Ion: ELTeC Edition

ION

Dragei mele Fanny

L. R.

GLASUL PĂMÎNTULUI

Capitolul I ÎNCEPUTUL

Din șoseaua ce vine de la Cîrlibaba, întovără-șind Someșul cînd în dreapta, cînd în stînga, pînă la Cluj și chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece rîul peste podul bătrîn de lemn, acoperit cu șindrilă mucegăită, spintecă satul Jidovița și aleargă spre Bistrița, unde se pierde în cealaltă șosea națională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bîrgăului.

Lăsînd Jidovița, drumul urcă întîi anevoie pînă ce-și face loc printre dealurile strîmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted, mai ascunzîndu-se prin-tre fagii tineri ai Pădurii-Domnești, mai poposind pu-țin la Cișmeaua-Mortului, unde picură veșnic apă de izvor răcoritoare, apoi cotește brusc pe sub Rîpele-Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrîntitură de coline.

La marginea satului te întîmpină din stînga o cruce strîmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi și cu o cununiță de flori veș-tede agățată de picioare. Suflă o adiere ușoară, și Hristos își tremură jalnic trupul de tinichea ruginită pe lemnul mîncat de carii și înnegrit de vremuri.

Satul parcă e mort. Zăpușeala ce plutește în văz-duh țese o tăcere năbușitoare. Doar în răstimpuri fîșie alene frunzele adormite prin copaci. Un fuior de fum albăstrui se opintește să se înalțe dintre crengile po-milor, se bălăbănește ca o matahală amețită și se pră-văle peste grădinile prăfuite, învăluindu-le într-o ceață cenușie.

În mijlocul drumului picotește cîinele învățăto-rului Zaharia Herdelea, cu ochii întredeschiși, suflînd greu. O pisică albă ca laptele vine în vîrful picioarelor, ferindu-se să nu-și murdărească lăbuțele prin praful uliței, zărește cîinele, stă puțin pe gînduri, apoi iuțește pașii și se furișează în livada îngrădită cu nuiele, peste drum.

Casa învățătorului este cea dintîi, tăiată adînc în coasta unei coline, încinsă cu un pridvor, cu ușa spre uliță și cu două ferestre care se uită tocmai în inima satului, cercetătoare și dojenitoare. Pe prichiciul pridvorului, în dreptul ușii, unde se spală dimineața învățătorul, iar după-amiază, cînd a isprăvit treburile casei, d-na Herdelea, străjuiește o ulcică verzuie de lut. În ogradă, între doi meri tineri, e întinsă veșnic frînghia pe care acuma atîrnă niște cămăși fe-meiești de stambă. În umbra cămășilor, în nisipul fier-binte se scaldă cîteva găini, păzite de un cocoș mic cu creasta însîngerată.

Drumul trece peste Părîul-Doamnei, lăsînd în stînga casa lui Alexandru Pop-Glanetașu. Ușa e închisă cu zăvorul; coperișul de paie parcă e un cap de balaur; pereții văruiți de curînd de-abia se văd prin spărturile gardului.

Pe urmă vine casa lui Macedon Cercetașu, pe urmă casa primarului Florea Tancu, pe urmă altele... Într-o curte mare rumegă, culcate, două vaci ungu-rești, iar o babă șade pe prispă, ca o scoabă, prăjin-du-se la soare, nemișcată, parc-ar fi de lemn...

Căldura picură mereu din cer, îți usucă podul gurii, te sugrumă. În dreapta și în stînga casele pri-vesc sfioase din dosul gardurilor vii, acoperindu-și fe-țele sub streșinile știrbite de ploi și de vite.

Un dulău lățos, cu limba spînzurată, se apro-pie în trap leneș, fără țintă. Din șanț, dintre buruie-nele cărunțite de colb, se repede un cățel murdar, cu coada în vînt. Lățosul nu-l ia în seamă, ca și cînd i-ar fi lene să se oprească. Numai cînd cellalt se încă-păținează să-l miroase, îi arată niște colți amenință-tori, urmîndu-și însă calea cu demnitatea cuvenită. Că-țelul se oprește nedumerit, se uită puțin în urma dulău-lui, apoi se întoarce în buruiene unde se aude îndată un ronțăit căznit și flămînd...

De-abia la circiuma lui Avrum începe să se simtă că satul trăiește. Pe prispă, doi țărani îngîndurați of-tează rar, cu o sticlă de rachiu la mijloc. Din depărtare pătrund pînă aici sunete de viori și chiuituri...

Duminecă. Satul e la horă. Și hora e pe Ulița din dos, la Todosia, văduva lui Maxim Oprea.

Casa văduvei vine chiar peste drum de bisericuța bătrînă, pleoștită și dărăpănată. Văduvia-i sărăcie lu-cie. Femeia a dat din rău în mai rău. Ce agonisește un cap de bărbat într-o viață întreagă o muiere ne-pricepută prăpădește într-un an de zile, și mai puțin. Cînd a împreunat Maxim mîinile pe piept, în ogradă erau clăi de fîn, în cele două grajduri nu mai încăpeau vitele, în șură și sub șopron n-aveau loc carele. Se vedea de departe belșugul. Acuma ograda-i goală bătă-tură, iar în grajduri rage a pustiu o închipuire de vacă stearpă și veșnic flămîndă.

Hora e în toi... Locul geme de oameni... Nucii bătrîni de lîngă șură țin umbră. Doar cîteva pete albe de raze răzbesc printre frunze, gîdilînd fețele aprinse de veselie. Zăduful ațîță sîngele lumii. Peste Măgura-Cocorilor atîrnă soarele îngălbenit de necaz că mai are o postată bună pînă la asfințit.

Cei trei lăutari cîntă lîngă șopron să-și rupă arcu-șurile. Briceag, cu piciorul pe o buturugă, cu cotul stîng pe genunche, cu obrazul culcat pe vioară, cu ochii închiși, își sfîrîie degetele pe strune și cîntecul saltă aprig, înfocat. Holbea e chior și are un picior mai scurt, iar la vioară numai trei coarde, dar secondează cu aceeași patimă cu care Găvan, un țigan urît și negru ca un harap, apasă cu arcul pe strunele gordunii. Din cînd în cînd Briceag se oprește să-și acordeze vioara. Holbea și Găvan atunci își îndoiesc meșteșugul ca să păstreze măsura. Apoi Briceag reîn-cepe mai aprins, strîmbîndu-se uneori la Holbea, alte-ori la Găvan, cu deosebire cînd schimbă melodia.

De tropotele jucătorilor se hurducă pămîntul. Zecile de perechi bat Someșana cu atîta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scîntei, poalele fete-lor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învîltorește, se așează în straturi groase pe fețele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală și de mulțumire. Cu cît Bri-ceag întețește cîntecul, cu atît flăcăii se îndîrjesc, își înfloresc jocul, trec fetele pe sub mînă, le dau drumul să se învîrtească singure, țopăie pe loc, ridi-cînd tălpile, își ciocnesc zgomotos călcîiele, își plesnesc tureacii cizmelor cu palmele nădușite... Glasurile se îneacă în nourul de praf ce-i îmbrățișează pe toți... Numai arar vreunul mai țanțoș începe o chiuitură în tactul zvăpăiat al jocului, cu ochii pe dos, cu gîtul răgușit. Dar după două-trei versuri, o sfîrșește într-un iuit aspru, istovit. Apoi jocul urmează tăcut, din ce în ce parcă mai sălbatec. Flăcăii își încolăcesc brațele mereu mai strîns pe după mijlocul fetelor... Sînii acestora tremură sub iile albe și ating din cînd în cînd pieptul flăcăilor, turburîndu-le ochii și inima. Nu schimbă nici o vorbă. Nici nu se privesc. Doar pe buze fîlfîie zîmbete plăcute și fugare.

Învîrtita ține de vreun ceas, fără întrerupere, și tinerii nu se mai satură. De două ori Briceag, cu cîrcei în degete, a încercat să se oprească și, de amîn-două orile, flăcăii s-au năpustit la el urlînd desperați, cu priviri amenințătoare sau rugătoare:

— Zi, țigane! Mai zi, cioară!...

Toate perechile se îmbulzesc în jurul lăutarilor, se ciocnesc, se izbesc cu coatele goale. Cîțiva băiețan-dri, îngăduiți de curînd la horă, amețiți de atîta în-vîrteală, se clatină de ici-colo, abia mai ținîndu-se în picioare, spre marea rușine a fetelor cu care joacă. Vreo trei perechi s-au retras în șură, mai la larg, unde însă praful se urcă pînă-n căpriori, des, de să-l tai cu cuțitul...

La cîțiva pași de pîlcul jucătorilor stau fetele care au rămas nepoftite, privind cu jind, șoptindu-și uneori cine știe ce și izbucnind în rîsete silite. La urechi și în cosițe au și ele buchețele de vîzdoage pestrițe și în mînă cîte un mănunchi mai mărișor, pe care să-l dăruiască flăcăului cutare să-l pună în pălărie. Printre fete se mai rătăcește și cîte o nevastă tînără, cu năframă de mătase în cap, gata să intre în horă dacă s-ar întîmpla să-i vie chef bărbatului ei să joace. Mai la o parte mamele și babele, grămadă, forfotesc despre necazuri și-și admiră odraslele. Copii neastîmpărați aleargă printre femei și chiar prin horă, fură florile fetelor și fac haz cînd victimele îi ocărăsc sau se înfurie. Cîțiva mai îndrăciți se lasă pe vine aproape de jucători, uitîndu-se cu mare băgare de seamă la poalele fetelor, iar cînd poalele zboară mai tare, dezvelind picioarele goale mai sus de genunchi, se întreabă repede:

— Ai văzut?

— Văzut. Da tu?

— Și eu.

Și apoi continuă să pîndească poalele pînă ce vreo babă indignată îi ia la goană, ceea ce nu-i oprește ca peste cîtva timp să reînceapă...

Bărbații se țin mai pe departe, pe lîngă casă, pe la poartă, grupuri-grupuri, vorbind de treburile obștești, aruncînd numai rareori cîte-o privire spre tineretul dimprejurul lăutarilor.

Primarul, cu mustăți albe răsucite tinerește, cu niște ochi albaștri mari și blajini, caută să-și păs-treze demnitatea apăsînd vorbele și însoțindu-le cu gesturi energice, în mijlocul cîtorva bătrîni fruntași. Ștefan Hotnog, un chiabur cu burta umflată, ce și-o mîngîie într-una parcă ar avea junghiuri, găsește fel de fel de cleaciuri primarului, numai ca să arate celorlalți că lui de nimeni nu-i pasă. Între dînșii Trifon Tătaru, mititel, cu părul gălbui și glasul subțire, se uită cînd la unul cînd la altul, înfricoșat parcă să nu se încaiere, fiindcă amîndoi îi sunt rude — cam de departe, nici vorbă. Pe de lături, ca un cîine la ușa bucătăriei, trage cu urechea și Alexan-dru Glanetașu, dornic să se amestece în vorbă, sfiin-du-se totuși să se vîre între bogătași.

Pe prispă stăpînește Simion Butunoiu, care acum vreo douăzeci de ani a fost învățător în sat, iar azi mănîncă o pensie de cinci zloți pe lună și muncește la pămînt mai abitir ca un flăcău. Împrejurul lui s-au adunat Macedon Cercetașu cu straja Cosma Ciocănaș, cu Simion Lungu, cu Toader Burlacu, cu Ștefan Ilina și cu alții, ascultînd cu evlavie palavrele dascălului, auzite și răsauzite. Din cînd în cînd Si-mion Butunoiu strănută atît de zgomotos, că toate femeile se întorc spăimîntate, sau se pornește pe tusa lui obișnuită, cu care de multe ori scoală noaptea tot satul din somn. Macedon așteaptă cuviincios pînă ce isprăvește dascălul cu tusa, apoi ia din fereastră o sticlă cu rachiu, închină foarte ceremonios, trage o dușcă zdravănă și trece băutura bătrînului care mor-măie scurt „să ne ție Dumnezeu pe toțiˮ și pune gîrliciul la gură. Sticla pe urmă umblă din mînă în mînă. Macedon e cam cherchelit și comandă milită-rește tuturor să bea:

— Forverț, Simioane! Vaităr Cosma!... Vaităr, vaităr!...

A făcut oastea doisprezece ani, i-a fost dragă foc și, cînd e beat, ș-acuma numai în comenzi nemțești se ceartă cu nevastă-sa. Altminteri, însă, are o inimă de ceară și în douăzeci și opt de ani nu și-a bătut mu-ierea niciodată; mai curînd Floarea s-a întîmplat să-l muștruluiască.

Sticla ajunge la Toader Burlacu goală.

— Goală, ai? rîde Macedon încîntat. Goală?... Halt!... Haptac!... Unde ești căprar de zi?... Forverț!...

Un copil de vreo zece ani sare drept în picioare pe prispă și strigă rîzînd:

— Hir!

— Nu rîde la front, măgarule! se răstește Ma-cedon. Na sticla și dă fuga la cantină la Avrum, să-ți mai dea o porție pentru mine!... înțeles, căprar?

Căprarul însă refuză ordinul, răspunzînd:

— A zis jupînul că nu-ți mai dă fără bani, bade Macedoane, nici să nu mă mai trimiți, că-i degeaba...

Macedon își saltă puțin mustața, încruntă din sprîncene privind aspru la copil, apoi se așează pe prispă clătinînd din cap și oftînd:

— Ehei, unde-i vremea cînd eram eu straja-meș-ter!... Atunci să fi poftit jupînul să nu-mi dea, că-i arătam eu supunere...

Mai boscorodește ceva, pe urmă încetează și se uită ursuz la nevastă-sa care are bani, dar nu-i dă, și care tăifăsuiește cu alte femei fără să se sinchisească de comenzile lui...

Tocmai atunci se tîrăște pe poartă, printre picioa-rele oamenilor, Savista, oloaga satului. E vară cu fata cea mai frumoasă din Pripas, cu Florica, și ceva neam cu nevasta lui Trifon Tătaru. Are picioa-rele încîrcite din naștere, iar brațele lungi și osoase ca niște căngi anume spre a-și tîrî schilozenia, și o gură enormă cu buzele alburii de sub care se în-tind gingiile îmbăiate, cu colți de dinți galbeni, rari și lungi. Trifon Tătaru o ține pe lîngă casă, să-i vadă de copii. Cînd e vreme bună Savista șade în poartă, se ciorovăiește cu toți copiii din sat și primește pomana trecătorilor miloși... Sosește cu gălăgie mare. Gîgîie ceva cu glasul ei aspru, speriat. N-o bagă în seamă nimeni. Doar Trifon face un semn nevestei, care se apropie, repede, supărată:

— Da’ acasă nu puteai sta, măi femeie? Zău, parcă te mănîncă tălpile... Lași tu ograda pustie pe vremea asta... Și nici baremi slugile nu-s la îndemînă... Ce vrei? Ai? Spune ce vrei, Savistă?

Oloaga a făcut două ceasuri din ulița cea mare, unde stătea Trifon, pînă aici. Începe să bîlbîie foarte grăbită și cu importanță, însoțindu-și sforțările cu niște gesturi desperate.

— Ce face? zice Maria lui Trifon, care se silește să ghicească ce spune. S-a bătut Vasile Baciu... cu Avrum?... Cu Florea Căruntu?... Ei, ș-apoi? Ce-ți pasă ție, femeia lui Dumnezeu? Și pentru asta ai venittu atîta cale? Vai de mine, că ești mai rea ca copiii cei fără minte... Uite ce ți-ai făcut poalele! Și numai azi te-am primenit... Of, bată-te...

Savista bombăne ceva ce ar vrea să însemne că ei nu-i pasă de poale, și pe urmă se pornește deodată pe un rîs prostesc de bucurie.

— Cum ai zis? Cine-i beat?... Vasile Baciu... Parcă azi s-a îmbătat întîi...

Maria o lasă, rușinată, și se întoarce între femei. Oloaga se tîrîie în mijlocul fetelor, se frămîntă să-și facă loc și privește apoi cu mare plăcere la horă. Are douăzeci și cinci de ani și tremură de fericire cînd aude lăutarii ori cînd vede vreo petrecere...

Savista n-are parte să se desfete multă vreme. Pînă să se așeze bine, pînă să se certe cu fetele pentru un loc mai bun, jocul încetează. Briceag, asudat și istovit, încheie învîrtita cu o apăsare zdravănă de arcuș, încît îi și plesnește o strună la vioară. Ion, feciorul Glanetașului, ținînd de mijloc pe Ana lui Vasile Baciu, se repede la lăutari, rugîndu-i:

— Mai zi, mă Briceag... numai un pic, auzi? Un picuț de tot, țigane!

Alți flăcăi strigă poruncitor:

— Trage, țigane! Ce te codești?... De ce te plă-tim, cioara dracului?

Briceag aruncă o privire disprețuitoare spre cei ce-l ocărăsc, lui Ion însă îi răspunde convingător, arătîndu-i vioara:

— Nu mai pot, Ionică... Zău, nu mai pot... Crede-mă!... Mi-au amorțit degetele... Pe urmă și struna mi s-a rupt...

— Un pic, omule, nu-nțelegi? stăruie flăcăul.

Țiganul însă se înfurie brusc, întoarce spatele, trîntește vioara în brațele lui Holbea și începe să bles-teme cătrănit:

— Fire-ar ale dracului toate ceterele din lume; pleznire-ar acolo unde-o fi cine m-a învățat să țin arcușul... Că io-i spun cu frumosul că nu pot și el mă omoară să mai zic... Dare-ar Dumnezeu să trăznească toate jocurile cu pe cine le-a născocit...

Ion ascultă cîteva clipe mirat cum înjură Bri-ceag. Apoi deodată se aprinde ca focul și izbucnește răgușit:

— Ho, cioară, fiți-ar neamul de rîs, ho!... Și închide pliscul că te pocnesc de-ți sar măselele tocmai în curtea bisericii!...

Briceag a mai pățit-o cu Ion; tace. Numai după ce flăcăul se îndepărtează bodogănind, începe iar să se necăjească cu ceilalți lăutari, pe țigănește.

Flăcăii îmbrățișează pe fete, mulțumindu-le pen-tru joc. Fetele se zbat în brațele lor și șoptesc cu sfială și cu plăcere:

— Mulțumim...

Ion strînge la piept pe Ana cu mai multă gingă-șie, dar și mai prelung.

— Dă-mi drumul, Ionică! murmură fata ușor, cu mulțumire în glas.

— Să vii, Anuță... știi tu unde! zice Ion domol.

Ana nu răspunde, privirea ei însă lucește de bucurie. Se smuncește să scape din îmbrățișare, șoptind într-una moale:

— Dă-mi drumul, Ionică... zău, dă-midrumul!...

Flăcăul o trage mai aproape, cu un zîmbet aprins, o apucă cu o mînă de țîțe și i le strînge ca pe două mere, încît Ana sîsîie de durere.

— Să nu cumva să nu vii! repetă Ion, înfigînd în ochii ei o privire poruncitoare și lacomă.

Ana fuge glonț la fete, îmbujorată și scuturîn-du-și poalele de praf. Apoi, potolindu-și sufletul, spune Margaretei lui Cosma Ciocănaș, o ființă ursuză, voinică, cu picioare cît donițele, cu brațe băr-bătești și cu o față osoasă, roșcată:

— Și Ionică... mereu... zău așa...

Dar încurcîndu-se, schimbă repede vorba:

— Vai de mine ce căldură... toată m-am făcut o apăraie...

Margareta nu jucase și-i era necaz pe fetele care au avut noroc. Nu răspunse nimic Anei, ci urmă să privească cu jind la ceata flăcăilor care închinau cu rachiu sau aprindeau țigări; părea îngrijorată să nu se întîmple s-o poftească la joc cineva și să nu bage de seamă...

Ion urmări din ochi pe Ana cîteva clipe. Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire și un vicleșug ne-prefăcut. Tot atunci zări mai alături și pe Florica, fata vădanei lui Maxim Oprea, cu care se ținuse pînă acum, puțin posomorîtă, dar mai frumoasă ca oricînd. Flăcăul clipi aspru, ca și cînd ar fi vrut să-și alunge un gînd din creieri, și strigă la un băiețel:

— Aduseși, bre?

— Adus, bade Ionică, făcu copilul cu importanță. Am dat-o lelii Zenobia, s-o ție...

Și, în vreme ce Ion se duse spre grupul unde era mamă-sa, băiețelul urmă:

— L-a făcut tare jupînul, bade, ș-a pus zece bu-cățele de zahăr, de zice că-i mai bun ca mierea...

Zenobia, cu sticla de rachiu în mînă, se plîngea Todosiei, vădanei, de un afurisit de junghi care o tăia prin șale de cîteva zile și nu-i mai trecea.

— Ia dă glaja ceea, mamă! zise Ion scurt și înghiți îndată o dușcă zdravănă. Da d-ta bei oleacă?

— Lasă-mă pe mine în plata lui Dumnezeu că doar nu-s însărcinată, răspunse Zenobia luînd totuși sticla și trăgînd o gură. Aoleu, da știu că-i bun... Vezi numai, dragul mamii, să nu bei mult că ți se urcă la cap și cine știe ce poznă te-o mai îndemna să faci... Omul la beție să-l ferească Dumnezeu...

Ion îi luă sticla și întoarse spatele fără să-i mai asculte sfaturile.

Copilul rămăsese pironit locului, cu ochii pof-ticioși la rachiu. Cînd se îndepărtă flăcăul, avu parcă o supărare. Dar îi trecu repede și, șterpelind într-o clipire un struț de flori din mîna Margaretei, o zbughi ca săgeata, urmat de blestemele aprige ale fetei care aștepta mereu s-o cheme cineva la joc...

Ion trecu încet pîrleazul de lîngă grajd, întorcînd capul spre Ana care nu-l scăpa de loc din ochi și care, peste cîteva clipe, îl urmă cu pași grăbiți, roșă ca focul de rușine, închipuindu-și că toată lumea o pîn-dește.

În dosul șurii era o livadă mărișoară, presărată cu pomi, tăiată în două de o cărare ce cobora pînă la Gîrla-Popii și se oprea chiar în spatele cîrciumii lui Avrum. Fînul cosit de curînd, adunat în cîteva clăițe proptite cu pari, umplea văzduhul cu un miros îmbă-tător.

Ion merse pe cărare doi-trei pași, apoi coti în stînga și se așeză sub un nuc bătrîn și scorburos, pe o rădăcină încovoiată ca un jilț. Fata sosi tre-murînd de emoție, dar cu o strălucire bucuroasă în ochi.

— Aici erai? murmură Ana așezîndu-se fără să se uite la dînsul.

— Că parcă-i mai bine aici, făcu flăcăul încet; apoi îndată ridică sticla: Să trăim, Anuță!

— Să trăiești, Ioane! răspunse ea privind neliniș-tită spre cărare, pe unde treceau mereu oameni, care la circiumă, care înapoi.

— Bea și tu, Anuță, că pentru tine l-am luat și l-am făcut dulce ca gura ta.

— Despre mine poate să sece rachiul, zise fata mai potolită. Mi-e silă și cînd îi simt mirosul, că taica nu mai lasă să treacă nici o ziulică fără băutură și fără beție... Nu știu, zău, ce s-o mai alege de noi.

— Apoi așa bea omul la supărare, zise Ion adău-gind pe urmă cu alt glas: Bea, Anuță... Mi-a cășunat și mie așa o dată....

Ana își înmuie buzele în rachiu, se strîmbă și dădu repede sticla înapoi, tușind și rîzînd:

— Avai de mine... nu pot... parcă-i otravă...

— Ba-i bun, zise Ion ducînd iarăși sticla la gură.

Tăcură amîndoi un răstimp, fără să se privească. Apoi flăcăul își trecu brațul pe după mijlocul ei și oftă:

— Hei, Anuță, mult aleanu-i în inima mea!

Fața Anei, lunguiață, arsă de soare, cu o întipă-rire de suferințe, se posomori.

— Ce îndur eu, să ferească Dumnezeu pe toată lumea, gemu dînsa. Că tata și-a pus în gînd să mă mărite cu George a Tomii și-o ține morțiș cu George. Și, Doamne, greu îți mai vine să taci și să înghiți cînd nu ți-i drag omul...

Ion se uită lung la buzele ei subțiri care se mișcau ușor dezvelindu-i dinții cu strungulițe, albi ca laptele, și gingiile trandafirii de deasupra. Știa dînsul că Vasile Baciu e într-o ureche și că de o apucă hăis, apoi hăis o ține să știe de bine că dă cu carul prin toate șanțurile. Dar tocmai aceasta îl întărită și pe el.

Nu-i fusese dragă Ana și nici acuma nu-și dădea seama bine dacă i-e dragă. Iubise pe Florica și, de cîte ori o vedea sau își amintea de ea, simțea că tot o mai iubește. Purta în suflet rîsul ei cald, buzele ei pline și umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaștri ca cerul de primăvară. Dar Florica era mai săracă decît dînsul, iar Ana avea locuri, și case, și vite multe...

Îi asculta glasul plîngător și-l cuprindea mila, în același timp însă se gîndea la Florica. Apoi deodată tresări, o strînse la piept și, fără să rostească vreo vorbă, o sărută lung pe buze. Fata cuprinse cu brațele gîtul lui Ion, moleșită și aprinsă, și inima-i bătea atît de năvalnic, încît el o auzea.

— Noroc, noroc, Ioane! strigă un glas aspru pe cărare.

Flăcăul ridică ochii furios și văzu pe Ilie Onu care, întorcîndu-se de la circiumă cu o sticlă de rachiu, rîdea gros și batjocoritor.

— Du-te-n... Doamne iartă-mă, bufni Ion în-cruntat.

Ilie Onu ajunse la șură și se făcu nevăzut. Era frate de cruce cu George al Tomii și unde putea să-i facă rău lui Ion, îi făcea, fiindcă odată, la o nuntă, îl umpluse de sînge ca să-l îmblînzească.

Ion începu să suduie și să se cătrănească, dar în-tîlnind ochii căprui, înlăcrămați de fericire și de teamă ai Anei, se potoli...

Ilie aducea rachiul pentru George care se silea din răsputeri să învețe pe Briceag un cîntec nou ce-l auzise de la lăutarii din Bistrița la un chef al doctorului Filipoiu, la berăria cea mare din Armadia. Briceag, cu ochii țintă la buzele flăcăului, care fluiera melodia, țîrîia nesigur cu arcușul pe strune; Holbea, credincios, încerca și el să secondeze. George se umfla, închidea puțin ochii și fluiera din ce în ce mai aprig, căci împrejurul lor se adunase un pîlc de flăcăi care-l priveau cu admirație.

— Ei, acu ai înțeles? zise George oprindu-se în mijlocul cîntecului.

— Las’ că l-am prins, mormăi Briceag pornind să tragă cu mai multă încredere.

— Am sosit, George, strigă Ilie întinzînd sticla.

— Iute te-ai întors, vorbi cellalt bînd și trecînd îndată rachiul lui Ilie ca el să poată reîncepe dăscălirea lăutarilor.

— Nouă nu ne dai un păhărel, vere? se linguși Holbea, zgîndărindu-l cu arcușul.

— Să vă dau, cioroilor, fire-ați ai naibii! rîse George foarte mulțumit că au să vadă toți cum cinstește el pe țigani.

— Beți-o toată, zise apoi către Găvan cînd vru să-i înapoieze sticla.

Dar atunci sări Ilie ca un cocoș:

— Ia lăsați, bre, să mai bem și noi, că cioarele astea o să pleznească de atîta holircă.

Urmă o ciorovăială lungă între Ilie și țiganii care nu mai voiau să renunțe la băutură și era cît pe-aci să se încingă o bătaie, deoarece Ilie, aprinzîn-du-se se repezea mereu cu piciorul să spargă gorduna.

Deodată toată lumea se întoarse spre uliță. Toți bărbații scoaseră pălăriile, iar cei de pe prispă se sculară în picioare... Venea preotul Belciug îm-preună cu d-na Maria Herdelea, soția învățătorului, cu domnișoara Laura și cu Titu. Primarul și fruntașii satului ieșiră în poartă întru întîmpinarea domnilor.

— Petreceți, petreceți? zise preotul cu un zîm-bet binevoitor.

— Apoi ce să facem, domnule părinte, răspunse primarul cu pălăria în mînă. Dumnezeu de aceea a lăsat sărbătorile, să se mai veselească și prostimea.

— Negreșit-negreșit, murmură Belciug, lăr-gindu-și zîmbetul.

— Da’ de ce nu poftiți și d-voastră să vedeți petrecerea noastră? reluă Florea Tancu cu un glas foarte blajin, punîndu-și pălăria în cap.

Țăranii de asemenea se acoperiră unul cîte unul, în vreme ce preotul șopti cîteva cuvinte d-nei Herde-lea, care răspunse răspicat, dîndu-și capul pe spate cu mîndrie:

— Da, putem privi puțin și noi... Mie chiar îmi plac petrecerile poporului...

Maria Herdelea era fată de țăran de pe la Monor, dar pentru că umblase totdeauna în straie nemțești și mai ales că s-a măritat cu un învățător, se simțea mult deasupra norodului și avea o milă cam dispre-țuitoare pentru tot ce e țărănesc.

— Poftim mai aproape! făcu atunci primarul, bucuros, dînd la o parte pe țăranii care se îmbulzeau: Ia faceți loc, măi oameni!... Dați-vă la o parte!

Vreo cîțiva fruntași se grăbiră să dea ajutor primarului strigînd:

— La o parte!... Da o parte!...

Belciug intră încetinel în ogradă și se opri aproape de poartă. Babele cucernice se repeziră numaidecît să-i sărute mina.

— Lăsați, lăsați! murmura preotul, întinzînd însă dosul palmei spre sărutare cu o mulțumire ce-i înviora fața tăbăcită de slăbiciune.

Flăcăii, obosiți și cu gîndul la joc, rămăseseră tot împrejurul lăutarilor. Numai George, totdeauna silitor să-și arate istețimea, se vîrî printre bătrîni, îmbulzindu-se să ajungă cît mai aproape de popa și familia învățătorului. Ilie se ținea și aici după dînsul ca un cățel.

Titu Herdelea, un tînăr de vreo douăzeci și trei de ani, în haine curățele și sărăcuțe, cu o cravată albastră-azurie la gulerul înalt și țeapăn, ras de mus-tăți și lung cît un par, cum văzu pe George, îi întinse prietenește mîna îmbrăcată în mînuși de ață cenușie:

— Noroc, George!... Nu mai jucați?... Tocmai ne abăturăm și noi să vă vedem...

— Cum nu, domnișorule! Numai să se hodinească o țîră țiganii, c-au zis atîta de-a amorțit și sufletul dintr-înșii, spuse flăcăul cu glas îndulcit. Apoi, apro-piindu-se mai bine, adăogă: Da d-ta nu vrei să joci cu noi domnișorule?

Titu rîse și se uită la Laura, care zîmbi încurcată.

— Eu?... Nu, George. Altădată. Acuma nu se poate.

Dar flăcăul stărui:

— Îți dau eu o fată, domnișorule, de să te lingi pe buze. Ușoară ca pana și frumoasă ca o domni-șoară... Dar trebuie să joace și domnișoara Laura...

Sora lui Titu se făcu deodată serioasă și se agăță înfricoșată de brațul mamei sale, murmurînd:

— O, auzi ce idee!... Mă mir că nu vi-i...

Preotul vorbea cu primarul și cu ceilalți țărani despre mersul vremii, toți fiind înțeleși că ar fi bine să mai dea Dumnezeu o gură de ploaie, să se mai înmoaie pămîntul, căci altfel rămîne porumbul nesăpat de-al doilea... George însă se ținea scai de Titu și Laura, spre marea indignare a doamnei Herdelea care n-ar fi îngăduit nici în ruptul capului ca fata ei să se ames-tece printre țărani.

Ca să schimbe vorba, fiindcă se mai strîngeau și alți oameni să asculte stăruința flăcăului, zîmbind puțin batjocoritor, Titu se uită deodată împrejur, ca și cînd și-ar fi adus aminte ceva, și apoi întrebă:

— Oare Ion unde-i?

George, deși știa că, dintre toți feciorii satului, domnișorul cu Ion e mai prieten, se simți aproape jicnit auzind acum întrebarea. De aceea răspunse cam în silă:

— Pe-aici trebuie să fie și dînsul...

Dar Ilie Onu, de la spate, se amestecă iute-n vorbă:

— Ba e-n grădină, sub nuc, cu Ana...

— Unde? făcu George întorcîndu-se brusc la el, parcă i-ar fi tras o palmă.

— Acolo, unde zic, încheie Ilie scurt, rînjind mulțumit.

George puse nasul în pămînt și tăcu. Nimeni nu mai deschise gura, iar Titu, bucuros c-a scăpat ușor de invitația la dans, se apropie și el de Belciug care începuse să povestească oamenilor cum i-au scos doctorii cei mari un rinichi în spitalul de la Cluj.

Vorbele lui Ilie loviseră pe George drept în suflet. Ana lui Vasile Baciu îi era făgăduită lui de nevastă. Ea fată cu stare, el fecior de bocotan — se potriveau. Părinții lor erau înțeleși mai demult, iar Ana îi plăcea. Nu zice că-i cine știe ce frumoasă, dar nici el nu pica. Era greoi, spătos și umeros ca un taur; umbla legănat și cu genunchii înmuiați.

Fierbea. Se gîndea mereu să-și croiască drum pînă în grădină, s-o vadă cum șade ochi în ochi cu Ion. Dar mereu își lua seama, zicîndu-și că poate mai mult ar strica decît ar folosi, dacă cumva nu s-ar isca și o bătaie, căci Ion e arțăgos ca un lup nemîn-cat. De va ști fata că el știe, mai rău se va înrăi. Mai bine să-i lase în pace. O lingură de istețime face uneori mai mult decît un car de putere.

Dar Ion, ce vrea Ion? De ce caută să-i învîrtească el capul fetei?... Își aruncă ochii, fără să vrea, spre Florica vădanei lui Maxim. Stătea tot așa de pleoștită ca și dînsul. Se vedea că și ea știa și o băteau aceleași gînduri... Asta îi mai potoli supărarea. Cînd nu ești singur, suferința se ușurează. Oftă o dată din baierile inimii și-și trase pălăria pe ochi, zicîn-du-și:

— De-amu am să joc numai cu Florica... Cel puțin să pleznească fierea și într-însul!...

Lăutarii își potriveau zgomotos instrumentele pentru a da de știre tuturor, și mai ales celor răzlețiți prin grădină, că începe jocul. Flăcăii băteau nerăb-dători din călcîie, scoteau cîte-un chiot de veselie și-și aruncau privirile din ce în ce mai des printre fetele care așteptau cu inima strînsă să fie poftite la horă.

În clipele acelea sosi, de pe uliță, Vasile Baciu, lălăind un cîntec de beție, cu pălăria într-o ureche, cu ochii înroșiți și tulburați de băutură. Se clătina ușor în mers și dădea într-una din mîini parcă s-ar sfădi cu un dușman închipuit. Cînd zări grupul cu domnii în mijloc, se opri puțin, înțepenindu-se gînditor, apoi se duse glonț la preotul Belciug și-i zise:

— Eu, domnule părinte, spun drept, îs mare păcătos... Maaare!... ’S bețiv și stricat, cum nu se mai pomenește în șapte sate, zău cruce!... Așa-s eu, ce mai calea-valea! Ce-i drept nu-i păcat, așa-i domnule părinte? Că de supărare beau dacă beau, așa-i?... Și beau pentru că beau dintr-al meu...

Preotul își curmase povestirea și luase o înfăți-șare gravă, măsurînd foarte aspru pe Vasile Baciu. Țăranul însă avea acum un zîmbet bun pe buze și vor-bea aplecat ca la spovedanie, parcă n-ar fi vrut să știe de nimeni și de nimic în lume:

— ’S amărît rău, domnule părinte, crede-mă! Poate că nu mă crezi? De-aceea beau și iar beau și iar!... Uite-așa! Ai să zici d-ta: da’ de ce ești amărît, bețivule? Apoi cum să nu fiu, domnule părinte? Că o fată am și eu și nu-mi place de loc fata pe care o am. Nu-mi place, auzi? Că nu vrea să mă asculte. Și tare mă doare inima și tare-s supărat că nu vrea să se uite în gura mea. Am dreptate ori n-am, spune d-ta!

Belciug nu suferea mirosul de rachiu, căci era bolnăvicios, iar Vasile mereu îi duhnea în nas și rîgăia. Purtarea țăranului îl indigna însă mai ales pentru că-i știrbea autoritatea în fața poporului. Doamna Herdelea asculta foarte serioasă, cu capul sus, cu buzele strînse pungă și privea mînioasă la oamenii care se îmbulzeau împrejurul lor, curioși, rîzînd pe înfundate de Baciu. Lui Titu, dimpotrivă, îi plăceau îngăimările bețivului și nu știa cum să-l zgîndăre, fără să bage popa de seamă.

Belciug își înghiți mînia și căută să-l poto-lească cu o dojană blîndă:

— Rău faci, Vasile, că nu te sfiești măcar de tineretul care te vede mereu pe două cărări. Omul de treabă nu se ține toată ziulica numai să îmbogățească pe jidovi și să-și otrăvească trupul cu hîlbăriile lor drăcești... Așa, Vasile!...

Baciu luă deodată o înfățișare solemnă, se dădu doi pași înapoi și răspunse cu o mustrare caraghioasă în glas:

— Vai de mine, domnule părinte! Dar cui i-am făcut vreun rău? Băut-am eu banii cuiva, ori averea cuiva? Că beau, beau... Da’ beau din munca și din su-doarea mea... Atunci de ce să mă năpăstuiești? Ce ți-am greșit eu d-tale, spune drept!

Primarul găsi cu cale să se amestece, îl luă de braț și vru să-l dea la o parte, mulcomindu-l:

— Bine, bine, măi Vasile, așa-i cum zici... Dar lasă pe dumnealor în pace, că dumnealor au venit să vadă jocul, nu să audă prostiile tale...

Apoi, întorcîndu-se spre flăcăi, strigă poruncitor:

— Da’ voi ce faceți, măi feciori? Jucați ori nu jucați?

Atunci însă Vasile Baciu zări pe George, care stă-tea posomorit, ca un copac cu măduva uscată și în-dată îl apucă de mînă și-l tîrî în fața preotului:

— Uite-l, domnule părinte! îl vezi? Ăsta-i gine-rele meu care mi-i drag! Cu dînsul ai să-mi cununi d-ta fata, măcar de-aș ști că are să crape inima dintr-însa!...

— Bine, bade Vasile, lasă că... făcu George rușinat, rîzînd silit.

Omul se încăpățîna însă din ce în ce și începu să răcnească:

— Nu vreau să te las, ai înțeles? Mie-mi trebuie ginere cumsecade, nu fleandură... Io-ți dau fata, iar tu să ai bici, să-i scoți din cap gărgăunii!... Eu nu vreau să știu de-alde calici țanțoși care umblă să-i împuieze capul. Eu nu vreau și nu vreau, și dacă nu vreau, îi pun gîtul pe tăietor și numai una-i trag cu barda măcar să știu că mă duc pe urmă la spîn-zurătoare. Așa-i, măi George?

— Așa, așa, murmură flăcăul, vrînd să-l as-tîmpere.

Vasile se uită împrejur triumfător și scuipă as-cuțit tocmai între picioarele primarului. Apoi, ca și cînd și-ar fi adus aminte de ceva, porni spre grupul fetelor trăgînd pe George după dînsul și strigînd în gura mare:

— Anuțo!... Anuțo! Unde ești tu, fata tatii?

George roși, parcă l-ar fi băgat într-un cuptor încins. O mînie amestecată cu rușine îi cuprinse su-fletul. Și deodată îi zise încet, să nu-l laudă și alți oameni:

— Las-o pe Anuța, că-i cu Ion a Glanetașului în grădină, sub nuc...

Baciu tresări înțepat. Scoase un țipăt scurt și se îndreptă cu pași mari spre colțul șurii, unde tocmai se ivea Ana, tremurînd de spaimă, căci îi auzise glasul. Țăranul o văzu, se opri în mijlocul ogrăzii, unde ajunsese, își rășchiră picioarele, își trînti mîinile în șolduri și își împinse burta în afară, privind săge-tător pe Ana. Stătu așa cîteva clipe, apoi izbucni:

— Bine, Anuțo, așa ne-a fost vorba?

Și se repezi spre ea cu pumnul ridicat, gata s-o izbească.

O femeie țipă desperată:

— Tulai! Săriți c-o omoară!

Pînă să ajungă însă la fată, Vasile zări pe Ion, sosind tot de după șură, și numaidecît uită pe Ana și se întoarse amenințător spre flăcău. Văzîndu-l cum vine drept la el, Ion avu o tresărire ușoară, dar își urmă calea, liniștit, ca și cînd n-ar înțelege nimic, cu o privire nepăsătoare către Baciu.

— Ce ți-am spus eu ție, sărăntocule, ai? urlă apropiindu-se mereu Vasile Baciu, pe care liniștea lui Ion îl întărîta mai rău.

Flăcăul primi ocara ca o lovitură de cuțit. O scăpărare furioasă îi țîșni din ochii negri, lucitori ca două mărgele vii. Răspunse cu o voce puțin tremu-rătoare, dar batjocoritoare:

— Ce-s eu, sluga dumitale, să-mi poruncești?

— Am să-ți poruncesc, tîlharule, și dacă nu asculți de vorbă, am să te umplu de sînge! răcni țăranul aprins de mînie pînă în măduva oaselor, arun-cîndu-se la el.

Acum Ion se opri, încleșta pumnii și strigă înăbușit, parcă ar fi căutat să se stăpînească:

— Să nu dai, bade Vasile, că... Să nu dai!... Să nu dai!...

Cîțiva bărbați și flăcăi se zvîrliră la Vasile, ostoin-du-l. Ion stătea neclintit, ca un lemn, doar inima îi sfărîma coastele ca un ciocan înfierbîntat. Dintru-ntîi se gîndise să-l lase în plata Domnului, că-i beat și e tatăl Anuței... Dar cînd l-a suduit și s-a apropiat să-l lovească, și-a pierdut cumpătul. Îi clocotea tot sîngele, și parcă aștepta înadins să-l atingă barem cu un de-get, ca să-l poată apoi sfîrtica în bucățele, mai ales că la spatele lui văzuse pe George care privea dispre-țuitor și mulțumit.

Baciu se zvîrcolea în brațele oamenilor răcnind neîncetat:

— Lăsați-măăă!... Lăsați-mă să-i scot bloho-tăile!... Trebuie să-i beau sîngele, altminteri plez-nesc!... Lăsați-mă...!

Țăranii însă îl duseră, aproape pe sus, pînă la poartă în vreme ce el nu mai contenea și se smucea din răsputeri:

— Ce are hoțul cu fata mea? Ce are...! Uuuh!... Lăsă-mă, Nistore!... Tfff!...

Ion schimba fețe-fețe. Genunchii îi tremurau, iar în cerul gurii simțea o uscăciune parcă i s-ar fi aprins sufletul. Fiece vorbă îl împungea drept în inimă, cu deosebire fiindcă auzea tot satul. Mereu îi fulgera să se repeadă și cu un pumn zdravăn să-i înăbușe în gît ocările. Deodată cu gîndul acesta însă îi răsărea în minte și Anuța, oprindu-l pe loc. Se uită după ea, dar în învălmășeală fata o ștersese acasă plîngînd. Femeile și fetele se împrăștiară care înco-tro ca un cîrd de galițe speriate de uliu, și priveau din uliță și de prin ogrăzile vecine, așteptînd în fiece minut să înceapă bătaia. Profitînd de încăie-rare, preotul plecă, spunînd scandalizat doamnei Her-delea:

— Asemenea destrăbălați trebuiesc dați pe mina jandarmilor să le înmoaie ciolanele. Numai așa s-ar face oameni de omenie... Păcat că Ion nu l-a scuturat puțin... Ar fi meritat...

Învățătoarea clătină din cap în culmea indignă-rii, își ridică ușor rochia, să nu măture praful uliței, și porni repede împreună cu Belciug și cu Laura. Titu rămase mai în urmă. Îi părea rău că nu poate vedea cum se isprăvește cearta și, mergînd, întorcea mereu capul.

Hora se sparse. Țiganii se retrăseseră spăimîntați în șură. Găvan își rezemase gorduna într-un colț, hotă-rît s-o apere cu orice preț, să nu i-o spargă bătău-șii. Flăcăii se adunară împrejurul lui Ion ațîțîndu-l:

— Ce te-ai lăsat, Ionică, să te ocărască?... Tre-buia să-i tragi măcar vreo două scatoalce, să te pomenească!...

Alții, cîțiva prieteni de-ai lui George, stăteau mai deoparte, rînjind.Mai tîrzior veni între ei și George, urmat de Ilie Onu, care nu-l slăbea, ca o umbră credincioasă.

— Uite cum se strică toată veselia din pricina...! zise George, supărat puțin, cu o privire spre feciorul Glanetașului.

Ion însă nu vedea, nu auzea. Rușinea îl țintuise locului. Se uita mereu după grămada de oameni între care se zbătea Vasile Baciu, mereu muncit de porni-rea de a-l zdrobi.

George mai schimbă cîteva cuvinte cu tovarășii lui, apoi strigă lăutarului cu glas mîndru:

— Hai, țigane, la Avrum!... Ce mai stăm aici de pomană?

Glasul acesta zbîrnăi ca o trîmbiță în urechile lui Ion. Din doi pași fu lîngă Briceag și-i porunci scurt:

— Hai!

Țiganul stătea încurcat, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, neștiind pe care să-l asculte.

— Apoi stai, Ioane — făcu George, tot trufaș — că eu l-am arvunit!...

Ion, parcă nici nu l-ar fi auzit, repetă mai aspru:

— Hai!

În ochii lui ardea atîta mînie că Briceag strînse din umeri spre George, puse vioara la obraz și începu îndată un cîntec de veselie. Prietenii lui Ion porniră să chiuie și să pocnească din degete, în semn de izbîndă, apoi să tropăie de răsuna bătătura. Ion o luă înainte spre poartă, iar ceilalți după el, fluierînd și chiuind. Lăutarii îi urmară cîntind; Găvan cu gorduna agă-țată de-a umăr, sufla greu ca un gîscan îndopat. În uliță ceata poposi o clipă, tropăind furtunos pe loc spre marea admirație a fetelor care se uitau din porțile ogrăzilor. Pe urmă porniră cu toții în stînga, chiuind în tactul cîntecului, întovărășiți de o droaie de copii...

George rămase cu ai lui lîngă șură, furios, dar neîndrăznind să se împotrivească. îi era necaz mai cu seamă că el dăduse arvună țiganilor și tot el avea să le plătească restul pînă la patru zloți. Adevărat că banii îi strîngea de la flăcăi, cîte douăzeci de crei-țari de căciulă, dar pînă să-i adune trebuia să se sfă-dească cu mai toți și să-și bată capul, căci Briceag nu mai vrea să aștepte, de cînd a pățit-o odată de-a rămas neplătit. Însărcinarea aceasta îi plăcea, nici vorbă, fiindcă i se părea că-l înalță deasupra tuturor. Acum însă, văzînd că flăcăii țin totuși partea lui Ion, se simțea umilit, mai ales că aceasta venea după ce aflase că Ion umbla serios după Ana... Se uitase cu jind cum au plecat toți cu lăutarii și avusese o clipă gîndul să se amestece și el între ei și să se arate că nu-i supărat. Dar își dăduse seama că s-ar coborî prea mult în ochii tovarășilor lui. Drept răzbunare și mîngîiere, după ce ceilalți cotiră spre Ulița cea mare, zise zîmbind:

— Eu nu mai dau țiganilor nici un creițar. Să le dea Ion, că Glanetașu are destui.

Flăcăii însă nu pricepură batjocura lui. Erau plouați c-au rămas bătuți și fără lăutari. Ilie Onu rupse tăcerea:

— Noi ce mai păzim aici? S-a înserat, toată lumea a plecat... Hai și noi la crîșmă...

Nu mai zise nimeni nimic. Se cărăbăniră încet, prin grădină, peste Gîrla-Popii, să ajungă cel puțin mai curînd la Avrum...

Todosia, în pragul tinzii, așteptă pînă ce rămase ograda goală și apoi se închină, murmurînd:

— Mulțumascu-ți ție Doamne, că nu i-ai în-căierat, că mai dădeam și de poznă cu jandarmii!...

Lîngă prispă, aproape de poartă, Savista-Oloaga ședea ghemuită, speriată moartă de răcnetele oame-nilor, ferindu-se să nu fie călcată în picioare. Todo-sia nici n-o zări pînă cînd merse să închidă poarta.

— Da’ tu n-ai plecat, Savistă? Bine că nu te-au strivit... Acu du-te și tu, draga lelii, du-te, că ai o postată bună pînă acasă și uite-acușica se înnop-tează...

Savista nici nu mai sufla de groază. Își suflecă poalele, își prinse-n brîu zadiile și se tîrî cît putu mai repede pînă-n uliță și apoi o apucă mai încetișor pe marginea șanțului spre casă.

Cîrciuma nu era mai răsărită ca alte case din sat, doar că avea acoperișul de țiglă și spre uliță, în două ferestruici apărate cu rețea de sîrmă, sticle de băuturi colorate, borcănele de bonboane pestrițe și diferite mărfuri căutate de țărani. Odaia din față era mai mare, podită și mobilată numai cu cîteva mese lungi și de două ori atîtea bănci de brad pe care slujnica le freca cu nisip și le spăla în fiecare vineri de se făceau albe ca varul pentru duminecile cînd sătenii veneau să-și înece necazurile în băutură. În-tr-un colț, lîngă tejgheaua adăpostită într-o cușcă de leațuri, Avrum împreună cu fiul său Aizic se învîrteau îngrijorați printre șiragurile de sticle și în jurul unui butoi uriaș de rachiu. Din cînd în cînd Aizic se cobora, cu luminarea aprinsă, în pivnița de sub cușcă, unde se odihneau alte butoaie și damigene cu rachiu, și chiar cu vin și cu bere pentru fețele spălate care, dacă aveau poftă să petreacă, se retrăgeau în fund, în odaia cîrciumarului, spre a fi mai feriți de ochii norodului...

Îndată ce s-a stricat hora, bărbații au început să se îndrepte, mai singuratici, mai în grupuri, spre Avrum. Cînd sosi George cu prietenii lui, prispa gemea de oameni care dezbăteau întîmplarea de la joc, unii luînd partea lui Baciu, alții lui Ion. Flăcăii intrară de-a dreptul în crîșmă. Mesele și băncile erau oprite înadins pentru dînșii, ca să poată petrece mai în tihnă. Se așezară tăcuți. Se simțeau înfrînți.

Avrum ieși repede din cușcă, cu două sticle de rachiu pe care le puse pe masă, în fața lui George, întrebînd:

— Cine plătește?

— Dasă că plătim noi, jupîne! răspunse Ilie Onu întinzînd mîna după o sticlă.

— Dacă-i vorba să scot banii de la tine, apoi slabă nădejde, zise cîrciumarul uitîndu-se pe rînd la toți, ca și cînd ar fi vrut să le citească pe față ce au în pungă. Pe obrazul tău nu dau eu nici o dușcă de apă chioară... Ei, cine plătește? Vreau să știu. Ori duc rachiul și-l torn înapoi în butoi...

George scormoni din buzunarul laibărului o pungă soioasă și numără gologanii cuveniți fără să deschidă gura. Avrum îi strînse cu băgare de seamă și plecă spre cușcă zornăindu-i în pumni. Ilie însă nu se putu răbda să nu-i strige mîndru, parcă el ar fi cheltuit:

— Ai văzut, jupîne?... Altădată apoi să nu mai cîrtești!

Un flăcău, aprins brusc de mirosul băuturii, izbi cu pumnul în masă și începu să chiuie de dîrdîiau geamurile. Ceilalți se dezmorțiră ca și cînd le-ar fi turnat în suflet o undă de bucurie. În cîteva clipe toată circiuma se încinse de strigătele lor năstrușnice.

Cînd chiuiau mai cu foc, se auziră pe uliță alte chiote de veselie, mai furtunoase și mai sălbatece. Un răstimp cele două grupuri părea că s-au luat la întrecere care să se înăbușe. Cei de-afară însă cu cît se apropiau cu atît vuiau mai cuprinzător. Iar cînd nă-pădiră în crîșmă amuțiră de tot pe oamenii lui George. De altfel, în curînd conteniră și noii-sosiți împreună cu lăutarii, osteniți de sforțări, chiotele prefăcîndu-se într-un zgomot asurzitor de chemări răgușite, de porunci mînioase, de țipete nerăbdătoare, din care numai uneori se înțelegeau mai lămurit:

— Jupîne, o cupă, da’ dulce!...

— Hai mai iute, Avrume!...

— Unde te ascunzi, tîrtane, fi-ți-ar neamul de ocară!...

Feciorii nu mai încăpeau pe bănci. Țiganii se îndesară la masa lui Ion, afară de Găvan care trebui să stea în picioare, în colț, lîngă gordună. O sumedenie de sticle și pahare răsări pe mese. Mirosul de rachiu se frămînta cu fumul greu de tutun și cu zăpușala acră de sudori. Toată lumea vorbea de-a valma, închinînd, strigînd, lălăind. Toate gurile înjurau de Dumnezeu, de soare și de lună pe lăutari sau pe Avrum, sau pe Dumnezeu însuși.

Între timp se înnoptase și odaia nu mai era lumi-nată decît de o lampă funinginită, spînzurată de o grindă din tavan. În lumina galbenă-bolnavă și tremu-rătoare oamenii păreau mai beți de cum erau aievea, ochii luceau mai sălbatec, iar brațele goale, ciolănoase, cu mușchii umflați ca niște șerpi flămînzi, se ridicau mereu peste capetele turburate, amenințînd ori pre-vestind o primejdie. Glasurile se îngroșau și răgușeau din ce în ce, vorbele deveneau mai grosolane și su-dălmile mai mînioase. Fețele asudate sclipeau care roșii-pară, care galbene-verzui, iar din gălăgia ameți-toare se înălțau, stăpînitoare, rîsete zvăpăiate, cîte un rîgîit larg, urlete prelungi...

Simion Dungu, beat leucă, răzimat de un colț de masă, își înjura nevasta care stătea lîngă' el, în picioare, cu un copilaș la țîță. Femeia îl trăgea într-una de mînecă, zicîndu-i cu glas monoton, fără să se sinchi-sească de ocările lui:

— Hai, Simioane, hai zău acasă, că mîine trebuie să te scoli cu noaptea-n cap să te duci după lemne, că nu mai am nici cu ce ațîța focul... Hai, hai, zău!....

