așa fel, încât să se deosebească cu totul de popoarele care-l înconjură. Noi astăzi punem jaloanele. Veni-vor alții cari ne vor îndrepta greșelile făcute fără știrea sau chiar cu știrea noastră. Iaca, de pildă, legea noastră de împă-mântenire a țăranilor; socoți, Măria Ta, că eu, care am lucrat-o, nu-mi dau seama că este prima lovitură dată dreptului de proprietate? În conștiințele noastre însă am găsit-o dreaptă și folositoare; eu am facut-o și, Măria Ta, ai sancționat-o! Eu nu pot privi pe proprietarii moșiilor de astăzi ca pe niște legitimi posesori. Unii le-au luat cu hapca și judecăți strâmbe de pe la ră-zeși; alții tot de la răzeși le-au cumpărat pe nimica, speculând nevoile unor întunecați; iar foarte puțini le au din mila domnitorilor, cari de multe ori nu le stăpâneau nici ei pe dreptate și deci nu aveau dreptul să le dăruiască. Chiar așa fiind, și tot nu ne-am fi putut atinge de dânsele, căci le-ar poseda prin judecată, cumpărătură consimțită de ambele părți sau dar. Erau ei oare proprietari deplini pe acele moșii? N-aveau sarcina să deie țăranilor până la o treime din întregul cuprins? Ce le-am făcut oare de ne ocărăsc pe toate cărările? Le cumpărăm treimea aceea, pe care tot aveau s-o deie mai târziu, și îi facem deplini stăpâni pe rest, ceea ce nu erau. În loc să fie mulțămiți, pe Măria Ta te fac ciocoi, bonjurist și pârcălab de Galați, iar pe mine bonjurist, revoluționar, ciocoi și tâlharul care le-a furat pământul. Să-ți spun drept că în sufletul meu nu cântăresc, ei cu toții, nici cât un grăunte față cu interesele neamului, și nu de hatârul lor o să oprim lumea să meargă înainte!

— Se-nțelege! Și de dumnealor îmi pasă cât și ție. Mă doare însă de ță-ranul nostru, dragă prietene; de acel țăran atât de mândru încă, de curat și cinstit! Acei prin cari ocârmuim și cari singuri intră în atingere cu dânsul sunt, și vor fi încă multă vreme, numai de două feluri: ori învechiți în rele, ori având o spoială de lumină, ca ipochimenul ce-mi transfera adineaore cuvintele coborâtorilor civilor romani de la Roma! Cu limbagiul lui strică nu numai limba, dar și însușirile neamului, mai rău ca o năvălire străină! Mai curat vorbesc românii de peste munți și de peste Prut decât unii din cei de astăzi de la noi și decât toți acei de mâine, fără doar și poate! Legile ce le-am luat din legiuirea cea mai perfectă din zilele noastre sunt bune și drepte; dar sunt ele toate după înțelesul și firea neamului? Dar, mai cu sea-mă, fi-vor ele aplicate cu înțelepciune de către magîstrații vechi, deprinși cu altele, sau de magistrații noi, prea tineri și neexperimentați? Greșita lor aplicare va aduce nedreptatea, întunecând dreapta judecată și bunul-simț înnăscut al țăranului. Odată ce boierii mai luminați ne învinovățesc că le-am luat pământul pe nedrept, pentru ce țăranul nu și-ar închipui că, dacă am lua cu hapca o a treia parte din moșia boiereasă ca să le-o dăm lor, am putea să le dăm și pe celelalte două părți, ca să le fie mai larg? Școli superioa-re, unde să învețe copiii de boieri, n-avem și nici putem avea care să egaleze cu școlile și Universitățile franceze sau germane. Iși vor trimite dar copiii în străinătate, precum am fost trimiși și noi, întorcându-se străini de țară, cu obiceiuri și apucături nepotrivite cu firea neamului! Iată dar vrajba și ura intrate în neam! Pe de o parte, înstrăinații, deprinși de mici a disprețui tot ce este al țării, și acei cu jumătate de cultură, care este mai primejdioasă chiar decât întunericul, iar, de partea cealaltă, gloata întunecaților, cu credința, simțul de dreptate, cinstea și bunul-simț tocite toate prin pildele rele ce văd în jurul lor, prin nedreptatea legilor nouă, după părerea lor; căci nu le va intra niciodată-n cap că, pentru că au pierdut un termen de apel, o judecată strâmbă a devenit dreaptă! Și atunci când aceste gloate, lăsate în bătaia nevo-ilor și în exploatarea tuturor lăcomiilor, vor ajunge în sapă de lemn și cu pământurile de astăzi îmbucătățite prin moșteniri, mă-ntreb cu groază: ce o să fie? Fapt este că am intrat într-un vârtej, de unde nu știu cum va ieși neamul!

— Zi lumea, Măria Ta, zise Kogălniceanu. Că ceea ce vezi în mic la noi, ființează în mare pretutindeni. Aibi însă mai multă încredere în trăinicia neamului, că ne-o dovedit-o îndestul. Tot noi stăm mai bine decât alții, cari, pe lângă vrajba în neam, mai au și vrajba între neamuri, care le sunt alipite far-de voie! Francezul zice că Parisul nu s-a clădit într-o zi, iar legenda bibli-că spune că Ziditorul lumii a întrebuințat nu mai puțin de șeapte zile pentru ca s-o plăsmuiască. Și vezi însuți, Măria Ta, că până și făptura aceasta perfec-tă se preschimbă și se reînnoiește neîncetat. Legile se vor schimba și se vor îmbunătăți mereu prin parlamente, care vor deveni și ele, din an în an, mai luminate; am început a crea școli și universități, slabe și rudimentare astăzi, dar care vor ajunge să ne dea, cu timpul, și magistrați luminați, și doftori is-cusiți, și oameni de știință de tot felul; pentru că e departe românul să fie mai prejos de celelalte neamuri. În halul unde este astăzi clerul, biserica a ajuns o icoană de familie, o sculă scumpă, o amintire duioasă a trecutului, având cusurul de a fi de-o credință cu grecii, dușmanii din trecut, și cu rușii, duș-manii viitorului! Se zice că ea e veșnică și nu poate să piară, fiind adevărul. Atunci, lumineze-se preoții și va reînvia mai frumoasă și mai puternică decât în trecut, odată scuturată de patriarhie și având seminarii bune. Atunci nu vor mai avea preoții ce căuta la Moscova, Kiev sau Atena și nici fiii de boieri la Paris, Berlin sau Viena! Nici de limba care se vorbește astăzi să nu te sperii. A trecut prin mai rele, limba noastră dulce, și tot n-a pierit! Tata, la trei cuvinte, întrebuința două grecești; mai pe urmă, subt Kiseleff, cuvintele grecești fură amestecate în parte cu cuvinte rusești. Astăzi s-au dus naibii și cele grecești, și cele rusești, înlocuindu-se cu cuvinte latinești și franțuzești, întrebuințate de-a-ndoasele de către neștiutori, ca, de pildă, bietul notăraș, pe care o să-l dea șeful lui afară pentru că a voit să ne arate cât e de învățat!

— Nu, zise Vodă Cuza. Spune să nu-l atingă nimeni, săracul, dar să-l dezvețe numai de a vorbi așa cu țăranii. Nu m-am supărat pe dânsul, ci pe tine, dragă Mihalache. M-ai înnebunit cu logosurile, pe care mă silești să le înghit, odată cu colbul, tocmai de când am plecat din București! Na! Poftim! zise el speriat și ridicându-se ca să privească mai bine. La marginea satului mă așteaptă poporul, cu preoții în odăjdii! Total: două logosuri și o îmbucătură de pâine cu sare de înghițit fără poftă! Nu, zău, asta e prea din cale-afară! Ei, civule! strigă Vodă lui Stegărescu. Nu-i vreun drum să meargă de-a dreptul la curte, fără ca să mai trecem prin sat?

— Ba este, Măria Ta! Pe la îezătură și podul morii. E chiar și mai aproape.

— Pe-acolo s-apucăm!

— Am înțeles! Și îndată zbieră la flăcăii dinainte: „Ceală, băieți! Luați-o ceală la îezătură, pe lângă lanul de păpușoi!”

— Bravo, băiete! îi spuse Vodă, zâmbind cu bunătate. Așa te vreau. Acu-ma văd și eu că ești român adevărat. Te luam adineoare de vreun venetic, când îi dădeai cu „civii romani de la Roma!”. Așa să vorbești de-acum îna-inte cu oamenii, auzi tu?

— Credeam să-i luminez, Măria Voastră, făcu bietul băiat, umilit.

— Luminează-i, băiete, luminează-i cât poți: asta-i bine; dar numai la minte, fără să vă stricați frumosul vostru grai strămoșesc!

— Am greșit, Măria Voastră, dar, vă rog, puneți un cuvânt bun pe lângă domnul subprefect, ca să nu mă dea afară, că am și eu mamă și o droaie de surori la Iași!

— Bine, copile, să știi că am să-l rog să-mi facă hatârul să nu te scoată din slujbă, dar și tu să-mi faci un hatâr.

— Porunciți, Măria Voastră, pentru suveranul meu ce n-aș face?

— Hoo, băiete, că iar ți-ai dat în petec!

— M-a luat gura înainte, de bucurie, Măria Voastră! Porunciți. Ce să fac?

— Să-ți aduci mama și surorile la sat, să îngrijești de bătrânețile mă-tii și pe surorile tale să le măriți cu niște țărani cinstiți și de treabă, să nu le dai după derbedei și pușlamale din oraș! Așa să faci, auzi tu? Să te porți bine, harnic și cinstit, că nu te bate niciun vânt rău. Te vor iubi și oamenii, și subprefectul.

— Așa voi face, să trăiți, Măria Voastră!

— Așa, așa, adăugă conu Mihalache Kogălniceanu, dar numai vezi să ții cu țăranii și cu guvernul, nu cu boierii, că te-ai dus!

— Am înțeles, dle ministru! Ce am eu cu boierii? Tata a fost țăran, fecior de popă, și a ajuns ipistat. Dar tot din țărani ne tragem; cică papuca avea răzeșie la Putna și s-ar fi trăgând și el de la un stegar din oastea lui Ștefan-Vodă!

Tot vorbind, trecură pe negândite iezătura și se pomeniră în curtea din Steleni, unde conu Mihalache Stelea și cucoana Profirița îi așteptau în capul cel de jos al scării, pe când hatmanul și copiii la capătul de sus.

Cum se coborî Vodă din trăsură: „Bine ai sosit, Măria Ta, în bătătura caselor mele strămoșești!” zise vajnic Stelea închinându-se numai cât tre-buie. „Îți mulțămesc de cinstea mare ce faci casei mele, în care te primim cu bucurie și cu inimă deschisă!”

— Bine te-am găsit, dle Stelea! zise Vodă întinzându-i mâna. Așa doream să fiu primit, cu inima deschisă și tot cu inima deschisă intru și eu în casa clădită de tatăl d-tale, pe locul unde v-au trăit strămoșii! Apoi, sărutând mâna cucoanei Profiriței, îi oferi brațul și urcă scările, răspunzând cu mai multă căldură și respect urării de bună venire ce i-o făcu hatmanul Varlaam.

Apoi trecu în apartamentele pregătite pentru dânsul, pe când ministrul și suita luau în primire odăile lor; iar la ceasurile șepte toată lumea fiind adunată în salonul cel mare, trecu în sufragerie. Prin ferestrele deschise Vodă putea privi, de la locul său, o frumoasă horă țărănească ce se încinsese în cinstea lui, ceea ce-i făcu mare bucurie, mulțămind cu căldură pe cucoa-na Profirița pentru gingașa și buna idee ce avuse.

— De, Măria Ta! zise conu Mihalache, cu tactul lui obișnuit. Am socotit și noi că nimic nu poate fi mai plăcut capului țării decât să mănânce cu noblețea, pe când poporul se înveselește, jucând.

— Negreșit, răspunse Cuza, nimic nu poate să-mi fie mai plăcut, mai cu seamă dacă, săturându-se, noblețea îngrijește ca poporul să fie și el sătul; ceea ce la dumneata, nici nu mă îndoiesc, se întâmplă în permanență.

Capitolul XVII Cum judecau boierii

Coana Profirița, de cum plecase subprefectul în ajun, și începuse pregătirile.

Orândui pentru Vodă chiar propriul ei iatac, tualeta și buduarul, iar dumneaei și cu Stelea se mutară în odaia copiilor celor mari, trimițându-i pe aceștia în gazdă la vechil, subt privegherea lui mademoiselle Amelie, a cărei odaie fu pregătită pentru ministrul Kogălniceanu. Suita fu grămădită, tot câte doi, în odăile de musafiri, prevăzute toate cu câte două divanuri moldovenești, cu mindire și saltele de lână, peste care se mai așterneau și alte saltele de lână, mai groase și mai mari. Albituri și așternuturi erau, slavă Domnului, mai multe decât trebuiau, căci conița avea de normă să facă, în fiecare an, câte două schimburi.

— Pourqoi vous battre ainsi la tête pour cet parvenu, Pulchèrie ma chère?, adică: „Ce atâta bătaie de cap pentru un ciocoi?” întrebă, înfumurat, conu Mihalache. Tant de bucluc pour le parcalab du Galatz?

— Eu nu primesc nici pe pârcălab, nici pe Cuza, răspunse coana Profirița, ci pe alesul țării mele, după cum o spuneai, foarte cu dreptul, lui Todiri-ță Dumitriu. Să-l primim dar cu cinste domnească, după cum ai făgăduit, căci, nesocotind pe domnul țării, ne înjosim.

— Faits comme vous voudrez, mais pas te fatiguer trop fort car cela ne fait pas, adică: „Nu te osteni prea tare, că nu face”.

Și tot el pregăti poștalionii, puse să se măture ograda, chemă satul să joace hora subt ferestrele sufrageriei pe timpul mesei domnești. Ba aduse în curte și desfundă două vase de vin pentru ca să aibă oamenii de răcoreală, se pregătiră balerci unse cu păcură, pentru ca să poată urma focul și în tim-pul nopții. într-un cuvânt, munci poate mai mult decât nevastă-sa pentru primirea „pârcălabului”.

După masă, Vodă, Kogălniceanu și familia Stelea trecură în budoar, pe când ceilalți rămaseră în salonul mare. Măria Sa făcu mare haz de micul Nini, pe care-l luase pe genunchi și care, după ce se uită lung la Vodă, îi spuse: „Aaa! Și tu ai cioc la barbă, ca Todiriță! Și aghiotanții tăi sunt cu cioc! Toți sunteți cu ciocuri ca căprițele mele de la trăsurică. Nu-i frumos!”

— Ei bine, făcu Vodă, sărutându-l, să știi că de hatârul tău am să-mi tai ciocul!

— Dar să le tai ciocurile și la ceilalți, stărui copilul.

— Și la ceilalți, drăguță! întări Cuza. Dar ia spune-mi: când o să te faci mare, mare, tu ce vrei să fii? Doctor? Avocat? Ministru, ca cel de colo, cu cioc? Ori vrun ofițer frumos, cu sabie și uniformă, călare pe un cal mare și focos? Aide, spune, drăguță, ce vrai să fii?

— Nu, zise copilul, după un moment de gândire. Nu vreau doctor, care dă lui Nini doctorii amare. Am să mă fac... vodă, ca tine!

— Apoi bine, Nini, zise Cuza, bufnind de râs, vodă este numai unul în țară și, deocamdată, sunt eu acela. O să mă dai afară din slujbă? Să rămân fara pâine?

— Te dau, firește! zise Nini, fără să se sinchisească. Las’ că-ți dau eu pâine destulă, dacă-ți trebuie, și chifle, și cozonaci, și bomboane!

— Ei, bravo, Nini! făcu Vodă, râzând cu poftă. Adevărat român și de sân-ge boieresc! Puiul de neamț vrea să devină „her profesor” sau „hofratts”, italianul visează artă, rusul vrea s-ajungă general, franțuzul ministru sau mareșal, numai puiul de român îi întrece pe toți: că, fără multă vorbă, el se face vodă!

După ce se retraseră copiii, se vorbi de una, de alta, până ce ajunse vorba și la politică. Vodă îl dojenea pe Stelea că de ce stă retras la o parte și nu vine și el să lucreze pentru binele țării. „Știu, adăugi Cuza, că n-ai văzut cu ochi buni alegerea mea la domnie, precum nici cele ce se fac subt domnia mea. Știu că nu mă iubești, deși am fost prieteni altădată!”

— Eu, Măria Ta? întrebă Stelea. Ce am în suflet, am și în gură! Să mă ierți, dar, odată ce mă întrebi, îți voi răspunde în curățenie de cuget: de ți-aș spune că ți-aș fi dat glasul meu când ai venit la scaunul Moldovei, nu m-ai crede și aș minți! Că am fost foarte îngrijat când ne-ai unit cu muntenii, este adevărat, pentru că nu-mi puteam închipui că puterile îți vor încuviința fapta! Martor am însă pe socrul meu, aici de față, că amândoi eram să te urmăm până-n pânzele albe de nu ne-ai fi privit pe noi, boierii, ca dușmanii Măriei Tale neîmpăcați și ai fi lovit în noi în tot ceasul și în toate împrejură-rile! Măria Ta și cu cei ce [vă] înconjoară, adăogi Stelea, uitându-se la Kogălniceanu, vedeți lucrurile intr-un fel și noi în altul, dar cred că iubim cu toții și țara, și neamul, cred că toți suntem gata a-i jertfi averile și viața, cred, în sfârșit, că țara nu se alcătuiește numai din acei ce te înconjoară și lucrează astăzi cu Măria Ta, ceilalți nefiind decât niște dușmani ai țării, gata în tot ceasul să o vândă. Mai mult, voi zice că, în fond, toate câte le-ați făcut sunt bune și drepte, dar chipul în care le-ați făcut pe toate niciunul din noi nu le poate aproba, nu pentru că ne lovește pe fiecare în ce avem mai scump, dar pentru că se și uneltește dezbinarea, sămănându-se ura și vrajba, lucru de care am fost feriți până acum!

— Cum așa?! întrebară odată și Cuza, și Kogălniceanu. În ce v-am lovit?

— Ați lovit în noblețea țării! Ați lovit în fiii și nepoții celora cari au știut s-o păstreze și s-o ferească prin veacuri, fără vrajbă și ură, umilită poate uneori, dar neclintită în credința ei, în limba ei, în moravurile ei! Ați cău-tat să-i înlăturați de la treburi, înjosindu-i neîncetat, deși aveau poate mai multe drepturi decât acei de care te-ai înconjurat; i-ai împiedicat a-și spune părerile și a-și impune voința! Dar ați mers și mai departe. Ați lovit în drep-tul cel mai sfânt, de care nici revoluția franțuzească din 1789 n-a îndrăznit să se atingă: în dreptul de proprietate!

— Nu ați fost niciodată proprietari deplini pe moșiile voastre! strigă Ko-gălniceanu înfuriat și îndreptându-și ochelarii cu mâna.

— Vom vorbi și de asta, domnule ministru. Îngăduie-mi însă să-ți mai arăt o lovitură, poate cea mai crudă din toate și pe care nu ne-a dat-o nici Măria Sa Vodă, nici țara, ci chiar d-ta, domnule Mihail Kogălniceanu!

— Și anume? întrebă ministrul.

— Că vom fi siliți a ne înstrăina copiii pentru ca să învețe carte, vom fi si-liți să-i trimitem la Paris sau în Germania, de unde se vor întoarce, în cazul cel mai fericit, tobă de carte, dar mai având nevoie de ani, dacă nu de zeci de ani, pentru ca să-și reînvețe limba și să-și cunoască neamul și nevoile lui! În cazul însă cel mai rău, se vor înstrăina cu totul, având să aleagă: a muri străini pe loc străin, ori străini în țara lor!

— Mă iartă, domnule Stelea, zise Kogălniceanu cu ironie, că n-am putut, bătând din palme, să scot din pământ niște licee și gimnazii, niște Sorbone și Universități de valoarea celora din Franța și Germania, unde cei ieșiți din coasta lui Jupiter să-și poată lumina creierii fără înjosire! Am făcut ce am putut, timpul le va îmbunătăți. Bine că n-am stat cu mâinile în sân și le-am pus măcar temeliile!

— Acestea nu le-ai pus numai d-ta, ci și guvernul Măriei Sale, în care recunosc că ai avut întotdeauna loc de frunte. Așa chiar cum sunt ele astăzi, sunt destul de bune. Care este părintele ce n-ar fi bucuros să-și trimeată mai bine copiii în școlile noastre, decât să-i înstrăineze peste șepte hotare? Care din noi, pentru copiii iui, v-ar precupeți banii trebuincioși spre a aduce în țară cei mai învățați profesori din lume, dacă nu aveți încă destui oameni luminați pentru a ținea niște cursuri secundare de liceu? Cel puțin, când ar pleca mai pe urmă să se desăvârșească pe la universitățile cele mari, ar fi copți și iubitori de neam, nu cruzi și neștiutori, cum vor pleca băieții mei peste doi ani, ca să intre prin clasele mici ale unui liceu franțuzesc!

— Atunci, zise ministrul, nu-mi mai înțeleg vina, și te rog, cu smerenie, să mi-o arăți! Ar fi, în adevăr, o frumoasă pildă ce ați da-o celorlalți pă-rinți, o încurajare pentru colegul meu de la culte și pentru profesori, dacă fiii de boieri ar veni să se lumineze în școlile statului. Cu mijloacele de care dispuneți ați putea aduce guvernori străini, cari, priveghindu-vă co-piii, ar putea să împlinească lipsurile sau neajunsurile profesorilor noștri, lipsiți încă poate de experiență didactică. Cu toată desăvârșirea liceelor franceze, acea aristocrație, după care vă place a vă lua, are pentru copiii ei câte un Monsieu l-abbé , un iezuit învățat, care îi urmează pretutindenea și îi ferește de ideile subversive ale timpurilor moderne. Faceți și d-voastră ia fel. Va fi un bine pentru d-voastră, pentru copiii d-voastră și pentru întreaga țară!

— Cu ce drag n-am fi făcut-o, de ne lăsai d-ta, zise aga Stelea.

— Tot eu! Nu numai că nu v-aș fi împiedicat, dar v-aș fi înălțat până la cer!

— Ba ne-ai împiedicat, dle Kogălnicene, nu ca ministru, ci ca istoric! Nebuni suntem oare să punem pe copiii noștri să învețe istoria pătimașă scrisă de dumneata? Să învețe că strămoșii, bunicii și chiar părinții lor au fost: care trădător, care dușmanul țării, iar cu toții numai niște răi și stricați, trândavi, fricoși și lingușitori față cu cei mari, trufași, cruzi și asupritori față de popor?!

— Eu n-am scris decât aceea ce pot dovedi cu documente. Ce sunt eu de vină dacă strămoșii și bunicii noștri au fost așa? Și zic strămoșii și bunicii noștri, pentru că de neam boieresc sunt și eu!

— Ei, dle Kogălnicene! făcu Stelea oftând. Același document în mâinile a doi oameni pătimași, va arăta aceeași faptă în două feluri; noroc că vine în urma istoria nepărtinitoare, care le spulberă opera la amândoi! Dar să zicem că așa ți-a fost credința, că te știu de om cinstit; mai mult, să admitem că boierii și faptele au fost și s-au întâmplat așa precum arăți în cartea d-tale; era oare timpul s-o dai în vileag, d-ta, om de stat, înainte de a fi istoric?

— Adică, cu alte cuvinte, zise ministrul, d-ta ai fi vrut ca, de hatârul boie-rilor, să scriu minciuni și să pun pe copii să le și mai învețe?!

— Ești sigur oare, răspunse Stelea, că nu învață ei nicio minciună în car-tea ce ai scris-o, cât ai socoti-o d-ta de dreaptă? Nici n-o să închizi ochii bine și se vor naște aceia cari te vor dezminți! Dar cine ți-a cerut să scrii neadevăruri? Arătând părțile rele, să le fi arătat încaltea și cele bune. Nu se poate ca, în atât amar de vreme și dintr-atâta boierime să fi fost numai trădători, lași, asupritori, dușmani, cruzi și hrăpitori! Să fi arătat adevărul, dar adevărul deplin, tară patimă, nici ură! împrăștie cât mai larg cunoștința trecutului, fără a semăna însă ură și vrajbă între frați!

— Am lovit mai mult în fanarioți, răspunse Kogălniceanu, și am cruțat cât mi-a fost cu putință pe boierii băștinași,

— Fanarioți! Ce mai gogoriță și asta! Niște oameni cari, de două și trei veacuri unii, s-au amestecat cu noi prin înrudiri; nasc, trăiesc și se îngroapă în pământul țării! Tot greci sunt aceștia după d-ta? Ia vezi cât sânge grecesc mai găsești la vecinul meu de la Storești și la copiii lui, deși îi cheamă Ma-vrocordat? Arnăuți mai sunt beizadelele lui Vodă Grigori Ghica? Greci mai sunt Cantacuzineștii, Mavrogheneștii, Șuțeștii, Calimacheștii de la Tupilați, Moruzeștii de la Pechia cu cari a copilărit Măria Sa, sau cel de la Zvoriște, care ți-a fost coleg la finanțe? Ori poate că Sturzeștii or fi unguri? Nu, coane Mihalache Kogălniceanu, să vorbim drept. Nu ai lovit în boierime ca să lovești în fanarioți, ci ai lovit în fanarioți pentru ca să lovești în boierime! Mulți din coborâtorii lor fiind astăzi în fruntea nobleței, ai lovit cât ai putut, și pe drept și pe nedrept, în strămoșii lor, uitând că sunt de acuma prea amestecați cu neamul, pentru ca să-ți facă d-tale pe plac, plecând fiecare la țara lui de obârșie, pe care nu o mai cunoaște, și împuținând cu atâta rândurile acelei noblețe pe care o privești pe nedrept ca dușmană!

— Nu în scopul acesta am apăsat condeiul asupra domniilor fanariote, răspunse ministrul, dar pentru că domnii fanarioți erau greci, că ne-au adus greci în țară și că grecii ne sunt dușmani și astăzi, sorbindu-ne vla-ga, apăsând și jefuind poporul și căutând a ne greciza până și în biserică! Pesemne d[um]neata nici nu știi ce se petrece în Muntenia și pe tot malul Dunării?!

— Atunci, ca istoric drept și nepărtinitor, ai ales numai un cvartal din Țarigrad? întrebă Stelea, De ce Fanarul, și nu Pera sau Galata? De ce numai Fanarul, și nu Chefalonia, Itaca, muntele Atos și mahalalele Atenei, de unde curge în fiecare zi grecărimea cu droaia? De ce te legi de strănepoții acelor domni fanarioți, cari nu toți au fost răi, o știi prea bine, dle Kogălniceanu, de ce de ei, cari și-au uitat de obârșie, și nu de lipitorile satelor și ale orașelor, cari, când nu pleacă ghiftuiți, își schimbă și numele pentru a ne putea suge mai în voie?!

— Le va veni vremea și lor.

— Ba nu le va veni niciodată, pentru că nu-i vei mai putea recunoaște, și recunoscându-i chiar, vei închide ochii la toate vicleșugurile lor, pentru că veți avea nevoie de dânșii în luptele voastre politice!

Vodă Cuza, văzând că se aprinde și se în-veninează chiar discuția, se întoarse către bătrânul hatman, care-și fuma ciubucul pe divan, și-l întrebă: „Da dumneata, hatmane, de ce nu spui nimica? Ori împărtășești părerile ginerelui dumitale?”

— Și da, și ba, Măria Ta, răspunse liniștit bătrânul.

— A! zise domnitorul către Kogălniceanu, ia să ascultăm părerea unui velit boier, care a trăit mult, a văzut multe și-și cunoaște țara, cu tot trecutul ei, mai bine decât noi!

— Mulțămesc de mare bunăvoință, Măria Ta! zise bătrânul hatman în-chinându-se ușor. Apoi, învăluindu-se într-un nour gros de fum: „De! Ce să zic și eu? Cuvântul de noblețe, întrebuințat de ginerele meu, nu mi se pare tocmai la locul lui, pentru că ar trebui să alături și cuvântul de de-mocrație, iar noblețe democratică nu se prea înțelege; cuvântul de boier, pe care l-am luat de la slavi: boiarin, conducător în războaie, nu este nici el potrivit în înțelesul lui slavonesc; trecând însă în limba noastră, prin o ni-merită brodire de cuvinte, și-a luat alt înțeles, după firea adevărată a lucrurilor; slavonescul boiarin s-a preschimbat în boi-are, sau boiar, cum se zice și astăzi în Muntenia. Cine are boi mai mulți într-un sat este fruntaș, iar fruntaș poți ajunge și prin luptă în războaie, și prin înțelepciune, și chiar prin înrâurirea ce o dă averea bine întrebuințată. Deși poporul nostru s-a luptat cu vitejie în războaie, puțini boieri pot dovedi că se cobor din con-ducători de oaste. Toți însă, ca să ajungă Ia boierie, au fost fruntași întru ceva. Boierimea țării noastre se poate dar potrivi și cu noblețea de spadă de ieri, și cu noblețea de inteligență de astăzi, fără a-și pierde însușirile neamului românesc. Sunt și vor fi întotdeauna fruntașii țării, preschim-bându-se și reînnoindu-se mereu prin înrudiri. Fiii celor ajunși vor crește înrâurirea părinților sau a străbunilor, o vor menținea-o ori o vor mic-șora-o, până ce, în sfârșit, vor dispărea, făcând loc altora. Așa a fost întot-deauna la noi și așa va fi cât va trăi neamul. Să ierți, Măria Ta, bătrâneților mele, dar greșeala cea mare care ați facut-o și unii, și alții este că, întorcân-du-vă din străinătate, cam străini de trecutul și firea neamului, v-ați luat drept ceea ce nu sunteți nici unii, nici alții, unii lovind în fruntașii unui neam democratic, spre a întrona democrația acolo unde ea era din fire, iar ceilalți apărându-și o noblețe pe care nu o au, în înțelesul pe care-l dau acestui cuvânt străinii.

— Bravo, domnule hatmane! sări Kogălniceanu. Iată curatul adevăr! Dar nu-i mai puțin adevărat că acești fruntași ai democrației, ajunși din po-por, și-au urzit privilegiuri cu care au împilat și nedreptățit poporul, unii jefuindu-l și schingiuindu-l în chip rușinos! Împotriva acestor rele ne-am ridicat noi, luptând pentru dreptate și lumină, iar protivnicii noștri pentru nedreptate și întuneric!

— Vezi că eu, răspunse hatmanul, aș fi dorit mai bine dumerire decât luptă între cei de un neam; căci lupta aduce patima nedreaptă, și zic și eu cu ginerele meu, seamănă vrajbă pentru ca să încolțească ura. Nu era de luptat, ci de dumerit numai, căci având adevărul din parte-vă, mai aveați cu dumneavoastră și însăși firea neamului! Spuneai adinioare că în Apus s-au vărsat valuri de sânge pentru dobândirea scopului pe care l-ați ajuns aproape fără nicio tulburare. Deși ai cercetat mult Franța, n-ai vrut să vezi în grozăviile revoluției de acolo decât lupta de idei. De te ridicai până la izvor, până la obârșia istoriei franțuzești, ai fi văzut, pe lângă lupta de idei, lupta înverșunată între două neamuri: poporul învins răsculându-se asupra neamului învingătorilor și răzbunând trecutele vărsări de sânge cu spada și lancea, prin cuțitul ghilotinei. Aicea nu sunt nici francezi, nici gali, ci un singur vlăstar, pornit din două trunchiuri. Drepturile și driturile noastre ne-am lepădat de ele încă de la patruzeci și opt!

— Pentru că v-am silit noi! răspunse ministrul, cam pornit din nou.

— Şi cine erați dumneavoastră? întrebă liniștit, dar măreț, bătrânul. Cine erați, dacă nu fiii și ginerii noștri?

— Și crezi dumneata, hatmane, întrerupse Vodă, că am fi putut îndupleca boierimea să se lepede, în folosul țăranilor, de o treime din pământurile ei?

— S-ar fi înduplecat, fără îndoială, Măria Ta, răspunse hatmanul, și, ve-nind de la dânsa ca un dar de bună-voie, ea ar fi scutit guvernul Măriei Tale a lovi în dreptul de proprietate! Precum ne-am lepădat de drepturi și de d rituri, ne-am fi lepădat și de boieresc și de acea parte de pământ pe care tot era s-o pierdem. Le-am fi jertfit în folosul țării și în folosul nostru, căci am fi rămas de veci buni stăpâni pe celelalte două părți.

— Și tot așa o să rămâneți! zise Vodă. Ba mai bine că nu vi se ia pământul, ci vi se răscumpără.

— De! Știu și eu, Măria Ta? Odată dreptul de proprietate știrbit, cine poate ști ce va mai fi mâine al meu și al urmașilor mei poimâine? Poate nici mormântul! O răscumpărare prin lege lasă de bănuit o vânzare silită, sau o expropriere pentru cauză de utilitate publică, cum se zice acum, adu-când ca urmare cel puțin o părere de rău din partea celui silit la pagubă, iar pentru cel ce capătă ce n-a avut, nemulțămirea că nu i s-a dat mai mult. Cât despre urmașii acestuia din urmă, nici nu mai am nevoie să zic că vor găsi cu dreptate să capete și ei ce au mai căpătat părinții. Iată dar vrajba semănată în neam, iată ura și vrajba încolțind, răsărind, crescând și rodind mâine nelegiuirea și crima! Dezbrăcându-ne de drepturi și de drituri și dăruind țăranilor ceea ce ne siliți astăzi să le-o vindem, am fi alcătuit un singur și unitar popor, fără a pierde mare lucru, pentru că tot fruntași am fi rămas, și prin avere, și prin lumină; în loc de vrajbă s-ar fi semănat unire, în loc de ură dragostea ar fi încolțit! Apoi când, înmulțin-du-se norodul, pământurile lui s-ar fi îmbucătățit, urmașii ar fi luat pildă de la noi, pentru că Dumnezeu pune întotdeauna leacul alăturea cu boala. Pământul se va scumpi și va rodi mai mult atunci, când vor fi brațe mai multe și se vor fi descoperit mijloace nouă pentru a-l lucra mai bine, iar în noi, Măria Ta, și în urmașii noștri ați fi găsit pentru țărani niște călăuze mai sigure, mai destoinice și mai dezinteresate decât subprefecții, notarii și învățătorii sătești, cari oricât de vrednici și luminați vor ajunge intr-un depărtat viitor, totuși vor sluji pentru un codru de pâine, o lefușoară, o carieră!

— Frumoase cuvinte și frumos vis, zise Kogălniceanu, și care-ți fac cin-ste, domnule Varlaam. Mărturisesc că ești primul boier pe care-l aud vor-bind așa; de erați măcar douăzeci la fel, poate că am fi procedat altminterea. Din nenorocire, acei cari gândesc ca dumneata (și nu știu de-or mai fi) au stat, cu dumneata, la o parte, așa că n-am avut în fața noastră decât aprigi apărători ai drepturilor feudale; și astăzi chiar, cu toată schimbarea socială și economică, ei caută a se folosi de nevoile sătenilor, cumpărându-le mun-ca pe nimic, iarna, când crivățul spulberă cenușa din vetrele lor stinse și n-au, sărmanii, unde să-și întrebuințeze brațele spre câștig! Iar vara fălcile și uitând ca gumelastica când e vorba de muncă, și se zgribulesc ca aricii când e vorba de plată!

— Și a cui e vina, domnule Kogălniceanu? sări iar aga Stelea. Nu a ide-ilor ce le-ați adus tot dumneavoastră din străinătate, schimbându-ne și traiul, și moravurile, și nevoile? Cine e vinovat că, din starea patriarhală, unde eram legați de țărani și țăranii de noi, ne-am prefăcut, și ei și noi, în niște negustori, cari unii își vând prisosul lor de muncă cât de scump, ca-ută să o facă cât de prost, pentru a o isprăvi cât mai iute, pentru a lua alta, ceea ce este o înșelătorie; iar ceilalți se apără de acea înșelătorie, așteptând timpul priincios pentru a le cumpăra munca cât de ieften și despăgu-bindu-se de înșelătoriile țăranilor, înșelându-i și pe dânșii la măsurat? Bineînțeles că nu întrebuințăm toți asemenea mijloace, dar cei ce le în-trebuințează sunt de iertat. Mai mult, cine știe dacă, chiar aici, în Steleni, fără ca să știu eu nimica, vechilul și vătăjeii mei nu iau pildă de la vecini? Când m-am retras la țară, acum vreo zece ani, pentru ca să caut singur moșia, abia lucram trei-patru sute de fălci, întrebuințând restul, după ce îndestulam pe locuitori, în arătură, pășune și fânețe. Aveam și eu, aveau și ei unde să ne ținem vitele și abia dacă întrebuințam două părți din zilele de boieresc, răsplătindu-le cu prisos în anii cei răi prin faptul că aveam să duc grija a o sută nouăzeci de gospodari. Acum nevoile au crescut. Anul acesta am două mii de fălci arătură; am cumpărat mașini de trier, mi-am vândut herghelia, și tot abia mai încăpem cu toții să ne paștem vitele, căci mi-a sporit și mie tamazlâcul. Cu boierescul, întrebuințându-l întreg, nu-mi îmbrac nici jumătate din muncă, și împlinesc golurile plătind munca în bani, mai cu țăranii mei, mai cu cei ce-i pot găsi în vecinătate. Apoi nu-mi dai și mie voie, dle Kogălniceanu, să caut ieften, să bat la ușa țăranului când știu că este mai strâmtorat? De nu m-aș grăbi eu, ar veni alții să-l smomească, și pâinea ni s-ar scutura pe dealuri, oricât de scump aș vrea să plătesc! în asemenea întocmiri, e lesne de înțeles pentru ce țăranul e în nevoie, că muncește mai mult ca înainte și că vitele lui se corcesc și se împuținează.

— Aceea ce spui dumneata este foarte adevărat, zise ministrul, dar schim-barea aceasta economică nu am adus-o noi, ci timpul. Odată cu civilizația, nevoile și cerințele cresc, scumpind și traiul. Putem noi oare să oprim omenirea în loc? Vezi dumneata un leac, domnule Stelea? De-l vezi, spune-i, că eu, unul, mărturisesc că nu-l văd.

— Leac nu mai cred să fie, răspunse Stelea, că, dacă ați fi luat-o mai domol, chiar așa cum ne arăta socrul meu adineoare, tot acolo eram s-ajungem. De nu văd leacul, văd însă bine și lămurit aceea ce ne pre-gătește un apropiat viitor; căci urmările acestui antagonism între muncă și avere încep a se întrezări. Țăranii mei nu se mai uită la mine astăzi ca altădată, darmite mâine, când va fi ruptă cea din urmă legătură dintre ei și mine! Vor râvni la pământurile ce ne-au mai rămas, iar eu, nemaiavând către dânșii nicio datorie sufletească, împins de cerințele timpului a-mi tot mări veniturile, scârbit de a întrebuința mijloace de tarabă, protivnice firii și creșterii mele, dar mai cu seamă de a trăi zilnic în vrăjmășie cu satul, îmi voi părăsi moșia, lăsând-o pe seama vechilului ori pe a vreunui posesor grec sau armean, nu zic jidan, pentru că ei nu fac agricultură. Aceștia se vor pricepe minunat, fiți siguri, a săpa prăpastia și mai adâncă între boieri și țărani, că vor ajunge și ei degrabă fruntașii democrației române, cum zicea socru-meu că am ajuns și noi. Da, domnule Kogălniceanu, dumnea-ta, care ai lovit cu atâta drag în boieri și în fanarioți, ești menit de soartă să căftănești mai mulți boieri decât căimăcămiile și, pentru un fanariot, a hărăzi țării chefaloniți, rumelioți și neaoși cetățeni români veniți de la Chiostel în Bulgaria sau de la Erzerum! Iar noi? Noi ne vom înstrăina nu numai de popor, dar și de țară! Ne vom duce să ne cheltuim veniturile și poate și averile, ca să îmbogățim pe franțuzi, nemaidând pe acasă de-cât pentru a ne lua câștigurile și a-ți face dumitale opoziție! N-o să mai râvnească atunci bietul Nini la tronul Măriei Sale, ci o să viseze „la vie à grande guide”, adică viața trândavă și necurată a tinerilor bogătași franțuzi! Atunci vai de boierimea noastră de astăzi și vai de boierimea voastră de mâine! Văd prăpastia deschisă, iar dincolo de prăpastie poporul cerându-ne socoteală de greșelile făptuite, puse pe socoteala timpului pentru ca să scăpăm de răspundere! Cine știe chiar dacă, pentru a ajunge până la noi, poporul nu va arunca o punte peste prăpastie, ridicând în mijlocul ei, ca simbol de înfrățire, roșia ghilotină franceză?!

— O, domnule Stelea, făcu Vodă Cuza, neîncrezător și zâmbind, prea departe mergi! Poporul român numai crud și hain nu s-a arătat niciodată.

— Prea le vede în rău și domnul Stelea! făcu Kogălniceanu. Mă acuzai odineoare de patimă pe mine! Dă-mi voie să-ți spun că m-ai întrecut cu mult. Încă o dată, domnule Stelea, prea le vezi în rău!

— Ia, nu se știe! răspunse bătrânul hatman, scuturând scrumul de la ciubuc pe tăblăuța de alamă așezată anume la picioarele lui. Nu se știe de le vede ginerele meu în mai rău sau în mai bine decât ni le-ar putea arăta urgia cerului! Cât de bun și de blajin ar fi un popor, e greu să-i poți mă-sura furia când este scos din firea lui de foame și de nevoi! N-are poporul nostru nevoie să aducă cu cheltuială lucru străin din afară. Are el prin garduri pari destui de lungi, pe ascuțișul cărora și-a mai așezat dușmanii! E vorba că n-avem de ce să ne dușmănim, de-om fi cuminți; și asta trebuie s-o căutăm cu toții, și boierii trecutului și, mai ales, acei ai viitorului! Nu mă tem de popor, ci de străinii cari s-ar folosi de dezbinările noastre. Dar nu mă tem nici de ei, pentru că am încredere în viitorul neamului. Nu mă tem chiar nici de mersul omenirii, căci acolo unde va ajunge o lume, vom ajunge și noi. Drept este că lumea merge înainte, necurmat, dar unde merge nici ea nu știe. Nu o știu nici gloatele, nici fruntașii, nici filosofii cei mai învățați și puțini, nici cei întunecați la minte și mulți la număr! Ins sau popor, ținut neînsemnat sau împărăție mare, cad toți zdrobiți de stau să se împotrivească mersului omenirii! Doisprezece pescari întunecați, cuprinși de lumina cea veșnică și adevărată, au zdrobit o lume, reclădind o altă lume nouă, ce pare astăzi a se învechi și ea! Cine poate cunoaște calea pe care vrea să ne mai treacă Dumnezeu?! Măria Ta, regii, împărații și toți fruntașii neamurilor, n-ați fost, nu sunteți și nu veți fi decât niște unelte oarbe în mâna Celui Atotputernic, care vă orbește sau vă dă lumină, cât și când crede El că vă trebuiește lumină sau întuneric pentru a vă îndeplini menirea!