Simion se plîngea comesenilor care nu-l ascultau, înjura, bea, pînă ce în cele din urmă femeia își făcu loc alături de dînsul, astupîndgura copilului cu sfîrcul pieptului, rîzînd și trăgînd zadarnic cu ochiul spre un flăcău pe care băutura îl posomorise.

Toți flăcăii închinau, pe rînd, cu lăutarii care cîntau din ce în ce mai cu suflet doine de beție, tără-gănate și lăbărțate ca niște femei dezmățate. Briceag, se amețise bine de băutură, dar arcușul lui trăgea parcă mai frumos, pe cînd Holbea, mai trăznit, seconda atît de fals că lui însuși îi era rușine. Numai Găvan rămă-sese treaz, întîi ca să-și poată păzi gorduna, apoi fiindcă, era un bețiv fără pereche, în stare să sugă o vadră de spirt fără măcar să clipească.

Ion se simțea atît de amărît că nici rachiul nu-i tihnea. Rușinea ce i-o făcuse Vasile Baciu i se așezase pe inimă ca o piatră de moară. Se silea să nu se mai gîndească la ce-a pățit și totuși mintea îi era otrăvită numai de ocară. O dorință grozavă îl cuprindea din cern ce mai stăruitor în mrejele ei: să lovească, să spargă, să se descarce ca să se răcorească. Se uita în răstimpuri cu coada, ochiului spre cealaltă masă, unde George, înviorat, închina mereu și dăndănea, cu glasul gros și neplăcut, un cîntec domnesc, cu ochii fulgerători, cu o trufie provocătoare pe față. Privindu-l așa, hoțește, Ion simți deodată ca și cînd i-ar cădea o pînză de pe ochi. Își aminti că Ilie Onu l-a văzut în grădină, îmbră-țișîndu-se cu Ana. Acum Ilie ședea lîngă George. Ilie trebuie să-i fi dat de veste, iar George a asmuțit pe Baciu. Și, fiindcă nu s-a putut răfui cu Baciu, i se înfipse în creier gîndul că trebuie să se răfuiască cu George. Îndată ce-i veni hotărîrea aceasta, începu să-l chinuiască. Se frămînta și suferea pentru că nu știa cum să înceapă.

Atunci pică în circiumă Titu Herdelea. Intrarea lui curmă o clipă gălăgia.

— Bună seara! rosti Titu puțin încurcat, căci toate privirile se întoarseră spre dînsul.

— Bună seara! răsună aproape în cor răspunsul tuturor, după care zgomotul își reluă stăpînirea mai avan ca înainte.

Titu venise mai ales împins de curiozitate. Avea o presimțire că cearta de la horă nu va rămîne fără urmări și nu s-a putut stăpîni să nu treacă pe la Avrum, să vadă ce se mai petrece. La cină familia Herdelea dezbătuse amănunțit întîmplarea și cu toții căzuseră de partea lui Ion, și pentru că li-e era vecin, și pentru că feciorul Glanetașului era mai deștept decît toți flăcăii din Pripas. Discuția o încheiase Titu, declarînd grav:

— Bine-ar face să-i tragă o sfîntă de bătaie!

Dar n-a spus cui să-i tragă și nimeni din casă nu l-a mai întrebat, căci se făcuse tîrziu și pe toți îi cuprin-sese somnul, iar învățătorul chiar adormise îmbrăcat în timpul convorbirei. După ce s-a culcat toată familia, Titu s-a așezat să lucreze, pentru tatăl său, la niște registre de înscriere. A lucrat ce-a lucrat, pe urmă nu și-a mai putut opri nerăbdarea. Și, cum tutunul îi era pe isprăvite, și-a luat pălăria și s-a dus glonț la circiumă.

Dădu mîna cu Avrum, cum obișnuia totdeauna cînd lua ceva pe datorie, ceru un tutun, îi spuse să-l treacă la cont și apoi, ca să mai poată zăbovi, vorbi cine știe ce cu ovreiul, trăgînd cu ochiul spre mesele flăcăilor. Îl rodea să întrebe ce s-a mai întîmplat, dar se sfia. Ce-ar zice oamenii să afle că el se interesează de hîrjonelile prașcăilor? În sfîrșit porni mîngîindu-se cu gîndul că nu se poate să fi fost nici o încăierare de seamă, altfel n-ar fi toți împreună.

Trecînd pe lîngă masa lui Ion, zîmbi prietenește. Flăcăul se sculă în picioare și-i zise respectos, întin-zîndu-i un pahar de rachiu:

— Fă bine, domnișorule, și închină cu noi un păhăruț!

Titu se codi puțin, mai mult de ochii lumii, căci prilejul i se păru bun să afle cîte ceva. Așteptă deci să stăruiască și ceilalți, și atunci luă paharul și-l ridică în sus în semn că vrea să închine. Ion strigă deodată poruncitor să se facă tăcere, și toate glasurile se stin-seră într-o clipire. Domnișorul însă acuma se zăpăci, nefiind meșter în hiritisirile lungi și ceremonioase care plac țăranilor.

— Să trăiești, Ioane!... Să trăiți cu toții și... noroc! zise dînsul, după o pauză, cu vocea răgușită ușor de emoție.

Bău și dădu înapoi paharul, abia stăpînindu-și un fior de greață. Ion îi răspunse cu o închinare foarte iscusită, dar acoperită de gălăgia care reîncepuse. Titu îi întinse mîna:

— Noapte bună, Ionică, și mulțumesc!

— Mulțumim noi de cinste, domnișorule! făcu flăcăul petrecîndu-l pînă afară.

în fața circiumei, pe prispă și în uliță, pîlcuri-pîlcuri de oameni închinau, povesteau sau se sfădeau. Fete mai curioase și copii mai neostoiți căscau gura pe la ferestrele dinspre grădină, lipindu-și nasul de geamuri. Macedon Cercetașu, mort de beat, comanda militărește, tolănit în marginea șanțului, de vuia satul.

— Ai văzut ce mi-a făcut badea Vasile, domni-șorule? zise Ion încetinel, să nu-l audă și alții.

— Da, și-ți spun drept, m-am mirat cum ai putut sta așa, cu mîinile în sîn, răspunse Titu clătinînd din cap.

— Ce puteam face, domnișorule? șopti Ion scrîș-nind dinții. Dacă-l plezneam, poate-l omoram și înfun-dam temnițele... Ș-apoi, vezi d-ta, nu-i de vină cine face, ci de vină-i cine-l pune să facă!...

Titu se apropie să nu piardă cumva vreo șoaptă. Iar fiindcă Ion tăcu, îl scormoni:

— Zău, mă? Adică tu crezi că l-a pus cineva?

— L-a pus, pot să jur pe sfînta cruce... D-ta nu știi că vrea să dea pe Ana după George a lui Toma Bulbuc?

— Aa? După George?

— Vezi bine c-așa. Doar mereu o spune în gura mare, s-audă toți cîinii... Apoi amu vezi și d-ta cine-i de vină...

Titu, ca să-l întărite, îl mulcomi:

— Bine, dar poate că George nu l-o fi îndemnat să...

Ion, cătrănit, îl întrerupse:

— Vai de mine, domnișorule, cum poți grăi așa? Că doar eu știu bine că George nu mă sufere ca sarea-n ochi... Nu știi d-ta cum umblă dînsul după Ana, și încă de cînd? Anuța nu-l vrea, că nu-i place și-apoi el cată să se răzbune pe mine...

Titu tăcu un răstimp, se gîndi și pe urmă vorbi rar:

— Rău, foarte rău că George umblă cu d-astea...

— Crezi d-ta că mă las eu astă-seară pînă nu-l muștruluiesc? Poate numai de m-ar trăzni Dumnezeu din senin... Altminteri în cearceaf o să-l ducă de-aici...

Glasul flăcăului se sugrumase de furie. Titu se spăimîntă și-i zise foarte încet și sincer:

— Astîmpără-te, Ioane, să nu dai de vreo poznă!

— Să știu că zece ani nu scap din temniță și tot nu mă las pînă nu-i văd sîngele! murmură Ion, aprins ca un balaur, încleștînd pumnii și cutremu-rîndu-se...

Titu știa acum sigur că va fi scandal mare și nici nu se mai duse acasă. Trebuia să vadă bătaia, să aibă ce povesti mîine familiei și poate chiar prietenilor din Armadia. Merse deci încet plimbîndu-se pînă la gura Uliții din dos, se întoarse iar înapoi, trecu prin fața cîrciumii pînă spre casa lui Simion Butunoi, nevrînd să se depărteze prea mult ca să poată sosi grabnic la fața locului cînd va începe încăierarea.

Făcu plimbarea aceasta de zece ori, de douăzeci de ori, și tot degeaba... Ion, oricît era de hotărît, nu îndrăznea să se agațe tam-nesam de oameni. Îi trebuia o pricină, cît de mică, și n-o găsea, căci George petre-cea între tovarășii săi și nici nu se uita spre masa lui, parc-ar fi bănuit că-i caută gîlceavă.

Buba se sparse de-abia pe-aproape de miezul nopții. Lăutarii vrînd să plece, căci erau tocmai din Lușea și aveau de mers vreo două ceasuri, se sculară cerînd plata de la George, care parcă tocmai așteptase clipa aceasta ca să se răzbune. Se răsti la Briceag cu pumnii:

— Ce mă, cioară, mie-mi ceri bani? Mie mi-ai zis?

— Nu m-ai tocmit tu? se zborși țiganul presim-țind că va rămîne neplătit.

— Plătească-ți cui i-ai zis și are bani, că eu nu plătesc!

— Apoi n-ai strîns tu banii de la feciori?

— N-am strîns, încheie George mîndru și batjo-coritor, punînd sticla la gură și trăgînd o dușcă zdravănă.

În răstimp Ion se sculase și se apropiase de masa lui George.

— Plătește, sîsîi dînsul încruntat.

— Eu, mă? Eu? strigă cellalt sărind în picioare, încurajat de liniștea lui Ion pe care o lua drept slăbi-ciune.

— Tu!

— Da’ crezi tu că io-s cîrpa voastră, mă? răcni George tot mai dîrz și amenințător. Și încă mai sare la mine! Și încă cine?...

Nu mai putu urma căci Ion îl izbi cu amîndoi pumnii, peste masă, drept în obraji. În cealaltă clipă se repezi și George, dar Ion îl lovi a doua oară mai țeapăn... Pe urmă se încăierară. George mugea ca un taur și-l apucă de cheotoarea cămășii, sucind-o așa încît vinele lui Ion se umflau, iar fața i se roșea din ce în ce mai tare. Cu toate acestea Ion îl lovea aprig cînd în cap, cînd în burtă, încît pumnii i se umplură de sîngele ce curgea șiroi din nasul lui George, stropindu-le hainele.

În circiumă toată lumea se adunase ciopor în jurul lor, strigînd:

— Nu-i lăsați! Săriți!...

Dar nu sărea nimeni, ca și cînd toți ar fi vrut să vadă întîi care-i mai tare. Numai Avrum, înfricoșat să nu-i prăpădească sticlele și paharele sau să-i spargă geamurile, se năpusti la dînșii cu un curaj nebă-nuit, nu ca să-i despartă, ci silindu-se din răspu-teri să-i împingă spre ușa de la uliță. Lampa începu să fumege mai greu, gata să se stingă în vălmășeală. Jertfind cîteva smocuri din barba-i roșcovană și pri-mind bucuros o droaie de pumni, Avrum izbuti, în o cele din urmă, să-i scoată afară. După bătăuși năpădiră toți oamenii în uliță, încît în cîteva clipe odaia se goli. Ovreiul, fericit c-a scăpat fără pagube, închise repede ușa și trase drugul de fier, să nu se întîmple cumva să se mai reîntoarcă mușteriii.

Rostogolindu-se în uliță, cei doi se descleștară. Ion se repezi la gardul cîrciumarului, smulse un par și, mai înainte să-l poată opri cineva croi pe George peste spinare, încît acesta căzu grămadă, gem în d prelung:

— Valeu! M-a omorît tîlharul!

Gura, mustățile, bărbia, cămașa lui George erau vopsite de sînge, dar numai lovitura de par îl biruise. Mai bolborosi cîteva sudălmi, încercînd să se ridice din șanțul în care se prăvălise, durerea însă îl copleși curînd, parcă i s-ar fi rupt șira spinării. Rămase încîrcit în buruienele murdare, înconjurat de unii flăcăi ce săriseră să-l ajute. Niște femei porniră să țipe, bărbații înjurau, iar copilașul lui Simion Lungu, speriat de gălăgia care se întețea mereu, scăpînd sfîrcul țîței din gură, începu să zbiere. Ilie Onu se căznea să rupă un lătunoi dintr-un gard de peste drum ca să crape capul lui Ion, urlînd furios:

— Aesta-i ucigaș, oameni buni, aesta-i hoț!...

Ion era mulțumit acuma și răcorit, și nu se mai sinchisea de nimic. Stătea sprijinit în par, ciobănește, privind triumfător și amenințător, dacă cumva ar mai îndrăzni cineva să-l supere.

Smuncind la lătunoi, Ilie își astîmpără mînia și apoi împreună cu alți flăcăi luară pe brațe pe George și-l duseră acasă, suduind care de care mai năpraznic. În urma lor mergeau o mulțime de femei spăimîntate și cîțiva copii întîrziați pe uliță...

Pe cer se ivise o jumătate de lună luminoasă și rece, argintind șoseaua și vîrfurile pomilor...

Ceilalți flăcăi se strînseră în jurul lui Ion, privin-du-l cu respect și aruncîndu-i cîte o vorbă glumeață prin care voiau să-i arate prietenia și admirația. Ar mai fi avut poftă de petrecere, dar țiganii o șterseseră în vremea bătăiei, iar în ușa lui Avrum zădarnic bătură, căci nu se deschise. Mai povestiră un răstimp în fața crîșmei, pe urmă se împrăștiară, unii pe-acasă, alții pe la drăguțe... Ion zvîrli parul în grădina ovreiului și porni spre casă, agale, mulțumit, ca după o ispravă bine făcută. Trecea pe dinaintea casei lui Vasile Baciu, a treia de la circiumă. Se opri gîndindu-se să intre la Ana. Se simțea doar acum răzbunat și mai vrednic. Dar, își zise că fata poate nu știe ce vitejie a săvîrșit dîusul adineaori, iar să-i spună el, nu i se părea potrivit. Mai bine să afle ea de la alții și să-l dorească mai mult. Se uită însă lung la casa nouă, ascunsă în umbra celor trei meri bătrîni din grădiniță, la ferestrele negre ca niște ochi somnoroși, la ograda largă, la grajdurile adormite, la poarta de scînduri cu stîlpi înalți, și îl cuprinse o bucurie ca și cum acuma toate acestea ar fi ale lui.

În dosul portiței Ana pîndea cu inima cît un purice. Auzise larma de la Avrum și se strecorase afară, bănuind că Ion, de supărare, trebuie să fi stîrnit vreo poznă. Îi tremura sufletul să nu i se întîmple ceva. Ar fi ieșit în uliță, dar îi era frică să nu scîrțîie portița și să se trezească tatăl său, care sforăia pe prispă de cînd îl aduseseră acasă oamenii de la horă. Văzu apoi cum îl duceau pe George și-și făcu cruce, mulțumită că cel zdrobit nu era Ion. Acum îl aștepta pe el, mișcată de mîndrie și parcă simțind cum îi crește în inimă iubi-rea stăpînitoare, iubirea care pecetluiește soarta oameni-lor. Simțirea aceasta o înfiora și în aceeași vreme îi aprindea toate tainițele sufletului... Pe urmă îl auzi apropiindu-se. Pe urmă îl văzu oprindu-se. Vru să-l cheme ca să se arunce în brațele lui vînjoase și ocroti-toare, și totuși nu se putu clinti. Pe urmă cînd el nu se urni, se înfricoșă, își frînse mîinile și șopti drăgos-toasă, rugătoare, cu buzele uscate și atît de încet că singură nu-și auzi glasul.

— Ionică!... Ionică!... Ionică!...

Ion însă își reluă calea, fluierînd și pășind mai apăsat. Cizmele lui bocăneau pe ulița colbuită, iar uneori potcoavele zăngăneau izbind vreo piatră...

Cînd ajunse aproape de casă, Ion se pomeni din urmă cu niște pași foarte grăbiți. Era Titu care alerga gîfîind. N-avusese norocul să vadă bătaia și era nemîn-gîiat. Se plictisise plimbîndu-se de colo pînă colo, mereu prin fața circiumei, și în cele din urmă, ca să-i treacă mai ușor vremea, se duse pînă la răscrucea din cellalt capăt al satului. Acolo a auzit zgomotul încăie-rării. Și-a iuțit pașii cît a putut, dar pînă să sosească la Avrum se mulcomise tot și n-a mai găsit țipenie de om.

— Ei, ce-a fost, Ioane? întrebă dînsul frecîndu-și mîinile.

— Nimic, murmură flăcăul liniștit. M-am răcorit oleacă...

Mai mult nu putu smulge dintr-însul Titu, oricît îl descusu.

Se despărțiră zicîndu-și în același timp:

— Noapte bună!

Cocoșii porneau să vestească miezul nopții...

Capitolul II ZVÎRCOUREA

O lumină cenușie, tulbure privea pe ferestre cînd se trezi Glanetașu. Din depărtare se auzi un cucurigu slab, pierdut și răgușit. Peste o clipă altul, mai aproape, răspunse subțire și tăios. Pe urmă altele, din ce în ce mai apropiate și mai țanțoșe, pînă ce o bătaie surdă din aripi, în tindă, urmată de un cîntec de cocoș, poruncitor, gros, sfîrșindu-se într-un cîrîit vesel, cutre-mură toată căsuța, încît Glanetașu tresări de spaimă și-și făcu cruce.

— Bată-te Dumnezeu, cocoș nebun! murmură bătrînul mai zvîrcolindu-se puțin în pat pînă să se dezmeticească bine. Dormi, muiere? întrebă apoi, atin-gînd cu cotul pe Zenobia.

— Ba, răspunse femeia repede cu glasul limpede.

Tăcură amîndoi, scărpinîndu-se și icnind bă-trînește.

— Da’ cîte ceasuri să fie, hai? căscă iar bărbatul, într-un tîrziu.

— Hai, scoală că-i vremea de sculat, mormăi Zenobia mai ursuză acum și urnindu-se din așternut.

— Oare? se miră Glanetașu pocnindu-și alene oasele.

— Scoală, zău, măi bărbate, pînă mă duc să trezesc pe Ion, că el știu că n-are să se tre-zească singur, c-a jucat toată ziua și a mai stat și pe la Avrum pînă tîrziu... Scoală, scoală, să te duci la lucru, să nu ne apuce prînzul lenevind, că-i mai mare rușinea!...

Bătrînul se scărpină iar în cap, în barbă, pe piept, căscă prelung cu poftă, se mai uită spre ferestre și apoi murmură întrebător:

— Oare lună-i ori ziuă?

În clipa aceea, întindă, cocoșul răspunse mai aspru și mai poruncitor:

— Cucuriguuu!...

— Apoi n-auzi că-i ziuă? făcu Zenobia care se dăduse jos din pat și-și lega zadiile, bolborosind rugă-ciuni.

Glanetașu se ridică întîi pe jumătate, se mai gîndi și în sfîrșit sări din culcuș, silindu-se să fie sprinten ca să-și alunge moleșeala din ciolane.

— Aprinde lampa! zise apoi căutînd el însuși chi-briturile în firida hornului, dar negăsindu-le se necăji și se răsti la femeie: Da’ unde dracu le-ai mai pus iar?

Zenobia însă nu răspunse. Se închină larg de mai multe ori, bîiguind sfîrșitul rugăciunilor și, numai după ce isprăvi, strigă la Glanetașu, furioasă:

— O, trăzni-te-ar să te trăznească, om nebun și fără Dumnezeu, că nu mai poate omul de tine nici să-și zică ocinașele!

Ieși trîntind și blestemînd. În tindă găinile se ciocăneau și cîrîiau nerăbdătoare, iar cînd Zenobia deschise ușa spre ogradă, năvăliră afară parc-ar fi scăpat din temniță. Femeia le aruncă cîțiva pumni de porumb, afurisind mereu pe Glanetașu și numărînd în gînd găinile care se zbateau să înghită cît mai repede și cît mai multe grăunțe, în vreme ce cocoșul, veșnic neîncrezător cu Zenobia și îngăduitor față de consoartele sale, apuca doar din cînd în cînd cîte un bob. Găinile bătrîne se ghemuiau sfioase cînd stăpîna se apropia și le căuta de ou, pe rînd, spre marele necaz al cocoșului, care zbîrlea creasta amenințător, se ferea călcînd țanțoș și cotcodăcea clocotind de indignare...

Apoi cînd galițele se împrăștiară, Zenobia se sui în podețul cu fîn și strigă din capul scării:

— Ionică!... Măi Ionică!... Scoală, dragulmamii, să te duci să dobori iarba ceea, să nu ne pomenim c-o ploaie, să ne-o prăpădească!

— Bine, bine, las’, că mă scol! mormăi flăcăul somnoros.

Zenobia nu-l mai cicăli. Știa bine că băiatul, cînd e vorba de muncă, nu se codește și nu lenevește ca Glanetașu.

Ion dormea toată vara în podul cu fîn de deasu-pra grajdului. Astfel nu mai deștepta din somn pe bătrîni cînd venea el noaptea de pe ulițe, ș-apoi mai auzea mereu și pe Dumana, singura lor văcuță, ron-țăind sau rumegînd, sau suflînd aspru pe nări, pe cînd alegea fînul din ogrinjii ce-i punea dînsul seara în iesle.

Își birui repede lenea somnoroasă, se tîrî pînă la gura podului și coborî în ogradă.

Satul dormea. Numai cîte un cocoș întîrziat mai vestea ici-colo zorile. O ceață ușoară, străvezie plutea peste coperișurile țuguiate. Dealurile hotarului parcă se legănau, tremurîndu-și porumbiștile multe, lanurile puține de grîu și de ovăs, în vreme ce vîrfurile împădu-rite, negre și nemișcate, vegheau odihna satului, ca niște capete de uriași îngropați în pămînt pînă-n gît.

O adiere de vînt, răcoritoare, pătrunse pînă-n sufletul flăcăului, alungîndu-i cele din urmă rămășițe de somn din oase. Își roti privirile prin ogradă, scăr-pinîndu-se în ceafă, ca și cînd s-ar fi gîndit de ce să se apuce. Zenobia, ieșind iar din casă, se minună:

— Vai de mine, băiete, mi se pare că te-ai culcat în cămașa de sărbători?

Ion se zăpăci de părere de rău, în vreme ce bătrîna urmă mai jalnic:

— Ferfeniță ai făcut toate înfloriturile și mărge-luțele, și ai înnegrit-o de nu știu zău cum am s-o scot din boală!... Ba ai mai umplut-o și de sînge... Cu cine te-ai bătut?

Flăcăul se uită cu băgare de seamă și de-abia atunci văzu că pieptul și poalele cămășii erau pătate de sînge.

— Cu George a lui Bulbuc, mormăi, drept răs-puns, și intră în tindă.

Își lepădă cămașa se îmbrăcă în hainele de lucru, încălță opincile și pe urmă se spălă pe obraji în Părîul-Doamnei care se vărsa chiar lîngă casa lor în Gîrla-Popii.

Era gata de drum. Zenobia îi pusese în traistă un codru de pîine de mălai, niște brînză și ceapă, toate învelite într-o pînzătură curată. Luînd de sub grindă tocul și gresia, flăcăul întrebă pe Glanetașu care se tot sucea și se-nvîrtea căutînd cine știe ce:

— D-ta te duci la notar la lucru?

— M-oi duce, că m-am tocmit de alaltăieri, de cînd a umblat după oameni prin sat...

— Apoi bine... Numai să nu bei banii că trebuie să-i strîngem. Ca mîine ai să vezi că începe să umble iar din casă în casă subprimarul cu straja după bir, adaogă Ion foarte așezat.

— Acu lasă că doar nici eu nu-s copil, făcu Glanetașu.

— Mi-ai pus de mîncare, mamă? întrebă iar flă-căul, cîntărind traista.

— Ți-am pus, și la prînz oi veni șiți-oi mai aduce, răspunse Zenobia suflînd din răsputeri în tăciunii din vatră care fîsîiau, afumau și nu se aprindeau de loc.

— Să vii nesmintit să întorci d-ta pologul, să nu mă mai întîrzii eu și cu asta altfel nu isprăvesc cu cosi-tul, că delnița-i măricică murmură Ion închinîndu-se și ieșind.

— Umblă sănătos!

În tindă flăcăul își luă coasa din cui, agăță traista în coasă și coasa pe umăr, și porni. Trecu re-pede pe dinaintea casei învățătorului Herdelea, care dormea dusă, în vreme ce găinile în cotețul de lîngă gard săreau, cîrîiau și se sfădeau. Merse pe șoseaua revenită de rouă pînă unde se desparte drumul cel vechi, apoi coti în dreapta și sui încet pe o cărare lină, printre porumbiști care mai late, care mai în-guste, despărțite de răzoare crescute cu iarbă grasă. Pășea grăbit să ajungă mai curînd să apuce a cosi o bucată cît mai zdravănă înainte de răsăritul soarelui, căci iarba umedă se taie mai bine și mai lesne.

Hotarul era încă pustiu. Doar pe Simion Lungu îl găsi cosind de zor în livada ce o ținea cu arendă de la Avrum, lîngă o holdă de ovăs a lui Vasile Baciu. Trecînd, îl strigă în loc de binețe:

— Harnic! harnic!

Simion mai trase cîteva brazde, pe urmă se opri să-și ascută coasa și răspunse lui Ion, care se depăr-tase de-a binelea, încît nici nu-l mai auzi:

— Apoi ce să facem?... Muncim, că de-aceea ne-a lăsat Dumnezeu pe lume...

Mai urcă Ion vreun sfert de ceas. Locul era toc-mai în inima hotarului; o fîșie lungă și îngustă, de vreo trei care de fîn. Atîta rămăsese din livada de douăsprezece care ce mersese pînă-n Ulița din dos și care fusese zestrea Zenobiei. Încetul cu încetul Glane-tașu îl tot ciopîrțise... Îi cam plăcuse bătrînului rachiul, iar munca nu prea îl îndemnase. În tinerețea lui a fost mire cîntăreț din fluier, de i se dusese ves-tea pînă prin Bucovina. Zicea atît de frumos din trișcă, parc-ar fi fost clarinet. De aceea l-a și poreclit lumea „Glanetașuˮ. Fusese băiat curățel și isteț, dar sărac iască și lenevior de n-avea pereche. Fugea de muncă grea. Se zicea că în viața lui n-a tras o brazdă cumse-cade, adîncă și cît trebuie de lată, că nici nu știa ține bine coarnele plugului; coasa iarăși îl dobora repede și-i stătea în mînă ca un băț. I-au plăcut mai mult lucrurile muierești: săpatul, pologul, căratul, semănatul. Dar și mai bucuros trîndăvea prin ogrăzile domnilor, pe la notar, pe la preot, pe la învățător și chiar pe la ovreii din Armadia și din Jidovița. Nici-odată nu i-au crescut bătături în palmă de muncă, nici nu i s-a plămădit pămîntul în piele... Norocul lui a fost Zenobia, o femeie ca un bărbat. Fără de ea cîinii l-ar fi mîncat. S-a măritat cu dînsul fără voia părin-ților, care-i ziceau că din frumusețe nu se face porumb și din istețime mămăligă. Singură la părinți și din oa-meni cu stare, ar fi putut lua fruntea satului. Ea însă l-a vrut pe Glanetașu și părinții ca să nu-i iasă din voie, în cele din urmă au dat-o și au înzestrat-o cu patru table de porumb și două de fîneață, trecîndu-i și casa din capul satului cu grădina dimprejur. Cînd s-au mutat tinerii în casa unde stătuse bătrînii pînă și-au clădit-o pe cea de peste drum de-a popii, au gă-sit pînă și oalele pe foc, iar în ogradă o pereche de boi și două vaci, o droaie de găini și vreo cinci rațe... Gospodărie deplină, numai Glanetașu să fi fost băr-bat, s-o îngrijească.

Glanetașu însă nici după ce s-a însurat nu și-a schimbat năravurile. Zenobia l-a lăsat cît l-a lăsat, pe urmă, văzînd că nu-i nici o nădejde, s-a făcut ea bărbat și a dus casa. Era harnică, alergătoare, strîn-gătoare. Dacă n-a dus-o mai bine, n-a fost vina ei. Unde nu-i cap, nu-i spor. Din zi în zi s-au înglodat tot mai rău. O datorie naște pe alta. Ca să astupe o gaură, stîrneau o spărtură cît o șură. Azi se duce pe apa sîmbetei o limbă de porumbiște, mîine o livadă întreagă... Mare noroc că Dumnezeu nu le-a hărăzit decît un singur copil. Dac-ar fi venit mai mulți poate c-ar fi ajuns de minunea lumii...

Cînd au murit părinții Zenobiei, Glanetașu stă-tea tocmai în două porumbiști ciopîrțite și în două vaci sterpe. Moartea bătrînilor iar i-a mai ridicat pu-țin deasupra nevoilor: vreo zece capete de vite, vreo cinci locuri bunișoare și casa cea nouă... Aceasta au și vîndut-o îndată lui Iftode Condratu, ca să se mai ușureze de datorii.

Măcar acum de-ar fi pus umărul Glanetașu... Dar nu l-a pus. S-a lăsat de fluier și s-a apucat de beție. Cît e Armadia de mare, toate crîșmele le bătea. În loc să muncească la coasă ori la plug pe pămîntul lui, umbla pe la ovreii din Jidovița, să facă bani, iar banii să-i bea. Nu se îmbăta însă niciodată rău și era blînd la beție; rîdea într-una și povestea fel de fel de minciuni, de-ți era mai mare dragul de el...

Așa apoi, în cîțiva ani, iar s-a încuscrit cu sără-cia. În zadar se jura Zenobia pe toți sfinții din calen-dar, după fiecare ciopîrțire de moșie, că mai curînd se spînzură decît să mai vîndă o palmă de loc. Picau hîrțoagele de judecată și trebuia să dea de bunăvoie, dacă nu vrea să vină cu toba să-i facă haram și puținul din care-și mai tîrau viața.

Cînd s-a ridicat Ion, stăteau numai în trei petece de pămînt: fîneața, spre care se grăbea acuma, și două porumbiști, dincolo de șosea, tocmai în hotarul satu-lui Sărăcuța. Ce-ar fi trebuit să fie Glanetașu, a fost feciorul. Era iute și harnic, ca mă-sa. Unde punea el mîna, punea și Dumnezeu mila. Iar pămîntul îi era drag ca ochii din cap. Nici o brazdă de moșie nu s-a mai înstrăinat de cînd s-a făcut dînsul stîlpul casei, în schimb, cum-necum în doi-trei ani a plătit și datoriile ce le aveau la „Someșanaˮ din Armadia, încît a putut ațîța focul cu cărțuliile verzi și roșii care prici-nuiseră Zenobiei atîtea zile fripte...

Flăcăul sosi încălzit de drum. Se opri în margi-nea delniței, pe răzorul ce-o despărțea de altă fîneață, tot așa de lungă și de lată, pe care Toma Bulbuc o cumpărase acum vreo zece ani de la Glanetașu. Cu o privire setoasă. Ion cuprinse tot locul, cîntărindu-l. Simțea o plăcere atît de mare, văzîndu-și pămîntul, încît îi venea să cadă în genunchi și să-l îmbrățișeze. I se părea mai frumos, pentru că era al lui. Iarba deasă, grasă, presărată cu trifoi, unduia ostenită de răcoarea dimineții. Nu se putu stăpîni. Rupse un smoc de fire și le mototoli pătimaș în palme.

Se așeză pe răzor, înțepeni nicovala în pămînt, potrivi tăișul coasei și apoi începu a-l bate cu cioca-nul, rar, apăsat, cu ochii țintă la oțelul argintiu. Cînd isprăvi, se sculă, scoase de la brîu gresia, o înmuie bine în apa din toc și apoi mîngîie ascuțișul coasei cu gresia, schimbînd mereu degetele mînei stîngi. Pe urmă, cu un pumn de iarbă, șterse toată coasa. În clipa aceea privirea i se odihnea pe delnița lui Toma Bulbuc, cosită, cu finul adunat în căpițe care stăteau încremenite ici-colo, ca niște mormoloci speriați. Pă-mîntul negru-gălbui părea un obraz mare ras de cu-rînd... Privindu-l, Ion oftă și murmură:

— Locul nostru, săracul!...

Se gîndi puțin de unde să înceapă și hotărî să pornească brazda de la capătul dinspre sat, cu fața către răsărit, să-l vadă soarele cînd se va înălța de după dealurile Vărărei. Încercă întîi coasa în colț, făcîndu-și loc, apoi croi brazda în latul locului ca să se usuce mai deodată și mai repede.

Cînd ajunse la marginea delniței, se opri să mai netezească coasa cu gresia. Acuma stătea cu fața spre satul care, sub o ceață străvezie, tremura ușor, se întindea și se strîngea, ca și cînd s-ar feri de îmbră-țișarea răcoroasă a dimineții. Vedea casa lor peste drum de a învățătorului Herdelea, chiar în capul sa-tului dinspre Jidovița, despărțite prin Ulița Mare ce se coboară pînă la Avrum, suie iar pînă pe la preotul Belciug, mai merge drept o bucată și apoi urcă dea-lul, grăbindu-se spre Sărăcuța. Lângă casa nouă a lui Vasile Baciu pornește Ulița din dos care face un ocol mare ca să treacă prin fața bisericii și să se arunce iar în Ulița Mare, dincolo de grădina popii, printre bor-deiele țigănimii. Fundătura pleacă din Ulița din dos, de lîngă biserică, se adîncește mereu între dealuri și, la Ștefan Ilina, se despică în două. Un braț mai scurt o ia la stînga, numai printre vreo trei-patru căsuțe, apoi se face drum de car, se cațără pe coastă și se pierde în cîmp; cellalt însă merge înainte, cu casele tot mai rare, pe urmă, mereu pe lîngă Părîul-Dracului, din ce în ce mai șerpuit, pînă ce intră în Pădurea-Fulge-rată...

Satul părea mititel să-l cuprinzi tot într-un pumn și să-l pui în traistă, ca o jucărie pentru copii. Hotarul însă se întindea atît de mare, încît Ion nu se mai sătura privindu-l, ca o slugă credincioasă pe un stăpîn falnic și neîndurător.

Din șosea și de la marginea satului începea coasta lină cu sute de parcele, unele galbene, altele verzi, altele cenușii, învălmășite și încurcate, țintuite ici-colo cu cîte un păr sau măr pădureț. Urcă încet pînă la pădurea Vărărei, din care de-abia se vedea de aici o dungă liliachie, coborînd din ce în ce mai groasă și mai întunecată spre Jidovița, pînă se pleșuvește și se schimbă în lanuri de grîu și de porumb... Dincolo de Părîul-Dracului se înalță Zăhata, mai piezișă, mai îngustă, cu multe cînepiști, adumbrită toată de Pă-durea-Fulgerată care merge pînă la Păuniș și pînă la Săscuța, dar fără să treacă peste șosea. Peste drum, în zare, albăstrește Pădurea-Spînzuratului, unde se zice c-ar fi fost spînzurători pe vremea revoluției, dar care ține de satul Săscuța. Măgura-Cocorilor însă e a pri-păsenilor. Mai poartă și azi în vîrf o căciulă zdravănă de pădure, dar trupul i-e lăzuit, arat și semănat. Toc-mai la picioarele Măgurii se înșiră casele din Ulița Mare... Apoi vin Lazurile, de la Părîul-Doamnei pînă la hotarul Sărăcuței și pînă la Pădurea-Domnească ce se coboară pe țărmul Someșului între Jidovița și Armadia...

Sub sărutarea zorilor tot pămîntul, crestat în mii de frînturi, după toanele și nevoile atîtor suflete moarte și vii, părea că respiră și trăiește. Porumbiștele, holdele de grîu și de ovăs, cînepiștile, grădinile, ca-sele, pădurile, toate zumzeau, șușoteau, fîșăiau, vor-bind un grai aspru, înțelegîndu-se între ele și bucu-rîndu-se de lumina ce se aprindea din ce în ce mai bi-ruitoare și roditoare. Glasul pămîntului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, cople-șindu-l. Se simțea mic și slab, cît un vierme pe care-l calci în picioare, sau ca o frunză pe care vîntul o vîl-torește cum îi place. Suspină prelung, umilit și înfri-coșat în fața uriașului:

— Cît pămînt, Doamne!...

În același timp însă iarba tăiată și udă parcă începea să i se zvîrcolească sub picioare. Un fir îl înțepa în gleznă, din sus de opincă. Brazda culcată îl privea neputincioasă, biruită, umplîndu-i inima deodată cu o mîndrie de stăpîn. Și atunci se văzu cres-cînd din ce în ce mai mare. Vîjîiturile stranii păreau niște cîntece de închinare. Sprijinit în coasă pieptul i se umflă, spinarea i se îndreptă, iar ochii i se aprin-seră într-o lucire de izbîndă. Se simțea atît de puter-nic încît să domnească peste tot cuprinsul.

Totuși în fundul inimii lui rodea ca un cariu părerea de rău că din atîta hotar el nu stăpînește de-cît două-trei crîmpeie, pe cînd toată ființa lui arde de dorul de a avea pămînt mult, cît mai mult...

Iubirea pămîntului l-a stăpînit de mic copil. Veșnic a pizmuit pe cei bogați și veșnic s-a înarmat într-o hotărîre pătimașă: trebuie să aibă pămînt mult, trebuie! De pe atunci pămîntul i-a fost mai drag ca o mamă...

Cînd a umblat la școala din sat a fost cel mai iubit elev al învățătorului Herdelea, care mereu i-a bătut capul Glanetașului să dea pe Ion la școala cea mare din Armadia, să-l facă domn. Glanetașu s-a și învoit pînă în cele din urmă, mai ales că toată treaba n-avea să-l coste multe parale. Doar cărțile, pe care le putea lua vechi, și taxa de înscriere, vreo trei zloți. Ba Herdelea a alergat și s-a zbătut pînă ce l-au iertat și de cei trei zloți, fiindcă băiatul era silitor și cuminte. De gazdă n-avea nevoie. Copilul putea merge la școală în fiecare dimineață, să-și ducă merinde pentru amiază, iar seara să se întoarcă acasă; din Pripas pînă în Armadia e o plimbare de o jumătate de ceas. După două luni de învățătură însă Ion n-a mai vrut să se ducă la școala cea mare. De ce să-și sfarme capul cu atîta carte? Cît îi trebuie lui, știe. Și apoi i-e mai drag să păzească vacile pe cîmpul pleșuv, să ție coarnele plugului, să cosească, să fie veșnic însoțit cu pămîn-tul... Și Glanetașu, pe cît de greu l-a dat la liceu, tot atît de lesne s-a împăcat să nu mai urmeze; doar de cei cîțiva zloți aruncați pe cărți îi părea rău. Mai bine să-i fi băut decît să-i fi băgat în alde bazaconii ne-folositoare. Ion însă nu s-a despărțit de tot nici de ele. De-a păstrat și-n sărbători le-a citit și răscitit pînă li s-au ferfenițit foile. Iar mai tîrziu mereu cerea în-vățătorului ba cărți de povești, ba cîte o gazetă veche, să se desfete...

Acuma, Ion cosea din răsputeri. Brazdele se prăvăleau, drepte, grele, mirositoare. Cînd răsări soa-rele, roșu și somnoros, Ion simțea o amorțeală ușoară în șale și degetele parcă i se încleștau pe codoriștea coasei. Se îndrepta din spinare la capătul brazdelor, ștergea tăișul cu șomoioage de iarbă moale, îl atingea cu gresia, răsufla greu și iar se așeza pe lucru. Obo-seala îl întărîta ca o patimă. Munca îi era dragă, ori-cît ar fi fost de aspră, ca o rîvnă ispititoare.

Soarele urca mereu pe cer, culegînd, cu razele-i calde stropii de rouă de pe cîmpuri, înviorînd din ce în ce văzduhul. Pretutindeni pe hotar oamenii, ca niște gîndaci albi, se trudeau în sforțări vajnice spre a stoarce roadele pămîntului. Flăcăului îi curgea su-doarea pe obraji, pe piept, pe spate, iar cîte un strop de pe frunte i se prelingea prin sprîncene și, căzînd, se frămînta în humă, înfrățind, parcă mai puternic, omul cu lutul. Îl dureau picioarele din genunchi, spinarea îi ardea și brațele îi atîrnau ca niște poveri de plumb.

Înspre prînzul cel mic, oprindu-se să-și șteargă sudorile care-i țîșneau acum din sîngele încins de do-goarea soarelui, iar se uită în vale, spre sat. Deodată fața i se însenină de bucurie. Pe cărare suia încet Ana, cu un coș pe care-l muta mereu dintr-o mînă în cealaltă.

— Uuu, mă Anuțoooo! strigă Ion, uitînd într-o clipire osteneala și fierbințeala.

Fata, cam departe, ridică fruntea, îl văzu și răspunse cu glas subțire ca o ață:

— Uuu, mă lonicăăă!...

Ion îi ieși înainte la capătul dinspre cărare al locului. Obrajii Anei erau îmbujorați de căldură și umezi de nădușeală. Puse coșul jos și zise încet:

— Duc de mîncare tatii... A ieșit cu doi oameni să taie iarba din deal.

Ion o privea și, fără să vrea, se gîndea: „Cît e de slăbuță și de urîțică!... Cum să-ți fie dragă?...ˮ

Fata însă, cu ochii în pămînt, vorbi dojenitoare și cu imputare în glas:

— N-ai venit aseară... Și te-am așteptat pînă după miezul nopții...

— Am fost necăjit rău, Anuțo, știi bine... Ai văzut doar ce rușine mi-a făcut badea Vasile?...

— Parcă tu nu-l știi pe dînsul cum e la beție?

Apoi, după o tăcere scurtă, adăogă:

— Și te-ai răzbunat pe George...

— Că George-i cu vicleșugul, ehe! făcu repede Ion cu o lucire atît de stranie în căutătură încît Ana se cutremură.

Mai stătură cîteva clipe, fără să mai vorbească și chiar fără să se privească. Pe urmă fata, zăpăcită, își luă coșul, zicînd:

— Acu mă duc, că m-o fi așteptînd tata...

— Du-te, du-te, zise Ion simplu.

Ana porni pe cărare la deal. După cîțiva pași mai întoarse capul cu un zîmbet blînd pe buze, care însă pe Ion îl făcu să se gîndească iarăși mai ursuz: „Tare-i slăbuță și urîțică, săraca de ea!...ˮ

Rămase cu ochii pe urmele ei pînă ce dispăru la o cotitură. Și văzînd-o cum se legăna în mers, ca o trestie bolnăvicioasă, fără vlagă, slăbăuoagă, avu o tresărire și o părere de rău: „Uite pentru cine rabd ocări și sudălmi!ˮ

Încremeni așa un răstimp. Dar deodată își reveni, scutură din cap, ca și cînd s-ar încăpățîna să-și lepede o slăbiciune, și-și zise aspru: „Mă moleșesc ca o babă neroadă. Parcă n-aș mai fi în stare să mă scutur de calicie... Ras’ că-i bună Anuța! Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul norocului pentru niște vorbe...ˮ

Dădu să se întoarcă la coasă, cînd un glas plăcut răsună la spatele lui:

— Lenevești, lenevești?

Îi pieri din suflet toată frămîntarea văzînd pe Florica, cu fața rumenă, plină și zîmbitoare, apropi-indu-se sprintenă ca o ispită. Bîlbîi zăpăcit de mulțumire:

— M-am odihnit oleacă... A trecut pe aici Ana lui Vasile Baciu și...

Își curmă glasul brusc, întîlnind întristarea ce răsărise în ochii fetei. îi păru rău că n-a tăcut și vru s-o dreagă, făcînd un pas ca să schimbe vorba. Florica însă nu-i mai dădu răgaz să înceapă și-i zise cu imputare:

— Am văzut... Cum să nu vă fi văzut... Că doar nu-s oarbă... Umbli după ea ca armăsarul după iepe... Mă mir că nu ți-e rușine...

Ion încercă să rîdă. Nu izbuti, dar răspunse cald, mîngîind-o din ochi:

— Nu vezi tu cum e lumea azi, Florico?... Vai de sufletul meu... Crede-mă! în inima mea însă tot tu ai rămas crăiasă...

Ochii fetei se umplură de lacrimi îngăimînd:

— Te faci de rîsul lumii ca s-o iei pe ea.

Flăcăul tăcu. Apoi oftă. Clocotea. Fără să mai scoată o vorbă, o luă în brațe, o strînse s-o înăbușe și o sărută pe gură cu o patimă sălbatecă. Fata se zvîr-colea, dar cu fiece mișcare se lipea mai tare de piep-tul lui și, printre sărutări, murmura:

— Ionică... lasă-mă... Te văd oamenii... La-să-mă... Te văd... oamenii...

— Așa muncești tu, dragul mamii? strigă în clipa aceea Zenobia, care venea cu mîncarea, grăbită și supărată.

Tinerii se despărțiră îndată. Florica, roșă foc de rușine, de-abia putu îngîna cîteva vorbe și se făcu ne-văzută printre delnițe. Ion însă, ca să-și ascundă ză-păceala, se răsti la mă-sa:

— Că și d-ta, zău, vii c-o falcă-n cer și cu una-n pămînt, parcă eu aș sta toată ziua cu mîinile-n sîn! Mai bine veneai mai devreme, că vezi bine că soarele-i într-amiezi și pologul s-a uscat ca hîrtia...

Ana ajunse în deal gîfîind.

Vasile Baciu, împreună cu doi lucrători coseau din răsputeri, schimbînd doar din cînd în cînd cîte-o vorbă.

— Ai venit? întrebă Vasile cam morocănos, văzînd pe Ana.

Ar fi vrut să mai fi întîrziat cu mîncarea, să poată oamenii să lucreze mai mult pînă-n prînz, că tot îi plătea destul de scump.

Era un bărbat silitor Vasile Baciu cînd se gă-sea în toane bune. A avut o viață grea și plină de trudă, dar s-a ținut totdeauna printre fruntași. Pă-rinții nu i-au dat decît sufletul dintr-însul. S-a însurat cu o fată bogată și urîtă, dar a iubit-o ca ochii din cap, căci ea îi întruchipa pământurile, casa, vitele, toată averea care-l ridicase deasupra nevoilor. Bogă-ția îi deschisese mai mare dragostea de muncă. Rîv-na de a agonisi îi puse stăpînire pe suflet. Îi era frică mereu că un trăznet din senin îi va zdrobi toată truda vieței. Trei copii, cei dintîi, îi muriseră înainte de a împlini un an de zile. Ana a fost al patrulea... în urma ei au mai venit doi, dar fără zile... Vasile Baciu nă-dăjduia mereu un băiat. În cele din urmă a sosit, dar încăpățînîndu-se să intre în lumea necazurilor cu picioarele înainte, a stîrnit numai jale și nenorocire. Moașa satului, care era chiar mama femeiei, a încercat toate descîntecele și buruienile. Zadarnic. O săptămînă încheiată casa a tremurat de gemete și vaiete. Atunci Vasile s-a repezit de a chemat pe doctorul Filipoiu din Armadia. Cum a văzut-o, doctorul s-a crucit și, după ce i-a ocărît pe toți pentru că nu l-au înștiințat mai devreme, le-a spus că acuma e prea tîrziu, că fe-meia a început să învinețească, apoi că numai Dumne-zeu face minuni și că ar fi trebuit s-o ducă la spital, în Bistrița, să-i scoată copilul prin burtă. Baciu i-a plă-tit un zlot de argint și l-a întors acasă cu căruța. Pînă să vie dînsul, femeia și-a dat sufletul. Copilul a mai mișcat într-însa vreo două ceasuri, încît moașa era cît pe-aci să-l înțepe cu un ac, să nu se întîmple cumva să-l îngroape de viu, să se facă moroi și să vie din cealaltă lume să spăimînte oamenii... Împreună cu nevasta, Vasile Baciu a înmormîntat o parte din sufletul său propriu. Îi slăbi pofta de muncă, parcă n-ar mai avea pentru cine să se ostenească. Îi rămă-sese o mîngîiere în Ana, care semăna cu mă-sa, dar în același timp o și ura, fiindcă din pricina unui copil s-a tras moartea femeiei ce-i fusese reazămul vieții. Căută să-și înece jalea în rachiu. Și, deoarece cînd era beat uita tot, se îmbăta din ce în ce mai des. Inima i se înăcrise ca o pungă de piele arsă. Ce agonisea acuma dădea pe băutură. Se făcea zi cu zi mai dîrz. Numai moșia îi mai era dragă ca odinioară, îl durea gîndindu-se că va trebui s-o ciopîrțească spre a potrivi zestre Anei la măritiș. Se frămînta deseori să găsească vreun chip de a nu da nimic cît va trăi dînsul. George al Tomii Bulbuc i se părea singurul care ar putea lua fata, așteptînd zestrea pînă la moar-tea lui. Ana nu se împotrivea pe față. Asta îl cătră-nea mai rău. În Ion simțea un vrăjmaș. Cum a fost dînsul în tinerețe, așa e feciorul Glanetașului azi. Îi vrea averea. De aceea fierbea de ură chiar numai văzîndu-l. Și ura i se revărsa asupra Anei mai aprigă, pentru că ea era mai aproape de sufletul lui...

Îi aruncă pe sub sprîncene cîteva priviri mînioase apoi ascuțindu-și coasa, o întrebă peste umăr:

— Dar cu cine te-ai oprit pe coastă?

— Cu Ion, răspunse fata fără înconjur.

— Mhm, cu Ion, mormăi Vasile Baciu. Apoi vezi bine c-așa... Se vede că degeaba îți spun eu ție, ca un părinte, că tu faci tot cum te taie capul... Bine, draga tatii, bine... Bine că știu. Că dacă-i vorba pe așa, apoi eu ți-s popa...

Vorbind se înfurie din ce în ce mai tare și se porni pe ocări și sudălmi. Coasa însă n-o lăsa din mînă; ba parcă trăgea brazdele mai zdravăn. Cei doi lucră-tori, vrînd-nevrînd, trebuiau să urmeze pilda lui, căci el mergea în frunte. Astfel omul se răvenea înjurînd, dar în aceeași vreme nu îngăduia pe muncitori să lenevească.

Ana scotea oalele din coș, în umbra unui măr pădureț la marginea fîneței... Vorbele grele ce o plezneau, în fața oamenilor o chinuiau. Răbda totuși cu inima împăcată, zicîndu-și că suferă pentru Ion. Cu gîndul acesta în minte, se așeză lîngă coș și întoarse privirea în vale, unde știa că muncește el. Îl zări tot acolo, dar parcă nu mai era singur... O zgudui un fior. Clipi de cîteva ori, ca și cînd i s-ar fi lăsat o ceață pe ochi. Vedea însă bine, Ion strîngea în brațe o femeie. Pe ea n-a sărutat-o, iar pe cealaltă o îmbră-țișează. Tot sîngele i se adună în obraji și, parc-ar fi avut un ochean, atît de bine văzu acum pe Florica. O durere mare i se sfredelea în piept și ochii nu și-i mai putea smulge de la dînșii. Auzea ca prin vis amenințările tatălui ei:

— Mai bine te tai eu în bucățele decît s-ajungi bătaia de joc a Glanetașilor... Baremi să știu că eu te-am făcut, eu te-am omorît...

Glasul lui însă nu-i pătrundea în suflet, căci sufletul ei se împietrise de amărăciune. Se simțea neputincioasă și părăsită. Îmbrățișarea celor doi i se părea nesfîrșită, îi sorbea toată lumina ochilor. Doar buzele subțiri, înălbite, mai puteau murmura, tre-murînd de durere:

— Nu mă iubește... Tot nu mă iubește... Of, Doamne, Doamne!...

Satul fierbea. Cearta de la horă și mai ales bătălia de la circiumă treceau din casă în casă, din ce în ce mai umflate.

Dis-de-dimineață Toma Bulbuc a sculat din o pat pe preotul Belciug și i s-a plîns că Ion i-a schilodit feciorul. Popa s-a indignat, fiindcă Toma era un stîlp darnic al bisericii, și i-a făgăduit că dumineca viitoare are să dojenească pe bătăușul Glanetașului de pe amvon, ca să-l învețe omenie. Toma, foarte mulțumit cu răspunsul, a povestit tuturor oamenilor ce i-a întîlnit, cum s-a supărat preotul și ce i-a spus, apoi a ieșit la lucru împreună cu George care, în afară de o dungă vînătă pe spinare, lată de vreo palmă, era bun teafăr, ca și cînd nici n-ar fi pățit nimic.

Femeile mai cu seamă, care unde se zăreau, născoceau amănunte noi. Multe se jurau c-au fost de față și au văzut cum a crăpat țeasta lui George, cînd l-a izbit Ion cu lătunoiul, cum i s-au împrăștiat creierii prin colbul uliții... Altele știau că feciorul Tomii trage să moară, iar cîteva mai îndrăznețe strigau c-a murit încă de azi-noapte și că Toma s-a dus la popa pentru înmormîntare...

În familia învățătorului Herdelea nu s-a mai vorbit toată ziua decît despre întîmplările grozave de ieri. Titu, care de obicei nu se cărăbănea din pat pînă pe la amiazi, acuma s-a sculat pe la nouă și numai-decît a aruncat întrebarea:

— Ați auzit ce bătaie a fost azi-noapte?

Toți știau. Herdelea, fiindcă se culca totdeauna o dată cu găinile, se scula veșnic cu noaptea-n cap, ieșea în ogradă și schimba noutăți cu toți trecătorii. Vestea cea mare o aflase de la Macedon Cercetașu, care în toate lunile își găsea de lucru pe-acasă spre a-și putea vindeca oboseala beției de dumineca.

— Eu tocmai m-am nemerit pe-acolo cînd s-a întîmplat... zise Titu misterios trăgîndu-și ghetele.

Laura și Ghighi, mezina familiei, tăbărîră pe el, să le povestească tot, din fir în păr. Chiar și d-na Herdelea își ascuți urechile de lîngă sobă, unde se ostenea cu gătirea bucatelor pentru amiazi. Titu însă se închise, ca un sfinx, în fața tuturor stăruințelor.

— Stați, stații strigă într-una îmbrăcîndu-se cu o iuțeală militărească. Întîi să-mi cumpăr un tutun, pe urmă vă spun...

Se simțea atît de mîndru, parcă el însuși ar fi fost eroul sau cel puțin victima bătăliei. Deși ar fi putut să ticluiască un șirag de amănunte, care de care mai cumplite și mai mincinoase, îl rodea totuși ambiția acuma să se documenteze înainte de-a vorbi. De-aceea pretextul tutunului. Avrum, izvorul cel mai autentic, îi va împrumuta toate știrile.

Cîrciumarul însă se posomori ca o zi de ploaie cînd Titu vru să-l descoase. N-a văzut nimic, nu știe nimic... îi era frică să nu aibă urmări bătaia, în care să fie amestecat și dînsul, riscînd poate chiar să i se închidă prăvălia. Poate să vie jandarmii sau poate vreo judecată... cine știe? Tăcerea negustorului e totdeauna de aur...

Norocul lui Titu a fost c-a întîlnit pe Dumitru Moarcăș, un client credincios al cîrciumii, de la care a aflat repede atîta încît să poată înflori o povestire mai senzațională. Astfel a împăiat apoi urechile maniei și surorilor sale cu amănunte pînă la prînz.

Toată familia Herdelea era cu trup și suflet de partea lui Ion. Ziceau că bine a făcut dacă a zgîl-țăit puțin pe butoiul cela de George. De ce să-și bată joc de un băiat cumsecade ca Ion?... Părtinirea nu era cu totul dezinteresată. Învățătorul făcuse o clacă iarna trecută, să-i aducă satul lemne de foc. Au lipsit tocmai bogătașii, în frunte cu Toma Bulbuc. De atunci familia n-avea la inimă nici pe tată și nici pe fiu. Herdelea chiar a spus o dată, de față cu mai mulți țărani: „Las’ că-mi pică ei în mînă, și Toma și cei-lalți... Și am să-i joc și eu cum se cuvine...ˮ

Cînd sleiră de-a binelea toată întîmplarea cu bă-taia, Titu simți îndemnul să ducă vestea mai departe. Frămîntă bine în cap hotărîrea, iar la prînz, după ce mîncă zdravăn și bău cîteva pahare de apă, strigă încîntat:

— Să vedeți ce-o să se mai mire cei din Armadia și din Jidovița!

Se sculă de la masă înaintea tuturor, se îmbrăcă tacticos în hainele cele mai bune, se ferchezui ca o păpușă și plecă bombănind cu o nemulțumire prefăcută.

— Mă duc să mă mai plimb, că am să putrezesc de atîta plictiseală.

O luă spre Jidovița, agale, fluierînd din vîrful buzelor și învîrtind între degete un baston de trestie...

Titu era mîndria familiei Herdelea. Avea douăzeci și trei de ani și era înalt, cam deșirat, cu o față lătă-reață, ochi albaștri spălăciți și o frunte largă. Mustățile nu-i prea creșteau și de aceea le rădea, zicînd că se poartă după moda anglo-americană. Toată casa jura că tînăr mai deștept ca dînsul nu se pomenește în împreju-rime. De altfel în școală a învățat binișor. A început-o subt mîna tatălui său care l-a și scos „eminentˮ. Cînd a trecut la liceul din Armadia, a mers puțin mai anevoie; prin clasa a treia se plîngea că-l persecută profesorii, ceea ce pe Herdelea l-a făcut să-l mute la liceul unguresc din Bistrița. „Las’ că-i bine să învețe și ungurește — a zis învățătorul — că-n ziua de azi nu faci nimic dacă nu rupi limba stăpîniriiˮ. Dar nici aici nu s-a prea înțeles cu profesorii, încît după ce a terminat clasa a șasea, familia s-a învoit să urmeze la liceul săsesc. „Cu limba nemțească — a zis iar învățătorul — poți umbla toată lumeaˮ. Taxele de înscriere însă fiind prea mari și Herdelea neavînd banii trebuincioși în septembre, Titu a rămas să studieze acasă ultimele două clase. Pe urmă cînd a sosit vremea examenelor, băgînd de seamă că taxele pentru particulari sunt și mai urcate și, nemerindu-se ca Herdelea să aibă acuma și mai puțini bănișori, Titu, după o ciorovăială violentă, a renunțat la școală, mai ales că și el se cam săturase de atîta buchiseală searbădă. Într-un sfat de familie următor apoi, a triumfat părerea fetelor: Titu să se facă notar comunal. Hotărîrea aceasta însă a întristat adînc pe d-na Herdelea, care veșnic visase pe Titu preot în Monor, satul ei de baștină, căci băiatul se-măna mult cu ea, avînd o voce preafrumoasă... Pînă să plece însă Titu la cursul de notari s-au înăsprit condițiile de primire; i se ceru bacalaureatul. Herdelea atunci a propus să urmeze școala normală și să vie învățător în Pripas, în locul lui; pînă ar ieși băiatul, el tocmai ar împlini anii de pensie. Dar Titu avea groază de dăscălie. Mai curînd salahor, decît dascăl... Și împotrivirea lui a fost atît de înverșunată, încît ni-meni n-a mai îndrăznit să-i pomenească de dăscălie. Cu toate acestea nici degeaba nu se putea să stea. Era doar om în toată firea. Cum să trîndăvească? L-ar lua lumea la ochi... Deci Herdelea, fiind prieten bun cu notarul din Salva, l-a convins să ia pe Titu ca ajutor și practicant, dîndu-i casă, masă și ceva de buzunar. Titu s-a dus, a stat trei luni, a lucrat mai nimic, s-a plictisit mult și pe urmă a venit iar acasă. în zadar, nu-i plăcea notariatul și pace. Și chiar de i-ar plăcea, ce perspective ar avea într-o carieră, fără diplomă? Ar însemna să rămînă toată viața practicant, un fel de jălbar nenorocit, batjocura satelor. Tocmai el, care era plin de ambiții, care simțea că poate și trebuie să ajungă cineva în lume... Citea cu patimă versuri, romane. Mai ales de cînd s-a lăsat de școală, a citit tot ce i-a căzut în mînă. Și tot citind, a început și el să scrie. Întîi mai pe furiș, pe urmă mai pe față și în sfîrșit cu tot dinadinsul. Iar cînd, într-o bună zi, <hi>Familia</hi> i-a publicat o poezie de trei strofe, s-a hotărît defi-nitiv, dar în taină: va fi poet. Surorile lui îl priveau ca pe un bărbat însemnat, iar părinții, deși în sinea lor nu prea înțelegeau cum va mînca și se va îmbrăca Titu din poezii, împărtășeau părerea fetelor. Domnii din Armadia și cu deosebire doamnele și domnișoarele au citit cu mirare și invidie numele băiatului învăță-torului din Pripas subt o poezie tipărită. În curînd tot județul l-a consacrat poet. Și Titu citea și scria mereu pînă noaptea tîrziu; stingea lampa, aștepta prin întune-ric inspirația, înjgheba cîte un vers în cap, aprindea repede lumina, îl eterniza pe hîrtie... Herdelea cam mormăia uneori că prăpădește prea mult petrol, dar Titu, vrăjit de muza lui, nici nu voia să auda asemenea imputări pămîntești...

Apropiindu-se acum de Jidovița, se gîndea unde să se ducă? Să se oprească în Jidovița sau să treacă în Armadia? Inima îl îndemna și ici și dincolo. În Armadia era fata profesorului de matematici, Valentin Dragu, domnișoara Lucreția, micuță, oacheșă, visă-toare. O iubea de vreo trei ani. O iubire foarte eterică alcătuită numai din rare priviri cu înțeles, din suspine dese, din cîte-o strîngere de mînă mai vie, din cărți poștale ilustrate și mai ales din declarații timide, exprimate în limbajul florilor, al mărcilor sau al culorilor. De cîte ori se abătea prin Armadia, și se abătea mai în toate zilele, Titu făcea ce făcea și întîlnea pe Lucreția. Atunci roșeau amîndoi, vorbeau despre mersul vremii, se priveau și apoi tăceau. „Tă-cerea spune mai mult decît toate frazeleˮ, își zicea Titu. De altfel Lucreția a fost una din cauzele de căpe-tenie ale chemării lui poetice. Versurile din <hi>Familia</hi> preamăreau tocmai frumusețea ochilor ei verzi...

Dar și în Jidovița avea pe nevasta învățătorului Lang. Învățătorul era ovreu, iar nevastă-sa unguroaică. Veniseră de curînd la școala statului și nu știau o boabă românește. Ovreii din Jidovița s-au apucat prea tîrziu să practice patriotismul cel nou și rupeau atît de prost limba oficialității încît nici ungurii cei mai binevoitori nu-i puteau înțelege. Soții Lang deci au fost bucuroși cînd au cunoscut pe Titu, singurul om cu care puteau vorbi mai ca lumea. Bărbatul era bețiv și petrecea mai în toate nopțile prin cîrciumile din Jidovița sau prin cele din Armadia. Femeia, drăguță, cochetă, se plictisea grozav. Oamenii povesteau c-ar fi avut cîteva aventuri de dragoste prin Maramureș, unde a trăit înainte de a sosi în Jidovița. Lui Titu mai ales din pricina aceasta îi plăcea și umbla s-o cucerească. Deși ofta după Lucreția, rîvnea mult și o iubire pasio-nată. Dar nu prea știa cum trebuie cucerită o femeie și de aceea îi era frică să nu se facă de rîs în fața ungu-roaicei. Cît a dorit dînsul și n-a fost în stare să cucc-rească nici măcar o fată din Pripas, cu toate că i se scurgeau ochii după unele. Simțea însă că doamna Lang îl simpatiza și aceasta îi dădea imbold să stăruiască.

Ajunse aproape de Jidovița. Pe drum ghetele i se prăfuiseră; se opri și le șterse cu o batistă murdară, adusă înadins pentru treaba aceasta. Îi plăcea să se înfățișeze totdeauna curat, cu atît mai mult cînd bănuia că are să întîlnească pe cine-i era drag. Scoase din buzunar o oglindă, își potrivi bufanții lavalierei, își netezi frizura și-și picură pe piept puțin parfum ca să nu miroase a sudoare. În vremea cînd se aranja luă hotărîrea definitivă: va rămîne în Jidovița.

Soții Lang stăteau în casa hahamului, în fund. Din curte intrai în tindă, apoi venea în stînga și în dreapta cîte o odaie. Cea din stînga îl interesa mai mult pe Titu. Acolo era dormitorul.

Bătu la tindă. Nu răspunse nimeni. „Te pome-nești că n-o fi acasăˮ, se gîndi Titu apăsînd clanța.

Ușa se deschise. Intră încetișor. Tinda era cam întunecoasă. În dreapta, ușa odăiei care slujea de sufragerie, salon și biurou era dată la perete. Înlăuntru nimeni. Avu o tresărire de bucurie gîndindu-se că găsește acasă numai pe d-na Lang, care obișnuia să stea după-amiezi trîntită pe pat, citind romane de dra-goste, visătoare ca o cadînă din panorame. Se apropie de ușa dormitorului în vîrful picioarelor și ciocăni ușor. Nici un răspuns. „O fi dormindˮ, își zise Titu, cu mintea aprinsă brusc de o droaie de speranțe și planuri, bătînd iarăși mai tare.

— Cine-i? murmură un glas somnoros, răgușit și gros.

— Eu, eu, răspunse tînărul, nemulțumit, recunos-cînd vocea soțului.

— A, tu ești, Titule? Intră, dragă! urmă glasul dinlăuntru mai înviorat puțin.

Titu intră amărît. Într-o clipire i se spulbe-raseră toate închipuirile: că va găsi pe iubita lui cu somnul în gene, că va profita de ocazie și o va săruta pe ochi, să-i fure visurile, pe buze să-i soarbă gîndu-rile... și poate chiar mai mult.

— Ești singur? întrebă dînsul rotindu-și ochii prin odaie.

— Singur, dragul meu, gîngăvi învățătorul, căs-cînd. Nevastă-mea s-a dus în plimbare pînă-n Armadia, să cumpere nu știu ce... Sunt obosit, dragă prietene, de nici nu-ți poți închipui. Azi-noapte am făcut un chef monstru cu solgăbirăul, cu popa din Runc, cu doctorul Filipoiu, cu profesorul Oancea și încă cîțiva cari au venit mai pe la spartul tîrgului de nici nu mi-i mai amintesc. Tocmai pe la șapte dimineața ne-am despărțit, la berăria Rahova, după ce cutreierasem vreo cinci cîrciumi... În sfîrșit ceva colosal!... Și mi-e un somn!

Ascultîndu-l, Titu se posomorî de tot. Iată cine are parte de o comoară de femeie ca Rozica! Îl cîntări cu dispreț. Lang avea niște mustăți ungurești, un nas gros, ochii vii negri și un păr creț negru tăciune. Acuma însă era atît de tăbăcit la față, că părea cu zece ani mai bătrîn, deși încă nu împlinise treizeci. De necaz, Titu pierduse și plăcerea de a-i mai povesti bătălia.

— Atunci te las, zise, dîndu-i mîna. Îmi pare rău că n-am găsit pe nevastă-ta... Transmite-i compli-mentele mele!

— Da, da, căscă Lang. Mă, i-ascultă, bei un coniac?

— Nu, nu, mormăi Titu ursuz, ieșind. Sunt grăbit. Trebuie să mă duc și prin Armadia...

— Bine, dragă, cum vrei, vorbi învățătorul; luă o sticlă de pe mescioara de noapte, bău o dușcă țea-pănă, își trase plapoma peste cap și începu îndată să sforăie ca o dihanie.

În uliță Titu se răzgîndi. Ce să se mai ostenească prin Armadia? Cum e pornit azi pe ghinion e în stare să nu întîlnească nici pe doamna lang, nici pe Lucre-ția Dragu. Iar asta i-ar mohorî sufletul pentru o săptă-mînă încheiată... Dar nici acasă nu voia să se întoarcă. Ce să facă, ce să facă?

Era tocmai în fața cancelariei comunale. Soarele ardea să topească zidurile. Fierbințeala îl chinuia. Urcă repede în cancelarie, să mai stea de vorbă cu notarul Stoessel. Dar găsi numai pe practicantul Hornstein, un flăcăiandru slăbuț, sfrijit, cu ochelari, cu o tremurătură nervoasă din cap, care făcea sforțări eroice să vorbească ungurește. „N-am noroc, degeaba,ˮ își zise Titu, așezîndu-se la biroul notarului, răspunzînd numai din vîrful buzelor la salutarea practicantului pe care nu-l putea suferi, cu toate că nu-i greșise nimic.

Aici cel puțin avea gazete și putea să citească pînă se va mai însera și se va mai potoli zăpușeala. Ziarele îl pasionau, de altfel ca și pe bătrînul Herdelea. Dor însă nu le mai venea nici unul, căci nu le ajungeau banii să plătească abonamentele. Au ținut acum cîțiva ani <hi>Gazeta Transilvaniei</hi> . Herdelea își rupsese de la gură și achitase un sfert de an, primind-o apoi un an încheiat și punînd pe foc toate somațiile cu care îl asal-ta administrația, că „la caz contrar vom înceta trimiterea foaieiˮ. Pe urmă Titu a descoperit ceva mai bun: să ceară abonamente de probă de la ziarele ungurești. Cîte o săptămînă, două, primea jurnalul gratis. Cînd nu mai venea se adresa altuia pentru abonamente de probă. Astfel, în schimbul unei cărți poștale, au avut ziare aproape un an de zile. După ce le-au încercat pe toate, au vrut ei s-o ia de la început, dar zadarnic; cărțile lor poștale au rămas fără răspuns. Încît acum erau nevoiți să împrumute gazeta preotului Belciug, care plătea regulat abonamentul, dar numai spre a dovedi că e bun român, căci el n-avea vreme să citească minciunile ziarelor. Titu, umblînd mai în fiece zi prin Jidovița, o lua de la cancelarie și nici n-o mai dădea popii. Și notarul ținea vreo trei ziare ungurești, de asemenea fără a le citi, dar păstrîndu-le pentru ațîțatul focului, așa că Titu nu le putea duce acasă, ci doar să le soarbă în cancelarie.

Scufundîndu-se în gazete, Titu își uită curînd necazul. Citi pînă se întunecă, iar înainte de a pleca, simțindu-se înviorat, povesti totuși întîmplările din Pripas, ba încă, spre marea fericire a practicantului, i le povesti pe ungurește...

Cînd se îngîna ziua cu noaptea, familia Herdelea se afla în păr în pridvor, ca totdeauna în zilele frumoase de vară.

Herdelea, în vacanță, pierdea vremea mai cură-țind cîte un pom prin grădina din spatele casei, mai plivind cîte o buruiană, iar după masă se odihnea un ceas, două în stupină, alintat de zumzetul harnic al albinelor. Doamna Herdelea robotea toată ziua cu bucătăria. N-ar fi îngăduit fetelor pentru nimica-n lume să se apropie de cuptor. Doar spălatul vaselor și căratul apei cădeau în sarcina Ghighiței, pe cînd cură-țenia casei rămînea în stăpînirea Laurei, care, fiind fată mare, avea ambiția să potrivească toate astfel încît să se observe pretutindeni gustul ei delicat... Treburile se isprăveau însă pînă pe înserat. Urma odihna în pridvor, unde femeile brodind sau croșetînd, vor-beau și rîdeau, în vreme ce Herdelea, cu pipa-n gură, răsfoia cîte-o carte. Satul întreg și jumătate din hotar se întindeau în fața lor ca o hartă mare cu reliefuri în colori. Oamenii care se întorceau de la cîmp sau mer-geau spre Jidovița, trăsurile care umblau între Arma-dia și Bistrița defilau pe dinaintea lor, oferindu-le prilejuri mereu noi de vorbă. Apoi cînd venea întune-recul, fetele, în frunte cu mama lor, începeau să cînte romanțe vechi românești cu niște voci simpatice de sopran, acompaniate uneori de basul învățătorului...

Doamna Herdelea era cîntăreață înflăcărată și o femeie foarte evlavioasă. Toată ziua ținînd tigăile de coadă și amestecînd în oale, lălăia cîntece sau rugă-ciuni, iar dumineca, fiindcă n-avea răgaz să meargă la biserică, cînta singură, acasă, toată liturghia. De altfel a avut o tinerețe glorioasă. Fată de țărani săraci, rămasă de mică orfană de tată, a ajuns subt oblăduirea unchiului ei, Simion Munteanu, învățător pe vremuri în Monor. De la unchiul ei i s-a tras tot norocul în viață. Munteanu a fost un dascăl harnic și un român înfocat. Ca să ferească de ungurizare tîrgușorul, reșe-dință de vară a unei familii de conți, a muncit din răsputeri. Din „iroziiˮ de Crăciun el a făcut un fel de teatru religios, cu costume, cu cîntece și cu dialoguri. Maria Drujan întruchipa pe îngerul Domnului, îmbră-cată în alb. Îi ședea foarte bine și s-a distins prin rîvna și istețimea cu care îndemna pe cei Trei Crai de la răsărit să se închine în fața Mîntuitorului, ce se naște în fiecare an.

Spre fericirea Măriei, învățătorul Munteanu nu s-a mulțumit numai cu „iroziiˮ. Încurajat de buna pri-mire, a organizat mai pe urmă reprezentații de teatru, recrutînd dintre fetele și flăcăii mai deștepți pe inter-preții operelor lui Alecsandri, care atunci începeau să pătrundă mai bine și în Ardeal. S-a dus vestea acestor reprezentații în tot ținutul Someșului. Oamenii veneau din toate satele să vadă și să audă teatru românesc, dornici de-a se însufleți. Și diletanții lui Simion Mun-teanu jucau cu atîta inimă încît uimeau lumea. Sufletul lor însă era tînăra și drăgălașa Maria Drujan care, în scurtă vreme, a cucerit admirația tuturor, fiind cea mai isteață. În Piatra din casă și mai cu seamă în Rusaliile a cules succese neuitate. La un banchet, după reprezentarea Rusaliilor, protopopul din Șoimuș, om foarte învățat și umblat prin lume, a ținut un toast în care, slăvindu-i însușirile artistice, a proclamat-o, în aplauzele tuturor, primadonă diletantă. Maria a plîns de bucurie, deși n-a înțeles ce înseamnă porecla ce i-a hărăzit-o. în urma cuvîntării, protopopul a încercat să ciupească puțină curte primadonei, dar zadarnic...

Azi dăscălița își amintește cu lacrimi în ochi de vremile acelea de aur. Cum au pierit, parcă nici n-ar fi fost! Atunci a învățat ea cîntecele pe care acuma le învață de la ea fetele ei. Atunci! Treizeci de ani au trecut de-atunci... După Rusaliile a cunoscut pe Zaharia Herdelea, învățător cu mult viitor în Lechința, s-a măritat, a avut nouă copii, i-au murit șase, toți după ce i-a scos din nevoi, a muncit ca o roabă, a uitat toate veseliile și petrecerile și a îmbătrînit. Din frumusețea ei de odinioară n-au mai rămas decît urme și amintiri. Și cîntecele, sărmanele, scrise de mîna ei într-un caiet mare, ca să nu le uite. Mîngăierea o găsește acuma în credința în Dumnezeu, fierbinte și neclintită, și în bucuria că-și vede copiii mari, gata să-și ia zborul în viață...

Noaptea se înălța din ascunzișuri, sugrumînd cele din urmă zvîrcoliri de lumină. Peste sat albăstreau valuri de fum, iar hotarul respira greu, învăluit într-o boare ușoară. Zgomotele se deslușeau din ce în ce mai limpede. Se auzeau cîinii cum își răspundeau lătrînd, chemările scurte pe țarină sau din casele îndepărtate, șoaptele oamenilor ce soseau de la lucru pe șoseaua albă, răscolind colbul cu pașii lor grei și osteniți, scîrțîitul carelor goale întovărășite de țărani sleiți de muncă și urmate de cîini cu botul în pămînt și cu coada în vînt, mirosind șanțurile și gardurile... Ajungînd la crucea din capul satului, trecătorii își curmau vorbele, se închinau descoperindu-se și apoi dădeau „bună searaˮ familiei Herdelea care cînta neo-bosită. Toți sătenii ascultau cu drag cîntecele. Copiii se opreau pe podul de peste Părîul-Doamnei, căscau gura cîte-o bucată de vreme și pe urmă porneau în goană...

Erau pe la strofa a treia din Răpirea Basarabiei, cînd Ghighi șopti misterios:

— Uite pe Toma Bulbuc și pe George!...

Laura și bătrînul Herdelea încetară brusc cîn-tecul, curioși să vadă victima bătăliei de-aseară. Doamna Herdelea însă nu voia să-și piardă seriozitatea pentru un lucru de nimic și continuă singură toată strofa următoare. Totuși, cînd Toma și feciorul se opriră la poartă, intrînd în vorbă, își domoli și ea glasul, biruită de curiozitate, lălăind doar melodia ca să poată auzi ce spun pricinașii.

Toma ar fi putut coborî de pe hotar de-a dreptul acasă. A vrut însă înadins să treacă pe-aici, să poves-tească și învățătorului pozna. Se aprinse repede și începu să-și laude feciorul și să ocărască pe Ion. În cele din urmă puse pe George să-și ridice cămașa, să arate domnilor vînătaia din spinare.

— Sudui, măi Toma, sudui și nu te temi de Dumnezeu, care vede și aude toate! strigă atunci Zenobia, de peste drum, din mijlocul ogrăzii.

Țăranul, speriat de gura Glanetășiței, se potoli îndată. Nu mai răspunse nimic, ci își luă doar rămas bun de la Herdelea și plecă plouat și grăbit, urmat de George. Zenobia îl petrecu în afurisenii pînă ce îl pierdu din ochi. Pe urmă ieși în uliță, se apropie pînă pe pod.

— Nu se mai satură, mînca-l-ar peștii Dunării de zgîrcit și afumat! Îmi ponegrește băiatul parcă i-ar fi prăpădit averea și nu alta!

Familia învățătorului rîse cu mare poftă de pățania lui Toma, iar Herdelea răspunse zîmbind femeiei:

— Ehei, Zenobio, crezi tu că cei bogați vreau să știe de necazurile altora?

— Da să-i ardă focul, că prea-s cîinoși la suflet... Din tindă l-am auzit cum se îmbăia și n-am mai putut răbda, zău așa...

Mai sporovăi puțin, verzi și uscate, apoi fugi acasă aducîndu-și aminte c-a lăsat mîncarea în clocot și o fi dat în foc...

— Țeapăn l-a pocnit și Ion, zise învățătorul după un răstimp.

— Cum nu, dacă l-a lovit cu un lătunoi! sări Ghighi, vrînd să le povestească iar toată întîmplarea.

Dăscălița însă începu Hora Griviței mulcomind astfel zelul fetei. Dar nici asta n-avu parte s-o cînte pînă la sfîrșit, căci în curînd veni Belciug cu Vasile Baciu. Popa fusese la cîmp să supravegheze munca la o livadă a bisericii. Îi era cald și mai ales îl chinuia o sete cumplită. Ghighi îi aduse cît ai bate din palme un pahar de apă.

Vorbiră, firește despre bătaia de azi-noapte care aprinsese tot satul. Preotul fierbea de indignare.

— De mult tot aud că feciorul Glanetașului s-a făcut un becisnic, dar tot n-am crezut. Isprava de acum însă le-a pus vîrf la toate. Trebuie să se isprăvească o dată în sat cu bătăușii, altminteri mîine-poimîine ne-om pomeni că au început să omoare oameni!... Toți tăcură, pătrunși de revolta lui. Numai Ghighi întrebă, copilărește:

— Dar dacă nu se știe care-i de vină?

— Cum nu se știe, domnișoară? se miră Belciug. Crezi d-ta că poate să fie George vinovat?

— Eu cred, răspunse fata hotărît.

Popa zîrnbi acru, dezvălindu-și dinții pînă la gingii.

— Eu însă, cu voia d-tale, nu cred, zise apoi puțin batjocoritor.

Doamna Herdelea, nemulțumită că vede pe Vasile Baciu împreună cu preotul, după necuviințele de la horă, interveni, uitîndu-se peste capul lui Belciug:

— În orice caz, Ion e băiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor, e isteț. Omul mai greșește, că doar de-aceea-i om. Nu trebuie să osîndim așa ușor.

Preotul zîmbi iar, mai acru și încurcat, negăsind repede un răspuns potrivit.

— Amu m-aș amesteca și eu, ca omul prost, de! începu Vasile Baciu ștergîndu-și gura cu mînecile cămășii.

Dar dăscălița îi tăie vorba aspru:

— Ba tu n-ai ce să te amesteci, Vasile!... Slavă Domnului, m-am întîmplat și eu la horă, ieri, tocmai cu părintele, cînd ai venit beat ca un porc și te-ai agățat de Ion din senin! Mă mir numai că părintele te mai rabdă pe lîngă dumnealui, în loc să se ferească de tine ca de ciumă!

Baciu înghiți în sec, se uită la Belciug, apoi la învățător, apoi la domnișoare, zăpăcit, se scărpină în cap și murmură:

— De... cam așa-i...

Între timp preotul își regăsise încrederea și acuma zise, cu un surîs care pe doamna Herdelea o supăra:

— Firește, nici Vasile nu-i ușă de biserică... Nu, nu... Dar omul beat e neom și-i mai ierți fărădelegile...

— Da’ Ion n-a fost beat aseară? întrerupse Ghighi.

— Nu te mai tot amesteca și tu în vorbele oame-nilor, o dojeni Herdelea care, deși se dușmănea într-ascuns cu popa, nu voia să ajungă la ceartă ca să nu dea pildă rea sătenilor.

— Mai cu seamă, urmă Belciug, fără a ține seama de vorbele fetei, că dînsul avea și oarecare temei să dea o lecție bătăușului...

— Umblă mereu să sucească mințile Anuții, că doar-doar m-o face să i-o dau, vorbi țăranul prinzînd iar curaj.

— Și-adică de ce nu i-ai da-o? zise dăscălița, aprinzîndu-se. De ce? Crezi c-ai face rău?

— Nu i-aș da-o să știu de bine că... făcu Vasile cu un glas în-ăbușit, cu ochii înflăcărați deodată de îndărătnicie.

— Apoi vezi c-așa sunteți voi, proștii... Uite-așa, nătîngi și căpcăuni!... Adică pentru că tu ai cîteva petece de pămînt, nu-ți mai încapi în piele de fudulie? În loc să iai un fecior care știi că n-are să-ți hărtăpă-nească ce-i dai, tu te gîndești numai la avere. Parcă cu averea ai să te îngropi... Duceți-vă, duceți-vă, să nu vă mai aud nici de nume!

Doamna Herdelea se necăjea totdeauna repede. Acuma însă simțea că de va mai întinde vorba, vor ajunge la sfadă. Deci se sculă și intră în casă.

— Femeile judecă foarte ușor, zise Belciug, mîh-nit de cuvintele dăscăliței, care i se părea că-l priveau pe dînsul. Viața e totuși mult mai complicată. Fie-care își știe necazurile lui și le potrivește cum crede mai bine...

Pe uliță venea încet Ion, cu o pală de fîn proas-păt agățată în coasă. Cînd îl zări, preotul îngălbeni. Se sili să se stăpînească, dar cînd flăcăul murmură respectuos „bună searaˮ, mînia îi porni limba:

— Să-ți fie rușine, Ioane, de cele ce faci! Rușine să-ți fie!

Ion se opri uluit și de-abia după un răstimp putu răspunde:

— De ce, domnule părinte?

— Fiindcă ești un stricat și-un bătăuș, ș-un om de nimic! Asta ești! Ar trebui să dai pilde celorlalți feciori, că te ții mai deștept ca toți, dar umbli numai după blestemății... Mai mare rușinea!...

Flăcăului îi pieri toată oboseala din oase. Sîn.gele îi năvăli în obraz. Vru să răspundă cu o sudalmă, dar își mușcă buzele și-și urmă apoi calea zicînd ne-păsător doar atîta:

— Bine, bine... Noapte bună!

— Obraznic! sîsîi Belciug mai îndîrjit. Las’ c-am să-ți dau eu o lecție să n-o uiți așa curînd!...

— Și tu ești prea aspru cu el, părinte, observă Herdelea împăciuitor.

Blîndețea învățătorului însă îl înfurie mai rău.

— Sunteți voi îngăduitori cu dînsul și pentru mine! De-aceea și-a luat nasul la purtare!...

Belciug plecă fierbînd, fără a-și mai lua rămas bun. Apărarea lui Ion de către familia Herdelea i se părea o jicnire personală. De altfel, din ziua cînd a intrat învățătorul în sat, a cam simțit el că umblă să-i sape și să-i știrbească autoritatea. A înghițit multe răutăți mărunte numai să nu zică lumea că doi surtu-cari români nu pot trăi într-un sat nedezbinați. Dar acuma s-a lămurit deplin. Acuma și-au dat arama pe față. Ei totdeauna apără pe cei pe care-i osîndește dînsul. „Dacă-i așa, așa să fie, își zise, pășind foarte grăbit, încît Vasile Baciu de-abia se ținea alături de el. Eu însă n-am să-mi schimb părerile de dragul nimănui!...ˮ

Baciu îi pofti noapte bună. Nici nu-l auzi. Mînia îl rodea. Cînd ajunse acasă nu se mai gîndea la Ion. Era furios pe Herdelea.

După ce plecă Belciug, învățătorul murmură printre dinți:

— Uite cum se burzuluiește ponihosul, bată-l Dumnezeu!

Dar pe urmă, gîndindu-se mai bine, îi păru rău c-a ajuns la ciorovăială cu popa, care e un suflet acru, în stare să se răzbune cînd nici nu visezi. Pînă acuma se mai folosea cu cîte ceva de la Belciug: ba trăsura pentru balurile din Armadia, la care trebuia să-și ducă fetele, ba „împrumută-mi vreo doi zloți, frate Ioane, pînă la leafăˮ, ba cîte altele... Om cu om trăiește. Cearta fățișă i-ar despărți ca un zid... Se hotărî deci să caute să îndrepte lucrurile... Mai întîi trebuie să poto-lească pornirea dăscăliței împotriva preotului. Apoi are să se facă a nici nu-și aduce aminte de ce s-a întîm-plat și să continue a vorbi cu Belciug, cînd se vor întîlni. Astfel cel puțin aparențele prieteniei fiind salvate, popa nu va putea face nimic pe față și toate se vor întoarce în bine...

Doamna Herdelea cu fetele, încălzind bucatele pentru cină și așternînd masa, făceau pe Belciug cu ou și cu oțet. Aci îl ocărau, aci rîdeau de barba lui țepoasă, bătută parcă în cuie, sau de redingota lui unsuroasă și tocită pe care, după cum spunea el însuși, n-a schim-bat-o de șapte ani încheiați. În cele din urmă toate trele se sileau să-i găsească o poreclă caraghioasă potrivită.

Învățătorul le ascultă un răstimp clătinînd doar din cap nemulțumit, apoi își luă inima-n dinți și zise:

— Cînd se amestecă femeile în vorbele bărbaților, nici dracu nu te mai descurcă...

Toate trei se repeziră pline de indignare. Se încinse o dezbatere strașnică în care nici Herdelea nu mai avu răgaz să deschidă gura... În toiul neînțelegerii pică și Titu de la Jidovița.

— Ce-i, ce-i? întrebă dînsul aruncîndu-și pălăria pe pat și trîntindu-se obosit pe un scaun lîngă masa pusă. Am asudat ca un cal... Groaznică zăpușeală!...

Ca întotdeauna, bucurîndu-se de un prestigiu deosebit în sînul familiei, fu poftit zgomotos să-și spună părerea în chestia Belciug. Ascultă cu mare seriozitate amîndouă părțile și, la sfîrșit, dădu drep-tate tuturor:

— Bine-ați făcut că i-ați mai tăiat puțin din nas. A început să se cam obrăznicească. În privința asta nu mai încape discuție. Dar iarăși nu trebuie să ajungem la cuțite. Nu-i frumos și nu se cuvine. Nu uitați că aveți nevoie de trăsura popii pentru balul din octom-bre! Dacă rămînem certați, cum mai mergem la bal? Ori poate doriți să mergem pe jos? Bine v-ar ședea, în toalete de bal, cu pantofi albi și pe jos!

Titu rîse cu superioritate. Numai Ghighi nu se dădu învinsă:

— Ce ne pasă? Luăm trăsura notarului și gata!

— Ești tu sigură că notarul ne-o dă? răspunse Titu, hotărîtor. Ș-apoi chiar dacă ne-ar da-o, nu uita că a notarului e stricată și nici n-are arcuri. Ne-am face de minunea lumii trăgînd în Armadia, la bal, într-o hodoroagă de căruță ca a notarului 1...

Judecata lui Titu mulțumi pe toți și în curînd afacerea cu popa se stinse...

După cină ieșiră iar în pridvor. Luna tocmai se ivea mîndră și rece de după un deal, întinzînd o pînză albă de lumină peste sat. Stelele licăreau sfioase pe cerul vînăt-închis. Cîntecele familiei reîncepură, întîi fricoase, apoi tot mai răsunătoare.

Ion al Glanetașului veni în capul gol și se înfipse în poartă, să audă mai bine cum horesc domnii.

Într-o pauză, Laura, amintindu-și de isprăvile flăcăului, murmură:

— Spune, Ioane, adevărat, ți-e dragă ție Anuța?

Ion șovăi, zîmbi încurcat:

— De, domnișoară, mi-e dragă... Adică de ce să nu-mi fie dragă?

Laura vru să-i spuie că Ana e mai urîțică decît Florica, dar se răzgîndi și tăcu.

— Bine zice el, adăogă Herdelea. Ana-i fată foarte bună...

— Păcat numai că are un tată ticălos, observă dăscălița.

— Așa-i, doamnă, mormăi flăcăul. Dar mie nu-mi pasă de tat-său... Cu tat-său am eu să mă însor?

Pe uliță trecu o caleașcă elegantă, în goana cailor.

— Cine-o fi? șopti Ghighi visătoare.

Tăceau acum toți. în Gîrla-Popii, peste drum, orăcăiau broaștele. Cîinele stătea lungit în mijlocul uliții. Din sat porni un cîntec vesel de fluier, atît de vesel încît lumina albă parcă tremura de plăcere... Deodată Ion oftă lung și, îmbrățișînd cu o iubire păti-mașă pămînturile adormite, îngînă ca și cînd ar fi vorbit cu sufletul său:

— Ce să fac?... Trebuie s-o iau pe Ana!... Tre-buie!...

Capitolul III IUBIREA

Belciug rămăsese văduv din primul an al preoției, își iubise mult nevasta și pierderea ei i-a înăcrit sufle-tul. Era bolnăvicios și atît de jigărit că, văzîndu-l te întrebai: cum de-și mai poate ținea viața? Cînd apoi a zăcut cîteva luni la spitalul din Cluj, unde medicii i-au scos un rinichi, toată lumea i-a pus cruce. Și totuși slab, galben, prăpădit cum era, hrănindu-se mai mult cu lapte și ouă, trăia și se înverșuna parcă și-ar fi pus în gînd să îngroape el tot satul. Văduvia și strășnicia i-au dobîndit faima de sfînt. Veneau la dînsul oameni și din al cincilea județ, să le citească sau să-i spovedească. Țăranii îl respectau mai ales pentru că, de cînd i-a murit preoteasa, nimeni nu l-a simțit umblînd după femei. Alți popi, chiar mai bătrîni ca dînsul, își luau țiitoare tinere, care să le îndulcească văduvia. Belciug, pentru a-i găti de mîn-care și a-i deretica prin casă, avea pe baba Rodovica, atît de vestită ca evlavioasă încît ea frămînta întot-deauna prescurile; încolo două slugi la vite și în ogradă...

Dar preotul mai era și o fire încăpățînată. Orice contrazicere îl întărită și chiar îl chinuia. Zile și uneori săptămîni întregi îl rodea un cuvînt sau o pri-vire neplăcută. Dacă doreai să-ți facă vreun bine, trebuia să-i ceri să-ți facă rău.

Acuma Herdelenii și Ion nu-l lăsau să se odih-nească. Se înfuria în sine cînd pe învățătoare, cînd pe feciorul Glanetașului. Dacă familia Herdelea n-ar fi luat partea lui Ion, s-ar fi potolit singur. Bătăile între flăcăi fac doar parte din programul multor dumineci și sărbători. Așa însă întîmplarea lua în ochii lui o înfă-țișare provocătoare. Se simțea obligat să se apere. Îi părea rău că dascălul nu se arăta supărat după ciocnirea de deunăzi. Aceasta îl silea să-și ascundă și el mînia. Rămînea totuși hotărît să pedepsească pe Ion, mîn-gîindu-se că o parte se va răsfrînge, măcar indirect, asupra învățătorului.

Miercuri seara, cînd, ca de obicei, flăcăii s-au strîns în fața cîrciumii să mai stea de vorbă, s-a făcut pace între Ion și George, încît și-au dat mîna. Pentru un fleac de bătaie nu se poate să fie supărați niște oameni de treabă. A doua zi, Toma, îndemnat de George, s-a dus iar la Belciug să-l roage frumos să ierte pe al Glanetașului.

Aceasta a pus vîrf la toate. Pînă acum mai șovăise, căci încă nu probozise nominal pe nimeni în biserică. Totdeauna vorbea, povățuia, amenința sau dojenea de pe amvon numai în general. Intervenția împăciuitoare a lui Toma însă l-a hotărît definitiv.

Și astfel dumineca următoare, răzimat cu cotul de un sfeșnic împărătesc, cum avea dînsul obiceiul să predice, după ce povățui pe oameni să mai dăruiască din cînd în cînd cîte ceva pentru biserica cea nouă ale cărei lucrări vor începe în curînd, vorbi de cei ce stîr-nesc vrajba între săteni, ispitiți și minați de necuratul. Apoi, oprindu-se puțin, dădu ca pildă de învrăjbire pe feciorul Glanetașului. Toată lumea întoarse capul, ca la comandă, spre Ion, care se făcu galben, puse ochii în pămînt, tremurînd de rușine, simțind privirile celorlalți cum îl sfredeleau, neîndrăznind nici măcar să se miște pe loc. Popa urmă din ce în ce mai aspru numindu-l capul tuturor relelor din sat, pomeni despre bătaia de la Avrum și de altele mai de demult și, cu ochii ridicați spre tavanul bisericii de lemn, îl amenință cu mînia lui Dumnezeu aici și dincolo de moarte.

Dojana preotului îl șfichiuia ca un bici de foc. Numai ticăloșii sunt astfel loviți în fața lumii întregi. Dar el de ce e ticălos? Pentru că nu se lasă călcat în picioare, pentru că vrea să fie în rîndul oamenilor? Îi ardeau obrajii și tot sufletul de rușine și de necaz... Așteptă un prilej, cînd isprăvi popa predica, ieși afară, se duse glonț acasă, se luă la harță cu tatăl său, pentru cine știe ce, și pe urmă porni, fierbînd, spre Jidovița, unde intră de-a dreptul în circiuma Zimălei. Bău toată ziua. Cel puțin dacă popa l-a făcut netrebnic în biserică, să fie cu adevărat netrebnic. Se plînse de necinstea ce-a îndurat-o tuturor țăranilor de prin împrejurimi, care se adunau dumineca în Jidovița, singurul sat ovreiesc din toată țara, așezat la o încrucișare de drumuri, avînd o fabrică de spirt și în fiecare casă cîte o crîșmă. Mai spre seară, cînd rachiul îi amorți de tot simțirea, se lăudă că n-are să se lase pînă nu va lua pe Ana de nevastă, numai ca să-i arate el popii că dacă-i la adicătelea, nu-i pasă lui de nimeni în lume. În cele din urmă se luă la harță cu un flăcău din Parva, care, fiind treaz, îl bătu măr.

A doua zi dezmetecindu-se din beție și din aiu-reala probozeniei, îi păru rău că și-a cheltuit bănișorii prin Jidovița și că s-a jeluit străinilor de ce i s-a întîmplat. Își zise că bine i-a făcut popa, pentru că într-adevăr e vinovat. Adică ce vrea dînsul? Să se însoare cu o fată care nu i-e dragă, oricît caută să se prefacă, numai pentru că are avere?... Își aminti de Florica. Ce bunătate de fată. Și frumoasă... Și cît a iubit-o pînă ce nu i-a trăznit prin minte gîndul să ia pe Ana!... Pe Florica i-ar da-o vădana lui Maxim Oprea cu amîndouă mîinile, ar fi mulțumit, ar avea copii, s-ar trudi împreună și poate c-ar agonisi mai mult decît luînd-o pe cealaltă...

Se puse pe muncă mai vîrtos, ca și cînd s-ar fi hotărît să se însoare cu fata Todosiei. Seara era frînt de oboseală și totuși se simțea mai zdravăn ca pînă acuma, mai pornit să înfrunte viața. Gîndurile însă îl frămîn-tau mereu. Își zicea din ce în ce mai des că, robotind oricît, nu va ajunge niciodată să aibă și el ceva. Va să zică va trebui să fie veșnic slugă pe la alții, să mun-cească spre a îmbogăți pe alții? Toată istețimea lui nu plătește o ceapă degerată, dacă n-are și el pămînt, mult, mult... Mîine-poimîine îl vor copleși poate copiii. Cu ce-i va hrăni și mai cu seamă ce le va lăsa după moarte? Nici baremi cît va avea el, căci el tot rămînea cu trei locșoare, bune, rele, cum sunt... Și-l vor blestema copiii precum blestemă și el, în clipele de deznădejde, pe tatăl său, pentru că a irosit pămîntul ce l-a avut, și pe mamă-sa, pentru că nu i s-a împotrivit.

Umbla pe uliță cu ochii în jos și parcă nu mai îndrăznea să se uite în fața oamenilor. Își închipuia că ar întîmpina numai priviri compătimitoare, care l-ar necăji, sau batjocoritoare, care l-ar înfuria. Zeno-bia, trăgînd cu urechea pe ici și pe dincolo, ca toate femeile, auzea și-i spunea că lumea vorbește c-ar fi mai bine să se astîmpere cu Ana, care nu-i de nasul lui. Vorbele acestea îl mîniau și-l încăpățînat! Întîi, apoi îl moleșeau. Uneori se gîndea că numai de la George pornesc zvonurile rele. Într-o seară a alergat ca un nebun să-l bată. Dacă-l întîlnea poate că-l omora. I-a rămas însă în inimă un fel de sfială față de feciorul lui Toma Bulbuc. Îl ocolea ca să nu dea ochii cu dînsul. I se părea că George are o bucurie ascunsă în privire, pentru că din pricina lui a fost umilit. Cu cît vorbele lui erau mai bune și mai blînde, cu atît îl ațîțau mai tare.

Nu se mai ducea seara pe la Ana, cum obișnuia înainte de poznă. Cînd a aflat însă că în schimb George a început să dea tîrcoale fetei, l-a cuprins o mînie mare, a trîntit și a suduit toată ziua, s-a certat cumplit cu Glanetașu și era cît pe-aci să-l snopească pentru că l-a făcut fără noroc, iar pe urmă a băut singur, tăcut și posomorit, o cupă de rachiu, la Avrum, pe prispă. Îi venea să turbeze gîndindu-se că pămînturile lui Vasile Baciu vor înmulți averea lui George, iar el va rămîne tot calic, mai rău chiar decît o slugă...

Se întîlnea cu Ana uneori, dar nu-i vorbea. Îi dădea binețe ca oricine. Fata avea un surîs dureros pe buze... Poate că nici ea nu-l mai vrea?! Poate că dragostea ei a fost numai o închipuire a lui? Mai ales că acum, de la o vreme încoace, Vasile Baciu prea îl îmbulzea cu prietenia, ceea ce putea însemna că nu-i mai pasă de dînsul...

Apoi, într-o sîmbătă seara, a stat prinprejurul cîrciumii, cu flăcăii, pînă pe la miezul nopții. Era foarte vesel; singur nu-și dădea seama de ce. Cînta din frunză, iar ceilalți chiuiau și tropăiau. Dintre zecile de glasuri, Ion parcă auzea numai pe al lui George, aspru și răgușit, ca de cocoș bătrîn. În întu-nerecul cenușiu îl vedea ca ziua, burduhos, țopăind greoi, printre ceilalți... I se păru atît de caraghios, încît îl umflă rîsul... Cînd s-au despărțit, l-a pîndit unde se duce. George a trecut prin fața casei lui Baciu, s-a uitat puțin, a fluierat scurt ca și cînd ar fi întrebat ceva, apoi, neprimind răspuns, și-a urmat calea în mers legănat și leneș... Inima lui Ion zvîcni sălbatec de bucurie. Suspină ușurat și se hotărî să intre la Ana, să-i mulțumească și să-i ceară iertare. Totuși trecu pe dinaintea casei fără să se oprească. O luă pe Ulița din dos, grăbit, înfierbîntat de bucurie, și intră înce-tișor în ograda văduvei lui Maxim. Doi cîini ciobănești, cît niște viței, hămăiră de două ori, îl recunoscură și se gudurară la picioarele lui. Se apropie tiptil de fereastră, plecîndu-se ca să nu-l vadă cineva dinăun-tru, și bătu cu degetul în geam de trei ori, ușor, ca o arătare. Pe urmă se așeză pe prispă și așteptă. Un cîine veni lîngă dînsul, îi linse mîinile noduroase, își culcă pe genunchii lui capul. Gîndurile flăcăului erau atît de încîlcite că nici nu mai încerca să le limpezească. Numai bucuria îi tremura în inimă mereu vie și stă-pînitoare... Apoi, ușa tinzii se deschise fără zgomot. Florica ieși, în cămașă, liniștită, ca o nălucă blîndă.

— Tu ești, Ionică? șopti ea foarte domol, fără mirare în glas.

— Eu, eu, mormăi Ion.

Fata se ghemui pe prispă. Răcoarea nopții îi cutremura carnea. Se lipi de flăcău, murmurînd cald:

— Presimțeam că ai să vii... Te-am așteptat...

Lui Ion vorbele acestea i se păreau prefăcute. Cum a știut ea că are să vie, cînd nici el însuși n-a știut? Totuși se pomeni cuprinzîndu-i mijlocul și sărutîndu-i obrajii. Căldura trupului ei îl îmbăta. Simțea că începe să-i clocotească sîngele, o strînse năvalnic în brațe și-i zise deodată, cu glas răgușit, ca și cînd o mină dușe mană i s-ar fi încleștat în beregată:

— Florico, ascultă, să știi că te iau de nevastă măcar de-ar fi orice!...

Fata tresări de mulțumire. Lucirea ochilor ei străbătea întunerecul nopții și se înfigea în sufletul lui.

Îmbrățișînd-o, Ion îi simțea sînii cum se stri-veau pe pieptul lui. Îi găsi buzele și i le crîmpoți în sărutări...

Probozirea lui Ion în biserică a dezlănțuit un potop de mînie în casa Herdelea împotriva preotului. Chiar învățătorul, cît era de împăciuitor, nu s-a sfiit să declare în mai multe rînduri, în familie:

— Popă-i ăsta?... Ăsta-i porc, nu popă! Și încă porc de cîine!...

— Pămătuful! a strigat dăscălița văzînd pe fereastră cum trecea Belciug pe uliță, posac, cu niște fire de paie în barba încîlcită, plin de praf, murdar, asudat și dezmățat ca un vizitiu nesimțitor.

Fetele au găsit porecla aceasta atît de minunată că, de-atunci încolo, de cîte ori vorbeau de dînsul, numai „Pămătufulˮ îi ziceau, prăpădindu-se firește de rîs.

Totuși Herdelea se ferea să nu ajungă indignarea lor pînă la urechile preotului. Rîvna lui era să fie bine cu toată lumea, să nu jicnească pe nimeni și astfel să se strecoare mai lesne prin viața aceasta plină de dureri. Soarta îi hărăzise atîtea necazuri că avea nevoie de bunăvoința tuturor...

Se afla acum de vreo cincisprezece ani în Pripas, la școala statului. A ajuns aici printr-o favoare deose-bită a inspectorului Cernatony, care îl iubea ca un frate. În Feldioara, unde fusese mai înainte învățător comunal, avusese o stupărie vestită în tot județul. Inspectorul, și mai ales nevasta și copiii lui erau mari iubitori de miere curată. Herdelea, simțind slăbiciunea aceasta a lui Cernatony, de cîte ori se ducea prin Bis-trița, niciodată nu uita să se înființeze la doamna inspectoare cu o lădiță de faguri ca zăpada. Drept mulțumire, Cernatony, cînd s-a ivit locul din Pripas, l-a întrebat prietenește: „Vrei să fii învățător de stat?ˮ Herdelea nu mai avusese parte de o cinste atît de mare. Inspectorul, în fața căruia tremura toată dăscălimea, îi oferea o înaintare!... Cu toate acestea nu se putea hotărî să-i dea îndată un răspuns lămurit. Chestiunea era prea serioasă. La școala statului se cerea limba ungurească pe care el o rupea greu de tot. Nu-i vorbă, s-a mai îndreptat dînsul, făcînd „supliciˮ și „lăcră-mațiiˮ țăranilor din Feldioara — pricina unor boclu-curi de tristă amintire cu notarul — dar își dădea seama că ungureasca lui nu ajungea. Apoi a trece la stat însemna într-un fel o dezertare la vrăjmaș. Românul care trebuie să învețe pe copiii români să vorbească numai ungurește nu mai e român, ci renegat sadea... În cumpăna cealaltă însă apăsau socoteli tot așa de însemnate. La comună leafa lui era pe sfert din cît îi oferea statul. Adevărat că el mai cîștiga binișor din jalbele oamenilor, fiindcă lucra mai ieftin, mai repede și chiar mai bine ca notarul, dar veniturile acestea atîrnau de un fir de păr; o intervenție energică din partea notarului putea să i le taie scurt și pentru tot-deauna. Pe urmă, la comună, n-avea nici drepturi la pensie și nici înaintări în leafă, cum ar avea la stat,unde inspectorul îi mai făgăduia să-i socotească și anii ce-i servise pînă atunci, adică vreo șaptesprezece... S-a frămîntat și s-a gîndit mult Herdelea, s-a sfătuit și s-a certat cu dăscălița, care-l zorea să se grăbească să nu scape prilejul de a se mai scutura puțin de sără-cie. Cînd șovăirea îl rodea mai aprig, s-a pomenit cu o scrisoare de la inspectorul Cernatony. O păstrează și azi, ca un document de neprețuită valoare. Scrisoa-rea aceasta l-a decis. Iată ce-i scria inspectorul:

„Iubite Herdelea, doresc să am răspunsul d-tale precis, în trei zile. Țin mult să te numesc pe d-ta la Pripas. Salutări cordiale. — Cernatony.ˮ

În Pripas, la început, a dus-o parcă mai greu ca în Feldioara. Cînd s-a înființat aici școala statului, comuna s-a însărcinat să dea un local potrivit și o grădină pentru pomicultură. Cu vremea statul pro-mitea să clădească o școală nouă, în care să aibă un apartament cumsecade învățătorul. Deocamdată însă Herdelea a fost nevoit să cheltuiască din buzunarul lui spre a se repara o casă țărănească în care să se poată adăposti mai omenește. După un an, țăranul, șiret, văzîndu-și bordeiul schimbat într-o căsuță arătoasă, a desfăcut contractul de închiriere și s-a mutat el într-însa. Învățătorul a trebuit să risipească alți bani, cu altă casă, unde a pățit la fel... Atunci, fiindcă sta-tul nici nu se mai gîndea la școala cea nouă, Herdelea a luat o hotărîre mare. Pentru grădina de pomicultură comuna oferise un loc de-al bisericii, în marginea satu-lui. Cu învoirea lui Belciug, învățătorul s-a apucat de și-a zidit o casă proprie pe locul bisericii. Pe atunci erau prieteni foarte buni. Preotul l-a asigurat că gră-dina va rămîne proprietatea lui Herdelea ca o donație din partea comunei și a bisericii pentru rîvna lui întru luminarea copiilor din Pripas. Nici prin gînd nu i-a trecut învățătorului să-i ceară vreun înscris. Vorba unui prieten e mai sfîntă ca orice hîrțoagă. Mai tîrziu i-a cerut, dar preotul a început să se codească.

— Este vreme, frate Zaharie, îi zicea cu un zîmbet ciudat, în care Herdelea citea o amenințare ascunsă.