— Bravo, coane Agapie! zise Vodă Cuza mișcat și strângând mâna bătrâ-nului boier. Mândru și adevărat ai grăit. Iar fiindcă mă simt între adevărați români, de păreri deosebite, dar cuprinși de aceeași dragoste sfântă pentru țară, am să vă dezvăluiesc întreaga mea inimă, ca să-mi puteți pricepe și firea, și gândirile, și faptele cele de astăzi și cele de mâine:

„Când eu, smeritul pârcălab de Galați, prigonit de Mihail-Vodă Stur-za (pentru că, pus, ca băiat sărac, în acea slujbă pentru procopseală, nu știusem măcar să mă procopsesc), mă văzui alesul a două țări și cu două firmane de întăritură, nu bucuria, nici trufia m-a apucat, ci frica și aș putea spune chiar groaza! Simții de îndată în mine ceea ce-mi spuneai odinioară, hatmane! Înțelesei că nu eram decât o slabă unealtă având de îndeplinit o menire înaltă, căreia eram dator să jertfesc libertatea și liniștea mea, la care țineam atât de mult, și toate pornirile mele. Pricepui lămurit că Unirea nu era decât primul pas spre neatârnare, dar totodată îmi dădui bună seamă că acest al doilea pas nu eram eu menit a-l face, ci numai a-l pregăti. Ca să fiu înțeles, vorbesc până și în cuvântările mele oficiale de prințul străin, deși ni l-a refuzat Europa. Nu pot vorbi de neatârnare, pentru că, în gura mea, ar fi mai mult decât o necuviință, ci o adevărată trădare față de sultan! Dar cine vrea să mă priceapă?!

Prin ce mijloace puteam ajunge la scop și cum să-mi îndeplinesc meni-rea? Nu aveam decât unul singur: sa dovedesc că la gurile Dunării ființează un popor unit, de un singur neam, care se deosebește, prin obârșie, mora-vuri și legiuiri, de popoarele ce-l înconjoară.

A ne dovedi obârșia nu era greu, deși ea ne este tăgăduită de câțiva scri-itori străini și interesați, cari au văzut poate mai departe decât oamenii de stat din țările lor. Limba era cea mai neclintită dovadă, cu toate grecismele, slavonismele, turcismele și chiar germanismele cu care se împestrițase din împrejurări. Moravurile, și ele, nu se potriveau nici cu ale rușilor, nici cu ale austriecilor. Legiuirile și întocmirile însă erau rusești, în cea mai mare parte și date sau consfințite de ruși. Eram dator deci să lovesc, mai întâi, în întocmiri și să schimb legiuirile. Ați vrut oare să mă înțelegeți? Nu. Mă învinuiți pe mine, pe Kogălniceanu și pe toți cari simt și văd ca mine, că am vrut numai să lovim în boierime. Pentru ce? Nu suntem și noi boieri, și toți protivnicii noștri sunt oare boieri de neam? Dar fie!

De unde puteam lua legiuiri, care să nu se asemene cu ale vecinilor, dacă nu din Franța, care, prin obârșia și întocmirile sale democratice, se aseamă-nă mai mult cu noi? Am fi putut, nu e vorbă, alcătui legi ale noastre, după firile, moravurile și nevoile noastre, fără a împrumuta de la nimeni, dar pentru aceasta ne trebuia vreme, și nu aveam. Vie urmașii să le prefacă ori să le schimbe. Noi trebuiam, cât mai repede, să ne cotorosim de întocmirile rusești sau bizantine, iar când v-ați lepădat de driturile voastre, boierilor, ați făcut faptă de români!

Am sporit și voi mai spori oștirea până la patruzeci de mii de oameni, nu pentru ca să iau Constantinopolul, Petersburgul și Viena, cum mă râd unii, dar pentru ca să înțeleagă sultanul că de acum nu-i va mai ajunge un singur pașă și cinci zaptiele ca să ia capul lui Grigore Ghica-Vodă, în mij-locul Iaşului și ziua în amiaza mare! Va mai pricepe că, în caz de năvălire străină, va fi cine să-i dea timp a trece Dunărea, pentru ca să vie să-și apere împărăția!

Oștirii i-am dat întocmirile și uniformele franceze nu pentru că armata franceză e de un veac cea mai bună, biruind unde s-a arătat pân-acum. Nu puteam însă să le iau de la prusaci, pentru că le luase mai dinainte vecinii noștri ruși, nici de la austrieci, pentru că ne sunt și ei vecini. Pentru îmbră-căminte aș fi putut alcătui poate un port național, luându-ne după hainele țărănești, dar, pe lângă că nu mi se păru practic, aveam și un alt cuvânt.

Când vrei să-ți faci un prieten, ești silit să-i dai și ceva interese materi-ale. Avem nevoie de prietenia Franței, astăzi precumpănitoare în lume, și de asta cam închid ochii asupra furniturilor militare ale Casei Godillot din Paris. Chiar acum mă gândesc să-mi îmbrac borșarii mei cu pantaloni roșii, pentru ca să încurajez industria garanției din sudul Franței, după cum o face armata franceză, cu toate că roșul se vede de departe și nu este practic în război. Cine va purta și poartă ponosul? Eu și miniștrii mei de război, cari vom fi bănuiți că împărțim foloasele cu Godillot, dacă nu chiar cu Napoleon al III-lea!

Ei bine, mă credeți? Am fost așa de rău înțeles în faptele mele că toți mă învinuiesc că-l maimuțăresc pe acel Napoleon al III-lea până și în portul barbei, fără rost, fără socoteală și că năzuiesc a-l maimuțări și pe Napoleon cel Mare! Și asta nu numai de către răuvoitori, ci chiar de către sfetnicii mei! Unul din ei, văzându-mă fără moștenitor, avu îndrăzneala să-mi propună ca să părăsesc pe Elena Doamna, pentru a mă însura cu o prințesă străină și a întemeia o dinastie. Cum mă vedea uluit de atâta nepricepere, îmi amintea că așa o făcuse și Napoleon cel Mare!” „Așa e, răspunsei eu, în sfârșit, dar vezi că Napoleon cel Mare s-a dus s-o găsească pe Sfânta Elena tocmai în mijlocul mării, pe când eu o am lângă mine!” Și-i curmăi vorba.

— Eu sunt sigură, întrerupse coana Profirița, că Măria Sa doamna s-ar jertfi cu bucurie pentru țară și pentru gloria Măriei Tale!

— Eu sunt mai sigur încă decât dumneavoastră, coniță, răspunse Vodă cu un oftat adânc.

— Atunci de ce n-o faceți?

— Pentru că m-ar blestema cerul și m-aș blestema însumi pe mine, de-aș făptui o asemenea nelegiuire. Destul o fac să îndure în alte privințe pe biata doamnă! E singura jertfa pe care n-aș face-o neamului! Dar care este casa domnitoare care ar primi să se înrudească cu vasalul sultanului? Apoi, admițând-o și asta, care sunt astăzi prințesele în vârsta de a se mărita? Vreo mare ducesă rusă? Ar fi o nenorocire pentru țară o astfel de înrudire! Cât despre o prințesă de altă lege, n-ar primi-o poporul!

— Dar bine, Măria Ta, stărui Profirița, cu prințul dumitale străin n-o să fie tot așa? N-o trebui și el să devie vasalul sultanului? N-o fi și el protestant sau catolic? Că doar nu-i vrea să ne fericești cu vreun veliki cneaz de la Petersburg?!

— Nu, coniță, mă ferească Dumnezeu de așa gând! zise Cuza, râzând de pornirea coanei Profiriței. Nici veliki cneaz , nici erzherzog! . Vedeți însă că este cu totul altceva de a fi soția unui vasal fără strămoși, precum sunt eu față de noblețea apuseană, și de a fi prinț regal sau imperial, care se face de bunăvoie și vremelnic vasalul porții, pentru ca să domnească asupra unei țări autonome! Vasalitatea lui las că nu va fi luată în serios nici de către în-suși sultanul, care nu va putea să vadă în el decât tot ruda vreunui suveran puternic și aliat, dar nici asta nu va putea-o îndura multă vreme și o va arunca în buruieni, la prima ocazie, ceea ce tocmai o dorim și noi! Că la în-ceput prostimea îl va chema papistaș ori păgân, de asta nici nu mă îndoiesc, dar va ști să se impuie și să se facă iubit, de va fi vrednic. Va putea să-și facă înrudiri folositoare, ceea ce niciunul din noi n-ar putea face, iar urmașii lui, născuți, crescuți și trăiți în țară, vor fi români ca și noi!

— Nu, zise Cuza-Vodă, sculându-se și dând, prin aceasta, semnul de re-tragere, nu, dragii mei prieteni, căci cred că de pe acum vă pot da acest nume. Să nu vă faceți închipuiri amăgitoare, precum nici eu nu-mi fac, cu-noscându-mi menirea și până unde se întinde. Eu voi fi cel din urmă domn pământean, iar datoria mea nu este a lucra pentru mine, ci pentru acela ce va veni după mine! El ne va îndeplini visul, el și urmașii lui ne vor îndrepta greșelile! De l-aș găsi, numai cu un ceas mai înainte, bun, viteaz, înțelept, mare la suflet și curat ia cuget, așa cum îl doresc. Atunci n-aș mai cere de la Dumnezeu și de la dânsul decât să mă lase să trăiesc, în liniște, aici, în țara asta, pe care o iubesc și am slujit-o cu inimă curată! Iar, când va suna ceasul neatârnării, îi voi mai cere doar atâta cinste ca să-mi deie unul din regimentele sale - ulanii mei, pentru ca să intru întâi eu cu ei în foc!

A doua zi, dimineața, după cafeaua cu lapte, Alexandru Ioan I părăsi Stelenii, petrecut, până la poșta din Lătăi, nu numai de alaiul cu care venise, dar și de coana Profirița, însoțită de hatmanul Varlaam și de conu Mihala-che Stelea.

Nu pentru întâia dată în viața lui își prefăcuse dușmanii în prieteni Vodă Cuza!

Capitolul XVIII Ceartă mare în familie

Se împliniseră doi ani de la trecerea lui Cuza prin Steleni. Conu Mi-halache se făcuse de atuncea un înfocat cuzist, fără a ieși însă din ale lui, neamestecându-se însă în politică decât atât cât trebuia pentru a-și face tre-burile. Cum le făcea, cum le dregea, el știa, și le nimerea pe toate minunat. Coana Profirița însă era mai puțin pornită pentru Cuza, precum și tatăl ei, care venise, ca în toți anii, s-o vadă de ziua ei.

— Toate bune și frumoase, spuse hatmanul într-o seară, după ce se re-trăseseră copiii, rămânând numai boierii, madmoiselle Amélie și monsieur Durand în budoar; toate bune și frumoase, dragă ginere; o fi având el Cuza părțile lui bune, dar pare-mi-se că noi, boierii, ne am cam dat giubelele peste cap de-o bucată de vreme!

— În ce privință? întrebă Stelea.

— Ia cu despărțeniile! făcu hatmanul. Când întri în vreo adunare, mai că nu-ți vine să-i zici unei conițe pe numele ei de familie după bărbat, ca să nu cumva să-l fi schimbat tocmai din luna trecută, odată cu bărbatul. „Ce mai face conu Costică, soțul dumneavoastră, coniță?” o întrebi. „Cine, băr-batu-meu? răspunde ea, facându-se că nu a auzit numele de Costică. Este aicea!” Apoi, către unul, pe care-l știai însurat cu alta: „Georges! Vino lângă noi, dragă, hatmanul Varlaam întreabă de tine!” Pe când stai de vorbă cu Georges, numai iată-l și pe Costică intrând, fercheș, pe ușă, la braț cu foasta nevastă a lui Georges! Trampa dreaptă, fără pribavcă, adică adaos, cum zic birjarii lipoveni!

— Adevărat, c-am luat-o cam repegior la vale, răspunse conu Mihalache, ca, bunăoară, în toate celea; dar parcă în vremea dumitale era altfel?

— Ba, ba, ba să mă ierți dumneata! sări bătrânul cam atins. În vremea mea lucrurile se petreceau cu totul în alt chip, băiete! Erau femei rele și bărbați stricați și pe atuncea destui. Când însă un boier da de vreo scârbă în casa lui, începea mai întâi a rupe pe spinarea scumpei sale tovarășe vreo două sau trei ciubuce de lemn de cireș, de nu rămâneau uneori nici imamelele tefere; aceasta ca povață de îndreptare. Dacă însă o vedea pe dumneaei că stăruie în rele și nu se astâmpără, apoi o încărca frumos într-o butcă cu sticle, zestrea toată în câte harabale încăpea, și hai-hai, hai-hai, ajungea alaiul la tata-socru, care, de bucurie, mai rupea un rând de ciubuce pe spinarea iubitei, dar neastâmpăratei sale fiice. Nu mai vor-besc de leșinurile mamei și ale surorilor, de era o veselie ca în tartarul lui Scaraoschi! De acolo se întâlneau cu toții la decasterie, unde niște bătrâni, certați demult cu ale lumii, trimiteau pe vinovata în vreo mănăstire, de unde, dacă nu ieșea îndreptată, își ispășise cel puțin păcatul. Și toate aces-tea, dragul meu, cereau vreme, ani, că le pierea și pofta, și tinerețea! Vi-novata purta rușinea, părinții ponosul, dar zestrișoara rămânea întreagă, după izvod, în care se trecea de la blana cea mai scumpă până la piulița de pisat zahărul. Pe lângă femeile nărăvașe și rele chiar din firea lor, se întâmpla că un bărbat de inimă să se hotărască a scăpa vreo nenorocită, rău sau cu de-a sila măritată, din iadul ei de suferință. Atunci se întâmpla lucru mare! Clocotea țara, dar, ori o lua fără nicio zestre, ori era însuși atât de bogat, că nu-l putea nimeni bănui că stricase o casă din lăcomie pen-tru bani. Acum merg lucrurile altfel: conițele și conașii au fiecare, pentru dragostele lor, câte o condică de partizi, cum ai și tu, Mihalache, pentru moșie. Se iau din dragoste, dar fără a uita să-și verifice condica. Trăiesc ca turturelele, până ce dumnealui isprăvește zestrea dumneaei, ori dum-neaei l-a adus pe dumnealui la sapă de lemn. Atunci socoteala se încheie la tribunal înaintea unui președinte cu lornion și doi tineri judecători, pomăduiți și cu monoclu, pe când doi fercheși avocați își apără clienții, făcându-i pe adversari de batjocură. Liberi, în sfârșit deschid altă partidă, unul căutând altă zestre de tocat, iar cealaltă alt bărbat de sărăcit. Părin-ții? Nu poartă niciun ponos; pentru că onoarea pătată a fost totdeauna spălată, scrobită și călcată de către patru martori, în urma a două gloanțe de pistol, trase și acelea în vânt! Ei, dragul meu! În vremea mea oame-nii se căsătoreau pentru dragoste, cinste și simandichie, iar astăzi pentru amor... de petreceri și de bani!

— Ei, și ce e vinovat bietul Cuza de starea asta? întrebă aga Stelea. Oare el e divorțat? Nu ții minte mata ce ne spunea acum doi ani, chiar aicea, în budoarul acesta?

— Vezi tu, dragul meu, zise bătrânul, că peștele de la cap se strică! Mai bine divorța odată și nu da atâtea pilde rele!

— Și aceasta ar fi fost o pildă rea, întâmpină mademoiselle Amélie, că nici divorțul nu e ceva moral!

Trebuie să spun că toată conversația asta avea loc în franțuzește din pricina celor doi francezi, cari, după ce-și culcau copiii, veneau să-și mai odihnească nervii vorbind cu boierii. Doar conu Mihalache de mai da greș câteodată, căci hatmanul, deși nu vorbea franțuzește decât silit, se rostea în acea limbă frumoasă și curată din veacul al XVIII-lea, uimind de admirație pe însuși monsicur Durand.

— Divorțul nu este deloc imoral, răspunse, cu bunătate, cucoana Profi-rița.

— Atunci pentru ce-l reprobă biserica? întrebă catolica Amélie.

— Nicio religie nu dezaprobă divorțul, interveni monsieur Durand, care era protestant. Chiar biserica catolică îl admite, subt formă de anulare, în anumite cazuri, cari sunt aproape identice cu acelea care le prevedem și noi, și biserica ortodoxă. Deosebirea este, domnișoară, că la dumneavoas-tră papa își rezervă sancționarea acelor cazuri, pe când în celelalte biserici creștine sancționarea aceasta se întinde mai departe. Budiștii, mahometanii și israeliții, antimergătorii creștinismului își repudiază soțiile. Vedeți dar că nu poate fi imoral ceea ce este admis în întreaga omenire. E rău și trist să vezi că se despart două ființe care își juraseră iubirea și credință, împărtăși-rea scârbelor și a bucuriilor; e tot atât de rău ca o boală pe care ești dator s-o vindeci prin doctorii. Ei bine, divorțul e până acum singura doctorie cu-noscută și admisă de consimțământul universal. Nu trebuie însă să abuzăm de această doctorie, căci atunci ea devine pentru societate mai ucigătoare decât boala, lovind și pe copii.

— Fie, zise madmoiselle Amelie. Dar admiteți atunci că sfântul nostru părinte, Papa, bine a făcut să-și rezerve sancțiunea. Puține sunt desfacerile de căsătorii la noi, că Roma e departe și puțini sunt în stare s-ajungă la ea. E dar o stavilă și, cu cât se pune stavila mai puternică, cu atât se împiedică abuzul. Apoi nu pot admite ca un bine ceea ce lovește în copil, nevinovat de greșelile părinților, și ajunge până la absurditatea că fratele fratelui meu să nu-mi fie frate!

— Atunci, dră, răspunse francezul zâmbind, constat că nu mai sunteți ca-tolică, pentru că biserica dumneavoastră face răspunzător pe copil de gre-șelile părintești, până la al șeptelea neam; iar natura întărește acest adevăr prin ereditatea bolilor; părinților dar, a căuta să nu lovească în copiii lor, nu societății. Biserica dumneavoastră se zice universală; deci ea e făcută pentru cei mulți, și nu numai pentru acei ce pot ajunge la Roma. Sancțiu-nea ce și-o rezervă Papa în cazuri de divorț, îmi pare o tăgadă de dreptate, fiind tot atât de nepractică ca și dacă și-ar rezerva sancțiunea pentru fiecare căsătorie, botez sau înmormântare. Ori despărțenia este un rău, și atunci n-are Papa ce sancționa, ori este o vădită necesitate, și atunci, nelăsându-l la îndemâna celor mulți, produce un rău și mai mare decât divorțul, imoralitatea ascunzându-se la umbra ipocriziei.

— Ipocrizia este închinarea ce-o aduce desfrâul castității, zise domnișoa-ra Amélie, încântată de a fi găsit la timp acest proverb iezuitic. Vedeți ce se petrece zilnic în țările necatolice! Amintiți-vă, vă rog, monsieur Durand, ce ne spunea adineaore domnul hatman Varlaam!

— Domnul hatman ne arăta, răspunse monsieur Durant, că aicea se pro-cedează cam răpede cu despărțeniile, de-o bucată de vreme. Mie, ca străin, nu-mi este dat să mă pronunț; dar lucrul mi se pare foarte natural, pentru cuvântul că juridirecțiunea nouă, încă la începutul ei, o fi desfăcând poate căsătoriile cu mai multă ușurință decât juridicțiunea din trecut. Este un rău mare, nu zic ba; dar pare un rău trecător, o stare de tranziție, ca tot ce se petrece în tânărul stat român. Nu e însă mai puțin adevărat că, pe lângă acele două cazuri ce ni le-a arătat domnul hatman, avem subt ochii noștri pilda unei familii cum rar se găsește aiurea, și fiți sigură, domnișoară, că nu este numai ea, în această țară necatolică.

— Veți conveni însă, monsieur Durand, interveni Profirița, că despărțe-niile sunt mai rare la catolici decât la ceilalți.

— Cele consfințite de legi și de biserică, da, doamnă, sunt foarte rare și fac mare scandal. Dar, precum nu se poate opri cursul unei ape, fie zăgazul cât de puternic, fără ca să-și facă cu încetul un loc de scurgere, necesitatea firească de a se strica unirile nepotrivite și-a deschis și ea o scurgere, în zăgazul ridicat de Papa, nu numai imorală, dar și demoralizatoare, necon-sfințită nici de legi, nici de biserică și denumită separațiune de corp! Nu poți scăpa de lanțul căsătoriei catolice? Obții lesne separațiunea de corp, și trăiește liber, cum și cu cine-ți place. Victimele însă sunt copiii și, prin ei, familia și societatea! Copilul găsește în casa mamei sale un alt tată, care își ia dreptul de a-l ocroti, a-l dojeni, a-l pedepsi și care se schimbă și el, mai rar sau mai des, după gradul de statornicie a mamei. De merge în casa părintelui său adevărat, de nu dă peste o altă mamă, descoperă niș-te relațiuni ascunse, care-l pun pe gânduri, escitându-i curiozitatea lui de copil neștiutor. Crescut în asemenea pilde, nu e de mirat să râvnească mai târziu la unirea liberă, lipsită de sarcini și datorii, distrugătoarea familiei și societății. În așa chip se nasc și cresc socialiștii de astăzi și, bineînțeles, că de cei de mâini va fi și mai rău. Așa că Sfinția Sa Papa, prin zăgazurile sale nechibzuite, după ce ne-o fi dat ființă nouă, protestanților, va mai avea onoarea de a fi creat socialismul.

— Foarte adevărat! întări hatmanul. Este împotriva bunului-simț să adrniți ca copilul născut din oameni cinstiți și crescut în pilde curate și cinstite, să poată râvni la desființarea căsătoriei creștine, cea mai curată și sublimă zămislire a sufletului omenesc și care singură ne deosebește de do-bitoace, care se împerechează la întâmplare și după anotimpuri pentru a-și satisface poftele lor bestiale și pentru a procrea!

— Vă înșelați amândoi! făcu Stelea, zâmbind mucalit. Nu priviți lucrurile în adevărata lor lumină practică și modernă. Căsătoria de astăzi nu mai este acea unire sfântă și ideală a două suflete, care se leagă înaintea altarului cu dor de iubire curată și în scop de prelungirea numelui strămoșesc. Ea este acum unirea practică și modernă a două interese, care se leagă înaintea legii, în dor de lux neîntrecut și în scop nemărturisit, dar împărtășit, de a se înșela reciproc! După avere, îți permiți unul sau mai mulți moștenitori. Ceilalți te duci să-i procreezi prin vecini sau cunoscuți, cari, la rândul lor, îți înmulțesc odrasla în lipsă, stricându-ți socotelile. Te superi și dai divorț, sau mergi la Roma, numai atunci când interesul tău ți-o comandă; altfel nu știi și nici nu vezi nimica. Proștii te râd, iar iscusiții te admiră! Ches-tie de contabilitate, monsieur Durand, și divorțul și căsătoria modernă. În asemenea întocmiri, singurul leac ar fi ca copilul să poarte numele mamei. Ar fi mai practic, mai cinstit și mai sigur. Iaca, în condica mea de partizi, găsesc, la pagina 214, pe Neculai a Casandrei și pe Gheorghe a Varvarei. Știi de îndată cu cine ai de a face, și o pot dovedi chiar ei cu un martor, dacă le mai trăiesc moașele. Pentru cei de la pagina 215, adică Costache a lui Vasile Ciubotaru, nici moașa nu mai poate nimica și nici Vasile n-ar pune mâna pe cruce cum că așa este cu adevărat!

— Ha! ha! ha! râse francezul. Nostimă toană! Vă felicit, dle aga, dar îmi pare că mergeți prea departe. Omul e om pretutindeni, cu aceleași cusu-ruri și porniri bune. Căsătoriile, ca acelea de care vorbeam adineauri cu dra Amelie, sunt mult mai numeroase decât le crede o lume; dar, nedând prilej de vorbă, nu sunt cunoscute, și se generalizează excepțiile care fac zgo-mot. Acum, să-mi permiteți, dle aga, să vă spun, cu tot respectul ce-l am pentru țara d-voastră, deosebirea ce o văd între societatea română și celelalte, mai cu seamă că această deosebire este cu totul în favoarea societății române.

— Cu plăcere, răspunseră toți, poftim de vorbiți, monsieur Durand.

— Lăsând la o parte căsătoriile de interes, care sunt mai rare la d-voas-tră, și vor fi așa câtă vreme poftele nu vor întrece virtuțile, cauza principală de desfacerea unei căsătorii rămâne cea eternă: necredința dintre soți. Pen-tru ca ea să-și ia ființă, sunt neapărate trei persoane: soțul, pe care-l vom numi A, soția B, și... cellalt, căruia să-i zicem X. Cum se întâmplă fapta la noi? E banal și ați citit-o în toate romanele, care, deși sunt niște închipuiri, pretind a lua aceste închipuiri din viață, iar viața de multe ori, și mai ales în asemenea cazuri, se crede datoare de a realiza închipuirile romanelor. Așadar, dna B îl vede pe X, și îi place; dl X și el se amorezează de dna B, și se nasc între amândoi niște relații, desigur foarte plăcute, foarte poetice, dar criminale. Aceasta se întâmplă și la d-voastră, și la noi. Voi arăta acum modul de procedare, care diferă mult. La noi, dna B, învăluită în dragostea de biserică, dar și în voaluri groase, intră în lăcașul sfânt pe o ușă și iese îndată pe alta, pentru ca să nimerească în apartamentul tânărului X, care o așteaptă nerăbdător, după ce și-a împodobit policioara de la cămin cu tradiționalele două sau mai multe buchete de flori, nu după puterea omului, ci a pungii. Voi arunca și eu voalul gros al pudoarei între celea ce se întâmplă între frumoasa dnă B și focosul X, care nu trebuie numaidecât să fie și frumos, și tânăr. Odată crima comisă, nu se mai cunosc decât la anumite oare, în cea mai mare taină, ca să nu dea de bănuit la nimeni. Dar iată că vine trădarea, subt forma unei anonime sau a unei agenții de informațiuni. Cum procedează nenorocitul domn A? Cam la fel cum ni s-a istorisit adineauri, adică după interes. Rupe cu dispreț anonima, sau alungă în chip rușinos și energic pe calomniator, îmbrobodindu-se și el în voalul alb al inocenței neștiutoare. De poate însă să dea curs legiuitei sale supărări, provoacă pe X, care, după coarnele cu care i-a împodobit fruntea, îi mai străpunge și corpul cu o lamă de oțel. A se duce să se îngroape cu onoarea spălată și satisfăcut pe deplin.

Iată acum ceea ce am observat la d-voastră: dna B, cum a înțeles că amorul e mai puternic decât simțul datoriei, îl primește pe dl X la ea acasă, unde foiește un roi de servitori, gata a înlocui oricând anonimele și agențiile de informațiuni. De se crede mai prudentă, se duce să-l întâlnească pe X în vreo căsuță din mahala, unde ajunge într-o frumoasă birjă cu doi cai, stâr-nind admirația mahalagioaicelor și lătratul câinilor. În asemenea întocmiri, taina e tot atât de bine păstrată, ca și când s-ar găsi tipărită pe prima pagină a unui ziar, cu portretele eroilor. Dar nu e numai atât. În societate, dna B nu vorbește decât cu X sau de X, lăudându-l pe la prietene; X nu se lasă mai prejos, lăudând pe dna B prietenilor și intrând în niște amănunte pe care, după dreptate, nu putea să le cunoască decât bietul A, care zbiară ca din gură de șerpe, spunând la toată lumea ce a pățit! Urmarea? Scandal, divorț și, după terminele prescrise de lege, una sau două căsătorii nouă. Iată, dră Amélie, în ce chip în țările nec atoli ce, fratele fratelui meu ajunge să nu-mi fie frate. Nu știu părerea d-tale, dar mie mai bine-mi place aicea. De tn-am înșelat în alegerea tovarășei vieței mele, pot reîncepe o viață nouă găsind o altă tovarășă cu care să trăiesc cinstit, curat, fericit și la lumina zilei. Bie-tul catolic însă, de nu poate ajunge la Roma, ori de nu vrea să înfrunte un scandal ce trece de hotarele tării sale, este osândit să trăiască toată viata lui, târând lanțul minciunii și a rușinii, ori ascunzându-și bucuriile și iubirea curată ce a găsit-o lângă altă tovarășă.

— Toate acestea sunt trecătoare la noi, zise hatmanul, vorba dumitale, monsieur Durând, stare de tranziție în asta ca în toate! Nu suntem nici mai răi, nici mai buni ca alții. Lumea tinde spre propășire, mânată în neștirea ei spre adevăr și lumină care nu poate fi un rău. Unde va ajunge și ea, acolo și noi. În cale lungă treci prin locuri frumoase și mănoase, dar și prin altele pustii și urâte, iar țelul nu 1 poți vedea, că e departe.

— Fie și tranziție, zise Stelea, oftând; știu numai că prin locuri urâte ne duce tranziția lui monsieur Durând acum! Astăzi nu mai sunt nici orto-docși, nici catolici, nici mozaici, nici mohamedani! Unirea credinței s-a făcut, precum și împărtășirea Duhului! Nu însă în biserica lui Dumnezeu și în Duhul Sfânt, ci în capiștea lui Baal, în credința vițelului de aur și în împărtășirea duhului spurcat de negustorie! Eu unul, de doi ani, de când a trecut Cuza-Vodă pe la noi, mă pregătesc de tranziție. De e vorba de tranziție în rău pentru mine, tranziție în rău să fie pentru toți! Egalitate la sărăcie, libertate la jefuit deocamdată, că atunci, când nu vom mai avea nimic, ne vom înfrăți cu cei bogați, prin măciucă sau retevei? Vorba țăranului: dacă e jaf, jaf să fie!

— Cum așa? întrebă Varlaam. Ce vorbe sunt astea?

— Nu-s vorbe, dragă socrule, îs fapte. Mi-am și pregătit tranziția și iată cum: din cele patru mii de fălci din moșia aceasta, eram dator, prin lege, să dau 880 de falci la 195 de gospodari! Eu le-am mai dăruit pe deasupra și viile lor, la care nu aveau niciun drept, deoarece tata avusese prevederea să le îngăduie a pune viță-de-vie pe acel loc, folosindu-se de roadă numai câtă vreme ei sau moștenitorii lor n-or voi să întrebuințeze pământul în folosul lor, având atuncea a-și scoate vițele și a preda locul curat!

— Era foarte aspră această învoială și nedreaptă, băiete.

— Mă rog, dreaptă sau nedreaptă, eram eu stăpân pe pământul meu? De era aspră învoiala, ei de ce au primit-o? Dar nu m-am lepădat numai de drep-tul meu, ci le-am dăruit și locul, pe care-l puteam băga în cele 880 de falci.

— Foarte frumos din partea ta! Bravo, copile!

— Stai! Nu mă lăuda, că nu e frumos, dar cuminte, și nu de dragos-te multă pentru ei am fost așa de darnic! Dăruindu-le viile, le-am pus în vedere că nu voi îngădui ca, subt cuvânt de a le lucra, să-mi încalce și pământul. Au drum de trecere, cam strâmt, nu e vorbă, dar n-au decât să-l ție, că, de voi prinde o vită, o închid și... la gloată! De vor însă, n-au decât să stăruie să li se măsoare pământurile, începând de la vii și mergând înspre sat și trecând chiar de sat de le va ajunge, că eu nu mă opun. Ce să facă bieții oameni? Să se lepede de vii, nu se îndurau; să le aibă în mijlocul bucatelor mele..., se temeau! Așa că tot ei s-au rugat să li se dea locurile, așa precum îi învățasem eu!

— Eu nu te înțeleg, Mihalache! zise bătrânul. Tu ce câștigi cu asta?

— Tranziția lui monsieur Durand, socrule, tranziția! zise Stelea, râzând cu poftă. Dumneata știi unde sunt viile locuitorilor: tocmai de la Movila lui Cățel la deal, în hotar cu Storeștii și la marginea pădurii mele, departe de sat cam de vreo 5-6 kilometri, așa că acele 880 de falei le-a venit o fâșie lungă și strâmtă, înghesuită între pământurile mele și ale lui Dumitrache Mavrocordat, care nici el nu-i prea are la inimă cu dragoste mare! Dar, ce e mai al dracului, este că s-a nimerit să le închid toloaca satului din trei părți, încât nici porcii, nici vițeii nu scapă de gloată. De vor imaș, plătească cât le cer, ori ducă-se la Mavrocordat, care le va lua mai scump și va fi și mai departe, fiindcă banii nu se prea găsesc la dumnealor, că-i dau la cârciumă, plătesc oamenii în muncă. Bine că am scăpat de boieresc, că tot nu-mi ajungea. Acum am boieresc berechet, cu rânduiala asta și fălcile se întind sau se strâng, după împrejurări.

— Bine, dar asta e jaf! strigă hatmanul.

— Ba nu e jaf, e tranziție, coane Agapie, răspunse Stelea, sau, mai bine zis, prima parte de tranziție, că, slavă Domnului, mai este!

— Ce mai este, Mihalache? Că m-ai îngrozit și nu-ți pot crede vorbele?

— Din partea mea nu mai este nimica; dar am dat Stelenii în posesie fos-tului cârciumar grec din sat, îmbogățit acuma, și care va ști să le vie de hac țăranilor, mai bine ca mine.

— Cine? Niculi Sarandis?

— Chiar el, dar nu-l mai cheamă așa: acuma e domnu Nae Smarandes-cu. Și-a adus și „chera-mu” de la „patrida”, și un roi de grecotei, cari toți au să devie boieri de ai lui Kogălniceanu, și vor zice că se trag din domnii fanarioți, unde Dumitrache Mavrocordat le trage câte o bătaie de câte ori ii prinde furând poame din livada de la Storești. Pe dumnealui nici nu-l mai cunoști că e grec decât la vorbă; umblă cu surtuc și pantaloni de postav negru și pune patru cai buziș la brișcă. N-a ajuns încă să-i înhame în șir, ca Todiriță; dar o să vie degrabă și vremea asta, cum o avea timp să se răpadă până la Iași să-și cumpere faetonis.

— Și cum de s-a îmbogățit așa de tare?

— Ia! zise Stelea, proforisând ca grecii: a dat-o vinisori şi anisonache pe calambochia (adică popușoiu); ocaua mititica, ma dimirlia mare, și ințeleze che a făcut-o dimialui paraluția! Apoi a luat în posesie moșioara vechilului și acuma vrea să se întinză, că i-a mers bine, bată-l scârba! Singur zice că vrea să facă paroli: ori să facă milionia, ori să piarză ta paraluția, și să încea-pă de iznoavă negustoria cu ocaua mică și cu dimirlia mare! Numai să privești, socrule, când or încăpea sătenii pe mâna cetățeanului Smarandescu, ce bine o să le meargă și cât or să plângă ei după mine.

— Bine, dar nu te temi că n-o să-ți plătească grecul? De unde atâta bănet la dânsul?

— Dar până ce n-o depune două câștiguri înainte, sunt eu nebun să-i dau moșia? Am auzit că a și depus banii la Meyer Hoffer, și, peste câteva zile, mă repăd până la Iași să iscălim contractul. Tot acolo îmi voi desface și tamaz-lâcul, dacă va fi prețul bun după cum am știre. Moara de foc și mașinile le închiriez lui lolm Villy, mașinistul meu, care a făcut și el parale; vechilului și vătăjeilor le dau drumul, că în casa vechilului se va muta posesorul; voi închide casa păstrând numai vreo câteva slugi, caii copiilor și un tacâm de poștalioni pentru când vom avea gust să venim la țară.

— Dar voi ce vă faceți? Vă mutați iar la Iași?

— Eu da, coane Agapie; dar copiii, fiind deja mărișori, îi voi așeza, cu Profirița, mademoiselle Amélie și monsieur Durand, la Paris, unde voi merge să-i văd cât mai des. Profirița o veni în țară de câte ori o pofti, iar copiii vor petrece vacanțele la Steleni.

— Și tu, Profirițo, știai de asta? întrebă hatmanul, plecând ochii în jos.

— Ba acuma aud întâiu, răspunse biata femeie foarte întristată. Michel nu-mi spune niciodată ce face, în daraverele lui. Eu nu-l întreb, și mă pomenesc cu lucrul hotărât.

— Și ești nestrămutat în hotărârea ta, Mihalache, ori este numai un proiect?

— Ba hotărârea este luată tocmai de acum doi ani, cum spusei, toate chibzuite și pregătite în scopul acesta, cuvântul meu este dat, așa că nici eu n-aș putea schimba nimica.

— De! oftă bietul bătrân, cu ochii plini de lacrimi. Eu... eu nu-ți mai spun nimica, pentru ca să nu fiu bănuit de egoism; dar să-ți spun drept că tare mi-e jale!

— Apoi eu, tată, nu te las, zise cu dragoste coana Profirița, mângâindu-l. Voi veni cât de des la Șoldani, și iarna toată o vei petrece-o cu noi la Paris: în casa noastră, în obiceiurile d-tale, îngrijit de mine și încunjurat de nepoții tăi!

— Eu la Paris, ca să-mi las oasele la franțuzi?! Nu, draga mea. La vrâsta mea nu se mai înstrăinează omul. Aicea m-am născut, aicea mi-am petre-cut viața, așa cum mi-a fost dat, cu bucurii multe și dureri destule, aicea-mi voi închide ochii, odihnindu-mă lângă scumpa și sfânta ta mamă. Dar martor mi-e cerul că nu de mine mi-e jale. De când te-ai născut, fata mea, m-am pregătit la ziua de astăzi. Aceasta este chiar legea firii. Trebuie să mulțămesc lui Dumnezeu încă pentru că mi-a îngăduit să mă bucur de tine atâta vreme și să-mi cunosc nepoții. De te măritai după străin, era mai greu de mine. Așa este lăsat să fie. Păsările cerului fac cuib, scot pui, iar puii, când au crescut, zboară și părăsesc cuibul părintesc, care rămâne gol și rece! Eu am fost mai norocos, pentru că ți-ai făcut cuibul aproape de mine și, când mi se părea al meu prea rece, veneam să-mi încălzesc inima la cuibul vostru! Acum ți-ai scos pui: e vremea să te jertfești pentru dânșii, cum m-am jertfit eu pentru tine. Bărbatul tău nu poate să vrea de-cât binele vostru și trebuie să-l asculți cu încredere. Un singur sfat îți dau: când puii tăi vor fi aproape de zburat..., nu-i lăsa să-și facă cuiburile prea departe de tine. Ție ți-a dat cerul patru, pe când mie numai unul: pe tine, puiculița mea; așa că, dacă s-ar depărta vreunul, tot vei găsi, în preajma ta, unde să-ți încălzești inima și sufletul! Acuma retrage-te, copila mea iubită, că eu am de vorbit serios cu Mihalache. El vede lucrurile într-un fel și eu într-altul. Trebuie să ne deslușim și eu am bună nădejde că ne vom înțelege.

La aceste cuvinte francezii se retraseră, iar coana Profirița, după ce îm-brățișă cu căldură și foarte înduioșată pe tatăl ei și pe bărbat, îi lăsă și ea, față-n față.

— Ia să vorbim acum, începu hatmanul, nu ca socrul cu ginerele, ci ca tatăl cu fiul său iubit, ca doi români cu suflete curate. Știi că te iubesc ca pe un adevărat fiu, pentru că cunosc dragostea adâncă și curată ce o ai pentru fiica mea și nepoții mei! Auzindu-ți vorbele, nu pot bănui nici dragostea ta pentru țară. Înainte de a lua o asemenea hotărâre, de ce nu te-ai sfătuit și cu mine? Unde puteai găsi sfat mai bun și mai curat? Spuneam adineaurea că tare mi-e jale, și este adevărat! Nu mi-e jale însă de mine, ci de biata țară și de voi, dragii mei copii! De voi, pentru că o să vă înstrăinați și de țară, pentru că mulți, of, foarte mulți o să vă urmeze pilda!

— Ascultă-mă și dumneata, coane Agapie: știi și dumneata că te iubesc și te cinstesc, poate mai mult decât pe tata. Profirița, copiii sunt viața mea! Țara am iubit-o și eu, ca tot românul; dar astăzi, mărturisesc că sunt pen-tru ea mai aproape de ură decât de dragoste! De asta nu ți-am zis nimica din cele ce plănuiam. Când o mamă e vitregă și nedreaptă, te depărtezi de dânsa!

— Poate, răspunse bătrânul; dar ești și tu un copil vitreg al neamului?

— Prin naștere și sânge, nu; prin ideile și sentimentele mele, da! Și-apoi mai este și interesul copiilor, care precumpănește tot. Nu-i pot lăsa să învețe a-și disprețui strămoșii!

— Cu mijloacele de care dispui, puteai foarte bine să-ți crești copiii în țară, în dragostea trecutului, și trimițându-i peste hotar numai pentru examene. Mai bine știință mai puțină și suflet mai curat! Copiii tăi se vor deprinde în străini, facându-și cuiburile și împerechindu-se cu străini sau înstrăinați ca dânșii, mărind numărul acelei aristocrații cosmopolite care lucrează în neștire, poate, la dărâmarea societății creștine, dar mai sigur decât însuși socialismul internațional! În tot cazul, departe vor fi cuiburile lor de-al vostru; căci, orice ai zice, te vei sătura curând și de străinătate; iar, ajunși bătrâni ca și mine, vă veți întoarce la cuib și-l veți găsi rece și pustiu! Ce va fi mai grozav, e că vă veți simți străini chiar în cuibul vostru, străini în lumea-ntreagă! Vă pregătiți amare bătrânețe, copiilor voștri - viață fără rost, iar între ei și țară săpați o prăpastie!

— Prăpastia n-am săpat-o eu! Nu vorbi așa, tată, de această aristocrație ideală, pe care n-o cunoști! Rămasă neclintită și statornică în credințele sale și nemaiputând apăra tronul, altarul și strămoșii în patria ei, ia toia-gul pribegiei și se unesc în mărețul gând de-a reînălța tronul și altarul, de a reînvia gloria strămoșilor! Apoi copiii lor, crescuți în focarele cele mari de lumină, se vor distinge cu pana, cum s-au distins strămoșii cu spada! Noii cruciați, înveșmântați cu zalia și platoșul luminii, se vor lupta și vor învinge turma necredincioasă, acoperită numai cu zdrențele frăției ucigătoare, a libertății în desfrâu și a egalității în sărăcie! Dacă copiii mei sunt meniți a le mări rândurile, va fi o cinste pentru dânșii și de la ei vor învăța onoarea!

— Ferește, Doamne, pe nepoții mei, zise bătrânul ridicând mâinile la cer, să aibă a învăța onoarea de la niște stricați! Bine, Mihalache, nu pri-vești cum își risipesc averile? Nu vezi unde se adună d-lor?! în centrele cele mari ale Apusului, îmbogățind cu averile strămoșilor acea plebe, pe care visează a o supune și care râde de dânșii! Pe otelierii și chelnerii de la restaurantele de noapte; pe crupierii de la casele de joc și mărind cu atâta mizeria din țările de unde au purces! Fiii lor? Să-ți spun eu cam ce fel de cruciați or să ajungă: crescuți în lux și desfrânate, odată sărăciți și ultimul juvaier amanetat sau vândut, or să-și scoată numele și strămoșii la mezat, punând stemele și coroanele lor la picioarele fetelor de cămătari sau de crupierieri, îmbogățiți tot de nobilii lor părinți, dacă nu chiar de dânșii! Cei mai curați vor ajunge chelneri, sau conductori de omnibusuri la Paris, ori își vor vinde sângele în vreo armată străină, ucizând oameni ca mijloc de trai, sau murind fără glorie; căci a lupta pe câmpul de bătaie fără ideal, este o crimă și o mișelie! Și asemenea idei, asemenea simțiri mișelești și scârboase te-au făcut pe tine, om cinstit și curat, să-ți disprețuiești și chiar să-ți urăști țara?!

— Da, tată! răspunse Stelea cu patimă. Am curagiul a-ți mărturisi ade-vărul! Am ajuns să-mi disprețuiesc neamul și să-mi urăsc țara! Eu sunt fiu de boier pământean! Sânge de boier curge în vinele mele și ale copiilor mei! Locul meu, locul lor nu este alături de cei cari lovesc în boierie și caută s-o înjosească, dar lângă boierii tuturor neamurilor, cari caută să apere și să reînalțe boieria! Aceia sunt frații mei, ori din ce țară ar fi ve-nit, pentru că sunt născuți ca și mine și ca și mine simțesc! Dușmani am numai pe aceia cari caută să mă dușmănească, să-mi ieie ce este al meu, drit sau moșie, și să strădănuiască a înjosi tot ce este mai presus de dânșii! Atunci nu mai țin seamă de-s franțuzi, nemți, chinezi sau români: duș-mani îmi sunt cu toții și dușman neîmpăcat îi voi fi! Vorbeai adineaore de prăpastie? Dar facă cerul ca acea prăpastie să o pot săpa și cu unghiile, numai să fie atât de adâncă și de largă ca în ea sa se prăbușească și neam, și țară!

— Taci, nelegiuitule, și nu mai blestema! strigă hatmanul scos din fire și sculându-se măreț. Cine ești tu, Stelea, ca să vorbești de strămoși și de boierie față de unul ca mine?! Strămoși? Copiii tăi îi au pe ai mei, dar tu pe răzeșii din Steleni, ori pe boierul care te-a născut după ce și-a aruncat șeaua și biciul său de fecior boieresc în buruiene! Boier sunt eu, mă! Și mă plec cu dragoste înaintea neamului, iar, plecându-mă, simt că mă înalț! De ți-am dat-o pe fiică-mea, n-a fost pentru strămoșii tăi, nici pentru averea ta! Dar, văzându-ți râvna de a te înălța până la mine, am crezut că vei pricepe rostul adevăratei boierii! Tocmai pentru că bunicii tăi purta-seră opinci, cum mi-au purtat strămoșii, te credeam cu inimă curată! Dar m-am înșelat, se vede! Îți vedeam pornirile și ți le îngăduiam, nebănuindu-le primejdioase. Rău am făcut! Acuma ți-ai făcut un crez dintr-o minciună și datoria mea este să te rechem la adevăr! Știu că cuvintele mele au săpat între noi o prăpastie mai adâncă decât aceea care voiai adineaore s-o sapi cu unghiile tale; dar niciodată nu mi-am precupețit datoria! Aceasta este cea de pe urmă noapte ce o petrec în casa ta. Mâine plec; dar fii fără grijă, Profiriței îi voi spune că ne-am înțeles, că ai dreptate și că trebuie să vă jertfiți pentru copiii voștri. Și nu va bănui niciodată ceea ce s-a petrecut între noi. Aceasta va fi prima și singura minciună ce o voi fi rostit în viața mea! Află însă, nemernicule, că nimeni n-are dreptul a-și disprețui și urî mama și că țara aceasta este mama ta! Singura mamă căreia datorești viața ta, a nevestei tale, a copiilor tăi și a strămoșilor. Ea și numai ea ți le-a dat pe toate, ea și numai ea este în drept a ți le lua! înstrăinându-te pe tine, o păgubești acum de brațele și de munca ta, de banii ce îi vei risipi în străini, înstrăinându-ți copiii, faci faptă și mai rea, păgubind-o în viitor și dând pildă rea și altora! De-acu, fa cum vrei! Dumnezeu să-mi ocrotească fiica și nepoții!

A doua zi a și plecat hatmanul, făgăduind că, la toamnă, o să vie să-și vadă nepoții la Paris; așa că nimeni n-a putut bănui că pășea pragul gine-relui său pentru ultima dată. Veți vedea, dragi cititori, câți ani au trebuit să mai treacă și ce împrejurări să se nască pentru ca să se mai întâlnească Mihalache Steiea cu hatmanul Varlaam.

Capitolul XIX Coana Profirița se așază la Paris

În vara anului 1865, la vreo două zile după Sfânta Maria Mare, toate fiind orânduite după cum le plănuise conu Mihalache, două trăsuri, cu câte opt cai, ieșiră pe poarta curților din Steleni, și nemaiapucând spre poșta de la Lătăi, o luară de-a dreptul prin pădurea Storeștilor, spre Botoșani. În cea dintâi erau boierii cu duduile, în cealaltă cuconașii cu madmoiselle Amelie și monsieur Durând, cari erau amândoi în culmea fericirii pentru că se reîntorceau în patrie, fără a-și pierde locurile.

Băiețașii ceruseră a se sui pe scară, ca să petreacă cu glumele și păcălelile ce și le trimiteau surugiii, iar Arthur, ca mai mare (de 13 ani), îl ținea de mână pe Nini (numai de șepte), ca, Doamne ferește, să nu cadă. Drăguțul Nini o ducea într-un cântec și o veselie, spunând surugiului Vasile de la roate cum că se duce la Paris pentru ca să se pregătească a ajunge vodă, și cum o să-l fericească atunci pe dânsul dacă îi va căuta bine de căișori în lip-sa lui! Arthur era mai tăcut. Cu toate că pleca cu mama, frate și surori și știa bine că tata o să petreacă iernile la Paris, iar vacanțele ie vor petrece cu toții la Steieni, inimioara lui de copil se strângea fără de voie. Se uita aproape cu jale în jurul său și parcă locurile acelea, atât de obișnuite pentru el, nicioda-tă nu fuseseră mai frumoase și mai ademenitoare! Parcă nu le mai văzuse așa și parcă nu era să le mai vadă niciodată. Cânta cu foc și cu ochii umezi frumoasele strofe ale lui Alecsandri din „Adio Moldovei”:

„Cine știe, cine știe, Dacă-împins de-al soartei vânt, M-oi întoarce-n veselie Să sărut al tău pământ?” etc.

Iar, când ajunse în pădurea Storeștilor, de unde curțile și biserica din Steieni în-cepură a se pierde în zarea depărtată, nu se mai putu opri și începu a plânge cu hohot; iar Nini, văzând pe frate-său plângând, ii ținu și el hangul. Până și Vasile surugiul își șterse ochii cu palma: „Sărmanii bieții cuconași! Cum de se îndură boierii să-i rupă de la locul lor, ca pe niște flo-ricele nevinovate, numai ca să învețe carte?! Arză-le focul de cărți!!” Apoi, trecându-și ciuda pe lăturaș, care se da a lene, și, croind u-l cu harapnicul: „Hii, de-ntinde, măi Ciulin, - dare-ar dracu-n cel străin! Hii-hai!”

Ajunși devreme la Botoșani, Steleștii fură găzduiți până a doua zi la To-diriță Dumitriu, având a-și urma calea înainte cu caii de poștă. Poștalionii însă, după ce se odihniră câteva ceasuri la Botoșani, fură porniți cu sloboda la Mihăileni, unde avea să-și aștepte stăpânii, pentru ca să-i ducă până în Cernăuți, iar de acolo să-l aducă pe boier înapoi în țară.

Nu fără bătăi de inimă, revăzu coana Profirița acea rohatcă, vopsită acum în trei culori, subt care sărutase pământul Moldovei când se înapo-iase din străinătate, cu mulți ani în urmă! Amintindu-și în ce idei greșite fusese crescută de străini, își făgădui, cu tot dinadinsul, a nu-și lăsa copiii să se înstrăineze, ci a-i crește în legea, limba și obiceiurile strămoșești, adu-cându-i în țară cel puțin o dată pe an. Dar omul propune, zice proverbul, iar Dumnezeu dispune.

La Cernăuți îi întâlni, din întâmplare, bătrânul Hurmuzachi, îmbrăcat în hainele lui de boier moldovean. Primitor, cum era, nici nu voi s-audă că să tragă familia Stelea la otel, ci o duse, aproape cu sila, la moșia sa, departe de oraș cam vreo șepte-opt kilometri.

Acolo fură găzduiți în datinile și belșugul din țara lor, așa că nici nu-și dădură seama că sunt în Austria; iar copiii găsiră veseli și zglobii tovarăși de joacă.

După sfaturile boierilor Hurmuzachi, se stabili atunci și „marșrut’-ul ceea ce nu era lucru ușor: drumul de fier ajunsese abia la Landszut, dincolo de Lemberg, și proprietatea contelui Potocki, însurat cu o prietenă de pen-sion a coanei Profiriței. Până acolo nu era alt mijloc de călătorie decât poșta împărătească.

S-ar fi putut plăti taxa poștală pe kilometru și pe cal, înhămându-se la cele două trăsuri oricâți cai ar fi vrut, iar pentru conu Mihalache, care se întorcea în țară, boierii Hurmuzachi îi puneau o trăsură la dispoziție. Dar ce făceai cu trăsurile odată ajuns la Landszut? Cum le trimitea! înapoi și cui să le încredințezi? Era peste putință. Poșta chezaro-regească avea, pe lângă diligențe, și niște alte trăsuri, mai confortabile, numite „Separat-Waggen”, unde nu erai expus să călătorești cu necunoscuți și, în trei zile și trei nopți, erai sigur să ajungi la Landszut.

Așa fu chiar hotărât și, după ce mai petrecură câteva zile în acea bună și primitoare familie moldovenească, sosi și oara despărțirii subt chipul ace-lor două „Separat-Waggen”.

Aceste trăsuri, înhămate fiecare cu câte trei rable înalte, grase, dar lene-șe, mânate de câte un neamț în uniformă cenușie, care purta pe după gât și o goarnă, din care cânta la plecare și sosire, nu se deosebeau de diligențe, decât că erau ceva mai ușoare, neavând cabrioletă. Vopsite într-un fel de galben-canariu, purtau și ele cu trufie la obloanele lor hodorogite falnica pajură cu două capete.

Confortul lor se alcătuia din patru perne subțiri, umplute cu lână ne-scărmănată bine, așa că la hopuri erai gâdilat în chip plăcut de câte vreun scăieț trecut prin lâna așezată cu multă economie, bătută bine și îndesată de pasagerii cari se perindau pe ele. Și pernele acestea moi, și pereții tră-surii erau îmbrăcați în postav cenușiu, la fel cu uniforma vizitiului. Deosebirea era numai că, de subt postavul trăsurii, foia mulțimi de purici și ploșniți, siliți a se hrăni numai din sângele pasagerilor, din neîngrijirea direcției poștelor chezaro-regești se vede, care uitase să le treacă hrana în budget, pe când subt mândra uniformă ale „hern conductor”-ilor foiau poate alte gângănii!

Conu Mihalache își mai însoți familia până la podul de peste Prut. De acolo, după sărutări, ceva lacrimi și cuvenita binecuvântare părintească, reluă, singur și întristat, drumul spre Steleni, iar coana Prohrița cu ai săi, tristă și ea, se avântă pe lunga cale a străinătății.

Pentru cine a fost deprins a călători cu poștele noastre sau cu poștalionii săi, nu cred să fi fost caznă mai mare decât poșta chezaro-crăiască, fie chiar și în confortabilul „Separat-Waggen”. Aceasta o spun din experiență.

Bieții noștri călători, înghesuiți câte trei și câte patru în cele două cuști, cu ferestre mici, prin care intra praful în valuri de le lăsai deschise pe aceste călduri de august, și zbârnâind ca zmeii dacă le închideai, mai erau legănați de trapul regulat al rablelor împărătești, care, din pricina lungimii trupului și al picioarelor, ar fi avut chiar spor la drum dacă ar fi fost lăsate în voia lor. Șoseaua, largă și întreținută de minune, se întindea de-a lungul prin mijlocul șesului galițian, având de partea stângă Carpații, iar la dreapta granița rusească. Din când în când întâlneai câte un râuleț glodos, pe care era aruncat cogeamite pod lung și boit negru-galben, pe subt care se ducea acea lingură de apă să se reverse în Nistru, în Dnipru sau în Vistula. Niciun deal, nicio vale ceva mai neînsemnate, doar câte o ridicătură de pământ, dar teșită și ea cu atâta îngrijire de inginerii împărătești, că surugiilor noștri nici prin gând nu le-ar fi trecut că urcă la deal sau cobor o vale. „Her conductor” însă, cum ajungea la poalele unui asemenea munte, oprea trăsura, se cobora alene de pe capră, cu cogeamite pâine subsuoară, lua caii de dârlog și după un „diu, hahâi!” energic, pornea la pas împărțind frățește pâinea toată între el și caii lui; ori, de nu, își fuma luleaua liniștit. De-l întrebai pentru ce se coboară, îți răspundea că așa scrie la regulament pentru gebirge (adică munte). Ajuns pe vârful muntelui, iar oprea, își freca caii la ochi, mai fluie-ra, iar, de era drumul la vale, apoi întorcea liverul și împiedica roțile dina-poi. Atunci era grozav! Nu știu cum erau făcute acele piedici, astăzi atât de obișnuite și la noi, dar acelea aveau un scârțâit atât de ascuțit, că, fără voie, scrâșneai din dinți, așa-ți punea nervii în mișcare!

Copiii, nemaiputând răbda înăbușeala din lăuntru, cerură a se sui pe capră. Coana Profirița, care s-ar fi suit și ea bucuroasă numai ca să dea de oleacă de aer, îl rugă pe neamț să ia copiii lângă dânsul. Acesta, fără a răs-punde, îi arătă cu vârful biciului regulamentul atârnat pe fundul trăsurii și unde se putea citi, tipărit în nemțește și leșește, că: „Domnii pasageri nu pot ocupa, subt niciun cuvânt, alte locuri decât acelea ce li s-au destinat la plecare!” Apoi, la alt paragraf: „Spre a înlătura accidentele și nenorocirile, domnii pasageri sunt rugați a nu vorbi cu conducătorul trăsurii, spre a nu-i distrage atențiunea. Prezenta dispoziție se ia chiar în folosul sigu-ranței pasagerilor și contravenienții se vor supune unei amende de cinci fiorini”.

Când ajungeai la un pod, fie zi, fie noapte, trebuiai să plătești taxa comu-nală de fiecare cap de om și de cal; ți se libera însă o chitanță, pe care trebuia s-o remiți, la capătul cellalt, agentului de control, care te lua la numărat, ca la strungă! Apoi mai întâlneai pe drum câte o pereche de jandarmi călări, cari-ți cereau veise-pas , și te luau iar la numărat, ca să se încredințeze dacă numărul pasagerilor corespunde cu acela notat în veise-pas. „Ce țară de ordine, ce administrație”, admiră monsieur Durand, dar numai la început!

De la „post-haus”, plecai îndată, după ce însă îți viza blancheta de poștă, după ce „her” director da instrucțiile sale amănunțite noului conductor și învoia pe fostul conductor a vorbi cu pasagerii spre a le cere trinck-geldi căci numai în sălbaticul Orient se mai înjosește omul a cere urâciosul bacșiș!

După trei zile și două nopți petrecute în asemenea întocmiri, oricine va pricepe în ce hal a ajuns familia Stelea la Landszut!

Coana Profirița era să tragă de-a dreptul la castel, spre a revedea pe pri-etena sa de copilărie și a dormi o noapte liniștit, ca să se mai odihnească și ea și copiii. Temându-se a nu cădea într-un ceas nepotrivit, trase la gară, de unde scrise contesei Potocka o scrisoare foarte drăguță, pe care o trimise prin mademoiselle Amèlie.

Aceasta se înapoie foarte tulburată, spunând că contesa nu primește; dar mai pe ur-mă se destăinui, luând pe coana Profirița la o parte, și îi spuse următoarele: contesa, după ce ceti scrisoarea, trimise răspuns mademoisellei Amelie, prin dama ei de companie, că pana Hrabinia își aduce foarte bine aminte de principesele Sturdza și de contesa Rosetti, cu care a învățat la Lemberg, dar ca nu-și amintește de nicio Varlaam; că roagă să fie scuzată că nu poate primi pe doamna Stelea cu familia ei; dar ca castelul nu poate sluji de azil tuturor moldovenilor ce pretind a-i fi camarade de școală.

Atunci pricepu biata coană de ce vază mare se bucură boierii noștri între nobilii din străinătate, și ierta slăbiciunea unora de a-și atârna câte un titlu de prinț sau de conte înaintea numelui lor strămoșesc, nemulțumindu-se cu titlul de „cinstit boier”!

Căutară dar să plece cât mai în grabă de la Landszut, luând bilete de clasa I direct până la Viena. înainte de plecare însă, șeful de gara veni să le ceară mii de scuze că va fi silit să-i așeze, deocamdată, într-un vagon de marfa; căci se întâmplase să se rupă un pod pe linie, tocmai când nu se mai afla în gară niciun vagon de pasageri. Serviciul se făcea dar, silit, cu vagoane de marfa până la locul întâmplării, iar de acolo, prin transbordare, cu un tren prevăzut cu tot confortul. Doamna putea să aștepte restabilirea comu-nicațiilor, ce nu putea întârzia decât două-trei zile; dar, în tot cazul, domnul șef credea de a sa datorie s-o sfătuiască a nu încerca să plece cu vreo trăsură; căci, pe lângă că nu se găseau în localitate decât căruți, s-ar mai putea expu-ne a petrece o noapte pe câmp dacă ar scăpa cumva trenul!

Nu era de stat la îndoială. Se suiră dar voioși cu toții în vagonul de mar-fa care, după „Separat-Waggen”, le păru un rai dumnezeiesc. Apoi nu era vorba decât de vreo două ceasuri de drum, după care se văzură, în sfârșit, așezați într-un cupeu de clasa întâia, unde se răsfațară până în capitala Aus-triei. Acolo se odihniră și petrecută vreo opt zile.

Trăseseră la vestitul hotel „Zum Goldenen Lamin”. Vizitară Holburgul, Schoenbrunul, muzeele și tot ce era de văzut; se duseră la Operă și, în sfâ-rșit, și la Prater, care, pe vremea aceea, nu se democratizase încă. Acolo se întâlnea: cu familia împărătească, care singură avea dreptul a înhăma șese cai în șir; cea mai înaltă aristocrație austriacă, cu echipagii și livrele de mare valoare; apoi magnați unguri sau poloni, cari, în înfumurarea lor, înhămau patru cai în șir la trăsura lor, pe când alți doi cai o urmau, cu hamurile pe dânșii, duși de un alt vizitiu, îmbrăcat în livrea la fel cu a vizitiului de pe capră. Aceasta era un fel de protestare, însemnând că se supun legii, dar că nu se socotesc mai prejos de familia Habsburgilor.

Se opriră și la Dresda vreo trei zile, apoi la Strasbourg, atunci pe terito-riul francez, unde stătură o zi, pentru a vedea catedrala, cu vestitul ceasor-nic, iar, pe la începutul lunii septembrie, se văzură, în sfârșit, la Paris, tră-gând, deocamdată, la „otel Meurice” din strada de Rivoli, în fața palatului și a grădinii Tuilleries, reședința curții lui Napoleon al III-lea.

Mulțămită experienței și îndemnării lui monsieur Durand și a ma-demoisellei Amèlie, în mai puțin de două săptămâni coana Profirița se văzu așezată în Rue de Tournon, colț cu piața Odeonului, într-un frumos apartament din catul întâi al unei vechi case senioriale, cu odăi mari, ta-vanuri înalte și ferești monumentale, lucru care se găsea chiar pe atunci cam anevoie la Paris. Apartamentul era relativ ieften, având șese ietace, cu cabinetele lor de toaletă, salon, budoar, sufragerie, bucătărie și vreo patru mansarde pentru servitori. Șese mii de franci pe an - era și atunci o adevărată ocazie; iar astăzi, de ar mai fi, nu Tai închiria, desigur, nici cu optsprezece mii.

Se cumpără tot mobilierul nou-nouț: de la paturi și perdele până la va-sele de bucătărie, căci argintăria trebuincioasă se adusese din Steleni. Se mobilă unul din ietace cu divanuri și covoare turcești pentru hatmanul Var-laam, când va veni să petreacă iarna în familie. Se tocmi o bucătăreasă de prima ordine (zis „cordon bleu”), o slujnică care știa să și pieptene, și un su-fragiu. Erau plătiți cam scump, dar făceau toată treaba mai bine și mai curat decât acele șeisprezece slugi pe care le aveau boierii în Steleni. Adevărat că acele șeisprezece slugi dormeau în două odăi, afară de vizitii, cari dormeau în grajd; că cea mai mare parte din ele mâncau mămăligă și că toate beau apă; pe când acele trei, din Paris, aveau fiecare mansarda ei, cu pat, așternut, lavoar, scaune, dulap și litrul de vin pe zi.

Făceau treabă multă acele trei slugi, dar aveau și înlesniri: de cărat apă sau lemne, nici pomină: căci apa era în bucătărie, iar cărbunarul aducea cărbunele trebuincios sus. Când se sculau dimineața, se îmbrăcau în haine de lucru și, fiind toate odăile ceruite, sufragiul încălța o pereche de perii în picioare, lua în mână o mătură de cele cu păr și începea a mătura și a juca valsul cu periile pe parchet, dând mobilele la o parte, la întâmplare. Pe când trecea în altă odaie, slujnica așeza mobilele la loc și ștergea praful, așa că, până se întorcea bucătăreasa din piață, casa era curată, ca după un grijit de Paști. Fiecare se ducea atunci în mansarda lui de se spăla și se îmbrăca pentru serviciul de peste zi.

La noi, ca să fii bucătar, trebuie să fii cam măcelar, ba și grădinar. Taie pui, curăță-i, opărește-i, curăță verdețuri și din bucata de câteva kilograme de carne scoate cotlete, curăță și taie mușchiul, alege carnea și așa mai de-parte. Acolo păsările se vând jumulite gata, verdețurile curățite și opărite, ba spanacul chiar tocat; cotletele sunt tăiate gata, precum și biftecul și roast-bifurile. Dulcețile nu se fac niciodată în casă, nici înghețata: se comand la cofetărie și vin la oara hotărâtă până în antretul de lângă sufragerie. Apoi, pe lângă leafa de 30 de franci a slujnicei, 40 a servitorului și 66 a bucătăresei, mai au și avantagii. Primesc cadouri de Anul Nou, de la fiecare furni-zor; iar bucătăreasa are dreptul, consfințit de obicei, a primi de la măcelari, brutari, lăptari etc. câte cinci bani de fiecare leu. Asta se cheamă: le sou du franc . Și nu este un furt, ci un obicei trecut în moravuri, cunoscut de stăpân și trecut de negustor în partida cheltuielilor pentru reclamă.

În asemenea întocmiri, viața era foarte scumpă, dar, slavă Domnului, boierii nu aveau lipsă de bani. Cu cincizeci-șeizeci de mii de franci pe an coana Profirița făcea față tuturor cheltuielilor, afară de drum și de instalație, firește. Dar mobilier nu cumperi în fiecare an și, după ce vor isprăvi copiii studiile, tot se va scoate ceva și din vânzarea mobilelor.

De altfel, poziția apartamentului era cât se poate de bine aleasă. La doi pași de grădina Luxemburgului, unde mademoiselle Amelie, și adesea chiar conița, luând câte o broderie de lucru, duceau fetițele să se joace acolo. Du-minecile și sărbătorile Arthur și Nini veneau și ei să dea drumul corăbiilor sau vaporașelor lor pe avuzul cel mare, ori să asculte concertul muzicii militare.

Tot în Rue de Tournon dădea și Rue Racine, unde cam pe la mijloc, la al treilea cat al unei case particulare, era Capela românească, înființată de ne-uitatul arhimandrit Iosafat, și unde coana Profirița își ducea regulat copiii în fiecare duminică. Tot părintele losafat dădea și lecțiile de catehism, iar pentru limba română le recomandase pe un tânăr, student la medicină, care le preda aquest limbagiu , după cum spunea și scria dumnealui.

Mai făceai câțiva pași în Rue Racine și dădeai de Bulevardul St. Michel, de Sorbona și de liceul Louis le Grand, unde Arthur fusese admis ca ex-tern, în clasa a V-a, pe când Nini, copil de șepte ani, fusese primit în liceul St. Louis în clasa IX preparatoare. Monsieur Durand îi ducea și-i readucea înapoi pe amândoi de două ori pe zi, adică: de la opt la zece dimineața și de la două la patru p.m.

Cu toate că i se pregătise demult odaia orientală, conu Agapie găsea fel de fel de prilejuri pentru a-și tot amâna sosirea la Paris. Aceasta era o mare pricină de întristare pentru fiica și nepoții lui, cari-l iubeau mult. Se mângâ-iau însă cu gândul că-l vor revedea la vară, iar coana Profirița, amintindu-și plăcerile ce le avusese în „Separat-Waggen”, se gândea că ar fi fost chiar primejdios, la vrâsta hatmanului, să înfrunte asemenea oboseli și încă pe vreme de iarnă.

Când veniră însă vacanțele, Prusia declarase război Austriei și toată Germania era în picioare. Comunicațiile erau tăiate pretutindeni. Nu puteai răzbi la Dunăre nici prin Elveția, căci, după înfrângerea de la Sadova, era acum amenințată și Viena. La noi Vodă Cuza fusese detronat, tânărul principe Carol de Hohenzollern abia se urcase pe tron, iar conu Mihalache, ca senator, nu se putea urni din București. Apoi doctorul de casă stăruia ca coana Profirița și copiii să facă cel puțin patruzeci de băi de mare, și veți vedea că, cu tot dorul de a-și revedea bărbatul, părintele și țara, cu toată dorința de a nu lăsa copiii să se înstrăineze de neam, n-avu ce face și fu silită să-și amâne călătoria pentru anul viitor.

Când veniră vacanțele următoare, cuconu Mihalache era cam de vreo două luni la Paris pentru a-și îmbrățișa familia și a vizita expoziția din 1867; iar doctorul Favrot, o veche cunoștință ce o făcuse în Paris tocmai pe vremea când își lepădase giubeaua, îl trimise și pe dânsul la băile de mare. Era ca un nărav la bunul doctor să-și trimeată clienții ia băi de mare. Mai du-te în țară la septembre și fii la deschiderea cursurilor la Paris de 1 octombrie stil nou!

În șeizeci și opt fu rândul lui conu Agapie a veni pe neașteptate la Pa-ris. Nemaiputând de dorul fetei și a nepoților, se coborî până în Galați, de unde, îmbarcându-se pe un vapor nemțesc, ajunse la Budapesta, și de acolo drept la Paris cu drumul de fier! Sosi numai bine ca să-l vadă pe nepotul său Arthur luând premiul întâi la concursul general de la Sorbona, ceea ce însemna că finul său era cel mai bun elev de clasa a treia din toate liceele din Paris, iar numele lui se răsfăța prin toate jurnalele cu comentarii măgulitoare pentru acest „june Moldo-Valaque”. „Așadar, își zicea conu Agapie, cu toată unirea lui Cuza și dragostea noastră pentru francezi, bunii noștri prieteni n-au aflat încă cum ne cheamă!”

Și Nini învăța bine. Nu putuse ajunge la gloria fratelui său mai mare, clasele mici neluând parte la concursul general, dar avusese la liceu un premiu I, două premii al doilea și accessite la toate materiile clasei a 7-a în care era. Așa că conu Agapie, după ce-și însoți nepoții și fiica la băile de mare, se înapoie în țară, foarte mulțumit. Băi de mare însă nu voia să facă decât una de încercare, nefiind deprins a se feredui în apă sărată.

Nici în șeizeci și nouă nu se învrednici biata coană să-și revadă țara, căci se îmbolnăvi Elvira destul de greu, tocmai asupra plecării!

Tronul lui Napoleon al III-lea, cam zdruncinat de nesuccesul războiului cu Mexica și de moartea împăratului Maximiliam rămasă nerăzbunată, în/cepu a se clătina rău chiar în acel an, 1869. Principele imperial, sărmanul și nevinovatul Loulou, fusese fluierat de studenți la Sorbona. Apoi împușca-rea publicistului Victor Noir de către o rudă de aproape a împăratului, prin-cipele Petru Bonaparte, dădu loc la manifestații și la un proces scandalos, care ațâță împotriva tronului toate patimile și toate urile. Așa că Napoleon se gândi că numai un război fericit putea să-i scape dinastia, reîndrumând spre dânsul opinia publică. Nedându-și seamă de valoarea oștirii prusiene și rău informat de către diplomații săi, care-l încredințau că se poate bizui pe ajutorul Austriei, al Bavariei, al Saxoniei și al tuturor principatelor mici din Germania, declară acel nenorocit război care ridică în picioare întreaga suflare germană. Nu numai că principatele mici și regatele se uniră cu prusienii, dar și Austria, în loc de a răzbuna înfrângerea de la Sadova cu armele, crezu mai nimerit să răzbune înfrângerile din 1859 prin o cuminte, dar cam mișelească neutralitate.

De la primele ciocniri coana Profirița mirosi că nu e a bine. După Vissemburg și Reichsoffen îl chemă pe Mr Durand și-l întrebă de n-ar fi bine să plece cu toții în țară până ce se va isprăvi războiul. Acela, fost mili-tar (căpitan de zuavi), nu-și făcea năluciri deșerte, și era foarte în curent și despre situație, și despre puterea actuală a armatei franceze: prevedea ce o să se întâmple și o sfătui chiar să se grăbească cu plecarea.

— Eu, doamnă, nu vă pot însoți decât cel mult până la granița Elveției, de unde puteți ajunge nesupărată la Viena. În împrejurările de față, pot fi chemat în fiecare moment a-mi face datoria de ofițer și de francez. Dar fiți fara grijă: vă voi da în locul meu pe un tânăr eminent, care mă va înlocui poate mai bine și pe care nu voiesc să-I las expus evenimentelor ce știu că în curând se vor petrece chiar aicea, pentru că e foarte slab de sănătate. A muri pentru patrie, e bine și natural; a gogi însă într-un spital, fără niciun folos pentru țară, este absurd. Pe urmă, de voi scăpa cu zile și Franța se va liniști, voi fi întotdeauna la dispoziția d-voastră și a dragilor mei elevi, a doua și singura mea familie!

Mențiuni onorabile în palmares

Se pregătiră de drum și, a două zi după Sedan, coana Profirița și copiii luară drumul spre Elveția, însoțiți de Mlle Amèlie și de tânărul Mr Boully, noul profesor. Iar Mr Durand, căruia i se încredințase apartamentul și mo-bilierul, luă, puțin mai târziu, comanda unui batalion zis de marche .

Iată prin ce împrejurare familia Stelea, după ce trecu prin Viena și Bu-dapesta, se întoarse în țară cu vaporul „Alberto” până la Galați, unde o aștepta, cu nerăbdare și mare grijă, conu Mihalache.

Capitolul XX Unsprezece februar

Am lăsat pe conu Mihalache despărțindu-se de familie lângă podul de pe Prut și reluând, singur și întristat, drumul către Steleni. Ajuns acasă, nu se putu suferi acolo! I se părea că reîncepe, mai anostă și mai plicticoasă, viața din casele din Sărărie după moartea părinților, și se întreba uneori de făcuse bine să-și jertfească tihna și fericirea din sânul familiei numai de ciuda țăranilor și a noilor întocmiri.

Se grăbi dar a desface ce mai avea de desfăcut în Steleni și, închizând casele în întocmirile ce le-am mai arătat, plecă la Iași. Dar și acolo dădu de pustiu! Mai cu seamă când, la dejun sau la masă, se vedea singur înaintea tacâmului, îi pierea toată pofta de mâncare! Parte din prieteni erau la București, parte în străinătate sau la moșii. La Paris nu se putea duce încă, nevas-tă-sa nefiind așezată. Trebuia să aștepte cel puțin până ia Sfântul Dumitru, și atunci drumurile sunt rele.

În această stare sufletească era, când Alecu Beldiman, atunci agă la Iași, veni să-i propuie, din partea lui Vodă, a primi să fie numit senator din partea domnitorului, după noul statut. Stelea își făcu socoteala că tot murea de urât la Iași și nu văzuse încă noua capitală a țării. De ce n-ar primi, lăsând voiajul la Paris pentru primăvara viitoare? Se învoi dar bucuros, mai zăbovi puțin și, pe la Sfânta Maria Mică, închise și casele din Iași și trecu Milcovul, însoțit de nedespărțitul său camardiner Ioniţă.

La București găsi mulți prieteni, cari îl prezentară în saloanele societății muntenești, și se așeză, cu locuința și masa, la otelul Hugues, unde mâncau aproape toți senatorii și oamenii politici, mai mult ca să se întâlnească. În acel restaurant de pe Piața Teatrului, cel mai luxos de pe vremea aceea, se făceau și se desfăceau multe combinații politice și financiare. Nu era rar să vezi pe Lascar sau pe Ștefănache Catargiu, pe Panu, pe Vasile sau pe Con-stantin Boierescu luând masa cu Kogălniceanu, vreunul din frații Brătieni, Savel Mânu sau Nicu Roset Bălănescu; pe când Neculai Docan și colone-lul Alecsandri (fratele poetului) șopteau într-un colț cu vreun reprezentant de al lui Godillot. Se încingeau discuții de la masă la masă, la care luau parte și mesele celelalte. Acolo nimeni nu era ministru, senator ori depu-tat, ci cunoscuți, prieteni de altădată în dușmănie politică astăzi, dar prea bine crescuți pentru a vârî neînțelegerile politice în relațiile lor personale. Mâncau împreună, glumeau, vorbeau, discutau, iar odată la Cameră sau la Senat, se atacau cu înverșunare. Piața Teatrului, astăzi stație de birji, era și atunci, numai în alte întocmiri. Fiecare birjar ce-l vedeai staționând acolo, era tocmit cu ziua de către un om politic care mânca la Hugues; iar în tim-pul ședințelor piața rămânea goală.

La Senat, conu Mihalache vota, liniștit, alb la alb și negru la negru, după cum îi suflau la ureche prietenii lui Vodă, care pe acele vremuri nu erau tot-deauna și prietenii guvernului. Ar fi putut vorbi, cu toate că nu era orator; dar gândul de a se urca la tribună, sau de a lua cuvântul chiar de la locul lui, îi pricinuia sudori reci. Avea însă bunul-simț al românului, judeca drept, sănătos și cuminte, când își uita meteahna de noblețe. Așa că nu se poate spune că n-a avut și el o înrâurire în cursul treburilor. Ba era ascultat uneori și multe din părerile lui erau bine primite.

Tare nu-i plăceau cele ce vedea și auzea în jurul lui! Simțea el că nu-i a bine. „De când cu lovitura de stat, a luat-o Vodă cam razna, își spunea el în gând. Dictatura are și ea părțile ei bune, dar și metehnele ei! Nici vorbă că numai un guvern personal e în stare să facă ceva într-o țară alcătui-tă numai de pantalonari, palavragii și de boieri leneși și nepăsători, buni numai a se mânca între dânșii, râvnind la o domnie pe care nu vor mai putea-o căpăta în vecii vecilor! Nu trebuia să-l aleagă pe Cuza, dar, odată ce-au scăpat lupu-n stână, să-și mute gândul! După Cuza, ori o să fim ruși sau nemți, ori o să ne dea Europa un prinț străin, așa că dumnealor tot cu nimica or să se aleagă. E vorba că nici guvern personal n-avem acum, ci mai degrabă un triumvirat. Și ce triumvirat! Docan, Libreich și Pisoski -Pisoski, Libreich și Docan. Ei taie, ei spânzură, ei miluiesc, pe când Vodă stă tolănit toată ziua pe o canapea, jucându-se cu canaful de la clopoțelul din perete, pe care tot îl aruncă și-l prinde. Și ponosul nemulțumirilor și al urilor tot el le poartă, săracul! Așa, de pildă, pentru că e moldovean și ne face și nouă parte în slujbele țării, frații noștri munteni zbiară că le-am anexat țara, fără a băga seamă că la noi sunt mai mulți munteni în slujbă decât moldoveni aicea! Chiar ieri auzeam pe unii zicând că astăzi niciun muntean n-ar mai vota Unirea. De n-ar vota-o ei, d-apoi noi, cari ne-am jertfit capitala și până și numele nostru de moldoveni? Așa că Unirea cea visată de bonjuriștii noștri nu pare a avea nici ea zile multe! Nu spuneam că nu se poate?

Apoi, mai face Cuza niște pozne, de parcă le stârnește înadins! Bună-oară cu înfierea băieților Obrenovicioaei! Și biata Elena doamna tace și-i primește în palat, pe când știe o lume că sunt făcuți de Cuza! Ia să fi poftit, mă rog, de n-am fi avut copii, să-i aduc Profiriței așa peșcheș! Cu ce mă-tură nu i-ar fi măturat? Cu ce apă neîncepută mi-aș fi putut spăla obrazul? De-atunci au turbat și cucoanele! Iaca, mai dăunăzi, mă întâmplasem la Oteteleșeanca, unde îl găsii și pe bietul Costin Catargiu, tatăl Obrenovici-oaei. Trei cucoane bătrâne, dar cu dragoste pentru oștire, mai ales pentru ofițerașii frumoși, vânjoși, dar sărăcuți, se luară de vorbă despre femeile de la noi: că moldovencele suntără desfrânate, că suntără necinstite și mai decăzute decât fomeaile dă stradă!” „Aveți bună dreptate, cucoanelor, le zise Catargiu, între două fumuri de ciubuc. Așa sunt toate, bată-le să le bată! Și să le fași?!.. da șei puțin, când îmbătrânesc se astâmpără!”

„Tot norocul lui Cuza este că are cu dânsul armata. S-a arătat ea la 3 august și i-a pus la rânduială pe pantalonari!”

În seara de 11 februar fusese poftit la Oteteleșanu și, pe când se întorcea la otel, cam după miezul nopții, întâlni o companie de vânători, care se îndrepta spre palat. Fiind prieten cu căpitanul care-și însoțea oamenii, pe trotoar, foarte posomorât, îl întrebă, glumind: „Da ce, măi săbiuță, vă du-ceți să luați Țarigradul în toiul nopții?” „Ba, deocamdată, răspunse ofițerul, mergem să luăm Bucureștii, cu vodă cu tot!” De unde să-i vie în cap lui Ste-lea ce ascundeau vorbele ofițerului? Socoti că e o glumă și se duse binișor să se culce, dormind, neîntors, pân-a doua zi ta zece.

Vă închipuiți ce resimți bietul conu Mihalache, când Ioniţă camardine-rul, aducându-i cafeaua și ciubucul de dimineață, îi povesti cele petrecute peste noapte!

— Tiii mare și a dracului rușine! Auzi... auzi! Să-l vândă pe Cuza tocmai borșarii lui, ca Iuda pe Hristos?! Dragă Doamne, văzut-am și eu scamatori destui în viața mea, dar să-l sfetericească pe domnul țării ca pe fantele de cupă, asta nu s-a mai pomenit! Ai dracului pantalonari, zău! Și din senin, așa; că parca se mai liniștiseră lucrurile acum la urmă și nici nu visam așa ceva! Și mi-o spunea afurisitul de căpitan de astă-noapte! Vrea să zică la palat se ducea dumnealui să ia Bucureștii cu vodă cu tot! Ptiu! Nu i-a fost rușine să se mai laude! Ba tot îi era, că posomorât mai umbla. Eu, prostul, n-am înțeles, precum nu i-am înțeles nici vorbele. Poate că voia să intre în vorbă ca să-l sfătuiesc ce să facă. L-aș fi sfătuit să înconjure și să prindă pe trădători cu gardă cu tot și nu s-ar fi întâmplat nimic. De-acum apoi curat că s-a dus biata țară! Dar eu încotro s-o apuc? Aicea, peste o săptămână-două, o să fie țară turcească sau nemțească, nici nu încape îndoială; până să ajung la Iași, mă întâlnesc nași braț', nici la Paris nu mai pot pleca! Cum să-mi las averea în asemenea împrejurări?

După ce își isprăvi tabietul și-i aduse Ioniţă hainele, se spăla, se îmbrăcă încet, tot întrebându-se ce să facă, și se coborî la restaurant, unde găsi mai mulți colegi de la Senat, cari, după ce isprăviseră dejunul, destupau voioși la sticle de șampanie.

— Ei, ce zici, coane Mihalache? îl întrebară ei voioși.

— Ce să zic și eu? răspunse Stelea amărât. Spun că să fie de capul celor care ne-au hărăzit pacostea asta!

— Ia taci și nu mai spune! făcură ei. Vino, mai bine, de te așază lângă noi, să bem un pahar de șampanie în sănătatea noului domnitor: Alteța Sa Regală contele de Flandra!

— Cum? Vreasăzică l-ați și găsit pe belgianul aista și acum îl scoateți din buzunar de-a gata?

— Da, nene Mihalache! îi răspunse un tânăr deputat muntean. Ni s-a îm-plinitară, în sfârșit, visurile toate. Unirea, autonomia deplină și principele străin!

— Și a primit, mă rog? Poate el v-a învățat să-l răsturnați pe Cuza?

— Nu, săracu, că nici nu l-am ales încă, și poate nici habar n-are de noi; dar se poate să nu primească?

— Iaca eu, nu sunt alteță regală, dar n-aș primi, să mă pice cu lumânarea!

— Și nici nu te-am alege! făcu un glumeț. Ne trebuie ceva mai cilibiu.

— Îmi pare rău că păreți oameni în toată firea și tot copii ați rămas! Cum vă închipuiți că contele de Flandra o să-și lese poziția lui de alteță regală, țara lui, viața lui tihnită și asigurată, pentru ca să vie într-o țară de sca-matori, cari îl vor șterpeli și pe dânsul, la prima nemulțumire, cum l-ați șterpelit pe Cuza astă-noapte? Ar trebui să fie nebun. Pe semne că nici nu vă dați socoteala de ce ați făptuit. Ați dat biata țară de râpă; iaca ce ați făcut, și nimic mai mult!

— Am scăpat țara de tirania unui stricat, făcu unul.

— Ba ați dat-o de râpă, și în chip rușinos! Asemenea prefaceri trebuie făptuite la lumina zilei, cu vitejie, cu jertfe și cu vărsări de sânge; altfel sunt numai niște mișelii scârboase!

— Nu făcea Cuza al dumitale să se verse nicio picătură de sânge românesc pentru el!

— Se vede că așa o fi judecat și el, dacă n-a zburat creierii celor doi dintâi cari au intrat în iatacul lui. Dar nu e vorba numai de el. Uitați că nu sun-tem numai noi, mai sunt și Puterile. Pân-acum se putea crede că mai este ceva vlagă în neamul nostru; după pilda însă ce-am dat-o, ne-am înmor-mântat pentru vecie! Pe ce o să se bizuie principele străin? Pe voi, cari ați arătat lumii cât vă plătește pielea? Pe oștirea care și-a călcat jurământul? Decât sâ ajungem la asemenea nelegiuiri, mai bine ne făceam raiale cinstite și credincioase subt un pașă turcesc, iar nu pseudoautonomi trădători! Pe Fleandură al vostru, ori pe altul, o sâ-i vedeți voi în țară când mi-oi vedea eu ceafa! Asta s-o știți de la mine! Șampania voastră nu o beau eu! S-o beți d-voastră sănătoși, dar decât pe contele de Flandra, mai bine puneți în păhărele voastre pe Franz Joseph și pe Alexandru Vtoroi, că tot ei or să vă împartă, ca pe Ieși! Tot erați sătui de Unirea pe care nu ați fost vrednici s-o mențineți mai mult de șepte ani! Ați prăpădit țara, ați necinstit și neamul, și armata! Iaca ce ați făcut, și de cap să vă fie!

Și ieși din birt, trântind ușa cu putere, uitând de mâncare și fumând țigări peste țigări!

Peste puține zile se răspândi vestea că co-ntele de Flandra a refuzat coroana. „Na, palmă pentru biata țară! făcu conu Mihalache! Nu spuneam eu bine? Noroc că s-au încâlcit nemții cu prusacii, că pân-acum vedeam noi numai uniforme albe pe Podu Mogoșoaii! Mă mir numai de ce zăboviră atâta turcii și muscalii? Se vede că așteaptă să ne mai pălmuiască și alți prin-țișori străini, ca să ni se pară că ne fac mare hatâr luându-ne în stăpânire!”