Cu cît se răceau legăturile între dînșii, cu atît învățătorul simțea mai mult amenințarea. Și, parcă înadins, împotriva sforțărilor lui de-a ocoli o primejdie, neînțelegerile lor sporeau zi cu zi. Își mai vorbeau, căci Herdelea îi înghițea toate toanele, dar sufletele lor se depărtau mereu.

Învățătorul se gîndea cu groază, mai ales din pricina casei, la clipa cînd ruptura va veni totuși odată. Era sigur că atunci Belciug va face tot ce-i va sta în putință să-l scoată din casa lui clădită din munca lui, singura avere agonisită în atîția ani de zbuciumări. Și aceasta tocmai acum, cînd fetele au ajuns ca azi-mîine să le ajute Dumnezeu să se mărite și cînd toată zestrea și nădejdea lor era căsuța aceasta. Căci, fără nimica, oricît ar fi ele sărăcuțele de frumoase și de istețe, anevoie se va găsi cineva să le ia „în vremurile acestea materialisteˮ — cum zicea Laura cu multă dreptate.

Primejdia o simțea bine toată familia și tocmai din pricina aceasta ura împotriva preotului creștea fără voia lor, din ce în ce mai puternică, ațîțată parcă de mîna soartei. Cu cît îi revoltau mai mult isprăvile lui Belciug, cu atît își aduceau mai des aminte de atîrna-rea lor de dînsul și cu atît aceasta îi înfuria mai avan pe toți. Atunci apoi dăscălița cu fetele tăbărau asupra învățătorului cu imputări și cu jelanii amare. Îndeo-sebi d-na Herdelea era mare meșteră în a zugrăvi neno-rocirile ce s-ar abate asupra familiei dacă „Pămătufulˮ i-ar pofti afară din casa ridicată cu bănișorii rupți de la gura copiilor, sau dacă într-o bună zi Herdelea ar închide ochii și i-ar lăsa pe drumuri, mai ales că toate nopțile tușește ca un buhai și a început să slă-bească de s-a făcut ca un ogar... Și, cum prevestirile ei negre găseau răsunet în inimile fetelor, se înecau veșnic în lacrimi multe care pe învățător îl înduioșau iar pe Titu îl enervau, fiindcă el mai totdeauna atunci avea inspirații poetice și se văita că nu poate „lucraˮ de atîta gălăgie fără rost...

Tocmai în vremea aceasta, cînd frămîntările se înăspreau, a picat un pețitor în casa Herdelea. Era așteptat și totuși a stîrnit o ceartă care mai-mai să se încheie cu scandal.

Vara trecută, prin iulie, la băile din Sîngeorz, cu prilejul unui bal săptămînal, unde se dusese înto-vărășită de Titu, Eaura a cunoscut un student în teo-logie, pe George Pintea. Tînărul mai avea un an pînă să iasă preot și a îndrăgit pe Laura foarte mult. Prin șaptezeci și nouă de scrisori și cărți poștale, ce i le-a trimis pe urmă, și-a dezvăluit încetul cu încetul pasiu-nea pe care i-a aprins-o frumusețea, blîndețea, cultura aleasă și celelalte calități, descoperite de dînsul dintr-o singură ochire, dar așa de numeroase că i-a trebuit mai bine de un an de zile și atîta hîrtie pînă să le înșire pe toate. După întîile scrisori, Laura a stat la îndoială: să-i răspundă ori să nu-i răspundă? Inima ei se întîm-pla să fie tocmai liberă. Un elev de la liceul din Arma-dia, care-i făcuse curte vreo doi ani și începuse s-o intereseze, a plecat îndată ce și-a luat bacalaureatul, fără să-i mai scrie un rînd, silind-o să-l smulgă din suflet, deși cu durere. Îndoielile i le-a risipit Titu cu o povață înțeleaptă: poate să-i scrie, dar cu multă băgare de seamă. Astfel a trimis Laura teologului George Pintea douăzeci de scrisori și douăzeci și trei de cărți poștale ilustrate, în care s-a dedat la puțin sentimentalism cochet, fără însă a-i făgădui, nici măcar prin o aluzie, iubirea ei. Căci Laura, deși abia de nouăsprezece ani, avea despre amor idei prea serioase și nu putea admite că, după o cunoștință de cîteva cea-suri, ea să iubească aievea pe cineva, oricine ar fi. „Iubirea e un lucru gingaș — zicea ea melancolic — și se sfarmă dacă o atingi cu îndemnuri grăbiteˮ. De Pintea își aducea aminte mai ales că e cu vreo două degete mai scund ca dînsa, care avea oroare de bărbații mici. Apoi, în vreme ce teologul o bombarda cu scri-sori, a făcut cunoștința unui tînăr înalt, sfios, delicat și frumos, student în medicină, Aurel Ungureanu. S-au văzut întîia oară la balul studenților, în Armadia; în vacanța Crăciunului a venit în Pripas de patru ori, în vacanța Paștilor de zece ori, iar acuma, în vacanța mare, aproape în fiecare zi. Din întîlnirile dese apoi s-a înfiripat o iubire cu atît mai prețioasă pentru Laura, cu cît Aurel se mulțumise numai să-i strîngă mîna ceva mai puternic și să-i apese pe degetul mijlociu ceea ce, în limbajul îndrăgostiților, voia să zică „te iubesc din fundul inimiiˮ.

Îndată ce iubirea pentru Aurel Ungureanu s-a limpezit în sufletul Laurei, scrisorile stăruitoare ale lui Pintea au început s-o plictisească. I se părea că îi pătează dragostea pe care dorea s-o păstreze neprihănită numai medicinistului. Spre a-i da o dovadă deosebită de sinceritate, i-a mărturisit la Paști că Pintea îi bate capul cu răvășele de iubire. Aurel cunoștea bine pe Pintea de prin liceu, s-a zăpăcit și a zis tulburat:

— Pintea, mă rog, e un băiat tare cumsecade... tare... tare...

Laura a înțeles cît trebuie să-l doară descoperirea aceasta și nici nu i-a mai pomenit de dînsul, iar cînd Aurel o întreba, răspundea cu o indiferență zdrobi-toare, din care să poată citi că inima ei este numai a lui în vecii vecilor...

Bătrînii însă nu cinsteau de loc sentimentele Laurei. Văzînd scrisorile din ce în ce mai aprinse ale teologului, întîi se gîndiră și apoi spuseră pe față că omul care scrie cum scrie Pintea trebuie să fie foarte bun. Li-era drag, fără să-l fi văzut vreodată, și simpa-tia lor pentru el creștea cu cît se înflăcăra pasiunea lui în scrisorile către Laura.

— Bine ar fi de-ar fi ceva serios, ofta din ce în ce mai des dăscălița.

— Ei, Doamne, unde-i norocul s-o ia un fecior așa de seamă! adăoga învățătorul cu un plescăit de limbă, semn de mare mulțumire.

Pe Laura o revoltau gîndurile bătrînilor, mai ales că veneau totdeauna după tînguiri îndelungate despre sărăcie, despre nesiguranța cu casa, despre greutățile vieții, fără număr, despre vremile materia-liste... Cînd ajungeau la „vremile materialisteˮ, fata se supăra mai rău, simțindu-se lovită cu propriile ei arme. Plîngea, blestema, se închidea în salon și, mîn-gîindu-se că suferă pentru Aurel, îl îndrăgea și mai mult. Ghighi, care adora pe soră-sa, rămînea să țină piept părinților, sleia toate argumentele împotriva teologului, pînă ce sfîrșea și ea în lacrimi. Atunci Laura o chema să mai bocească puțin împreună, să-și bată joc de scrisorile lui Pintea și apoi să se răcorească vorbind despre Aurel...

Scrisoarea a optzecea a lui Pintea însă, sosită la cîteva zile după ce Belciug dojenise pe Ion în biserică, era adresată bătrînilor și cerea pentru totdeauna mîna drăgălașei lor Laura, cu adaosul, că, în cazul unui răspuns favorabil, își va lua voie să vină în persoană spre a auzi cuvîntul fericirii din gura ei și a lor. Sen-zația cea mare se afla totuși în post-scriptum, unde spunea:

„Cred, de prisos să vă amintesc că chestiunile materiale îmi sunt cu totul străine și indiferente. Prea-șfinția-sa episcopul mi-a și desemnat o parohie bună în Sătmar, așa încît vom fi la adăpost de grijile vieții de toate zilele.”

Aceasta însemna nici mai mult nici mai puțin, că Pintea dorește să ia pe Laura fără zestre.

— În sfîrșit, te-a bătut norocul! strigă Herdelea fericit. Vestea asta merită o băutură. Ce zici, nevestică!

— Să dea Dumnezeu să fie într-un ceas bun! lăcrimă dăscălița, mestecînd mișcată în tocana ce se perpelea pe foc.

Învățătorul scormoni îndată o sticlă, o clăti cu apă și plecă mîndru la Avrum după rachiu dar și pentru a-i împărtăși bucuria cea mare.

Pe Laura scrisoarea a uimit-o atît de cumplit că, pînă ce a ieșit Herdelea, n-a putut scoate nici o vorbă. Cînd însă s-a dezmetecit, i s-a părut că vede deodată pe Aurel privind-o trist și cu imputare. Ochii i s-au umplut de lacrimi și a strigat îndurerată:

— Nu mă mărit! Nici să nu vă gîndiți că am să-mi leg viața de un...

Ghighi, care aștepta doar să deschidă Laura focul, a sărit numaidecît să lămurească dăscăliței că măritișul acesta ar fi o nenorocire nemaipomenită, pentru că Laura urăște pe Pintea, pentru că Pintea e mai mic decît Laura...

D-na Herdelea se uită la ele mirată. Dar cînd a înțeles, a izbucnit ca o leoaică:

— Apoi credeți voi că are să vă lase cineva să dați cu piciorul norocului?... Că vouă vă arde de nebu-nii și de blestemății, în loc să vă mai gîndiți și la greutățile cu care ne zbatem... Mîine-poimîine e și nebuna cealaltă de măritat... D-apoi zestre de unde credeți să luați?

— Ei, parcă toată lumea-i ca Pintea, să se uite numai la zestre! zise repede Ghighi.

— Mă mir că nu vi-i rușine să mințiți cu atîta sfruntare... Apoi da, carul vostru e într-o roată, puteți umbla după cai verzi pe pereți... Vă închipuiți că oamenii de treabă se uită la sindrofiile și la luxu-rile voastre... Alta ar fi sărit cu amîndouă mîinile, ticăloaso, și ar mulțumi lui Dumnezeu că i-a trimis acasă norocul! Tu umbli după mofturi și drăcii... Obraznico și nerușinate!...

— Poți să mă ocărăști cît vrei, dar nu mă mărit! repetă Laura cu o liniște tristă de martiră, care pe maică-sa o înfuria și mai rău.

În odaia de alături Titu, smulgîndu-și mereu părul pentru a stoarce din creieri o rimă, răcni deodată desperat:

— Aveți să mă nebuniți cu atîtea țipete! Am ajuns să nu mai pot lucra nici ziua, nici noaptea... Îmi zdrobiți viitorul cu gălăgia!

Cînd se întoarse Herdelea de la Avrum, care-l felicitase și se însărcinase să vestească tuturor că domnișoara Laura se mărită, auzi din uliță cearta.

— Uite ce fată ne-a dat Dumnezeu! Uite și bucură-te și mănînc-o friptă! îl întîmpină dăscălița. Dumneaei nu vrea să se mărite cu un biet popă, auzi? Domnișoarei îi trebuie doftori, baroni, poate chiar un împărat!...

Laura nu spusese că nu-i trebuie popă, dar d-na Herdelea îi ghicise gîndul. În sufletul ei fata își zisese de multe ori că între un doctor și un popă e o deosebire ca între cer și pămînt, cerul fiind doctorul, iar popa fiind pămîntul. Părerea aceasta a avut-o înainte de a cunoaște pe Aurel, iar acuma devenise convingere.

Cearta se înăspri așa de rău, că Titu fu nevoit să renunțe la munca poetică și să asculte discuția din ce în ce mai aprinsă. Bătrînii dovedeau fetelor că Aurel Ungureanu e o pușlama care-și pierde vremea făcînd curte Laurei, fără să-i treacă măcar prin minte s-o ia de nevastă; și chiar de ar fi om de treabă și ar avea gînduri serioase, tot nu le-ar putea înfăptui decît peste vreo cinci ani, cînd va termina studiile, dacă le va termina, și încă și atunci va pretinde ceva zestre, iar de nu-i vor putea da nimic, îi va întoarce spatele repede-repede. Pintea însă e om chibzuit, cu cariera deschisă, fără pretenții, sincer și cinstit, dispus s-o ia chiar fără cămașă, fiindcă o iubește aievea. Dacă Laura se va codi și va scăpa ocazia norocoasă, va îmbă-trîni fată mare ca și domnișoarele Bocu din Armadia, care au împlinit cincizeci de ani și tot mai așteaptă vreun nebun să le pețească, deși ele au la spate mi-ișoare multe. De altfel Laura are vîrsta cea mai fru-moasă. Fata, după ce trece de douăzeci de ani, începe a se vesteji și a se urîți. Învățătura și frumusețea nu-ți folosesc nimic, dacă n-ai minte să prinzi norocul cînd îți pică... Laura sprijinită viguros de Ghighi descria în culorile cele mai negre pe Pintea, blestema minutul în care l-a cunoscut, plîngea și iar declara c-ar trebui să fie smintită să-și îngroape tinerețele alături de o stîrpitură de om pe care-l urăște tocmai fiindcă a avut obrăznicia s-o ceară în căsătorie. Se închina și se jura că mai bine moartea decît Pintea. De măritat mai are destulă vreme, căci azi fetele nu se mai mărită ca altă-dată, înainte de a fi deschis bine ochii în lume. Ea însă nu vrea să se mărite niciodată, are oroare de bărbați și nici pentru Aurel nu simte, la urma urmelor, decît o simpatie nevinovată și nici prin gînd nu-i trece să fie vreodată soția lui...

Titu, deși rugat în mai multe rînduri să-și spună părerea, tăcea ca un filosof. Pe la miezul nopții însă, văzînd că dezbaterea nu s-ar mai isprăvi niciodată, interveni cu o amînare:

— Destul acuma!... Haidem la culcare! V-ați certat destul, mai lăsați și pe mîine!

Totuși sfada, ca o lumină ce moare, mai pîlpîi, cînd mai moale, cînd mai puternică, pînă cînd Herde-lea, înfuriat deodată peste măsură, ridică pumnul la Ghighi, răcnind:

— Marș, nerușinatelor!... Marș, netrebnicelor!...

Titu opri căderea pumnului, luă blînd pe fete de spate și le petrecu în salon, unde era patul lor, mîngîindu-le că dreptatea este de partea lor și că bătrînii nu pricep năzuințele idealiste. Pe urmă se întoarse și spuse grav părinților:

— Aveți dreptate, ce mai calea-valea, și v-ați gîndit foarte bine... Ei, dar ce vreți? Sunt tinere și fără minte... Parcă știu ele ce vorbesc?... Parcă știu ele ce-s greutățile vieții?...

Vremea se posomorise. Toamna bătea la ușă, stăruitor. Hotarul se pleșuvea mereu. Ici-colo, se mai înălțau clăițe de fîn sau stoguri de paie, pe care însă țăranii se grăbeau să le care acasă. Plugurile spintecau, din ce în ce mai dese, ogoarele istovite. Petele arate negre și lucioase, păreau niște răni deschise pe un trup îmbătrînit.

Cu cît trecea vremea, cu atît neliniștea sporea în sufletul lui Ion. Muncea ca și cînd și-ar fi pus în gînd să se îmbogățească într-o clipire, să scape de orice grije și mai ales de orice rîvnă. Se înfuria însă că rodul muncii lui de-abia se vedea. După o roboteală de o vară întreagă pe la alții, rămînînd chiar în urmă cu pămînturile lui, s-a ales cu vreo sută de zloți. Urmînd așa nu va face nici un pas înainte.

Zvîrcolirile acestea îi aduceau totdeauna aminte pe Ana și pe Vasile Baciu, și-l întărîtau. Se simțea înfrînt și neputincios, iar simțămîntul acesta îi aprin-dea sîngele și-i umplea creierii de planuri și hotărîri care de care mai năzdrăvane. Totuși nu mai îndrăznea să se apropie de casa lui Vasile Baciu și nici să schimbe vreo vorbă cu Ana. În schimb se ducea mai în fiecare seară pe la Florica. Ochii ei albaștri îi mulcomeau zbuciumarea. Rîdea însă cînd își amintea de făgăduința lui că o va lua de nevastă. Cum s-o ia dacă toată zestrea ei e un purcel jigărit și cîteva bulendre vechi? Dragos-tea nu ajunge în viață... Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia. Și îndată ce zicea așa, se pomenea cu gîndurile după Ana...

În curînd Zenobia află că Florica, împreună cu maică-sa, au umplut satul că Ion a cerut-o de nevastă. Dacă ar fi lovit-o cineva cu parul în cap tot parcă nu s-ar fi supărat atît de rău. Veni acasă galbenă și se răsti la Ion din poartă:

— Tot la sărăcie tragi, dragal mamii, tot? Altă mireasă, afară de Florica vădanei lui Maxim, n-ai găsit cîtu-i satul de mare?!... Da’ ce mă mai mir, dragul mamii, ce mă mai mir?!

Flăcăul înțelese îndată și se înfurie, dar nu de cele ce răspîndea Florica, ci de mînia Zenobiei:

— Nu-s eu destul de cătrănit, mă mai amărăști și d-ta?

Zenobia însă nu-l slăbi pînă ce peste cîteva clipe Ion, scos din fire, se repezi la ea s-o lovească. Glanetașu sări în ajutorul femeiei, ostoindu-l:

— Ionică, taci mulcom, las-o!

Ion se opri, dar apoi, în vreme ce Zenobia ieși în uliță să se vaite și să afurisească, începu să se sfă-dească cu tatăl său:

— De ce mi-ai mîncat și mi-ai băut pămînturile, hodorogule?

Glanetașu, cu niște ochi foarte triști, răspunse jalnic:

— Acu ce să-ți mai fac, omule, și ce să-ți dau, dacă n-am? Sufletul din oase să ți-l dau?... Iacă, ți-l dau!...

Auzindu-l, Ion răcni și mai proclet:

— Mai bine să nu mă fi făcut, decît să fiu bat-jocura oamenilor!...

În ziua aceea, spre seară, flăcăul întîlni pe Ana, pe drumul cel vechi dinspre Jidovița. Prinprejur nici țipenie de om. El a oprit-o și a luat-o de mînă, iar ea a început îndată să plîngă cu hohote și să-i impute că a părăsit-o. Ion vru s-o liniștească, dar nu-i putu spune decît:

— Lasă, Anuță, fii liniștită, că noi tot împreună... împreună... împreună...

Mai stătură un minut, tăcuți, și se despărțiră. Pe cînd însă fata se depărta cu aceeași deznădejde în suflet, Ion simțea o înviorare mare. Lacrimile Anei i-au încolțit în inimă o încredere nouă. Își urmă calea mai sprinten și atît de mulțumit că-i venea mereu să rîdă și-și zicea: „De-acuma nu-mi pasă de nimic!ˮ

Încă nu știa ce va face, dar încrederea îi creștea într-una, schimbîndu-i parcă toată ființa.

Din clipa aceea se simți alt om, mai puternic, mai îndrăzneț, gata să înfrunte toată lumea. Era vesel, glumea tam-nesam, rîdea, încît Zenobia, speriată că l-a fermecat cineva, era cît pe-aici să-i descînte de întors.

De-a doua seară se pregăti să meargă la Ana. Auzi însă că după atîtea săptămîni de cînd dînsul nici nu se mai uită la fată, George a început să se apropie iar de Vasile Baciu. Ion se hotărî să mai aștepte. Încre-derea în sine îi dădea puterea să pîndească liniștit. În cîteva seri văzu într-adevăr pe George intrînd în casă. Dar lampa rămînea aprinsă, ceea ce însemna că mai mult cu Baciu sta de vorbă decît cu fata... Aceasta îi sporea nădejdea. Nu mai era grăbit de loc... Cît va aștepta el, va aștepta și Ana...

Trecea deseori, parcă înadins, pe lîngă pămîntu-rile lui Vasile Baciu. Le cîntărea din ochi, se uita dacă sunt bine lucrate și se supăra cînd vedea că nu sunt toate cum trebuie. Se simțea stăpînul lor și-și făcea planurile cum va ara fîneața cutare, iar cutare porum-biște cum va semăna-o cu trifoi...

Într-o dimineață mohorîtă ieși cu plugul să-și ogorească și el o porumbiște pe care la primăvară socotea s-o semene cu grîu. Vremea de ogorît era cam tîrzie. Dar el, avînd o singură vacă, trebuia totdeauna să aștepte pînă isprăvesc alții, ca să mai poată împrumuta o vită să-și muncească pămîntul.

Porumbiștea era îngustă, tot o rămășiță dintr-o tablă mai mărișoară, din care Glanetașu vînduse odi-nioară jumătate lui Dumitru Moarcăș, de unde apoi a încăput în seama lui Simion Eungu. De altfel și acuma cele două delnițe erau despărțite numai printr-o brazdă mai adîncă și mai lată.

Ion opri vitele cu plugul, pregătindu-se de muncă. Ochii lui însă rătăceau mereu pe partea lui Simion Lungu, care odinioară a fost a lor. De jur împrejur cîmpul era pustiu.

„Măcar o brazdă să-mi iau înapoi din pămîntul meu!ˮ se gîndi deodată flăcăul, cu obrajii aprinși de o poftă nestăpînită.

Apoi repede înfipse plugul dincolo de hat, în petecul vecinului, și porni să curme o nouă despărți-tură. Lutul gălbui scîrțîia, se răsturna lucios, în bul-gări aspri. Ion strîngea dîrz coarnele plugului, apăsa fierul adînc în trupul pămîntului și, cu pălăria pe ceafă și cu fruntea umedă de sudoare și de înfrigurare, îndemna blînd și stăruitor vacile care trăgeau din răs-puteri, încovoindu-și spinarea.

După ce croi un hat nou și sfîrși de arat cîteva brazde din delnița lui Simion, astupînd hotarul cel vechi, flăcăul respiră adînc și ușurat. De acuma nu mai trebuia să se teamă. Inima îi tremura de bucurie că și-a mărit averea. Trei-patru brazde nu e mult, nici nu se bagă de seamă.

Pe la prînzișor dădu drumul vitelor să mai pască ce-or găsi pe ogoarele dimprejur, iar el se așeză să îmbuce din merindea ce și-o adusese, în tihnă, mulțu-mit și cu gîndul numai la brazdele noi... Cînd să ispră-vească mîncarea, văzu pe Simion Lungu venind și dînsul ca să-și ogorească locul. Ion tresări.

„Are să bage de seamăˮ, își zise cu un zîmbet neliniștit.

Într-adevăr Simion văzu că delnița i s-a îngustat și îndată începu să înjure, deocamdată însă fără a se uita încoace, ca și cînd n-ar fi luat în seamă pe Ion. Flăcăul de asemenea se făcu că nu-l aude și strîngea cu mare grije fărîmiturile de pîine în pînzătură, scu-turîndu-le și privindu-le îndelung parcă cine știe ce adîncit ar fi în gînduri. Numai cînd simți că Simion vine spre dînsul cu biciul în mînă, răcnind și suduin-du-l de-a dreptul, numai atunci înfășură repede rămă-șițele de mîncare, le vîrî în traistă și se sculă în picioare.

Harța se încinse iute. Ion se jura pe toți sfinții că a brăzdat hatul numai pentru că nu se mai cunoștea bine, dar că l-a tras în același loc. Simion, ocărîndu-l, îl duse între delnițe, îi arătă că a intrat înadins cu plugul în pămîntul lui, îl sili să măsoare cu pasul împreună, lățimea locurilor și, din două în două vorbe, îi striga:

— Jumătate delnița mi-ai furat-o, tîlharule!

Ion, văzînd că nu-l răzbește cu vorba, începu să înjure și apoi, ca să rămînă deasupra, se lăpusti la Simion cu pumnii.

Se bătură ca orbeții vreo jumătate de ceas, sfîșiindu-și cămășile și zgîriindu-și obrajii. Fiindcă nu era nimeni să-i despartă, numai osteneala îi mulcomi. Pe urmă se apucară amîndoi de lucru, înjurîndu-se într-una toată ziua. Simion Lungu se jură pe copiii lui că-l va trage în judecată și nu se va lăsa pînă ce nu-l va vedea în temniță, chiar de-ar ști că-și cheltuiește și opincile, ca să-l învețe să mai intre altădată în locurile oamenilor de treabă. Ion însă scuipă cu dispreț, strigînd că lui nici de Dumnezeu din cer nu-i pasă...

În fiecare seară familia Herdelea dezbatea acuma în toate amănuntele scrisoarea a optzecea. Învățăto-rul voia să răspundă lui Pintea numaidecît, fata însă stăruia s-o lase în pace măcar pînă luni, căci duminecă îi vin prietenele din Armadia și nu vrea să fie supă-rată. Dar pînă luni mai sunt atîtea zile — nu se poate întîrzia răspunsul într-o chestie așa de mare. Ș-apoi ce au a face prietenele ei cu răspunsul lui Pintea? Dimpotrivă, ar trebui să fie mîndră că are un pețitor de seamă și în curînd se va mărita... Aceasta exaspera pe Laura atît de rău, încît amenința că, dacă vor sufla o singură vorbă fetelor despre obrăznicia lui Pintea, ea imediat se va arunca într-o fîntînă... Ame-nințarea ei însă revolta peste fire pe doamna Herdelea, care o ocăra pe urmă două ceasuri, fără întrerupere, doamna Herdelea fiind neîntrecută în născocirea și înlănțuirea celor mai variate dojeniri materne...

Totuși Laura rămase biruitoare. După atîtea lupte frămîntate în lacrimi, dumineca multașteptată sosi, dumineca de care își atîrnase soarta...

Fetele făcuseră pregătiri uriașe. Toată sîmbăta au muncit: trei feluri de prăjituri, apoi cozonaci, apoi au fiert laptele ca să fie mai gros pînă mîine și să aibă spumă mai multă, apoi au scuturat casa și au schim-bat aranjamentul mobilei în salonul-dormitor... Seara Laura a călcat rochia ei și pe a Ghighiței, vărsînd în același timp lacrimi îmbelșugate, căci bătrînii nici măcar acuma n-au lăsat-o în pace cu Pintea.

Duminecă dimineața însă au avut o bucurie. Ploaia care le speriase toată săptămîna, încetase peste noapte. Un vînt aspru zbicise frumos șoseaua, iar spre amiazi soarele tomnatec scoase capul dintre nouri, împrăștiind căldură și voioșie.

Pînă după-prînz Laura și Ghighi fierbe au de emoție. Mereu așezau cîte ceva, ba în salon, ba în celelalte două odăi, și Gaura întreba din cînd în cînd, îngrijorată, pe Ghighi:

— Ce crezi tu, micuțo dragă, o să vie?

— Am o presimțire sigură că vine, răspundea Ghighi foarte serioasă.

Laura o săruta cu mulțumire, căci era vorba de Aurel.

Sindrofiile se țineau în fiecare duminecă, pe rînd, la cîte una din fetele „inteligențeiˮ satelor dimprejur bune prietene, care alcătuiau un cerc deosebit și pentru care întîlnirile acestea, împreună cu balul din octombre și serata dansantă din februarie, organizate de profesorii și elevii liceului din Armadia, erau dis-tracțiile cele mai înalte. De obicei nu erau poftiți cavaleri. Totuși gazda avea îngăduința tacită de a chema pe tînărul care-i făcea curte mai stăruitor, pricinuind astfel o surpriză plăcută tuturor. Laura spuse lui Aurel încă de dumineca trecută că sindrofia vi-itoare va fi la ea și că-l așteaptă, iar el îi făgăduise că va veni negreșit; deoarece însă de atunci nu l-a mai văzut din pricina ploilor, era îngrijorată c-o fi uitat și nu va veni, ceea ce ar putea stîrni printre fete vorbe felurite și neplăcute...

Pe la trei după-prînz, Laura și Ghighi se așezară în cerdac în așteptarea mosafirilor. Mai ales Laura tremura de grije din pricina lui Aurel. Ar fi dorit din suflet să sosească el înaintea fetelor ca să poată vorbi mai în tihnă cîteva clipe. Simțea nevoia să-i comunice obrăznicia lui Pintea și să-i ceară o povață. Răspunsul lui îi va pecetlui soarta. Un cuvînt al lui îi va da pute-rea să reziste tuturor ispitelor...

Peste vreun ceas fetele din Armadia se iviră la cotitura de lingă Rîpele-Dracului. Veneau pe jos, ca întotdeauna, rîzînd și tîndălind. Laura și Ghighi le ieșiră înainte, se îmbrățișară furtunos, parcă nu s-ar fi văzut de ani de zile, se luară de braț și sosiră ciri-pind în curte. Herdelea, care citea între pomi o gazetă veche, se coborî galant și le primi cu glume bătrî-nești, încît toate izbucniră în rîsete zgomotoase. În pridvor dăscălița boscorodea rugăciuni dintr-o carte ruptă și soioasă, rămasă din vremurile ei de glorie. Toate fetele îi sărutară mîna, iar ea le sărută pe obraz, dar fără să se scoale, fără să zîmbească și fără să răspundă întrebărilor obișnuite. Doamna Herdelea nu vedea cu ochi buni sindrofiile, întîi pentru că în tine-rețea ei n-a pomenit asemenea lucruri neserioase, și apoi pentru că se cheltuiau bani scumpi pe mofturi nefolositoare.

În salon fetele defilară în fața oglinzii dintre ferestre, potrivindu-și care o buclă răzvrătită, care o sprinceană pe care anina un fir de pudră, care o pangli-cuță la rochie. Erau cam obosite de drum, dar gura nu le stătea o clipă. Vorbeau toate în același timp, fredo-nau, rîdeau... Cînd se mai potoliră, Ghighi dispăru să vază de cafeaua cu lapte și de prăjituri, după cum se înțelesese mai dinainte cu Laura.

Pe sofaua din colț, locul de onoare în casă, ședea Elvira, fiica doctorului Filipoiu din Armadia, care era privită între toate drept cea mai de frunte și cu care Laura era cea mai intimă.

— Dar poetul nostru? întrebă Elvira cu o ușoară tremurare în voce, căci iubea în taină pe Titu și suferea fiindcă Titu n-o lua în seamă și făcea curte Lucreției Dragu.

— Nu-i acasă, Elvirica dragă, răspunse Laura cu o părere de rău din care se vedea că ea îi cunoaște și-i împărtășește suferința. Știi, el lucrează foarte ne-regulat, iar cînd îi vine inspirația are nevoie de liniște absolută, altfel e nenorocit. Așa a plecat și acuma pe drumul cel vechi, spunîndu-ne că a prins o idee minunată pe care trebuie neapărat s-o scrie... Dacă veneați pe-acolo, poate că-l întîlneați...

— Ce rău îmi pare că n-am venit pe drumul cel vechi! oftă Elvira melancolică... Am fi văzut pe poetul nostru lucrînd!

— Ei, vedeți? Nu v-am spus eu că-i mai frumos pe-acolo? îi impută Margareta Bobescu, fata unui funcționar de la Banca Aurora, o brună înaltă, mlădioasă, drăguță, cu sprîncenele înnegrite, foarte pudrată și cu buzele vopsite roșu-foc. Pentru că se sulemenea și umbla cu rochii de mătase, toată Armadia zicea că-i lipsește o doagă.

Fetele profesorului de limba română Spătaru erau mai urîțele, dar foarte bune și simpatice. Elena, mai în vîrstă, dar micuță ca un copil, foarte blondă și cu părul buclat, se tînguia și se rușina veșnic că e o stîrpitură. Sora sa mai tînără, Alexandrina, era însă înăltuță, cu buzele cărnoase și nasul gros, cu mișcări băiețești și vestită de mîncăcioasă.

Cînd intră Ghighi cu tava încărcată, Alexandrina se repezi ca un tigru și înghiți o prăjitură, mor-măind apoi cu gura plină:

— Sunt lată de foame!

— Drina, nu ți-e rușine? o dojeni Elena căreia îi plăcea să treacă drept cea mai serioasă dintre toate prietenele.

— Las-o, Lenica, te rog din suflet, interveni Laura. Mai ia, Alexandrina, dacă vrei să-mi faci plăcere!... Că doar pentru voi le-am făcut!

În curînd toate se pomeniră cu ceștile în mînă, 5 sorbind cu poftă din cafeaua cu lapte și îmbucînd din prăjiturile gustoase. Ciripirile însă nu încetau o clipă, fiecare căutînd îndeosebi să povestească ceva spiritual ca să facă pe celelalte să rîdă. Numai Silvia Varga tăcea parcă i-ar fi fost scumpă vorba. Dar ea așa era totdeauna, cam mîndră, fiindcă toată lumea știa că are zestre mare.

Cu o repeziciune uimitoare convorbirea aluneca de la un subiect la altul. În cîteva minute trecură în revistă tot ce s-a întîmplat mai de seamă în Armadia de la ultima lor întîlnire pînă azi. Bîrfiră pe fetele și tinerii cari nu erau din cercul lor, stăruind mai mult asupra Lucreției Dragu, căreia îi imputau că e prea cochetă și că a început să îmbătrînească și să se ofilească; numai în privința vîrstei ei s-au încins controverse mai îndelungate, Elvira susținînd că trebuie să aibă vreo treizeci de ani, iar Silvia Varga, care era în legături mai puțin încordate cu ea, decla-rînd că n-are mai mult de douăzeci și doi. Laura întindea înadins discuția despre Lucreția, spre a face pe placul Elvirei...

Toată vremea însă Laura ardea de nerăbdare, Aurel nu mai venea. Ce-o fi pățit? S-o fi supărat poate? Fel de fel de întrebări o chinuiau. Își găsea sieși vini închipuite cu care l-o fi mîhnit, apoi iar îl mustra în gînd pe el pentru că nu se ține de cuvînt... Trimise pe Ghighi de cîteva ori în curte, să vază dacă nu se apropie, dar într-ascuns, să nu bage de seamă invita-tele. Se cutremura cînd soră-sa, întorcîndu-se îi făcea un mic „nuˮ din cap. În cele din urmă fetele i-au simțit neliniștea și Elvira, în temeiul intimității lor, a întrebat-o chiar, în taină:

— N-ai invitat pe Aurel?

— Ba da... îl așteptam, dar nu mai știu... Oh! șopti Laura cu ochii înlăcrimați, și Elvira îi răspunse cu o privire plină de mîngîiere și compătimire.

Mai tîrziu Laura începu să iasă ea însăși în cear-dac, să se uite cu inima strînsă spre Jidovița, de unde trebuia să sosească Aurel. Dăscălița, din ce în ce mai ursuză, mereu o cicălea că „nu mai pleacă nebunele asteaˮ?

În sfîrșit fetele se porniră să vorbească despre literatură, ceea ce însemna că au sleit toate subiectele mai de seamă. Ghighi care știa pe dinafară toate poeziile lui Eminescu și pe ale lui Coșbuc, se oferi să declame fiecăreia cîte o strofă care i se potrivește mai bine.

În vreme ce Ghighi stîrnea veselia tuturor, Laura ieși iar în pridvor. Simțea cum o năpădesc lacrimile și trebui să facă o sforțare grea să se stă-pînească. Își răzimă brațul de un stîlp al ceardacului și-și culcă pe braț capul tulburat de gînduri du-reroase. Stînd așa pierdută, auzi deodată un glas timid, puțin cîntat, care-i străpunse inima. Își aruncă ochii în ogradă. Se înfioră de emoție. Pe o bancă, sub pomi, alături de Herdelea, ședea Aurel. Într-o clipire fata fu lîngă ei.

— Erai aici și nici nu ne-ai dat de știre, domnule Ungureanu! îi zise întinzîndu-i mîna cu o imputare cochetă. Toate fetele te așteptau... Nu ești de loc drăguț și sunt supărată pe d-ta...

Aurel se sculă zăpăcit de sfială, roșindu-se și bîlbîind:

— Am stat puțin de vorbă cu domnul învățător.

Laura avu o tresărire. Ce-ar fi, dacă tatăl ei i-ar fi spus ceva de Pintea? Se uită cercetătoare la Herdelea care zîmbea șiret, la Aurel care se muta de pe un picior pe altul, mereu mai încurcat, cu un surîs silit și caraghios. „I-a spus!ˮ își zise ea încruntîndu-se o clipă la Herdelea. Dar apoi își adăogă: „Nu-mi mai pasă! Bine c-a venit! Am să-i explic eu!ˮ Și înfășură pe Aurel într-o privire caldă, drăgostoasă, chemîndu-l:

— Acuma vino, nu mai întîrzia! Ești așteptat!...

Aurel Ungureanu era un tînăr de vreo douăzeci și trei de ani, băiatul unui țăran înstărit din Teaca, cu fața osoasă, cu părul negru foarte aspru, cu niște mîini mari și palme veșnic umede, cu mișcări stîngace parcă s-ar teme să nu facă vreo gafă, căutînd să se arate binecrescut, îmbrăcat bine, dar hainele stînd pe el parcă ar fi de căpătat. Își petrecea toate va-canțele prin Armadia, unde mamele ambițioase încercau să-l arvunească pe seama fetelor lor pentru cînd va ieși doctor...

Toată sindrofia îl primi cu însuflețire, iar Ghi-ghi îi aduse îndată cafeaua cu lapte ce i-o păstrase, avînd grijă să-i pună smîntînă de două degete, deoarece Laura observase că-i place mult.

De altfel studentul venea cu o veste mare: data „balului din octombreˮ a fost amînată pentru mijlocul lui noiembre, din pricină că lăutarii erau angajați pînă atuncea în alte părți.

— Chiar azi am trimis invitațiile cu poșta... Toată ziua am scris adrese, de aceea am și întîrziat... Mă gîndisem să aduc chiar eu invitația d-voastră — adăogă către Laura — dar pe urmă mi-am zis că-i mai potrivit să vie prin poștă... mai oficial...

— Mai bine făceai dacă o aduceai... Cel puțin am fi văzut programul!...

Aurel, ca „aranjorˮ, le destăinui toate amănuntele programului pe care fetele le găsiră minunate. Ca să fie drăguț, medicinistul profită de ocazie și le ceru să-i rezerve fiecare cîte o tură de vals, cel mai puțin. Propunerea produse mare emoție. Elvira hotărî:

— Eu zic așa: întîia tură să ți-o dea Laura... Tu vrei Laura dragă?

— Dacă credeți voi? se roși Laura bucuroasă.

— De asemenea și cadrilul al doilea...

Cînd auzi de cadrilul al doilea, adică al îndră-gostiților, Laura se îmbată de fericire și răspunse doar cu o înclinare din cap plecăciunii studentului... Elvira împărți tuturor cu dreptate cîte o tură, iar fetele, în semn de mulțumire, îi opriră ei cadrilul întîi, cu condiția să aibă vizavi pe Laura...

— Acum e vremea să plecăm, căci se înserează! curmă Elena planurile ce se înșirau nesfîrșite asupra toaletelor, dansurilor, cavalerilor...

Se urniră deodată cu toții. Laura le mai zise să nu se grăbească, dar numai cu jumătate gura. Nădejdea ei era drumul cel vechi, unde va putea rămîne în patru ochi cu Aurel.

— Să nu mergeți departe că acuși se întunecă! strigă Herdelea după Laura și Ghighi care porniseră să-și întovărășească prietenele.

O luară pe dramul cel vechi, care e mai cu coti-turi binevenite pentru perechile îndrăgostite, dornice de singurătate. Laura rămase mai în urmă cu Aurel, iar celelalte, ghicindu-i dorința, căutau să se depăr-teze cît mai mult.

Mergeau alături cu pași leneși, vorbind de lucruri indiferente, în care doar cîte o vorbă fricoasă ames-teca ceva din simțirile lor. Studentul își imputa că după o curte sîrguincioasă de aproape un an, n-a fost în stare măcar s-o sărute o dată. Sfiala aceasta îl scădea în ochii săi proprii, zicîndu-și că numai nerozii pot să fie atît de lipsiți de mîndrie bărbătească. Laura, mai ales de cînd cu scrisoarea ultimă a lui Pintea, avea nevoie de o dovadă a iubirii lui, care să-i umple inima și să-i limpezească așteptările... Cu toate aces-tea n-aveau curajul să-și deschidă sufletele. Aurel îi explica deosebirea dintre grîul de toamnă și cel de primăvară și ea îl asculta strălucitoare de mulțumire.

Celelalte fete le-o luaseră înainte cu vreo sută de pași, gălăgioase, vesele de răsunau cîmpurile. Apoi veni o cotitură bruscă și mai lungă, care le acoperi. „Acu-iacu!ˮ se îmbărbăta Aurel frecîndu-și mîinile.

— Iată-ne singuri... singuri! murmură Laura oprindu-se parcă fără să vrea. Uite ce splendid e apusul soarelui! Cum vopsește nourii, ca într-o baie de sînge...

— Da... minunat... e... e... bîlbîi tînărul apro-piindu-se de ea.

Se uitară un răstimp la soarele roșu din care nu se mai vedea decît o geană furioasă. Priveau cu atîta încredere ca și cînd de lumina aceasta ar atîrna toată fericirea. Laura, copleșită de emoție, își lăsă capul pe umărul lui, cu buzele umede întredeschise într-o așteptare dureroasă, cu pieptul frămîntat. Și Aurel, tul-burat deodată, atinse cu buzele obrazul ei îmbujorat, repede, aproape speriat. Se despărțiră însă îndată, parcă apropierea i-ar fi îngrozit pe amîndoi. Se priviră o clipă rușinați și apoi porniră iar înainte, tăcuți, mai nemîngîiați și mai nedumeriți.

La cotitura drumului dădură peste Titu, înconjurat de toate fetele, necăjit, strigînd într-una:

— Lăsați-mă în pace, vă rog!... Vă rog!... Am de lucru... N-am vreme de prostii!...

Ceata își urmă calea, lăsînd pe Titu în marginea șanțului, așezat pe o lespede de piatră, cu ochii cînd spre cer, cînd spre Pădurea-Domnească din față. Fetele întorceau mereu capul să vadă cum face Titu poeziile.

Acuma Aurel întindea pașii ca și cînd i-ar fi fost rușine să mai rămînă în urmă. Aceeași sfială se încuibase și în sufletul Laurei, care însă se îngrozea la gîndul că vor ajunge la Jidovița, se vor despărți și ea va fi nevoită să se întoarcă acasă tot atît de îndoită... Sărutarea în loc să le împrumute îndrăz-neală, coborîse un zid de neînțelegere între dînșii.

În apropiere de Jidovița, ca din senin, Laura îi zise:

— Știi că Pintea mi-a cerut mîna?

— Mi-a spus domnul Herdelea, răspunse studen-tul încet.

— Oh! Ai știut și totuși ai tăcut toată vremea, făcu Laura spăimîntată de ceva ce-i zguduia inima din temelii.

Dar Aurel urmă, mai încet și mai șovăitor:

— Pintea e un băiat foarte bun, foarte... foarte...

Vroia să mai adaoge cine știe ce, întîlnind însă ochii fetei se încurcă și murmură de cîteva ori „foarte... foarte...ˮ Laura auzise prea bine, înțelesese aprobarea lui și totuși nu putea crede. Se uita la el căutînd măcar în ochii lui, în înfățișarea lui, ceea ce aștep-tase ea. Împrejurul ei simțea cum se îngroașă înșelă-ciunea din ce în ce mai limpede. Și apoi deodată tot sufletul i se cutremură parcă i s-ar fi rupt rădăcinile... Mergea tăcută, împovărată de gînduri amarnice fără să mai simtă pămîntul subt picioare. Apoi se opri și, cu glas tremurat, îi zise pentru ultima oară:

— Va să zică crezi că...?

Tînărul plecă ochii în pămînt, rușinat, și răs-punse ca un vinovat:

— Cred că...

Titu plecase de-acasă, numai pentru a nu se întîlni cu „gîșteleˮ care-l plictiseau cumplit fiindcă toate îl iubeau mai mult sau mai puțin și-i cereau poezii. Mințise că i-a venit o idee. Se hotărîse numai să se ducă în Armadia, să mai vadă puțin pe Lucreția și să ofteze alături de ea. Își zicea deseori că iubirea aceasta îl înalță și-i dă noi avînturi. Gîndindu-se însă la Lu-creția, s-a pomenit într-adevăr cu o inspirație și s-a oprit s-o toarne într-o formă poetică și apoi s-o ducă plocon neprețuit alesei inimii lui. S-a muncit vreo două ceasuri, în zadar. Ideea se zvîrcolea în sirfletul lui, dar nu izbutea să se înfăptuiască pe hîrtie. De zece ori i s-a părut c-a prins-o și mereu se împrăștia cînd se cobora în vîrful creionului... Sosirea gîștelor apoi i-a spulberat din creieri tot ce începuse să se crista-lizeze, așa că trebui să-și înceteze curînd sforțările. Porni spre Jidovița agale, mohorît, cu gîndul să-și aducă surorile acasă, dacă s-ar întîmpla să nu le în-soțească Aurel, cum obișnuia.

Deodată, între niște tufe de alun, aproape de drum, zări o siluetă albă. Necazul i se stinse ca prin farmec. „Trebuie să fie d-na Langˮ, își zise dînsul, căci numai ei îi place să iasă din sat în după-amiezile frumoase, ca să citească ceasuri întregi romane senza-ționale ungurești, trîntită pe un pardesiu vechi de-a soțului ei.

— O, dac-ar fi ea, în amurgul acesta blînd, în singurătatea aceasta amețitoare! declamă dînsul patetic, aprinzîndu-și închipuirea și grăbindu-și mersul.

Ceea ce îl împiedecase totdeauna să-i facă o declarație categorică a fost o lipsă de ocazii, îngro-zitoare. De șapte luni, de cînd o cunoștea, nu i-a putut vorbi între patru ochi decît tocmai de două ori, și încă și atunci numai la repezeală, fără să aibă vreme să-și deschidă inima. Niciodată n-a nemerit-o acasă singură, niciodată n-a avut norocul s-o înso-țească singură măcar pînă în Armadia, niciodată n-a găsit-o singură, deși ea îi spunea că are obiceiul să hoinărească pe cîmp, cu cîte o carte în mînă — ceea ce era chiar adevărat, căci surorile lui o întîlniseră de mai multe ori. Ghinionul acesta îl înfuria cu deo-sebire de cînd notarul Stoessel îi destăinuise că d-na Lang spune tuturor că „Titu e un tînăr foarte simpatic și binecrescutˮ.

Apropiindu-se și văzînd că era într-adevăr ea, Titu se repezi cu fața strălucitoare de bucurie.

— Te căutam, îi zise domol, strîngîndu-i lung mîna.

— Te așteptam, răspunse ea privindu-l galeș.

Roza Lang era o femeie nostimă, cu obrajii de păpușă, cu născiorul obraznic, cu niște ochi visători și leneși, cu forme mlădioase și plinuțe, asemenea unei fete de douăzeci de ani. Se credea ființa cea mai nefericită din lume alături de Lang pe care-l dispre-țuia, fiindcă era ovreu și bețiv.

Resemnată ca o eroină din romanele ce le citea cu pasiune, trăia fără nici o țintă lămurită, mîngîin-du-se doar cu gîndul că și-a greșit de la început viața, cînd s-a măritat cu un bărbat nedemn de ea. Dorea însă o iubire mare prin care să se răzbune de toate decepțiile; și deoarece nu-i ieșise în cale nici una mare, se mulțumea chiar cu iubiri mai mărunte și mai variate. Acuma se gîndea deseori la Titu. Stîngăciile lui i se păreau poetice și o transportau în vremea dinainte de a cunoaște pe Lang. Îi era drag văzîndu-l cum o soarbe din ochi, simțind cum îi tremură buzele cînd îi sărută mîna...

Se priviră un răstimp, ea stînd întinsă pe o rînă, rezemată într-un cot, cu cartea deschisă dinainte, el în picioare cu pălăria în mînă, tulburat, cu patima pînditoare în ochi. Cele din urmă raze ale zilei mîngî-iau obrajii femeiei, îmbujorînd-o.

— Nu-ți place să stai lîngă mine, colea? îi zise Roza, arătîndu-i un colț din haina pe care se tolănea.

Titu se așeză repede, zăpăcit de emoție, murmu-rînd:

— Nici nu-ți închipuiești cît mă faci de fericit!...

— O, o, nu cumva ți-ai pus în gînd să mă ucizi cu o mărturisire? zîmbi ea de-abia mișcîndu-și buzele pline, foarte roșii, dintre care albeau dinții mici și lucioși.

Tînărul rămase cu privirea aninată de buzele ei ademenitoare și șopti pierdut:

— Mi-ești dragă... Te iubesc...

Apoi cu o mișcare bruscă, biruitoare, îi luă capul în mîini și-i sărută buzele prelung, sălbatec, ca și cînd ar vrea să-i soarbă dintr-o dată tot sufletul. Iar femeia îi dădu gura cu ochii închiși, întinzînd puțin gîtul alb, decoltat. Stătură cîteva clipe astfel, pe urmă Titu își trecu brațul pe după mijlocul ei și o strînse vijelios la piept. Roza însă se dezmeteci degrabă, se desprinse ușor din înlănțuirea lui pătimașă și, potrivindu-și părul ce i se prăvălise pe umeri, îi zise cu o imputare dulce:

— Ei, dar știi că ești îndrăzneț de tot, micule? Nu te credeam așa de îndrăzneț...

Titu simți un val de sfială cuprinzîndu-i inima, dar pasiunea îi descleștă limba:

— Te iubesc nebunește! De cînd te-am văzut întîia dată te port în suflet ca pe o comoară neprețuită. Și niciodată n-am avut prilejul să ți-o spun. Și nici-odată n-ai vrut să vezi cît de mult te iubesc...

Femeia îl ascultă un minut încîntată. Mărturi-sirea lui stîngace și teatrală în același timp îi dădea niște fiori feciorelnici. l-ar fi ascultat astfel o zi întreagă, dar îi era teamă că nu-l va mai putea stăpîni. Se sculă deci în picioare, vorbindu-i cu aceeași căldură patetică:

— Am văzut și te-am înțeles de mult. Totuși, trebuie să fii cuminte... cuminte, cuminte! Auzi? Altminteri nu te iubesc de loc...

Îl amenință drăguț cu degetul, iar el îi apucă amîndouă mîinile și le acoperi de sărutări.

— Acuma trebuie să mă duc acasă, căci vezi ce tîrziu e, urmă Roza ferindu-se mereu de stăruințele lui.

Se însera. Întunerecul cobora atît de grăbit, parcă de te-ai fi uitat mai bine, l-ai fi văzut cum se îngroașă... Titu ridică pardesiul, îl scutură și întovă-răși pe d-na Lang pînă la marginea satului.

— Ce-ai zice dacă te-ai pomeni, într-o bună noapte, pe neașteptate, cu mine în casă? întrebă dînsul la despărțire, liniștit, strîngîndu-i brațul.

— Mi-ar face plăcere și... ți-aș da un ceai cu rom mult, răspunse femeia rîzînd. Numai dacă bărbatul meu nu s-ar împotrivi...

— Dar dacă Lang n-ar fi acasă? stărui Titu în-figîndu-și privirea lacomă în ochii ei.

— O, atunci... atunci ar trebui să fii foarte cuminte, altfel m-ai supăra! murmură Roza cu un zîmbet ispititor și supus.

Titu se întoarse acasă pe drumul cel nou, foarte mulțumit de ziua de azi, întinzînd pașii ca să ajungă din urmă pe surorile sale și mai ales fiind înfometat de moarte. Pe la Cișmeaua-Mortului însă întîlni pe Ion, care venea din Jidovița, singur, gînditor, în mers șovăitor.

— Da’ ce-i, Ioane, de tîndălești așa? îi strigă Titu voios. Ai băut ceva, ori nu ți-s toți boii acasă?

— Apoi, domnișorule, îmi chibzuiesc și eu necazurile cum pot, răspunse Ion scoțînd pălăria și încercînd să zîmbească fără a izbuti.

Cerul era senin-sticlă. Cîteva stele mari clipeau aprig luptînd cu întunerecul care năvălea zadarnic să le stingă, căci mereu se aprindeau mai multe, ca niște scîntei împrăștiate de un vînt năpraznic. Din urmă Pădurea-Domnească vîjîia înăbușit, parcă și-ar fi stăpînit mînia, iar în față șoseaua cenușie fugea printre șanțurile negre, pierzîndu-se repede pe după cotiturile de dealuri...'

— Așa, se vede c-ai auzit și tu? zise Titu deodată. Apoi tocmai voiam să-ți spun, că eu am aflat de ieri, de la un prieten care-i scriitor la judecătorie în Armadia... E adevărat, Ioane! Simion Dungu te-a pîrît că l-ai bătut și că i-ai sfeterisit nu știu cîți stîn-jeni din porumbiștea...

— Da’ dă-l dracului cu tot neamul lui! între-rupse flăcăul nepăsător, scuipînd ascuțit, în semn de dispreț.

— Ce să-l drăcuiești, Ioane, că nu-i de glumă! reluă Titu întărîtat puțin de nepăsarea lui. E lucru foarte serios și poate să te bage și-n temniță!... Că Simion ca Simion... cu el te-ai fi învoit tu omenește. Dar s-a pus și popa pe capul tău, auzi? E foc pe tine, nu alta! Zice că nu te iartă pînă nu te vede la răcoare... El i-a făcut pîra lui Simion și s-a pus martor... Nu știu ce are cu tine...

Ion scuipă iar, își trase pălăria pe ochi și tăcu. Auzise și el ceva din toate acestea. I-au intrat pe-o ureche și i-au ieșit pe cealaltă. I se păreau fleacuri față de cele ce se dospeau acuma în sufletul lui. Bătaia cu Simion nu stîrnise în sat mare vîlvă, căci Simion era o fire arțăgoasă, gata veșnic să ia de piept pe ori-cine. Pe urmă încăierările din pricina pămînturilor erau mai dese chiar decît certurile flăcăilor la horă. Doar amestecul preotului dăduse puțin de vorbă pe la circiumă... Ion însă era atît de pătruns de încrederea mereu nelămurită ce i-o deșteptaseră lacrimile Anei, încît parcă veșnic umbla prin nouri. Simțea totuși nevoia unui imbold care să-i limpezească gîndurile și să-i îndrumeze faptele. Avea răbdarea să-l aștepte nepripit, convins că trebuie să vie de undeva. Și fiindcă de cîte ori își sfărîma mintea singur să-și găsească drumul, se izbea parcă numai de porți zăvorite — căuta să nici nu se mai gîndească la ceea ce va trebui să se întîmple. Acuma tocmai începuse să-l împresoare bănuielile și să-l înfurie.