Când se zvoni de candidatura principelui Caroi de Hohenzollern-Sig-maringen, deschise Almanachul de Gotha și se pliroforisi: „Ramură catolică a Hohenzollernilor. Carol, născut la... 1833”. „Hm! Cam tinerel!” făcu Stelea. „Or să facă scamatorii ce-or vrea cu dânsul! Rudă depărtată cu Napoleon; asta e bine, dar și cu Regele Prusiei, asta e mai rău, că, de vor mânca bătaie prusienii de la austrieci, aceștia vor intra în țară ca să-l dea afară pe Carol și, odată intrați, vor și rămânea! Da n-o să primească nici aista. Văd că e ofițer de cavalerie în Prusia. Se poate ca, crescut, cum trebuie să fie, în ideile de cinste militară, să ia comanda unei armate care, după mine, cel puțin, și-a pătat cinstea? Și ce să facă un biet copil străin în mijlocul unor pișicheri și stricați, cărora nici Cuza nu le-a putut veni de hac? Subt numele lui cinstit, tot ei or să-și facă matrapazlâcurile, până ce, într-o zi, scârbit de noi, ne va lăsa baltă și se va duce acasă. Ori, de va încerca să le taie scamatorilor din unghișoare, îl vor șterpeli într-o noapte, și tot acasă va ajunge, de nu-l vor omori.”

La Senat nici nu mai calcă; dar, cu toate prevederile lui posomorâte, nu-i venea să părăsească Bucureștii, unde era de îndată în curent cu tot ce se plănuia. Așa că nu află de mișcarea separatistă de la Iași decât după ce se potolise cu totul, iar Nunuță Răznovanu și Teodor Lățescu erau găzduiți la criminalul din Păcurari.

De data asta însă proorocirile lui conu Mihalache ieșiră brac. Prințul Carol primi coroana și, când se aștepta lumea mai puțin, trecu prin toată Austria fără ca nemții să prindă de veste și sosi, prin Turnu-Severin, la București. În sfârșit, și prusienii, în loc de a mânca bătaie, după cum era sigur, dădură o frecătură nemților, de erau cât pe ce să le ieie și Viena!

Întâia dată când îl văzu pe noul domnitor și-l auzi rostind acele cuvinte înălțătoare care vor rămânea neșterse în istoria neamului, conu Mihalache fu cuprins pentru el de o nețărmurită dragoste, dar totodată și de o nețăr-murită înduioșare pentru acest tânăr simpatic, inimos, dar căzut în mijlo-cul atâtor scamatori nelegiuiți. „Ai venit, copile, cu opt cai la trăsură; dar, de ne ai cunoaște mai bine, ai cere chiar acum șeisprezece, numai ca să fugi de noi mai degrabă!”

— Ei! Ce zici, cuzistule? îl întrebă un coleg.

— De! Se vede că e fecior de oameni! răspunse Stelea. Aista, zic și eu că ar face de noi; numai nu știu dacă facem noi de dânsul! Dacă cuvintele ce ni le-a spus adineaore sunt ale lui și nu i le-a suflat cumva pantalonaru cel hârâit de Brătianu, poate să iasă ceva bun pentru țară de la el! Numai de l-ar lăsa în pace.

Trebuie să spunem aicea că, de la venirea lui în București, conu Miha-lache nu-l putuse suferi pe Ion Brătianu. Vom vedea mai departe dacă a stăruit și mai târziu în această antipatie.

Fapt e că acea necurmată aflare a lui Brătianu pe lângă tânărul domnitor făcea rea impresie; semăna mai mult ca neadormita privighere a unui das-căl care-și însoțește elevul în călătorie de vacanță. Părea că spunea: „Uitați-vă la el. Eu vi l-am adus. De va fi cuminte și va face ce-i voi zice, vi-l las, de nu, vă aduc pe altul!”

Văzând că stau liniștit lucrurile și că nu dau nici turcii, nici rușii năvală în țară, conu Mihalache se înapoiază la Iași, ca, de acolo, oprindu-se o zi-două la Steleni, să plece la Paris, unde avea de gând să stea toată iarna. Dar nici nu se coborâse bine din caretă la Iași, că-i și veni vestea de la țară cum că țăranii din Steleni, scoși din fire de prigonirile și înșelăciunile posesorului, se răsculaseră, bătând pe vătăjei și argați și împresurând curtea cu gând de-ai da foc. Ba doi din ei îl împușcaseră pe kiros Smarandescos la marginea pădurii dinspre Storești, pe când alerga călare la Botoșani să cea-ră ajutorul armatei. Trimise în grabă după alți cai de poștă și fugi la moșie, așteptându-se să găsească foc și pârjol acolo! Până ajunse însă lucrurile se potoliră, omorâtorii, prinși amândoi, legați și trimiși de căpitanul compa-niei la Botoșani. Nu i se pricinuise nicio pagubă, doar ceva capete sparte de-ale vătăjeilor și dintre argați și plăcerea de a găzdui pe prefect, procuror și alte simandichii administrative, judecătorești și militare, care nici acele nu stătură mult, grăbite ce erau de a-și revedea casele și de a-și relua parti-zile de cărți.

Ce te faci, Steleo? Smarandescu lăsase în urma lui o spuză de copii și pe cucoana dumisale, care nu știa decât grecește! Nimeni nu era nici în stare, nici în vârstă să înlocuiască pe capul familiei. Erau lanuri de secerat, altele de prășit, de cules și de vândut tocmai ia primăvara viitoare; apoi mai erau datorii de plătit și altele de încasat. Cine să le facă aceste toate? Unde să gă-sești posesor așa, îndată, bătând din palme, mai cu seamă după așa pildă? N-avu încotro și se puse iar pe gospodărie.

Descurcă toate daraverile lui Smarandescu; pe „kera-mu” o trimese la „patrida” cu toată leauta ei și cu tot ce-i rămăsese după lichidarea moștenirii, destul de mare, care o punea și pe dânsa, și familia toată la adăpostul nevoilor. Și abia în vara următoare avu parte să se dezlipească de la moșie, măcar pentru vreo două luni.

Lunile acestea însă, mai și iunie, se lungiră ca fălcile răposatului Smarandescu, că se făcură chiar patru din două. Avu timp să cerceteze cu de amănuntul expoziția, să-l vadă pe Napoleon al IlI-lea, pe țar, pe regele Pru-siei și pe alți suverani de mâna a doua și a treia! Făcu câteva băi de mare la Trouville, după sfaturile doctorului Favrot. Și tot parcă nu se îndura să plece, cu toate că lăsase gospodăria pe seama unui vechil nou. Primea el de la dânsul rapoarte amănunțite în fiecare sâmbătă; dar poți să te încrezi? Vorba veche: „Ochii stăpânului îngrașă calul”.

Ceea ce-l reținea la Paris, era numai dragostea sa pentru nevastă și co-pii. Cât despre plăcerile Parisului și viața franțuzească, s-ar fi lipsit bucuros de ele!

Totul i se părea îngust, calicos și cărpănos. Nici nu se putea sătura bine la masă. Carnea de vacă era prea grasă și adeseori trecută; mai trecute încă vânaturile. D-apoi brânzeturile? întâia dată ce le văzuse pe masă, deschi-sese fereastra și se uită în curte să vadă de nu cumva veniseră hârdaiele de la primărie, cum pățise odată la București. Ciubuc nu putea fuma decât în odaia turcească, pregătită pentru socru-său. Îi făcea lui nedezlipitul Ioni-ță niște țigăroaie cât degetul de mare, dar parcă tot nu se sătura bine. Ei! Dulceață nu avuse cum să facă coana Profirița, că nu putuse găsi tingire de dulceți; iar dulcețiie franțuzești aduceau mai mult a compot. Cu mare ce își putu închipui cafea turcească, după ce cumpără o râșniță la pavilionul algerian de la expoziție.

De cum se scula, era silit să se și îmbrace: căci, îmbrăcându-și odată ha-latul și întâlnindu-se în coridor cu slujnica, aceea o rupse de fugă rușinată și bufnind de râs, pe când domnul sufragiu îl privi cu un zâmbet batjocoritor. Așa că până și cheful de dimineață trebuia să și-l facă îmbrăcat cu surtuc și pantaloni.

Nici de petreceri nu se putea bucura în liniște. La expoziție intrai ca oile la strungă, înșirat pe stradă între două șine de fier și la doi pași câte un gardist, care nu te lăsa să treci rândul. La teatru tot așa, de nu-ți cumpărai biletul de mai înainte. De luai stal de orchestră sau de balcon, te apucau cârcei sau dambla de înghesuit ce erai în scaunele acelea strâmte. În antracte, înghesuială, ghionturi și o gălăgie asurzitoare, de nu-ți mai șterpe-lea și ceasornicul sau punga. De cumpărai lojă pentru tine și nevastă, te pomeneai cu alte două familii de francezi în loja ta și atunci îți mergea tot atât de bine ca și la staluri! Așa că trebuia să plătești șese locuri pentru ca să fii liniștit. La operă se ducea cu mare plăcere, dar cazna de a se îmbrăca în frac îi strica tot cheful. Apoi nici baletelor nu le prea făcea haz, că doar nu venise el la Paris cu gândul de zburdat. De lua o birjă, se preumbla după pofta birjarului, căci, dacă se încumeta să-l roage a merge ceva mai iutișor, căpăta obrăznicii! Apoi și casele celea, cu șese-șepte rânduri, parcă îi cădeau pe umeri!

Cât despre societatea franceză, nici era de gândit s-o apropii; era închisă pentru străini ca și cu zidul chinezesc. După cum îi dovedi coana Profirița, care-ncercase marea cu degetul, și acea societate cosmopolită, atât de lăudată de dânsul într-o vreme, era tare greu de apropiat. De nu erai prinț sau cel puțin conte, se uitau la tine peste umăr, iar de te aflau că ești și român, apoi nici catadicseau să-ți întoarcă vizitele!

Într-o zi, sătul de atâta civilizație înghesuită și doritor de a mai respira răcoarea de codru, amintindu-și din romane poetica și sălbatica pădure din Fontainebleau, cu arborii seculari, turme de cerbi și căprioare! „Ia acolo-i de mine! zise el familiei. Ia să mergem duminică la Fontainebleau și să-l luăm și pe Ioniţă să-mi aprindă un ciubuc și să bem cafele turcești subt umbra stejarilor lui Louis Quatorze! Păcat numai că n-ai și dulceți, Profirițo, că apă rece or avea ei franțujii acolo. „Lasă că, până atunci îți fac și dulceți, zise coana Profirița. Am găsit o tingire la mama unui student de-ai noștri, și i-am cerut-o împrumut, ca să-ți fac o surpriză!”

Cu mare bucurie plecară duminică, cu toții, la gară, iar ajunși în orașul Fontainebleau, tocmiră trăsuri și porniră îndată la pădure. Ce pădure? Ce arbori seculari? Ia o dumbravă, croită în chip de grădină, cu șosele bine întreținute, cu alei drepte, bine greblate; un fel de Bois de Boulogne în mai mare. În toate părțile francezi și franceze de tot felul, cu trăsurile, călări sau pe jos; cu surtucele atârnate de baston sau de o creangă, tolăniți câte două-zeci subt umbra unui copac și mâncând salam cu usturoi, sau camemberul de bună mireasmă. Apoi, în loc de flori de câmp, hârtiuți unsuroase, bucăți de jurnale, cutii deșerte de sardele ori sticle de vin sparte.

Cu mare greutate găsiră un desiș mai retras unde curgea un izvor. Întâi făcură cafeaua, dar când le era lumea mai dragă, iată și un gardian care le dresă proces-verbal pentru că făcuseră foc în pădure. Plătiră amenda și, cu mare rugăminte, scăpară de proces; dar focul trebui stins îndată. În această pădure sălbatică, fiecare copac poartă un număr: „ca, Doamne ferește, să nu-l fure”, tălmăci Ioniţă camardinerul. Cum erau cam la marginea pădurii și vedeau niște oameni lucrând, conu Mihalache, ca agricultor, se duse să vadă ce fac ei pe acolo. Când însă mirosi de departe cu ce-și îngrașă fran-cezii pământul, se înapoie de îndată cu batista la nas, jurându-se că nu va mânca în viața lui pâine franțuzească decât spălându-și în urmă gura cu agheasmă, ca pe vasele cele care se spurcă din greșeală!

După această descoperire, nu mai putu sta mult în Paris, că murea de foame. De pâine și de zarzavaturi se lipsise, hrănindu-se numai cu supe, fripturi și cafea turcească! Chiar la fructe se uita cu jind și lua din ele cu mare sfială, unde auzise că-și îngroapă francezii mortăciunile subt pomii roditori ca să-i îngrașe. Și, mâncând o pară de cele frumoase și bune, cum nu se găsesc în alte țări, se oprea deodată, părându-i-se că miroase a pudel sau a mâță!

Când plecă, familia îl însoți la gară, unde spuse nevestei ritos: „Cred că nu te îndoiești de dragostea ce o am pentru tine și pentru copii; să-mi scrii cât de des și să vii negreșit de vacanțe, dar să-ți muți gândul că voi mai veni vreodată pe aicea! Ce pays vois-tu, Pulchèrie ma chère, il ne fait pas pour moi!

De acolo, renunțând a mai da moșia în posesie, se apucă iar de gospodărie: își reluă moara și mașinile închiriate lui Willy și-și căută de treabă. Se alese într-un rând deputatul Botoșanilor, cu care prilej petrecu în capitală iarna din 1868-69. Când izbucni războiul franco-german, scrise Profiriței să se întoarcă îndată cu copiii, și acum îl găsim pe cheiul Galaților, aștep-tând nerăbdător sosirea vaporului „Alberto”, care abia începea să se ivească dinspre Țiglina.

Capitolul XXI Din timpul războiului franco-german

Cum se apropie vaporul, conu Mihalache avu bucuria să-și recunoască familia pe punte care îi făcea semne cu batistele. Revederea fu înduioșă-toare. Arthur era acum cogeamite cavaler de 16 ani, cu ceva pufușor în-negrind pe subt năsușorul lui, drept ca al statuilor antice, subțirel și foarte elegant în mișcările lui; Lili, o demoazelă de 14 ani, semăna mult cu mămi-ța ei, dar era mai frumoasă; Elvira, o bondoacă de 13 ani, cam cârnuță, dar cu niște ochi atât de vii și veseli, încât îi luminau obrajii; în sfârșit, Nini, de 12 ani, îndesat și spătos, ca tată-său, purta încă uniforma liceului „Louis le Grand”, cu galoanele de sergent la mânecă, chipiul la o parte și-și da aere de militar.

Traseră în gazdă la buna doamnă Steriade, care ținea casă deschisă și se făcea foc de îndrăznea un prieten sau cunoscut de-al ei să tragă ia vreun otel. Avea cea mai fină bucătărie din Țara Moldovei și se fălea, cu dreptul, de a fi cea mai bună gospodină din întregul Orient. Și adevărat că la masa ei fiecare fel de bucate era o capodoperă!

A doua zi dimineață, plecară cu poșta în trei trăsuri, să meargă întâi la hatman, pentru vreo câteva zile, și de acolo, prin Iași, la Steleni. Cum se întâmplă însă că la Vaslui conu Mihalache fu chemat, telegrafic, la Iași de către conu Lascar Catargiu, care se afla atuncea tocmai la Golașei. Adevă-rul era că Stelea se temea să dea ochii cu socru-său, după scena petrecută cu cinci ani în urmă la Steleni. Nu că l-ar fi dat afară, dar s-ar fi putut ca Profirița să observe o oarecare răceală între dânșii, care i-ar fi dat de bănuit; pe când așa, după ce își așeză soția în una din trăsurile copiilor, recoman-dându-i de a arăta hatmanului cât de rău îi pare de neașteptata piedică ce o întâmpină, luă pe monsieur Boully în trăsura lui și își urmă drumul la Iași. Coana Profirița nu stătu la tată-său mai mult de trei zile, veni Ia Iași și, după ce îmbrățișă pe amica sa Didița, plecă, cu soțul și copiii ei, la moșie.

Multe se schimbaseră la Steleni în cursul celor cinci-șese ani, de când am lăsat pe locuitori întinzând horă veselă dinaintea cârciumei lui kir Ni-culi Sarandis, devenit în urmă o megas posesovos Nicolae Smarandesco, apoi împușcat cu atâta cruzime în pădurea de la Storești!

Moș Sandu Volintiru se dusese, mai anul trecut, la moșioara lui, de șese palme, de lângă biserică. Se odihnea acum subt o cruce de lemn, și în fieca-re sâmbătă venea babușca lui să-i afume mormântul cu tămâie, să-i aprindă o candelă și să-l bocească, țipând cât o lua gura: „De ce te-ai dus, frumușelu și tinerelu babei! De ce m-ai lăsat și te-ai duuus?” Nu murise, bietul creștin, nici de boală, nici de bătrânețe, deși trecuse de optzeci de ani, ci mai mult de inimă rea! Mă rog, dacă-l vârâse la ocnă pe Tudose, cel mai vrednic din cei doi feciori ai lui! Om cuprins, bun gospodar și cu o spuză de copii! Cum să nu ți se frângă inima? Barem de era vinovat. îl bănuiau că l-ar fi omorât pe cațaonul de Smărăndescu, ca răzbunare că l-ar fi lovit grecul pe moș Sandu cu șfichiul de la sfoara de patru cai, pentru că adormise bietul moșneag în car și nu dăduse boii la o parte ca să treacă trăsura posesorului! Las că se mai brodise să-l întâlnească niște oameni pe Tudose cu de-alde Vasile a Nicoarei, un rău, care ieșise nu de mult de la gros. Cică se duceau amândoi la vânat; dar naiba mai știe de-o fi fost chiar așa? Știu că se jura bietul bătrân, pân-ce-a închis ochii, că e năpaste pe capul lui Tudose. Că adevărat este că l-a lovit grecul cu biciul, într-un amurg, dar fără să știe în cine dă, căci, de ar fi știut, n-ar fi dat, unde se afla bine cu moș Sandu. De aceea nici moș Sandu, nici Tudose nu prinseseră nici pic de ciudă pentru întâmplarea asta. Sărmanul moș Sandu! Cum plângea și le striga judecăto-rilor: „Nu-i vinovat, domnilor, nu-i vinovat, că e fecioru-meu, al lui Sandu Volintiru, și neam din neamu nostru n-a fost ucigaș!” Degeaba! N-au vrut să-asculte! Nu: că de ce se înhăitase cu un fost pușcăriaș? Și cum de se întâmplase să fie grecul împușcat tocmai pe locul unde moș Sandu fusese lovit cu biciul? Cum de l-au întâlnit oamenii pe Tudose venind chiar din-tr-acolo? Apoi se mai brodi și un „proconod” care avea clopot în gură, nu limbă, ca toți oamenii, și dăi, și dăi, și dăi, de nu mai tăcea nici cât ai clipi din ochi! Ce avea el cu bietul român nu pot spune, că nu știu; dar așa l-a apăsat și l-a afundat pe bietul creștin, că l-a băgat în fundul ocnei și pe moș Sandu în mormânt! Iaca așa-i dreptatea la noi!

Nu departe de Sandu, dormea și moș Gavril Huțanu, și moș Neculai Strâmbu. Încaltea acesta din urmă a murit așa precum l-a ajutat norocul să trăiască o viață-ntreagă, tot în belșug. Cine era ca dânsul?! Când la toți le mergea bine, tot bine și lui; când la toți le mergea prost, numai lui Neculai Strâmbu bine-i mergea. Avu parte să-și vadă fetele amândouă așezate, îna-inte de a-și da el sfârșitul. Pe cea mare a dat-o după notarul din Storești, o inândrețe de flăcău, cuminte și cuprins tare; pe cealaltă o ține Stegărescu, care, de când și-a adus mama și surorile, s-a cumințit: grăiește acum ca oamenii și se îmbracă omenește, nu ca înainte. Cu ce-a mai putut strânge el, și din zestrea femeii, a răscumpărat și fălcile cumnatei sale din Storești, ba și-a măritat și o soră după băiatul lui Gavril Huțanu, așa că, de vin albii la putere, Stegârescu, primar și Huțan numai „conțiliu”. Bietul Neculai Strâmba ar trăi și astăzi, de nu da o afurisită de troahnă peste dânsul; dar, cum avea spor la toate, pesemne c-a avut spor și la boală, așa că s-a dus și el după moș Sandu și Gavril.

Conu Todiriță își lăsase iar favorite, dar tot subprefect era... când erau albii la putere. Când veneau roșii, subprefect era tânărul Giulio Gheor-ghiu, fiul fostului vechil din Steleni. Conu Nastasache, ajuns acum mare proprietar peste două moșii cât Stelenii de mari, era om cu mare vază în județ. De asta a ajuns berbantul de fecioru său, Ghițică, cel care de copil umbla după catrințe, să ocârmuiască cogeamite plasă. Se perindau aceștia doi la subprefectură, ca soarele și luna, și amândoi lucrau la fel. Pe cine numise Dumitriu în slujbă, Gheor-ghiu îl da afară; pe cine-l punea Gheor-ghiu, Todiriță Dumitriu îl scotea; apoi și în toate erau la fel: ce făcea unul, trebuia negreșit să desfacă celălalt; numai ce încurca unul sau altul, nu mai descurca nimeni! Și plasa, sireaca, mergea și ea cum putea; nici mai rău, dar nici mai bine!

Cârciuma grecului arsese până-n temelie, cu hambare cu tot, de când se sculase satul împotriva lui. Așa că rămăsese numai a jidovului. Șopteau oamenii că n-ar fi fost străin târtanul de întâmplarea asta, ca să scape de „chinchirență”; îl bănuise și ofițerul care venise cu oștirea, căci l-a trimis cobză la Botoșani. Cât o fi dat și cui o fi dat el acolo, nu se poate afla, dar s-a întors jupânul Leizer „di pi Bitișeni”, mai țanțoș de cum a plecat și fără „chinchirență” de-acum înainte.

Locul pe care fusese cârciuma lui Sarandis l-a dăruit boierul pentru ca să se clădească o școală, pe când era conu Todiriță subprefect și Stegărescu primar. Școala s-a făcut: cu patru clase mari și luminoase, cu acoperemânt de șindrilă, cu streșină destulă, răzimată pe stâlpi, și prispă bună, ca să nu capete pereții răveneală. Apoi s-a mai ridicat în ogradă și o căsuță bună, cu două odăi, o tindă și o bucătărie pentru învățătoare. La început se numise o soră de-a lui Stegărescu: dar acum văd c-a venit altă învățătoare tocmai de la București; o văduvă cam stătută, care vorbește și mai păsărește de cum vorbea Stegărescu pe când era holtei. Și rea!... de mama focului! Se sfădește cu toată lumea și-i blastămă muntenește pe bieții copii, cari nu se prea înde-seau la școală nici pe vremea domnișoarei Lența Stegărescu, darmite acum! Se tot laudă cu bărbatu-său, care a fost stolonacialnic la ministeriu, și cu unchiul său, care era să fie chiar ministru subt Știrbei; apoi toate neamurile ei sunt tot cu vază mare la București, în amândouă partidele. De aceea vor fi pus bieții oameni cu toții umărul s-o trimeată tocmai în fundul Moldovei, ca să scape de dânsa acolo, pesemne! Acum aud că stăruie la prefectură și face rapoarte peste rapoarte la ministeriu să-i facă altă școală! Numai în cărămizi și acoperită cu tablă, ca sfânta biserică, unde să aibă și dumneaei salon de primire, cancelarie și de toate. Dar duduia Lența cum de scria în tinda școlii? La treaba asta îi ținea hangul și domnul Gheorghiu, nu de alta, dar unde școala s-a durat subt conu Todiriță Dumitrescu, și unde mai pui că, de izbutesc, o să se ție licitație, or să fie antreprenori; iar când umbli cu mierea, se poate să nu te lingi și pe degete?

La câmp locurile se tot îngustează. Cine mai are două falei, apoi să știi că nu La avut tatu-său decât pe dânsul și pe frate-său! Se cheamă că e gos-podar de frunte, înjugă și patru boi la plug! Ceilalți fac și ei plugărie; mai cu un bou stingher, mai cu o văcuță stearpă la roate, mai cu două gloabe de cai înainte și... hăis, cea, plăvan, la brazdă! Hăis, muiere, la roate! Hiii, telegarii tatei, la greu! Și brazda se răstoarnă neagră, sămânța cade, încolțește și dă roadă bună..., când dă și Dumnezeu zloată!

Mai sunt ei, chipul, și de acei cari ară câte zece, cincisprezece, ba și do-uăzeci de falei de loc, nu patru, cum le-a dat Cuza! Aceia or fi având și câte două pluguri, nu zic; dar pământul, de-i al lor, apoi l-au căpătat de la cei morți fără urmă. Nu e tocmai greu: te pui bine cu primarul, înfigi plugul unde nu mai ară nimeni, ca să nu se părăginească locul, și gata! Doar nu s-o scula mortul din groapă să te ție de rău! Apoi mai închiriezi de la cei duși pe-aiurea după împrejurarea vreunei căsătorii sau alte interese, și, de te mai ajută anul și norocul, ajungi chiabur: cucoana pune pălărie la zile mari și copiii se surtucăresc!

La curte, mai nu se făcuse nicio schimbare; doar de se mărise cu ceva caifetul boieresc, din pricina copiilor, ajunși mai mărișori; pana Josephina, care rămăsese în Steleni cămărășiță, aduse din Lemberg două nepoate ale ei, una ca s-o înlocuiască pe lângă coniță și alta pentru dudui și made-moiseile Amelie; se mai luă un camardiner pentru cuconași și guvernor; tacâmurile de poștalion, care fuseseră reduse, precum știm, se înlocuiră cum erau, adică patru rânduri câte în șese cai; se cumpărări șa de dame, cai de călărie pentru dudui, cuconași și domnul Boully, cari iubea călăria cu patima.

Era mai mare dragul să vezi tineretul acesta voios, urmat de un stal-maistru neamț, cu mustățile lungi, trecând în goană prin mijlocul satului, sărind șanțurile ori peste un gărdișor ceva mai jos, în râsete vesele, stârnind lătratul câinilor din sat, grohăitul porcilor, gâgâitul și măcăitul gâștelor și al rațelor speriate. Se cruceau țăranii văzând, mai ales pe dudui, așa de îndrăz-nețe și călărind mai bine decât cuconașii.

Nu tot așa îl admirau oamenii pe monsieur Boully, care, uneori, își da în petec franțuzesc, trecând peste gâtul calului la vreo oprire neașteptată, ori descălecând fără voie la vreo zvârlitură! De! în țara dumnisale, nu-ncalecă copiii de câte patru ani pe deșălate și cu un curmei de tei trecut în gura calului! Le trebuie doi ani ofițerilor din cavaleria franceză ca să preschimbe un recrut în călăreț. Și atunci chiar, când vine treaba să defileze în galop la o revistă, fiecare escadron leapădă în fața celui care primește defilarea câte unul, doi sau trei din acești călăreți, după cum mi s-a întâmplat să văd la Alger, în anul 1899, nu mai departe; iar regimentul care defila era al 5-lea de vânători călări din Africa ( Chasseurs d-Afrique ).

Afară de această nevinovată meteahnă, Mr Boully era un băiat foarte bun și foarte instruit, un savant chiar, și-și făcu datoria în conștiință. Era însă prăpădit de slab, din pricină că se ostenise prea mult la învățătură. Pă-rinții lui fiind oameni săraci, nu avu alt chip de a se menținea în școli decât căpătând burse la concurs, iar în Franța a căpăta o bursă e lucru mare, de oricâte protecții te-ai putea bucura.

Cu toate că fusese scutit de serviciul militar ca debil, adică prea slab, cum se declară războiul, își făcu băiatul datoria cerând sa fie înrolat într-un regiment de lăncieri. „Ce vrei să fac cu d-ta, băiete?” îl întrebă colonelul, îmbufnat și răsucindu-și mustața căruntă. „Să te trimit la ambulanță după etapa a doua? O să avem noi destui bolnavi și fără d-ta! Deocamdată, te sfătuiesc să te pui la iarbă, ca sa te îngrași, și, când vei fi în forme, vino de mă găsește la Berlin, unde probabil că lăncierii mei vor fi în garnizoană. Te voi înrola acolo!” Numai pățania asta și stăruințele lui Mr Durand îl făcură pe bietul tânăr să-și părăsească țara în asemenea împrejurări. Cu toate suferințele morale ce le îndura, aflând neîntreruptele înfrângeri ale armatei franceze, se ocupa cu osârdie de elevii lui, pe cari începuse să-i iubească din toată inima lui cea bună.

Mare era deosebirea între cei doi frați; Arthur, gânditor, natură cam în-chisă chiar, dar care simțea adânc, era fericit să se revadă în obiceiurile și datinele care-i legănaseră prima lui copilărie. Îi plăcea biserica, sărbătorile cu obiceiurile și mâncările tradiționale, vorbea mult cu țăranii, nu ca să-i orbească cu cunoștințele sale, dar ca să învețe el multe de la dânșii; citea , atunci în floarea lor, și tot ce se scria pe acele vremuri. Cânta binișor la piano, dar mai cu plăcere romanțele lui Scheletti și Ventura, pe când Lili, o adevărată artistă, nu cânta decât muzica clasică, iar Elvira - muzica franceză a lui Offenbach, Boeldieu, Ambroise Thomas, Gounodși alții.

Nini era cu totul de altă fire; deși învăța bine, cum scăpa, se ducea la vânat cu pușcașii, ori, încălecându-și calul, o lua razna pe câmp. Îi era urât la țară, și nu visa decât de teatre, de baluri și petreceri. Chiar în goanele lui nebune peste câmpiile frumoase, prin dumbrăvile răcoroase, nu știa să le pătrundă farmecul și poezia, ci visa de vreo vânătoare de cerbi dată de re-gele Franței, sau că vâna o vulpe pe domeniile vreunui lord englez. Pe țăran îl privea ca pe o vită cu chip omenesc, asemuind această vită, despre care nici habar n-avea, cu mândrul țăran francez, atât de bine cunoscut lui... din romanele lui George Sand! Nu vorbea decât de Paris și spunea că o să se pregătească pentru școala militară din St.-Cyr, dar nu pentru ca să intre în armata lui Carol, ci ca să ajungă colonel de zuavi, primii soldați din lume! Onoarea de a comanda un astfel de regiment era neasemuit mai mare decât a domni asupra unei țări vasale, ducându-te să săruți picioarele sultanului pentru ca să te întărească pe scaunul domnesc.

Într-o zi conu Mihalache își găsi băieții încăierați rău: se trăgeau de păr, se loveau cu pumnii și cu picioarele și bineînțeles că învingătorul acestui război fratricid era Arthur, cu patru ani mai mare decât Nini.

Îi despărți îndată, dădu o strașnică ocară lui Arthur, îl mângâie pe Nini, deși nu se alesese decât cu o palmă, și, curios de a ști cum de se dedase la asemenea furie liniștitul Arthur, iată ce află:

Nini îl învinuise pe frate-său pentru că nu se dusese să se bată împotriva germanilor. „Vezi, îi spunea el, cum s-au purtat Grigore Ghica Briga-diru, Basil Moruzi și atâția alții! Că erau mai mari de ani decât tine, asta nu înseamnă nimic, că știi bine că s-au angajat și băieții de vrâsta ta. Eu, de eram în anii tăi, până acum eram mort, ori colonel de zuavi!” „Eu, răs-punse flegmaticul Arthur, n-am nicio datorie să mă bat pentru francezi. O viață am, și aceea o datorez țării mele. Când țara mă va chema, îmi voi face datoria ca oricare.” „Asta o spui pentru că știi bine că țara ta nu te va chema niciodată, răspunse Nini. Cu cine să facă ea război? Cu principatul de Monaco, ori cu republica din Valjle] d-Andor?! Cu un singur batalion de zuavi aș fugări pe toți dorobanții și călărașii tăi, cu roșiori, verzișori, linie și artilerie cu tot. Soldați zdrențăroși și desculți, ofițeri ignoranți, comandați de un sublocotenent prusian: iată armata țării tale de sălbatici!” Nu avu pas bietul Nini să zică mai mult, că și primi o zdravănă palmă prevestitoa-re de păruială, la care se grăbi să răspundă lovind cu tocul cizmuliței pe Arthur în fluierul piciorului..., și gata o a doua luptă de la Gravelotte, tot atât de nenorocită pentru apărătorul Franței, dar întâmplată astă dată între doi români neaoși!

Apoi în anul acela (1870-71) parcă bătuse un vânt de nebunie pe toată întinderea țării. Nu mai întâlneai în saloanele noastre decât două soiuri de oameni: francezi sau germani, după cum își făcuse studiile în Franța sau în Germania. Sexul frumos bineînțeles era întreg câștigat patriei modelor și a romanilor în felul lui „Monsieur, Madame et Bébé” de Gip, așa că germanii se aflau în minoritate mărgenindu-se a înregistra victoriile germane și a prevedea matematicește cele viitoare, ceea ce înfuria pe francezii noștri. Spiritele erau atât de îndârjite, încât la Iași, un biet străin avu prilejul să dea societății noastre cea mai meritată lecție: întrebat de stăpâna casei care-l vedea tăcut și neluând parte la discuțiile înfocate ce se încinseseră, dacă era francez sau german, „să-mi permiteți, doamnă, răspunse ei, ca, pentru moment, să fiu român, căci în salonul d-tale nu văd pe altul, ceea ce ar fi de regretat în Țara Românească!”

Câte certuri și vrăjmășii în societatea de atunci! Ba pare-mi-se că au fost și dueluri mai serioase decât acel dintre Nini și Arthur. Cu scârbă și durere îmi amintesc de acea manifestație rușinoasă ce-o făcu publicul, ori mai bine zis, derbedei de stradă, coloniei germane din București, pentru că a crezut că putea să-și arate bucuria de reînvierea și reîntregirea neamului german, într-o țară care nu poate avea alt ideal decât redeșteptarea și reîntregirea neamului ei.

Și starea aceasta nefirească, nesăbuită și bolnăvicioasă în oricare sfere, era cât pe ce să ne coste prăbușirea tronului, neîntărit bine încă, strivind subt dărmăturile sale dinastia încă neîntemeiată și neatârnarea abia între-ăzută în zările unui îndepărtat viitor! Ba era să pierdem și umbra de auto-nomie deplină de care ne bucuram abia de doisprezece ani! Principele Ca-rol, dezgustat de nemernicia unora și de nevrednicia altora, nedrept judecat și hulit chiar de aceia pentru care își jertfise patria și bucuriile sale de soldat și de german, era gata sa se scoboare de pe tron și să ne lese în voia soartei! Franța și Germania fiind încăierate între ele, Rusia și Austria puteau să-și îndeplinească fără nicio grijă scopurile lor tradiționale și, luând Siretiul ca graniță între ele, să se întindă: cea dintâi până la Bosfor, cealaltă până la Marea Egee și Arhipelag.

Veșnică va rămânea recunoștința neamului pentru vrednicul și mărini-mosul boier moldovan Lascar Catargiu, care știu să reinsufle încrederea și tăria în inima lui Carol I, dându-i prin aceasta prilejul de a câștiga în scurt timp Neatârnarea și titlul de Regat pentru noi, iar pentru el numele, pe care i-l va întări istoria, de Carol cel Mare și Înțelept!

Capitolul XXII Răul de-a înstrăina copiii de mititei

Strecuratu-s-au iernile '70-71 și '71-72, primăvara, vara și chiar parte din toamna aceluiași an '72, așa precum se strecoară anii, zi cu zi, ceas cu ceas, luându-ne, picătură cu picătură, și năluciri și puteri, până ce ieșim din viața aceasta zbuciumată, pentru a intra în liniștea cea mare, unde nu mai sunt nici ceasuri, nici zile, nici ani și nici veacuri, ci numai veșnicia! Acolo unde sufletul, dezbrăcat de materia întinată, se amestecă în lumina cea mare cu desăvârșitul, cu dreptatea, cu adevărul și frumosul! În sfârșit, acolo unde afli tot ce ai gândit și visat ca ființă, unde te întâlnești cu tot ce ai iubit și dorit, împreunându-te cu ele și alcătuind un singur tot, care și el se amestecă în curăția, lumina, frumuseța și bucuria desăvârșită și veșnică!

Zic că s-au strecurat anii aceia, pentru că la Steleni au trecut pe nesim-țitele, în sânul acelei vieți largi și îmbelșugate a vechilor noastre case boie-rești de altădată. Crăciunul, Anul Nou, Bobotează, Sfintele Paști, Duminica Mare și celelalte sărbători mari de peste vară păreau mai duioase și mai scumpe acelor inimi care le duseseră lipsa mai mulți ani de-a rândul, colo..., departe..., prin străini.

Coana Profirița, sătulă de străinătate și bizuindu-se pe cunoștințele și experiența ei, hotărî ca, cu ajutorul domnișoarei Amelie, să se însărcineze ea însăși cu educația fetelor, amintindu-șî vorbele hatmanului că: „mai bine știință ceva mai puțină și suflet mai curat”. Spre mai mare bucurie a lui conu Mihalache, fu stabilit dar că vara vor rămânea în Steleni și iarna la Iași și că la Paris se vor trimite doar băieții amândoi, conduși de monsieur Boully, care, întremat acum, voia să intre în cariera învățământului public, remi-țând lui monsieur Durând o sarcină pe care, după cum o știm, n-o primise decât provizoriu.

Monsieur Durand, care fusese grav rănit de comunarzi, scrisese că mobilierul din Rue de Tournon suferise mult din pricina bombardărilor. Fu deci rugat să rezilieze contractul acelui apartament și, cu rămășițele mobilierului, să mobileze un apartament mai mic, pentru el și cei doi băieți, să desfacă din mobile, să împlinească lipsurile, într-un cuvânt, să facă așa cum o crede dumnealui mai bine.

Reluară dar frații amândoi acea cale lungă și obositoare, pe care o mai colindaseră acum șepte ani; dar ce deosebire! Cu trăsura merseseră numai până la Cernăuți, că drumul de fier și ajunsese acolo. Într-un vagon de clasa întâia trecură podul de peste Prut, și Arthur parcă se simțea tot la el acasă; când însă uruitul roților îl prevesti că trece podul de peste apa Nistrului, simți că parcă i se rupea ceva de la inimă și-l podidiră lacrimile, simțindu-se pe pământ străin. Vedeți că tot omul poartă în suflet dor de propășire pentru cele ce-i sunt dragi. Născut numai cu patru ani înainte de Unire, Milcovul nu mai avea pentru dânsul însemnătate de hotar, ci Prutul și Car-pații. Cum visaseră părinții de Unire peste apa Milcovului, tot așa o visa și el peste Carpați până la Tisa și peste Prut până la Nistru. Și, dacă avură părinții parte să-și vadă visul cu ochii, de ce nu i-ar fi dat și lui să vadă o Românie neatârnată și fără alt hotar decât limba?!

Nini însă era prea mic ca să hrănească asemenea năzuințe: el era ne-răbdător să-și revadă Franța. La Strasbourg se posomori văzând uniforme prusiene, acolo unde întâlnise pentru întâia dată pantalonii și chipiurile roșii ale francezilor. „Ah! Ce am sa-i mai ieu pe ăștia la goană cu zuavii mei!” spunea el lui monsieur Boully, și acela căuta să-l potolească, de teama unui scandal. La Avricourt se înveseli de tot, zicând fel de fel de cabazlâcuri împotriva prusienilor; ba, odată pe teritoriul francez, îi arătă limba și îi dădu vitejește cu tifla.

Pe cheiul gării Strasbourg din Paris, domnul comandant (maior) în retragere Durând iși aștepta elevii, cu rozeta de ofițer al Legiunii de onoare la cheotoare, dar răzimat, sărmanul, pe două cârji, nevindecat încă de gloan-țele ce le primise în pulpă de la comunarzi. Îi duse cu bucurie într-un frumos apartament din strada Gay-Lussac, unde regăsiră multe din lucrurile și cărțile lor din Rue de Tournon.

Parisul însă nu mai era același! Las că ruine întâlneai la fiecare pas, lu-cru foarte natural, după o năvălire străină, un asediu și un război civil; dar înșiși francezii parca nu mai erau aceia: veseli, zglobii, eleganți, mândri și politicoși cum îi lăsase Arthur. Obraznici, grosolani, neobrăzați și întunecați păreau acum, și grăbiți..., de parcă fiecare avea câte șepte prusieni după dânsul ca să-l alunge, așa te ghionteau de rău în treacăt! Cascheta și bluza umpleau străzile hoinărind și insultând jobenul și surtucul; priviri pizmașe și de neîmpăcată ură se schimbau între oameni de aceeași nație; câte o femeie mai elegantă trecea sfioasă și cu ochi plecați, ghiontită și ea, sărăcuța, sau osândită să audă grosolănii. Tocmai se întâmplă să treacă și faimosul regiment al 3-lea de zuavi, primii soldați ai lumii, cum îi chemase Nini, care râvnea să-i și comande odată.

Mândrii, veselii și mucaliții zuavi de odinioară scrâșneau acum din dinți posomorâți, neîndrăznind a se uita la publicul care-i insulta, pomenindu-le de supa de la Wissembourg, de Metz și de Sedan! Iată aspectul Parisului în anul mântuirii 1872. Altă lume, alți francezi!

Toate prevederile lui monsieur Boully se îndepliniră întocmai: el, ca unul ce absolvise în chip strălucit școala normală și căpătase titlul de agre-gat, fu numit, tară multă greutate, la un liceu din sudul Franței, ca profesor de clasa a V-a; Nini, după ce trecu un examen, fu admis în clasa a III-a; iar Arthur, trecând cu laude examenul de bacalaureat, se și înscrise imediat la Facultatea de Drept și după trei ani, la 1875, căpătând titlul de licențiat în drept, se întoarse în țară. În același an se prezintă și Nini la bacalaureat, unde căzu cu glorie, lucru ce era de prevăzut: una că era prea tânăr, și apoi și din alte împrejurări, pe care le vom arăta îndată.

Monsieur Durand, pe lângă răni și înaintare în ordinul Legiunii de onoare, mai căpătase și niște reumatisme articulare acute, care-l țintuiau cinci zile pe săptămână în pat, gemând ziua și noaptea, cu toate salicilatele și morfinele cu care-l îndopau medicii, ocărând și blestemând pe comu-narzi că nu-l nimeriseră mai bine la inimă decât la pulpe! Urmarea fu că monsieur Nini, care urma cursurile ca extern, simțindu-se neprivegheat, nu se mai ținu atât de carte, decât pe politica franțuzească. La școală mergea el regulat, de frica lui papa Durand, căruia i s-ar fi comunicat absențele; dar, în loc de a sta la banca întâia, cu cei mai buni elevi, căpăta regulat la clasificația săptămânală o pozițiune mult mai înaltă, clasele franceze având băncile așezate în trepte ca la parterele teatrelor, iar banca ce o căpăta Nini era cea mai apropiată de tavan.