— Lasă-i, domnișorule, că de data asta nici capul nu mă doare, făcu dînsul, ca și cînd vorbele lui Titu i-ar fi crestat limba.

Titu, crezînd că flăcăul se sfiește să zică ceva rău despre Belciug, urmă mai aprins:

— De ce să-i lași, Ionică? Ori ți-e frică de popa?

— Ba nu mi-e frică nici de Dumnezeu, dacă mi-i sufletul curat, domnișorule!

— Nici să nu-ți fie, că om mai urîcios ca Belciug nu se află sub soare!... Cîinos la suflet și viclean ca dracul... A început să mă scîrbească de cînd am văzut că-și pune mintea cu flăcăii și-și vîră nasul în sfezile voastre...

Într-adevăr, pînă deunăzi, Titu, singur din toată familia, părtinise pe preotul Belciug. Chiar cînd părinții lui se mai ciorovăiau cu dînsul, prietenia lor rămînea neatinsă. Popa îl lua cu trăsura ori de cîte ori se ducea în Armadia sau la Bistrița și trăgeau cîte un pui de chef, ocărind împreună pe unguri, căci Belciug era mare naționalist, deși nu se prea arăta a fi, de frică să nu-și piardă ajutorul de la stat, fără de care n-ar mai fi putut trăi în rîndul oamenilor... Înverșunarea lui împotriva lui Ion însă zdruncinase dragostea lui Titu. Mai întîi i se părea nedreaptă și nedreptatea totdeauna îl revolta, afară dacă, nu por-nea de la dînsul. Pe urmă Ion îi era tot atît de drag pe cît îi fusese Belciug. Mîndria flăcăului, istețimea și stăruința lui de a împlini ceea ce își punea în gînd, voința lui încăpățînată îi plăcea tocmai pentru că toate acestea lui îi lipseau, măcar că ar fi dorit mult să le aibă. Se hotărîse chiar să spună preotului că e nedrept cu Ion, dar niciodată nu găsise momentul potrivit și mai ales curajul trebuincios. Acuma, față cu flăcăul, își vărsa toată nemulțumirea pe care ar fi vrut s-o trîntească lui Belciug. Îl mira însă și-l încurca înfățișarea lui Ion care-l asculta parcă ar fi fost vorba de altcineva. În cele din urmă Titu își curmă indignarea și întrebă iscoditor:

— Mi se pare mie că alte necazuri te mănîncă pe tine, mai mari?

Ion se opri, își încrucișă brațele pe piept și-l privi lung. Titu vedea cum îi scapără ochii în întu-nerec, ca la pisici.

— Altele, domnișorule, bine zici, răspunse scurt și apăsat.

— Și nu-mi spui mie? se supără Titu. Să știi, Ioane, că m-ai supărat! Zău m-ai supărat...

Flăcăul își îndreptă sumanul pe umeri ca și cînd nu s-ar fi putut hotărî să vorbească. Titu însă, muncit de gîndul că are să descopere cine știe ce taină mare, îi dădu ghes nerăbdător:

— Hai, spune ce te doare! Iute!... Hai!... Stăteau în mijlocul șoselei sub Rîpele-Dracului. Dinspre Pripas se apropia o caleașcă în trap grăbit. Se dădură amîndoi la o parte, iar Ion își ridică pălăria, zicînd „bună searaˮ necunoscuților din trăsură. Apoi, cînd uruitul roților se potoli, spuse foarte rar:

— Trebuie să iau pe fata lui Vasile Baciu, domnișorule!

Titu rîse cu o voioșie decepționată:

— Asta ți-i supărarea?... Fugi d-aici, Ioane, că rîd și curcile de tine!

— Asta-i, domnișorule, și-i mare! Că badea Vasile nu mi-o dă și, dacă nu mi-o dă de bunăvoie, e rău de tot!...

— Nu înțeleg de ce te agăți tu de fata asta? E slăbuță și urîțică... Fu unul n-aș lua-o nici să mi-o cîntărească în aur!

— Așa-i, așa-i, dar fără dînsa nu mai scap de sărăcie pînă-i Prut și Șiret!

— Aaa! făcu Titu după o pauză ce voia să tăl-măcească gravitatea situației. Așa da, adevărat! E greu!

— Așa-i? zise Ion mulțumit că și domnișorul îi înțelege acum necazul. Învață-mă d-ta ce să fac și cum să fac, că ești om învățat!...

Titu, în realitate, nu prea înțelegea nici încăpă-țînarea lui Ion de-a lua pe Ana, și nici pe a lui Vasile Baciu de a nu i-o da. El vedea în amîndoi niște țărani deopotrivă de treabă, între care nu e nici o deosebire. Dacă Ion n-are avere, în schimb e mai dezghețat și mai harnic, ceea ce face uneori cît o moșie. Deoarece însă rolurile de povățuitor îl măguleau, se sili să găsească un sfat bun care să-l ridice în ochii flăcăului.

— Dacă nu vrea el să ți-o dea de bunăvoie, trebuie să-l silești! zise Titu după un răstimp de gîndire, nehotărît puțin, ca și cînd ar fi vrut să vadă cum îi va primi Ion vorbele.

Flăcăul tresări. I se păru că în minte i s-a des-chis deodată o dîră luminoasă care îi arăta lămurit calea. Oftă prelung, parcă i-ar fi căzut o povară uriașă de pe inimă. Ridică privirea cercetător, ca un hoț prins cu ocaua. Mulțumirea îl strîngea de gît încît nu putu rosti nici un cuvînt.

— Poți să-l silești? Ai cum să-l silești? întrebă Titu neînțelegînd tăcerea lui.

— Pot, domnișorule! izbucni Ion aspru, cu amenințare în glas.

Porniră apoi iar la drum, dar nu mai schimbară nici o vorbă pînă la poarta învățătorului. Flăcăul nu mai simțea nici o nevoie de palavre zadarnice, cînd acuma știa limpede ce trebuie să facă. Acuma îl rodea numai nerăbdarea să isprăvească mai curînd, să-și împlinească scopul. Titu tăcea fiindcă nu era sigur dacă povața lui a fost folositoare, mai ales după răspunsul dîrz care-i răsuna mereu în ureche.

— Mulțumesc, domnișorule, că mi-ai deschis capul, zise Ion despărțindu-se.

În casa Herdelea ardea lampa. Lumina unei ferestre se revărsa toată asupra flăcăului, care avea pe față o hotărîre strălucitoare. Văzîndu-l, Titu simți un fior de spaimă.

— Ia seama, Ioane, să nu dai cu oiștea-n gard! murmură dînsul zîmbind zăpăcit.

— De-acu lasă pe mine, domnișorule, că-mi știu eu datoria! răspunse Ion cu o bucurie atît de largă că se pierdea într-un rînjet prostesc.

Titu intră în casă cam uluit de izbucnirea lui Ion. Deși nu pricepea ce s-a putut urni în sufletul lui deodată, bănuia totuși că a dezlănțuit o pornire atît de sălbatecă încît îl cutremura. Cum dădu însă de lumină și cum mirosi mîncarea, uită pe Ion și-i reveni în gînd Roza Rang. Astfel se însenină iar și, frecîn-du-și mâinile, zise cu o mîndrie prin care voia să dea a înțelege tuturor că a pus la cale un lucru mare:

— Foarte drăguță nevasta lui Lang! E o plăcere să stai de vorbă cu ea!...

Herdelea aprobă în tăcere, căci și lui îi plăcea Rozica, cu toate că dragostea i-o arăta numai prin glume pipărate, spuse într-o ungurească foarte stricată, care pe femeie o înveseleau totdeauna. Dăscă-lița însă bufni morocănoasă:

— Repede vă mai speriați și voi de toate zdren-țele... Dacă și aia-i drăguță, apoi ce să mai zici de mama pădurii?... Cum poate să fie drăguță o femeie care-i atît de proastă că nici măcar nu știe românește?

Doamna Herdelea avea un dispreț adînc pentru femeile care nu fac copii. Pe Roza Lang însă era și mai furioasă pentru că, de cîte ori se întîlneau, voia s-o silească să vorbească ungurește, mirîndu-se mereu cum se poate să nu știe ungurește soția unui învățător de stat. Dăscălița n-ar fi mărturisit în ruptul capului că nu știe, ci spunea cu mîndrie că nu vorbește fiindcă îi sunt urîți ca dracul ungurii și limba lor.

Laura și Ghighi se întorseseră acasă singure. Un-gureanu nu se mai oferise, ca altădată, să le însoțească. Din Jidovița pînă în Pripas, Laura a plîns desperată, fără să scoată-o vorbă. Ghighi însă, bănuind pricina lacrimilor surorii sale, a ocărit toată vremea pe Aurel, găsindu-i mai multe cusururi chiar decît înșuși bătrî-nii cînd erau mai porniți. Ocările ei și oboseala dru-mului au potolit puțin durerea Laurei. Îndată ce a ajuns acasă, s-a retras în salon ca să nu bage de seamă părinții că a plîns. Oricît se silea să se stăpînească, nu-și putea opri lacrimile. Simțea într-una ca și cînd o casă întreagă s-ar fi prăbușit peste ea și nu e în stare să se ridice dintre dărîmături. Cînd Ghighi veni s-o cheme la masă, minți c-o doare capul. Ar fi murit de rușine să fi fost acuma nevoită să se uite în ochii oamenilor care i-ar fi ghicit îndată supărarea.

După cină Herdelea, aducîndu-și iar aminte de scrisoarea lui Pintea, deschise ușa odăiei unde Laura își frămînta nenorocirea, și-i zise din prag:

— Dar cu omul cela ce facem, domnișoară? Tu, care știi atîtea etichete, nu crezi că-i vremea să-i răspundem?

Întrebarea se înfipse în inima fetei ca într-o rană proaspătă. Lacrimile o podidiră mai furtunos, în vreme ce buzele ei murmurau cu resemnare:

— Scrie-i, scrie-i, fire-ar al dracului!... Cine te oprește să-i scrii?... De-acuma mi-e totuna...

Ghighi se repezi numaidecît, adăogînd:

— A spus ea vreodată să nu-i răspunzi? Da’ ce, crezi că ea-i proastă să lase pasărea din mînă pe cea din gard? Ori ați fi vrut să nu mai vorbească cu nimeni pentru că a cerut-o domnul Pintea? Așa sunteți d-voastră, cântați cearta cu luminarea și pe urmă mai ziceți că alții se ceartă.

— Bravo, bravo, strigă Titu, triumfător. Asta-mi place! În sfîrșit, bine c-ați venit tot la vorba mea... Dacă m-ați fi ascultat de la început, azi Laura ar fi fost mireasă...

Laura plîngea cu hohote. Ghighi alergă la ea s-o mingile, după ce mai iutii închise iar ușa. Bociră amîndouă un răstimp, apoi Ghighi se reculese și vorbi, alintînd-o:

— Lasă-l încolo, Laura dragă, nu-ți mai face sînge rău pentru un netrebnic! Merită un stricat ca el să-l plîngă o ființă gingașă și distinsă ca tine?... Vezi, eu am avut o presimțire sigură că-i un ticălos... Știi, ți-am spus și astă-vară, la sindrofia de la Elvira!... De altfel și Alexandrina mi-a povestit chiar azi că fata popii din Vărarea, știi, toanta ceea de Vica, i-a făcut farmece și că acuma prostănacul de Ungureanu se duce mereu-mereu pe la ea, ba că popa, bețivul, l-a și pus să jure în biserică și cu mina pe Evanghelie, că îndată ce va ieși doctor va lua pe Vica!... Acuma vezi și tu cît e de murdar și de nevrednic de iubirea ta, Laura dragă!...

Bătrînii erau mulțumiți c-a dat Dumnezeu și i-au venit Laurei gîndurile cele bune. Dăscălița, miș-cată, se apucă să spele vasele, bolborosind o rugă-ciune ce o știa dînsa, încă din tinerețe, anume pentru asemenea ocazii fericite. Herdelea însă scoase din buzunar scrisoarea a optzecea a lui Pintea și o citi din nou, cine știe a cîtea oară, cu multă băgare de 5 seamă. Clătină apoi din cap, îngîndurat, vrînd să învedereze nevestei și lui Titu că nu-i ușor să ticluiești un răspuns cum se cuvine, cinstit și drept și frumos, unei asemenea scrisori. Se așeză la masa de scris, lucrată de el însuși acum vreo douăzeci de ani, aprinse o luminare, puse scrisoarea lui Pintea lîngă călimară, își atîrnă după urechi niște ochelari pe care nu-i întrebuința decît în momentele cele mai solemne, căci vedea mai bine fără ei, stătu cu fruntea încrețită ca să-și adune gîndurile și apoi începu să aștearnă pe hîrtie, bătrînește:

„Mult stimate și iubite fiule George! Află că rîndurile tale multă bucurie ne-au pricinuit, văzînd într-însele gîndurile tale bune și prea-vrednice. Și mai află că Laura este doritoare de-a te vedea în casa noastră cît mai grabnic...ˮ

Capitolul IV NOAPTEA

De cînd a văzut că Ion se înstrăinează de Ana din ce în ce mai rău, George Bulbuc a început într-adevăr să meargă mai în fiecare seară pe la Vasile Baciu. Fata îi era acum mai dragă. Gălăgia ce se făcuse în jurul ei, din pricina lui Ion, i se părea c-a înfru-musețat-o și i-a ridicat prețul. Știa bine că Ana nu se va înmuia cu una, cu două, dar nădăjduia că, pînă în cele din urmă, îi va birui împotrivirea.

Căci acuma numai de ea atîrna. Cel puțin așa credea el. Feciorul Glanetașului are alte necazuri pe cap decît să-l mai bată gîndurile cu Ana. După pozna cu Vasile Baciu, după dojana din biserică, după bătaia cu Simion Dungu ce-ar mai putea aștepta Ion? Dovadă că nimic, este faptul că nici nu se mai arată pe la Ana. La horă nu mai joacă cu ea. În sat umblă vorba că se va însura în cîșlegi cu Florica... Va să zică din partea aceasta calea lui George e slobodă...Numai Ana să se dea pe brazdă... Dar Ana îl ocolea, avea ochii veșnic roșii de plîns ascuns. Asta înseamnă că în inima ei nu s-a zdruncinat iubirea pentru Ion. S-a gîndit George și s-a răzgîndit. Pe urmă s-a sfătuit cu maică-sa, o femeie uscată, cu nasul ascuțit și ochii mici căzuți în fundul capului, care vedea în toate lucrurile neplăcute vrăjitorii și farmece. Ea l-a învățat se să ducă la ghicitorul din Măgura, să-i dezlege pe Ana. George s-a dus, ghicitorul i-a descîntat... Zadarnic. Atunci a început să se necăjească. Neînduplecarea fetei îi jicnea mai ales mîndria. Se credea cel dintîi flăcău din sat și suferea cînd cineva nu i-o recunoștea. Din pricina aceasta a avut atîtea ciocniri cu Ion care pretutindeni i-o lua înainte, pe care mai toți flăcăii îl priveau ca pe un fel de vătaf al lor. În sinea lui simțea și el că al Glanetașului are ceva de-l întrece în fața oamenilor. N-o mărturisea însă nimănui și se supăra cînd i-o spuneau alții. Adică de ce-ar fi mai breaz Ion ca dînsul? Carte știe și el; e chiar abonat la <hi>Foaia poporului</hi> . Prost nu e, voinic este, deși nu e bătăuș. Adevărat că are o fire blîndă, dar cînd se mînie e în stare să facă și moarte de om. Ion e mai sprinten, mai osos, mai șiret, adevărat, dar el e mai așezat, mai cumpănit, ca omul care are ce pierde. Toma Bulbuc e cel mai bogat țăran din Pripas, mai cu stare decît însuși popa Belciug, iar George e singur la părinți. Harnic și muncitor și strîngător este cum nu se găsește al doilea. Din munca lui a adunat banii cu care a cumpărat iarna trecută cel din urmă petec de pămînt al lui Dumitru Moarcăș...

Vasile Baciu îl primea totdeauna voios, îl poftea să șadă, îl cinstea cu rachiu „îndulcit de fata meaˮ. George zîmbea și se uita cu coada ochiului la Ana, care mereu își făcea de lucru pe lîngă vatră și de-abia răspundea la vorbele lui. Dintru-ntîi a crezut că sfiiciu-nea ei este prefăcătoria obișnuită a fetelor față de flăcăi, mai ales cînd le văd și părinții. Curînd a trebuit să înțeleagă că Ana tot nu-l vrea pe el și că tot după Ion oftează. Atunci a plecat înjurînd-o în gînd și hotărît s-o lase în plata Domnului. Mintea însă îi rămînea tot la ea și a doua seară pornea iar glonț la Vasile Baciu, să se necăjească iar prinzînd-o cum suspină și lăcrimează după cellalt. Se încăpățîna din zi în zi. Se simțea jicnit de răceala ei și începea s-o iubească aievea. De unde pînă acum voise s-o ia numai pentru că era fata lui Baciu și fiindcă părinții lor i-au sortit unul altuia, azi o rîvnea cu patimă și i se părea frumoasă ruptă din soare. Nu îndrăznea să spovedească nimănui ce-l durea. I-ar fi fost rușine să afle cineva că el nu e în stare să-i dobîndească dragostea. Aceasta l-ar fi înjosit în fața lumii, înălțînd în aceeași vreme pe Ion. Se mustra chiar că a ascultat pe maică-sa de și-a bătut picioarele degeaba pe la ghicitori. I-ar fi venit mai bine dacă ar fi băgat de seamă Vasile Baciu ce se petrecea în inima Anei. Dar bătrînul nu putea bănui nimic. El știa doar atîta că fata lui trebuie să se mărite cu George, pentru că lui așa i s-a năzărit. Cu cît îl primea el mai bine, cu atît credea că va merge mai ușor. George se chinuia că pe cînd satul fierbea că merge la Ana, el era nevoit să petreacă toate serile ascultînd palavrele lui Vasile despre războiul din Bosnia unde povestea c-ar fi făcut atîtea vitejii de l-a pupat însuși împăratul. Ar fi fost de o mie de ori mai bucuros să se fi putut învoi cu fata spre a se întîlni pe furiș, căci asta ar fi fost o dovadă de dragoste. Ana însă ofta de cîte ori tatăl ei se jura că la iarnă vor face nunta, măcar de-ar plezni fierea în dezmă-țatul Glanetașului.

De altfel Ana, de cînd a văzut pe Ion îmbrăți-șîndu-se cu Florica și mai ales de cînd i-a ajuns la urechi că a și cerut-o, trăia într-o frămîntare cu atît mai dureroasă cu cît trebuia s-o tăinuiască. Era o fire tăcută și oropsită, menită parcă să cunoască numai suferința în viață. A crescut singură, lipsită de o dragoste părintească mîngîietoare. Mama a lăsat-o fără aripi. Își aducea aminte doar ca prin vis de ogoirile ei blînde pe care nu le-a mai întîlnit niciodată. Tatăl ei o iubea, dar cu o iubire plină de toane. Vorbe bune a auzit prea puține de la dînsul; bătăi însă a suferit nenumărate, mai pe dreptate, dar mai mult din senin. Prietenie cu alte fete nu putea lega. Sufletul ei căuta o dragoste sfioasă și adîncă. Zburdălnicia o întrista. Chiar peste veselia ei plutea totdeauna o umbră de melancolie... În Ion al Glanetașului apoi descoperise deodată tot ceea ce-i dorea inima. Întîia oară, acum cîteva luni, cînd au stat de vorbă mai îndelung, s-a simțit ademenită. De atunci își zicea mereu că fără de el ar trebui să moară. Era singurul om în ale cărui cuvinte tremurau mîngîierile rîvnite în fundul inimii ei. Nu mărturisea dar nici nu ascundea tatălui ei iu-birea ce-o cuprinsese și de care nu putea să se despartă nici moartă. Sudălmile și amenințările lui, ca și revenirea lui George, n-o speriau de loc și nici nu-i clinteau hotărîrea. În gînd căuta veșnic prilejuri să întîlnească pe Ion, să-l întrebe, să-l roage, să-i cadă în genunchi ca să n-o ocolească. Nu înțelegea purtarea lui, pe care-l știa atît de încăpățînat și de bun. Depărtarea și lipsa lui însă îi sfîșiau inima. Își zicea uneori că poate fuge de dînsa, că poate n-o mai iubește... Atunci își pierdea brusc toate nădejdile și o cuprindeau gînduri de moarte. Mai ales după întîlnirea cu Ion, pe drumul cel vechi, cînd el n-a găsit nimic să-i spună, cînd n-a luat-o în brațe, deși fuseseră singuri — gîndurile negre începură s-o stă-pînească mai des. Joia, ducîndu-se la bîlciul săptă-mînal în Armadia, cu ouă, păsări, brînză, lăptării, trecînd în zorii zilei pe cărarea de lîngă Someș, dincolo de Jidovița, se oprea acuma mereu în dreptul stăvila-rului și privea lung vălmășagul apelor adînci care parcă o chemau. Ce să mai aștepte în viață, dacă ce i-e drag o părăsește? Ropotele valurilor care se zvîr-coleau năvalnic, în clocote mugitoare, o învăluiau cu zgomote asurzitoare, stingîndu-i toate dorurile și năzuințele. Se clătina pe picioare. Simțea că dacă s-ar pleca puțin, ar aluneca în gura morții, unde într-o clipire, s-ar sfîrși toate suferințele...

Totuși într-un colțișor al sufletului ei, chiar în mijlocul chinurilor celor mai crîncene, mai simțea pîlpîirea unei fărîme de nădejde care o îndemna să creadă că încă nu e totul pierdut. Grăuntele de speranță care nu părăsește pe om pînă nu-și dă ulti-ma suflare, care mai licărește în ochii muribundului chiar cînd inima a încetat de-a mai bate și cînd trupul a înghețat pentru totdeauna — îi dădea și ei puterea să mai aștepte și să stăruiască...

Și astfel, într-o noapte, după ce plecă George și după ce tatăl ei stinse lampa și se culcă, Ana, plînsă și frîntă, ieși în ogradă, cum mai ieșise de atîtea ori zadarnic de cînd Ion nu se mai abătea pe la dînsa, cu scînteierea de nădejde în inimă că poate cine știe?

Noaptea era neagră și mohorîtă, noapte de toamnă, tristă și năbușitoare. Nouri groși, plumburii, măturau crestele dealurilor care împrejmuiau Pripasul, învol-burîndu-se în văzduh, înnegrindu-se și limpezindu-se ca niște balauri năpraznici porniți parcă să înghită dintr-o sorbire satul ce dormea adînc și mut. Pomii prin grădini dîrdîiau cutremurați de frig, cu niște glasuri plîngătoare și ostenite.

Fata, desculță, strîngîndu-și pe piept năframa, păși sprinten spre poartă, zgîlțîită de o frică neînțeleasă și de frigul care o pătrundea la os. Deschise vranița cu mare băgare de seamă, ca să nu scîrțîie, și vru să iasă în uliță. Se opri însă deodată, trăznită de spaimă. O mogîldeață neagră stătea răzimată de stîlpul porții. O clipă Ana n-avu măcar puterea să deschidă gura. Apoi, reculegîndu-se, întrebă în șoaptă:

— Cine-i aici?

— Fu, răspunse un glas gros, împrăștiindu-se în întunerec pe niște aripi nevăzute.

— Ionică? murmură Ana într-o izbucnire de fericire, agățîndu-se de dînsul și repetînd printre lacrimi: Ionică! Ionică!

— Am așteptat să plece George, răsună iarăși glasul lui Ion cu o tremurare de părere de rău. De cîte ori n-am tot așteptat așa, iar tu, Ana...

Se întrerupse ca și cînd i s-ar fi înfipt un cuțit în beregată.

— Hai în casă, Ionică, scînci fata, trăgîndu-l de mîneca sumanului. Pe urmă aducîndu-și aminte de tatăl său, care ar scula tot satul în tălpi să știe că i-a adus pe Ion în casă, adăogă mai plîngătoare: Ori baremi în ogradă... pe prispă... Vino!...

Ion nu intră. Atîta voise: să-l vadă ea și să știe hotărît că n-a părăsit-o. Așa își chibzuise dînsul calea pentru a sili pe Baciu să i-o dea. Ca să izbutească, trebuie s-o ia domol. Altfel i se primejduiau planurile. Acuma știa bine cum are să-l silească. Numai să nu-și piardă răbdarea. Graba strică treaba. Fără dibăcie și șiretenie nu ajungi la mal niciodată.

Îi zise repede, scurt: „noapte bunăˮ și se pierdu în beznă înainte ca Ana să mai fi putut răspunde. Dar pașii i se mai auziră pe uliță, leopăind rar prin noroi, îndepărtîndu-se din ce în ce pînă ce se stinseră de tot. Buzele fetei bîlbîiră rugătoare în singurătatea ce o învăluia:

— Ionică! Ionică!...

Rămase totuși cu o mulțumire mare în suflet. S-a întors la ea, va să zică o iubește!... Poate că nici-odată n-a avut visuri mai frumoase ca în noaptea aceasta.

De a doua zi, Ana parcă ar fi fost alta. Fața i se îmbujoră de o încredere senină. Umbla mai sprintenă, muncea mai cu drag și simțea nevoie ciudată de a arăta lumii întregi că e fericită.

George, observînd îndată schimbarea, s-a bucu-rat mai întîi crezînd că s-a dat pe brazdă. Ana nu mai ofta și nu mai lăcrima. Părea însă grozav de nerăb-dătoare și stătea ca pe niște spini, parcă de-abia ar fi așteptat să-l vadă urnindu-se... Gîndindu-se mai bine, George își zise pe urmă că trebuie să fie ceva la mijloc. Și gîndindu-se iar, îi fulgeră prin minte: „Ion!ˮ

Vru să-l îndepărteze și nu mai putu. în urechi îi vîjîia ca o bătaie de ciocane:

„Ion!... Ion!... Ion!...ˮ

Cînd, a doua zi, straja îi aduse citația, Ion strînse din umeri nepăsător, întrebă în ce zi e judecata, căci nu pricepea scrisul unguresc, și o dădu Zenobiei s-o pună bine, după grindă, ca să nu uite sorocul. Numai o clipă și-a zis: „adică tot e adevărat?ˮ și pe urmă nici nu s-a mai gîndit la Simion Lungu, cum de altfel nu se gîndise nici pînă acuma. Seara se duse iar la Ana. Și de-aci încolo mereu...

Glanetașu s-a speriat de citație și l-a cicălit destul să dea fuga la domnul învățător, să se roage să-l povățuiască cum și ce să facă. Herdelea era doar tot atît de vestit că știe legile mai bine ca orice avocat, pe cît era de prețuit pentru că nici un doctor nu trăgea măselele mai repede și fără durere ca dînsul. Altădată Ion alerga cu toate fleacurile să-i ceară sfaturi sau să se înțeleagă măcar cu domnișorul Titu; de ce nu s-ar duce acuma cînd e vorba de judecată și cînd se știe că judecătorii nu glumesc? Vorbele bătrînului însă nu s-au lipit de dînsul. Gîndurile lui acuma erau toate și mereu la Ana. Pînă ce nu va fi silit pe Vasile Baciu să i-o dea de nevastă, împreună cu toată moșia, nu mai voia să audă nimic...

Ziua judecății cădea într-o joi. Fiind bîlci în Armadia, Ion a plecat laolaltă cu părinții săi, care duceau două mierțe de porumb, să le vîndă, ca să mai plătească din dări, deoarece primarul începuse a umbla prin sat, întovărășit de practicantul notarului, luînd zăloage de la cei ce erau rămași în urmă.

Zîmbea un soare bătrînesc de toamnă, învăluind hotarele într-o lumină galbenă, potolită, care încălzea tocmai cum îi place omului mai bine. Sub îmbrățișa-rea blîndă a razelor pămîntul amorțit parcă respira iar mai zdravăn, copacii își resfirau mai tihniți frunzele arămii. Șoseaua uruia neîncetat de căruțele care se întreceau s-ajungă mai curînd la bîlci. Pripăsenii, mergîndmai toți pe jos, cu saci sau dăsagi în spinare, pășeau voinicește și vorbeau tare de răsunau rîpele și pădurile... în Jidovița cîrciumarii botezau rachiul, pregătindu-se pentru după-amiazi cînd oamenii, la întoarcere, se vor opri cu toții să închine cîte un pahar de mulțumire, c-au vîudut sau cumpărat ce au putut...

Armadia începe îndată la cîteva sute de pași dincolo de podul de peste Someș. Un orășel lunguieț, împrăștiat pe țărmul rîului pînă la poalele dealurilor, urcîndu-se chiar și pe coastă cu casele. De departe strălucește mîndră biserica cu două turnuri și clădirea liceului românesc, podoabele cele mai de seamă ale Armadiei și ale întregului ținut. De altfel tot tîrgușo-rul e trei-patru străzi care se întîlnesc într-o piață largă, în fața bisericii.

Glanetașu, cu Zenobia și cu Ion, o apucă pe lîngă Someș, fiindcă-i calea mai scurtă, și ies lîngă școala primară românească în strada Liceului. în dreptul judecătoriei, care se află peste drum de o bisericuță veche catolică, Ion se oprește și trece dăsagii cu porumb în spinarea mamei sale. Își dau întîlnire în piață și apoi bătrînii pornesc înainte, iar feciorul rămîne pe trotoarul de lespezi lucii, scuturîndu-și hainele de perii ce-i luase de pe dăsagi.

Judecătoria era o clădire mare, posacă, galbenă, cu un etaj și cu ferestrele zăbrelite; în fața ei, afară, lîngă poartă, se aflau două bănci de scînduri, pe care se odihneau pricinașii pînă le venea rîndul, căci funcționarii copleșiți de lucru, nu-i sufereau înlăun-tru, pe coridor sau în sala de așteptare.

Ion sosise prea devreme. Pînă la nouă, cînd se deschidea cancelaria, trebui să aștepte pe-afară, în tovărășia altor țărani, de prin sate îndepărtate, veniți ca și dînsul. Tocmai tîrziu își aduse aminte de Simion Lungu și-l căută din ochi, fără să-l găsească.

Cînd în sfîrșit un aprod ungur foarte roșu la față și cu o mustață pomădată și răsucită, începu să strige pe împricinați, se opri în fața porții trăsura preotului Belciug. Pe capră, lîngă vizitiu, ședea țanțoș Simion.

„Mhm! își zise Ion batjocoritor. Îl aduce popa cu brișca!ˮ

Belciug coborî încet, spuse vizitiului să poposească la gazda lui pe Ulița Comorilor, unde trăgea totdea-una, și apoi intră pe poartă, ferindu-se de femeile care se îmbulzeau să-i sărute mîna. Simion rămase pe tro-toar, încurcat puțin, aruncînd o privire pe furiș spre Ion, care ședea pe bancă de vorbă cu un moșneag din Vărarea. Sosirea lui Simion îi stînjeni parcă pe toți dintru-nceput. O țărancă gureșă, așezată lîngă poartă, pe un fedeleș gol, rupse tăcerea, întrebîndu-l deodată:

— Oi fi avînd și d-ta vreun necaz pe-aici, măi bade?

Simion se uită la Ion și răspunse cam rușinat:

— Apoi am, vezi bine că am. Cine n-are?

Iară tăcură cîteva clipe. Dar pe urmă, încetul cu încetul, își reveniră cu toții și Simion povesti din fir în păr ce a pățit cu Ion, care făgăduia aprig tot. Se amestecară toți în vorbă, unii dînd dreptate unuia, alții celuilalt. Ciorovăiala însă îi apropia mereu.

Simion de altfel nu cerea decît brazdele pe care i le făgăduia flăcăul, căci de bătut s-au bătut în parte, în cele din urmă ascultară sfatul moșneagului din Vărarea: Ion să-i dea înapoi două brazde și Si-mion să-și retragă jalba. Spuse aprodului că s-au împăcat și îl rugară să le îngăduie să înștiințeze și pe domnul părinte că nu mai vor să meargă la judecată. Aprodul îi bătu pe umăr și le făcu semn să-l urmeze. Intrară în gang. în dreapta și în stînga erau birourile cărților funduare. Inima lui Ion bătu mai repede. Aci are el să vie cu Ana și cu Vasile Baciu, să-i scrie toate pămînturile pe numele lui... Urcară apoi pe o scară veche, foarte roasă. În odaia de așteptare dădură peste Belciug, care se plimba de ici-colo, cu pălăria în mînă, cu fața mai palidă ca de obicei. Aprodul, arătîndu-i pe cei doi țărani, îi zise rînjind mulțumit:

— S-au împăcat... Nu trebuie judecată...

Preotul se opri brusc, ca și cînd glasul aprodului l-ar fi speriat. Văzînd însă pe Simion împreună cu Ion, înțelese și se înfurie. Se băgase în cearta dintre dînși într-o clipă de necaz prostesc, crezînd că izbind pe feciorul Glanetașului are să simtă lovitura și familia Herdelea. Așa se grăbise de scrisese pîra lui Simion, susținînd-o și prin mărturia lui de preot. Peste cîteva zile însă, potolindu-și supărarea, i-a părut rău că s-a a mestecat. Nu se cuvine ca un preot să-și năpăstuiască credincioșii, tîrîndu-i în fața judecătorilor unguri. Ar fi fost mulțumit dacă s-ar fi putut împăca lucrurile, fără să mai ajungă prin Armadia, dar și fără să iasă dînsul micșorat, căci din gură tuna și fulgera mereu împotriva lui Ion. Fiindcă în asemenea împrejurări, pricinașii n-au îndrăznit să se învoiască acasă, Belciug a venit cam în silă la judecată, muncit de gîndul cum ar putea potrivi toate așa încît să rămînă cu fața curată. Își făcuse, plictisindu-se în sala de așteptare, o cu-vîntare bine simțită prin care să apeleze la inima ju-decătorului pentru a dobîndi iertarea vinovatului, dacă făgăduiește să se îndrepte... Atunci a picat aprodul cu împăcarea, răsturnîndu-i deodată toate intențiile. I se păru că țăranii s-au întovărășit ca să-și bată joc de dînsul.

— Piei din ochii mei, măgarule! se răsti la Si-mion, indignat. M-ai adus pînă aici ca acuma să mă faci de rîs înaintea oamenilor?... Bas’ că știu eu ce poamă ești și tu! Am să te învăț eu minte și pe tine, becisnicule!

Simion se făcu mic de tot și mormăi foarte încet să nu-l audă popa, dar totuși să-și poată zice că n-a tăcut:

— Apoi nu te-am adus eu, domnule părinte, că d-ta m-ai adus!...

Cîțiva țărani, care-și așteptau rîndul, se adunară ciopor într-un colț, spăimîntați. Numai o babă, neputîndu-se stăpîni, bolborosi:

— Mai rar popă ca aesta... în loc să împace oa-menii, îi învrăjbește...

Pe Ion îndîrjirea preotului îl ului. în gînd îi răsări deodată întrebarea: „Ce-o fi avînd cu mine?ˮ O presimțire urîtă începea să i se încuibeze în inimă. Pleoștit se apropie de fereastra ce dădea în curtea ju-decătoriei. Se răzimă de perete și se uită din ce în ce mai zăpăcit împrejur. În antreu se coborîse o tăcere grea, întretăiată numai de pașii preotului care își reluase plimbarea de ici-colo, mai nervos, aruncînd deseori priviri zdrobitoare spre Simion Lungu. Cînd Belciug obosi și se opri, se auziră din sala de jude-cată întrebări grăbite, într-o românească pocită, ros-tite de un glas aspru și urmate de răspunsuri umile, înfricoșate...

O teamă stranie cuprinse pe Ion încetul cu în-cetul. Simțea o amenințare de care nu se putea feri. Se mira cum de nu s-a sinchisit el de loc pînă acuma de afacerea aceasta? De ce nu s-a împăcat mai dinainte, cînd ar fi fost atît de ușor? Îi părea foarte rău că n-a cerut cel puțin învățătorului să-l lumineze ce să spună și cum să răspundă... Se întoarse și-și aruncă ochii afară. Curtea era strimtă, pardosită cu piatră și împrejmuită cu un gard de scînduri foarte înalt. În fund o casă joasă, cenușie, posomorită, cu ferestrele zăbrelite cu drugi groși de fier... Ion tresări. Asta era temnița. Un fior de groază îi furnică sufle-tul... În curte trei țărani tăiau lemne sub privegherea unui paznic în uniformă urîtă, cu pușca la umăr. Ță-ranii hîțîiau ferestrăul alene și nepăsători, pe cînd paznicul nu-i scăpa din ochi și doar uneori își în-drepta cureaua de la armă, mîndru și poruncitor. „Va să zică aici...?ˮ, se gîndi flăcăul, curmîndu-și însă firul gîndirii, cuprins de îngrijorare.

Alt aprod, bătrîn, leneș, cu ochelari, îi introduse înlăuntru. La biroul din mijloc, cu spatele la fe-reastra dinspre stradă, stătea un domn gros, cu o chelie ascunsă puțin sub niște fire rare de păr lung, cu ochii încruntați, avînd dinainte, pe masă, o cruce de metal. Belciug, cu o înfățișare solemnă, se așeză îndată în stînga, lîngă perete, pe un scaun. La alt birou, un domn sfrijit și gălbejit, cu mustăți cărămizii și cu o cărare aleasă foarte îngrijit, răsfoia într-un teanc de acte, scoase cîteva hîrtii și le puse ceremonios pe masa judecătorului. Aerul era apăsat și atît de vrăjmaș, încît cei doi țărani se uitară repede unul la altul, îngro-ziți, gata parcă s-o tulească în orice clipă.

Deodată însă întrebările judecătorului porniră nerăbdătoare. Cum te cheamă? De cîți ani ești?... Ion simți de-acum foarte limpede cum îl învăluie primejdia. De-acum s-a isprăvit... Nu mai e nici o scăpare... Cînd Simion răspunse, fără să se uite la Belciug, că s-au împăcat afară și că-și retrage jalba, mai avu o scînteiere de nădejde. Dar se stinse îndată. Judecătorul nici nu lăsă pe Simion să isprăvească, sări în picioare și începu să răcnească:

— Atunci de ce mai veniți pe-aici, ticăloșilor, să mă încurcați?... O să vă bag la răcoare pe amîndoi, o să vă...

Atunci Belciug se ridică de pe scaun și se apropie, zicînd cu sfială:

— Pardon... Două cuvinte...

Judecătorul mai rău se întărită. Începu să dăscă-lească și pe Belciug că de ce nu explică boilor c-aici e judecătorie unde oamenii au de lucru, nu să-și piardă vremea cu fleacuri... Preotul roși și rosti cîteva vorbe pe ungurește. Deși știa binișor ungurește, avea oroare să vorbească mai ales în fața autorităților, vrînd astfel să dovedească tuturor că românul nu re-nunță niciodată la drepturile lui. Judecătorul, care îl cunoștea, se zăpăci auzindu-l vorbind ungurește și deodată se îndulci. Îl pofti să ia loc, își trase scaunul mai aproape de dînsul, și-l ascultă cu mare luare-aminte. Belciug vorbi mult. Era în joc prestigiul lui față de țărani, care merita jertfirea trecătoare a unui principiu.

Ion și Simion nu mai înțelegeau nimic; doar pri-virile judecătorului care îi fulgerau în răstimpuri le spuneau că e vorba de ei și că nu e bine. Cînd încetă preotul, judecătorul se sculă iar și numaidecît se răsti la Ion:

— Va să zică tu ești spaima satului, cîine tică-los!... Bine. Foarte bine. Te dezvățăm noi de nebunii, fii pe pace!... Ai să vii să stai două săptămîni la răcoare ca să-ți treacă pofta de bătăi!... Mișelule și netrebni-cule!

Ion îngălbeni; apoi tot sîngele i se urcă în obraz.

Rosti, cu fruntea sus, cu ochii aprinși:

— Apoi să ne iertați, domnule jude, nu-i așa... Că eu n-am bătut pe nime-n lume, domnule jude...

— Să taci ticăloșule!... Nici o vorbă, că pe loc te pun în lanțuri!... Și acuma ieși afară!... Marș!

Flăcăul ieși clătinîndu-se, fără să mai vadă cum Belciug dă mîna judecătorului care-i zîmbește pri-etenos...

În aceeași joi, după-amiază, pe cînd Herdelea, profitînd de vremea frumoasă și călduță, sforăia închis în stupină, iar dăscălița cu fetele alegeau fasole pentru io mîncarea de seară, și vorbeau de Pintea, mirîndu-se că au trecut zece zile de la răspunsul lor fără ca el să mai fi dat vreun semn de viață — o căruță se opri în fața casei și, în vreme ce caii își scuturau clo-poțeii de la gît, un glas strigă pătrunzător:

— Domnule-nvățător!... Domnule-nvățător!...

Ghighi, recunoscînd glasul, se repezi afară, aruncînd vorba:

— E drăguța tatii!...

În vîrful căruței era cocoțată o săsoaică bă-trîioară și roșcovană, cu o față veșnic rîzătoare, care de patruzeci de ani, în fiecare joi se ducea în Arma-dia, la tîrg, cu căruța plină de pîine de vînzare. Her-delea o cunoștea încă de pe vremea cînd fusese elev la liceu. Toată casa o iubea și o poreclise „drăguța tatiiˮ, fiindcă pe cît îmbătrînea cu atît se hâîrjo-nea mai mult cu domnul învățător, în amintirea ti-nerețelor de odinioară.

— Fii bună, domnișoară, vino de ia scrisoarea asta pe care mi-a dat-o domnul Bălan de la poștă pen-tru dumneavoastră! zise săsoaica cu ochii zîmbitori. Că mi-e greu să mă mai cobor de-aci și caii-s nebu-nateci...

Ghighi alergă, curioasă, la căruță. Drăguța, în-tinzîndu-i scrisoarea, întrebă în șagă, lungind vorbele, săsești:

— Da domnu-nvățător nu-i acasă?

— Tata doarme, drăguță! murmură Ghighi cu ochii la scrisoarea care era o telegramă, și apoi fugind într-un suflet în casă, tocmai din cerdac adăogă: Mulțumim, drăguță!

— N-aveți pentru ce, n-aveți pentru ce! vorbi săsoaica singură, mîngîind cu biciul șoldurile cailor care porniră îndată la pas.

Telegrama stîrni o emoție mare în toată casa. Doamna Herdelea îndeosebi privea toate depeșile drept niște cobitoare de rău. Numai două a primit de cînd e măritată, și amîndouă au fost fatale: una le vestise în trei cuvinte reci, moartea surorei ei celei mai dragi, prăpădită într-un spital din Cluj în urma unei ope-rații, iar a doua le-a adus știrea îmbolnăvirii sin-gurului ei frate pe care, pînă ce a ajuns ea la Monor, l-a găsit pe catafalc... Astfel, acuma se uitau toate trei înspăimîntate la fițuică, întrebîndu-se de la cine o fi și ce o fi cuprinzînd, închipuindu-și numai vești sinistre și neîndrăznind să o desfacă.

— Eu o rup și ce o fi să fie! strigă în cele din urmă Ghighi.

Cum își aruncă însă ochii în telegramă, cum iz-bucni voioasă:

— E de la Pintea!... Vine Pintea!... Mi-am zis eu că de la el trebuie să fie, dar n-am vrut să vă spun, ca să fie mai mare surpriza! adăogă apoi, învîrtindu-se prin odaie în pași de vals și fîlfîind hîrtia în aer.

— Ia s-o văd și eu! zise Laura, revenindu-și în fire, cu glasul tremurat de emoție. Și cum Ghighi nu se mai astîmpăra, sfîrși mai apăsat: Ei, dă-o-ncoace, nebuno, nu mă mai necăji!

Laura citi rar și solemn:

„Fericit nespus, sosesc sîmbătă — Georgeˮ.

Dăscălița, cu ochii înlăcrimați de bucurie, o citi de asemenea, și descoperi într-un colț, un adaos cu creionul: „Multe gratulări — Bălanˮ

— Uite ne gratulează bietul Bălan! murmură ea plîngînd de-a binelea.

Bălan era singurul funcționar român de la poșta din Armadia, prieten bun cu Herdelea. Știind că Pintea ceruse mîna Gaurei și trecîndu-i prin mînă telegrama, nu l-a lăsat inima să nu fie cel dintîi care trimite fa-miliei întregi felicitările cuvenite.

— Ce om bun, sărmanul Bălan, observă Ghighi, luînd hîrtia prețioasă. Dacă nu era el, cine știe cînd ne venea, că jidovii ceia de la cancelarie țin toate scrisorile cu zilele... Și cum a găsit el tocmai pe „dră-guța tatiiˮ!...

Cuprinsă de un nou fior de bucurie, Ghighi o tuli să scoale pe Herdelea, să-i comunice și lui vestea cea mare. Bătu cu pumnii în ușa stupinei, tropăind și din picioare, și strigînd:

— Tată!... Tată!... Vine Pintea!... Vine....

Deodată se opri și, țipînd ca din gură de șarpe, porni în goana mare spre casă, dînd din mîini, ca o desperată, căci sărind nebunește pe lîngă stupină, stîr-nise dușmănia unei albine care, mînioase cum sunt ele în preajma somnului de iarnă, s-a repezit la Ghighi și i-a înfipt acul drept în colțul gurii.

Speriate de țipetele ei, dăscălița și Laura îi ieșiră înainte ostoind-o. Herdelea, cu somnul în gene, se ivi în ușa stupăriei, mormăind:

— Da’ ce-i? Ce s-a întîmplat? Ce zbiară aia așa?

După întîia durere și spaimă, Ghighi plînse mai ales de frică să nu se umfle și să nu mai poată merge la serata dansantă, care pica tocmai acuma duminecă. Numai Herdelea o liniști, asigurînd-o că-i trece negre-șit pînă duminecă încît poate să fie chiar regina ba-lului.

Învățătorul studie apoi telegrama, cu ochelarii pe nas, de-abia ascunzîndu-și fericirea.

— Ei, prea bine... Să poftească și avem să-l pri-mim cum se cuvine! zise dînsul în cele din urmă, împăturind frumos telegrama și punînd-o în buzunar, ca să se poată făli cu ea la toți cunoscuții.

Pînă seara au adus pe tapet toate treburile ce le stîrnise sosirea pețitorului. Unde va trage Pintea? Iată o problemă gravă. Ei nu-l pot găzdui fiind mulți și neavînd decît trei odăițe. Dar, chiar dacă ar avea mai multe, n-ar ședea bine unui logodnic să petreacă nopțile în casa logodnicei. Va trebui deci să doarmă în Armadia. Masa însă poate s-o ia aici, precum poate să stea toată ziua, să se obișnuiască mai bine cu Laura. Firește, toate acestea înseamnă cheltuială grea. Ce are a face? O dată se mărită o fată... Vor tăia cîteva găini, neapărat. Dar nici carnea de vacă nu poate să lipsească, deși s-a cam scumpit. În orice caz, nici o masă nu se poate fără carne. De prăjituri vor îngriji fetele, căci Laura e meșteră mare... Bine ar fi dacă ar ști la ce oră va sosi sîmbătă. Înainte sau după prînz? Poate că s-ar putea ghici din telegramă... Nu se poate. Destul de rău că n-a precizat, ca să știe cum să orînduiască masa... Duminecă, firește, vor merge împreună la serata dansantă. Cine știe de nu vine chiar înadins ca să meargă și la bal împreună cu Laura, să se mîndrească în fața lumii cu așa logodnică frumușică. Laura roși pînă în vîrful urechilor și se întrebă ce vor zice fetele cînd vor afla că se logodește? Desigur că foarte multe vor invidia-o. Probabil însă că se cam știe în Armadia, căci nu se poate ca tata să nu fi bătut toba...

— Să știi că din pricina balului vine tocmai sîm-bătă! strigă Ghighi, muncită numai de gîndul seratei și ținînd la obraz o batistă muiată în apă rece. Eu ime-diat am ghicit!... Atît mai bine! Cel puțin avem un cavaler sigur!... Am să dansez pînă-mi fac pantofii ferfeniță!... Numai să nu mi se umfle sărăcia asta de înțepătură!...

Regretau toți că nu era și Titu acasă, ale cărui sfa-turi în privința primirii lui Pintea ar fi fost foarte folositoare. Titu însă, de o vreme încoace, mai mult stătea prin Jidovița decît pe-acasă.

Deocamdată se înțeleseră ca Herdelea să meargă mîine pînă-n ziuă, întovărășit de Ghighi, spre a face cumpărăturile trebuincioase. În acest scop învățătorul avea, mai întîi, să ia un avans din leafa lunei urmă-toare, ca să aibă cu ce ține piept cheltuielilor; apoi să vorbească cu măcelarul Ștrul din Jidovița, de la care luau pe datorie, să nu le facă pocinogul să-i lase fără de carne de vită.

Titu, sosind, ca de obicei, tocmai la masă, exclamă iar: „Foarte drăguță femeie d-na Langˮ, ceea ce însem-na că a întîlnit-o și era mulțumit. Apoi cercetă tele-grama cu mutra unui om care o așteptase, aprobă cu mici rezerve planurile de primire, găsind însă și pri-lejul de-a mai pomeni de cîteva ori de Rozica, cu niște ochi atît de strălucitori parcă mereu i-ar fi venit să povestească tuturor că e iubit de o femeie fermecătoare și că mîine-poimîine va fi un adevărat erou de roman sentimental.

Cînd să se ridice de la cină, se auzi o bătaie sfioasă în ușă.

— Da’ cine-o mai fi așa de tîrziu? zise Herdelea adăogînd tare: Intră!

Glanetașu se strecoră în odaie ca și cînd l-ar fi urmărit cineva de-aproape. Mărturisi, mereu încurcîn-du-se, ce-a pățit Ion azi-dimineață la judecătorie și rugă pe Herdelea să-i învețe cum să scape bietul băiat de temniță. Vestea căzu ca o bombă; indignarea umplu îndată toată casa. Dar Ion? De ce nu vine el? Bătrînul se zăpăci. I-e rușine că n-a venit înainte de proces, cum l-a îndemnat dînsul și cum ar fi fost bine, de poate nici nu pățea ce-a pățit. Se vede însă că Ion are ce are, că parcă nu-i sunt toți boii acasă... Toată familia ceru pe Ion.

În curînd Glanetașu se reîntoarse cu Ion și cu Zeno-bia. Flăcăul povesti cu de-amănuntul tot ce s-a întîm-plat, întrerupt deseori de Zenobia care afurisea cu gura plină și pe popa și pe Simion, și pe judecător.

— Pămătuful! strigă dăscălița la sfîrșit, fierbînd de revoltă.

După o tăcere de compătimire însă Ion întrebă cu lăcomie:

— Acu ce-i de făcut, domnule învățător?

— Apoi am să-ți fac o plîngere tocmai către ministrul justiției, ca să afle și cei mari cum se poartă cu oamenii domnii de pe-aici... Am să-ți fac, Ioane! Numai să-ți vie întîi sentința, peste cîteva zile, să vedem ce spun într-însa dumnealor!

Zenobia, drept mulțumire, își făcu o sumedenie de cruci, căzu în genunchi și bătu la repezeală vreo zece mătănii, stîrnind hazul tuturor. Plecară apoi toți trei blagoslovind pe Herdelea pentru că îi scapă dintr-o pacoste atît de grea.

— I-aș fi putut face jalba și acuma —zise învăță-torul după ce rămaseră singuri — dar vă trebuie trăsura lui Belciug la bal...

— Perfect ai chibzuit! murmură Titu, zîmbind foarte mulțumit, cu gîndurile la Rozica...

Pintea sosi spre seară, pe o vreme ploioasă, într-o brișcă galbenă, trasă de doi călușei iuți și grăsuni.

Ghighi, care mai mult stătuse pe-afară decît în casă,toată ziua, cu ochii pe șosea, zări trăsura de departe și, deși nu cunoștea pe Pintea, ghici că el trebuie să fie și dădu alarma cu însuflețire:

— Vine!... Iute, iute!

Întreaga familie apăru în ușa casei. Herdelea șopti Laurei să iasă mai în față, să vadă omul că-l așteaptă cu drag. Pintea, sub umbrela pe care ploaia de toamnă dărăbănea fără cruțare, scoase pălăria ceremonios, dînd din cap cu un surîs triumfător.

— Uite ce tînăr simpatic! murmură dăscălița 20 silind pe Laura să roșească.

Trăsura se opri o clipă în uliță, înaintea casei.

— Hai, Titule, deschide poarta! strigă Herdelea.

Titu se repezi în capul gol și brișcă intră în ogradă, după ce Pintea coborî și veni spre pridvor, ridicînd mai sus umbrela și ferindu-se să nu calce în noroi. Toți îl întîmpinară în cor:

— Bine-ai sosit!

— Bine v-am găsit! Bine v-am găsit! repetă dînsul intrînd în cerdac și scuturîndu-și umbrela peste parmac-lîc. M-a făcut leoarcă ploaia asta... Din Lechința pînă aici n-a stat nici un minut... Dar bine c-am ajuns...

Herdelea îl îmbrățișă și-l sărută pe amîudoi obrajii, ceea ce nu se obișnuia decît între neamuri. Pintea săru-tă mîna d-nei Herdelea care, fiind foarte mișcată și voind să se stăpînească, avea o înfățișare rece, zicîn-du-i „Bună ziua, domnule!ˮ Laura îi întinse grațios mîna, cu mi surîs cochet prin care căuta să-l încătușeze mai mult; el vru să-i spună ceva drăgălaș dar, neîn-drăznind s-o tutuiască, precum făcuse în scrisori, se mulțumi să-i sărute mai lung mîna și apoi, spre a-și ascunde zăpăceala, trecu la Ghighi căreia îi zise galant:

— Mi-a vorbit atîta despre d-ta... sora d-tale... încît te-am cunoscut imediat...

Titu dădu o mînă de ajutor vizitiului să deshame caii. Deoarece ei n-aveau șură sau șopron, îl sfătui să acopere brișcă cu o pătură, iar caii să-i bage în grajd, unde se mai găsește puțin fîn; dacă va mai trebui, vor cere de la vecini, că anul acesta este nutreț din belșug... Ploaia îl udă pînă la piele, ceea ce nu-l împiedecă să strîngă bărbătește mîna lui Pintea, care, împreună cu ceilalți, zăboveau tot în cerdac.

— Credeam că nici n-ai să mai vii pe ploaia asta scîr-boasă!... Ei, dar ce mai stați aici în umezeală?... Hai-dem în casă!... Leapădă-ți și tu, George, macferlanul și umbrela, că uite cum curge apa din ele!...