Pe acele înălțimi nu putea întâlni decât tineri din treptele cele mai înalte ale societății franceze; harnici ca dânsul, dar decât dânsul mai pomăduiți, mai frizați, mai pudrați și poate chiar mai îngâmfați de titlurile lor de duci, marchizi, conți, viconți, vidami și baroni. Unii din ei uneau cu tipul fru-mos și curat al francezilor și ceva pistrui ori câte un nas încovoiat, ceea ce dovedea că, de se coborau din parte bărbătească, tocmai de la Sf. Ludovic ori de la vreunul din cruciați, de partea femeiască obârșia lor era mult mai veche, ridicându-se poate și mai sus decât împrăștierea poporului ales de Dumnezeu! Această fericită încrucișare era, pentru el, o chezășie mai mult că nu vor rămânea mai prejos decât strămoșii lor, căci, fiind foarte în curent cu hipologia prin părinții lor, membri toți ai Jockey-Clubului, știau cu siguranță că rasele de cai nu se pot îmbunătăți decât prin încrucișare, și așa trebuie să se întâmple negreșit și la oameni, încheiau ei. Acum, așa o fi și pentru nobleță franceză, mai presus de oameni și de celelalte noblețe? Aceasta numai viitorul o va putea dovedi. Toate simpatiile lui Nini se în-dreptară dar deodată spre camarazii săi de bancă, cari, prin eleganța portu-lui și a manierelor, se apropiau mai mult de ale lui deprinderi. Ce ar fi putut găsi un tânăr ca Nini la cei din băncile inferioare?! Niște rufoși, nepiep-tănați și lucrând din răsputeri a nu-și pierde bursele obținute la concurs: niște calici în toată puterea cuvântului, de cari te puteai servi pentru ca să-ți dezlege o problemă mai grea, sau să-ți copieze o lecție, pentru un gologan, doi; dar, întâlnindu-i pe stradă, îți venea greu să-i saluți. Și ce să vorbești cu dânșii, mă rog? Niște tâmpiți, cari, la vârsta lor, n-ar fi fost în stare să deosebească un ultramontan de un oportunist sau de un centre gauche și, de le pomeneai de un handicap, căutau pe cartă acest cap necunoscut, cre-zând că le vorbești de geografie! Cu astfel de gângănii erau populate banca întâia și a doua. În celelalte bănci se răsfăța burghezimea: feciori de băcani, de marchandes de modes , de cocote, de lăptărese și de funcționari de-ai Republicii! Ceva mai curăței, dar, vai! liber-cugetători sau atei, protestanți sau jidani, propovăduind desființarea tronurilor, a titlurilor, a bisericilor, pe care voiau să le întrebuințeze în alte scopuri mai utile, preschimbându-le în grânare publice ori în grajduri comunale! în afară de inalta bancă care visa revanșa și de băncile cele de jos, care nu visau nimic, toate celelalte erau antimilitariste. Nu soldățimea lui Bandinquet (Napoleon al III-lea) trădase și pierduse Franța, vânzând Alsacia și Lorena prusacilor și scăldându-se apoi în sângele poporului? Preotul și ofițerul, iată adevărații dușmani ai omenirii! Desființarea granițelor și înfrățirea popoarelor prin singura înrâurire a limbii franceze, a modelor franceze, a luminii franceze și a domniei universale a Franței, răspânditoarea îndreptățită a acestor frumoase idei... cu totul franceze. Iată idealul! Geniul Franței cucerind și dominând lumea, fără osteneli, lupte și vărsări de sânge și fără ca niciun francez să se vadă împiedicat de a-și soarbe în liniște Franche-cafeaua sau absintul pe terasele cafenelelor de pe Bulevard!

Înlocuiți, vă rog, în teoria de mai sus cuvintele de franceză și de Franța cu aceea de românească și de România, și veți vedea oarecare asămuire între acel ideal și idealul lui Arthur; căci a muta niște hotare de la Prut la Nistru și de la munți pe malurile Tisei ori tocmai până la marginile lumii, nu e decât un pas, cam mărișor, nu e vorbă, dar se știe că în lumea idealurilor nu există distanță. A voi însă, în numele egalității, să stăpânești lumea, iar în numele libertății să silești pe oameni să-și părăsească limbile, credințele, datinile și obiceiurile, pentru a le primi pe ale tale, ca să-ți cumpere mărfurile tale și să trăiești bine - ideal era și acesta, dar care nu mai putea fi primit nici de visătorul Arthur, nici chiar de aristocraticul Nini, care nu primea nici pe unul din punctele acestei teorii, ce se încheia mai ales în următorul articol: „În numele liberei-cugetări și a zeiței Înțelepciu-nea, născută în 1793, dar, de atunci, în veci nepieritoare, este oprit a mai crede în nazariteanul Isus, în așa-zisul prooroc Moisi, în Mahomet, Buda, sau alte închipuiri mincinoase, cari au stăpânit și întunecat mințile înainte de răsăritul soarelui libertății! Contravenienții vor fi ghilotinați, arși de vii, sau electrocutați!”

Evlavios nu fusese niciodată Nini, dar știa că unui gentilom nu-i era îngăduit să fie ateu, cum nu i s-ar ierta să umble desculț sau cu opinci. Biata coana Profirița îl dusese regulat la biserică în Steleni și la Iași, poate ceva mai rar la Paris, că era greu pentru dumneaei să urce cele trei etaje ale casei din Rue Racine: ba învățase catehismul. Uneori se ducea cu mama și surorile laSt. Sulpice, unde nu erau atâtea scări de suit; nu tot Dumnezeu era și acolo? Apoi, brodindu-se adesea ca sărbătorile mari catolice să cadă la un loc cu cele ale bisericii ortodoxe, se duceau, de curiozitate, la Madelena sau la St.-Roch, să asculte liturghia din noaptea Crăciunului, de pildă, unde auzeau o muzică sublimă, cântată de cei mai mari artiști ai Operei. Cu ace-eași nepăsare mergea Nini și la capela din Rue Racine, și la St. Sulpice, și la Madelena, găsind totuși că la Madelena era mai frumos. De aceea chiar nu putea admite ca această minune de artă să se preschimbe în grânare sau în grajduri pentru caii primăriei.

Asemenea cu desființarea tronurilor, pe care era să se așeze după ce l-or răsturna pe Carol cum l-au dat afară pe Cuza! Tot așa cu licențierea armatei: de se desființau zuavii, cum era să le fie colonel? îmi veți spune că nu va putea să fie totodată și pe tronul lui Carol, șezând pe moale și călare în capul regimentului al 3-lea de zuavi! Trebuia să aleagă într-un fel. Așa este, dar fiindcă zuavii păreau cam abătuți, de când îi bătuse prusacii, iar Carol putea să se opuie cu încăpățânarea sa de teuton la suirea lui Nini pe tronul României, nu se putea decide așa lesne, și măcar până la o hotărâre era mai bine să rămâie și tron în România, și regimente de zuavi în Franța.

Pentru toate motivele acestea, Nini se potrivea așa de bine în gânduri cu camarazii săi din banca cea aproape de tavan, căci cu toții, chiar și cei pistruiați, erau buni catolici, buni francezi, credeau în neîndoioasa biruință a bisericii, a tronului și a glorioasei armate franceze, care va reda patriei Alsacia și Lorena, înecând parte din prusaci în apele Rinului și ce va mai rămânea din ei, în apele mocirloase ale Spreei de la Berlin!

Examenele de sfârșit de an neexistând în școlile franceze, tinerimea aceasta, mai mult valoroasă decât studioasă, trecea și ea din clasă în clasă, precum trece oaia prin ciulini, pierzând mai multă lână decât poate apuca iarbă.

Firește că între atâția nobili titrați, tânărul aristocrat nu se putea mul-țămi cu spătăria lui moș Trofim, și titlul de agă suna prost pe franțuzește. La tradiționala întrebare a școlarilor francezi: „que fait ton pere (ce face tată-tău)?”, răspunse dar că papa trăiește pe domeniile sale, în castelul de la Steleni, că se numește contele Stelea de Steleni, că fratele său poartă titlul de viconte și că el, ca al doilea fiu, e numai baron, însă provizoriu, căci, la moartea bunicului său matern, ducele de Varlaam și mare „ataman” al Moldovei, va moșteni și titlul, și armele, și ducatul, care se alcătuiește din mai multe seniorii, ca de pildă, comitatul Soldaini, marchizatul Speriatti și altele.

De aici, țineți-vă urechi naive de francezi! Că băiatul era înzestrat cu închipuirea românească, ce o lasă departe pe a lui Alexandru Dumas, Eugene Sue și alți romancieri. Prin ce minunății nu-i purta Nini pe bieții coborâtori ai cruciaților?! În ce palate nemaipomenite nu-i găzduia prin marchizatele și ducatele lui viitoare?! La ce vânători - à la Cooper sau Gustave Aimard -nu-i făcea să asiste, ucizând, fără milă, căprioare, cerbi, mistreți, lupi, urși, prăsind până și lei, onagri, turme întregi de antilope ori de hanguri, în ne-vinovata noastră Românie! Darmite râurile noastre pline de crocodili, cai-mani și alte mărunțișuri! Și bălțile înroșite de raci, care ies la suprafață fierți gata, din pricina fierbințelii razelor solare! Așa că toți nobilii lui camarazi ne cunoșteau de acum țara, parc-ar fi trăit șepte ani de zile numai în caste-lele de Soldanii, Speriatti și altele!

Se întâmplase, nu e vorbă, ca un tânăr duce să-i zică lui Arthur: „cher vicomte”. Cum era, din norocire, și Nini de față, bunul Arthur se uită lung la frate-său, dar îi fu milă să-l dezmintă. Rămași însă între patru ochi, începu să-i facă o zdravănă morală. Nini însă se rugă atât de frumos să nu-l facă de rușine înaintea camarazilor, încât bietul băiat se lăsă să-l „vicontească” francezii după pofta inimii. „Ce-mi pasă, la urma urmei? zicea el. Parcă am să mă așez în Țara Franțuzească? Mâine, poimâine îmi iau licența, și adio! De-l fac de râs însă pe Nini, cum o să mai trăiască încă atâția ani aici, între dânșii? Apoi rușinea lui nu s-ar răsfrânge, în parte, și asupra numelui nostru?”

Veneau, duminica, camarazii să-l ia pe Nini la curse sau la Bois de Bou-logne , în niște trăsuri cu cai frumoși și livrele strălucitoare, care stârneau admirația burghezilor și a cocotelor de pe „Bui-Miș” (adică „Boulevard St. Michel”), dar totodată ura și înjurăturile bluzelor și a caschetelor!

Monsieur Durand își da consimțământul cu plăcere, văzând că elevul său frecventează o societate aleasă, de la care nu va putea căpăta decât exemple frumoase și maniere distinse. Ba să fim sinceri de tot: monsieur Durând era francez neaoș, cu toate huzururile și cusururile neamului, și el om de o cultură desăvârșită, eminentă chiar, el, care-și câștigase gradele sale universitare cu sudori și lipsuri de tot felul, iar gradele sale militare și decorația de ofițer cu tăiușul săbiei, primejduirea vieții și vărsarea sângelui său pentru patrie, se simțea nespus de onorat, când avea prilejul să zică; „monsieur le comte”, „monsieur le vicomte” sau „monsieur le marquis” unui filfizon care nu-i ajungea nici la tocul cizmelor și-l mai privea și de sus! Și titlurile acestea, când le rostea, parcă-i umpleau toată gura bietului burghez!

În fiecare marți, Nini lua un stal la Thèâtre Français , unde căsca de urât în timpul actelor; dar se ducea acolo pentru că era sara aleasă de aristo-crație, și, în cursul antractelor, deși nu-i mijea măcar mustața, se ducea, în smoking, să facă vizită în loja vreunui camarad, care spunea mamei sale - ducesa sau marchiza cutare: „doamnă, am onoare a vă prezenta pe baro-nul Nicolas Stella de Steleni, viitor duce de Varlaam, Soldanni, Speriatti” și alte locuri! La aceasta doamna ducesă sau marchiză căuta să-l întrebe dacă moldo-valahii vor mai suferi mult timp pe un prusian pe tronul lor și dacă, renunțând la schisma lor, nu se vor uni în credință cu Domnul nostru Isus Hristos, recunoscând pe sfântul nostru părinte Papa de la Roma în locul țarului rusesc, care e, după cum se știe, papa schismaticilor?

În timpul vacanțelor de vară, monsieur Nini găsea o mie și una de motive pentru a nu însoți pe fratele său la Steleni și, cu consimțământul lui monsieur Durând, se ducea în vilegiatură când la un castel de pe țărmurile Britanici, când la altul de pe malurile Loirei. Acolo avea prilej să observe cât de tare strălucesc stemele glorioase ale cruciaților, când sunt restaurate și din nou poleite, nu prin vreo bravură sau faptă mare, care astăzi nu se mai „cotează” la bursă, dar prin ceva aur jidovesc. Partide de yachting, Lawntennis, Football, vânători de ciocârlani sau de turturele prin parc, ex-cursiuni prin împrejurimi, picnicuri, în sfârșit, viața de castel din Franța, belșugul franțuzesc, luxul la suprafață, și cu sărăcie în fond; totodată darnic și zgârcit, de o bogăție stălucitoare și de o calicie cărpănoasă, unde la fiecare zece persoane se economiseau trei cotlete, socotindu-se că printre ei se vor găsi cel puțin trei cărora să nu le placă și niciunul atât de rău-crescut ca să-și ia două în farfurie; unde ochiul tău ager și neadormit trebuie să prețuiasă fiecare fel de bucate, fiecare băutură, ca să știi să-ți potolești foamea și setea cu cele mai ieftene, să-ți plătești ospitalitatea prin mii de laude delicate, prin fel de fel de corvade obositoare și plictisitoare; iar, la ziua hotărâtă pentru sosirea unei alte serii de invitați, să-ți găsești break-ul sau trăsura care trebuie să te conducă la gară, așteptându-te la scară cu tot bagajul tău, împachetat și așezat în ea.

Adevărat că Nini, fiind privit ca un copil, nu suferea de aceste neajunsuri și nu făcea parte din nicio serie. Dormea în camera camaradului său, era scutit de corvezi și petrecea la castel toată vacanța, amânând să răsplătească camaradului său ospitalitatea primită pentru timpul când va fi duce de Varlaam.

În asemenea întocmiri nici că se putea să nu cadă la examenul de bacalaureat în științe. În loc ca această înfrângere să-i fie spre îndreptare, ea avu numai darul de a-l face să renunțe la gloria de a comanda un regiment de zuavi. Las’ că armata nu mai era la modă și că unii ofițeri o declarau chiar în plină decadență, dar tânărul prinsese ură pentru logaritme, ec-vații și alte bunătăți de ale matematicei. Apoi și perspectiva de a sta doi ani închis la St.-Cyr nu era tocmai atrăgătoare. Și pentru ce? Ca să ajungi colonel, cine știe când! La ordinele generalului de brigadă, un tâmpit, al generalului de divizie, alt tâmpit, al comandantului de corp, un idiot, și al președintelui republicii, un civil, un burghez ieșit cine știe din ce prăvălie ori fabrică!

Declară dar lui monsieur Durând că nu-și simțea nicio aplecare pentru științele exacte și că preferă să se pregătească pentru litere, după care va urma, ca Arthur, la școala de drept. Bun și îngăduitor cum era, monsieur Durând îi spuse să nu se descurajeze de căderea lui la examen; că nu Nini, ci el, Durând, era răspunzător de această cădere, pentru că-l lăsase să se prezinte prea tânăr la un examen atât de greu, cu spiritul încă nedestul de matur și insuficient preparat; că, de nu simte aplecare pentru cifre, să nu se silească; că va scrie părinților și-l va trimite tot ca extern intr-un pension special, unde va fi liber și se va pregăti, cel mult în doi ani, să capete diploma de bacalaureat în litere, după care va urma dreptul, dacă-l trage inima intr-acolo. „Aceasta, scumpul meu elev, mai adăogă bătrânul, îmi va da prilejul să te am încă mai mulți ani lângă mine, și-ți mărturisesc că aș fi în stare să mă bucur de căderea ta, atât de desperat eram la gândul de a ne despărți. Știu că St.-Cyr e aproape de Paris și că ne-am fi văzut des, dar tot n-ar fi fost ca acum” Francezul are în suflet comori de dragoste, pe care nu le arată decât foarte rar. Nu știu însă cum iși alege dragostile, că sunt întotdeauna de acord și cu interesul material!

Cum sosi răspunsul la scrisoarea lui monsieur Durand, răspuns ce nu putea să fie decât favorabil, dată fiind încrederea ce o avea și conu Miha-lache și coana Profirița în luminile și experiența bătrânului profesor, Nini fu așezat ca extern la Institutul Chevalier, dintr-o stradă din dosul panteonului. Era prototipul fabricilor de bacalaureat, unde știința, lumina și confortul nu erau întrecute decât de cea mai largă și înțeleaptă libertate! Destul să înveți bine și cu folos, îți puteai fuma luleaua și în clasă, nesupărat de nimeni, iar, de erai intern, te puteai întoarce și la ziuă, însă era mai bine să nu te întorci decât la ora clasei, odată cu externii, că te scuteai să dai bacșiș portarului care-ți deschidea poarta morocănos că l-ai trezit din somn. Monsieur Chevalier cerea cam scump, dar, în schimb, garanta succesul în optsprezece luni, excluzându-se vacanțele.

Acolo găsi vreo trei din camarazii lui de bancă, încât se simțea ca acasă la el. Se făcuse cam măricel, și obrăjelul lui de copil începuse a se îmbrăca cu acel pufușor care stă atât de bine bobocilor de rață, dar îi cam sluțește pe puii de om. începu a întrebuința briciul, dar numai pentru obraz și băr-bie. Pufușorul de subt nas îl căuta cu îngrijire, trăgându-l neîncetat, doar o crește mai iute, în chip de mustață. Pe lângă retorică și filosofie mai învăță să răsucească alene câte o țigaretă de tutun Maryland, de la care trecu la țigările de foi zise „petits-Bordeaux” pentru ca să ajungă la primul său Londres. Aceste încercări treptate, dar neapărate, aveau, până ce se mai de-prindea, oarecare analogie cu valurile mării, prin efectul ce-l produc asupra pasagerilor mai slabi de stomac; dar ce nu îndură bieții băieți pentru a se arăta că sunt și ei oameni în toată firea? Culmea fericirii pentru Nini consta în a sorbi deodată atâta fum de tutun cât îi primeau plămânii, a înghiți o halbă de bere pe nerăsuflatele și apoi a da drumul fumului pe nări, spre mai marea uimire a internilor din clasele mici!

La fabrică (așa o numeai aspiranții la bacalaureat) se ducea regulat și învăța cu sârguință; de nu venea să-l ceară directorului o oarecare mătușă din Valahia pentru ca să-l primble în trăsura ei de casă și cu livrea bătătoare la ochi pe capră. Această mătușă de neam mare era fiică de portar parisian, fostă elevă la Conservatoriul de Muzică, și acum întreținută de un bancher, îi plăceau la nebunie bobocii de rață și pufușorul de subt nas al tinerilor cavaleri. Cum pleca bancherul în vreo afacere, mătușa venea să-l ceară pe Nini, care nu se mai întorcea în Rue Gay-Lussac decât a doua zi, cu gulerul leoarcă, cravata pe ceafă, cearcăne la ochi, somnoros și obosit ca vai de el. Domnul comandant Durand se făcea că nu vede și n-aude, aducându-și aminte de tinerețele sale.

Cu toată viața asta, cam accidentală (prin ce minune, nu v-ar putea-o spune decât domnul director Chevalier), tânărul Nini trecu la termenul precis de optsprezece luni examenul de bacalaureat, nu cu laude ca Arthur, dar cu stricta majoritate de bile cerute de regulament.

Scăpat cu obraz curat, trânti mai întâi o petrecere cu camarazii și cu mă-tușa, de nu mai dădu ochii cu monsieur Durand o săptămână de zile. Apoi se înscrise la drept, unde tot aspirant la licență era să-l ajungă, după cum vom vedea, și titlul de viconte, și acela de duce.

Capitolul XXIII Scumpă țară și frumoasă!

Călătoria ce o făcu Arthur, întorcându-se în țara lui iubită, vesel, cu diplomele ticsite în buzunar, cu conștiința datoriei împlinită cu prisos, fu pentru el un adevărat vis de fericire! La Viena doar trecu de la o gară la alta, atât era de dornic de a se revedea între ai lui și între ale sale. În za-dar îi treceau pe dinaintea ochilor încântătoarele priveliști din jurul Vienei, civilizatele sate, șosele, câmpuri și păduri ale Boemiei, nesfârșitele șesuri poloneze și galițiene! Nu vedea nimic, nu băga nimic în seamă! Își amorțea nerăbdarea în trepidarea monotonă a trenului, trezit abia de uruitul roților trecând peste vreun pod, sau lovind macazurile vreunei stații. Se supăra pe opririle prin gări și privea, inconștient, cum îi săreau înainte stâlpii telegrafului, părând că-i zic, în treacăt: „Fiecare din noi te apropie de țelul dorit, iar rămânând în urma ta, te depărtăm de acea străinătate în care n-ai gândit și n-ai râvnit decât la ceasul de fericire pe care-l trăiești acuma!” Când ace-lași uruit de roți îi anunță că trece podul de pe apa Nistrului, simți iar că i se umezesc genele, dar deodată cu duioase și răcoritoare lacrimi de bucurie! „Iată-mă, în sfârșit, în neamul meu, își zicea el, pe pământul strămoșilor, în lumina și văzduhul care rodesc belșugul Românului!” Și cu nesaț sorbea aerul de la fereastra vagonului. Trecu și Prutul, aruncă o privire de duioasă amintire spre frumoasa Sadagura ce se zărea la stânga, apoi admiră uimit frumosul palat episcopal ce abia se isprăvea pe atunci, și intră în gara Cernăuților.

Cu toate că era ostenit, nu se opri nici acolo; gândul de a întâlni unifor-me și firme străine pe pământ românesc nu-l atrăgea deloc; și nu se coborî din vagon decât la Ițcani.

Mare-i fu bucuria zărind, de departe, tradiționalul nostru călăraș; cu amândouă mâinile înfipte pe sacul cu corespondență pe care-l ducea înco-văind spinarea până la vagonul de poștă, lăsând sabia să-l ajungă din urmă ori să i se împleticească de picioare. Asudat ca vai de el, cu căciula, cam roasă de molii, aruncată după ceafa, descins, că brâul îl uitase la vagon, lăsa să-i fâlfâie în bătaia vântului cămașa iui nu prea albă, dar împodobită cu niște fâșii late de cit, roșii pe vremuri, ajunse acum trandafirii, mai mult din pricina soarelui decât a prea desului spălat! Aceste podoabe mai erau și zdrențuite pe unele locuri, iar pe poalele cămeșii apăreau niște mari pete galbene, care mărturiseau că voinicul fusese, nu de mult, dejurnă la grajd, unde dormise pe moale!

Când trecu parmaclâcul despărțitor unde păzeau, din partea austriacă, doi finanți fercheși, ținând carabinele lor atârnate de curea pe umăr și pur-tând trufași niște pălării cu pene multe de cocoși, Arthur avu impresia ceva mai bună de sentinela română, care sta din partea noastră, răzimat alene de pușca lui cu ac. Era un dorobanț mândru și chipeș, căruia nu știu dacă-i lipseau mai mult de doi nasturi la manta! Căciula însă era nouă-nouță, cu cocarda tricoloră la o parte, din care țâșnea drept în sus o pană de curcan! Și pana aceasta părea că se zburlește și desfide mulțimea penelor de cocoși, care se plecau cu umilință dinaintea ei, după datinile neamului lor coco-șesc, căci de! cocoși cât de mulți să se pună de pricină cu curcanul..., dracul a mai văzut?

Vameșul și funcționarii, cu cari stătu de vorbă, se plângeau amar de ne-ajunsurile și greutățile ce li le făceau zilnic colegii nemți, cari se uneau cu jidanii în contra lor. „De ne-ar face statul măcar niște bordeie la Burdujeni la noi, am fi mai mulțămiți”, ziceau ei.

Unde i se cam strică cheful lui bietul Arthur, fu atunci când intră în țară cu aceleași vagoane și cu același personal de tren, care striga pe la gări: Prutușani în loc de Burdujeni, Loișpici în loc de Lespezi, și așa mai departe, până la ultima stație de lângă Iași, Cucutenii, pe care o schimonosea și mai rău; în sfârșit, tot șnițel, meșlpais și feslauăr fusese silit să comande la Pașcani, în lipsă de altăceva. Așa că tot Nistrul rămăsese în inima lui ca adevărat hotar al patriei, pentru că numai acolo îl întâmpinase o adevărată bucurie sufletească!

La gară îl aștepta toată familia, care se așezase de iarnă la Iași, din pri-cina fetelor. Cum le spunea că abia acum se simte scăpat din străinătate, pentru că și în tren parcă tot în străini era: „Ai vrea poate, îl întâmpină îmbufnat conu Mihalache, să ne dăm viețile pe mâna leneșilor și uitucilor noștri? Aferim! Nu m-aș sui în tren condus de români, Doamne ferește! Mai bine aș merge cu căruța, ori cu harabagii jidani!”

— De ce, tată? întrebă tânărul cu mirare. Nu sunt în stare românii să conducă o mașină ori să con-troleze niște bilete? Să n-aibă ei atâta inteligență?

— De inteligență nu duc ei lipsă, bată-i norocul, răspunse bătrânul. Dar ce să le faci dacă sunt dezmățați, uituci, leneși și, cum se zice: lasă-mă să te las?!. Controlorul dumitale ar face politică în loc să-și controleze biletele; iar mașinistul, de i s-ar strica ceva pe drum la mașină, i-ar bate o pană, ori ar lega supapa de siguranță cu vreun curmei de tei, socotind că e căruța lui tată-său, și ar zbura în aer cu mașină cu tot! Zboare sănătos, n-ar fi cea pagubă mare: dar m-ar schilodi și pe mine, că s-ar răsturna vagoanele! N-am pățit astă-vară ceva cam la fel în Steleni?

— Cum? întrebă Arthur speriet.

— Ascultă. Luasem ca mașinist un absolvent de la școala noastră de me-serii de la Iași. Decât să mănânce o pâine un străin, mai bine unul de-ai noștri, nu e așa? Ei bine, iaca ce am pățit cu domnul absolvent. Începu-sem a treiera grâul de vreo câteva zile, și-i arătasem băietului că locomobila chiftește pe unele locuri. „Las' c-o dreg eu! îmi răspunse el. Pân-or mânca oamenii de amiazi, n-o să mai curgă de nicăieri, vă asigur eu pe onoare!” Liniștit, mă întorc acasă, șed la masă, mă mai odihnesc un ceas, două, după obicei, și poruncesc să-mi pună caii ca să mâ duc iar la mașină. Când ies pe cerdac, ce să văd?! Mașina mea foarte lămurit zugrăvită pe-naltul cerului, într-un nour de aburi! Sării în trăsură și ajunsei la arie într-o goană. Mașina slobozea la abur din toate părțile! „Ce-i asta, Niculescule?”, îi strigai eu mașinistului, care, cu un briceag, cioplea un bețișor.

— De, știu și eu, cucoane! Locomobila, după cum știți, chiftea pe unele locuri; i-am bătut și eu niște pene pe unde curgea mai rău. Se vede că din pricina asta s-a dezlipit chinorosul și de pe aiurea, încât a prins a lăsa abur din toate părțile!

— Da bine, omule, făcui disperat, decât a bate pene, de ce nu i-ai lipit locurile pe unde vedeai că chiftește?

— Apoi așa aveam de gând să fac și eu la noapte, când s-o răci, dar am socotit că cu o pană-două s-o astâmpăra ea până seara! Pe când vorbea, țâuu! văd sărind în sus o bucată de alamă și tot aburul ce mai rămăsese în cazan ieșind cu un tunet de-ți lua auzul! „Nu vă speriați, cucoane!”, îmi stri-ga Niculescu, alergând să stingă focul din cuptor. O fi sărit regulatorul de la supapă. Se cam slăbise ieri, și-l întărisem legându-l cu o bucată de sfoară; se vede că nu era destul de groasă și a plesnit, iar regulatorul a sărit cu capac cu tot! Lăsați, că o dreg eu acum!”

— Ba să faci bunătate, domnule Niculescu, să nu mai dregi nimica! Du-te mai bine la școala dumitale și mai învață vreo doi-trei ani, apoi vino să te tocmesc! De nu vrei așa, atunci du-te de mai bate pene și la alte mașini, nu numaidecât la mașinile mele! Și l-am luat iar pe bețivul de Willy.

— Ei, băiete, mă vezi tu intr-un tren condus de Niculescu? Nu trebuie să ceri omului mai mult decât poate da: unde e vorba de deșteptăciune, de agerime și de dibăcie, sau chiar de iscodire, pune-l pe român, că-ți va merge în plin; nu-i cere însă nici băgare de seamă prea multă, nici răbdare, nici migăleală în amănunte, nici mai cu seamă regularitate, că te dă de sminteală! Iaca: ne-a venit acuma un doctor de-ai noștri, chiar din lași, doctorul Ciurea. Cică-i un învățat în toată puterea cuvântului! Bătrânul Russ îl laudă foarte mult, îl cheamă totdeauna în consultație, ba ceva mai mult, de când a venit Ciurea, Russ se mărginește acum mai mult în rolul său de operator și-l recomandă pe Ciurea la clienți. Ei bine, crezi tu că aș da pe unul din voi, sau pe mine, pe mâna lui Ciurea? Parcă mi-ar fi în grijă să nu uite ceva, ori să caute să-mi bată și el o pană, ca Niculescu! O să avem noi cu vremea și doctori, și ingineri; ba sunt încredințat că românul nostru o să se distingă în toate ramurile înțelepciunii omenești, că numai prost nu-i. însă mai trebuie așteptat.

Cum află hatmanul sosirea lui Arthur, trimise îndată trăsura să-l adu-că 1a Șoldani. Bunicul și nepotul, nașul și finul timp de două săptămâni avură prilej să se studieze și să se cunoască bine. Hatmanul se încredință ca băiatul nu se înstrăinase deloc între francezi și bine făcuse Mihalache că-l trimisese la Paris. Arthur prinsese a bănui că între tatăl său și bunic trebuia să se fi întâmplat o neînțelegere. Bunul Arthur se hotărî îndată s-o afle și s-o curme cu orice preț. Într-o seară, pe când stăteau amândoi de vorbă, îl întrebă de-a dreptul pe hatman de nu avea cumva vreun parapon asupra lui tată-său, pentru că i se părea că simte o oarecare schimbare în raporturile lor.

— Nu, dragul meu, te înșeli, răspunse hatmanul oftând. Am pentru tată-tău aceeași dragoste, și-l cinstesc tot așa de mult ca înainte. Viața ne-a cam despărțit: el cu trebile lui, când la Steleni, când la Iași, când la București; eu cu bătrânețile mele, dovedind abia să umblu pe moșie; darmite să mă apuc de bătut drumurile! Adevărat că a fost o sfadă între noi, în care s-au schimbat chiar vorbe grele; dar e mult de atunci! Tocmai pe când hotărâse să vă ducă la Paris. Mă temeam să nu vă înstrăinați de neam pe acolo! Văz-ând astăzi cum simți și cum gândești, recunosc că a avut el dreptate și că mă supărasem degeaba. Numai de frate-tău îmi este cam în grijă, că prea de tânăr a plecat. Nu cred să aibă pentru țară aceeași dragoste ca tine, pentru că n-a avut vreme s-o cunoască.

— Așa este, făcu Arthur. Nini e puțin mai rece în privința asta; dar este încă copil. Când se va întoarce în țară și o va cunoaște, sunt sigur că o va iubi ca și mine. Despre asta nu duc grijă. Sunt însă foarte mâhnit de cele ce am aflat acum. Dacă nu puteai să umbli drumurile la vrâsta d-tale, era datoria tatei să vie să te vadă,

— Nu putea, răspunse hatmanul. Odată ce-i spusesem că nu-i voi mai călca pragul, cum putea să bată la ușa mea, mai ales că viitorul i-a dat drept-ate! Iaca, pentru ca să nu-ți întunec bucuria, ne vom întoarce împreună la Iași; voi trage acasă la voi și-l voi săruta din toată inima pe bunul meu Mihalache, mărturisindu-i că-mi recunosc greșeala.

Hotărârea aceasta fu pusă de îndată în lucrare spre mai mare bucurie a lui conu Mihalache, care în fundul inimii nu încetase de a-l iubi pe socru-său, cu toate că-i cam amintise crud de obârșie. Toată familia se bucură, dar cucoana Profirița mai mult ca toți, bineînțeles.

I se propuse lui Arthur să intre în magistratură; dar el ceru să-l lase cel puțin un an, ca să-și studieze țara, și, ajutând lui tată-său la moșie, să se pună în contact cu poporul, înainte de a fi chemat a-l judeca.

Tot pe atunci se pusese în aplicare acea reformă a armatei care-l făcuse pe Nunuță Roznovanu, încă pe vremea când legea se discuta la Cameră, să zică de pe tribună: „Cu legea asta, dlor deputați, România nu va mai fi o țară care are o armată, ci o armată care are o țară!” Următor cuvintelor ce le ros-tise, Nunuță fu unul dintre cei dintâi a se înrola în al XIII-lea de dorobanți, comandat pe atunci, de nu mă înșel, de către colonelul Pencovici, ajuns în urmă general. Știu că generalul comandant al diviziei era nemuritorul general Atex. Cernat: cea mai curată întruchipare a ostașului român și care s-ar fi mirat foarte pe acele vremuri de i-ai fi proorocit că peste doi-trei ani o să cucerească Plevna!

După pilda Roznovanului, se luaseră mulți fii de boieri și tot ce Iaşul avea mai distins ca tineret. Formau un pluton aparte, subt comanda unui sergent-instructor mai cilibiu. Pe un loc viran din dreptul Grădinii Publice și care se întindea de la rohatca Copoului până la poșta cu cai, astăzi sunt nenumărate și frumoase vile, umbrite de copaci frumoși, mai sunt cazarma, grajdurile și manejul roșiorilor. Atunci era locul unde evoluau recruții re-gimentului al XIII-lea, iar plutonul cilibiu operă chiar lângă șosea, unde se ridică acum gardul manejului. Era o plăcere să-i vezi pe Nunuță Roznovanu, Stelea, frații Ghica-Bragadir, Bogdăneștii și mai mulți ca dânșii, înșirați după talie; la flancul drept se ridica, cu vârful căciulii amenințând nourii, Iancu Palladi, nefiind altul mai lung în tot regimentul decât doar tambur-majorul, care nu mai era recrut. Și învățau cu toții mânuirea armei, numărând în cor: „Uun, dooi, un! doi! La um-măr!” Comanda sergentul cilibiu apoi, rectificând pozițiile greșite: „Coane lancule, vă rog: patul puștii mai îndărăpt când luați la umăr”. „Așa?” întreba Paladi, uitând că nu se vorbește în front. „Mai mult, mai mult, coane lancule”, arăta sergentul îndreptându-se spre Paladi pentru ca să-i rectifice poziția. „Cum mai mult, cum mai mult, mă?” zbiera conu lancu scos din pepene. „Așa?”, și exagera mișcarea atât de tare că-i venea sergentului baioneta în vârful nasului. Dar domnul sergent nu se supăra deloc, pentru că era cilibiu, era mândru să comande la atâta boierime, și pentru că-și îndrăgise coconașii, cari se înjoseau până a fi niște răcani proști, tocmai ei cari ședeau la masă sau la un pahar de vin cu domnul colonel, ba chiar și cu domnul general Cernat!

Roznovanu se împrietenise cu Arthur Stelea, găsind la dânsul cam ace-eași cultură, aceleași idei și simțiri; dar și pentru motivul că-i plăcea să-l aibă pe Stelea lângă dânsul când venea de la instrucție: când Stelea saluta vreun grad, punea și Roznovanu palma la căciulă, și era liniștit. Singur însă, miop și cam distrat, i se întâmpla să rămâie dator vreunui ofițer superior cu salutul, ori luând arma la umăr, să defileze cu ochiul la dreapta pe dinaintea vreunui subcomisar, luându-l drept comandantul diviziei, unde purta și polițistul cioc gros la bărbie!

Se încingeau între acești doi tineri niște discuții nesfârșite despre toate: literatura clasică, arte, știință, teatru, romane, critică literară, economie po-litică, în sfârșit, toate subiectele despre care pot vorbi doi oameni de aceeași cultură. Roznovanu avea curiozitățile lui. De multe ori discuta împotriva părerilor sale adevărate, numai pentru plăcerea de a discuta, și, după ce te înfierbânta bine, îți mai trântea un sofism, de socoteai că-ți cade tavanul pe cap, și începea a râde cu hohot văzându-te uluit! Abia atunci băgai de seamă că nu credea niciun cuvânt din câte le spusese și pentru care erai aproape gata să-l urăști!

Pe dânsul, Dumnezeu să-l odihnească, nu trebuia niciodată să-l judeci după vorbe, ci după fapte. A dovedit, sărmanul, o viață întreagă și pe câmpul de război că și-a iubit întotdeauna țara! însăși pornirea lui nechibzuită de la 3 april 1866 nu era adusă de râvna de a se urca pe tronul Moldovei, ci de un întreg curent de idei, scuzabile 1a niște oameni deprinși din leagăn, și cu oarecare dreptate, a se îndoi de viitorul neamului. După cum am mai spus-o, după refuzul contelui de Flandra, nimeni la Iași nu lua în serios candidatura principelui de Hohenzollern, ci o socoteau ca o manoperă muntenească pentru a da tronul lui Cuza vreunui pantalonar bucureștean. Se vorbea chiar de Ion Ghica, fostul principe de Samos, de un Golescu și chiar de Ion Brătianu ca președinte de republică! Erau toate născociri, presupuneri, bănuieli, dar care speriau pe cei ce le credeau și pe acei ce numai le bănuiau. La omul acesta toate erau porniri, în huzururi și în cusururi, speriindu-se de o muscă care-i bâzâia mai tare la ureche și avântându-se în mijlocul gloanțelor, cu o nepăsare de moarte, care făcu pe dușmanii săi (căci s-au găsit din ei și acolo, atât avea de mulți) să spună că nu-și da seama de pericol; risipitor și darnic la nebunie, și apoi zgârcit și zgârie-brânză; moștenitor al uneia din cele mai frumoase averi din Moldova, cu Pașcanii, Știubeienii, Vornicenii, palat la Iași, palat la Stânca, și murind la otel, aproape sărac, nefurat numai de cine n-a vrut, urât de mulți, nedreptățit de toți, și ce e mai crud, necunoscut de țara pentru care s-a luptat și el cu vrednicie și căreia i-a jertfit partea de avere care nu i-a fost furată de alții. Pentru că Roznovanu nu făcea niciodată paradă de patriotism, își ascundea dragos-tea și faptele, disprețuind pe aceia cari, lipsiți de această dragoste, au totuși dibăcia de a o specula! Și doarme acum, sărmanul, în cavoul de la Stânca, așteptând ceasul dreptății, care va suna și pentru dânsul ca pentru tot ce a fost curat, bun, nedreptățit și hulit.

Crescuți de mici în dragostea de carte, și Nunuță Roznovanu, și Arthur aveau curiozitatea de a învăța și adânci tot ce le era necunoscut. Se apuca-ră dar a învăța și milităria, nu cu scop de a îmbrățișa cariera armelor, dar pentru dragostea de a o cunoaște. Urmarea a fost că, în termenele prescrise de lege, trecură examenele lor de ofițeri și, când se mobiliză armata, plecară amândoi cu regimentul al III-lea la Dunăre. Dar să revenim, că n-am ajuns încă așa departe cu povestirea noastră.

Vara anului 1876, cu toată fierberea ce o adusese în țară războiul turco-sârb, trecerea voluntarilor ruși prin țară și cruzimile turcilor în Bulgaria, Arthur o petrecu toata la țară: când în Steleni ajutând pe tată-său, când la Șoldanii-Speriați pentru a mai ușura pe bătrânul hatman, care acum cam obosea degrabă. Sculat de cu zori, încăleca, luându-și dejunul într-o traistă legată de oblânc, și nu se mai întorcea decât seara. Priveghea cu sârguință lucrările, stând mult de vorbă cu țăranii, cătând să pătrundă în sufletul și gândirile lor, pentru a-i prețui și a-i iubi mai mult. În timpul popasurilor, îi strângea roată în jurul lui subt umbra unor copaci, de se întâmpla, sau după niște clăi și le da prilej de vorbă, mâncând cu ei de-a valma; ori după mâncare se tolănea după o scârtă, adormind puțin în bâzâitul monoton al batozei care-i trimitea în adierea unui vântuleț cald mireasma dulce a paielor proaspete.

Toamna, înainte de cules, luă parte la o manevră a diviziei a IV-a la Stân-ca, unde avu prilejul să cunoască un general francez, cumnat cu Roznova-nu, și să observe cu câtă miloasă simpatie se uita el la soldățimea noastră, și cu ce ironie privea corpul nostru ofițeresc.

Iarna își trecu examenul de sublocotenent la Iași și, în sfârșit, sosi și anul 1877. În ziua de 12 april, după revista țarului Alexandru al II-lea, pe podina de lângă gara Unghenilor-Ruși, armata imperială trecu Prutul, în-drumându-se, parte cu trenul, parte pe șosele, spre Ploiești și București. Tot în ziua aceea se află că un alt corp rusesc a și ocupat Galații și podul de la Bărboși, poziții strategice de o mare însemnătate și care erau amenințate de monitoarele turcești. Faptul acesta arăta că de-acum necesitățile strategice vor avea singure precăderea și că dreptul ginților va trece în al doilea rând; că, pentru a străbate acei o sută cinzeci de kilometri și mai mult cari despart Galații de așa-zisa graniță uscată, și a se afla în Bărboși în ziua declarației de război, era lămurit că acel corp de armată trecuse frontiera cu multe ceasuri înainte, și chiar zile, căci nu s-a văzut încă trupă în stare să facă o sută cinzeci de kilometri într-o singură zi.

Și treceau falnic rușii prin țara noastră și înfumurați lucru mare! Parcă erau la dânșii acasă. Ba marele duce Nicolae mai avuse tactul rusesc să adre-seze o proclamație românilor, parcă nu mai aveau de-acum, sărmanii, nici domn, nici autorități!

Când trecu prin Iași chiar însuși împăratul, conu Mihalache, hatmanul și Arthur se duseră la gară să privească.

— Ce zici, socrule? întrebă Mihalache Stelea. Oare s-or mai duce aceștia de unde au venit, ori de-acum pe capul nostru o să rămâie în vecii vecilor?!

— De, dragul meu, răspunse bătrânul, ia să nu mi-i trântească cumva turcii în Dunăre, că tare nu-mi plac! Parcă nu mai sunt rușii pe cari i-am cunoscut și tu, și eu în rândul trecut. Seamănă a fi două nații, două soiuri de oameni. Cei din jurul împăratului mai aduc a chip de om mai subți-re. Bremzen, Stolâpin, cunoștințe vechi ale noastre; uită-te Nepokoicinski pe care l-am avut în cvartir. Au îmbătrânit sărmanii și sunt oameni mari cu toții acum. Generali de divizie sau de corp de armată; dar, cât sunt ei de bătrâni, tot eleganți, distinși și bine-crescuți. Se cunosc de o poștă că sunt feciori de oameni! Și dintre ofițerii tineri sunt unii frumoși, eleganți și manierați; dar parcă nu ca cei de la ’48 și ’54. Ceilalți? Privește-i mă rog! Bărboși, grosolani, neciopliți, parcă ar fi niște vizitii lipoveni! Până și pe cli-ronomul, viitorul țar, parcă l-ar prinde mai bine caftanul și cușma-n patru muchii decât mantia și coroana de monarh! Tare mi se pare ca Rusia din vremile noastre asfințește și că ce-i răsare în urtnă n-o să fie frumos! Am grijă mare să nu-i bată turcii, că atunci vai de capul nostru! O să se încaiere la noi în țară, și toată pacostea, tot pe capul bietului român!