Îl duseră în salonaș. întrebările nu mai conteneau: cînd ai plecat, tinde ai poposit, ce-ai pățit pe drum? Și copleșindu-l cu întrebări încît el abia biruia cu răspunsurile, toți îl cîntăreau din ochi cu o curiozi-tate pe care nici măcar nu încercau s-o ascundă.

Era de vreo douăzeci și cinci de ani, cu o înfățișare plăcută, cu niște ochi negri cam mici și neastîmpărați și cu o mustăcioară cărbune, îngrijită. Părul aspru, pieptănat în sus, era retezat drept, ca o perie. Cu mișcă-rile iuți și îmbrăcat într-o redingotă puțin prea lungă, sub care purta o vestă îucheiată în nasturi deși pînă la gulerul alb și tare ce-i cuprindea gîtul scurt, n-avea mai nimic preoțesc nici în ținută și nici în vorbă.

Vedea cum îl examinează toată familia și aceasta îl încurca, dar totuși povestea mereu, căutînd vorbele cele mai alese și aruncînd deseori ochii la Laura, care stătea lîngă el, îl privea tăcută și se roșea ca sfecla cînd întîlnea căutăturile triumfătoare ale bătrînilor.

Pintea vorbi mai cu seamă despre părinții lui, pe care-i iubea mult. Tatăl său era preot în Lechința, iar Lechința era un orășel cam cît Armadia, însă împestri-țat cu toate neamurile și fără coloarea românească de aici. Herdelea își aduse aminte că a umblat și dînsul prin Lechința, acum vreo optsprezece ani, la o „reuni-une de învățătoriˮ, împreună cu Titu, care pe atunci era un băiețandru de vreo cinci anișori. Își aminti chiar că cunoscuse și pe tatăl lui George, care la banchetul de adio a ținut o cuvîntare înflăcărată... Pe urmă Pin-tea mai spuse că are mulți frați și surori, care aproape toți sunt gospodăriți și răspîndiți prin toate colțurile pămîntului românesc. Acuma i-a venit rîndul lui să-și întemeieze fericirea... Zicînd aceasta se uită cu mai multă îndrăzneală la Laura care se topi de rușine și se sculă repede, făcîndu-se că trebuie să caute ceva pe la oglindă, unde, privindu-se puțin, își potrivi părul la tîmple.

— Ei, fetelor — interveni iar Herdelea, frecîndu-și zgomotos mîinile — ia să ne aduceți voi ceva să mai dezmorțim oleacă pe George că văd că-i rebegit rău de ploaie și de frig... Cred că bei și tu, ginere, un șnaps fain de tot, știi românesc, de-al nostru?...

Fetele ieșiră ca niște sfîrleze, bucuroase că pot să-și comunice la repezeală impresiile. Așezînd pe o tavă păhăruțele și sticla cu rachiu fiert și îndulcit, Laura întrebă cu inima strînsă:

— Ce zici, Ghighițo?... Cum ți se pare?

— O, dar știi că-i foarte drăguț,se jură Ghighi din toată inima. Zău, Laura, e de o sută de ori mai simpa-tic ca Ungureanu... Mă și mir cum nu ți-a plăcut ție pînă acuma? Nu vezi că-i elegant, nu ca teologii ceilalți care se plimbă veșnic cu umbrela subțioară... Parcă nici n-ar fi teolog, parcă ar fi cel puțin inginer!

— Adevărat? stărui Laura strălucitoare... Nu-i prea mic?

— Ce mic? se cruci cealaltă. E doar tocmai cît tine de înalt... Adică de unde pînă unde vrei să fie negreșit ca prăjina de Ungureanu?... Ș-apoi n-ai văzut ce brișcă superbă are? Asta-ți spune cît de colo că-s oameni bo-gați și vrednici!

— Mie totuși mi se pare că-i prea mic, reveni Laura care dorea să audă cît mai multe laude spre a se con-vinge pe deplin și pentru a-și risipi toate îndoielile ce-i mai necăjeau uneori sufletul.

— Lasă, nu mai cîrti! Aveți să fiți o pereche încîn-tătoare! sfîrși Ghighi cu însuflețire.

Pintea bău puțin ca să nu-și închipuie oamenii că poate-i bețiv. În schimb limba i se dezlegă din ce în ce. Era vorbăreț din fire și-i plăcea și lui însuși cum po-vestește. Și astfel, după ce se mai obișnui puțin și-și învinse sfiala, începu iar despre rudele lui, apoi despre cunoscuții și prietenii comuni, pe urmă despre el însuși, despre viața lui în liceu, la seminar... Numai despre Laura nu scoase nici un cuvînt. De altminteri toți găsiră că așa se cuvine, căci chestia asta, fiind serioasă, nu trebuie adusă în discuție decît cu băgare da seamă și în momentul oportun...

Cînd Pintea conteni, fetele aruncară pe masă balul de mîine seară și pînă la cină avură vreme să-l macine. Firește că George venise înadins ca să nu lipsească de la faimoasa petrecere din Armadia. Nici Laura și nici Ghighi nu voiră să-i spună în ruptul capului în ce fel de toalete vor apărea, ca să-i poată face mîine o surpriză cu atît mai mare cînd le va vedea... Pintea, galant, își oferi brișcă lui spre a merge cu toții împreună, iar Herdelea se pregăti să primească, mulțumit că scapă ușor de grija trăsurii pentru mîine. Laura refuză con-sternată: ce ar zice armadienii de așa ceva? Apoi nici n-ar încăpea toți într-o singură trăsură, căci pe ele trebuie să le întovărășească cel puțin Titu și să-și ducă o sumedenie de cutii cu rochii, neputînd pleca de-acasă îmbrăcate ca să ajungă acolo într-un hal fără hal. Și, în sfîrșit, ele s-au înțeles să tragă la Elvira Filipoiu unde trebuie să se gătească... Primi însă bucuroasă ca Pintea să vie să le ia de la Filipoiu și să se ducă împreună la bal...

Cum tînărul nu se pronunțase încă unde are de gînd să petreacă noaptea și ca să nu-și închipuie c-ar putea fi găzduit aici, Titu,îndemnat de dăscălița, prinse un prilej și-l sfătui să tragă în Armadia la Augustin, un cărăuș foarte cumsecade, care are casă bună și n-o să-i ceară nici un ban cînd îi va spune că-i trimis de Herde-lea. Pintea nu se gîndise la aceasta, se zăpăci puțin și rugă pe Titu să-l însoțească făgăluindu-i în schimb să-l trimită acasă cu brișcă. Titu, firește, se învoi, mai ales în nădejdea că poate va avea norocul să zărească în trecere pe Roza Lang.

La masă Pintea de-abia mîncă, iar Laura ciuguli și mai puțin ca de obicei din bunătățile ce le căra Ghighi, care era supărată că tocmai cei pentru care le-au gătit fac atîtea mofturi de ți-e și necaz.

Tîrziu de tot, tînărul se urni totuși să plece. Dacă ar fi fost după el, nici n-ar mai fi plecat, ci ar fi stat de vorbă pînă dimineața... Herdelea îi lumină calea cu lampa, în vreme ce femeile îi strigără de mai multe ori să nu uite că mîine la prînz e așteptat. De altfel, cum ploaia încetase și cerul se răzbunase puțin, probabil să avem mîine o zi minunată...

Fetele, care dormeau în salon, într-un pat, ciripiră și se sfătuiră pînă după miezul nopții. Laura lăcrimă de cîteva ori cîte puțin, iar cînd se gîndi la cadrilul al doilea și la primele tururi, plînse de-a binelea. Ghighi însă lăuda din răsputeri pe Pintea, spunînd că întru-nește toate calitățile unui bărbat ideal; și printre picături nu uita să-și bată joc de Ungureanu, de stîngăciile lui comice, de mîinile lui veșnic umede, de încrederea lui ridicolă, și era foarte mulțumită cînd izbutea să facă și pe Laura să rîdă.

Totuși, în noaptea aceea Laura a visat numai pe Aurel, care părea c-o iubește nebunește și vroia să se împuște din pricina lui Pintea, cu care părea că dan-sează cadrilul al doilea, fericită, invidiată de toate fetele, pe cînd Pintea stătea bosumflat într-un colț, ca o arătare, urîtă...

Duminecă, după ce clopotele sunară ieșirea din bise-rică, Titu se repezi la preotul Belciug să-i ceară trăsura pentru diseară. Intrînd în ogradă, inima i se strînse puțin. Nu mai întîlnise de mult pe Belciug, căci acuma toată vremea și-o omora alergînd după Roza Lang. Știa însă foarte bine că popa întorcea capul cînd trecea prin fața casei lor, ca să nu salute, și că, întîlnindu-se deunăzi prin Armadia cu Herdelea, s-a făcut a nu-l vedea... Niciodată pînă acuma răceala între preot și învățător nu fusese atît de fățișă, încît Titu se temea puțin să nu se fi întins și asupra lui supărarea popii.

Belciug abia sosise acasă, însoțit de cîțiva sfetnici de-ai bisericii care, înghițind în sec,îl priveau cum mînca și așteptau să isprăvească spre a lua o înțelegere în privința clădirei noii biserici. Preotul era în toane deosebit de bune și primi pe Titu cu o adevărată explo-zie de prietenie.

— Noroc, poete!... Are să mi se surpe hornul de cînd n-ai mai fost pe la mine... Ce mai veste-poveste prin țara muzelor? Ce vînt bun te aduce?

Poezia era una din pasiunile preotului, în amintirea vremurilor cînd și el mîzgălise versuri spre a-și ușura inima, demult, înainte de a intra în seminar, de dragul unor ochi albaștri și mîngîioși.

— Aș vrea să-ți spun cîteva vorbe, părinte, zise Titu, uluit de primirea prea călduroasă, cu un glas care arăta că ar dori o întrevedere fără martori.

Belciug dădu afară pe sfetnici:

— Haideți, plecați acasă că acum n-am vreme de voi! Veniți după-amiazi, pe la vecernie!

Cînd rămaseră singuri, popa îi turnă un pahar de vin.

— Ei, să trăiești și să te văd cît Coșbuc de mare! ură Belciug, ciocnind și golind paharul dintr-o dușcă.

Titu voise să aducă vorba mai pe departe, dar din pricina amabilității preotului, se pomeni că-i zice prostește:

— Ne-ar trebui brișcă d-tale pentru diseară... Știi că-i balul diseară... D-ta tot nu te duci, iar noi...

După toanele bune ale preotului, Titu s-ar fi aștep-tat să-l întrerupă scurt și să-i spună „ai zisˮ ca altădată. Cum însă Belciug tăcea și se întuneca, tînărul se opri singur, încurcat, cu o privire nedumerită... Trecu un răstimp greu pînă ce popa, cu ochii în farfuria goală și jucîndu-se cu furculița, începu rar, gînditor:

— Am să v-o dau, firește, dar numai pentru d-ta... Pentru d-ta, înțelegi?... Căci pentru părinții d-tale n-aș da-o, mai bine s-o ardă focul... Uite așa!... Ți-o spun verde: n-aș da-o... Acum d-ta ești băiat deștept și mă vei pricepe fără multe explicații. Cînd a venit tatăl d-tale aici m-am bucurat din inimă, știți prea bine, și am făcut ce am putut ca să-i fiu de folos. N-aș fi crezut niciodată că-mi va fi potrivnic, ca să nu zic vrăjmaș pe față. Să nu creadă dînsul că eu sunt prost. Am simțit de mult că mă sapă și am tăcut. Dar toate au o margine... toate... Cînd am deschis ochii,m-am speriat de ce-am văzut...

Nu ridică de loc privirea din farfurie. Numai cu țăranii era mai îndrăzneț. Încolo se sfia cînd spunea cuiva în față lucruri neplăcute... Titu stătea pe ghimpi. Cuvintele preotului i se păreau nedrepte și jicnitoare. Se gîndi o clipă să-i trîntească o obrăznicie și să sfîr-șească. Dar aceasta ar fi însemnat să rămînă fără trăsură.

— Acuma nu mai lua în seamă și d-ta toate mărunți-șurile, zise dînsul în cele din urmă, văzînd că Belciug a încetat.

Într-adevăr preotul părea că-și sleise toată mustra-rea. Răspunse cu alt glas:

— Dar știi că n-am vizitiu?... Omul meu trebuie să meargă de noapte la moară în Dumitrița, că morile de apă din Jidovița macină scump și prost, pe cînd în Dumitrița e o moară de foc care face o făină ca aurul...

— Nu-i nimic, am să mîn eu caii! vorbi Titu, gîn-diudu-se că va lua pe Ion al Glanetașului ca vizitiu, firește, fără să afle popa.

— Numai să băgați de seamă să nu vă răstoarne că-s hodiniți și buiestri... Petrecere bună!

Trecînd spre casă, Titu înștiință pe Ion că-l ia ca vizitiu diseară. Venind,își pregătise o cunună de înflo-rituri pentru a povesti ce-a pățit la popa. Dar n-a mai putut spune nimic deoarece sosise Pintea.

După masă lucrurile erau potrivite așa fel ca Laura să rămînă între patru ochi cu Pintea, spre a-și putea descărca sufletele... Stătură împreună, singuri, aproape un ceas și totuși nu vorbiră de loc de iubire, ci numai de nimicuri neînsemnate, făcînd pauze mari și roșind copilărește cînd li se întîlneau privirile furișe... Fie-care își zicea în sine că ar trebui să înceapă cellalt și în sfîrșit se mîngîiară că se vor lămuri mai bine diseară, la bal, unde în potopul de lume și de muzică le va veni mai lesne să-și deschidă inimile.

Herdelea,parc-ar fi simțit că tinerii au pierdut vre-mea degeaba, făcu ce făcu și prinse pe Pintea într-o convorbire serioasă de numai cîteva minute, dar de-a-juns ca să-i spună tot ce trebuie să spună un socru cumsecade unui ginere cinstit. Cînd îi declară lim-pede că nu poate să dea Laurei nici un ban zestre, tînărul s-a rușinat și s-a emoționat, iar cînd bătrînul a adăogat că fata va avea totuși un trusou modest și cele ce-i trebuiesc în casă, Pintea a protestat că n-are nevoie de nici o ață, că Laura e cea mai mîndră comoară din lume și că de altfel la logodnă nădăjduiește să vină cu părinții săi care vor îndrăgi pe Laura desigur tot așa cum o iubește el.

— M-am crezut dator să-ți arăt situația din vreme cum este, ca să n-avem pe urmă neînțelegeri, încheie Herdelea mulțumit, bătîndu-l pe umăr.

Spre seară Pintea a plecat în Armadia, la gazdă, să lase răgaz fetelor să se pregătească în tihnă de bal...

Trăsura popii se umplu de cutii de legături, de gea-mantane, parc-ar fi pornit tocmai în Siberia. Titu trebui să se cocoțeze pe capră, lîngă Ion; fetele însele de-abia se vedeau dintre bagaje. Herdelea dăduse lui Titu bani de cheltuială, dar îi spuse de nenumărate ori să nu fie mînă spartă, să-i ție legați cu șapte ațe, căci nu se poate ști cît va mai sta Pintea pe-aici și fie-care gologan e numărat; să plătească peste taxa de intrare cel mai mult cinzeci de creițari, ca să salveze onoarea familiei, să fie trecuți în <hi>Gazeta Transilvaniei</hi> printre „suprasolvențiˮ, dar să nu se întindă la chef...

— Dumnezeu să v-ajute! murmură dăscălița, cu lacrimi în ochi, văzînd brișcă urnindu-se.

Tocmai cînd să intre în Armadia își aduse aminte Laura c-a uitat să-și ia evantaiul. Se opriră, se sfătu-iră. Erau cît p-aici să se întoarcă înapoi, căci evantaiul avea un preț deosebit din pricina diferitelor iscălituri de la diferitele baluri, alcătuind un adevărat trofeu... Titu o povățui să împrumute unul de la Elvira. Laura se liniști numai gîndindu-se că întoarcerea ar fi un semn rău, spuse însă de mai multe ori că întîmplarea aceasta nenorocită i-a stricat toată seara.

Fetele, împreună cu Elvira, ajutate de două ser-vitoare, supravegheate de însăși doamna Filipoiu, o femeie foarte grasă, neagră și zăcută de vărsat, dar bună ca pîinea caldă, se gătiră mai bine de două ceasuri și se făcură ca niște păpuși.

— Pun rămășag că voi o să fiți reginele balului, le spuse doamna Filipoiu, mîngîindu-le cu privirea, în vreme ce ele își ștergeau pudra de pe sprîncene.

Titu venise îmbrăcat de-acasă: jachetă neagră, cam purtată, vestă foarte deschisă, cravată albă, înăsprită, mănuși albe de atîrnat în buzunar ca să se vadă că are... Plictisit de așteptare, puse pe o servitoare să-i mai calce dunga pantalonilor care se boțiseră în trăsură, iar el se așeză și-și Instrui ghetele ca oglinda.

Cînd veni Pintea, fetele erau zîne. Se făcură pre-zentări ceremonioase. Doamna Filipoiu felicită pe Pintea pentru norocul de-a fi găsit o ființă atît de drăgălașă ca Laura, iar Elvira șopti fetelor, încîntată: „Foarte drăguț și simpaticˮ. Titu rezolvă problema trăsurilor: fetele cu doamna Filipoiu vor merge în brișcă popii, iar el cu Pintea în cealaltă și vor sosi deodată la liceu, unde, în sala de gimnastică, avea loc serata...

Intrarea principală a liceului era luminată cu două rînduri de felinare. Pe scările de piatră aștepta, întru întîmpinarea invitaților, o întreagă armată de „aran-joriˮ cu cîte o funtă tricoloră în piept. Vreo zece se repe-ziră la trăsură, ajutînd fetelor să coboare și oferin-du-și brațul cîrligat.

— E tîrziu?... Nu, da, aș... S-a început? Cîteva minute... De mult? Foarte reușit... Păcat! se auzi în grupul fetelor înconjurate de aranjori.

Pintea păși în urma domnișoarelor, strîngînd cîteva mîini cunoscute, iar Titu rămase să dea ordine vizitiilor, îndeosebi lui Ion,căruia nu-i plătea nimic pentru oste-neală, îi spuse să vie și el să vadă petrecerea mai tîrziu, ca să fie la îndemînă cînd o fi de plecat. Poate c-o să-l cinstească și cu o sticlă de bere, dacă cumva n-o fi prea scumpă, căci în asemenea împrejurări restaura-torul face niște hoții nemaipomenite. Să intre însă prin grădina liceului și să aștepte la ușa din dos, de unde se vede bine în sala de gimnastică...

Titu cunoștea pe toți aranjorii care erau recrutați dintre profesorii mai tineri, studenții universitari întîrziați pe-acasă și elevii mai spălați din clasele superioare. Aurel Ungureanu se afla printre dînșii, dar se ascunsese cînd au trecut fetele. Pintea cu domnișoa-rele și cu doamna Filipoiu îl așteptau în bufetul instalat alături de sala de dans. Aici,la o masă de lîngă ușă, bătrînul și mărunțelul profesor de desen și caligrafie Romașcu îndeplinea funcțiunea de casier... Titu se duse drept la Romașcu, care însă îi strînse mîna murmurînd zîmbitor:

— S-a achitat... Domnu Pintea...

Titu protestă, firește, numai de formă:

— Cum se poate una ca asta? Îmi pare rău, dragă George, zău așa!... Atunci, domnule profesor, uite o coroană din partea mea!

— Ca suprasolvire?

— Da! făcu Titu cu mîndrie.

— Cele mai calde mulțumiri! răspunse profesorul-casier însemnîndu-i numele într-un caiet liniat special de dînsul cu diferite cerneluri.

Marea sală de gimnastică era transformată în sală de spectacol, împodobită cu ghirlande de brad, la care lucraseră o săptămînă întreagă după-amiaza toți elevii liceului. În fund se înălța scena improvizată din cate-dre suprapuse, cu culise de scoarțe și covoare pestrițe, restul încăperii fiind ocupat de mai multe rînduri de scaune, adunate de pe la domnii din oraș cu condiția să le fie înapoiate îndată după sfîrșitul seratei. Scau-nele erau rezervate numai pentru doamne, căci domnii, în afară de cîțiva mai bătrîni, stăteau în picioare pe lîngă pereți,luîndu-și însărcinarea de-a îngroșa ropotele de aplauze ce porneau din cellalt fund al sălii unde se înșirau elevii din cursul superior, puși acolo să-și mani-festeze admirația și însuflețirea.

Aranjorii așezară pe domnișoare în rîndul întîi, pe locurile cele mai bune, păstrate înadins pentru ele în schimbul unor surîsuri grațioase. Titu cu Pintea răma-seră mai pe lîngă ușă.

Spectacolul începuse... Acuma un elev lung și slab declama o anecdotă țigănească, strîmbîndu-se într-una, repezindu-se încoace și încolo pe scenă, schimbînd mereu glasul și stîrnind rîsete zgomotoase în fund și zîmbete discrete pe scaune.

Programul de altfel era încărcat și variat; mai urma-ră vreo zece declamații, recitări și dialoguri toate gustate cu cuvenita plăcere națională. Apoi veni conferința unui profesor de literatură, întretăiată, mai ales în partea a doua, de foarte dese căscături ascunse cu multă discreție. Conferențiarul fu răsplătit totuși cu o fur-tună de aplauze bucuroase care parcă însemnau „bine că s-a isprăvitˮ...

Toată lumea răsuflă mai ușurată. Într-o clipă bufe-tul se umplu cu publicul care ieșea spre a îngădui ele-vilor să transforme sala de spectacol în sală de dans, strîngînd scaunele și așezîndu-le de-a lungul pereților să stropească puțin dușumelele cu leșie rece și să îm-prăștie pe jos sacîz ca să nu se facă lunecușuri să-și frîngă picioarele vreun dansator prea pasionat.

Titu avusese grije să oprească masa cea mai bună în bufet. Toate tovarășele de sindrofie se adunară aici, patronate de doamna Filipoiu. În jurul lor roiau aran-jorii și alți cavaleri de seamă. În mijlocul interesului însă stătea Pintea pe care Titu îl prezenta cu mîndrie tuturor:

— Cumnatul meu in spe!

De altfel mai toată Armadia știa că fata lui Herdelea se mărită; chiar și împrejurimile. Învățătorul se lăudase la berăria Grivița și vestea s-a împrăștiat ca fulgerul. Mai ales fetele erau curioase și examinau pe furiș pe Pintea, să vadă cum se înfățișează cel ce va fi soțul prietenei lor. Și toate găseau prilejul să șopteas-că Laurei: „Foarte drăguț!ˮ Se încinse apoi o ciripeală generală. Toți slăveau spectacolul și pe interpreți, își angajau cadrilurile și „romanaˮ și de-abia așteptau să înceapă dansul...

După ce își făcu datoria aici, Titu trecu la altă masă unde ședea Lucreția Dragu împreună cu părinții ei, amîndoi grași ca niște butoaie. Conferențiarul de adinea-ori, tînărul profesor de literatură Ștefan Oprea, și un student în drept se învîrteau în fața fetei, înclinîndu-se din cînd în cînd și copleșind-o cu complimente. Titu salută pe bătrîni cuviincios și familiar, apoi își trase un scaun lîngă Lucreția, căreia îi sărută mîna, fără a uita să i-o strîngă puțin, ca omul cu drepturi cîștigate. Fata se roși, iar ceilalți doi curtezani îngălbeniră văzînd îndrăzneala poetului. Ei stăteau în picioare de un sfert de ceas.

— Luați loc, domnilor, dacă vă face plăcere! zise drăgălaș Lucreția, cu ochii la conferențiarul încurcat.

Începu un duel de aluzii și înțepături între cavaleri, spre spaima doamnei Dragu care avea groază de orice discuții ce nu le înțelegea. Oprea și Titu, deși prieteni, se vrăjmășeau în ascuns, fiindcă profesorul strîmba din nas asupra poeziilor lui Titu, iar poetul spunea în gura mare pretutindeni că Oprea nu se pricepe în literatură nici cît straja de noapte din Pripas. Acum Titu se re-pezi mai întîi asupra conferinței profesorului, căutînd să-l doboare în fața Lucreției. Lupta rămase însă ne-hotărîtă: zîmbiră toți cînd Titu imită stîngăciile riva-lului său, dar totuși nimeni nu-l aprobă, nici măcar printr-o vorbă. Atunci poetul se agăță de fracul conferen-țiarului, cu mai mult noroc, căci toți izbucniră într-un hohot de rîs la care trebui să ia parte chiar Oprea spre a nu arăta că i-e necaz. În tot balul, profesorul singur era în frac; și-l comandase înadins și, în sufletul lui, se fălea și se simțea superior tuturor purtîndu-l. Ceilalți domni veniseră care în jachetă, care în redingotă, cei mai mulți în sacouri negre, unii chiar în haine de stra-dă deschise... Cu toată biruința lui Titu, atît părinții cît și Lucreația nu încetară de-a dovedi o atenție deose-bită profesorului care putea fi un ginere minunat, mai ales că fata bate balurile cam de mulți ani și zadarnic. Titu însuși băgase de seamă sforțările Lucreției de a înlănțui pe Oprea încă din vara trecută, dar nu se alar-mase. El mai întîi nu se socotea printre candidații seri-oși. În ochii lui, Lucreția era o fată drăguță, cu care poți sta de vorbă făcînd exerciții și declarații de dra-goste și căreia, în cele din urmă, ajungi să-i furi o săru-tare nevinovată. Dacă n-ar fi fost ea, s-ar fi găsit alta, tot atît de melancolică și de visătoare, care să-i inspire poemele de amor romantic. Mai cu seamă de cînd nă-dăjduia de la Roza Lang o iubire mai pămîntească, Lucreția coborîse pe planul al doilea în inima lui. Dacă n-o părăsise încă de tot, era numai pentru a exas-pera pe Oprea.

Într-o clipă cînd conferențiarul se adînci cu Dragu în niște dezbateri asupra lefurilor profesorilor, care nici gînd să se mărească, Titu se plecă mai aproape de Lucreția și-i șopti:

— Cred că am cadrilul al doilea?

— O, de-abia acuma te trezești să mi-l ceri?... Dar l-am dat de mult!

— Da?... Credeam că nici nu mai enevoie să ți-l cer... Știai prea bine că sunt totdeauna al d-tale... Bine. Nu face nimic. Cine e fericitul, dacă nu-s indiscret?

— El, murmură fata arătînd pe Oprea.

— Mhm, se întunecă Titu. Foarte bine. Mi l-ai preferat. Să ții minte!... Dar cadrilul întîi?

— Cu plăcere...

Titu mai bolborosi ceva, apoi se sculă plictisit, aproape jicnit, și se depărtă. Lucreția însă răma-se cu inima cît un purice. Mințise și tremura să nu se răzbune minciuna. Refuzase lui Titu cadrilul al doilea pentru că voia să-l dea lui Oprea, care nu îndrăznea să i-l ceară. Se frămîntă cîteva minute, apoi deo-dată întrebă:

— Domnule Oprea, ai vizavi pentru al doilea?

— Vizavi aș găsi, dar n-am pereche, domnișoară! zise profesorul șovăind.

— Nici eu, mărturisi Lucreția plecînd ochii cu o sfială ispititoare.

Se făcu. El i-l ceru, iar ea i-l dădu...

Zgomotul de pahare și de glasuri încrucișate, mi-rosul amestecat de sudori, de băutură și de parfum ieftin, zăpușeala care creștea repede și înroșea fețele, silind pe domnișoare să treacă deseori în dosul unui paravan japonez ca să-și șteargă cu pudră luciul de grăsime de pe nas, toate fură stăpînite deodată de sunetele pasionate ale unei Someșane sprintene, por-nite din arcușurile tarafului de lăutari, în sala devenită acuma de dans. Muzica aprinse inimile tineretului Toate picioarele se mișcau pe loc nerăbdătoare.

— Goghi! Goghi 1 trecu din gură în gură ca un suspin de ușurare.

Era numele țiganului din Bistrița care avea cel mai vestit taraf de lăutari din județ, care fusese angajat spre a mări splendoarea petrecerii și din pricina căruia se amînase pînă acuma balul.

Perechile de dansatori intrau rînd pe rînd în sala de dans, urmate de mamele credincioase ce-și luau locurile de pază și admirație pe scaunele așezate lîngă pereți. Aici muzica umplea aerul, iar luminițile candelabrului din mijlocul tavanului tremurau și picurau stearină, obligînd pe cavaleri să ocolească locul primejdios.

Laura dansa cu Pintea care, nefiind dansator încercat, greșea adeseori pașii, ceea ce pe Laura o rușina și-i amintea pe Aurel cel neîntrecut. De cîte ori se încurca, Pintea îi cerea iertare și-i strîngea mîna, iar fata, drept răspuns, zîmbea cu resemnare îngerească și întorcea capul după celelalte perechi. Aproape toate domnișoarele erau în costume naționale, ca și Laura, dînd o înfățișare mai caldă și pitorească seratei.

Titu nici nu mai avea chef să intre în sala de dans, atît de mult îl plictisea cadrilul al doilea. Ca să-și uite necazul, se încurcă la taifas cu silvicul-torul Madarasy, un ungur cumsecade, nelipsit de la serbările românești, vorbind și chiar citind bine românește. Era un admirator al talentului lui Titu și de aceea se întrețineau deseori despre literatură, ajutați de numeroase pahare, căci ungurului îi plăcea mult vinul acrișor, spunînd veșnic că vinul și literatura merg mînă-n mînă. La masa lor se opri mai pe urmă și solgăbirăul Vasile Chițu care, deși român, venea numai în calitate de reprezentant al autorității statului spre a se încredința că, sub pretextul balului, nu se pune cumva la cale vreo ațîțare împotriva Ungariei sau vreo manifestație antipatriotică. Vorbea puțin și se arăta posomorit parcă l-ar fi durut dinții. Românii îl disprețuiau, dar numai în ascuns, și-i ziceau „renegatulˮ.

Veselia creștea în rîndurile dansatorilor. Cîțiva mai înfocați se făcură în curînd leoarcă de sudori, încît trebuiră să se retragă într-o odaie mai dosnică, să se răcorească puțin și să-și schimbe gulerele. În schimb, domnișoarele parcă aveau șapte suflete, nu oboseau de loc și zîmbeau într-una și din ce în ce mai ademenitor.

Dîndu-și seama că toți ochii o urmăresc, Laura dansa aproape numai cu Pintea. Doar cîtorva pro-fesori și studenți, care nu i-au făcut curte niciodată, le-a acordat cîte o tură, cîte una singură, aruncînd însă lui Pintea niște priviri din care să înțeleagă că toți o plictisesc, afară de dînsul. Cînd, la ultima figură a cadrilului, s-a pomenit față-n față cu Aurel Ungurea-nu, i-a răspuns foarte rece, ascunzîndu-și cu dibăcie emoția. De altfel Aurel, poate înadins, ca s-o ispitească, a dansat cu Ghighi mai mult ca de obicei. Firește, Pintea nu s-a clintit toată seara din preajma Laurei, iar cînd ea dansa cu alții, n-o scăpa din ochi o clipă. Tocmai la cadrilul al doilea a început s-o tutuiască și să-i spună și din gură ceea ce-i scri-sese de atîtea ori: că o iubește cum nimeni în lume n-a mai iubit o femeie și că are ambiția s-o facă cea mai fericită ființă de pe globul pămîntesc. Laura îl asculta întîi foarte mișcată, neobișnuită cu declarații atît de fățișe. Pe urmă însă i s-a deschis și ei graiul, încît au stabilit pe îndelete să facă negreșit logodna luna viitoare, cînd să vie și părinții lui George...

În cele din urmă, întărîtat de păhărelele de vin și cu gîndul să se răzbune pe gîsca proastă care l-a jicnit atît de adînc în amorul propriu, Titu se urni și se amestecă printre dansatori. Dar, în loc să danseze, se ținu toată seara pe urmele Lucreției, șoptin-du-i crîmpeie de versuri cu aluzii înțepătoare, făcînd-o cochetă și necredincioasă, și, în sfîrșit, căutînd să-i tulbure idila sentimentală cu Oprea. Fata îi răspundea mai mult prin surîsuri lucitoare și doar de vreo două ori murmură, rîzînd fără nici un rost și cu drăgălășie cuprinzătoare: „Mai știi?ˮ

Pe la ora două după miezul nopții urmă pauza cea mare. Lumea tăbărî în bufet. Mesele se încărcaseră cu mîncări și băuturi. Dansatorii se răcoreau asaltînd butoaiele cu bere. Goghi avea grije să nu scadă în-suflețirea. Romanțele cele mai noi și mai frumoase mergeau drept în inimile înfierbîntate. Arcușul lui părea fermecat. Cîntînd trecea de la o masă la alta, ciocnea cîte un pahar ici-colo, arunca priviri ga-leșe domnișoarelor, ca orice lăutar răsfățat.

De-abia acuma își aduse aminte Titu de Ion și-l găsi la ușa dinspre grădină, cu ochii plini de mirare și de plăcere. Îi aduse o sticlă cu bere și o halcă de friptură.

— Ei, ce mai zici, Ionică? îl întrebă în fugă, fiind grăbit să nu întrerupă tachinarea Lucreției.

— Tare-s mîndre petrecerile d-voastră, domni-șorule! zise flăcăul cu privirea aprinsă.

Cel dintîi vals, după pauză, pricinui lui Titu o mare satisfacție. Profesorul Oprea, dansînd cu Lucreția, uită de candelabrul cel mare și trecu prin zona primejdioasă. O ploaie de stearină se scutură în spatele îndrăgostiților. Toată lumea făcu haz de pățania aceasta, iar Titu se grăbi să șoptească ne-credincioasei:

— Vezi? Pedeapsa lui Dumnezeu pentru cadrilul al doilea!

Zorile priveau pe ferestrele să lei și balul nici gînd să se sfîrșească. Tinerii nu se mai săturau și bisau furtunos toate dansurile, înverșunîndu-se chiar să nu lase pe domnișoare să plece acasă...

În dosul ușii dinspre grădină, Ion cotoșmănit în suman, nu simțea nici frig, nici somn privind petrece-rea domnilor. Mesele încărcate, muzica, frumusețea domnișoarelor, rîsetele, chiar și sudorileo dansato-rilor îl mîngîiau și-l întărîtau neîncetat. Văzînd fețele vesele i se părea că toți oamenii aceștia duc o 5 viață fără nici o grijă, fără necazuri și fără supărări.Îi pizmuia amintindu-și zbuciumările și chinurile lui. „Bine le mai merge domnilor!ˮ își zicea cu o părere de rău dureroasă.

Dacă ar fi învățat carte, poate că ar fi și el prin-tre dansatori, vesel, fără gînduri grele, fără trudă în oase! Dacă ar fi ascultat pe Herdelea... Apoi toată dragostea lui zbura iar acasă, alintînd pămîntu-rile fără de care viața lui întreagă n-ar mai avea nici un rost. „Toate astea nu plătesc cît o ceapă degeratăˮ, se gîndi dînsul în cele din urmă, cu ochii mari răs-frîngînd mereu petrecerea domnească, dar văzînd de-acuma numai pămîntul aspru și totuși ademenitor, ca o țărancă voinică și frumoasă a cărei îmbrățișare îți zdrobește oasele...

Tot satul cinstea mai mult pe Ion și-l compătimea de cînd s-a aflat ce-a pățit la judecătorie. Unii ocă-rau pe Belciug, alții huiduiau pe Simion Lungu care însă se apăra din răsputeri că n-are nici o vină și nici nu mai îndrăznea să sufle o vorbă despre braz-dele împricinate. Doar Vasile Baciu și numai la beție striga: „Uite cine umbla să ia pe Anuța mea!ˮ Cînd era treaz însă lua și el partea lui Ion și o dată, întîl-nindu-l pe uliță, i-a spus cu glasul înduioșat:

— Lasă, măi băiete, că temnițele-s pentru >oameni, nu pentru draci!

Osînda totuși răscolea toate planurile flăcăului, clătinîndu-i încrederea. I se părea că, dacă va sta închis și departe două săptămîni, va pierde și pe Ana, și mai ales pămînturile ei pe care începuse 5 să le privească întocmai ca și cînd ar fi ale lui. Avea o presimțire ciudată că Vasile Baciu va face ce va face și va aduce, în lipsa lui, pe George în casă. Și atunci toate nădejdile lui s-ar împrăștia în vînt și ar rămîne tot așa de becisnic ca pînă acuma, silit să în-drăgească veșnic numai pămîntul altora.

Cum zilele treceau și sentința nu mai venea, neliniștea lui creștea. Își închipuia că întîrzierea poate să însemne și o agravare a pedepsei. Dacă pe cîteva vorbe ale popii s-a pomenit cu două săptămîni 15 de temniță, de ce nu s-ar aștepta și la mai rău?... Cu toate acestea n-avea nici o ură împotriva preotu-lui și nici chiar împotriva judecătorului. Își zicea că e la mijloc bătaia soartei lui nenorocite. Totuși, în lovitura aceasta, avea și mulțumirea că baremi s-a ales de-a binelea cu brazdele lui Simion.

Se ducea la Ana mereu, din ce în ce mai îngri-jorat să n-o piardă. Blîndețea fetei începea să-l neliniștească, bănuind într-însa o șiretenie. De altfel tărăgănările ei, cînd îi cerea să-l bage-n casă ori să petreacă noaptea cu el în șură sau în podul cu fîn, îl făcuseră să se îndoiască de ea. Apoi într-o seară, vorbind de pățania lui și cînd ea plînse și-l rugă să se ostoiască și mai bine să stea în temniță decît să se pună împotriva celor mari, Ion se înfurie parcă l-ar 30 fi lovit cu măciuca-n cap. Era sigur că fata se bocește din vicleșug, umblînd să se scape de dînsul... Nu-i mai spuse nimic, dar se hotărî să nu se dea bătut orice ar fi să se întîmple...

Cum îi sosi sentința, cum fugi cu ea la Herdelea.

— Să mă înveți, domnule învățător, și să nu mă lași că pacostea asta mă omoară! zise dînsul mo-horît.

— Ia nu mai umbla cu copilării, Ioane, că doar bărbat ești, nu pleavă! răspunse învățătorul jumătate în glumă, jumătate în serios, înțelegîndu-i îngrijora-rea.

— D-ta nu știi ce știu eu, domnule învățător, altminteri ai zice tot ca mine! murmură flăcăul clătinînd din cap.

Herdelea citi hîrtia mormăind pînă la sfîrșit, apoi, ca și cînd n-ar fi pătruns-o îndeajuns, o mai citi o dată.

— Hm! făcu dînsul ridicînd ochii spre flăcău. Eu zic să-i dai dracului pe toți, Ionică, și să te mulțu-mești cu pedeapsa! Adică ce-o să fie dacă-i sta și tu la răcoare două săptămîni?... Altfel te pomenești că pățim și mai rău!

Învățătorul se temea acuma să se mai amestece. Dac-ar fi fost după sufletul lui, s-ar fi dus cu Ion și pînă la împăratul. S-a gîndit însă bine și și-a dat seama că orice armă are două tăișuri. Judecătorul împărțea dreptatea după cum i se năzărea; se credea mare cunoscător de oameni și tălmăcea legile astfel încît să se potrivească cu dorințele lui. Herdelea ar fi fost fericit să-l poată plezni puțin, mai ales că față de dîn-sul ungurul se arăta mîndru și uneori chiar disprețui-tor. Dar îl știa răzbunător și aceasta îi domolea porni-rea. Cînd ar afla judecătorul că el a făcut plîngerea, nu s-ar lăsa pînă nu l-ar zdrobi... Pe urmă ar tre-bui să încurce și pe Belciug în bocluc. Nici vorbă, felul cum preotul se poartă cu dînsul în vremea din urmă l-ar îndreptăți să-i tragă o săpuneală bună, să-l învețe minte. Și totuși ce-ar folosi el dintr-o ruptură zgomotoasă cu Belciug?

Încercă să lămurească flăcăului toate primejdiile. Sfaturile lui pașnice însă mai mult întărîtau pe Ion care se bătea mereu cu pumnii în piept:

— Iau eu toate răspunderile! Mai bine să mă spînzure decît să mă calce așa în picioare!

Hotărîrea flăcăului înmuie împotrivirea învă-țătorului. Toată seara se tocmiră. Cu cît Herdelea șovăia mai tare, cu atît Ion stăruia mai aprig parcă în joc ar fi fost însăși viața lui.

Dăscălița și fetele împărtășeau pe deplin scru-pulurile învățătorului și îndemnau din cînd în cînd pe Ion să se astîmpere sau, în orice caz, să se ducă la notar să-i facă „lăcrămațiaˮ. în cele din urmă își dădu părerea și Titu:

— Și eu cred că mai bine ar fi să-i lăsați în plata Domnului, că de temniță, orice ai face, tot nu scapi, asta-i sfînt. Dar dacă nu vrea și nu vrea, nu văd de ce nu i-ai face plîngerea? Eu zic să i-o faci fără grijă... Și ca să nu-ți cunoască scrisul, pune pe Laura să o copieze, și gata!... Foarte simplu!

Părerea lui fu adoptată de toți și Herdelea capit-ulă:

— Adevărat, cine poate să cunoască scrisul Laurei?

Se așeză și făcu o jalbă amănunțită și simțită, în care judecătorul și preotul se întovărășeau spre a năpăstui pe un biet țăran nevinovat. Cînd o citi pe românește lui Ion, toți se înduioșară. Laura o transcrise îndată cu oarecare emoție. Herdelea avu grijă s-o pună tot pe ea să scrie și adresa pe plicul mare: ministrului de justiție...

— Uite, Ionică! Mîine dimineață o dai recoman-dată la poșta din Armadia, și să fie într-un ceas bun! zise învățătorul mișcat.

Ion era uluit de mulțumire; puse pe masă trei zloți și nu vru să iasă din casă pînă ce Herdelea nu-i primi.

— Nici nu știi d-ta ce bine mi-ai făcut, murmură flăcăul sărutînd mîna învățătorului.

— Bine că i-ai făcut-o, zise Titu după ce plecă io Ion. Adică de ce să-și bată joc de el toți măgarii?

Peste vreo două săptămîni, în amurg, silvicul-torul Madarasy cu solgăbirăul Chițu și cu șeful percepției din Armadia, într-o căruță ușoară, se 15 opri în fața casei învățătorului. Fuseseră la vînătoare de iepuri în hotarul Pripasului, alergaseră toată ziua și nu izbutiseră să tragă măcar un foc de pușcă. Se întorceau pleoștiți, zgribuliți de frig și de umezeală; doi cîini tremurau lîngă căruță, cu urechile dăbă-late, fără să se sinchisească de dulăul învățătorului care, cu labele pe gard, hămăia din ogradă, furios că nu-l bagă în seamă nimeni. Ca să-și alunge necazul și să nu intre în orășel ziua și cu gențile goale, vînătorii nenorocoși hotărîseră să poposească la Jidovița, la cîrciuma lui Neumann, să se dezmorțească cu cîteva litre de vin fiert și chiar să-și potolească foamea îna-inte de-a ajunge acasă.

Știind că, dacă vor fi singuri vor continua a vorbi numai de vînătoare, făcîndu-și imputări plicti-coase reciproce, se gîndiră să poftească atît pe Herdelea cît și pe Titu cu care erau toți în legături priete-nești. Învățătorul ar fi fost bun bucuros să iasă să se mai distreze puțin, dar nu îndrăznea să se miște fără consimțămîntul d-nei Herdelea, care găsea nedemn din partea unui om bătrîn și cu necazuri să se așeze la beție cu toți flușturatecii Armadiei. Titu poate face ce poftește, că-i tînăr și fără răspundere... Trebui să coboare din căruță Madarasy, să stăruiască din răsputeri pînă să o înduplece, dar cu condiția, repetată energic de mai multe ori, să nu cumva să întîrzie peste vremea cinei...

La circiuma lui Neumann găsiră o societate numeroasă și veselă: profesorul de grecește Maie-reanu, un chefliu și jumătate, cu creștetul pleșuv și cu o barbă mare atinsă de cărunțeală, popa Belciug, profesorul Spătaru, tatăl prietenelor bune ale fetelor lui Herdelea, doctorul Filipoiu, avocatul Paul Damian și popa din Vărarea, cel mai strașnic bețiv de pe valea Someșului, care era aici de ieri de la amiazi și nici gînd n-avea să se urnească.

Titu își dădu seama că aici are să se încingă o petrecere care nu se va isprăvi nici pînă mîine dimi-neață. Și deodată îi răsări în minte doamna Lang și inima începu să-i bată furtunos. Trebuie să aducă la chef și pe Lang. Dacă izbutește, îi surîde fericirea. Pe Lang cînd dă de băutură, nu-l clintești nici cu șase boi, mai ales cînd băutura e pe gratis... Într-o clipă se și hotărî: se va duce să-l poftească. Lang e simpatic la beție și n-o să-l dea nimeni afară.

Pînă să fiarbă vinul, și în vreme ce ceilalți se întinseră la vorbă, Titu ieși, fără palton, ca să nu se creadă că vrea s-o șteargă de tot.

Dădu buzna în casa soților Lang care nu știau cum să mai omoare timpul. Bărbatul clipocea pe un scaun, iar Roza ședea la gura sobei cu privirile pierdute în jocul flăcărilor tremurătoare. Femeia se sculă repede, cu obrajii îmbujorați de căldura focului, și-l întîmpină înviorată:

— Cît ești de drăguț că vii să ne mai scuturi din plictiseala asta otrăvitoare!

Cînd auzi Lang despre ce e vorba, sări deodată fericit:

— Uite prietenul adevărat care nu-și uită nicio-dată prietenii! strigă dînsul, luîndu-și îndată paltonul și pălăria, gata de plecare.

Titu schimbă o privire cu Roza, care începu să se plîngă că i-e frică să rămînă singură, că să nu mai meargă nicăieri, mai bine le pregătește aici cîte un ceai... Lang nici n-o asculta.

— Vino, dragă, nu te potrivi toanelor femeiești! mormăi el către Titu care încerca să liniștească pe Roza.

Fiindcă tînărul mai zăbovea, Lang o porni înainte. În aceeași clipă Titu sărută puternic mîna Rozei și șopti puțin răgușit:

— Ai să te superi dacă viu să te văd mai tîrziu?

Femeia nu răspunse. Ochii ei însă străluceau ca o chemare...

Lang, ca bețiv reputat, fu primit cu o explozie de bucurie. I se oferi un scaun lîngă perceptorul din Armadia, să poată tăifăsui împreună ungurește.

Între timp ceilalți înconjuraseră pe crîșmărița tinerică, durdulie și sprintenă, asaltînd-o cu compli-mente ștrengărești pe care ea le asculta zîmbind neobo-sită în dreapta și-n stînga, spre a mulțumi tuturor pentru atîta cinste. Cîrciumarul închidea ochii și urechile, fiind vorba de bunul mers al afacerii, și doar în răstimpuri se strecura în odaia unde petreceau domnii și numai ca să vadă să fie toate în ordine. În cele din urmă însă își vîrî capul pe ușă și, făcînd un semn soției sale, vorbi mieros mușteriilor:

— Mă rog d-voastră... fierbe vinul în clocot... e nevoie de muiere...

După ce ieși crîșmărița, popa din Vărarea începu să lălăie cîntece bisericești spre marea indignare a lui Belciug care nu putea îngădui asemenea fărădelege din partea unui preot. De aici se porni o discuție serioasă căreia nu-i puse capăt decît revenirea cîrciu-măresei, cu o tocană uriașă, și a cîrciumarului, cu un ceaun de vin fiert.

Într-o clipă toate sticlele goale și rămășițele de mîncări fură date la o parte; numai popa din Văra-rea nu se îndură să se despartă de sticla lui de vin roșu încît trebui să i-o smulgă din mîini doctorul Filipoiu.

Se ospătară zdravăn... Cu cît foamea se potolea, cu atît paharele se goleau mai des și limbile turuiau mai slobode. Veselia creștea mereu. Vremea trecea ca părerea. Cînd își aduse aminte Herdelea de făgădu-ința că pînă la cină va fi negreșit acasă, era tîrziu de-a binelea: aruncă o privire întrebătoare lui Titu care-i răspunse printr-un zîmbet complice.

— Acuma e prea tîrziu, ce să mă mai supăr de-geaba! se mîngîie bătrînul sorbind alene din pahar.

Deodată profesorul Spătaru, mititel și cu cioc blond, în culmea unei înflăcărări mult stăpînite, se porni să cînte Deșteaptă-te române! Solgăbirăul Chițu păli și-și mușcă buzele. Văzînd însă că mai toți țin hangul profesorului, se ridică în picioare și curmă cîntecul, zicînd:

— Nu pot permite, domnilor, să faceți și aici politică! Spătaru, înțepat, sări și el în picioare și se răsti la Chițu cu niște ochi fulgerători de mînie și de băutură:

— Iar eu nu-ți permit d-tale să fii obraznic, domnule! Aici nu suntem în cancelaria d-tale rene-gată, ai înțeles? Acolo să te rățoiești d-ta, nu aici, între oameni cumsecade!... De altfel, dacă nu-ți place, uite colo-i ușa!

— Domnule profesor — se înfurie solgăbirăul — nu uita te rog, cu cine vorbești!

— Cu un renegat vorbesc, știu prea bine! Mi-ai fost elev, dar mi-i rușine că mi-ai fost, că n-ai obraz nici cît o ciobotă!...

Chițu, clocotind, dădu să plece. Cîțiva împăciu-itori, cu Herdelea în frunte, se repeziră și-l opriră, în vreme ce Spătaru răcnea biruitor:

— Lăsați-l să se ducă dracului! Aici nu ne tre-buiesc renegați!

Solgăbirăul, firește, rămase, dar murmurînd disprețuitor:

— Are noroc că-i beat, altfel...

Silvicultorul Madarasy, îngăduitor, zise blînd lui Chițu:

— De ce să nu cînte, prietene, dacă așa le pla-ce...? Exagerezi.

— Eu nu pot admite nicăiri agitațiile șoviniste, se indignă solgăbirăul. Conștiința mea nu m-ar ierta, căci astea-s agitații!

— Aș, agitații, mormăi silvicultorul. Mai dă-le încolo de agitații! Parcă statul are să se prăbușească din pricina unui cîntec... Îmi pare rău că nu-l știu, că l-aș cînta și eu, iată!

— Ascultă-l, domnule, și rușinează-te! răcni Spătaru. Dumnealui e ungur, iar d-ta ai obrazul să te numești român! Pfui!... Domnule, dă-mi voie să te pup! Ești un om admirabil! adăogă apoi repezindu-se la Madarasy și sărutîndu-l zgomotos. Știam noi bine că renegații poartă vina tuturor persecuțiilor noastre... Renegații, jidanii și ceilalți ticăloși!

Discuția se aprindea din ce în ce, făgăduind să nu Se isprăvească niciodată, spre bucuria lui Lang care simțea că astfel cheful va ține pînă-n dalba ziuă. Titu tăcea mereu, frămîntat de nerăbdare, pîndind clipa priincioasă cînd să se facă nevăzut. Spătaru își puse în cap să convingă cu orice preț pe Chițu că e mișel împreună cu toți cei de teapa lui și începu să-i înșire nedreptățile și mizeriile pe care le suferă românii în Ungaria.

— Suntem mai oropsiți ca robii din vechime! întrerupea deseori Belciug foarte grav și posomorit.

Avocatul Damian, spîn, cu ochii foarte mari și foarte albaștri, completa pe Spătaru adresîndu-se mai ales silvicultorului Madarasy, care aproba din cap cu o figură potrivită împrejurărilor. Din cînd în cînd se întorcea spre colțul perceptorului, căutînd să-i explice și lui pe ungurește; dar îndată ce percep-torul voia să-l contrazică, se reîntorcea la Madarasy în românește.

Solgăbirăul nu era tare în replici și, la toate dovezile profesorului, răspundea cu un zîmbet de superioritate:

—Născociri tendențioase!... Dați-mi argumente serioase, nu flecării iredentiste!...

Maiereanu se chercheli repede și se simți obligat să contrazică pe toți. Respingea cu mîndrie învinui, rile lui Spătaru și combătea vehement pe solgăbirău- căutînd să arate ambelor tabere că iredentismul ro-mânesc nu există decît în închipuirea șoviniștilor. Fiindcă ceilalți nu-l lăsau niciodată să-și isprăvească cuvîntările, Maiereanu se roșea, bufnea și ridica ochii în tavan de supărare.

— Vrem să fim liberi și independenți, domnilor! urlă Spătaru în cele din urmă. Vrem să ne unim cu frații noștri de pretutindeni!

Damian dovedi îndată perceptorului, cu date din istoria tuturor popoarelor, că dorința de unire cu frații de același sînge e o pornire firească pe care n-o poate împiedeca nici o putere omenească, iar Madarasy, însuflețit deodată de băutură, se ridică și strigă:

— Eu admit, domnilor! Frații să fie frați! Dreptatea să triumfe!

Solgăbirăul Chițu, desperat, se sculă iar să plece, își îmbrăcă încet paltonul și se duse pînă la ușă, mormăind furios și așteptînd să sară cineva să-l opreas-că. Negăsindu-se însă acuma nimeni să-l cheme înapoi, se întoarse singur, mai cu seamă că-i veni în minte un răspuns zdrobitor:

— Dacă n-ar fi libertate în țara asta, ați putea d-voastră vorbi astfel și încă în fața mea? răcni dînsul scoțîndu-și haina și așezîndu-se iar la loc.

Spătaru, Damian și chiar doctorul Filipoiu, care de obicei tăcea ca mutul la beție, îi răspunseră deodată, cu aceeași vorbă:

— Renegatule, să taci!

Atunci însă interveni Maiereanu, declarînd, sentențios, că nu îngăduie nimănui să terorizeze pe Chițu și adăogînd că el, ca cetățean cinstit, nu vrea să audă de himere șoviniste. Popa din Vărarea, beat-leucă, cu capul pe masă, bolborosi:

— Eu nu vreau nimic... Nu vreau... Jos!... Nu vreau!...

Herdelea vorbea încet, ungurește, cu perceptorul și dezaproba cu un zîmbet încurcat pe Spătaru, deși în sufletul lui admira îndrăzneala cu care profesorul ocărăște pe solgăbirău și pe unguri. Perceptorul, secon-dat de Lang, explica lui Herdelea cu multe argumente că nicăiri nu sunt românii mai fericiți ca în Țara Un-gurească, iar învățătorul asculta cu același zîmbet nedumerit, înfricoșat să nu intre cumva și el în gura lui Spătaru.