— Așa e, socrule, cum zici dumneata, și poate și mai rău! Dumneata acum dai întâi ochii cu dânșii, că de-abia aseară ai sosit din Șoldani. Eu îi văd de o săptămână, și-mi par mai destrăbălați între dânșii decât nemții de la ’54. Ofițerii se sfădesc între ei ca țiganii, soldați! nu mai salută decât pe ofițerii din polcul lor, și toți cei mari se mănâncă între dânșii, cu toate că n-au văzut nici umbră de fes sau de cealma! Eu nu duc grijă să nu-i bată turcii, mi-e frica să nu bată ei pe turci, căci atunci o să fie și mai rău de noi!

— Cum așa? întrebară uluiți și hatmanul, și Arthur.

— Ba foarte lesne de înțeles. De s-or pune pe mâncat bătaie, or mânca-o pe cea dintâi pe malul Dunării, a doua pe malul Buzăului, să zicem încă una la Siretiu, dar nu cred; și s-or duce frumos să o aștepte pe a patra tocmai dincolo de Nistru, de frică să nu-i apuce austriecii pe la spate. O să ne vie turcii în musaferie; vor sta cât vor sta spânzurând la bonjuriști, apoi s-or duce cum au venit, după ce-or strica Unirea și ne vor lăsa unul sau doi pași, ori ne vor trimite iar câte un drăguț de domn grec sau armean, așa că ne vom alege ceea ce am mai fost. De vor ajunge însă rușii la Țarigrad, apoi nici dracul nu-i va mai scoate de-acolo; iar biata țara noastră va fi împărțită în gubernii cu un gheneral-gubernator la București.

— Asta ar fi cu neputință, tată! exclamă Arthur. Niciodată Anglia nu le va permite să se așeze la Constantinopol! Cât despre România, ea e apărată de Convenția din 4/16 april, care-i garantează integritatea teritoriului.

— Că or sa se burzuluiască englezii, nici nu mă îndoiesc, urmă conu Mihalache; dar o să le treacă ciuda, pentru că n-or s-o poată scoate la capăt singuri, cu toate vapoarele lor. Le ar trebui cu dânșii o puternică armată de uscat, și le-a murit bietul Napoleon al III-Iea, săracul! Nu mai dau ei de așa chilipir! Cu Convenția, treaba e și mai lesne: ori ne privesc rușii ca stat independent, ne găsesc nod în papură și ne cuceresc fără multă vărsare de sânge odată ce au și pătruns în toată țara, ori, întemeindu-se pe tratatul de Paris, care ne-a declarat parte integrantă a Imperiului Otoman, ne anexează ca pe o provincie cucerită de la statul pe care l-au învins.

— Bine, dar asta ar fi o mișelie! zicea bietul Arthur supărat rău. Cogeami-te împărat să-și tăgăduiască iscălitura ca un mofluz!

— Ei, domnule licențiant în drept, ești încă copil, fătul meu. Mai lasă la o parte dreptul și tratatele când vorbești politică; iar dreptatea arunc-o-n fântână! Chiar dreptul dumitale, cu ce și-ar aplica paragrafele de n-ar fi jandarmii? Din nenorocire, dragul meu băiat, noi n-avem jandarmi destui! Pe rus nu trebuie să-l creadă nimeni decât după ce a murit, și încă tară moș-tenitori. Despre mine, cât a fost vorba să treacă oștirea împărătească prin țara să se bată cu turcii, n-am dus nicio grijă. Au mai venit și s-au dus tot așa cum au venit; de când însă mă uit la acel de-acolo cu șapcă albă și vipușcă vișinie, mi-e frică rău, pentru că știu eu ce știu.

— Și ce anume? întrebă Arthur.

— Rușii au o credință consfințită chiar de-o lege făcută de Petru cel Mare, când fu prins la Țuțora de către oastea vizirului Baltagiul. Știți că pentru ca să scape, afară de toți banii și giuvaiericalele ce le putu aduna, cedă prin tractat turcilor Azovul și cetățile din marginea Crimeii. Întors la Peters-burg, porunci Senatului să legifereze că orice pământ ce se calcă de țar, în fruntea armatei sale, devine de drept pământ rusesc; și orice făgăduință sau învoială ar da sau face pentru înstrăinarea acelui pământ, nu poate fi recunoscută nici de Rusia, nici de el, nici de urmașii lui. Cu rânduiala asta, oștirea rusească poate trece oriunde, poate ocupa orice țară vremelnic, apoi s-o părăsească, fără ca prestigiul ei să fie știrbit; de asemenea, țarul se poate duce în călătorie unde vrea; dar dacă se pune țarul rusesc în fruntea oștirii sale, unde calcă, pământul e al lui. De asta, cu toată Convenția și iscălitura împărătească, nu-mi place să-l văd călcând pe la noi. Rusul, măi băiete, e ca și râmătorul, oricât l-ai alunga și l-ai lovi peste rât, el tot la treucă se întoarce! A cui e Crimeea și biata Basarabia noastră? Chiar bătut de l-aș vedea și alungat până la Moscova, tot aș avea grijă să nu se întoarcă. Numai de s-ar răscula toate popoarele cucerite de dânsul, aș ști că nu mai este primejdios, și aș dormi atunci liniștit!

Capitolul XXIV Glorioasă și liniștită moarte

Gândurile aceste posomorâte și pline de griji ale lui conu Mihalache Ste-lea erau împărtășite de multă lume; mai cu seamă între moldoveni, cari, din pricina vecinătății, avuseră prilejul să-i cunoască pe ruși mai de aproape, sau să audă vorbind pe unii basarabeni cu cari se înrudeau.

Când însă Corpurile Legiuitoare proclamară Neatârnarea și apăru or/dinul de mobilizare, opinia publică se preschimbă ca prin farmec și acei cari în ajun susțineau că în caz de război niciun rezervist nu va răspunde la chemare, alergau la cazarmă să se echipeze și porneau la corp. Nu mai era ca în vremea lui Mihai Viteazul sau a lui Ștefan cel Mare, când țara toată se scula în picioare; acum era Neamul care se ridica întreg! Mare fu mirarea statului-major rusesc, când află că o divizie întreagă din Transilvania pro-pusese principelui Carol să treacă granița cu arme, bagaje și ofițeri cu tot, ca să se alăture cu frații lor români! Știrea aceasta fu poate cauza pentru care diplomația rusească respinse cu atâta aroganță ajutorul armatei române, pe care trebui să-l implore cu două luni în urmă.

Conu Mihalache, care era atunci în vorbă să-și dea pădurea din Ste-leni spre tăiere și găsise chiar pe ea un preț neașteptat de mare, se grăbi a-și încasa banii și a pleca odată cu Arthur la București: fiul, spre a și găsi regimentul, care se și concentrase la Tur nu-Măgurele, iar părintele pentru a cere Măriei Sale Vodă învoire de-a echipa pe seama lui o baterie de șese tunuri care să-i poarte numele. Până s-ajungă în capitală. Vodă și plecase. Tălmăcindu-i-se că erau alte nevoi mai urgente decât bateria, se duse drept la Ministeriul de Război și depuse toți banii în mâinile lui Ion Brătianu, zicându-i: „Iată ce am putut aduna deocamdată, vânzându-mi pădurea. Fă din banii ăștia cum vei crede mai bine. După ce-mi voi vinde recolta, îți mai aduc și alții. Numai te rog, fără zgomot și fără reclamă. Să știm numai noi amândoi, căci altfel nu mai dau nicio para. Puteam să-i depun la ministeriu fără să te mai supăr, dar am ținut să-ți spun că mult mi-ai fost nesuferit până mai dăunăzi. Te socoteam un pantalonar, un nebun și un fricos, unde ai cam tulit-o la ’48. Azi te văd îndrăzneț și iubitor de neam. Unde o să ieșim? Nu știu. Știu însă că nimeni n ar fi avut îndrăzneala lui Vodă și a dumitale. Ești un om mare, s a sfârșit! Și eu, Stelea, sunt cu dumneata de azi înainte cu trup și cu suflet și cu ce brumă de avere mi-a dat Dumnezeu”, înduioșat până la lacrimi, marele bărbat de stat îi strânse amândouă mâi nile în tăcere, și conu Mihalache se întoarse lefter, dar mulțămit, la Steleni!

Nici conu Agapie, nici coana Profirița cu fetele nu statură cu mâinile-n sân. Zălogiră Șoldanii-Speriați, cumpărară o ambulanță, tocmiră doctor, farmacist, făcură din slugi și din slujnice infirmieri și infirmiere, pe made-moiselle Amèlie o numiră intendentă, pe conu Mihalache, furnizorul general și director onorar, după care plecară cu toții la Tur nu.

Până și Nini scrise mă-sei să-i trimeată vreo zece mii de franci ca să echipeze vreo cincizeci de „franc-tireurs” pe care i-a și recrutat dintre prie-tenii săi. Arăta și modeluri de uniforme ce le stârnise el și i le desemnase un amic, elev la școala de arte. „Toți voluntarii mei aparțin nobleței franceze: se vor echipa și înarma singuri fiind bogați. Ne trebuie numai cheltuielile de drum și pentru punciul de adio pe care-l vom da camarazilor la plecare. Voim să arătăm românilor, neobișnuiți cu războiul, cum se bat francezii!” Coana Profirița rupse scrisoarea și modelurile și-i scrise să-și vadă de cărți și de învățătură.

Conu Mihalache nu-și mai găsea locul. Acu la Steleni, acu la Șoldani, care rămăsese pe seama vechililor, acu era la Iași, acu la București, cum-părând ia doctorii, scame, bandaje, bulion și vinuri străine pentru răniți, și-apoi fuga la Turnu-Măgurele, și iar la Steleni sau la Șoldani!

Când trecură rușii Dunărea, se bucură și nu prea. Când mâncară întâia bătaie la Plevna: „Na, c-am pățit-o! zise el. Pulchèrie ma chère, il faut muter Ies căruță par dessus l-eau du Buzeu!”, adică „să ne mutăm căruțele peste apa Buzăului”. Când însă văzu că armata trece Dunărea, se făcu foc pe Bră-tianu, și întâlnindu-l la pod: „Pentru Dumnezeu, în ce chichion ne-ai băgat, domnule Brătiene”, îi zise speriat.

— Tocmai de la dumneata să aud asemenea vorbe, domnule Stelea? făcu ministrul. Să ai încredere-n neamul dumitale. Ori mi-ai dat banii pădurii pentru ca să-i joc boierește în cărți? De ce mi-ai venit atunci cu toată fami-lia, dând o frumoasă și măreață pildă?

— Cel puțin ne dau rușii ceva în schimb pentru jertfele pe care o să le facem? Eu aud că vor să ne reia Basarabia?

— Au vrut-o ei, răspunse Brătianu, dar acum nu se mai poate.

— Ia... te-nchină! făcu încăpățânatul boier. Pe rus și pe cal să nu-i crezi niciodată... Să ceri zapis de la țarul rusesc. Auzi, domnule Brătianu? Să-i ceri zapis negru pe alb! Ce-i în mână nu-i minciună, zice moldovanul nos-tru!

— Am și zapis de la marele duce Nicolae, zise Brătianu râzând cu poftă. Apoi, serios și cu încredere: „Am un zapis ceva mai bun și decât al țarului. Îi vezi pe voinicii ăștia cari trec pe pod cu atâta mândră veselie? Cum or să se poarte ei de vitejește dincolo, le va fi rușine rușilor să mintă în fața lumii întregi, care i-ar huidui!”

Chiar la o săptămână după convorbirea asta, începură a sosi răniți de peste Dunăre; dar în număr mic, nefiind încă ciocniri mai serioase, și rușii punându-se mereu înainte, spre a nu da pas românilor să se distingă, și merseră lucrurile tot cam așa până în trista, dar glorioasa zi de 30 august.

Cercetând ceva cărți și ceva ziare de pe atunci, aș putea lesne să v-o descriu în toate amănuntele ei, lăsându-vă să credeți că am fost chiar la fața locului, privind ca la teatru și aflându-mă în același timp pretutindeni. Fiindcă însă în ziua aceea mă aflam cu totul într-altă parte, mă voi mărgini a povesti cele ce privesc pe Arthur Stelea, auzite și ele, în urmă, de 1a alții.

Când batalionul I din al XIII-lea de dorobanți primi ordinul să înainteze la atac, sublocotenentul Stelea se întoarse către plutonul său și zise oameni-lor: „Ia acu-i acu, băieți! Intrăm în horă și noi. Cată să jucăm voinicește ca la sat. Dacă vi-s dragi părinții și surorile, nevestele și copiii, să nu-i lăsăm să cadă în mâna păgânului care-i va robi pe ei, ne vor nimici vetrele și ogoarele. Pentru ei, băieți, și după mine înainte cu Dumnezeu! Cine va scăpa cu viață, frumoase zile va ajunge; cine va cădea, slăvită-i va fi moartea”. „Trăiți!”, strigară căciularii înflăcărați și, cum îi venise plutonului rândul să plece: „Pas alergător, înainte marș!” strigă el, și porni în goană înainte, în mijlocul unei grindine de gloanțe și de zburaturi de șrapnele, care rostogo-leau șiruri întregi, fără ca dorobanții lui să se lase de dânsul.

În drum întâlni pe Roznovanu, care-i strigă: „Très agréable la route de Byzance, mon cher Arthur. N-est-se pas?” Adică: „Foarte plăcut drumul la Bizanț. Nu e așa?”

— Vai de mine, domnule sublocotenent, îi strigă sergentul Dragomir, un flăcău din Steleni, văzând că-i atârnă brațul în jos cu sabie cu tot. Sunteți rănit la mâna dreaptă!

— Las' c-o am pe cealaltă, îi răspunse Arthur, apucând sabia cu mâna stângă fără să se oprească. Da tu ce treabă ai, sergent? Cată-ți de drum îna-inte! N-ai când boci!

Mai aveau vreo douăzeci de metri ca s-ajungă la șanțul redutei, când alte două gloanțe îi străpunseră pieptul și căzu la pământ vărsând sânge pe nas și pe gură.

Sergentul Dragomir și cu un altul îl luară în brațe, pe când compania se refăcea în mijlocul unui foc ucigător și, întâlnind doi sanitari cu o targa, îl dădură lor în seamă, și ei, sărmanii, se întoarseră în fugă la locurile lor. În nesimțire, bietul Arthur fu dus la ambulanța cea mai apropiată.

Când încetă lupta, Roznovanu, care nu căpătase nicio zgârietură și-l vă-zuse pe Stelea căzând, îl căută pe la toate ambulanțele și-l găsi, în sfârșit, cu două din cele trei gloanțe extrase și întâiul pansament făcut. Doctorii îi tălmăciră că rana de la braț și una de la piept nu erau mortale. Al treilea glonte însă străpunsese plămânul și nu se putea scoate într-o ambulanță de câmp. Ar trebui transportat cât de repede la Turnu-Măgurele, unde se află doctorul Russ. Un operator ca el poate singur să-l scape, de nu se vor ivi complicații.

Nunuță Roznovanu avea pentru bagajele și proviziile lui un furgon pe arcuri, în lada căruia dormea și el câteodată, când era vremea mai rea. Îl deșertă degrabă, așeză în el pe rănit cât mai bine putu, și porunci vizitiului său să mâie cât mai iute unde va fi drumul bun, dar să ia bine seama la ho-puri. Furgonul porni în goană, și înainte de asfințitul soarelui trecu podul.

Vă puteți închipui disperarea bietei familii, mai ales că bolnavul nu mai recunoștea pe nimeni. Doctorul Russ scoase îndată și al treilea glonte, cu dibăcia lui obișnuită. Era însă foarte serios, și nu-i scăpase nicio glumă în timpul operației, ceea ce era semn rău pentru cine-l cunoștea. Cu toate stăruințele părinților, nu voia să dea un răspuns categoric, zicând că rănile merg bine, dar că nu se poate încă pronunța, fiind de așteptat complicații din moment în moment.

Într-o dimineață, după o noapte grozavă, bolnavul recunoscu pentru întâia oară persoanele din jurul lui: „Ați venit cu toții după mine pe lumea cealaltă? le zise intr-un zâmbet duios. Văd pe mama, pe tata, pe grand-pa-pa, pe Lili și pe Elvira, numai Nini lipsește. Sărmanul Nini! Nu va ști niciodată cât e de dulce să mori pentru țară!”

— Nu, drăguță, făcu biata mă-sa, sărutându-l și abia stăpânindu-și plân-sul. Tu n-ai murit. Trăiești și o să te faci bine. O să ne întoarcem cu toții la Steleni și o să fim fericiți.

— Să dea Dumnezeu, mamă, zise bolnavul. Numai dacă m-oi îndrepta, nu mă întorc la Steleni decât după război. Mă cheamă datoria la regiment.

— No! Asta este tare frumos! exclamă Russ ivindu-se pe prag cu chipiul pe ceafa. Tumnifostra aveți mare conversațion cu tomn sublocotenent, da? Aber eu sunt general, și pun la arest pe tomn sublocotenent și pe tumifostră pe toți!

— E mai bine, doctore, e mai bine! săriră fetele amândouă. Ne-a recu-noscut pe toți! Chiar tusa parcă ar vrea să treacă. Acum tușește mai puțin!

— Ia, ia; este puțin mai bine, și tumifostră voiți să fie la turn lui mai rău! Tușește puțin, și tumifostră voiți să tușească tumilui mult, mult, să se des-chidă ranele și pe urmă să spuneți că tomn general Russ este un dummer Esel! Ia?

Și, apropiindu-se de bolnav, prinse a-l asculta cu luare-aminte, apoi scri-se niște rețete, zicând: „No! adevărat este la tumilui mai bine, aber foarte puțin mai bine. Pericol nu trecut încă de tot. Să ia asta doctorie, da fără niciun conversațion, mă rog. Tac’ spune numai un forbă, eu nu mai ved la turn-lui. Eu tau asta doctorie contra tusei. Tac’ turn lui vorbește, tumulei tușește, și eu nu mai vin!

Apoi se luă de vorbă cu hatmanul și conu Mihalache, atrăgându-i după el când ieși, cu atâta dibăcie, încât nici ei nu bănuiră că o făcea într-adins pentru ca să le vorbească în particular.

Când fură afară: „Domnilor, le spuse el pe franțuzește, trebuie să aveți curaj, dar sunt dator, ca doctor, să vă spun că complicația pe care o aște-ptam s-a ivit subt forma cea mai rea: pneumonia. Știți că l-am văzut năs-cându-se pe bietul copil, și-l iubesc din toată inima. Voi face dar tot ce voi putea. Știința însă s-a pronunțat. Cu toate astea, nu trebuie să desperăm. Cât trăiește bolnavul, trăiește și speranța. Medicul trebuie să lupte până la ultimul moment, și Dumnezeu face multe minuni. Trebuie însă să vă aștep-tați la un deznodământ fatal, și mai ales să pregătiți la asta pe nenorocita mamă și pe bietele domnișoare”.

Bieții oameni rămaseră ca trăsniți! Nu mai avură curajul să dea ochii îndată cu ai lor și o luară aiuriți pe străzile orașului, plângând și pomenin-du-se în neștire lângă o revărsătură a Dunării, la vreun kilometru de oraș. Lungindu-se la umbra unei răchiți, putură nesupărați să dea curs lacrimilor și durerii care-i copleșeau. Nu mai aveau conștiință nici de oarele care tre-ceau, nici de miasmele otrăvitoare ale bălții. Soarele era spre asfințit, când, simțindu-se mai răcoriți, plecară spre oraș, dar nici atunci n-avură curajul să se ntoarcă de-a dreptul la ei. Se opriră la un otel, unde se spălară pe față, și, prefacându-se veseli, ajunseră la ambulanța lor, instalată într-o casă des-tul de încăpătoare.

Acolo începură a povesti cum, de bucurie că lui Arthur îi era mai bine, se duseră în plimbare până la pod; cum trecuseră podul și întâlniseră din-colo un ofițer care-l cunoștea pe Arthur, și fel de fel de neadevăruri în care se încurcau așa de rău, încât nu se mai puteau descurca.

— Ia tăceți și nu vă mai prefaceți, le zise deodată coana Profirița cu mare liniște. Nu vă șade bine să spuneți minciuni, și nici nu știți să le spuneți. Apoi, oricât de dibaci ați fi, credeți că ați putea înșela o inimă de mamă? Ceea ce v-a spus doctorul Russ, o înțelesesem eu de când a început bolna-vul să tușească. Copilul meu este pierdut! Cum o să poată scăpa, dacă tusa asta grozavă împiedică rănile să se cicatrizeze? Nu văd eu când îl pansează doctorul nostru? Rănile celelalte două au început a prinde pieliță, chiar cea dinspre plămâni parcă se mai strângea. Apoi a venit tusa, și acum e tot așa de largă și mai obrintită decât atunci când l-au adus de dincolo!

— Nu, Profirițo dragă, făcu Stelea izbucnind în hohote de plâns. Nu se poate să fie cum spui tu! îți jur că doctorul ne-a spus că putem să avem nădejde!

— St! nu jura, că e păcat, făcu coana Profirița, măreață în durerea ei. Nu mă poți înșela, și-mi faci mai rău!

— Draga mea copilă, spuse la rândul său hatmanul, eu nu te mai înțeleg. Copilul este cu adevărat în mare primejdie, dar cine din noi n-a fost con-damnat măcar o dată de doctori? Nu mai ai nădejde în mila și bunătatea celui Atotputernic? Nu mai ai credință? Nu mai ești creștină?

— Ba tocmai pentru că sunt creștină, tocmai pentru că am în suflet cea mai adâncă și neclintită credință, de aceea mă închin fără cârtire înain-tea voinței lui Dumnezeu! Ca mamă, mi-aș da viața pentru ca să-l scap. Creștina însă nu poate cere de la Acela, care este deplinul adevăr, depli-na dreptate și binele desăvârșit, să-și schimbe hotărârile. El ni l-a dat pe Arthur, El ni l-a ferit de atâtea boli și primejdii trupești și sufletești. Tot El ni-l ia acuma atât de frumos, de mândru și de curat. Pleacă, copilul meu adorat, în floarea vieții și cu aureola gloriei nepieritoare spre patria Lui cerească! Cu îngerii va sluji luminii și frumuseții desăvârșite, cum a slujit aici neamului și patriei sale pământești! Nu pe dânsul îl plâng, ci pe noi, cari-l pierdem. De mine sa nu vă mai feriți, că vedeți că mi-am luat crucea cu tărie. Fetelor însă să nu le spunem nimic, ca să nu-l întristăm pe dânsul văzându-le cu ochii plânși. Cât despre el, își dă bună seamă de starea lui și e tot atât de viteaz pe patul durerii ca pe câmpul de luptă. De vreți să știți, el este acela care-mi dă puterea să îndur cele ce nu sunt de îndurat pentru o mamă! Uneori, când rămânem singuri, se uită în ochii mei cu atâta dragoste, jale și milă, că mă simt aproape de leșin, apoi ridică în sus ochii săi frumoși, măriți încă de boală, și fața i se luminează de o fericire, de o bucurie atât de mare și supraomenească, încât simt că mi se coboară în suflet liniștea cerească, mângâierea cea dumnezeiască! Cu mâna lui cea teafară mi-o apucă mâna și o sărută, întinde brațul spre fereastra pe unde se vede câmpia, adică țara, apoi îl ridică spre cer, și iar acel zâmbet îngeresc îi luminează obrajii săi slăbiți, și-mi liniștește durerea!

Chiar în seara aceea, bolnavul căzu într-o toropeală neîntreruptă decât prin puternice crize de tușă, care-i zguduiau tot organismul. După vreo două zile ceru să se spovăduiască. Doctorul Russ nu se împotrivi, după ce preotul, un popă bătrân cu barba albă, îi făgădui că n-o să-l facă să vorbeas-că. Se apropie dar de pat și-i spuse lui Arthur: „Dumneata, domnule ofițer, să nu mai zici niciun cuvânt. Eu am să-ți fac întrebări, și dumneata să-mi faci semn din cap, ori cu mâna cea care nu te doare, și lasă-te în grija mea, că nu voi uita nimic din ce ai fi putut păcătui în toată viața dumitale”. Apoi îl împărtăși și plecă, lăsându-l liniștit, cum de mult nu fusese.

Cum plecă preotul, familia intră în odaie și găsi pe Arthur stând în pat și sprijinit pe perine. Cu glas limpede și liniștit îi zise: „Veniți, iubiților, să vă mai sărut o dată și să-mi iau rămas bun de la voi, înainte de plecare. Pot acum să vorbesc, că nu mai este nicio primejdie. Eu plec, ne despărțim pe multă vreme, dar să știți că o să ne revedem. Să aveți cu toții această credință și s-o păstrați neclintită. Pe tine, grand-papa, o să te revăd întâiu și ne vom iubi acolo cum ne-am iubit și aicea. Îți cer să-l iubești pe tata, cum m-ai iubit pe mine. Ție, tată, îți mulțămesc pentru dragostea ta către mine. Nu-ți spun să iubești pe mama, pe surori și pe frate, pentru că știu că-i iubești din tot sufletul tăul cel bun. Să iubești însă pe grand-papà , și pe țara noastră mândră și frumoasă, căreia i-am jertfit viața cu bucurie. Ea va ajunge mare și puternică odată. Să crezi în cuvintele fiului tău murind! Ție, mamă, ce să-ți spun? Nu sunt trup din trupul tău, suflet din sufletul tău și gând din gândul tău?! Să-ți îngrijești bine sănătatea, că mai ai multe datorii de împlinit: să-ți vezi copiii așezați, să îngrijești de tata și de grand-papa! Pe urmă, după ce le vei fi îndeplinit toate acestea, îți va da și ție bunul Dumnezeu bucuria să mă regăsești pe mine, pe grand-papa și pe tata. Vouă, scumpele mele surioare, vă cer să nu vă înstrăinați niciodată de neamul vostru. În el să vă măritați, în el să trăiți, și în dragostea lui să vă creșteți odraslele. Ce rău îmi pare că nu este și Nini aici! Scumpul meu Nini! Cât îl iubesc de tare! Poate că, văzându-mi liniștea și frumoasa moarte, și-ar fi schimbat unele păreri nepotrivite cu firea și trecutul neamului! Spuneți-i că mult l-am iubit! Spuneți-i să-și iubească țara cum am iubit-o eu, căci numai aici este pentru dânsul fericirea și dragostea, datoria și rostul lui adevărat! Să lase străinilor deosebirile de clase și fumurile nobilare. El e mai nobil decât toți conții și ducii din lume, nu pentru că i cheamă Stelea, dar pen-tru că poartă numele de Român! Aceasta trebuie să-i ajungă! Voiesc să mă îngropați aici deocamdată și să rămâneți lângă mine, facându-vă datoria ca pân-acum. îngrijiți de frații mei cei răniți, cum ați îngrijit de mine. După campanie însă să mă duceți în biserica din Steleni. Să cereți colonelului și camarazilor mei să învoiască semiplutonul meu să vie acolo să-mi dea onorurile. Făceți sergentului Dragomir și lui Neculai a Catrinei, cari m-au ridicat de pe câmpul de luptă, câte o mică pensioară; asemenea și lui Gheor-ghe, ordonanța mea. De a căzut ca mine vreunul din ei, îngrijiți de văduva și de copiii lui, ori de... părinți!”

Nici nu-și putu isprăvi vorba începută. O criză, ultima, îl munci vreo câteva minute și, când trecu..., trecuse și el în patria cerească, în lumina și frumusețea desăvârșită și veșnică.

Dorințele bietului Arthur fură îndeplinite toate cu sfințenie. Deși războiul se terminase cu luarea Vidinului, familia nu revăzu Stelenii decât la primăvară, că drumurile erau desfundate și mulți răniți și bolnavi mai ră-măseseră de îngrijit.

Capitolul XXV Cernite zile și altele de dragoste, unire și fericire

Cât avură a se îngriji de alții, nici bătrânul hatman, nici familia Stelea nu se gândiră la durerile lor sufletești, copleșiți ce erau de ostenelile cele trupești. Fără a lăsa în părăsire pe ceilalți bolnavi puși subt îngrijirile lor,alegeau pe vreunul mai greu rănit, sau osândit chiar de doctori, și, căutân-du-l cu tot dinadinsul, de multe ori îl scăpau cu zile, spre mirarea tuturor. Li se părea că pe Arthur îi caută, că pentru el își jertfesc nopțile și ostenelile. Parcă pe dânsul îl plângeau dacă murea bolnavul, iar, când scăpa, parcă-l zulipseau, rușinându-se chiar în conștiința lor când se surprindeau, gândind în fundul inimii că „mai bine îl lua Dumnezeu pe acesta, și ni-l lăsa pe bietul Arthur!”

Când însă, nemaiavând cui să se jertfească, reluară lunga cale de întors, oh, ce îngrozitoare le păru acea cale, în urma unui sicriu de plumb, ei, cari visaseră s-o facă cu atâta veselie împreună cu scumpul lor Arthur, mândru, sănătos și încununat cu laurii victoriei! După jertfele aduse li se cădea altă răsplată, căci toți își făcuseră mai mult decât datoria în toate privințele, și acum, când fiecare se bucura de întoarcerea unui fiu, a unui soț sau a unui frate, numai ei urmau un vagon mortuar care le conținea toate dragostele și toate visurile lor de mândrie și viitor. Bucurii și fericiri pe toate fețele, numai pe obrajii tor lacrimi dureroase! învinuiau, sărmanii, nedreptatea soartei, fără a se gândi că răsplata lor era mult mai mare decât a celorlalți, pentru că e mai înaltă și nepieritoare!

Măria Sa Vodă, cu inima sa mare, stărui pe lângă guvern ca să se înde-plinească cu sfințenie ultimele dorințe ale răposatului, trecându-se pe dea-supra regulamentelor militare, ca răsplată, nu numai a vitejiei eroului, ci și a jertfelor și a pildelor frumoase date de familiile Varlaam și Stelea. Duioasa și blânda doamnă a țării, care-și căpătase în acest război titlul de „mama răni-ţilor” trimise să se pună pe sicriul lui Arthur o coroană de panseluțe, ară-tând prin aceasta că gândurile mumelor îndurerate se întâlnesc întotdeauna pe sicriele dragostelor lor pierdute. Roznovanu ceru colonelului onoarea de a comanda la parada de înmormântare semiplutonul lui Arthur, reînnoit cu totul, căci, din cei șeizeci de oameni ce-i comandase în foc, abia dacă mai rămăseseră vreo șepte-opt. Am uitat să spun că pe patul de moarte eroul primise „Crucea Stelei României” și puțin după înmormântare trebuia să-i vie la Consulatul rusesc din Iași și „Crucea Sf. Gheorghe”.

La Podu-Iloaiei așteptau carul funebru, trăsurile familiei și un grup de flăcăi călări; la hotarul moșiei venise întru întâmpinare satul întreg cu mic cu mare și, în locul semiplutonului reglementar, întreaga companie unde slujise Arthur și toți sublocotenenții regimentului, pe când restul ofițerilor cu colonelul în frunte așteptau la biserică. Impunătoare, dar și înduioșătoare mai fu și înmormântarea aceasta, căci nu rămăsese ființă omenească cu ochii uscați! Iar când veni ceasul veșnicei despărțiri și coana Profirița, și hatmanul căzură ca trăsniți parcă de salvele ce le slobo-zeau soldații, așa că bunul doctor Russ, care venise să-și mai sărute o dată scumpul lui copil, cum îi zicea, și care tot de dânsul fusese îmbălsămat la Turnu-Măgurele, avu destul de lucru ca să readucă în simțire și pe biata mamă, și pe bunic. Fu chiar silit să rămâie mai multe zile în Steleni pentru că, de cum plecară oaspeții, întreaga familie începu a se îmbolnăvi pe un cap, resimțind abia atunci durerea și golul ce-l lăsase dispărutul în urma lui. Și așa suntem cu toții: dragostele care ne încunjoară ne par atât de firești, încât nici nu le băgăm în seamă și nu le prețuim decât atunci când ele nu mai sunt!

Hatmanul Varlaam fusese lovit, chiar în biserică, de un ușor atac de apoplexie, dar, luat în pripă de către doctorul Russ, nu rămase nicio urmă: era numai o întâie chemare pentru călătoria cea de veci. Coana Profirița era mistuită de focul mamelor îndurerate, împotriva căruia medicina n-a găsit încă leacuri. Însă cuvintele ce i le spusese Arthur de pe patul său de moarte folosiră mai mult decât toate calmantele și întăritoarele doctorului Russ. Numai după ce-și va fi stabilit copiii, va fi închis ochii părintelui și ai soțului, își va fi îndeplinit cu totul datoria pe pământ și va putea râvni la veșnica odihnă: „O, cruce, cruce, își spunea ea adesea, greu îmi apeși umerii mei cei slabi! Dar mi-ai fost dată de Dumnezeu, o, cruce sfântă: tot el dar îmi va da puterea să te port cu vrednicie, iar Tu, prin însăși puterea Ta, mă vei duce la limanul mântuirii și al liniștei celei mari!” Pe conu Mihalache îl apucase diabetul, boală încă necunoscută pe atunci în țară, și, de cum îi făcu dumnealui safieaua, deveni cu totul la modă boala asta. Nu era casă mare care să n-aibă diabeticul ei, oprit de la dulceață, zaharicale și făinoase; nu era tren să nu ducă la Viena spre analize sticle pline cu niște lichiduri pe care românul fusese deprins pân-acum a le arunca cu mult mai aproape și cu mai puțin alai. Nu numai țăranii cu traiul mai sărăcăcios, dar și boierii trăiți în baclavale și dulcețuri erau odată deprinși să moară pe la optzeci și nouăzeci de ani. Acum, cu toată paza și analizele, după ce ai trecut de patruzeci de ani, aștepți moartea în tot ceasul și, de te vezi ajuns la înaintata vârstă de șeizeci și cinci sau șeptezeci de ani, te miri singur cum de n-ai murit! O fi legea propășirii poate. De! Odată ce toate propășesc și se înmulțesc, de ce n-ar propăși și nu s-ar înmulți și moartea, și bolile, și medicii, și cioclii? Fapt e că noua boală îl slăbise rău pe bietul boier și, în afară de el, și duduile amândouă căzuseră și ele la pat, apucate de niște friguri nervoase „numărul ainț”, cum spunea doctorul Russ, încât nimeni nu rămăsese în picioare.

Bietul doctor alerga de la un pat la altul, glumind cu scumpii lui bolnavi după obiceiul lui, dar și morocănind uneori: „Iei, iei, iei! Aber asta nu mai este în casa de gross-boiar, ci un atifarat annexe din spitalu Sf. Spiridon din Iassy”. În sfârșit, neputând sta mai mult și nemaifiind nimeni să se îmbol-năvească, trimise după colegul său de la Botoșani, îl instala pe dânsul la căpătâiul bolnavilor, prescrise tratamentul de urmat și plecă la Iași.

Cu încetul, cu încetul le reveni la toți sănătatea și cu dânsa începu acea viață duioasă în aleanul ei, urmarea firească a suferințelor celor mari. Parcă se iubeau mai mult între ei acum decât înainte, fiecare repurtând asupra celorlalți partea de dragoste ce o purtase celui dispărut și fiecare primind în schimb, ca o moștenire sfântă, părțile acelea de dragoste ce le purtaseră ceilalți dispărutului.

Într-o seară, hatmanul Varlaam le spuse, pe când erau adunați cu toții: „Ia ascultați, dragii mei, eu nu mai am puterea să mă despart de voi, nici să-nătatea pentru a căuta de moșie. Cu boala care mă paște, în fiecare clipă îmi pot ajunge sfârșitul, și n-am nicio poftă să mor pe mâna slugilor. Așadar, de nu vă sunt povară, mă țin de voi de-acum și la lași, și la Steleni, iar timpul culesului îl vom petrece la Șoldani. M-am învoit cu țăranii să le dau în di-jmă amândouă moșiile. Pentru strânsul acelor dijme și al celorlalte venituri îl am pe Costache Urdă, un om cu frica lui Dumnezeu, botezat, crescut și cununat de mine, în care putem să ne încredem ca și în noi înșine... Și-apoi n-o să vedem noi, când tu, Mihalache, când eu, cât mă vor ajuta puterile, ce se va mai petrece pe acolo? În felul acesta, nici pământul nu ni se va vlăgui de către cine știe ce păcătos de posesor și nici oamenii noștri nu vor fi nă-păstuiți, lucru la care țin mai înainte de toate. Șoldanii și Speriații, pe care-i menisem în gând răposatului meu fin, vor alcătui două frumoase zestre pentru nepoatele mele, osebit de zestrele ce le-ați pus și voi la o parte pentru ele, iar Nini va avea Stelenii după voi. În schimb, un singur lucru voi cere de la voi: ca, oriunde și în ce timp mă voi sfârși, să mă îngropați lângă răposata mea nevastă, în biserica de la Șoldani”.

Nici vorbă că această propunere fu primită cu bucurie, toți simțindu-se fericiți de a-l avea necontenit pe hatmanul în mijlocul lor. Atât ceru numai conu Mihalache: să i se încuviințeze ca cu o parte din zestrea fetelor să plă-tească sarcinile ce se aruncaseră pe acele moșii cu prilejul războiului, așa ca ele să rămâie de pe acum nezălogite, scutindu-le, în felul acesta, ca pe lângă banii împrumutați să mai plătească și dobânzi. Se învoi dar hatmanul și la asta.

Primăvara era în frumuseța ei cea mai deplină, prevestind o mănoasă și îmbelșugată vară. Din cinsprezece flăcăi cari porniseră la bătălie, abia se mai înapoiaseră vreo nouă, mai slăbiți, mai schilodiți unii, dar cari po-vesteau cu drag primejdiile și faptele vitejești, suferințele, dar și gloriile, redeșteptând în sufletele țărănești focul cel de vitejie de acum patru sute de ani! Cântau cântecele învățate la regiment. Copiii părăsiseră arșicele și nu se mai jucau decât de-a soldații, și vai de spinarea celora care îi făceau pe turcii! Cântau și ei cântece patriotice de două voci, erau învățați de dra Lili, care, duminica, îi mai făcea să cânte și la sfânta liturghie.

Conu Mihalache își schimbase și el cu totul purtarea față de țărani, cari prinseră îndată mare dragoste de dânsul, văzându-l mereu blând, apropiat și bun sfetnic. începu să clădească o școală de băieți și alta de fete, după planurile ministeriului, dar pe cheltuiala lui. Obținu un învățător normalist pentru băieți, cari rămaseră deocamdată în școala veche până la isprăvirea noilor clădiri; iar școala de fete se mută tot în chip vremelnic chiar la curte, în două saloane mari din catul de jos. Doamna învățătoare, acea cu rude influente în toate partidele, fu rechemată în sânul familiei și înlocuită prin alta, mai învățată, dar mai ales mai blândă, ajutată în sarcina ei și de Elvira Stelea, care avea mare dragoste pentru copii.

Coana Profirița, care, după cum știm, avea venitul ei separat, clădi și ea, nu departe de biserică, un început de spital, cam de vreo douăsprezece pa-turi și o casă pentru doctor, dar cu gândul să-l mărească treptat, ajungând cu timpul la patru saloane mari pentru bolnavi, farmacie, cameră de operație, locuință pentru personal, camere de rezervă etc. „Cu încetul, zicea ea, îl voi înzestra cu toate întocmirile prescrise de știință, iar, dacă-mi va ajuta Dumnezeu, și cu un pavilion de izolare pentru cazuri de boli molipsitoare.”

Ca medic, luă pe neamțul de la Botoșani. „Pourquoi un neamț, Pul-chérie ma chére, întrebă conu Mihalache, et pas le medicul plășii?” „Vezi, dragă, îi răspunse coana Profirița glumind, pentru că am citit că la chinezi doctorii sunt siliți să atârne la poarta lor câte o lanternă de hârtie de câte ori le moare un bolnav; iar poporul în loc de a ocoli, se îmbulzește la casele cele cu lanterne multe; dar până atunci voi urma cu doctorul neamț, care, de s-ar lua după chinezi, ar avea dreptul la un adevărat arc de triumf cât cela de la Paris și numai din lanterne.” Cu toate acestea, dumneaei luase pe doctorul Ciurea ca medicul casei, zicând că bătrânul Russ începe să aibă la poarta lui lanterne așa de multe, că nu mai poți răzbate!

Bineînțeles că, domnind nu numai unire, dar și încredere deplină și dra-goste între boieri și țărani, erau folosiți și unii, și alții. Munca se făcea bine și la timp, pe ogorul țăranului, ca și pe lanurile bo-ierești; pentru că boierul își alcătuia munca în așa chip, ca țăranul să aibă când munci și la dânsul; iar țăranul se silea să-și lucreze ogorul, pentru ca să cuprindă lanurile boierești, unde știa că i se măsoară drept, i se plătește bine și, pe deasupra, e bine hrănit și îndestulat. Folos aveau și unii, și alții în asemenea întocmiri și făcea țăranul munca boierească cu aceeași curățenie și mulțumire, cu care munceau altădată părinții și bunicii lui la vreo clacă, la popa din sat ori la vreun vecin cu care se avea bine. Că nu trebuie să vă luați după înțelesul cuvântului: lucru de clacă, adică lucru prost. Se lucra prost numai la claca boierească, adică silită; iar oamenii, când se pofteau Ia clacă între dânșii, munceau cu gând bun și făceau treabă curată și bună. La Steleni nu era clacă, dar lumea venea la lucru și muncea cu aceeași veselie ca la clacile cele bune dintre vecini.

Apoi se îngăduiau unii pe alții, așa că-și găseau și țăranii unde să-și pas-că vitișoarele și boierul loc de arat destul.

Mă rog, ce nu se poate face unde-i unire și bună înțelegere?

Într-o zi, conu Mihalache se opri lângă niște prășitori și, lăsând pe so-crul său să-și fumeze ciubucul în trăsură, se coborî și prinse a se sfătui cu oamenii cum să-și împartă el lanurile, așa ca să-i vie și lui bine, să le ajungă și oamenilor pentru bucate și vitelor pentru pășune și fânaț. Era cam grea treaba, că nu se prea ajungea pământul, dar, mai lăsând unul, mai dând celălalt, se alcătuiră lucrurile spre mulțămirea tuturor. „Știi ce, coane? făcu unul. Eu chitesc că nu-i pământul de vină, sireacu, ci tot vrajba, bat-o pus-tia, între surtuc și opincă! lan o pildă: nu știu ce-mi veni mai dăunăzi, să pun la car doi juncani cari nu știu încă de jug. Să fi privit minunăție mare! Unul trăgea ceala, altul hăisa și carul tot pe loc. Le curgea balele și răgeau de ciudă; cătau să se împungă, dar jugul nu-i lăsa. Cred că de erau slobozi s-ar fi și calicit! Trăgea unul înainte, celălalt sta pe loc; da celălalt să tragă, nu se mișca aista acum. Până ce și-au luat de seamă și, când au întins-o amândoi odată în jug, zbura cogeamite car după dânșii de ți se părea că-i mai ușor ca pana! Ia așa-i și cu pârdalnica asta de vrajbă. Când dă surtucul ceala, opinca o ia hoisa; când opintește unul, celălalt dă înapoi; aicea am opintit-o de-a valma tot pe un drum și ne merge carul lesne. Nu văd eu cum e treaba pe la alte moșii? Mai ales unde mai sunt și posesori! Beșlug aicea, calicie acolo; când la noi roadă mai puțină, la dânșii apoi chiar foamete! Și tot un Dumnezeu, tot un soare, și tot o ploaie, și de ce? Tot afurisita de vrajbă! Surtucul hăis, opinca ceala! Lucrul stă baltă, mațele prind a ghiorăi, mințile a se întuneca, mai vine pe deasupra înșelăciunea, minciuna și nedreptatea, iar dracul privește din deal și se strică de râs!”