Pe la miezul nopții Belciug refuză să mai bea, spu-nînd că a doua zi trebuie să slujească în biserică și deci, după regulele canonice, are nevoie de reculegere trupească și sufletească. Se stîrni o furtună de protes-tări, iar popa din Vărarea dădu îndată de dușcă un pahar, spre a-i servi drept pildă și zise că ceea ce face Belciug e un dogmatism nevrednic de vremurile noastre moderne.

Vijelia fu molcomită de întrebarea bruscă, pusă de Madarasy.

— Dar poetul nostru?

Atunci băgară de seamă toți că Titu lipsește. Chemată, crîșmărița îi lămuri, trăgînd șiret cu ochiul, că domnișorul a șters-o mai bine de două ceasuri. Herdelea simți un fior de spaimă. Se temea că Titu va fi plecat acasă, și gîndindu-se la scandalul pe care i-l va face dăscălița, își ticlui un plan cum s-o tulească și el mai repede. Lang însă răspunse silvicultorului, clipind înțelegător:

— Ei, ce vreți, tinerețea, sînge fierbinte! Cine știe în ce brațe se odihnește acuma poetul nostru!

Vîlvătaia chefului izbucni mai neastîmpărată, mai amețitoare...

Titu stătuse pe ghimpi. Îl rodea o emoție ca în preajma unui examen greu. Își zicea mereu „în sfîrșitˮ și i se părea că fiece minut de întîrziere e o pierdere ireparabilă. Băuse numai atîta cît să-i întă-rească îndrăzneala și cu gîndul mereu să dispară neobservat de nimeni. Cîrciumăreasa care-l simpatiza fiindcă-i făcea complimente, îi dădu o mînă de ajutor scoțîndu-i pe furiș paltonul din odaia unde chefuiau domnii.

Pînă în uliță a avut o clipă de teamă; ce-ar fi dacă s-ar strica petrecerea din cauza discuțiilor și s-ar pomeni cu Lang? Vîntul aspru, care bătea dinspre Someș, îi alungă însă din minte orice grije și-i vrăji în suflet odăița caldă, împodobită cu chipul alb al femeiei dorite.

Satul dormea într-o beznă adîncă. Numai în fereastra casei lui Lang licărea o închipuire de lumină, de-abia strecurată prin perdelele lăsate.

Titu se apropie cu pași de lup. Ușa tinzii nu era încuiată. Trase mai tare din țigara aprinsă spre a dibui mai ușor odaia din stînga și ca să nu se împiedece de ceva prin întunerec. Avu însă grija să învîrtească de două ori, foarte încet cheia în broasca antreului. Apoi deschise ca un hoț ușa dormitorului și se furișă în vîrful picioarelor.

Pe noptiera de lîngă patul larg, lampa, cu aba-jurul de hîrtie roșie, cu flacăra scăzută, lumina slab odaia. Abajurul stătea strîmb, ca o pălărie pe capul unui bețiv, așa încît aproape toată lumina cădea asupra patului dîndu-i o înfățișare pompoasă și tranda-firie. În pat, Roza Lang, cu spatele spre ușă, dormea ușor, parcă somnul ar fi surprins-o într-o așteptare plăcută. Părul ei, desprins, se împrăștiase pe perna moale, numai cîteva șuvițe se odihneau pe spinarea-i albă și plină. Umerii cămășii alunecaseră pînă aproape de mijloc, iar poalele i se urcaseră mai sus de șoldurile rotunde. Brațul stîng, întins leneș, își răzima degetele subțiri pe dunga patului. Picioarele goale, răzvrătite, erau unul ascuns pînă-n genunchi, iar cellalt îndoit puțin și aruncat peste plapoma mototolită.

Titu privi zăpăcit corpul femeiei și ochii i se opriră pe șoldurile care parcă-l îndemnau să le îmbrățișeze. Nu mai știa ce să facă. Carnea i se înfățișa în toată ademenirea ei, tulburîndu-i simțurile. Goli-ciunea îl chema și în același timp îl și înspăimînta. Mai mult în neștire își lepădă paltonul. Își simțea sîngele clocotind. Inima îi bătea în piept ca un ciocan vrăjmaș, încît se temea ca nu cumva bătăile acestea s-o deștepte pe Roza din somn. Se bucura c-a găsit-o dormind și apoi îndată își zicea că ar fi fost poate mai bine s-o fi nemerit trează și îmbrăcată.

Căldura din odaie îl înăbușea... Se apropie tip-til de pat, se plecă și-și lipi gura pe ceafa catifelată a femeiei, printre șuvițele de păr care miroseau îmbătă-tor. Carnea se înfioră puțin sub buzele lui tremură-toare, atingerea corpului însă îi aprinse deodată toate simțurile. Nu mai văzu decît carnea trandafirie și ispititoare. Fără să-și mai dea seama palmele lui mîngîiau pătimaș brațele, șoldurile, picioarele femeiei, iar buzele lui nu se mai săturau sărutînd. Roza se trezi alene, ca și cînd ar fi așteptat sărutările, se întoarse încetișor spre dînsul cu ochii pe jumătate închiși și șopti galeș:

— Ai venit, micule?... Mi-ești drag,., te...

Titu îi închise repede buzele, apoi îi acoperi obrajii cu sărutări, iar ea îi cuprinse gîtul cu brațele care parcă-l frigeau. Tînărul o săruta neîncetat, bîl-bîind vorbe fără șir, și doar ca prin vis vedea privirile moi ale femeiei, buzele ei roșii și umede ce se întin-deau spre gura lui, mereu însetate. Corpul Rozei se răsuci și se lipi de Titu care, simțindu-i căldura, îl încolăci cu amîndouă brațele și-l strînse sălbatec parcă să-i sfărîme oasele. Sînii plini, cu sfîrcurile roze, îi ardeau pieptul. În îmbrățișarea aprinsă femeia se zvîrcolea gemînd cu ochii închiși...

Pe urmă Titu sări jos din pat rușinat, neîndrăz-nind să se uite la Roza care stătea nemișcată cu fața în sus, cu brațele moarte, cu pieptul umflat. I se părea acuma că în odaie e lumină ca ziua și lumina parcă-l înfricoșa. Se gîndi că femeia are să creadă că-i un bădăran rău crescut pentru că s-a urcat în pat cu ghetele. Apoi își aduse aminte de Lang și în-dată îi năvăliră în minte sumedenie de scene cumplite în care bărbatul înșelat lua înfățișarea unui cavaler răzbunător din vremurile eroice. Dădu să-și ia paltonul hotărît să plece înapoi la circiumă, ca să fie feriți de orice întîmplare. Roza însă îi surprinse gestul și, sculîndu-se repede, îi zise cu o imputare dulce:

— Cum, micule drag? Vrei să pleci?... Ți s-a și urît cu mine?

— Mi-e să nu se întîmple să plece Lang, murmură Titu fără să o privească în ochi.

— O, ce copil ești, drăguțule!... Dar Lang nici nu se gîndește să vie pînă mîine la amiazi. Nu lasă el un chef pentru nimic în lume și cu atît mai puțin pentru sărmana nevastă-sa. În privința aceasta poți fi absolut sigur... Și chiar presupunînd imposibilul, dacă ar veni, ar veni beat. Ei, și atunci noi trecem în cealaltă odaie, pe canapea, iar pe dînsul îl lăsăm să sforăie aici ca un nemernic... Pe urmă, în zori, ai vreme să pleci și tu...

Femeia vorbea cu o mulțumire copilărească. Sfiala lui Titu îi ațîța poftele. Tînărul stîngaci, uluit de iubire, era pentru ea ceva fermecător. Și cum Titu tăcea mai zăpăcit, Roza se ridică în genunchi și-l chemă drăgălaș, întinzînd brațele goale:

— Vino, sărută-mă, puiule mic și drag!

Titu o privi printre gene. Prin cămașa subțire formele femeiei se întrezăreau mai ademenitoare. Pati-ma îi goni într-o clipă toate șovăielile. Din doi pași o luă în brațe și o doborî. Roza însă îi alunecă din mîini și se ascunse sub plapomă de nu i se mai vedea decît vîrful nasului. Scoase limba ștrengărește și apoi îi porunci cochet:

— Ori te dezbraci, ori dacă nu... nimic!...

Tînărului îi trecu prin creieri, ca o străfulgerare că rufele lui nu sunt tocmai potrivite pentru aventuri galante. Dar sîngele îi fierbea în vine...

Adormiră tîrziu, îmbrățișați... Îi treziră însă pe urmă un ciocănit aspru în geam. Titu tresări îngrozit, sigur că a sosit ceasul răfuielii. Într-un minut încercă nenumărate hotărîri: ce să zică ori să facă, cum să se apere, mai bine să fugă, sau să se ascundă... Vru să se dea jos din pat, dar Roza îl opri liniștită, punîn-du-i mîna pe gură ca să nu răspundă și șoptindu-i:

— Stai frumos!... Nu mișca!... N-avea frică!

În șira spinării, Titu simțea totuși o furnicare rece. Ciocănitul în geam se repetă mai amenințător. Îi răspunse glasul Rozei, mai mult prefăcut decît supărat:

— Cine-i?

— Eu, eu, dragă, nu te supăra! mormăi afară vocea lui Lang, răgușită de băutură. Rozica dragă, noi mergem în Armadia, auzi tu? Ne ducem toată banda... Tu să ai grije mîine dimineață, dacă cumva nu viu pînă-n vremea școalei, să dai drumul copiilor, auzi?... Ei, noapte bună, Rozico! Somn ușor!

Pașii bărbatului se îndepărtară șovăitori.

Titu își aruncă ochii la ceasornicul de pe nop-tieră. Erau trei și jumătate. Femeia se lipi lîngă dînsul, îl sărută lung și-i zise:

— Mai avem un ceas, două, pînă să pleci... Dar nu mai dormim... Așa-i, urîtule?

Din clipa cînd a pus jalba la poștă în Armadia, Ion s-a simțit iar liniștit, parcă ar fi scăpat de toate grijile. Se ducea seara pe la Ana și pîndea neîncetat prilejul cînd să-și izbîndească planul care-i fierbea în minte și-i umplea sufletul de nădejdi bune.

Știa bine că George nu încetează de-a merge pe pe la Vasile Baciu. Deseori a trebuit să aștepte pînă-l vedea plecînd și apoi pînă se culca Baciu și stingea lumina, ca să poată ieși afară Ana. Dar nu-i mai păsa de nimeni și de nimic, atît era de sigur de biruință. Numai prilejul să-i sosească...

Sufletul Anei se scălda într-o bucurie nemărginită. Uitase toate suferințele și îndoielile ce i le pricinuise Ion. Vedea numai că acum vine mereu și-l aștepta mereu mai drăgostoasă. Stăruințele flăcăului erau dovada unei iubiri stăpînite și reizbucnite care o umplea de mîndrie. De cum se însera o cuprindea nerăbdarea și, gătind cina sau așezînd prin casă, inima ei îl simțea într-una pe-afară, dosit după vreo claie, sub un gard, în vreun șanț, tăcut și neclintit. Îi era milă de dînsul și ochii i se umezeau de lacrimi. Își ascundea însă fericirea față de tatăl ei, zîmbind mult, arătîndu-se voioasă. Cînd pica George, îl primea fără sfială ca pe un vrăjmaș de care nu mai ți-e teamă. Se uita drept în ochii lui iscoditori, zăpăcindu-l și prostindu-l. Mulțumirea sufletească parcă deșteptase într-însa dibăciile femeiei care iubește și-și apără dragostea.

Din zi în zi George pricepea mai lămurit că Ion i se pune de-a curmezișul. De aceea se încăpățîna mai rău. Voia să-i prindă și-și zicea că atunci se va potoli. Ieșind din ograda lui Vasile Baciu, se uita în toate părțile să-l descopere. Și fiindcă vremea trecea tot mai chinuitoare, se hotărî să sfîrșească cu orice preț... Peste vreo săptămînă se făcu că cotește pe ulița din dos, dar se întoarse ca un hoț și se așeză la pîndă. Atunci văzu pe Ion intrînd...

Siguranța nu-l mulcomi decît o clipă. Fățărni-cia Anei îl biciuia. Se gîndi întîi să-i întoarcă spatele. Gîndul acesta însă fu repede strivit de dorința ce i se învîltora mai puternică în suflet, de-a rămîne în preajma fetei, de a mai nădăjdui. De-acuma începu să meargă și mai des pe la Baciu, iar cînd nu se ducea, dădea tîrcoale casei, privind cum se apropie cellalt, holbînd ochii să vadă cum se sărută sau se îmbrățișează în poartă, necăjindu-se chiar că nu le aude vorbele...

Ion însă vorbea puțin. Prin tăcere urmărea să deștepte mai multă iubire în inima Anei, să se facă mai dorit. Voia să-l cheme ea tot mai înlăuntru. Astfel ajunsese din uliță în poartă, apoi în ogradă, pe urmă pe prispă... Acuma mai trebuia să pătrundă în casă. Fata privea apropierile acestea ca niște iz-bînzi ale ei asupra lui și simțea în fiecare seară tot mai nebuna o pornire de a se topi în brațele flăcăului, de a-i da dovada întreagă a iubirii. Deseori îi zicea cu sfială feciorelnică în glas:

— De ce nu vii în casă, Ionică?

Flăcăul însă îi închidea gura veșnic cu întrebarea plină de imputare:

— Dar tatăl tău?

În sfîrșit se apropia Crăciunul. O iarnă urîcioasă se zbătea să coboare pe pămînt, dar parcă nu avea încă destulă putere. Văzduhul cernea mereu fulgi leneși care se topeau pînă să ajungă jos și se prăpă-deau în băltoacele de noroi. Ion sosea totuși în toate nopțile, nesmintit. Apoi, într-o seară răscolită de zăpadă măruntă, veni mai devreme puțin. Casa zăcea în întunerec, neagră ca un bivol adormit. Intră în ogradă și se așeză pe prispă, mai închis și mai hotărît ca altă dată. Așteptă fără nici un gînd în minte. Doar inima îi bătea mai aspru, muncită poate de o presimțire. Prinprejur tăcerea era așa de mare că flăcăul auzea cum cad în noroi fulgii și chiar cum se ciocnesc în văzduh ca niște fîlfîiri de aripi mici. Într-un tîrziu ușa tinzii se deschise scîrțîind și Ana se ascunse repede în sumanul lui, zicîndu-i îndată rugătoare și alină-toare:

— Astă-seară trebuie să vii în casă, Ionică!... Nu te las pînă nu vii... Tata doarme dus. A venit beat din Jidovița și acu sforăie de se hurducă pereții!...

Ion îi cuprinse mijlocul și-i mîngîie sînii peste cămașa lungă. Apoi se sculă fără o vorbă și porni după ea. În tindă se opriră. Fata trase zăvorul, pe urmă îl luă de mînă și-l duse în casă.

În odaie era parcă mai întunerec. Numai feres-trele se deslușeau puțin ca niște găuri cenușii. Ion cunoștea încăperea. Auzea din pat sforăitul înecăcios al lui Baciu atît de aproape că i se părea prefăcut. Un junghi rece îi cutremura inima. Știa că de s-ar trezi bătrînul și l-ar simți aici, ar fi în stare să-i crape capul fără vorbă cu securea de sub pat al cărei tăiș parcă-l zărea lucind amenițător.

Stătură cîteva clipe nemișcați, ascultînd hor-căielile. Își auzeau bătăile inimilor, îndurerate de încordare. Sforăitul se încurcă deodată într-o tușă groasă. Vasile Baciu se urni în așternut ca și cînd ar fi dat să se scoale. Ion îngheță. Fata îi strînse mîna cu desperare. Bătrînul însă se învîrti puțin, se întoarse iar cu fața în sus și sforăitul reîncepu, mai năpraznic.

Ana dormea pe cuptor, după horn, într-un culcuș de velințe, țoale, perne, cearceafuri aruncate de-a valma. În vatră, sub o spuză groasă, sîsîiau cîțiva bușteni verzi de arin... Fata se înălță în vîrful picioarelor pînă la urechea flăcăului și-i șopti, strîn-gîndu-i mereu mîna:

— Lasă-ți sumanul pe prichici... Să nu faci zgomot că ne omoară pe amîndoi!...

Oasele lui Ion pîrîiră ureîndu-se în culcuș.

O luă în brațe, iar ea tremura ca zgîlțîită de friguri. Apoi Ana începu să-i șoptească imputări multe, să se jelească și să-l roage să fie cuminte. Ion o asculta liniștit, trăgînd însă mereu cu urechea spre patul lui Vasile Baciu, care era cu picioarele tocmai lîngă capul lor. îi era frică să nu-l trezească șoaptele ei și-i astupă gura cu o sărutare.

Apoi, cu o mișcare bruscă, îi ridică pînă-n brîu cămașa. Picioarele fetei erau fierbinți și strînse. Își încolăci brațele în jurul gîtului lui, îl strînse cu o putere nebănuită, parc-ar fi vrut să-l zugrume, și-i lihăi în ureche, plîngătoare dar fără împotrivire:

— Ionică... ce vrei să faci... ce faci?... Nu... nu...

O podidiră lacrimile și plînse cu sughițuri, bolborosind într-una vorbe rugătoare, în vreme ce Ion o ostoia sărutînd-o:

— Taci... taci... taci...

Gemetele Anei însă se înțesau tot mai nestăvi-lite, pînă ce se sfîrșiră într-un țipăt scurt, surd, care o spăimîntă într-atîta că-și încleștă dinții în buzele flăcăului, zvîrcolindu-se.

Țipătul fetei se înfipse ca o suliță în întunerecul casei și zbîrnîi mai prelung în urechile lui Vasile Baciu care, deși strivit de băutură, se deșteptă, ascultă cu mintea încîlcită și, auzind oftările înăbușite în lacrimi, mormăi nedumerit:

— Ce faceți voi acolo?

Glasul tulbure îngheță sîngele în vinele îndrăgos-tiților. Ana își amuți brusc suspinele, pierzîndu-se în brațele flăcăului.

Trecu astfel un minut. Baciu asculta, jumătate treaz, jumătate prin somn. Apoi cotrobăi cu mîna pe lavița de la capul patului, ca și cînd ar fi căutat chi-briturile. Creierii lui obosiți de beție parcă bănuiau ce se petrece pe cuptor și într-o clipă făcu o mișcare să se scoale, să vadă și să-i oprească. Dar în același timp îi trecu prin gînd că trebuie să fie George și deci poate să-l lase în pace. Gîndul acesta îl prăvăli în-tr-un somn mai liniștit. Totuși bîigui prostește pînă să-l copleșească toropeala:

— Apoi... ia seama... nu... vezi bine... rușine... porcăria... asta...

Îndrăgostiții nu mai suflară nici o șoaptă. Stă-teau îmbrățișați și neclintiți ca și cînd s-ar fi unit pentru totdeauna. În curînd sărutările lor fură iar înghițite de sforăiturile din pat...

Ion se coborî de pe cuptor cînd cîntau cocoșii a doua oară și Ana îl însoți pînă la poartă. Frigul părea mai vrăjmaș, iar întunerecul mai posomorit.

— Tare mă tem să nu fi rămas grea! murmură fata cu dinții dîrdîind și glasul ei domol se împrăștie în tăcerea nopții ca un strigăt puternic.

Flăcăul trebui să-și muște buzele ca să nu izbucnească de bucurie. O ciupi ușor de obraz și apoi porni mulțumit, lăsînd-o în poartă.

Fulgii de zăpadă, mai leneși, picurau blînd, i se așezau frumos pe păr, pe umeri, pe obraji; îi simțea topindu-se pe brațe ca niște sărutări reci și amenințătoare. În clipa cînd nu mai auzi pașii flăcăului, Ana văzu deodată că din șanțul cellalt se ridică un om și pornește întins spre ea.

— George! George! murmură fata fugind îngro-zită în casă.

Vranița se închise în urma ei troznind ca o descărcare de armă ucigătoare.

George, ascuns acolo de cînd s-a întunecat, văzuse pe Ion intrînd și l-a așteptat pînă a ieșit. Cuvintele Anei le-a auzit limpede, parcă i le-ar fi spus chiar lui. Carnea îi tremura de scîrbă, iar în sufletul lui se frămînta un gol care-l durea. Picioarele-i erau de plumb și totuși nu simțea cum le tîra. Se pironi în mijlocul uliții, cu fața spre căsuța turtită de povara întunericului. Stătu așa, uluit și pierdut, ca un stîlp de piatră. Umezeala îl pătrunsese la os. Se dezmetici. Scuipă larg, disprețuitor și apoi rosti cu o ușurare mare:

— Scroafă!...

Capitolul V RUȘINEA

Săptămîna dinaintea Crăciunului, în toate dimi-nețile, satul clocotea de guițări deznădăjduite. Porcii îngrășați se prefăceau în mușchi și cîrnați, meniți să mai înzdrăvenească puțin pe oamenii jigăriți de pos-tul care parcă nu se mai sfîrșea. Cu cît se apropiau săr-bătorile, cu atît țăranii le doreau mai tare, lingîndu-și buzele mai dinainte în vederea ospățurilor obișnuite și atît de mult așteptate. Căci în vremea postului mare numai popa și învățătorul mîncau de dulce: Belciug fiindcă avea stomacul afurisit, iar Herdelea fiindcă el nu voia să dea ascultare minciunilor popești...

În alți ani, pe vremea aceasta, Ion, auzind guiță-rile, se simțea mai nenorocit ca oricînd și se înfuria văzînd că, în tot satul, numai Glanetașu și țiganii nu sunt în stare să facă bojotaiacuvenită, ba încă unii țigani se sileau și izbuteau să ajungă în rîndul oamenilor și să taie baremi cîte un mascur. Atunci își blestema viața care l-a sortit să rămînă de rușinea satului. Acuma, cu toate că Glanetașu, singurul meșter al satului în căsăpirea neamului rîmătorilor, avea să primească tot în natură plata pentru tăierea porcilor, spre a putea aduna cărnăriile de sărbători, flăcăul totuși nu-și mai pierdu firea. Fața lui osoasă parcă strălucea. Ba chiar într-o seară, cînd Zenobia începu jelaniile, o curmă împăciuitor:

— Nu face nimic... În curînd vom avea și noi de toate...

Herdelea făcea ce făcea și în fiecare an ucidea cîte doi porci, întîi pentru că lui îi plăceau foarte mult cîrnații și îndeobște porcăria, și al doilea pentru că altminteri ar fi trebuit să cumpere din tîrg untura pentru casă, ceea ce ar fi însemnat o cheltuială peste puterile pungii lui dăscălești. Dar în ăst an bojotaia avea o importanță și mai mare din pricina logodnei Laurei, care urma să se serbeze negreșit în ianuarie și cu care prilej proviziile de porc erau menite să aibă un rol fruntaș, mai ales că luau parte și părinții lui Pintea, în fața cărora familia Herdelea voia să se arate la înălțime.

Porcii învățătorului, cumpărați în dricul verii și îngrășați cu porumb, de-abia se mai mișcau în coteț, încît tăierea îi mîntuia de o moarte păgubașă, năbu-șirea în propria lor grăsime, după cum spuse Glanetașu inspectîndu-i cu două-trei zile înainte de termenul fatal.

În zorii zilei meșterul măcelar se înființă însoțit de Ion și de Zenobia. Casa Herdelea era în picioare, dar fetele stăteau ascunse în salon, cu capul în perne și cu degetele în urechi ca să nu audă horcăielile anima-lelor osîndite.

Glanetașu își ascuți cuțitul de junghiat cu multă îngrijire, împărțind rolurile tuturor: Ion va lua porcul de urechi, îl va trînti jos pe o rînă și-i va ține capul, Herdelea și Titu vor imobiliza picioarele dinapoi, Zenobia va ajuta la picioarele dinainte, iar dăscălița va strînge sîngele în lighean... Totuși lucrurile n-au mers tocmai strună, cum ar fi dorit măcelarul satului. Porcii, auzind ascuțirea uneltelor, începură să grohăie neliniștiți, parc-ar fi simțit primejdia. Degeaba des-chise învățătorul ușa cotețului; dobitoacele nu voiau să iasă în ruptul capului. Ion trebui să apuce pe unul de urechi și să-l tragă afară cu multă caznă. D-na Herdelea, prea miloasă, nu putu ține ligheanul unde trebuia, încît sîngele se scurse mai mult pe de lături, făcînd o pată mare roșă în zăpada proaspătă. Guițatul porcului însă se îngroșa mereu, schimbîndu-se în horcăituri lungi și din ce în ce mai rare, pînă cînd cei ce-l țineau simțiră că nu mai clintește. Glanetașu își șterse cuțitul și mîinile însîngerate în părul ucisului, iar Zenobia, pipăindu-i spinarea, declară că slănina e mai groasă de șapte degete... În vremea aceasta celălalt porc grohăia atît de speriat că în clipa cînd Ion deschise portița cotețului, năvăli afară cu toată iuțeala îngăduită de grăsimea-i prețioasă, căutînd să scape de moarte prin fugă. Cuțitul Glanetașului fu astfel nevoit să-i curme viața tocmai lîngă poarta dinspre uliță.

Bojotaia se făcu chiar în ogradă. Paiele trebuin-cioase le împrumutase Macedon Cercetașu. Porcii fură pîrjoliți amîndoi deodată. Flăcările se înălțau vesele în vreme ce Glanetașu le plimba de ici pînă colo pe trupurile victimelor. Ceilalți stăteau în jurul focului, încălzindu-și mîinile, prețăluind mereu valoarea porci-lor, mai aruncînd uneori cîte o glumă și trăgînd în răstimpuri cîte o dușcă de rachiu dintr-o ploscă plină. Mai tîrziu coborîră în curte și domnișoarele, compăti-miră mult pe sărmanele dobitoace, și-și primiră por-țiile din urechile rumenite pe care le mîncară la fața locului, potrivit obiceiului ce rămăsese din copilărie la toate bojotăile.

Munca mai grea de-abia de-acuma începea cu spintecarea, împărțirea cărnii și a slăninii, spălatul mațelor, facerea cîrnaților... Avură toți de lucru toată ziua și mai rămînea pe mîine topirea unturii și alte mărunțișuri. Totuși dăscălița, alegînd cărnurile a găsit vreme să repeadă o tocană grasă și pipărată și chiar să răstoarne o mămăliguță lîngă ea, spre încîntarea sto-macului lui Herdelea, cam prea încărcat de rachiu. Cu toate stăruințele învățătorului, familia Glanetașu nu se înduplecă nici măcar să guste din bunătatea de mîncare.

— Am ținut postul atîtea săptămîni... n-o să ne spurcăm acuma, cu cîteva zile înainte de sfintele sărbători, că doar nu suntem copii și n-om plezni, se lămuri Zenobia înghițîndu-și saliva de poftă.

Seara, după ce Glanetașu și Zenobia plecară, iar Herdelea adormise îmbrăcat și pe cînd dăscălița făcea planuri cu fetele pentru a doua zi în salon, Ion, cu limba dezlegată de băutură, povesti lui Titu cum stă cu Ana. Domnișorul îl ascultă foarte satisfăcut, îi ceru amănunte și, în cele din urmă, îl puse să jure că i-a spus tot.

— Și crezi c-a rămas însărcinată? întrebă Titu cu ochii strălucitori de curiozitate.

— Cum o vrea Dumnezeu, domnișorule, răspunse flăcăul. Și de n-a rămas pînă acuma, mai are vreme să rămîie! adăogă apoi cu un rîs larg care-i dezvălea gingiile roșii și-i întipărea pe față atîta răutate și încăpățînare, încît Titu se înfricoșă și murmură doje-nitor:

— Al dracului mai ești, măi Ioane!

Chiar în ajunul Crăciunului sosi o scrisoare de la părinții lui Pintea prin care se fixa data logodnei pentru a doua duminecă după Bobotează. Astfel sărbă-torile fură în casa Herdelea mai vesele decît de obicei. Învățătorul se aprovizionase din belșug cu rachiu, dăscălița făcuse niște cozonaci ca aurul, Laura cu Ghighi pregătise trei feluri de prăjituri ca să ajungă și pentru a treia zi de Crăciun cînd se vor aduna în Pripas prietenele lor, două oale uriașe, vechi, legate cu sîrmă, pline de sarmale, forfoteau pe cuptor, în sfîrșit ca în toate bunele gospodării românești cu prilejul Crăciu-nului, așa că puteau veni colindătorii și musafirii.

Cel dintîi s-a înființat Ion, cîntînd o colindă frumoasă sub fereastra luminată și pe urmă mai cîntînd una în casă, după ce fu cinstit cu băutură și cîțiva gologani, cum e datina. Pe cînd era feciorul Glanetașului înlăuntru, un cîrd de fete începu afară Lerui Doamne. Herdelea le pofti în casă, dar fetele fugiră rușinate, mai ales aflînd că-i și Ion acolo. Toată seara colindă-torii se ținură apoi lanț, spre înduioșarea dăscăliței care, în asemenea împrejurări sfinte, își aducea totdea-una aminte de tinerețea ei și lăcrima.

Mai tîrziu sosiră și soții Lang care, în urma invi-tației lui Titu, veniră să vadă cum se serbează ajunul Crăciunului românesc. În realitate Titu, acuma muncit numai de dorul femeiei iubite, îi poftise pe amîndoi ca să se poată întîlni cu ea, iar Lang primise cu bucurie, și îndată, presimțind că e rost de băutură multă și gratuită. Sosirea acestor musafiri tulbură mulțumirea doamnei Herdelea, bosumflată că Titu i-a adus în casă niște jidani să-i pîngărească sărbătorile, oricît se silise tînărul să-i explice că soții Lang, deși el e evreu, nu sunt jidani, deoarece nu țin legea jidovească, ba chiar nici o lege. Profitînd de supărarea mamei sale, Titu propuse oaspeților să-i plimbe puțin ca să audă cum răsună de colinzi tot satul. Lang, dedulcindu-se la rachiu, firește, se codi, spre bucuria vajnicului îndrăgostit care astfel putu pleca singur cu Roza. Au hoinărit vreun ceas prin locurile cele mai întunecoase, fără să simtă frigul sau să se împiedece de zăpada răbdătoare.

După miezul nopții i-a venit inima la loc și dăscăliței în clipa cînd s-au pomenit cu corul studenților liceului din Armadia, sosit înadins să cînte trei colinzi „părinților celor mai drăgălașe domnișoare dimprejurˮ, cum a spus îndrăzneț, într-o cuvîntare patetică și cu paharul plin în mînă, un elev care diviniza în taină pe Ghighi.

Veselia luă proporții atît de mari încît, mai tîrziu, uitînd neînțelegerile ce-i despărțeau de Belciug, se cărăbăniră cu toții să-i facă o surpriză cu o colindă bătrînească pe care doamna Herdelea o știa din copi-lărie și pe care pe-aici nimeni n-o cunoștea. Preotul care juca durac cu cîțiva țărani fruntași, încîntat de colindătorii neașteptați și distinși, îi primi cu o bucurie rară, puse la bătaie o damigeană de vin, nu-i mai lăsă să plece pînă dimineața, iar în cele din urmă își în-gădui chiar cîteva glume lumești cu Roza Rang, spre indignarea lui Titu îngălbenit de gelozie...

Dar sărbătorile trecură ca părerea și logodna Laurei bătu la ușă. Vremea fiind scurtă, toți se așter-nură pe muncă, să se prezinte cumsecade în fața mirelui și a cuscrilor. Logodnica trebuia să-și isprăvească o rochie nouă, foarte simplă și frumoasă, în care o să cunoască pe viitorii ei socri. Ghighi nu voia nici ea să apară ca o slujnică și-și transformă o rochiță, făcînd-o aproape nouă. Însăși doamna Herdelea con-simți ca fetele să-i lucreze o rochie modernă, deși ea era vrăjmașa luxului și se încăpățîna să se îmbrace în haine de acum zece ani și păstrate bine, fiindcă le purta cu multă simțire. Herdelea alerga mereu prin Armadia după cumpărăturile trebuincioase, mai fericit poate decît toți, povestind oricui îl asculta, ce noroc are fata lui, lăudînd pînă-n cer pe Pintea, pe Laura, pe toată lumea... Numai Titu nu se interesa de nimic, umblînd veșnic pe urmele Rozei Lang, încît prin Jidovița și prin Armadia începea să se șoptească ici-colo că nu poate fi lucru curat între feciorul dascălului din Pripas și nevasta noului învățător din Jidovița.

Serile reîncepură discuțiile în casa Herdelea, uneori mai potolite, alteori mai aprinse. Pricina era tot Pintea, dar acum sub forma zestrei. Adevărat că George nu cerea nici un ban și nici altfel de zestre. Herdelea se fălea chiar că „omul vrea pe Laura și numai pe Lauraˮ. Totuși fetele adăogau că fără zestre nu înseamnă fără trusou și că în trusou intră și cele cuvenite pentru începutul tinerei gospodării, deoarece n-ar fi demn să-i pretindă omului pînă și scaunul pe care să se așeze în casa lui. Ba chiar buna-cuviință spune că tatăl miresei e dator să plătească neînsemnata taxă de hirotonisire a ginerelui. Bătrînii însă repetau mereu că orice lux e primejdios la temelia unei căsnicii noi, că și așa sunt destule cheltuieli cu logodna și cu nunta, și mai ales să nu uite că mai rămîne în casă o fată de măritat... Argumentele fetelor, fiind stropite cu lacrimi, avură darul să convingă pe Herdelea care, amanetîndu-și leafa și dobîndind girul notarului Stoes-sel împrumută o mie cinci sute de zloți de la Banca Someșana spre a putea ține piept dorințelor Laurei.

Logodna se făcu fără mare ceremonie și fără invitați. Numai Elvira Filipoiu și domnișoarele Spătaru, cele mai bune prietene ale Laurei, fuseseră poftite în mod excepțional. Încolo nici un străin, deși Titu stăruise din răsputeri să cheme și pe soții Lang.

George, împreună cu părinții au sosit după-amiazi. Bătrînul Pintea avea o înfățișare impunătoare, înalt și spătos, se ținea drept ca bradul, cu toate că se apropia de șaptezeci, și fața-i era rumenă, părînd chiar aprinsă alături de albeața mustăților ce se îmbinau cu o barbă stufoasă de apostol. În ochii albaștri cuminți blîndețea se împerechea cu sclipiri de voință și hotărîre. Părul mare, nins și zbîrlit, părea o coroană de zăpadă potrivită pe fruntea lată și puțin brăzdată. Era preot din vremea veche, păstor harnic dar și gata să pedepsească oile neascultătoare. Alături de dînsul preoteasa făcea impresia unui copil oropsit. Mică, ajungînd de-abia pînă la inima bătrînuhii, cu pielea obrajilor scorojită de mii de zbîrcituri, cu ochii căprui, veșnic speriați, cu părul lins, de o coloare nehotărîtă, femeia se văita într-una, avea sumedenie de junghiuri și vorbea cu glas tremurat și înfricoșat, privind des spre stăpînul ei, ca și cînd mereu ar fi vrut să-i implore îngăduința de-a deschide și ea gura.

În dumineca logodnei, pe la prînz, se nemeri să pice, nechemată, și mama lui Herdelea, o țărancă îndoită de spate, cu fața roșcovană și zîmbitoare, cu niște ochi vii și cam vicleni. Neîndurîndu-se să plătească zece creițari unei căruțe de ocazie, a călătorit pe jos din Zagra pînă aici, cu desagii în spinare, încărcați cu ce găsise mai bun prin casă pentru nepoții ei. Cînd află că Laura se mărită, o sărută de nenumărate ori și plînse cu mare poftă, compătimind pe sărmana nepoată care începe atît de curînd necazurile vieții. Își aduse aminte de „moșulˮ ei, care s-a prăpădit acum trei ani căzînd din vîrful unei clăi de fîn pe o grapă de fier și rupîndu-și șira spinării, și care, Dumnezeu să-l ierte, în fiecare zi o snopea în bătăi, încît de multe ori îi venise să-și ia lumea-n cap de groaza lui. Numai de n-ar da și Laura peste un asemenea bărbat, c-ar fi vai ș-amar de sufletul ei... Laura rîse de temerile bunicei, dar doamna Herdelea se necăji de atîta prostie. De altfel ea nu se prea împăca cu soacra fiindcă aceasta, ori de cîte ori se întîmpla vreo ceartă, ținea partea învățătorului, ba-l mai și îndemna să bea „că doar o viață are omulˮ... Din toată familia, bunica mai bine se înțelegea cu Ghighi căreia îi povesti iarăși cum s-a făcut domn Zaharia, fugind de acasă numai 15 cu o traistă de prune uscate și înscriindu-se singur la școala cea mare din Armadia... După ce sosiră musa-firii, bătrîna trecu la bucătărie; se simțea mai în largul ei acolo împreună cu vizitiul lui Pintea și cu Zenobia, care venise să dea o mînă de ajutor dăscăliței...

Belciug se oferise să schimbe el inelele logodi-ților și să citească rugăciunea potrivită. Doamna Herdelea, în clipa solemnă, avu un zîmbet de fericire pe buze, dar lacrimile îi curgeau șiroaie. Învățătorul era atît de mișcat, că trebui să dea peste cap un paharde vin ca nu cumva să-l podidească plînsul. În toată casa numai Titu stătea ursuz cu gîndurile la Rozica.

George Pintea sorbea din ochi pe Laura. Cînd s-au sărutat, după schimbarea verighetelor, s-au roșit amîndoi așa de tare că toată lumea a rîs de dînșii. Logodna se încheie cu o masă împărătească. Popa Belciug ținu o cuvîntare mișcătoare pentru fericirea tinerilor, urîndu-le copii mulți și viață lungă. George îi răspunse printr-o declarație de iubire pe care preotul se grăbi a o transmite Laurei. Astfel solem-nitatea făcu loc jovialității cuvenite. În atmosfera caldă George, cu ochii înflăcărați, plimbîndu-se prin casă cu mîinile la spate, începu să-și desfășoare planu-rile de viitor, despre apostolatul ce-l are de îndeplinit în satul de la marginea românismului, unde primejdiile sunt mai mari, datoriile mai multe, munca mai grea... Povesti cum în Vireag, comuna din Sătmar unde este numit el să păstorească, românii nici nu știu românește, încît sunt siliți să spună pe ungurește că sunt români... Rostul lui e deci să întoarcă oile rătăcite, să răspîn-dească graiul românesc, să întărească mîndria națională a celor șovăitori. Se poate o chemare mai frumoasă pentru un cărturar conștiincios? Totuși sarcina e atît de apăsătoare, că n-ar fi îndrăznit să și-o ia fără o tovarășă de viață ca Laura, ea însăși o româncă entu-ziastă. împreună vor munci mai cu drag și cu mai multă încredere în izbîndă... Vorbind, însuflețirea îi îmbujora fața, părea că se înalță. Însăși Laura, căreia îi rămăsese în fundul inimii teama că viitorul ei soț e prea scund, îl vedea acuma mult mai mare ca ea, asemenea unui cuceritor de suflete.

La început bătrînul Pintea fuse mai rezervat și se adîncise într-o dispută teologică cu Belciug, ca să aibă răgaz să studieze în acest timp pe viitoarea soție a fiului său, precum și restul familiei Herdelea. Privirea lui se întîlnea din cînd în cînd cu a lui George, care parcă-i zicea mereu: „Ei, așa-i că-s oameni foarte de treabă?ˮ Încetul cu încetul apoi se încălzi și el, iar mai tîrziu, venind vorba de copiii lui, își dădu drumul de-a binelea. Vorba o aduse preoteasa Profira, care se împrieteni repede cu doamna Herdelea și i se jelui că a îmbătrînit și s-a trecut atît de mult pentru că a făcut treisprezece copii; dăscălița o compătimi îndelung și se făli, la rîndul său, că și ea a născut nouă, dar bunul Dumnezeu nu s-a milostivit să-i lase în viață decît pe cei trei care se văd.

— Mie-mi pare rău că-mi lipsește unul singur ca să avem duzina completă! interveni aci bătrînul Pintea rîzînd jovial, cu ochii închiși. Noi, ce-i drept, ne-am silit cît am putut, am tras și peste douăsprezece, dar tot degeaba, urmă dînsul vesel, uitîndu-se mîndru și pe rînd la toată lumea, parcă ar fi așteptat să se bucure toți de mulțumirea lui; întîlnind însă privirea lui Belciug, care zîmbea iertător, își aminti că un preot nu se cuvine să se piardă în glume ușurele, deveni deodată serios și adăogă mîngîindu-și barba: Unspre-zece trăiesc, doi am îngropat... Domnul a dat, Domnul a luat, fie-i numele binecuvîntat!

Adaosul răci puțin atmosfera, încît Herdelea, spre a o reînsufleți, se apropie cu scaunul de Pintea și-i zise încîntat:

— Ai fost voinic de tot, cuscrule! Hehehe!

Cuvîntul „cuscruleˮ căzu neplăcut pentru bătrînul Pintea, dar deoarece i se deșteptase pofta de taifas, continuă fără a se uita la Herdelea:

— Unsprezece ne trăiesc din mila lui Dumnezeu... Și toți mari, toți zdraveni, toți bine, cu ajutorul lui Dumnezeu... Iată, ăsta e al nouălea, și arătă pe George care vorbea în șoaptă cu Laura, fiindcă lăudăroșiile moșneagului îi erau cunoscute și puțin plăcute. Am ajuns de nici nu mai putem ține socoteala nepoților... Adică stai oleacă... Alexandru trei, Profira trei, fac șase, Ștefan patru, Ludovica doi, iaca doisprezece... întîia duzină-i gata!...

Apoi cu gesturi ca și cînd ar predica de pe amvon și cu o înfățișare ce nu îngăduia întreruperi, își înșiră toate odraslele, găsind pentru fiecare cîte o laudă bine simțită. Alexandru, cel mai mare, e profesor în România, la liceul din Giurgiu; s-a însurat acolo cu fata unui arendaș bogat, cu un nume grecesc, dar altfel om cumsecade. Stă foarte bine Alexandru, a luat zestre o moșie de cîteva sute de pogoane și crede că în curînd o să ajungă directorul liceului, ceea ce ar și merita, fiind un adevărat savant. Al doilea fecior, Ștefan s-a înstrăinat puțin; ține o nemțoaică din Posen pe care a cunoscut-o la Berlin pe cînd studia științele tehnice. Altfel ea e femeie de neam, profesoară la un 10 liceu de fete, iar el e inginer la uzinele Skoda. Au patru copilași, frumoși și cuminți cum nu s-a mai po-menit! Păcat numai că nemțoaica nu știe boabă româ-nește și, din nenorocire, nici copiii. În fiecare vară vin cu toții de petrec cîte o săptămînă în Lechința, pe cînd Alexandru n-a mai fost pe-acasă de vreo zece ani. Pe urmă, după vîrstă, între băieți, vine Liviu, care-i numai de treizeci și doi de ani și e căpitan de stat-major, acuma la comandamentul corpului de arma-tă din Graz, dar are speranțe multe să-l mute în curînd la Sibiu, mai aproape de acasă. Strălucit băiat și cu viitor de aur. A terminat întîiul școala de război, iar toamna aceasta și-a trecut cu distincție examenul de ofițer superior în statul-major. O singură meteahnă are: i-e groază de însurătoare. Nu știu cui să semene, căci în neamul Pintea toți sunt drăgostoși. Poate cu preo-teasa, care în viața ei n-a ridicat ochii asupra altui bărbat, măcar că a fost în tinerețe ca o floare... Firește că în familie se află un medic. Este Virgil, stabilit la Sibiu, avînd o clientelă strașnică, de-l invidiază pînă și străinii. Fiind un român înfocat și făcînd orice sacrificii pentru cauza națională, e foarte bine văzut în cercurile politice românești conducătoare și n-ar fi de mirare să ajungă ca mîine deputat în Camera din Budapesta... Cel mai potolit dintre toți este Ionel, contabil la o bancă mare din Cernăuți, strîngător, harnic, priceput în socoteli, menit să devină milionar sau cel puțin director de bancă... Acuma vine la rînd George, băiat bun și el, mai ales că s-a dedicat carierei părintești. Cînd va închide ochii bătrînul, George va continua să păstorească turma credincioșilor din Lechința... Mai rămîn doi feciori, Marcu și Vasile. Cel dintîi e zvăpăiat de tot cu naționalismul; el a fost anul trecut conducătorul grevei studenților români din Budapesta, pentru că un profesor a încercat să-i oprească de-a vorbi românește. Vasile acuma își termină liceul la Blaj... Dar fetele! Cea dintîi, botezată Profira, după numele preotesei, e măritată tocmai în Basarabia, lîngă Chișinău. A întîlnit-o un boiernaș basarabean la Giurgiu, pe cînd ea era la Alexandru și într-o bună zi primim vestea că „dragi părinți, mi-am găsit fericirea, m-am logodit cu...ˮ Atîta-i norocul de călător! Pe cea de-a doua, pe Ludo-vica, a luat-o avocatul Victor Grozea din Cluj și are doi copii, un băiat și o fetiță. Și, în sfîrșit, Eugenia, mezina, o frumusețe rară, e nevasta deputatului Gogu lonescu din România. Se zice c-a înnebunit saloanele Bucureștilor, toată lumea o răsfață. Adevărat că e și tînără de tot, mai mică decît George, deși acum se împlinesc trei ani de la cununia ei...

Pomelnicul copiilor iubiți stoarse lacrimi preo-tesei, fiindcă sunt atît de împrăștiați în lumea mare și n-a avut noroc să-i mai vadă măcar o dată împreună, deși poate mîine-poimîine va închide ochii pentru totdeauna, prăpădită și arsă cum este de povara anilor. Pintea îi curmă jelania cu un gest falnic:

— Lasă, babă, fii liniștită și ai răbdare! Mai avem oleacă și apoi putem sărbători nunta noastră de aur, dac-o vrea și Dumnezeu... Atunci o să-i strîn-gem pe toți, cu cățel și purcel din toate colțurile... Ca să se împlinească voia d-tale!

Gura bătrînului acuma torăia într-una, încît Herdelea de-abia a putut schimba cu dînsul, între patru ochi, vorbele serioase cuvenite, declarîndu-i că Laura n-are zestre, dar în schimb are inimă și... Pintea îl întrerupse nemulțumit:

— Eu am un principiu: nu mă amestec în căsă-toriile copiilor. Fiecare să doarmă cum își așterne. Treaba lor e să fie cu ochii în patru...

Nici învățătorul nu fu prea mulțumit cu răspun-sul cuscrului, dar îl înghiți surîzînd ca și cînd ar fi auzit o glumă bună.

Se învoiră ca ziua cununiei s-o stabilească Pintea, prin scrisoare, după ce se vor fi înștiințat toate neamurile. Deocamdată rămase hotărît doar atîta: că nunta vor face-o în Armadia, pentru a-i put-ea da solemnitatea cuvenită.

Familia Pintea plecă noaptea tîrziu spre Lechin-ța cu trăsura. Cum ieșiră din sat, bătrînul începu să dăscălească pe George că s-a pripit, că nu-i place ce a văzut aici, că se bagă într-o ceată de calici care mai umblă să-și ascundă mizeria prin sforăială în vorbe ca și în fapte, că în sfîrșit să ia bine seama pînă ce nu-i prea tîrziu... George se scandaliză că un tată poate vorbi astfel despre niște oameni așa de sim-patici care ca mîine îi vor fi rude. Căci nu va renunța la Laura pentru toate comorile lumii. Înțelege că bătrî-nul ar fi fost mai bucuros să-l însoare cu vreo strîmbă bogată și că-l doare o noră fără zestre. Dar orice încer-cări de a-l opri, mai ales după ce s-au și logodit, sunt absolut zadarnice. Și decît să-i terfelească mireasa, mai bine să-i vorbească de altceva. Bătrînul, cutropit de oboseală și de somn, a capitulat repede, urmînd pilda preotesei care, legănîndu-se în hurducăturile trăsurii, dormita ușor cu gura căscată și cu ochii înlăcrimați...

În casa Herdelea însă lumina nu se stinse pînă spre dimineața. O bucurie mare stăpînea toată familia. De-abia acum își dădeau seama de norocul Laurei. Învățătorul înșiră triumfător și de mai multe ori toate neamurile lui George, întrebînd mereu pe Laura dacă n-a avut el dreptate cînd a stăruit să-și alunge gărgăunii din cap și să fie cuminte. Pe fața logodnicei se întipărise, ca o mască, un surîs de fericire. Făgădui surorei sale că o va lua cu dînsa să o mai scoată prin lume, căci nu se știe de unde sare norocul omului și mai ales al unei fete. Iată, ea, dacă nu se ducea atunci la Sîngeorz, n-ar intra azi într-o familie atît de mare și de distinsă. D-na Herdelea tăcea, zdrobită de emo-ție, cu ochii umezi, strîngînd buzele pungă ca să n-o podidească plînsul, iar Ghighi, una-două, se repezea la Laura și o acoperea de sărutări... Titu nu lua parte la bucuria generală. El tocmai acuma frămînta în minte o poezie în care voia să cînte iubirea herculană.

— Norocul Laurei poate să fie și norocul tău, Titule! îi zise Herdelea căutînd să-l dezmorțească.

— Aș! Norocul meu sunt eu însumi! răspunse tînărul cu emfază.

— Bine, bine, nu zic ba, urmă învățătorul. Mă. gîndesc însă că acuma, cu atîtea rude mari în lume, ți-ar fi mai ușor și ție să treci în România, cum a trecut Coșbuc, să te apuci mai serios de ispravă...

— Las’ că mai este vreme, mormăi Titu scurt, dornic să schimbe vorba.

Herdelea însă se supără și-i impută că-și pierde timpul cu fleacuri în loc să-și croiască un rost în viață, că trebuie să muncească dacă vrea să răzbească... Văzînd că discuția se îngroașă, Titu se dezbrăcă și se culcă foarte amărît că nici chiar tatăl său nu-i res-pectă năzuințele, hotărît ca a doua zi să se întîlnească negreșit cu Rozica, singura ființă în lume care-l înțelege aievea.

Numai mama lui Herdelea era îngrijorată și plîngea că Laura, sărăcuța de ea, e pe cale să se în-străineze, în loc să se fi măritat mai pe aproape, cu vreun flăcău bogat, poate chiar din Pripas...

Spre sfîrșitul cîșlegilor se răspîndi zvonul în sat că Ana lui Vasile Baciu ar fi însărcinată. Nimeni nu știa de unde a pornit vorba și mulți nu credeau. Vestea însă umbla din casă în casă, în șoaptă, ca un tîlhar. Femeile o înfloreau, o dichiseau cu voluptate. Cînd trecea Ana pe uliță, nenumărate perechi de ochi o pîndeau de după toate gardurile și din toate ferestrele, în taină, măsurîndu-i mijlocul, pipăindu-i burta, cercetîndu-i mersul. Și cele mai șirete spuneau celor proaste:

— Nu vezi, leliță, cum umblă să-și ascundă pă-catul, cum se strînge în bete ca într-un chimir?

Și cele mai păcătoase o bîrfeau mai stăruitor, ca omul care nu poate avea odihnă din pricina paiu-lui în ochiul aproapelui.

Ana, de altfel, din noaptea aceea, trăia cu frica în sîn. Se mira că George tace, cînd ea era sigură că el știe tot. În fiece minut se aștepta să i se dea în vileag păcatul și așteptarea aceasta era mai chinuitoare ca însăși conștiința greșelii. De atunci încoace George n-a mai călcat pragul casei lui Baciu, deși față de Ana se purta parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Vasile Baciu nu pricepea de ce nu mai vine George și, într-o seară, s-a sfătuit și s-a chibzuit cu fata cum să afle pricina schimbării lui? Atunci, din încurcătura ei, din gălbeni-rea obrajilor ei, din bîlbîielile ei speriate, țăranul și-a adusaminte ca prin vis... și fața i s-a luminat. Bănui pricina. Apoi cînd, în cîteva nopți, simți că Ana iese afară pe furiș și rămîne în frig cîte-un ceas, două, se liniști pe deplin. Înțelegea tot și era mulțumit. Pățania fetei aducea apa tocmai la moara lui. Îi părea chiar bine că a păcătuit, că așa George va trebui să o ia mai re-pede iar el va scăpa de o grije. Își zicea că flăcăul acum vine într-ascuns, dar curînd va trebui să vie în pețit. De aceea, întîlnindu-l, îi arăta mai multă prietenie ca în trecut, îi făcea cu ochiul spre a-i arăta că știe și nu-i supărat, și-l cinstea ca pe un ginere gata, ceea ce pe George îl zăpăcea...

Fata însă aștepta nopțile cu nerăbdare din ce în ce mai mare. Zilele scurte de iarnă i se păreau nesfîr-șite și, îndată ce se însera, își pierdea cumpătul, se roșea la fiece vorbă a tatălui ei, își făcea mereu de lucru pe-afară ca să asculte de n-a sosit cumva Ion cu frica în inimă că poate n-o să mai vie, și nu știa cum să aștearnă patul mai repede, să se culce bătrînul și să stingă lampa. Și flăcăul se înființa nesmintit, veșnic spre miezul nopții, scîrțîind puțin portița ca să-i dea de știre... În casă însă n-a mai intrat niciodată. Ana a pregătit, chiar de-a doua zi, un culcuș moale într-un stog de paie din grădiniță. Peste o săptămînă s-au mutat în podul grajdului, unde erau mai adăpostiți de orice primejdie.

Pe la Crăciun, Ana a știut sigur că a rămas grea și, într-o îmbrățișare pătimașă, printre vorbe de iu-bire, șopti lui Ion că de acuma viața ei atîrnă de voința lui. Flăcăul nu zise nimic, dar de atunci nu mai veni în fiecare noapte.

Zvîrcolindu-se fără somn pe cuptor, fata îl aș-tepta totuși mereu, își ascuțea urechile să audă scîr-țîitul portiței, îi țiuiau creierii de încordare și nu putea închide ochii pînă dimineața. A doua zi căuta și-i găsea ea singură scuze, iar apoi, cînd după mai multe nopți chinuite Ion catadicsea să se arate, ea nici nu îndră-znea să-l mustre, de teamă că nu va mai veni de loc. Se simțea o jucărie în mîinile lui și totuși nu-i trecea prin gînd să-l învinuiască. De altfel, își zicea, în iu-bire nici nu poate fi vorba de vină. Ei doi sunt sortiți unul altuia. Ce s-a întîmplat era scris să se întîmple. Cu toate acestea îi era rușine de lume încît de-abia cuteza să iasă din ogradă. Lumina zilei îi ardea obrajii. Cînd avea trebuință să meargă pe uliță, umbla cu ochii în pămînt, să nu fie nevoită să întîlnească privirile oa-menilor. Își închipuia că rușinea ei trebuia să rînjească de pe toate coperișurile caselor. Atunci se întreba spăi-mîntată, cum are să se sfîrșească nenorocirea aceasta? De ce nu mai încearcă Ion s-o ceară de nevastă, s-o scape din ghearele grijilor? Poate că mărturisind tot, tatăl ei s-ar înmuia, dacă cumva n-ar omorî-o... Sau Ion lasă înadins să treacă vremea, s-o arate satul cu degetul? Bănuiala că Ion ar fi în stare să-și bată joc de sufletul ei o îngrozea mai mult decît mînia bătrî-nului...