— Și, de-i câta bine, făcu altul, ce nu-i și cu pământul, coane? Ia o unealtă și el, ca sapa, borona și plugul! Ce ți-e bună sapa, dacă n-ai arat și boronit ca să ai ce prăși? Ce ți-e bun să ari și să boronești, dacă n-ai cu ce să-ți scoți păpușoiul din buruiană? Ce-aș face cu pământul dumitale, coane, să mi-l dai tot cât îl ai, cu vorba ca să-l muncesc numai eu cu ai mei? Că doar nu sunt Pepelea din cea poveste, care secera cogeamite luncă de o mie de fălci într-o noapte, ducea toate clăile la gireadă și până-n ziuă ducea și girezile de-a spinarea pân’ în bătătura lui! Aș scoate măcar o baniță mai mult de cum scot acum din falcea mea și din cele două-trei pe care le iau de la dumneata cu chirie? Cum n-ai putea d-ta să te ții de mine la prășit sau la o coasă, așa n-aș putea nici eu să duc o gospodărie ca a dumitale, unde brațele nu-ți sunt date cu munca, și chimirul meu, săracul, trage prea ușor la cântar. Dacă ai fi și dumneata ca alți vecini, ai căuta să scoți șepte piei de pe noi; am căuta să ne răzbunăm și noi facându-ți muncă de clacă sau de vădană chioară, și praf s-ar alege și de punga dumitale, și de sărăcia noastră! Dar, așa, te iubim cu toții pentru că ești bun și drept; iar, gândindu-te la folosul dumitale, care este cu dreptate, te gândești și la folosul nostru, care nici el nu este cu strâmbătate. Și de ce țe-am ținea de rău? Ești creștin ca noi, și de o limbă. Doi feciori și două fete am avut ca și dumneata. Unul s-a dus pe lume să se surtucărească, unde deprinsese două buchi și o glagole la școala satului; cellalt mi l-au omorât păgânii ca și pe conașu dumitale. Dumnezeu să-l ierte! Așadar, cu noi trăiești, cu noi te folosești ori duci pagubă și ce pătimim noi, și dumneata pătimești. Acum, că ți-a dat Dumnezeu avere și odihnă mai multă..., de!... ce să zic! Poate ți-o fi dat și alte greutăți și amărăciuni, pe care nouă nu ne este dat să le cunoaștem. Ați fi având și de-alde dumneavoastră griji mai mari și năcazuri mai multe. Și parcă la noi chiar, suntem cu toții deopotrivă. Unu-ți ia câte zece și cinsprezece falci cu chirie, altul abia o dovedește pe a lui, iar altul nu are după ce să bea apă!

După ce s-a isprăvit vorba, conu Mihalache își reluă locul și trăsura ple-că înainte. „Ia vezi, tu, dragă, îi zise hatmanul, așa trebuia s-o fi luat boierii încă din vremea lui Cuza, cum ai luat-o tu acuma; făcând școli și spitale pe la satele lor, apropiindu-și inimile de inima poporului și sufle-tele de sufletul lui curat; acum am fi cel mai mândru, cel mai luminat și cel mai fericit popor din lume!

— Doamne, socrule! Dar de câte grinzi n-a trebuit să-mi sparg eu capul, până să ajung la mintea asta?! Prin ce dureri și prin câte dezamăgiri n-a fost să trec? Câte păreri n-a trebuit să-mi schimb? Să-mi văd copilul meu murind cu dragoste pentru această țară pe care o disprețuim. Să-mi văd neamul redeșteptându-se ca în timpurile de vitejie pe care le socoteam de basme și de născociri! Ți-o mărturisesc cu rușine, socrule, dar nici școlile, nici spitalul, nici schimbarea purtării mele față cu țăranii nu au fost la înce-put pornite din voința mea, nici din dragoste către neam. Îndeplineam cu sfințenie dorințele și povețele răposatului meu copil. Cât de drepte și lumi-nate ți-au fost cuvintele, dragă socrule, în noaptea aceea-n care ne-am des-părțit pe atâția ani, abia astăzi le pricep. Acum abia prețuiesc cât de drepte, bune și folositoare erau ultimele povețe ale lui bietu Arthur: să iubești pe grand-papa și țara noastră frumoasă și mândră, căreia i-am jertfit viața cu bucurie! De câte ori nu-mi spunea el să-mi fie milă de țăranii noștri, căci suntem sânge din sângele lor, carne din carne și suflet din suflet! L-am as-cultat, i-am împlinit voința, dar cu câtă luptă sufletească, până ce am ajuns să-mi iubesc toată țara cum a iubit-o el, să cred în trăinicia și viitorul neamului! Astăzi eu mi-am luat răsplata, ieșită din inimile curate ale țăranilor; dar gândește-te: subt Cuza aș fi putut simți și cugeta ca astăzi, după atâtea învățăminte și suferinți? Cum ar fi putut să aibă boierii de atunci asemenea gânduri, când, astăzi, nu știu dacă sunt cinci dintre ei cari să-mi urmeze pilda?!

— Ba să nu te îndoiești, copile, că pilda ta frumoasă va fi urmată; ea va da roade bune și îmbelșugate. Astăzi nu-i este iertat niciunui tânăr de neam să pună la îndoială vlaga românului și viitorul României! Părinții lui, adică de-alde tine, și chiar de mine, erau îndreptățiți oarecum la asemenea neîncredere din pricina atâtor veacuri de restriște și de umiliri. Sărmane plante smulse de vijelii căutau și ele a-și înfige rădăcinile unde credeau să întâlnească pământ sănătos, fie chiar și în afară de neam! Cum ai revenit din rătăcirile tale, așa vor reveni ei; iar ia cea dintâi zguduire sau primejdie juncanii de cari ne povestea țăranul de adineaore își vor lua de seamă și, opintind carul neamului într-un singur avânt, îl vor duce în goană spre lumină, mărire și reîntregire!

Pe la Sânta Maria Mare plecară cu toții la Șoldani pentru culesul viei și strângerea dijmelor. Drumurile erau însă pline de pahonți și de soldați ruși întorcându-se peste Prut, așa că, pe când se sfătuia familia dacă se va așeza de iarnă la Iași, conu Mihaiache fu de părere s-o petreacă la Steleni. „Prea miroase încă a toval rusesc, zicea el, să mai lăsăm să se mai curețe văzduhurile!”

În vara anului 1879 se întâmplară însă evenimente mari în familia Ste-lea.

Pe când erau cu toții într-o zi gata să se așeze la masă pe cerdacul din-spre curte, văzură intrând pe poartă un frumos docar tras de patru cai îna-intași, mânați cu dibăcie de către un maior de vânători, pe când ordonanța lui sta pe capra de dinapoi cu mâinile încrucișate.

Cum se opri la scară, ofițerul sări sprinten din docar, pe când domni-șoara Lili se făcuse mai roșie ca macul de câmp. Sui repede scările și sărută mâna coanei Profirița care, abia recunoscându-l, atunci exclamă: „Rănitul nostru de la Turnul”

— Da, coniță. Rănitul dumneavoastră, care vine să-și îndeplinească o da-torie de recunoștință și de adâncă dragoste. Bunele dumneavoastră îngrijiri mi-au redat viața și sănătatea, iar părinților mei le-a redat un fiu iubit pe care l-au însărcinat să vă depuie la picioare recunoștința lor.

După masă trecură cu toții pe cerdacul cellalt, unde li se serviră cafele și vutcă. După ce se retraseră slugile, rămânând numai familia și musafirul: „Dați-mi voie, zise maiorul, să reiau în fața dumneavoastră o conversație ce o începusem cu domnișoara Elena Stelea în ziua plecării mele din Turnu-Măgurele”. Apoi, către Lili:

„Va amintiți, poate, domnișoară, că, în momentul de a pleca să-mi gă-sesc regimentul peste Dunăre, mi-am luat curajul sa vă cer mâna. D-voastră mi-ați răspuns atuncea că, de-ar consimți părinții d-voastră, n-ați avea ni-mic contra. Și voiam chiar în seara aceea să mă adresez părintelui d-voas-tra: mi-ați obiectat că nu e momentul, deoarece și d-voastră, și familia ați fost crud loviți prin pierderea eroicului vostru frate. Apoi ați adăogat, în glumă, să mă duc să-mi câștig un galon mai mult și atuncea consimțămân-tul va fi mai lesne de obținut. Galonul iată-l. Acum vă întreb dacă ați rămas în aceeași hotărâre și dacă socotiți că a sosit timpul să cer binecuvântarea părinților d-voastră, căci a părinților mei o am”.

— Da, răspunse Lili uluită, dar fără a șovăi.

— Bravo, dră Lili, făcu conu Mihalache, râzând cu hohot de mutra încur-cată ce o făcea Lili. N-am ce zice, frumoasă infirmieră! Vreasăzică de astea mi-ai fost, dră: pansai o rană și deschideai alta!

— O, dle Stelea, făcu maiorul, o rană atât de dulce, dar pe care n-ar pu-tea-o vindeca decât binecuvântarea d-voastră și a dnei. Dar, pentru că mi-a învoit dra, permiteți-mi a-mi face cererea în regulă: mă cheamă maiorul Constantin Făureanu, sunt în vârstă de 28 de ani. Părinții mei, de bun neam, trăiesc pe moșia lor din județul Putna, sunt singurul lor copil. Pe lângă leafa mea de ofițer superior, mai dispun și de un venit de 15 000 de lei pe an, moștenire de la unchiul care m-a botezat, și am onoarea a vă cere pe dra Elena Stelea, fiica d-voastră, în căsătorie.

— De, dragul meu, răspunse conu Mihalache, tot mucalit, după ce con-sultase din ochi pe nevastă și pe socru, odată ce ești de neam bun, băiat frumușel, cu o carieră sigură și cu o avere frumoasă, noi suntem prea bucu-roși să-ți încredințăm viitorul Elenei: suntem siguri că o să fie fericită... Cât despre rana cea dulce, nu-i treaba mea. Nu mă amestec. Cine ți-a facut-o, aceea să te vindece!

Apoi strigând: „Ei! Dră Lili, Ce mai aștepți? Vino de-ți sărută logodni-cul, fățarnică mititică ce-mi ești!”

La o săptămână fu altă poznă. Îi veni rândul Eivirei, subt chipul cutărui căpitan de roșiori, mai chipeș și mai frumos decât Făureanu. Fecior de oa-meni și ei, orfan de tată și de mamă, cari îi lăsaseră două frumoase moșii în județul Brăila. Se numea Nae Vlăsceanu.

— Ei, bată-i să-i bată de militari! făcea conu Mihalache, nemaiputând de bucurie. Acum că nu mai au de unde lua cetăți și redute, se apucă de ne ia fetele! la vezi, socrule, să nu vie vreo milităroaică să ne ceară și mâna d-tale, că mâna Profiriței mi-ai dat-o mie demult. Te rog să nu uiți!

— Tu-l uiți pe Nini, măi mucalitule, răspunse hatmanul râzând.

— Las că nici acela n-o să tânjască mult în burlăcie! Numai să-i mai crească mintea și mustețile, c-apoi las pe mine și pe mă-sa: l-om pune noi la cale! N-est-ce pas, Pulchérie ma chére?

Capitolul XXVI Un leat răsare, altul apune

Când sosi Nini să asiste la nunta surorilor sale, era cu totul schimbat în felul său de a gândi. Această schimbare însă nu s-a produs deodată, ci trep-tat, trecând prin diferite faze, între al șesesprezecelea și al douăzecelea an al vrâstei sale, când îl regăsim. Stăruiesc cu atât mai mult în arătarea acelor faze, întrucât Nini face parte din acel leat de oameni a căror mentalitate s-a născut odată cu Neatârnarea și Regalitatea, adică în întocmiri cu totul altele decât acelea ce ie-am întâlnit până acum.

Frații se iubeau mult, dar, după cum am văzut, firile lor nu aveau altă asemănare între ele decât bunătatea. Cu cât Arthur era de liniștit, serios, gânditor, închis și sârguitor, cu atât Nini era de neastâmpărat, ușuratic, pospăit, zvăpăiat și schimbăcios. Arthur cugeta înainte de a vorbi, Nini se grăbea mai întâi să vorbească, apoi cugeta de mai avea când. De glumea ori se certa, același cusur de a trânti vorbe grele, fără a se gândi de nu jignesc și de sunt măcar îndreptățite. Tot ce strălucea era pentru el aur și briliante, fie alamă, tinichea sau ciob de sticlă. Aur și briliante odată în stăpânirea lui, le da bucuros pentru o plăcere sau o petrecere. Armata franceză și zuavii nu mai erau decât o adunătură de fricoși și de idioți, după ce căzu la examen. Aristocrația franceză îi fusese ideal (vă amintiți de baronul Stellea de Ste-leni, viitor duce de Varlaam, Soldanni, Speriatti și alte locuri), dar nu ținu mult și se satură și de coroane, și de titluri, și mai cu seamă de noblețea franțuzească, căreia îi hărăzise îndată, cu ușurința lui obișnuită, poreclele de: nobleță franco-israelită cu lux de paradă, idei strâmte și sentimente de corciți, decăzuți ori lipsiți cu totul de idei; întinzând asupra unei clase întregi ceea ce întâlnise poate la un mare număr de inși, căci, cu toată ușurința lui, era înzestrat cu oarecare spirit de observație. Burghezii fran-cezi aveau toate cusururile nobleței, râvnind a deveni nobili, și împărțiți în două categorii: acei cari în ura lor găseau chipul să mai defăimeze acea nobleță atât de decăzută și acei cari se târau în patru labe la picioarele ei; cu toții însă încovoind spinarea înaintea unei coroane, a unui rang sau chiar a unei panglicuțe atârnată la cheutoarea hainei. Așa că, ajuns student, fu pe rând: republican, oportunist, socialist, internaționalist, umanitarist și antimilitarist, trimițând fără milă nobleță și burghezimea subt cuțitul ghi-lotinei! Până băgă de seamă într-o zi că uvrierii și în genere toți lucrătorii cu țărani cu tot erau numai niște francezi cari aspirau la burghezie, precum și burghezimea aspira la nobleță: „Hoo, stăi! făcu Nini. După logică, trebuie ghilotinați și ăștia! Cu cine rămân eu atunci? Cu monsieur Deibler, călăul Parisului, și cu vreo câțiva jidani neajunși încă baroni? Dacă-i vorba de jidani, apoi tot mai buni cei de la noi, că nu sunt așa de obraznici”. No-tați că aceste cugetări adânci îi veniră cam la vârsta de 18 ani, adică pe la 1876-77, când mai era în Franța nobleță, burghezime și popor cuminte..., iar la noi jidani smeriți!

În așa stare sufletească primi vestea despre moartea glorioasă a lui Arthur și sfaturile ce i le da pe patul de moarte. „Da, își zicea bietul Nini plângând cu amar, jur să fac așa cum mi-a cerut Arthur! Mă voi întoarce în țara lui iubită, sfântă de acum pentru mine, și o voi iubi cum a iubit-o el! Bine a zis: acolo și numai acolo este pentru mine fericirea și dragostea, datoria și rostul meu adevărat! Nu mi-am cunoscut neamul și țara, pentru că am plecat prea tânăr, dar acum sunt mândru de țara mea, mândru de a fi Român! Cu atât mai mândru, cu cât am învățat să-i cântăresc pe străini cu dramul. Dacă francezii, întâiul dintre popoare, sunt așa cum i-am văzut și judecat prin mine însumi, ce trebuie să mai fie de capul celorlalte nații? Germanii - niște neaga! Englezul - caraghios și năuc! Italianul - un leneș! Rusul - sălbatic! Despre ceilalți nici nu face să-i pomenești!”

Citind laudele ziarelor străine despre tânăra și valoroasa armată româ-nă, auzind ofițeri mărturisind că e nemaipomenit în istoria războaielor ca un corp de trupă intrat pentru întâia dată în luptă și respins, să se reforme-ze până de trei ori în mijlocul focului, îi venea să-și arunce pandectele pe fereastră și să intre în școala de ofițeri de la București, singura școală din lume în stare să producă asemenea eroi! Zuavii rămăseseră departe de fal-nicul dorobanț. Acesta era adevăratul ostaș. La Vissembourg nu s-ar fi lăsat surprins, la Reichshoffen ar fi învins, iar la Sedan și la Metz ar fi murit, dar nu s-ar fi predat niciodată! Ce păcat că nu urmase întâia lui inspirație de a se face militar! Acum că era bacalaureat în litere și se înscrisese la drept, ar fi fost absurd sa te întorci iar la bacalaureatul în știință și, până să-l capeți, erai prea mare în vrâstă pentru a fi primit în Școala militară.

Urmarea acestor cugetări fu că demisiona motivat de la toate cluburile și societățile studențești din care făcuse parte, arătând că, fiind român, nu crede că conlucrarea sa poate fi de folos tinerimii franceze, și-și căută de cărți cu tot dinadinsul, schimbându-și felul de viață și luând de pildă numai pe Arthur.

Cu nespusă bucurie asistă la cununiile Elenei și Elvirei, care fură săvâr-șite, după cererea lor, în Mitropolia veche din Iași, unde se cununaseră și părinții lor. Se uita tânărul Nini la uniformele de mare ținută ale cumnaților săi și ale camarazilor lor invitați la nuntă cu aceeași adorație și evlavie cu care privise odată suita strălucitoare a lui Napoleon al III-lea, înconjurat de mareșali, generali și cent gărzii lui. Apoi plecă să-și ia licența și, la vârsta de 22 de ani, își făcu stagiul în vânătorii lui Făureanu, a căror uniformă îi păru mai chic (tot își dădea în petec), decât a roșiorilor lui Vlăsceanu. Trecând examenul de ofițer în rezervă, ceru să fie însumat în al 13-lea de dorobanți și se așeză cu totul în Steleni, ocupându-se, dragă Doamne, de agricultură, sub direcția părintească.

Cu vreo câteva zile înainte de încoronare, conu Agapie, conu Mihalache și coana Profirița, însoțiți de domnul sublocotenent în rezervă Stelea Nico-lae, veniră în București, să-și îmbrățișeze duduile, ale căror soți se întâm-plaseră, în anul acela, să facă amândoi parte din garnizoana capitalei.

îÎn timpul slujbei de la Mitropolie, familia Stelea, afară bineînțeles de ofițerii cari erau cu trupele lor, fu, prin o deosebită gentileță a primului ministru și a prefectului palatului, așezată în apropierea tronului regal și cam în față. Erau cu toții foarte mișcați de solemnitatea momentului, mai ales hatmanul Varlaam. Când însă văzu bătrânul pe valorosul nostru rege atunci în toată puterea vârstei, luând din mâinile lui Rosetti coroana de oțel și punând-o pe frunte, îl podidiră lacrimile și, neputându-se stăpâni mai mult, zise cu glas tare: „Bine că am trăit să mai văd și această măreție!” iar crucindu-se cu evlavie, adause: „De-acum slobozește pe robul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace, că văzură ochii mei lumina și slava poporului tău credincios!”

Apoi, pe când alergau cu birjile prin străzi lăturalnice ca să-și ocupe locurile în tribuna familiilor ofițerești, ca să vadă defilarea:

— Ei, Mihalache, întrebă hatmanul, spune drept, mai gândeai tu că o să ajungem ziua aceasta?

— Nu numai că nu gândeam s-o ajungem, răspunse Stelea, dar nici nu-mi închipuiam s-o poată vedea vreodată nici neam de neamul meu!

Văzură trecerea carelor triumfale, a primarilor tuturor comunelor din țară, printre care îl zăriră și pe Stegărescu, recunoscură și pe Nini defilând în rândurile ofițerilor fără trupă, apoi pe maiorul Făureanu în capul batali-onului 4 de vânători, iar, în urmă de tot, după ce trecu artileria, pe căpitanul Vlăsceanu în fruntea escadronului al 2-lea, cel cu steagul regimentului. Trei zile în șir alergară prin praf, prin soare și prin răcoroasa umezeală a nopților bucureștene, vârându-se în îmbulzelile cele mai mari, primind la ghion-turi, strivind și ei la bătături, aflându-se pretutindenea, căutând să vadă tot ce era de văzut, conu Agapie uitând de vârstă și conu Mihalache de diabet, mâncând la înghețată și la alune prăjite ca niște adevărați școlari în vacanță.

După alte trei zile de odihnă în casele lui Vlăsceanu, plecară la Steleni, dându-și cu toții întâlnire la Șoldanii-Speriați, pentru culesul viilor.

Și adevărat că bine se mai petrecu în căsuța aceea din Șoldani, tocmai din ajunul Sântei Măriei Mari și până după Ziua Crucii, căci ginerilor, deși căpătaseră concedii de câte șeșe săptămâni, li se pusese în vedere să orân-duiască astfel ca să fie la corpurile lor pe ziua de 8 septembre, având chiar în acea zi să plece cu trupa la manevrele de toamnă. Rugaseră dar familiile să se adune mai devreme la Șoldani, ca să poată și ei să se afle mai mult timp acolo. În schimb, făgăduiau să-și lase familiile acolo, iar după manevre să-și termine concediul întrerupt tot la Șoldani.

Veniseră și părinții lui Făureanu, doi boierinași din Focșani; el, mândru, subțire și chipeș, cu mustața albă, părul scurt și încârlionțat, ca pielcica brumărie; ea micuță, gingașă, dar foarte vioaie încă și veselă, cu obrajii ru-meni de sănătate, între doi zulufi argintii. Buni amândoi la suflet, da buni și de gură!

Cam strâmtă căsuța pentru atâta lume! Căci, de, dacă scazi salonul, bi-roul, sufrageria, bufetul și cămara, ce rămâne pentru patru perechi și doi stingheri? Iatacul hatmanului nu se putea împărți cu nimene, căci acolo își ținea sfintele icoane și nu suferea să fie tulburat când își făcea rugăciunile. Apoi trebuia liniște pentru cheful de dimineață și pentru cel de peste zi. Așa că Nini se culca în cerdac, și, de se întâmpla vreo ploaie peste noapte, își lua așternutul de a spinarea și venea tiptil să se culce pe un divan în birou.

Dar câtă veselie și voie bună! Plecarea la vânat în faptul zilei, prin miriștile umede de rouă, după prepelițe, potârnichi sau stoluri de grauri! La iaz - după rațe și gâște sălbatice. Pescuitul cu plasa ori cu undița în apa Bârladului, masa de seară adusă de slugi cu căruțele în poiana luncii de pe malul apei ori tocmai în dumbrava de lângă vii, de unde te întorceai seara imbătat gata nu de fumul vinului, ci de miresmele câmpului, ale pădurii sau ale viei! Și în livada din dosul casei, cucoanele făcând compoturi de pere, de prune și de piersici, dulcețuri de nuci, șerbeturi de nufăr, de alune și de dracilă, în hohotele de râs și glumele bărbaților. În sfârșit, era un vis de fericire și de bucurie care își lua ființă în sufletele tinere și în cele bătrâne.

Căci astfel e alcătuită viața: te vezi plutind în bucurie, în fericire, încon-jurat de tot ce-ți este mai plăcut, mai dulce și mai scump, îți pare că așa a fost totdeauna și că de-acum așa are să fie și mâine, și poimâine, și la anul! Iar ceasul rău te paște, lacrimile se adună în taină, și, pe când râzi mai cu veselie, ele stau gata a-ți scălda obrajii.

Cu toată osteneala drumului ce-l făcuseră de la Iași la București, tulbu-rările resimțite acolo, drumul înapoi până la Podul-Iloaiei și Steleni prin Iași la Șoldani, conu Agapie își făcea chiar de cap. Părea întinerit cu 20 de ani, atât era de vesel, de puternic și de neobosit! Numai ce-l vedeai cu puș-ca-n mână, întrecând pe toți, nu numai din mers, dar și în dibăcie și izbânzi, d-apoi și în glume! De trăgea vreunul vreun foc în sec, el zicea: „Irra, ma-iorule, da așa-mi trăgeai în turci la Plevna? Uită-te cum se împușcă”, și, punând pușca la ochi, trântea câte un dublet de rămâneau toți cu gurile căscate! De rămânea conu Mihalache mai în urmă, suflând greu: „Da ce, puiule, ai ostenit mata? Vino fuguța la tata în brațe, să te ducă la mama Pro-firița, pentru ca să-ți deie papă!” Când da cu undița și scotea vreo mreană mare și frumoasă: „Ei, musiu de la Paris! îi striga lui Nini, ia vezi ce-a scos bunicu-tău din râul Bârladului! Aici nu-i ca la Asniera dumitale, unde scoteai din Sena câte o ruptură de papuc sau vreo mâță înecată!” În sfârșit, nici coana Profirița și nici nimenea din slugile bătrâne nu-și aduceau aminte să-l fi văzut așa de voinic și de bine dispus pe conu Agapie.

A doua zi de înălțarea Sfintei Cruci, conu Agapie, care postise două zile de-a rândul, se întinse cam multișor la masă, fu și mai vesel și stătu seara foarte târziu de vorbă pe cerdac, fumând ciubuc peste ciubuc. Când să se retragă, îi sărută pe toți, cu mai multă dragoste ca de obicei, și, ca niciodată, binecuvântă pe fiecare, însemnându-l cu semnul crucii pe creștetul capului. Se retrase în iatac și își făcu rugăciunile. Sluga care-l aștepta în antret, spu-nea în urmă că-l auzise pe boier plângând, pe când se închina, și când intră ca să-l dezbrace, avea lacrimi în ochi! Porunci ca a doua zi să-l trezească ceva mai târziu, simțindu-se obosit și adormi îndată.

Când intră camardinerul a doua zi ca să-l trezească, îl găsi dormind liniștit, zâmbind prin somn, poate ceva mai rumen la față ca de obicei, dar nu se băgă de seamă nimic mai deosebit. Văzând că boierul nu-l simțise i-ntrând, puse tablaua cu dulceți cu care intrase pe masa din mijloc și se apucă de direticat prin odaie, doar i s-o trezi stăpânul de la sine. Răsturnând un scaun, din nebăgare de seamă, și văzând că tot nu mișcă boierul, se apropie de pat, și nu-i auzi suflarea. Îngrozit, apucă iute o oglindă de pe toaletă, o apropie de gura și nările lui conu Agapie. Oglinda rămase curată, fără pic de abureală pe dânsa. Atunci începu să strige după ajutor.

Într-o clipă toată familia era în odaie. Se trimise în goană la Vaslui după doctor. „Nu se poate, nu-i mort! ziceau toți. Nu-I vedeți că e cald? Și-apoi zâmbetul acesta de fericire! Nu moare cineva cu un așa zâmbet pe buză! Degrabă, gheață la cap și la inimă, muștar la picioare! Să-l frecăm pe la în-cheieturi!” În sfârșit, făcură bieții oameni tot ce le trecu prin minte; numai sânge nu îndrăzniră a-i lua, că nu știa nimene, iar ventuze nu erau. În zadar fură toate: ceasul rău sosise în toiul fericirii, și lacrimile adunate în taină scăldau acum obrajii... Când sosi doctorul după trei ceasuri lungi de așteptare, spuse că moartea fusese fulgerătoare, din pricină că se spărsese o vână lângă creier, fapt ce trebuia să se fi întâmplat pe la ceasul unu din noapte, adică la vreo jumătate de oară după ce plecase camardinerul.

Să vă mai descriu durerea familiei, a slugilor și a țăranilor? Fu sfâșietoa-re! Pe coana Profirița îți făcea chiar rău s-o privești. „Știam că o să-mi vie și oara aceasta grozavă! spunea ea plângând. E în firea lucrurilor ca părinții să plece înaintea copiilor, și bine ne-a spus Arthur, tu ai plecat întâiul! Dar, văzându te atât de voinic și plin de viață, mă bucuram că tot tu o să-mi închizi acești ochi pe care mi i-ai dat. O, tată, tată! Iartă-mă că-n dragostea mea pentru tine îți doream, fără a-mi da seamă, acea durere copleșitoare pe care o simt acuma!”

În portofelul ce-l purta totdeauna cu dânsul se găsiră scrise cu însăși mâna lui cum dorea să fie înmormântat, cu toate amănuntele cele mai mici, de la colive și pomeni și până la albiturile cu care trebuia îmbrăcat.

Trei zile și două nopți fu așezat pe cerdacul din fața casei, câte un preot rânduindu-se neîntrerupt la capul sicriului. Nu numai cele două sate ale lui, dar și cele de dincolo de Negrești și de Vaslui veniră să-și ia rămas bun și iertare de la dânsul, pentru că fusese cunoscut de toți și de toți iubit.

Vreo opt sau nouă țărani bătrâni (că doar atâția mai erau de o vrâstă cu dânsul) făcură strajă neadormită în jurul sicriului, zicând că nu vor lăsa altora grija să-l ducă pe umeri până la groapă: „El ne-a fost părinte, stăpân și sfetnic; el s-a îngrijit de viețile noastre în timp de foamete, de ciumă, de răzmeriță și de bejănie; el a îngrijit și de sufletele noastre, ridicând sfânta asta de biserică; el ne-a cununat și botezat copiii și nepoții; el ne-a sfătuit la bine și oprit la rău; el, în sfârșit, și-a împărțit pământurile părintești în folosul nostru și în paguba lui. Apoi, ticăloși am fi și ne-ar trăsni Dumnezeu de-am îngădui pe alții să-l ducă la locul său de veci, unde îl vom ajunge și noi în curând din urmă, după voia Domnului și mulțimea anilor cari ne împovărează!”

Li se făcu pe voie, mai ales că nimic nu se stingherea prin aceasta, din cele hotărâte de răposat. Și-și părăsi hatmanul Agapie Varlaam locuința lu-mească, dus pe umerii iubiților lui țărani cari-l așezară spre somnul cel de veci, alăturea de aceea pe care o iubise în viață și-i rămăsese credincios totdeauna.

Cu dânsul se stingea un leat întreg. Lespedea mormântului se lăsă pen-tru vecie, închizând subt a ei greutate ultima întruchipare a fruntașilor nea-mului din trecutul apropiat, blânzi, dar mărinimoși, smeriți, dar mândri, păstrători ai averilor moștenite, dar și ai credinței și ai datinelor neamului! Credincioși în cele lumești și în cele sfinte... Iubitor de neam, de lege, de țară, de familie și de limbă, acestui mare leat de oameni i se va ierta mult, după cuvântul Scripturii, pentru că mult și curat a iubit.

Dintre toți, cel mai norocos a fost, netăgăduit, hatmanul Varlaam, pentru că, deschizând ochii în umiliri și robie, în năvăliri, răzmeriță și bejănii, i-a fost dat să-i închidă, fără a ieși de pe moșia lui strămoșească, în țară slobodă, de sine stătătoare, în Regatul României și în neîndoielnica credință că-și va urma nesupărat somnul în Regatul Românilor!

Şi astfel, tot în anul care răsărea, strălucitor de tinereţă, soarele României libere și neatârnate, selbezea și dispărea ultima din acele stele după care se luau românii în dibuiala întunericului unui dureros trecut! Sărmane blânde stele! Inconștiente poate, dar norocoase, călăuzit-ați oare un întreg popor spre răsăritul cel luminos de astăzi, pentru ca el nici să nu vă mai știe de urmă?! O da! Pentru că așa chiar e legea făpturii! Viețuitoarele toate cântă cântări de bucurie soarelui ce se ridică în slavă și uită dulcile steluțe sclipitoare, care, după ce au luminat întunericul nopții, selbezesc în cer..., și apoi dispar!

Îndată după înmormântare, ginerii amândoi plecară la manevre, iar fa-milia rămase în Șoldani pentru a îngriji de sufletul răposatului, după rân-duiala bisericii și datinile neamului, așa după cum hotărâse el însuși. Se împărțiră totodată pomenile și feluritele danii ce le lăsase bunul hatman țăranilor și slugilor sale.

După manevre se împărțiră și moșiile. Elena luă Șoldanii, care erau ceva mai mici, iar Elvira, luând Speriații, Vlăsceanu plăti cumnatei sale deose-birea în bani. Cumnații hotărâră să-și clădească fiecare pe moșia lui câte o locuință nouă, iar casa hatmanului s-o păstreze așa cum se afla, gata să primească pe socrul, soacra și cumnatul lor, când vor veni la culesul viei ca de obicei.

Apoi mai hotărâră ca, până ce se va însura Nini, să-și trimeată familiile cu rândul la Steleni ori la Iași, să nu-i lase pe bătrâni niciodată singuri, în casele lor, devenite prea mari acum pentru dânșii. Așa că, după cum spu-sese odată hatmanul la Steleni, deși puii zburaseră, dar cuibul nu rămăsese nici rece, nici pustiu! Și, cât au trăit bătrânii, vrednicii și bunii noștri mili-tari s-au ținut de cuvânt, după cum de altfel o să vedeți mai departe.

Capitolul XXVII Nini, om politic, își găsește soție potrivită

În Steleni reîncepu acea viață tihnită din timpul pe când se așezaseră boierii acolo. Aceleași râsete și jocuri zgomotoase de copii, același trai larg și îmbelșugat, aceeași viață dulce și ferită de griji. Când pleca Lili cu copiii ei, sosea Elvira cu copilele; când pleca Elvira, sosea Lili. Conu Mihalache spunea cu haz că oștirea lui își schimba garnizoana mai des decât fosta armată a lui Cuza.

Dumnealui își vedea de treabă ca înainte, sculat din zori și plecat la câmp, de unde nu se mai întorcea decât la dejun și la prânz, apoi lucrând până-n seară cu sergentul Dragomir, pe care-l numise contabil, pregătin-du-l pentru înalta dregătorie de vechil. Coana Profirița se îndeletnicea mult cu spitalul, cu școlile amândouă și se ducea des la biserică, stând cu ceasu-rile lângă mormântul lui Arthur, dusă pe gânduri.

Seara, după ce se dau vătăjeilor poruncile pe a doua zi, familia se aduna, se citeau jurnalele, iar Nini, foarte în curent cu progresele științei, discuta cu tatăl său agricultură, propunând fel de fel de reforme. Cum da de ceva nou, se entuziasma și voia să-l și aplice pe o scară mare, pe când conu Mi-halache îi dovedea adesea că noua invenție era cu totul nepractică. Alteori, părând vreuna mai bună, o încercau în mic, și pe urmă chiar o adoptau, ori, punându-se în corespondență cu fabricile și arătându-le neajunsurile sau nepotrivirile cutării mașini cu clima și locurile de la noi, cereau anumite modificări. Nini nu era însă mulțumit că nu era lăsat în voia lui să adminis-treze mai modern.

Odată, când se dusese să-și vadă pe Lili la București, telegrafie să i se trimeată la gara din Podul-Iloaiei, pe lângă trăsură, și un car cu boi, fiindcă aducea o frumoasă surpriză. Și, în adevăr, sosi cu cogeamite lădoi cât un dulap de mare. „Ce-i asta?” întrebară toți mirați.

— O clocitoare, răspunse Nini cu mândrie.

— Ce lucru? făcu conu Mihalache mirat.

— O mașină care clocește până la o sută de ouă pe zi! O adevărată comoa-ră, tată. Facem o găinărie sistematică în mare (nu ca acea de acum); sporim numărul păsărilor până la complecta întrebuințare a grăunțelor care astăzi se pierd degeaba pe la arii, și de acolo vindem păsări și ouă, fără alte cheltu-ieli decât întreținerea personalului. Îndoim venitul moșiei, de nu-l întreim chiar. E chestie de calcul. îți place, tată, ce și-am adus?

— Cum dracul să nu-mi placă, fătul meu?! Ia, lucru ista îl văd și eu că-i practic! Minunat de practic! Dar, până una alta, spune, te rog, să nu des-facă lada. Așează-o cu îngrijire în ghevghir. Acolo e loc destul și uscat; n-o să ruginească! Iar peste cincisprezece sau douăzeci de ani o vom scoate de-acolo, de nu se va născoci până atunci alta și mai practică, cu pui crescuți gata, tăieți, jumuliți, puși la frigare, ori gătiți cu smântână!

— Bine, tată, făcu bietul Nini, uluit. Nu vezi dumneata că o sută de ouă pe zi sunt trei sute șesezeci și cinci de mii de pui pe an! Mașina mea func-ționează necontenit, și nu mai ai să aștepți cheful găinilor să cadă cloște. Odată ce vom avea atâtea găini cât să întrebuințăm toate grăunțele, vindem prisosul de păsări și peste un milion de ouă în fiecare an!

— Și cine-ți cumpără, mă rog, milionul tău de ouă și prisosul de păsări?

— Cum cine? Da Anglia, tată. Germania! Uite gara... o palmă de loc!

— Hm!... Cam mare ți-e palma, băiete: numai două posti până la Podu Iloaiei și trei la Târgu-Frumos. Dar, în sfârșit, să zicem că ai ajuns cu tabăra de cară la stație. încarci marfa într-un tren special și ajungi la Berlin, pentru că e mai aproape decât Londra și să nu-ți facă marea rău. Acolo descarci și te așezi pe Unter den Linden și strigi pe nemțește: „Haide, oameni buni, la oua clocite și la găini leșinate! hai?!” Nu, dragul meu! Ideea ta e foarte bună, ți-o spun acuma fără glumă. Sunt încredințat că în țara noastră negustoria cu ouăle și îndeobște toate meșteșugurile în legătură cu agricultura ca laptele, brânzetu-rile, plantele textile și altele au un mare viitor, dar nu în anul mântuirii 1886. Lasă să se mai înmulțească drumurile de fier, șoselele și mijloacele de transport, și mai ales nevoile micilor gospodari, cari se vor apuca și ei să producă și altceva decât păpușoiul de mămăligă. Atunci va veni singură străinătatea să bată la ușa ta, iar, pentru milionul tău de ouă, n-are pentru ce să se deranjeze și tu de vei merge la dânsa, va ști să profite numai ea de munca ta.

Descurajat de inițiativele lui întotdeauna respinse, bietul Nini făcea dar gospodărie cu mânuși, cum îi spunea în zeflemea conu Mihalache; la can-celarie îl încurca pe bietul Dragomir cu fel de fel inovații în contabilitate și de simplificări atât de luminoase, că nici el nu le mai putea descurca. La câmp se ducea în faetonul lui cu vizitiu pe capra și în mână cu câte un roman franțuzesc, atât de interesant, încât nu o dată i se întâmplase să cutreiere toată moșia fără a ridica ochii de pe el, dând răspunsuri de om plictisit de i se cerea vreo deslușire. „Ce-mi pasă, își zicea el. Odată ce tata vrea să le facă pe toate numai după capul lui, descurce-se cum o pofti! De ce să mă mai ostenesc?” Seara, de venea la raportul vătajilor, le punea câte o întrebare scurtă, dar răutăcioasă și batjocoritoare, cu un aer de măreție și de îngâmfare, atât de disprețuitor, încât rămâneau bieții vătaji uluiți și conu Mihalache era silit să intervie și să-i dumirească. Cu țăranii se purta la fel, ba și mai aspru: rece, neapropiat, întunecat și privindu-i de sus încât și ei, pe cât iubeau și cinsteau pe boier, pe atât nu puteau suferi pe conașul.

Purtarea asta față cu țăranii nu o avuse Nini întotdeauna. Dimpotrivă, în anii cari urmară întoarcerea lui în țară, era ultrademocrat, cu nuanță de socialism chiar. Vorbea cu oamenii vrute și nevrute, încurcându-le mințile, dar dăndu-și uneori și în petec. Așa că, într-o zi, stând de vorbă cu niște bă-trâni, le pomeni și de strămoșii lui. „Așa e, conașule, făcu un biet moșneag cu nevinovăție. Ei! buni oameni mai erau și aceia, Dumnezeu să-i ierte! Iaca, eu l-am apucat pe moș Trofim, bunicul matale, înainte chiar de a se căftăni; iar tată-meu, odihni-l-ar Dumnezeu, era chiar vecin cu strămoșii dumnea-voastră, pe când era aicea sat răzășesc. Ia vezi mata, conașule, cei doi nuci de lângă cerdacul cel mare? Unul era de-al lui Hârtop și ceialt al nostru, că gardul despărțitor trecerea drept la mijloc între cei doi nuci. Așa mi-a spus-o mie tata de o sută de ori, nu o dată! Și apoi știa tot satul pe vremea aceea!” Nini schimba fețe-fețe și de atunci nu mai stătu de vorbă cu țăranii!

Văzând că nu poate da curs spiritului lui de inițiativă, hotărî să-l între-buințeze în folosul patriei lui Arthur, vârându-se în politică. Prin influența lui tată-său și ajutorul guvernului liberal, fu ales de colegiul al treilea de Botoșani deputat în Cameră, tocmai la spartul târgului, adică în sesiunea 1887-88. Cumnații lui erau amândoi în capitală, Vlăsceanu - comandantul regimentului 3 Călărași, cu gradul de locotenent-colonel, iar Făureanu - ca aghiotant regal.

Cu toate că ales de guvern, trecu la întâiul prilej în rândurile opoziției-unite ca junimist, dar cu tendințe către grupul lui Catargiu, Mânu etc.

În ședința cea vestită, unde Tache lonescu rosti acea cuvântare zdro-bitoare pentru partidul liberal, dar mai cu seamă pentru Ion Brătianu: „Epatant, zise Nini unui coleg al său, vestit pentru interpelările sale hazlii. De unde și-a luat băiatul aista manierele sale distinse, că am auzit că e din proști? Que cherchet-t-il alors parmi nous?” Adică ce caută el între noi? „Mă mir și eu, făcu mucalitul deputat, că, de, o fi născut el, Tache, din proști, dar ce caută între proști? El știe!” „Vreasăzică, după dumneata, zise Nini cam înțepat și gata de ceartă, oameni ca Titu Maiorescu, Carp, Catargiu, Mânu și alții sunt niște proști, iar inteligența toată o monopolizează numai Ion Brătianu, Stătescu și Radu Mihaiu?” „Nu zic asta, Doamne ferește, dom-nule Stelea, făcu deputatul, susțin numai că proști sunt destui și printre ai d-voastră, și printre ai noștri! Nouă ni se mai trece, fiind cu toții ieșiți din proști. Domniilor Voastre vă șade mai rău cu unul ca noi și Tache lonescu, pentru că nu o să vă potriviți cu el nici la duh, fiind cu toții... cilibii!”

În timpul faimoaselor zile de mart, Nini se arătă viteaz și în strada Sfân-tu-Ionică, la pasagiu și la palat, când s-a spart geamul, se ținea de conu Mișu Marghiloman a cărui haină îi părea mai bine croită și manierele mai modern-stil decât ale tânărului lonescu.

De aceea chiar, subt guvernul Teodor Rosetti fu trimis prefect într-unul din cele două județe de peste Dunăre, unde avu, în sfârșit, prilejul să dea drumul inițiativelor lui reformatoare. De mai stăteau mult junimiștii, mai că Dobrogea ar fi întrecut în reforme și civilizație chiar patria-mumă.

Când veni însă conu Lascar Catargiu în capul treburilor și se pliroforisi despre isprăvile lui Nini, spuse secretarului său general de Ia interne: „Ia pe aista trebuie să-l înaintăm numaidecât inspector administrativ: că prea tare s-o hărnicit el acolo! L-aș da eu chiar și afară, dar nu vreau să mă stric cu palatul: cumnatul său îi aghiotant domnesc! Aicea o să-l mai astâmperi dumneata. Ar fi păcat să-l mai lăsăm pe capul oamenilor și te pomenești că ne mai toarnă și un bucluc”.

Se întâmplă uneori în viață că, umblând după o treaba, să dai de alta și mai bună. Așa i se întâmplă și lui Nini.

Munca ce o avea de făcut ca inspector nu-i obosea deloc. Când se simțea neapărată nevoie de concursul său luminat, se trimitea după dânsul. După in-strucțiile ce le primise dl secretar general de la conu Lascar, el nu găsea nicio-dată vreo nevoie așa de mare, încât să-l deranjeze pe bietul Nini. Nu mai erau alți doi inspector cari nu făceau nimica toata ziua? Doar când voia guvernul să scape de un prefect, atunci dl secretar general îl lua pe Nini la o parte, și-i ruga cu lacrimile în ochi să meargă să-l inspecteze pe nenorocitul acela, om sărac și cu șepte copii, să-i fie milă de dânsul și să-l scoată basma albă, cum se zice. Nini încrunta îndată din sprâncene, pornea la drum și, după raportul lui, puteai să-l bagi pe bietul prefect și în fundul ocnei, darmite să-i ceri demi-sia! Lui Nini nu-i plăcea să-l influențeze cineva în exercițiul funcțiunii! Dar când se întâmplau asemenea cazuri? Nu se schimbă prefecți în toate zilele!

Așa că vreme avea destulă, dispunea de un venit per-sonal care-i permitea să facă față tuturor cerințelor luxului unui tânăr din elită; deci avea mare trecere în saloane. Mă rog, cum să nu aibă? Era băiat frumos, elegant, cu „maniere” distinse, înzestrat cu acel spirit vesel și superficial care-ți da pas să vorbești ceasuri întregi fără a spune nimica; îl mai știa lumea că e de neam bun, cu părinți bogați cari-și măritaseră și-și înzestraseră fetele, așa că el va moșteni întreaga avere părintească, și spuneți dumneavoastră dacă cunoașteți vreo mamă care să nu-l fi primit pe Nini de ginere?

Printre familiile cele mai mari și mai bogate din elita bucureșteană, stră-luceau, în iarna anului 1892-93, principele Grigore de Gaspar Gratiani și fiica sa Olga, întorși amândoi de la Paris, unde tânăra principesă abia-și terminase mai mult educația, decât studiile.

Obârșia familiei era, chipurile, moldovenească, coborându-se în linie dreaptă de la Gaspar-Vodă Gratiani, dar se așezase în Muntenia cam între anii 1698-l700, cumpărând întinse păduri lângă apa Teleormanului, pu-nându-le în tăiere și desțelenindu-le în parte, așa că alcătui cel mai întins și mai frumos domeniu din toată Țara Muntenească. Domeniul acesta se numea Grațianca, iar cele două sate de pe el - Gașpărul-de-Sus și Gașpărul-de-Jos, după numele bunicului principelui Grigore, întemeietorul lor, și care se chema Gaspar, ca și domnescul lui strămoș. Mai avea principele palat și în capitală, pe malul Dâmboviței, dar, după ce se însură cu o Brâncoveancă, ridică la Grațianca, între cele două sate, un impunător și măreț castel în stil medieval: cu turle zimțuite, metereze și podiști ridicate pe lanțuri. O adevă-rată minune! Apoi căsătoria aceasta strălucită avu darul să-i ațâțe ambiția: nu putea îngădui ca soția lui să-i fie deopotrivă, dacă nu mai presus în vechimea și strălucirea neamului. Obârșia unei singure și scurte domnii nu-i mai ajungea. Se duse dar în Asia să-l găsească pe catolicosul armenesc și luă de la sfântul părinte dovezi hotărâtoare cum că luminatul și întru vecie pomenitul Gaspar Gratiani, fost „Gospodar zemli Moldovskoi”, era singurul și adevă-ratul moștenitor al tronului persan, moștenit pe nedreptul de către șahul actual; deoarece numai el se cobora din căsătorie legitimă de la Artaxerxes Mână-Lungă, pe când principii rusești Dolgoruki aveau din parte femeiască numai pe una din numeroasele favorite ale marelui rege Artaxerxes.

Domnița principelui Grigore nu-i dăduse decât pe Olguța, pe care o născuse chiar cu atâta trudă și anevoință, încât doctorii interziseră o a doua încercare. Când se încredință însă că din sângele ei putea sa nască un împă-rat și cu el fericirea unui întreg popor, înțelese că nu trebuia să lase tronul Persiei pe mâna unor prinți rusiți de mult și nici să cadă în linie femeiască! O mare datorie i se impunea, chiar cu primejdia vieții, față de poporul persan și Persia, pe care începuse s-o iubească și față cu memoria marelui Ar-taxerxes. Se grăbi dar la datorie; iar zeii și semizeii perșilor binecuvântară la început silințele și curajul acestei eroine.

Acum, nu v-aș putea desluși dacă pricina unei crude și grozave nenoro-ciri au fost blestemele șahului tremurând pentru tronul său dobândit pe nedreptul, ori mai curând intrigile diplomației muscalești care ținea partea principilor Dolgoruki, faptul este că principele imperial încetă din viață exact la cinci ceasuri și șepte minute după augusta sa mamă.

Bietul principe jură pe mormântul soției sale să se devoteze de acum singurului odor ce-i mai rămăsese în lume. Își arendă domeniul și se așeză cu Olguța la Paris, reușind să-i dea o educație cu totul moder-na, cam à l-americaine , încât acel din doi care făcea întotdeauna pe pla-cul celuilalt nu era niciodată principesa Olga. Când se făcu de 19 ani, era o fată frumoasă, deși cu năsușorul cam lunguț și încovoiat; veselă, vie și zburdalnică. Îi veni poftă să-și vadă domeniile și curiozitatea să cunoască societatea românească. „Ce sera dròle, papà, de les entendre baragouiner le franțais.” („Va fi nostim, tată, să-i auzim bolborosind limba franceză.”) Principele o duse la castel, unde se plictisi îndată, și deschise saloanele sale de pe malul Dâmboviței, unde principesa fu foarte plăcut surprinsă de a întâlni oameni tout à fait dans le mouvement .

Printre aceștia, principesa distinse îndată pe frumosul Nini, și, după ce bostonă de câteva ori cu dânsul, îi ceru de-a dreptul mâna. Nini, cu toate că-i batea inima de bucurie, unde era tocmai hotărât să ia el această inițiati-vă, îi răspunse foarte rece, că nu vede nicio piedică să-i facă această plăcere, numai să consimtă babalâcii lor amândoi.

Începură chiar din seara aceea cu babalâcul care le era mai la îndemână, ceilalți fiind tocmai la Steleni și telefonul nefiind încă atât de răspândit pe atuncea.

Babalâcul de față răspunse că primește, însă cu condiția sine qua non să adauge numelui său titlul și numele viitoarei mirese. „Am cel mai mare respect, adăugă principele, pentru numele de Stelea; dar înțelegi, domnul meu, că nu pot lăsa să se stârpească un nume mare și istoric, care se pierde în negura veacurilor de demult!”

— Treabă lesne, răspunse Nini. Las’ pe mine, papa beau-pere! O inserție în „Monitorul Oficial” cum că subsemnatul, Nicolae Stelea din Steleni, va iscăli pe viitor Stelea de Gaspar Gratiani, și treaba e gata! Titlul de principe nefiind recunoscut de lege, oricine îl poate lua chiar tară drept, și nu e aici cazul. Ah, de-aș pretinde la titlul de Alteță, sau de m-aș iscăli Principele de România, poate aș întâmpina ceva greutăți. Afacerea e tranșată. îți fac gustul. Ce-mi pasă mie să mă cheme așa sau altmintrelea! Mă duc să scriu babalâcilor mei, și începem pregătirile de nuntă cum voi avea răspunsul telegrafic. Să isprăvim mai repede!

Se nimeri că la Steleni era tocmai schimbare de garnizoană, așa că fa-milia cu ginerii cu tot era adunată în cerdac, când sosi scrisoarea lui Nini, foarte amănunțită și prin care conjura pe părinți să-i trimeată binecuvân-tarea lor telegrafică ca nu cumva să scape chilipirul: fată frumoasă, bogată și coborâtoarea lui Gașpar-Vodă, domnul Moldovei. Nini socotise bine să oprească aicea obârșia logodnicei tară a se urca până la Artaxerxe Mână-Lungă. Cunoștea el șovinismul babalâcilor, așa că era mai cuminte să nu treci granița după strămoși!

Conu Mihalache însă, după ce stătu pe gânduri, zise cam întunecat: „Ia, aeasta e și mai și chiar decât pâinea cea franțuzească pe care o mâneam la Paris în neștire, săracul de mine!”

— Cum? întrebară toți.

— Nu înțeleg, zise coana Profirița, cam supărată, ce are a face pâinea franțuzească cu însurătoarea lui Nini?

— Cum ce are a face, soro dragă? Nu știi că Gașpar-Vodă era arman bocciu?! Pulchèrie ma chère! Vous avez oublie?!

— Ooo, Mihalache! Da sfârșește odată cu eresurile tale! Gașpar-Vodă a domnit în veacul al XVII-Iea și urmașii lui au rămas de atuncea în țară, în-surându-se tot în neamul nostru, luând obiceiurile, limba și până și numele noastre de botez! Nu vezi că-l cheamă Grigore, iar nu Agop sau Gașpar.

— Grigore ori Kirkor e tot una! făcu bătrânul încăpățînat.

— Și-apoi fie-sa e nepoata lui Brâncoveanu, urmă conița, prefacându-se că n-a auzit întreruperea răutăciosului ei soț. Ce mai ai de zis? Nu e neam destul de strălucit pentru noi?

— Fata e încântătoare, frumoasă, veselă și foarte distinsă, săriră Lili cu Elvira. Noi o cunoaștem, am văzut-o la baluri, e o adevărată minune!

— Principele, adaugă colonelul Vlăsceanu, e foarte bogat: trei-patru sute de mii de lei pe an numai de la domeniul său din Teleorman. Se zice că mai are puși la banca Franciei vreo două-trei milioane, afară de fel de fel de acțiuni pe care le speculează, că se vâră în toate!

— Fie, dar, făcu Stelea, fie și asta, dacă ziceți voi! Pe bietul Arthur nu l-aș fi dat în asemenea întocmiri, și nici el n-ar fi primit o astfel de căsătorie, cu adăogiri de nume și de titluri necunoscute în țara lui. Pentru Nini însă e bine să-i fie nevasta cât de bogată. Se va făli cu coroana lui princiară, până i se va urî; o va arunca apoi în buruieni și, cumințindu-se de la sine, cum m-am cumințit și eu, se va întoarce în Steleni om de treabă. Prințesa lui, cinstită să fie mai înainte de toate, și-l va urma. De nu, atâta pagubă să aibă Nini!

Binecuvântarea se va primi telegrafic; iar după șese săptămâni avu loc și nunta, cu alai mare în București, la domnița Bălașa. Față fură nu numai familia Stelea, ci toată elita capitalei; iar neuitatul Ciimoor făcu să apară în , un articol intitulat Un mariage dans le grand monde bucarestois .

Fericiții miri trecuseră insă granița, mergând să-și petreacă luna de mie-re la Nizza. Principele o luase de-a dreptul la Paris, și viața veselă și tihnită reîncepu iar în Steleni.

Nini cu drăguța lui nevastă erau în culmea fericirii. Îi întâlneai oriunde: la Paris, la Monaco, la Madrid, la Neapole, la Cairo, prin fiordurile norvegiene, în insula Wight și chiar la București și la Steleni, când partidul prin-cipelui Stelea de Gaspar Gratiani avea nevoie de puternicul și sunătorul său concurs. Aceasta se întâmpla mai mult în timp de opoziție.

Papa beau-pere îi cam ținea de rău, și pe Olga, și pe Nini, unde nu se gândeau decât la plăcerile lor, fără a se sinchisi de fericirea Persiei. De asta am înfruntat și marea, și pustiurile Asiei căutând pe marele catolicos! Ră-mânea-va oare tronul lui Artaxerxes în mâinile uzurpatorului sau a cine știe cărui cneaz muscălisit? „Te rog, Olguțo, dacă mă iubești și tu, ginere, vină-mi în ajutor! Fii mai energic. Faceți-mi bucuria să sărut măcar unul din moștenitorii marelui rege Artaxerxes! Ce dracu, puțină bunăvoință, scumpa mea Olguță.”

— Gut, papa, pentru Artaxerxes-ul dumitale! îi strigă zglobia principesă. De hatârul lui să-mi stric talia și să pățesc ca mama? Apoi, vorbind gros ca ștrengarii Parisului: „Des enfants? Ohlala! N-enfaut pas en noyage! J-ai bien assez de mes malles et de mon mari .” (Ei aș! Copii nu-mi trebuie la drum: destulă grijă am cu lăzile și cu bărbatul meu!)

Scârbit și amărât de atâta egoism, bietul principe se ducea uneori să se mângâie într-un cabinet rezervat, la Cafe Anglais; dar se vede că nici acolo nu-și putu uita durerea, căci într-o noapte își luă drumul direct pentru patria unde Artaxerxes își fuma narghileaua așteptându-l cu liniștea acelora pentru care nu mai există nici timp, nici spațiu! Tocmai înspre ziuă, chelnerul îi găsi rămășițele pământenești, între alte două rămășiți: un suprème au café și o sticlă de șampanie extra dry și extra... goală!

Capitolul XXVIII În care Nini se lovește și el cu capul de prag

Coana Profirița parcă așteptase să-și vadă toți copiii puși la cale, pentru a se duce unde o îndemna dorul ei de mamă și de fiică.

Lili era fericită între copii și soțul ei, generalul Făureanu, care, chemat prin înalt ordin, în capul Ministeriului de Război, nu funcționase decât vreo câteva luni și comanda acum corpul al IV-lea de armată, așteptând trecerea lui la pensie pentru a-și petrece restul zilelor la Făurei, moșia lui părintească. Toți băieții lui erau ori se pregăteau pentru armată.

Colonelul Vlăsceanu demisionase și după stăruințele Elvirei vânduse moșiile sale de lângă Brăila pentru a cumpăra una foarte întinsă și în hotar cu Speriații, unde știm că-și ridicase o frumoasă locuință. Avea fete mari acum, dintre care una se logodise cu un mare proprietar din vecinătate.

În sfârșit, pe Nini îl știa fericit și el, iubindu-și soția și ducând o viață potrivită și cu gusturile, și cu mijloacele lui.

Toată familia se adunase la Steleni ca s-o felicite de ziua ei, care fusese cu vreo două zile mai înainte; numai Nini și cu Olga lipseau, fiind undeva pe mare, între Alexandria din Egipt și Neapole. A doua zi trebuia să plece generalul și cu Elena la Iași.

Cum sta de vorbă în salon cu doctorul neamț, care venise să-i ceară niște îmbunătățiri pentru spital, simți deodată că i se încurcă limba și nu mai poate vorbi. Bietul doctor, îngrozit, recunoscu îndată un violent atac de apoplexie. Luată însă din pripă, bolnava se alese numai cu o paralizie a brațului și a piciorului stâng.

Veniră cei mai buni doctori în consult și declarară că nu mai este nicio primejdie, cu încetul își va recăpăta bolnava întrebuințarea brațului și a piciorului. Un al doilea atac se putea însă ivi; dar nu se putea prevedea când: poate peste zece zile, poate peste zece ani. De aceea era neapărat un regim foarte sever.

— Nu, domnilor, le răspunse cu cea mai mare liniște coana Profirița. Nu mă mai năcăjiți nici cu regimul, nici cu doctoriile dumneavoastră. Atacul nu se va prezintă nici peste zece ani, nici peste zece zile, dar poate peste zece ceasuri. Simt că mă cheamă cineva. Apoi, cu un zâmbet dulce și duios către conu Mihalache: „Mă cheamă Arthur, dragul meu! Arthurul nostru iubit. I-o fi dor și lui de mama, de când așteaptă”.

— Să nu spui, nici să gândești asemenea lucruri, scumpa mea Profiriță! spuse bietul Stelea, cu ochii plini de lacrimi. Ai uitat vorbele lui Arhur? Mai ai datorii de îndeplinit pe lumea asta.

— Nu le-am îndeplinit oare pe toate? Privește: copiii și nepoții noștri sunt toți fericiți și cu viitorul lor asigurat, și Nini e fericit în felul lui, cu toate ca i-aș fi dorit o altă viață. Ce mai vrei de la mine?

— Dar pe mine mă uiți, iubito? Eu care am trăit o viață de om lângă tine și numai pentru tine, eu, care în greșelile mele nu doream decât a mă înălța până la tine, cum aș putea suferi să-mi lipsești măcar o clipă?! Eu sunt mai bătrân, și am dreptul să plec cel dintâi. Datoria ta este să-mi închizi tu ochii! Puțină răbdare încă. Cu boala care mă mistuie, nu o să ai mult de așteptat. Atunci o să poți veni după mine, dacă așa va fi voia lui Dumnezeu!

— Așa am socotit și eu că se va întâmpla, și hotărâsem chiar ca după tine să mă retrag în vreo mănăstire, pentru ca să rog pe Dumnezeu să ne unească mai degrabă. Dar vezi tu, iubite, nu moare nimeni când vrea, ci numai atunci când îi vine ceasul. Simt că mă duc și plec fericită cum nu se poate spune, nici închipui! Mă duc spre ființele cele care nici ele n-au plecat amărâte din viață! Mor în credința mea cea sfântă și singură adevărată, în limba mea cea dulce, în țara, pentru fericirea căreia sânge din sângele meu s-a vărsat și care m-a răsplătit cu frumusețile, luminile și miresmele sale neasemănate! Te binecuvântez din fundul inimii mele plină de dragoste pentru tine, scumpul și iubitul meu soț, pentru toate bucuriile și fericirile pe care mi le-ai dat și te rog să mă ierți de te-am supărat vreodată cu ceva. Despărțirea noastră nu va ținea mult. Închipuie-ți că mă duc iar la Paris, pentru creșterea copiilor. Dumnezeu să vă binecuvânteze și pe voi, dragii mei gineri, în copiii voștri, dându-vă răsplata pe care mi-a dat-o mie: să-mi văd nepoții îndreptați de voi pe calea cea adevărată a dragostei de biserică, de țară și de familie. Lui Nini să-i spuneți că l-am binecuvântat în ceasul din urmă, fericită de fericirea lui. Acum chemați-mi pe bătrânul meu duhov-nic, pentru ca să fiu pregătită de plecare!

Se mărturisi dar, se împărtăși, iar pe la ora unu după miezul nopții ador-mi pentru vecie, având pe buze același zâmbet pe care-l avusese și hatmanul Varlaam: zâmbetul celor fericiți, cari, după ce și-au îndeplinit sarcinile lor pământești, se duc curați, vrednici și bine-credincioși, să-și ia dreapta lor răsplată în ceruri!

După un an, zi cu zi, muri și dumnealui aga Mihalache Stelea, încon-jurat de astă dată de întreaga familie, căci Nini crezuse că e bine să fie și el față la parastasul ce se făcea la aniversarea morții mamei sale. După slujbă, conu Mihalache, foarte slăbit, fu apucat de acea toropeală împotriva căreia medicina n-a putut încă găsi ceva alta, decât s-o boteze coma diabetica.

În starea aceasta bolborosea uneori cuvinte între care cei de față putură auzi: „Nini..., dragă Nini, să fii român, auzi tu? Dă-o naibii pe strai... Atâta pagubă să ai... Lili, Elviro, unde sunt bărbații voștri?... Puneți-mi tuspatru mâinile pe frunte... așa... e bine, foarte bine... Acum... slobozește..., Doamne..., pe... robul...” și nu se mai auzi nimic. Era mort.

După moartea părinților, Nini încredință administrația din Steleni lui Dragomir, fostul sergent în plutonul lui Arthur. Acesta, om cinstit și bun gospodar, deprins și deșteptat vreme îndelungată de către răposatul conu Mihalache, iși îndeplinea datoria cu sfințenie, se mulțămea cu puțin și era foarte iubit de săteni. Nu pentru că era blând și drept cu oamenii își căpătase dragostea lor, dar pentru că era țăran din Steleni, înrudit cu satul, și nu-și părăsise niciodată nici portul, nici obiceiurile.

Cu domeniul Grațianca din Teleorman, principele Nini avuse și mai mare noroc. întâlnise la băile de mare pe contele polon Levițchi, născut la Posen. Fost ofițer într-un batalion de căi ferate în armata germană, demisionase din pricina dragostei înfocate ce o simțea pentru patria polonă. Nu putea să fie martur la suferințele poporului său! (Adevărul era însă că fusese dat judecății și reformat pentru sustragere de efecte militare, și făcu se câteva luni de închisoare la Spandau.) Apoi, mai istorisea el, renunțând la cariera militară, intrase ca administrator pe domeniile principelui San-gușco, unde căpătase întinse cunoștinți agronomice, și acum își specula cu noroc economiile pe la ruletele și căișorii de pe la cazinouri. Și adevărat că mai niciodată nu-l vedeai în pagubă. Prin ce minune? Asta numai directorii de rulete și polițiile ar putea-o spune.

— Iată un om cum ne-ar trebui, spunea principesa Olga lui Nini. Ca fost administrator ia Sangușco, trebuie să fi căpătat experiența neapărată pentru conducerea unui domeniu ca Grațianca; ofițer german, trebuie să fie ener gic, un homme à poigue , adică mână de fier, și i-ar învârti pe teleormănenii mei ca pe niște dobitoace ce sunt! Apoi e nobil, bine-crescut, încât vom avea în el și un prieten, când întâmplarea ne va aduce la castel.

Cu mult tact și cu multă sfială propuse Nini contelui Levițchi postul de administrator al domeniului său din Valahia. Domnul conte se lăsă rugat și binevoi să primească, la urmă, mai mult din simpatia ce o resimțise de la în-tâia vedere pentru principe și principesă, decât pentru avantagiile materiale cam măricele ce i se ofereau. Cu toate acestea, crezu că e bine să le mărească cât fu cu putință și fără să pară că pretinde ceva.

Ca să nu cumva să se răzgândească contele, principii își scurtară vilegi-atura, grăbindu-se a-l instala pe domeniu.

Tot castelul fu pus la dispoziția noului administrator cu slugi, cai și tră-suri. Nini îi cedă iatacul și cabinetul său de lucru, iar pentru dânsul se mo-bilară alte două odăi.

Și în adevăr că fuseseră bine inspirați în alegerea ce o făcuseră.

Cele două milioane de la banca Franciei trecură toate prin intermedi-arul domnului conte și subt denumirea de capital de exploatare, în elec-tricitate, mașini de tot felul, mori, pluguri cu abur, locomotive rutiere cu vagoanele lor, decauvilluri, fierăstraie pentru exploatarea celor opt sute de pogoane de pădure care mai rămăseseră, irigațiuni, guano pentru îngrășăminte și chiar o uzină specială pentru îngrășăminte chimice, apoi grajduri, magazii, cazărmi pentru lucrători, căsuțe elvețiene pentru pădurari, într-un cuvânt, tot ce știința și progresul descoperise până atunci. Multe din aceste toate erau în ființă, altele numai pe hârtie; dar tocmai intr-asta constă arta unui bun administrator ca dl conte; a ști să scoată foloase mari și din construcțiile terminate, și din cele începute, și chiar din acelea numai plănuite. Să nu credeți că o moară, de pildă, va produce mai mult administratorului care o construiește când funcționează decât când i se hotărăște construirea.

Apoi de la bucătar până la cel de pe urmă rândaș, de la vechil, vătaji și feciori boierești, toate slugile fură înlocuite cele mici prin nobili din mica șleahtă polonă, iar administratorii de clasa a doua, subadministratorii și pădurarii chiar prin karmozinova șleahtă!. Nu mai auzeai decât de „pan Ka-ziu, pan Stașek, pan Muniu”, ori „Moțum pânie, Vielmojni panie” și „pan hrabie!” Nu te îndestulai decât cu „baarșici, Kfiutzki, bigos” și alte bunătăți leșești. Hamurile cailor aveau niște juguri până peste urechi. Și toată lumea asta era înzestrată cu mustăți lungi, cu capete țuguiate care, când nu erau chele ca în palmă, purtau trufașe niște păr frumos..., frumos cum e câlțul cel pieptănat cu îngrijire.

În contabilitate, toate sporeau văzând cu ochii; capitalul de exploatare era în spor; valoarea proprietății se intreise, bineînțeles, prin construcțiile nouă cu care era acum înzestrată; veniturile erau nule, dar, în schimb, defi-citele sporeau, precum și împrumuturile, dovedind că se mărise și creditul. Starea aceasta era naturală, căci nu puteai pretinde ca în întâii ani să reintri în capitalul de exploatare, să faci îmbunătățiri radicale, să faci față cheltuielilor de administrație și să mai ceri și excedente. Ar fi fost absurd! Așa că tot Stelenii, săracii, întrețineau luxul princiar, și, unde nu dovedeau, se mai vindeau din acele acțiuni găsite în portofelul principelui Grigore, Dumne-zeu să-l ierte și pentru asta! Dar nu era să duci nicio grijă, căci, după calcule sigure, domeniul avea să producă după cinci ani două milioane și jumătate de lei anual, pe când răposatului principe nu-i adusese, în cei mai buni ani, nici jumătate de milion. Era dar o stare tranzitorie, un plasament de fonduri, și nimic mai mult. Petrecerile, vilegiaturile și călătoriile își urmau dar cursul lor obișnuit.

Când principii veneau în țară, se opreau câteva ceasuri la Steleni, apoi câteva zile la Iași, să vadă pe Elvira, apoi la Făurei, lângă Focșani, unde se retrăsese generalul cu Lili, iar de acolo schimbând trenul la Chilia, îl lăsau la Rușii-de-Vede, de unde, cu trăsurile contelui, ajungeau la castel.

Acolo aveau ce vedea, mai cu seamă principesa Olga. „Ce deosebire în-tre Steleni și domeniu! își spuneau ei. Acolo toate rămase ca acum cinzeci de ani, pe când aicea parcă n-ai mai fi în Țara Românească! Ah, de aș găsi un al doilea Levițchi! spunea Nini. Ce iute l-aș mai da afară pe țărănoiul acela de Dragomir!”

— Nu e nevoie, răspunde Olga. Eu îl găsesc suficient pe conte. N-are de-cât să caute și de Steleni. Drumuri de fier sunt destule și, la urma urmei, îi putem cumpăra un automobil. O surpriză de ziua lui.

— De automobil e lesne, ma chere amie, și sunt sigur că contele nu ne-ar refuza concursul său și la Steleni. Trebuie însă să mai așteptăm vrei doi-trei ani, până ce domeniul va fi în deplina lui producție, că o să trebuiască și acolo capitaluri de exploatare și nu putem să ne lipsim câțiva ani de veniturile din Steleni, care acum ne sunt indispensabile.

— Vom mai aștepta, de este nevoie, dar vezi și dumneata, domnule, că starea actuală din Steleni nu poate dăinui și că deosebirea e mare.

Părerea asta era menită să se schimbe dintr-odată, când izbucniră groaz-nicele răscoale țărănești din 1907.

Deosebirea fu cu adevărat mare între cele ce se petrecură pe domeniu și la Steleni.

Între sporurile ce le-am arătat mai sus am uitat să număr ura și mizeria care sporeau într-un chip nemaipomenit și la Gașpărul-de-Sus și la cel de-Jos. Nu era om să nu fi fost bătut și jefuit de vreun leah de-al contelui. Mai mult: se necinsteau casele chiar de către însuși vielmojni pan hrabie Levițki. Și nu aveai la cine să te jeluiești, că ciocoiul benchetuia și cu zapciul, și cu cel mare de la Turnu,

Când însă văzură cele două sate cum încep să ardă conacele și pătulele din vecinătate ca lumânările de Paști, o porniră și ei înspre castel, înar-mați cu puști și reteveie. Găsind podiștile lăsate și porțile deschise, tăbărâră înăuntru, uciseră vreo doi Ieși mai țanțoși, îi dezbrăcară pe ceilalți, apoi îl găbjiră pe valorosul conte, care dârdâia de frică în pat, și fără a-l lăsa măcar să-și facă toaleta, îl culcară afară pe zăpadă, îl legănară cu reteveiele, lovin-du-l tot la moale, ca să nu-l vatăme și să-i ție plăcerea mai mult. Când se săturară ei de dat și de primit, îi dădură drumul să plece, luându-i și cămașa ca să nu asude pe drum. Tot așa pățiră și ceilalți hrabii, vielmoni și mo-țumi. Apoi, isprăvind-o cu asta, dădură foc castelului, dependințelor, morilor, ferestraielor, într-un cuvânt tot ce-ar fi trebuit să reprezinte un capital de exploatare de peste două milioane.

La Steleni fu alt cântec:

Oamenii, aflând că jidanii nu aveau drept de stabilire în comună, se mul-țumiră a încărca pe cârciumarii lor jidoavcele, cu jidănașii, perinele de puf, vasele cușer și câte mai erau ale lor, în câte cară putură să încapă toate, mai dădură cep la câteva poloboace de vin și de rachiu, și-i trimiseră autorități-lor subt luare de dovadă cum că nu li s-a furat nimica și nici nu li s-a făcut vreun rău. Ziceau că, deoarece așa grăiește legea, apoi așa trebuie și făcut.

Când însă cei de la Storești, după ce dădură foc curților boierești, se îndreptară spre Steleni ca, împreună cu frații lor de acolo, să ardă și curțile lui Stelea, găsiră tot satul ieșit să-i întâmpine la hotarul moșiei, înarmat cu puști, coase, ghioage, săpi și chiar numai ciomege. Fiecare luase ce putuse găsi în pripă.

— Bine v-am găsit, fraților! strigară storeștenii cu bucurie. Urraaa! După noi, steleni, că acuma ne-a venit și nouă rândul!

— Bine v-am întâlnit și noi pe dumneavoastră! răspunseră stelenii dârji și întunecați, da numai până aici vă este calea. Mai departe să nu căleați, că vă cotonogim!

— Cum, oameni buni? întrebă un surtucar cu niște sticle mari și fumurii care-i acopereau fața. Noi venim să vă răzbunăm pe toți și să vă dăm pă-mânturile nelegiuiților cari vă asupresc de atâtea veacuri, și voi săriți la noi ca la lup?

— Să fii mata sănătos, conașule, de-ai venit să ne răzbuni, răspunse un stelan mai bun de gură, cu căciula la o parte și cu cogeamite măciucă în mână; da vezi că noi nu prea avem ce răzbuna. Nu ne nedreptățește nime-nea și nici ne jefuiește până acum, că tot acum te vedem întâi! De ne știai asupriți așa de rău și de demult, de ce nu te-ai sculat mata mai de diminea-ță? Mai bine ți-ai da geamurile celea jos de pe nas, să-ți zărim cinstita față, să cunoaștem și noi încaltea cine ne iubește așa de tare.

— Cât despre pământ, să-ți spunem și noi ceva, conașule, ca să duci ves-tea și la cei de seama dumitale. Apoi pământ avem, slavă Domnului, mult, puțin, cum ni l-au lăsat părinții. Îl lucrăm după puterile noastre și, când nu ne ajunge, mai închiriem și-l plătim cinstit. Nouă pământ de haram și lucru de furat nu ne trebuie. Auzi dumneata, conașule? la mai dă-te ia o parte, să vorbim numai între oameni. Ce te-ai băgat între noi? Nu-i frumos, conașu-le, să șezi la vorbă cu țăranii!

— M-am băgat între voi, fraților, pentru că sunt fiu de plugar, țăran ca și voi, și mă doare inima de câte îndurați!

— Iaca măi, că tare bună inimă mai ai! Apoi, dacă ești fecior de plugar, ce n-ai rămas la plugu lui tat-tau? De ce mi te-ai surtucărit așa? Hai? La ce te-ai schimonosit cu sticle afumate, de parcă ești cel spurcat? Fă bine și spală putina cât e vremea bună, și ne lasă în pace să ne înțelegem omenește. N-avem nevoie de tine, ai auzit? Înlături, naibo, că te-am și croit cu ciomagul!

Apoi, către storeșteni: „Ia să grăim de acum gospodărește între noi, oameni buni! Tălmaci surtucăriți nu ne trebuie pentru treabă de înțeles. De-alde dumnealor îs buni numai la tribunal să ne încurce și mai tare!”

— Ce să grăim degeaba, cuscre Vasile? făcu un storeștean mai în vârstă. Parcă aicea e treabă de înțelegere? Nu știi mneata ce îndurăm de la tâlharii de boieri, cari, după ce ne-au scărmănat lâna cât au putut, ne-au dat-o acuma pe mâna jidanului, s-o scarmene și mai al dracului?

— Ba știm, cuscre Toadere, răspunse Vasile, știm cu toții. Voi ați avut boier cam aspru, Dumnezeu să-l ierte și, după moartea lui ați ajuns robii lui Strul și ai lui Bercovici! Vă știm tot necazul și năduful, tară să ni-l mai spuneți. Dar, cu toate durerile voastre, pe care le cunoaștem și le credem, eu zic că tot n-ați făcut treabă cuminte cătându-vă dreptatea cu focul și ciomegele! Dacă voi, oameni buni, cu atâtea pricini de nemulțumire mare și tot o să fiți purtați pe la judecăți, ba poate și închiși, cum să ne băgăm și noi în așa bucluc, numai de dragul jafului?

— Da ce, mă? Voi nu pătimiți ca și noi? făcură storeștenii.

— Iaca nu, răspunse Vasile liniștit.

— Pe semne că la voi e alt Dumnezeu! Vă curge numai lapte și miere prin gârla voastră cea din mijlocul satului! zise Toader în batjocură.

— Ba, făcu Vasile, de-ar curge așa cum spui dumneata, cuscre, ne-ar apu-ca vătămătura! Tot un Dumnezeu e și pe aicea ca să ne privească blastămă-țiile, dar, cum vă cunoaștem noi păsurile, cred că ne cunoașteți și d-voastră starea. Spuneți, în frica lui Dumnezeu, putem s-o asămuim cu starea de la voi? Boierul nostru, conu Mihalache Stelea, ierta-i ar Dumnezeu păcatele, era ieșit chiar dintre voi, că tat-său fusese răzăș în Steleni înainte de a se căftăni. De dânsul n-am avut a ne plânge cât a trăit!

— Da când v-a dat pământ tocmai unde-și înțărcase dracul copiii și v-a miluit cu drăguțul de Sarandi, ați uitat, cuscre Vasile?

— De, cuscre Toadere! Eu zic că, de te-ar sili cineva să-mi faci loc în bătătură, poate mi l-ai alege și-n poiată, să huzuresc cu găinile, nu numai-decât în casele unde te culci dumneata! Multe greșește omul! Dar e vorba că, după ce i s-a făcut grecului de petrecanie, s-a cumințit și boierul. Ne-a făcut două școli și un spital din banii lui, săracu! Și pân-a închis ochii l-am avut ca un frate mai mare și sfetnicul nostru cel mai bun! Pe feciorul său, conașu Nini, nu știu de-l vedem la doi ani o dată. Moșia a lăsat-o pe sama lui Dragomir, pe care-l cunoașteți și d-voastră: omul lui Dumnezeu, țăran din Steleni, curat și la gură, și la suflet și care nu și-a lepădat nici portul, nici obiceiurile: pentru dânsul chiar ne-am da și în foc, și în apă. Cum voiți să ne legăm de așa oameni?

— Au dreptate stelenii, începu a se auzi prin grămada storeștenilor. Mai bună-i mintea lor, că de mare belea o să mai dăm și noi acuma! O să ne pomenim cu armata din Botoșani, și apoi dă Doamne belșug pe spinarea românului! Iaca în ce chichion ne-a vârât cel cu sticle afumate, trăsni-l-ar Sfântul Ilie să-l trăsnească! Unde-i, mă, să-i scuturăm surtucu de colb? Ba să-l spânzurăm, că ne-a nenorocit copiii! Unde-i? După dânsul, băieți!

— Ba mă rog să nu vă mai osteniți degeaba, oameni buni, făcu Vasile. Pe dumnealui nu-l mai prindeți de acuma nici cu ogarii! Vedea el, nu vedea prin sticle, da miros de prepelicar bălțat știu că avea! Cum i-a mirosit a lemn de corn pe spate, și-a pus îndată călcâiele la întrecere! A luat-o razna peste dealul cel de colo. Acum trebuie să-i fi sticlind ochii tocmai pe drumul poștii, de nu i-o fi plesnit fierea într-însul de atâta fugă de om voinic!

— Dus și învârtit să fie, ucigă-l toaca! făcu Toader. Da tot mai bine era dacă-l prindeam; că-l dam pe mâna suprifectului, arătând că el ne-a îndem-nat și amăgit ca pe niște copii fără judecată! Acu fără dânsul ce ne facem?

— Apoi ce să vă faceți, oameni buni? zise un flăcăuandru din Steleni. Ia o să mâncați sănătoși fiertura, așa cum ați gătit-o; numai pe noi, vă rog, să ne scutiți de așa bucate bune, că nu ne trage inima la dânsele!

— De, măi piciule! făcu Toader scărpinându-se după ureche. Cată să fa-cem și noi cum ne povățuiesc bătrânețile dumitale: de nu voiți să ne primiți, bună cinste! Socoteam și noi să ne ospătăm cu toții la masă și... la un butuc, cu măslinele guvernului, așa ca să ne fie veselia mai mare. Dacă n-aveți poftă de mâncare, n-avem ce vă face. Mai bine de d-voastră, și ceva mai rău de noi! Capu face, capu trage! De-acuma, unde-o ieși, să iasă, că doar nu ne-or lua și sufletele pentru o clipă de rătăcire! Rămâneți cu bine, că bună v-a fost mintea, oameni buni!

Și toți plecară spre satele lor, iar la Steleni nu s-a mai întâmplat nimica.

Când află Nini cele ce se petreceau în țară, își lăsă nevasta la Viena, și cu trenul-fulger se întoarse îndată la București. Acolo află că din tot castelul și întreg capitalul de exploatație nu mai rămăsese decât cenușa! De arendat domeniul nici că putea fi vorba, până nu s-or mai liniști lucrurile.

Antreprenorul otelului unde trăgea de obicei Nini când venea singur la București i-ar fi putut spune multe despre contele Levițchi fugit, după cum știm, de la castel, în acei costum dăruit de răzvrătiți ca să nu asude pe drum. Fapt era că, cu zece zile înainte de sosirea lui Nini, trăsese și d-lui la același otel, într-un complect cumpărat la Rușii-de-Vede, dar chiar în ziua aceea ridicase de la casa de depuneri bagatela de opt sute de mii de franci, pe cari-i depusese acolo, treptat și pe numele lui. Apoi telegrafie la Krakowski-Bank să-i ție la depozite toate valorile ce le depozitase acolo, având a le ridica în treacăt și, după ce-și lăsă adresa la Viena tocmai la otelul unde se afla și principesa Olga, plecă cu expresul de Berlin care trece prin Cracovia. Dl antreprenor însă, fiind plătit de dl conte, nu numai ca să tacă, dar ca să mai spioneze toate mișcările lui Nini, tăcu ca peștele.

Văzând că pentru un moment nu mai are ce căuta la București, ple-că bietul om la Steleni, cu frica în sân, așteptându-se a da și acolo peste pagubă, mai ales că aflase că și în Moldova răscoalele luaseră la urmă un caracter agrar. Când însă putu să se încredințeze că i-au cruțat și apărat averea acești țărani cu cari se purtase atât de aspru și de îngâmfat, i s-au deschis ochii la lumina adevărului, și, pornit cum era întotdeauna, jură să răsplătească prin blândețe, bunătate, dragoste adevărată și jertfele cele mai mari fapta lor frumoasă. Destul cutreierase toate otelurile, cazinele și vilele mobilate din două continente! De acum va trăi liniștit cu nevastă-sa în casa părintească, urmând pilda bunilor lui părinți și ultimele sfaturi ale fratelui său mai mare. Scrise dar o lungă și drăgăstoasă scrisoare principesei Olga, facându-i cunoscut nestrămutata lui hotărâre și rugând-o să vie cât mai în grabă să guste adevărata fericire în țara ei.

Răspunsul nu întârzie deloc. Iată-l:

„Domnule! Cunoscând amabilele porniri ale sălbaticilor d-tale compa-trioți, o strictă datorie de onestitate te obligă să-mi realizezi averea și s-o plasezi într-o țară civilizată. N-ai făcut-o, și stupida d-tale neprevedere mă costă mai multe milioane. Și mai ai sfruntarea să-mi propui a-mi închide ti-nerețile în infecta șandrama unde ți-au locuit pretinșii d-tale strămoși! Zut! m-am hotărât! Cu un zevzec de calibrul d-tale nu-i de trăit. Divorțez imediat și cred că vei avea atâta minte să nu te opui. Pentru plăcerea de-a mă scăpa de amabila și obosita d-tale persoană, voi trece cu buretele mărinimiei mele, asupra pagubelor ce mi le-ai pricinuit. Vezi numai de nu te opune.

Adio și nu la revedere. Principesa Olga de Gaspar Gratiani.

PS. Am tocmit un avocat pentru divorț, fa ca mine”.

„Atâta pagubă să am” - făcu Nini, aruncând scrisoarea cu dezgust și amintindu-și cuvintele părintelui său în agonie. Noi știm că aceste cuvinte le mai rostise răposatul conu Mihalache tot în același loc când i se ceruse binecuvântarea la această căsătorie. Nini le rostea acum fără nicio durere, ba chiar simțea parcă o mare ușurare amestecată cu o nespusă scârbă pen-tru Olga. Se întreba acum: cum de putuse iubi o așa secătură, și chiar dacă o iubise el vreodată?! Cum putuse trăi lângă dânsa atâta vreme fără a pricepe cât era de seacă și la inimă, și la minte?! „Unei astfel de ființe nu face nici să-i răspund, gândi el, m-aș înjosi.”

Însărcină dar pe un avocat s-o anunțe că era împuternicit să desfacă cât mai degrabă și cu orice preț o căsătorie pe care clientul său o privea ca o ru-șine. S-a pledat ca de obicei nepotrivirea de caractere, cu toate că avocatul lui Nini căpătase niște dovezi care ar fi dat procesului o altă întorsătură. El insă nu voi să facă scandal și, în termenii prescriși de lege, divorțul fu pro-nunțat și transcris la starea civilă.

Nu sunt sigur, dar am auzit că, tot în termenii legali, principesa Olga de Gaspar Gratiani deveni legitima soție a contelui Stașec Levițchi și că noua contesă Levițca devenise mama unui moștenitor blond al tronului lui Ar-taxerxes Mână-Lungă. În urma acestui fericit eveniment, tinerii însurăței și micuța lor odraslă avură nenorocita idee să facă o plimbare cu automo-bilul pe malurile mocirloase ale Berezinei și, din nebăgarea de seamă a șoferului, poate cumpărat de diplomația rusească sau de vreun Dolgoruki, automobilul se sfărâmă de trunchiul unui mesteacăn. Șoferul și contele, purtând pe moștenitorul său în brațe, căzură pe moale într-o mocirlă, biata contesă însă..., în brațele marelui ei strămoș Artaxerxes! Presa polonă din Germa-nia și Austria făcu atâta gălăgie, că provocă schimbarea ambasadorilor ru-sești de la Berlin și de la Viena, trimițându-se unul în America și altul la Tokio unde știu și acolo să se distingă cam la fel. În adevăr, candidatul rus la tronul șahului Persiei avea de acum un adversar puternic, direct, de sex bărbătesc și cu sânge polon în el! Te joci? Acesta chiar este deocamdată ultimul succes al diplomației rusești în Orient.

Cât despre Nini, burlac a rămas până în ziua de astăzi! Gândul de a mai da peste vreo Olguță nu-l cam atrăgea. Dar mai știi ce poate aduce întâm-plarea și norocul? Dacă întâmplarea îi poate pune în brațe lucru și mai poz-naș decât principesa Olga de Gaspar Gratiani, norocul poate să-l slujească a da și el, în sfârșit, peste o femeie de treabă, cu care să-și sfârșească zilele în tihnă și fericire. Destul că s-a cumințit și până acum a rămas statornic ultimului său jurământ de a se purta frumos cu oamenii.