Flăcăul lipsi o săptămînă încheiată, iar pe urmă cînd veni nu mai vru să se suie în podul cu fîn. Aminti Anei că, într-o noapte, Vasile Baciu a ieșit de a dat vitelor nutreț și era cît pe-aci să-i descopere. Fata n-avu curajul să mai stăruie, dar îi spuse cu glasul tremurat de lacrimi să vie mai des, ca și înainte, și să facă ceva, ee-o crede dînsul de bine, pentru că în curînd nu-și va mai putea ascunde sarcina... Ion mormăi cine știe ce, și din noaptea aceea nu se mai arătă pe la Ana.

Trecu o săptămînă, două, cinci... Fata află că Ion s-a dus să taie la pădure în Munții Bîrgăului, îm-preună cu alți bărbați. Își dădu seama că e pierdută, că de-acum numai de la Dumnezeu mai poate nădăjdui scăpare. Se prăpădea plîngînd amarnic, ca și cînd ar fi avut nevoie de toate lacrimile din lume ca să-i înece durerea ei cea mare... Fața i se îngălbeni și se împes-triță cu niște pete pămîntii.. Păcatul nu se mai putea tăinui și răfuiala se apropia.

Deoarece cîșlegile erau pe sfîrșite, iar George nici habar să vină să ceară fata, Vasile Baciu începu să se posomorască. Adică să fi vrut flăcăul să-și bată joc de Ana și s-o lase pe urmă de rîsul satului? Dacă ar fi așa, atunci... Nu putea să se gîndească ce-ar fi atunci, căci îl cuprindea mînia și i se întuneca mintea. De cîteva ori se hotărî să meargă la Toma, să se înțeleagă împreună omenește. Dar totdeauna, cînd să iasă pe poartă, simțea că-i crapă obrajii. Cum să se ducă el să-și îmbie fata, ca un cerșetor? Intra la Avrum, se îmbăta și ocăra pe George, vorbind singur în fundul sticlei de rachiu.

În sfîrșit nu mai erau decît cinci-șase zile pînă să intre în postul cel mare. Ana începea să aibă amețeli și uneori chiar vărsături. Șorțul i se rotunjea văzînd cu ochii... Vasile Baciu îi vedea suferințele și o com-pătimea. Îi fu frică să nu se prăpădească fata și, înainte de a chema pe doctorul Filipoiu din Armadia, care e scump și nici nu se uită la om pînă nu-i ia banul din mînă, aduse pe baba Firoana, meșteră mare în descîntece și moașă vestită în toate satele dimprejur. Firoana, zbîrcită la față, dar sprintenă la suflet, schimbă numai două șoapte cu Ana, o pipăi ușor pe pîntece și apoi spuse verde țăranului:

— Mare mirare să nu fie băiat, măi Vasile!... Numai să-i ajute Dumnezeu să-l poarte sănătoasă...

Fata se ghemui pe vatră, ca un cîine vinovat, cu ochii în pămînt, așteptînd s-o omoare. Vasile Baciu însă nu rosti nici o vorbă. Stătu toată seara cu cotul pe colțul mesei, cu privirea înghețată, oftînd des ca un bolnav de moarte.

Ghiță Pop, singurul copist român de la judecă-toria din Armadia, unul din pretendenții dăscăliței de pe vremea cînd jucau împreună teatru în Monor, stînd într-o zi la un pahar de bere cu Herdelea, cu care era prieten din copilărie, îi spuse că e zarvă mare la judecătorie din pricina anchetei orînduite de ministrul justiției, în urma plîngerii lui Ion Pop-Glanetașu din Pripas. Judecătorul turbează și așteaptă dintr-o clipă într-alta sosirea unei comisiuni de la tribunalul din Bistrița, trimisă se cerceteze și să raporteze fără întîrziere. Toți se întreabă cine i-o fi făcut pozna asta judecătorului?

— Să-ți închipui, dragă Zaharie, ce cap are șeful! sfîrși zîmbind copistul. Nu că i-ar fi frică. Fiindcă vorba ceea: corb la corb nu scoate ochii. Dar rușinea pe el să se pomenească cu asemenea bobîrnac. Cred că mai bucuros ar fi fost să-i fi tras cineva două palme în piața bisericii, decît să pățească una ca asta. S-a și jurat însă că nu se mulcomește pînă nu află cine a îndemnat pe țăran să facă jalba și cine i-a făcut-o, și pînă nu-i bagă în pușcărie pe toți!

Herdelea simți o săgeată prin inimă auzind ves-tea și mai ales amenințarea judecătorului. De frică se gîndi un moment să mărturisească copistului că el e autorul plîngerii și să-l întrebe cum să se apere de s-ar întîmpla să-l descopere în cele din urmă? Dar își luă seama repede. Oricît de prieten i-ar fi Ghiță Pop, tot s-ar putea să scape o vorbă pe undeva, chiar fără voie și să-l nenorocească. Apoi, curînd, știindu-se la adăpost, o mîndrie priincioasă îi umplu pieptul, care parcă-i zicea: „Uite ce ai fost în stare să faci tu, Zaharia Her-delea! Vezi ce putere ai? Să mai poftească cineva să te înfrunte!ˮ Rîse deci și el, își frecă mîinile și zise copistului, trăgînd cu ochiul:

— Lasă-l că bine-i face, fie vorba-ntre noi! Să-l mai zgîlțîie nițel și pe dumnealui, că prea se fudu-lește de parc-ar fi frate cu sfîntul Petru!

Cum ajunse acasă strigă pe Ion și-i povesti ce-a auzit, avînd grijă să-i reamintească foarte grav că, orice l-ar întreba comisiunea, el să spună sus și tare că jalba i-a scris-o un domn de la Bistrița pe care nici nu știe cum îl cheamă. După ce flăcăul se jură și se închină că va face întocmai, Herdelea declară cu multă demnitate că în sfîrșit a sosit și ceasul dreptății. Se credea în sufletul lui răzbunătorul nedreptăților... Laura și Ghighi împărtășeau mîndria tatălui lor, mai cu seamă pentru că judecătorul n-avea buna-cuviință nici să le salute cînd le întîlnea deși le cunoștea foarte bine. Dăscălița însă ar fi fost mai bucuroasă să vadă la răcoare și pe popa Belciug, pe care nu-l putea suferi oricît căuta dînsul s-o lingușească; pe cine a scos ea de la inimă, scos rămîne în vecii vecilor.

— Fii pe pace, nevastă, îi zise Herdelea trufaș, că nu scapă nici sființia-sa cu mîna goală din comedia asta! Are să mănînce și el rușinea cu lingura,n-ai grije!

Niciodată n-a sălășluit atîta mîndrie în casa Her-delea ca în zilele acestea. Viitorul se întrezărea trandafiriu. Din toate părțile nădejdile bune surîdeau.

Laura, de cînd se logodise, trecuse printr-o schim-bare mare. Serioasă fusese ea întotdeauna, dar acuma parcă seriozitatea îi ședea mai bine. De unde pînă atunci nu se potrivise de loc în păreri cu mama ei, azi vorbeau ca două tovarășe și nu se sfia s-o întrebe mereu, ba cum se gătește cutare mîncare, ba cum se croiesc pan-talonii bărbătești, ba cum se fac murăturile... Era ho-tărîtă să fie o gospodină desăvîrșită, să vadă Pintea că, deși ea n-a avut zestre, are în schimb atîtea alte cali-tăți prețioase încît se poate lua la întrecere cu orice domnișoară din Ardeal. Mai ales se gîndea că va iubi foarte mult pe George, ca astfel să-l răsplătească pentru dezin-teresarea lui care, pe lîngă că-i face cinste, e o floare așa de rară în lumea asta materialistă. Dar îndată ce voia să-și închipuie cum îl va iubi, se izbea de nedu-merire. Nu că i-ar mai fi păsat de Aurel Ungureanu. Lașitatea lui o scîrbea, îndeosebi de cînd auzise din gura viitorului ei socru pomelnicul neamurilor distinse care, era sigură, o vor primi cu brațele deschise. Totuși se întreba în sufletul ei dacă tocmai schimbarea aceasta bruscă nu e o dovadă de egoism interesat din partea ei.

La urma urmelor Aurel i-a fost drag. Își amintea cu cită tremurare de inimă îi dorea vizitele, cum i se întipărea în minte fiece vorbă a lui, cu ce plăcere dan-sau împreună la toate petrecerile... Amintirile o ză-păceau. Dacă asta n-a fost iubire, atunci ce-i iubirea?... Adevărat că pe urmă el s-a purtat urît neavînd nici o tresărire de indignare cînd a aflat că Pintea i-a cerut mîna, ceea ce însemnează că, pentru el, iubirea ei a fost o jucărie fără preț, o simplă trecere de vreme. Poate însă că și ea a fost vinovată, că n-a făcut cu el decît exerciții de cochetărie... Dar Pintea? Se roșește gîndindu-se la sărutarea lui de logodnă, la strîngerile de mînă, la vorbele lui de dragoste șoptite cu o înflă-cărare stîngace. Toate nu stîrnesc nimic în inima ei, afară de o sfială aproape dureroasă... Pînă acuma cî-teva săptămîni avusese convingerea că iubirea e ceva foarte poetic, eteric și romantic, ceva scăldat în sere-nade, oftări ascunse și visări la lună; crezuse că cel care va iubi-o aievea, va răpi-o într-o noapte fără stele. Iar azi e în pragul cununiei și, în loc de fraze pompoase, mintea ei frămîntă numai bucătărie, gospodărie, proză și, printre acestea, dorința vagă de-a vedea pe George mare, frumos și bun... Lucrînd la trusou, ră-mînea deseori cu mîinile în poală și cu ochii în gol, așteptînd parcă un răspuns care nu putea veni. Pin-tea îi scria în fiecare zi și ea primea scrisorile cu o strîngere de inimă din ce în ce mai mare. Îi era frică de clipa în care vor înceta închipuirile ce o îngrijorau.

Acuma ar fi avut nevoie de un duhovnic sufle-tesc care să-i înțeleagă tulburarea și să i-o aline. Mama ei însă n-ar fi îngăduit în ruptul capului asemenea zbuciumări. Dacă ea, care se credea o martiră a căs-niciei, nu și-a pus niciodată întrebări păcătoase, cum ar putea să-și pună Laura care a dat peste un om de seamă, nu cum a fost Zaharia Herdelea. Așa ceva ar fi o fărădelege nemaipomenită... Ghighi iarăși nu era în stare să-i pătrundă gîndurile. Era prea copilăroasă pentru niște lucruri atît de serioase. Laura încercă să se sfătuiască cu ea, dar răspunsurile ei naive și zgo-motoase nu-i risipeau șovăirile. Cu prietenele ei, ori-cît ar fi fost de intimă, tot nu îndrăznea să-și deschidă inima pînă în fund. Numai Titu ar fi liniștit-o, dar el parcă nici nu vrea să știe de fericirea ei. Niciodată, de cînd soarta ei e aproape să se hotărască, n-a căutat să-i ușureze îndoiala... El părea înstrăinat de năzu-ințele ei, ca și cînd ar trăi în altă lume...

Într-adevăr, Titu, căzut în mrejele iubirii pă-timașe, nu mai trăia decît pentru Roza Lang. După cîteva întîlniri, femeia îi cucerise toate gîndurile și toate simțurile. Ea îl preocupa ziua-noaptea, tulbu-rîndu-l, chinuindu-l și fericindu-l. Restul lumii, pen-tru dînsul, parcă nici nu mai exista. Nu trecea o zi fără să se ducă prin Jidovița, să se facă luntre și punte baremi s-o vadă, să-i culeagă un zîmbet cu înțeles sau o privire drăgostoasă cu care să-și mîngîie dorințele pînă se va ivi clipa neprețuită cînd s-o poată strînge iar în brațe. Nimic nu-l mai interesa afară de Roza, nici chiar lecturile lui, căci în fiecare frază printre toate rîndurile, îi răsărea mereu ea și numai ea, ademenitoare și stîrnindu-i noi pofte. Ceasuri întregi își tortura creierii să cizeleze cîte-un vers sau măcar vreo imagine în care s-o nemurească pe ea... Doamna Lang de altfel se simțea măgulită că a deșteptat o iubire atît de puternică în inima tînărului fără trecut și-i răs-pundea cu cochetării veșnic noi. Istețimea ei instinc-tivă născocea cu ușurință prilejurile de întîlnire și de îmbrățișare. Pasiunea aceasta o înviora și o înfru-museța. Trebuia să facă sforțări să se stăpînească și să nu-și piardă capul cu totul. Prudența femeiei însă trezea o gelozie furtunoasă la Titu, căruia îi părea rău de orice privire aruncată altuia, de orice vorbă schimbată cu altcineva, iar mai tîrziu începu să-l doară și gîndul că Roza trăiește într-o casă cu Lang și că chiar se culcă în același pat. Îi umbla prin minte s-o despartă de soțul ei și s-o ia de nevastă. într-un moment de însuflețire îi spuse și ei ce-a hotărît, și ea îi mulțumi cu un uragan de sărutări. Îndată își dădură seama amîndoi că, de vreme ce el n-are nici un cîș-tig, ea n-ar putea trăi nici o zi fără Rang. Atunci Titu îi făgădui că o va duce cu el în România, cînd va fi să plece. Deocamdată însă nu se mai gîndea serios să se arunce în vîrtejul necunoscutului.

După dibuirile începutului se întîlneau mai ales acasă la ea, în timpul cît Lang era la școală. Titu se obișnui curînd și nu-i mai fu frică să nu-i prindă bărbatul. Își întocmi chiar o replică strașnică pentru orice eventualitate: „Domnule, ne iubim și te urîm! Slobod ești să iei orice hotărîre!ˮ

Cuvintele acestea i se păreau și demne și eroice. Din nenorocire n-avea nevoie de ajutorul lor. Lang era mai orb ca toți bărbații și nici nu visa măcar să-i bănuiască. De multe ori, în pauze, repezindu-se acasă să mai tragă o dușcă de rachiu ca să-și întărească ener-giile pedagogice, găsea pe Titu între patru ochi cu Roza. Nu se mira și nu se supăra, ci zicea veșnic foarte senin:

— Aici ești, amice? Ești drăguț că mai ții de urît nevestei mele, că eu n-o prea răsfăț. Ce vrei, am îmbătrînit... Dorești un păhărel?

Titu nu se mai ducea nici prin Armadia. De la serata dansantă nu vorbise mai mult de două ori cu Lucreția Dragu. De cînd putea strînge în brațe pe Ro-zica, nu mai zicea că are nevoie de iubiri vaporoase. „Oacheșa cu ochii verziˮ, cum o preamărise el odini-oară în poezie, nu-l mai inspira cîtuși de puțin. I se părea o mică ipocrită încrezută... De altfel nu mai simțea nici o trebuință să povestească nimănui cum a cucerit iubirea Rozei. Pasiunea adevărată merge mînă în mînă cu discreția.

Herdelea, încurajat că una din fete și-a găsit norocul urmînd sfaturile lui înțelepte, se frămînta acuma să asigure și viitorul băiatului. Astfel nu scăpa nici o ocazie de a reaminti lui Titu că vremurile sunt grele, că omul trebuie să-și croiască un drum în viață, că anii trec ca vîntul și cel ce n-a muncit n-are la bă-trînețe, și, în sfîrșit, c-ar fi bine să se gîndească și el la ziua de mîine. Titu se înfuria înțelegînd, căci orice asigurare de viitor însemna o despărțire de Rozica. Dar iarăși nu putea stărui să se eternizeze în lenevie și deci răspundea morocănos:

— Am zis că eu nu vreau? Găsiți-mi o slujbă, orice ar fi, și iată că mă duc! Dacă nu sunteți în stare să înțelegeți talentul meu, am să mă fac chiar și mă-turător de stradă, ca să vă scăpați de mine și să nu-mi mai bateți capul că sunt trîntor și nimic mai mult!

Supărarea lui îi mîhnea pe toți din casă. Fetele săreau și-i luau apărarea. Dăscălița, înduioșată, fă-cea semne indignate lui Herdelea să-l lase în pace, pe cînd învățătorul, încurcat, se scărpina în ceafă și, vrînd s-o dreagă, îl jignea mai rău.

Vizitele prea dese la d-na Lang începură cu vre-mea să bată la ochi ovrei mei din Jidovița. Fetele ha-hamului Cahan, bătrîne și înăcrite, neavînd altă treabă și fiind vecine cu Rang, se apucară să pîndească de cîte ori vine Titu, să se uite la ceas cînd intră și cînd iese. Și, deoarece Roza făcea pe mîndra față de ele și le privea de sus, răspîndiră vorba că între unguroaica lui Lang și feciorul dascălului din Pripas nu poate fi lucru curat. De atunci încolo ochii care urmăreau pașii lui Titu se înmulțiră, iar știrea că Rozica pune coarne lui Lang se întinse, trecu și în Armadia stîrnind sen-zație printre învățătorii de acolo, și, în sfîrșit, ajunse la urechile lui Herdelea. Bătrînul nu era împotriva unor astfel de pierderi de vreme,dar punînd în legătură nervozitatea și nepăsările lui Titu cu zvonul acesta, se temu să nu izbucnească cumva vreun scandal care să pericliteze viitorul băiatului și se puse deci cu tot dina-dinsul să-i găsească mai curînd baremi un loc de sub-notar undeva, ca să-l îndepărteze din brațele iubirii primejdioase. Mai ales că, aproape în același timp, dar pe alte căi, vestea sosi și la cunoștința fetelor și a d-nei Herdelea care nu știa cum să blesteme mai avan pe ticăloasa ce nu se sfiește a-și pune mintea cu un copil.

Astfel toată familia se bucură cînd învățătorul, într-o seară, vesti că a întîlnit în Armadia pe notarul din Gargalău, care tocmai are mare nevoie de un aju-tor priceput și ar primi cu plăcere pe Titu, plătindu-i o leafă foarte bună. Titu îngălbeni.

— Gargalău? zise dînsul cu glas stins, măsurînd în gînd depărtarea dintre Jidovița și locul surghiu-nului.

— Gargalău... Nu e departe, răspunse bătrînul, parcă ar fi ghicit rostul întrebării. Al șaptelea sat de la Armadia... Notarul e un om de ispravă. Aveți să vă înțelegeți ca frații. Și pe urmă acolo poți strînge și bani, căci nu vei avea nici o cheltuială, încît să poți pleca mai tîrziu unde te îndeamnă inima... Nu-i vorba să te împotmolești în Gargalău. E ceva provizoriu...

Herdelea vorbea atît de blînd că Titu nu găsi putința să se supere. Dar, fiindcă voia să se sfătuiască mai întîi cu Rozica, răspunse în doi peri:

— Bine, bine... Acum să mă mai gîndesc și eu puțin, o zi, două... Că doar nu arde...

Roza Lang, simțind că lumea forfotește, îl povă-țui să se ducă, dar îl puse să jure că nu o va înșela și că va veni cît mai des posibil. În schimb îi făgădui și ea că va merge să-l vadă, fiindcă de acum nu mai poate trăi fără iubirea lui, deși trebuie să fie cu ochii în pa-tru, căci o lume întreagă umblă să-i sfîșie inima...

În joia cînd Herdelea văzu iar în Armadia pe Friedman și-l încunoștință că săptămîna viitoare Titu poate pleca la post, pe la amiazi se întîlni, prin fața liceului, nas în nas cu judecătorul, care tocmai ieșea de la slujbă. Învățătorul salută respectos, dar băgă de seamă că ungurul încruntă din sprîncene fără măcar să miște din cap. După ce se depărtă cîțiva pași, judecătorul îl strigă înapoi și-l întrebă brusc, privindu-l aspru și iscoditor:

— Ascultă, domnule Herdelea, d-ta ai făcut unui țăran din Pripas o plîngere la minister împo-triva mea?

Învățătorul șovăi o clipă și pe urmă răspunse bîlbîind cu limba de plumb, abia găsind cuvintele ungurești în minte:

— Eu? Ooo, cum vă închipuiți una ca asta? Eu care... respectul legilor...

— Foarte bine, mormăi judecătorul întorcîn-du-i spatele cu dispreț.

Întîlnirea aceasta îi înfipse un cui în inimă. Va să zică ungurul bănuiește, poate chiar știe sigur, că el e autorul reclamației?... Pînă acasă întoarse și suci toate urmările posibile ale nenorocitei întîlniri. Dar cum să fi aflat ungurul? Sau poate chiar el însuși o fi scăpat undeva vreo vorbă trădătoare? Cu neputință n-ar fi, căci între prieteni cam are și el obiceiul să spuie vrute și nevrute. Apoi fusese destul de nerod să se încreadă că l-a pocnit atît de urît încît parcă-l și vedea destituit, de nu și întemnițat... Dacă însă se dovedește acum aievea că el a făcut jalba, atunci un-gurul e în stare să-și împlinească amenințarea. Vor-bele de deunăzi ale copistului îi răsunau în urechi iarăși, parcă mai înfricoșătoare.

Acasă tocmai sosise scrisoarea lui Pintea care hotăra cununia pentru Dumineca Tomii. Se sili să se bucure, ca și ceilalți, dar inima îi rămase mohorîtă. Găsi un pretext și se repezi peste drum, la Glanetașu să reamintească lui Ion că, dacă va sufla vreun cu-vînt, va fi foarte rău pentru amîndoi. Flăcăul i se păru cam nepăsător, deși s-a jurat iarăși că mai bine să-l taie în bucăți decît să vîndă tocmai pe domnul învă-țător care i-a făcut numai bine. Jurămintele lui to-tuși nu-l liniștiră. Din toată purtarea lui Ion parcă citea și mai lămurit primejdia.

Sufletul i se umplu de o îngrijorare dureroasă. Familiei însă nu se îndura să-i mărturisească nimic. De ce să le tulbure bucuria? Da urma urmelor poate frica îl face să exagereze, poate că conștiința vinovăției își bate joc de dînsul... Un strop de nădejde îi picura în inimă, pornind o luptă vajnică cu presim-țirile rele.

Vasile Baciu se zvîrcoli toată noaptea ca pe jă-ratec. Baba Firona parcă-i urnise în creieri toate gîn-durile care acuma nu-și mai regăseau locurile. Stinse lampa brusc ca și cînd i-ar fi fost rușine de lumină. Prin întunerec putea geme mai slobod. Patul i se pă-rea de fier, oricît îndrepta paiele sub cearceaf ca un bolnav ostenit de zăcere. După cuptor, Ana, cu res-pirația suptă, își ascuțea auzul, întocmai ca în noap-tea cînd se frînsese întîia oară în brațele lui Ion, pîn-dind somnul tatălui ei și așteptînd, la fiece mișcare s-o înhațe de picioare, s-o tragă jos din culcuș și s-o zdrobească...

Spre ziuă, fata ațipi puțin. Cînd se trezi, spe-riată, în casă pătrunseseră zorile albe de iarnă și bă-trînul nu se mai vedea. În sufletul ei groaza se măsura cu părerea de rău. Baremi de-ar fi bătut-o, ar fi scăpat de adăstarea aceasta mai chinuitoare ca orice durere. Lacrimile și vaietele i-ar fi ușurat suferința trupească, în vreme ce astfel o piatră de moară îi turtește încetul cu încetul inima, vrînd să stoarcă un răspuns la întrebarea: ce vrea să facă tata? Ea demult își închipuia că bătrînul știe cu cine a păcătuit și se minuna mereu că tace. Uneori se gîndea că înadins așteaptă pînă se va întoarce Ion de la munte. Dar acuma flăcăul era iar acasă și Vasile Baciu se nătîngea în tăcere.

Două zile spălase și fiersese în tindă rufele mur-dare; azi avea de gînd să le laie și să le limpezească în Gîrla-Popii ce curge în dosul casei, la capătul gră-dinii. Se încălță cu opincile, își suflecă poalele și za-diile, și porni cu toporul subțioară să spargă gheața și să-și potrivească locul. În grădină zăpada rîdea, albă și sticlitoare, ca obrazul unei fecioare neprihănite. Anei parcă-i era milă s-o calce cu opincile-i greoaie și să strice pojghița de fulgi proaspeți care suspinau dureros sub pașii ei. Din cîteva lovituri de topor desfundă o gaură rotundă în gheața groasă de-o palmă și căptușită cu omăt. Apa zbucni afară în bol-bociri mînioase, ca și cînd s-ar fi căznit să se smulgă de sub apăsarea învelitoarei de gheață, înmuind și mînjind fără cruțare zăpada de prinprejur... Apoi fata se duse și se întoarse, avînd subțioară un coș de rufe ude de leșie, peste rufe scaunul de lăut și maiul, iar într-o mînă aducînd o oală cu apă fierbinte în care să-și dezmorțească degetele cînd o va fi răzbit gerul.

Își împărțise treburile așa încît să se poată întoarce de mai multe ori în casă cu bucățile lăute și limpezite, să vadă dacă a venit bătrînul. Bătea zdravăn cu maiul rufa așezată pe scaunul lung și cu picioare scurte, ca să iasă mai întîi leșia, apoi o dădea în gîrlă, o bătea iar și iar o dădea prin apă, pînă ce rămînea ca zăpada de curată; pe urmă o storcea bine, o scutura și o punea la o parte... Gerul îi dîrdîia carnea și oasele, oboseala o istovea din ce în ce. Nu simțea însă nimic. Apa fierbinte se răci în oală, uitată. În schimb capul îi duduia de aceeași întrebare aprinsă: „Ce va o face?ˮ Și cu cît se întețea, cu atît lua parcă mai multe înțelesuri: „Ce va face tatăl ei, ce va face Ion, ce va face lumea...ˮ

I se statornicise în creieri siguranța că Baciu s-a dus la Ion... Și acuma ghicea mereu, ba că va fi bine, ba că va fi rău... În răstimpuri totuși, fără să-și dea seama, se oprea din lucru, trudită de povara ce-o purta sub inimă. Deseori privirea i se scălda pierdută în apa care se zbătea la picioarele ei, cînd ispititoare ca niște șoapte de dragoste, cînd amenințătoare ca un dușman însetat de răzbunare. Dar gîndurile de moarte nu se mai puteau apropia de sufletul ei. Ba, adu-cîndu-și aminte cum era cît pe-aici să-și facă seama astă-vară, umblînd pe lîngă Someș, se mira ce ne-socotită a fost și repede se îndrepta din șale, respira 25 adînc și-și mîngîia pîntecele rotund, în neștire, cu mîinile crăpate și roșite de îngheț...

Vasile Baciu plecase în faptul zilei, brusc, după o noapte întreagă chinuită de șovăiri și chibzuiri. Mintea lui, neobișnuită cu frămîntarea gîndurilor, cloco-tise neîncetat ca o oală plină și descoperită, uitată pe un jăratec mare. O rușine amețitoare îi strîngea inima, nu pentru că fata a rămas însărcinată, ci pentru că George nu vine s-o ia... dacă a pîngărit-o. Rușinea îl înfuria însă cînd își zicea că, deoarece flăcăul nu se grăbește să fie om de treabă, va trebui să se ducă dîn-sul să se înțeleagă cu Toma, să nu se întîmple să nască Ana și pe urmă să înghită toți rușinea cu pumnii. Dar adică de ce n-ar veni George, precum se cuvine? Bine, poate că nu se învoiește cu zgîrcitul de tată-său în privința zestrei... Dar de ce nu trece măcar să-i spuie lui că uite așa și așa, că doar nu e peste nouă mări și nouă țări? Ori poate n-o fi dînsul tată-l copilului? Gîndul acesta se îmbrîncea uneori în mintea lui, îi zdruncina tot sufletul. Atunci se zvîr-colea în pat, sufla ca un balaur, suduia printre dinți și era gata-gata să apuce de gît pe Ana și s-o strîngă pînă îi va stoarce ei dezmințirea. Se potolea însă alun-gîndu-și din cap asemenea închipuire și zicîndu-și convins că George trebuie să-și facă datoria. Și, spre a se convinge deplin, încerca să-și reamintească amă-nunte din purtarea flăcăului, de pe vremea cînd el îi făgăduia negreșit pe Ana și-i zicea „măi ginereˮ; mai ales se căznea să retrăiască noaptea aceea cînd, deși doborît de rachiu, parcă a auzit gemetele fetei amestecate cu o forăială aspră și înfundată, căci atunci trebuie să se fi întîmplat pozna... Se înșela singur silindu-și în urechi închipuirea unor șoapte groase care n-ar putea fi decît ale lui George și care-i înlesneau sarcina și-i mulcomeau zvîrcolirile inimii.

În toată frămîntarea lui nu era nici o ură îm-potriva Anei. Nici nu se gîndea măcar s-o ia în seamă serios. O știa supusă și n-o învinuia. Îi era necaz doar c-a fost atît de proastă de s-a dat lui George înainte de-a o fi cerut. Era însă sigur că a făcut-o în credința de-a asculta porunca lui, care mereu i-a bătut capul cu feciorul Tomii. Cum să-i găsească vreo vină, cînd ea habar n-are ce-i lumea, cînd ar fi fost în stare să se mărite cu Ion al Glanetașului, dacă nu i-ar fi tă-iat-o dînsul?

În sfîrșit, fiindcă trebuia să hotărască ceva, își zise că dis-de-dimineață se va abate pe la Toma, să zvîrle o vorbă în treacăt, așa ca din întîmplare, să știricească gîndurile lui și pe-ale flăcăului.

Cum s-a luminat de ziuă a pornit spre Toma ca să-l nemerească negreșit acasă. Ieșind pe poartă se gîndi că trebuie să lase la o parte orice sfială și să meargă de-a dreptul să-l întrebe în ce ape se scaldă... După ce coti însă pe Ulița din dos și începu să se apro-pie de casa lui Toma, hotărîrea îi scăzu pas cu pas, iar locul i-l luă rușinea umflată de mîndrie. „Eu să-l rog pe Toma să-mi ia fata? Dar mai bine să-mi smulgă limba! murmură zărind casa de piatră înălțîndu-se peste coperișele celor dimprejur. Că doar nici eu uu-s fleandură, c-am fost și primar în sat și, slavă Dom-nului, am ce băga-n gură...ˮ

Trecu pe dinaintea casei fără să întoarcă măcar capul. Numai cu coada ochiului se uită și văzu poarta mare, cu stîlpii înfloriți, acoperită cu cotețul de porumbei, apoi coșarul semeț ca o casă de om bogat, plin ochi cu păpușoi, apoi în ogradă o întreagă ci-reada de vite, dintre care unele lingeau la un bulgăre 25 zdravăn de sare, iar altele rumegau alene suflînd fuioare albe de aburi pe nas, apoi însăși casa cu aco-periș de țiglă, cu ferestre domnești împodobite cu chenare late, vinete închise, cu falnice cununi de porumb atîrnate de căpriori deasupra prispei, cu 30 ușa tinzii deschisă, unde, pe vatră, ardea o flacără uriașă în jurul căreia se mișca o femeie și un bărbat, care parcă era George, apoi grădina cît o livadă, cu pomi mulți, cu stoguri de fîn și de paie, cu o claie de lemne tăiate. „Oameni cu stare, ce mai calea-valeaˮ, își zise Vasile Baciu ca și cînd acuma și-ar fi dat de-abia seama cît de bogat trebuie să fie Toma.

Își aduse aminte de niște locuri ale lui, semă-nate cu grîu de toamnă, aproape de drumul spre pădure, despre care auzise că i le-ar fi stricat săniile ce se duceau după lemne. De mult se tot gătea să meargă să vadă ce-i cu ele. Își iuți pașii. Curînd ieși din sat, uitînd că pornise la Toma, cuprins numai de gîndurile moșiei sale. Își află pămînturile neatinse, așternute cu pînză groasă de zăpadă... Fiindcă tot a venit pînă aici și pădurea era aproape, se duse să dea o raită, chibzuind c-ar fi bine să-și mai care cîteva sănii de lemne pînă ce nu începe omătul să se topească cel puțin să nu mai aibă grija asta pînă-n iarna viitoare. În-vîrtindu-se prin pădure și ochindu-și copacii de tăiat, îi veni în minte claia de lemne din grădina lui Toma și apoi hotărîrea cu care plecase de-acasă. Atunci se înfurie că s-a lăsat înfricoșat și se întoarse grăbit spre sat. „Adică mie să-mi fie rușine că n-au ei obraz? mormăi el din ce în ce mai supărat. Apoi, dacă-i așa, stai că întorc eu cojocul!ˮ

George adăpa vitele. Cumpăna fîntînei scîrțîia ascuțit în vreme ce găleata plină se înălța greoi.

Vasile Baciu intră în ogradă trîntind portița și, apropiindu-se de flăcău, zise cu glas răstit:

— Bine, măi George, apoi așa te porți tu cu mine? Apoi de-aceea te-am ogoit eu ca ochii din cap și te-am îmbrățișat și te-am cinstit, ca să mă faci de rușinea lumii și pe urmă să-ntorci spatele?

George, foarte liniștit, ridică găleata și o răsturnă peste gheața de cîteva degete ce se prinsese în jghea-bul de lîngă fîntînă. Apa se rostogoli năvalnic, îm-proșcînd boturile care sorbeau cumpătat și speriindu-le, așa încît toate se înălțară o clipă ca la comandă.

— Cum ai zis, bade Vasile? făcu flăcăul, întorcînd numai capul și ținînd cu amîndouă mîinile găleata goală.

Nepăsarea și răceala lui George îl scoaseră din țîțîni. Strivi o sudalmă între dinți și apoi urmă, tot dojenitor, dar căutînd să se stăpînească:

— Apoi văd că nu ești om de treabă, măi băiete, auzi tu?

— Apoi de ce? zise George nemișcat.

— Apoi pentru că nu ești de treabă, auzi? Te-ai legat de fata mea, ai lăsat-o cu pîntecele la gură și amu te faci că nici n-o cunoști... Așa ți-i ție omenia, ai?

— Eu?

— Vezi bine că tu!

Flăcăul dădu drumul găleții, își șterse mîinile pe cioareci și veni lîngă Vasile, pășind foarte greoi și avînd pe față un zîmbet compătimitor care-ți pleznea obrajii. Se uită drept în ochii lui Baciu și vorbi cumpătat, ca și cînd ar vrea să risipească din mintea lui orice îndoială:

— Apoi să știi că greșești, bade Vasile, că eu nu-s de vină! Nu, crede-mă! Eu pot să pun mîna pe cruce că nici nu m-am atins de ea... Mie mi-a fost tare dragă Anuța și am venit pe la d-voastră și m-am silit în fel și chip să facem cum e mai bine. Apoi dacă s-a întîmplat altfel, nu-i vina mea, bade Vasile. Că eu m-am dat la o parte cînd am văzut cum a ieșit altul noaptea din casă și încă am auzit ce-am auzit...

Vasile Baciu pricepu îndată și simți ca și cînd l-ar fi trăznit ca o măciucă în creștetul capului. Ochii i se roșiră și ograda începu să se clatine mereu mai tare, apoi să se învîrtească parcă s-ar fi zdruncinat pămîntul. Mai ascultă o vreme jălania flăcăului, imputările lui, mîngîierile lui, dar nu le mai înțelegea. Văzu ca prin vis cum vine spre dînșii mama lui George, care vorbi mult cu glasu-i plîngător, își frînse mîinile, se închină, se uită spre cer... În creierii lui însă nu mai pă-trundea nimic. Acolo se zăvorise singur gîndul că George nu-i vinovat și acuma se zvîrcolea ca o fiară prinsă în capcană.

Se întoarse acasă, fără să știe cum, năucit, bălă-bănindu-se pe picioare mai rău decît ar fi băut trei zile și trei nopți. Drumul i se păru nesfîrșit. De-abia aș-tepta să sosească, să se izbească cu capul de toți pere-ții, cel puțin astfel să-și astîmpere chinul ce-l rodea neîncetat.

Cînd deschise poarta, văzu pe Ana care venea de la gîrlă cu coșul încărcat de rufe limpezite. Cum o zări, Vasile simți o tresărire aprigă. Într-o clipă mintea i se lumină iar și în gîndurile lui răsări Ion al Glaneta-șului, cu o înfățișare disprețuitoare și triumfătoare, arătînd cu mîna pîntecele Anei. Apoi, repede, fata dis-păru rămînînd în ochii lui numai burta ei încinsă cu betele tricolore peste zadiile sumese, o burtă uriașă, vinovată, urîtă, ațîțătoare, în care rușinea se lăfăia sfidătoare și trufașă.

Cînd a dat cu ochii de tatăl său, Ana s-a oprit încremenită de privirea lui rece, stăruitoare și sălbatecă ce-i străbatea în inimă ca un pumnal. Groaza i se trezi în suflet atît de sfîșietoare că începu să țipe desperată, cu un glas foarte subțire:

— Nu mă omorî, tătucă, nu mă omorî, nu mă omorî!

Coșul îi căzu din brațe, rufele albe se împrăști-ară prin zăpadă, iar mîinile ei moarte se încrucișară, ca o apărare, pe pîntecele rotund, în vreme ce țipătul ei se repeta tot mai jalnic, mai slab și mai răgușit.

Întocmai ca fiara care, cu privirea stăpînitoare și-a amețit prada, dar totuși spre a-și spori plăcerea sîngeroasă, mai așteaptă un răstimp înainte de-a o zdrobi, tot astfel și Vasile Baciu stătu pe loc sorbind cu ochii deznădejdea Anei și ascultîndu-i strigătele în-grozite care îl întărîtau ca niște îndemnuri vrăjmașe... În sfîrșit, cu pași grei și rari, se apropie de ea, își în-fipse mîna în părul ei și, cu o smucitură setoasă, o trînti jos. Apoi porni să-i care pumni în cap, în coaste, în burtă, cu o iuțeală fulgerătoare, gîfîind și mugind:

— Rapandulă!... Rapandulă!... Amu te omor!... Nerușinată!... Feciorul Glanetașului îți trebuia?... Na, rapandulă!...

Țipetele Anei se întețiră iar, mai dureroase și mai deznădăjduite:

— lartă-mă, tată!... Nu mă omorî, tată!...

Vaietele ei, cu cît mai sfîșietoare, cu atît pe Baciu îl întărîtau mai tare și-l făceau să răcnească mai avan, parcă astfel ar fi vrut să-i înăbușe glasul. Deoarece însă strigătele fetei nu slăbeau, ci se îngro-șau ca și cînd ar izvorî acum din pîntece, ochii lui umflați de mînie zăriră din nou burta batjocoritoare și îndată începu să o lovească cu piciorul, icnind mai mulțumit, parcă prin fiecare izbitură și-ar fi răcorit sufletul. Mîinile Anei, încrucișate, se sileau instinc-tiv să prindă loviturile crîncene care-i amenințau rodul păcatului. Și cizmele grele cădeau mereu, sfă-rîmîndu-i carnea zdrelită de ger, zdrobindu-i oasele.

Ca niște păsări speriate alergau țipetele fetei, se risipeau chemătoare prin sat, se răsfrîngeau peste dealurile zgribulite de frig... Baciu o lovea mereu, parcă tot mai nesăturat. Apoi ca să-i înăbușe vaietele o trînti cu capul în zăpada care se roși îndată de sîngele ce-o podidi pe gură și pe nas, pe cînd piep-tul ei tot mai horăia de gemetele neputincioase.

Răcnetele și strigătele din ograda lui Vasile Baciu sculară degrabă în picioare tot satul. Femeile de prin vecini sosiră într-un suflet, dar se opriră spăi-mîntate la poartă și numai de-acolo îndrăzniră să-l roage:

— Las-o, bade Vasile, c-ai omorît-o... Tulai!... Uite-o că nu mai suflă!... Vai de mine și de mine c-a ucis-o!... Săriți, oameni buni, c-o omoară!... Tulai!

Drept cel dintîi bărbat sosi Avrum care, cu curajul dobîndit din numeroasele bătălii ce s-au desfășurat în circiuma lui, intră de-a dreptul în ogradă și se repezi la Vasile:

— Destul, omule!... N-auzi?... Ho, ho! Destul!

Baciu însă nu mai auzea nimic, iar cînd Avrum i se agăță de brațul cu care lovea, îl scutură ca o pană, izbind mai îndîrjit pe fata ce acuma zăcea nemișcată, cu fața la pămînt, cu mîinile mereu împreunate pe pîntece, gemînd foarte rar și prelung.

Femei și copii, care au văzut sau auzit măcar ceva, răspîndeau în sat vestea, cu ochii mari de spaimă:

— Vasile Baciu bate de-un ceas pe Ana și 'ce că vrea s-o omoare!

Cîțiva bărbați de prin apropiere, îndemnați de nevestele lor, veniră și încercară să-l ostoiască, fără însă a se repezi ca Avrum, fiindcă omul, orice ar face în ocolul lui, e stăpîn și străinul n-are ce să se amestece. Vasile Baciu, plictisit de mulțimea de gură-cască și spre a scăpa de chihăielile din ce în ce mai stăruitoare, tîrî fata în casă, aproape leșinată, încuie ușa și urmă bătaia mai cu sete. Strigătele ei se auziră iarăși, dar mai înăbușite:

— Nu mă omorî!... Iartă-mă!... Tătucă!...

Prin ogradă și în uliță lumea adunată își făcea cruce, clătina din cap, pe cînd o babă își frîngea mîinile spunînd tuturor:

— A nebunit Vasile, oameni buni, și n-are s-o lase pînă n-o omoară!...

Florica, fata vădanei lui Maxim Oprea, care se nemerise a fi cea dintîi cînd a început bătaia, văzînd acuma că nimeni nu e în stare să scape pe Ana din ghearele tatălui său, dădu fuga pînă la domnul în-vățător, și-l rugă să vie degrabă să potolească dumnea-lui pe Vasile Baciu, că de ceilalți oameni nu mai vrea să asculte atîta-i de păgîn. Herdelea sări, îndată, își puse pălăria și alergă la fața locului, socotind că, oricît ar fi de nebun Baciu, tot trebuie să se rușineze și să înceteze cînd îi va porunci dînsul. Fata însă trebui să rămînă să povestească din fir în păr ce și cum s-a întîmplat. Domnișoarele și doamna Herde-lea se cruciră de sălbătăcia bețivanului de Vasile și-l blestemară și-l ocăriră cum se cuvine. Apoi Ghighi ieși în cerdac, urmată în curînd de Laura și de dăscălița, să audă țipetele Anei. Degeaba, căci de-acinu se putea auzi nimic. Pe uliță însă era mai multă mișcare. Oamenii se strîngeau pîlcuri-pîlcuri și vorbeau arătînd des înspre locul poznei, mirați sau îngrijați... La Glane-tașu în ogradă, Ion, descoperit, stătea ca un par, cu urechile ciulite spre sat, cu fața-i osoasă aprinsă de o mulțumire stranie; Zenobia, în poartă, căuta parcă pe cineva să schimbe o vorbă și să afle amănunte.

— Ai auzit, Ioane, ce-a făcut Vasile Baciu? strigă Ghighi din ceardac, cu glas tremurat de milă.

— Auzit, vezi bine, răspunse flăcăul strîngînd nepăsător din umeri.

— Îngrozitor! murmură Laura înfiorată.

— Lasă că bine-i face! Lasă s-o bată zdravăn, că i se cade! adăogă Ion cu un rînjet răutăcios care-i înnegri toată fața.

— Nu ți-e rușine obrazului să vorbești așa, afuri-situle și spînzuratule! izbucni doamna Herdelea re-voltată. Voi nenorociți fetele și le faceți de rîs și pe urmă vă mai bateți joc de suferințele lor... Ticălo-sule!...

Ion strînse iar din umeri, în semn că ocările dăscăliței îi intră pe o ureche și-i ies pe cealaltă. Dar apoi, auzind glasul învățătorului care se întor-cea acasă vorbind tare cu Macedon Cercetașu, intră repede în tindă.

— Da’ ce-i, domnule învățător, ce minune s-a întîmplat? întrebă Zenobia nemaiputîndu-și stăpîni curiozitatea.

— Întreabă-ți mai bine odrasla, că el știe mai multe ca toți! zise Herdelea supărat. Pînă am ajuns eu, se isprăvise bătaia, povesti dînsul familiei nerăb-dătoare, urcînd în pridvor. A lăsat-o mai mult moartă decît vie, biata fată... Am văzut-o... Ți se frînge inima. E plină de sînge și zdrobită ca o grămadă de carne. Vai de sufletul ei, nenorocita!... Acum Vasile s-a mai astîmpărat. L-am dojenit, dar în zadar. Zice că Ana e grea în vreo cinci luni cu Ion al Glanetașului și că de-aceea a bătut-o...

A doua zi Vasile Baciu se așeză de dimineață în circiumă și bău pînă tîrziu după prînz, singur, în-cruntat, tăcut, izbind doar în răstimpuri cu pumnul în masă atît de strașnic că Avrum tresărea după tejghea și repede se uita dacă n-a spart cumva vreo sticlă sau vreun pahar, pe urmă plăti cinstit pînă la un ban, trecu acasă și se năpusti iar asupra Anei, plină de vînătăi, și o bătu pînă ce o scoaseră vecinii din mîi-nile lui.

A treia zi însă parcă se mai potoli. Spre amiazi luă de mînă pe Ana și-i vorbi foarte liniștit, dar cu aceeași lucire rece și ciudată în ochi, cu care o îngrozise o alaltăieri:

— Ascultă-mă, draga tatii, și ia seama bine ce-ți spun, că-s om bătrîn și mîncat de toate necazurile din lume. O dată nu m-ai ascultat și tare rău ai pățit... Amu ce să mai faci? Ai greșit, vezi bine, că cine nu greșește. Așa-i omul. Dar greșeala îndreptare aș-teaptă, altminteri ne-ar mînca toți cîinii. Amu m-am gîndit și eu, și m-am răzgîndit, că-s mai hîrșîit cu viața... Cu pîntecele la gură vezi tu bine că nimeni în lume n-are să te ia...

Vasile Baciu se opri, scrîșni din dinți. Dar nu îngădui să-l cotropească mînia ci, înghițind scuipatul, întinse gîtul și urmă mai rar, îndulcindu-și iar graiul:

— Tu ai greșit, draga tatii, tu singură trebuie să-ți îndrepți greșeala... Așa!... ori poate nu zic bine?... Ba zic, zic... Bi, ș-apoi am socotit că să te duci tu la Glanetașu tău, că tu ți l-ai ales, dacă nu m-ai ascultat, și să te înțelegi cu feciorul... C-așa se cade, fata tatii!... Așa! Să vă învoiți cum o fi mai bine, că eu n-am ce să mă amestec... Așa, draga tatii...

— Apoi să mă duc, tătucă, bîlbăi Ana cu glas plîns, cu ochii încremeniți de spaimă.

— Apoi să te duci, draga tatii, zise Baciu moho-rîndu-se iar.

Și Ana porni îndată spre Glanetașu, cu sufletul greu, cu trupul zdrobit. Mintea-i era stoarsă ca un burete uscat. Nici o nădejde, dar nici neîncredere. Mer-gea cum o purtau pașii, ca un cîine izgonit. Îi iu-țea mersul groaza privirii ciudate a bătrînului în care fîlfîia parcă moartea ei.

Se pomeni în casa Glanetașului, fără să-și dea seama dacă a întîlnit pe cineva în cale, dacă afară e vreme bună ori e vreme rea. Și în casă văzu pe Ion stînd la masă cu un briceag în mînă și crestînd o ceapă mare, roșie, iar pe masă văzu o pîine de mălai abia începută, o bucată zdravănă de slănină groasă și niște sare pisată într-un nod de pînzătură. La vatră clipocea Glanetașu, cu luleaua atîrnată în colțul gurii, cu mîinile în poală, iar Zenobia strîngea jăratec sub o cratiță cu trei picioare.

Fata se așeză nepoftită pe laviță, căci genunchii îi tremurau ca piftia, și rămase cu ochii umezi ațin-tiți asupra lui Ion care, liniștit, ca și cînd nici n-ar fi zărit-o, tă-ia cu briceagul o mușcătură de slănină, o potrivea pe o felie bună de mălai, o vîra în gură, tăvălea prin sare ceapa crestată și apoi îmbuca dintr-însa cu multă poftă. Ana tăcea fără să știe ce așteaptă și se minuna de nepăsarea lui neînțeleasă, atunci cînd în sufletul ei clocotesc durerile numai și numai pen-tru că l-a iubit pe el mai adînc decît orice în lume.

În casă se înstăpînise o tăcere frămîntată doar de molfăitul flăcăului care, în urechile Anei, răsuna batjocoritor. Apoi deodată glasul Zenobiei, as-cuțit și mirat, parcă o trezi dintr-o aiurare:

— Ai mai venit și pe la noi, Anuță?!

Ana nu știa ce să răspundă și totuși își auzi în-dată vocea ei însăși, plînsă și fricoasă:

— Am venit, lele Zenobie... am venit pentru Ionică...

Iar se înțeleni tăcerea în odaie. Pe urmă Ion scrîșni dinții, mușcînd vîrtos din ceapă. Fata ridică speriată ochii spre el, pe cînd fălcile lui ronțăiau rar și pielea i se întindea și se încrețea pe obraji.

Trecură astfel cîteva clipe lungi. Flăcăul se roși înghițind în plin, apoi zise încet, fără să se în-toarcă la ea:

— Da’ ce-i porunca, Ana? Ce vrei cu mine?

— M-a trimis tata pentru...

Dar nu putu isprăvi. Răceala întrebării îi curmă scurt glasul. Ochii i se umplură de lacrimi, se plecară și se opriră pe pîntecele umflat care, de sughițurile plînsului stăpînit, se zvîrcolea ca o impu-tare. Ion se uită la dînsa și-i cîntări burta cu o privire triumfătoare.

— Apoi dacă te-a trimis pe tine, rău te-a trimis, zise el, avînd un surîs de mîndrie pe buze și ștergîn-du-și briceagul pe cioareci cu mare băgare de seamă. Așa, Anuță! Așa să-i spui! Că eu cu tine n-am ce să mâ sfătuiesc, dar cu dumnealui om vorbi și ne-om chibzui, de s-o putea, că doar oameni sîntem... Dar fără toc-meală cum să ne învoim? Cine dracu a mai văzut învoială fără tocmeală? Că nici noi nu sîntem cîini, nu, nu... Să-i spui negreșit lui badea Vasile, c-așa ți-am spus, ca să știe...

Ana ar fi vrut să mai vorbească, să plîngă, să-l roage, să-i cadă în genunchi și totuși se pomeni curînd în uliță, mergînd spre casă, obosită, suflînd greu. Parcă nici n-ar fi auzit ce i-a spus Ion, și nici povețele Zenobiei care se silise s-o învețe cum să ia cu binișorul pe tatăl său ca să-l dea pe brazda cea dreaptă... Simțea însă o căldură mai vie în pîntece și din cînd în cînd cîte-o ușoară zvîcnire ce-i umplea inima de bucurie mare și o făcea să uite toate suferin-țele.

De-abia în fața tatălui ei și întîlnind ochii lui mici, cu sclipiri gălbui, cu albul brăzdat de cîteva vinișoare aprinse, cu privirea pătrunzătoare și stranie, o cuprinse iarăși spaima și bolborosi uluită vorbe fără șir. Vasile Baciu nu înțelese nimic dar simți tot și se năpusti asupra ei răcnind:

— Uite hoțul și tîlharul... Adică vrea să-l rog eu, să mă milogesc eu!

O călcă în picioare și o umplu de sînge, urlînd și jurîndu-se că mai bine îi pune capul pe tăietor, mai bine să-i ardă casa și să-l trăznească decît să se ducă dînsul la Glanetașu...

De-aci încolo nu trecea zi să n-o bată, pînă os-tenea. Vecinii se obișnuiră și cu răcnetele lui și cu gemetele ei, încît nici nu mai săreau să o scape, mai ales că Baciu acuma o snopea în casă, cu ușa zăvorită, să nu-l mai poată tulbura nimeni. Fata se jigări ca o scoabă de atîtea bătăi, încît abia se mai ținea pe picioare. Numai pîntecele îi creștea zi cu zi, bom-bîndu-se neîncetat, parcă în ciuda lui Vasile.

Tocmai peste vreo trei săptămîni Vasile Baciu se nemeri să se întîlnească față-n față cu Ion, pe uliță, aproape de casa preotului. Amîndoi avură o tresă-rire. Flăcăul totuși vru să treacă înainte, fără să se oprească.

— Cum, Ioane, treci așa parcă nici nu m-ai cu-noaște? îi zise Vasile Baciu, neputîndu-se stăpîni, cu un rînjet acru. N-ai tu, băiete, nici un pic de ru-șine?

— Da’ de ce să am? se opri Ion rece, și, sfidător.

— Apoi nu știi tu că fata mea a rămas grea cu tine?

— Nu vreau să știu nimic!

— Nu vreai?

— Nu!

— Bine, bine — scrîșni Vasile — numai să nu-ți pară rău, măi Ioane!

— Da de ce să-mi pară mie rău? făcu flăcăul mai îndrăzneț. Mai bine ia seama să nu-ți pară rău d-tale!

— Adică nu vrei s-o iei? Ai?

— Nu vreau, bade Vasile! Cînd am vrut eu, n-ai vrut d-ta... Amu nu mai vreau eu, uite-așa! sfîrși Ion, urmîndu-și calea semeț și cu nasul în vînt.

Vasile Baciu murmură o sudalmă cumplită, încleștînd pumnii. Lumea începu iar să se clatine în jurul lui, întocmai ca atunci în ograda lui Toma Bulbuc, cînd a simțit întîia oară că i se năruie su-fletul. Întinse pașii să ajungă acasă mai repede și, cum sosi, fără nici o vorbă, se repezi la Ana, parcă mai furios ca totdeauna. Fata se prăbuși sub ploaia de lovituri, țipînd disperată:

— Tată, nu mă omorî!... Nu mă omorî! Nu mă omorî!...

Capitolul VI NUNTA

Notarul din Gargalău, jidov ca mai toți notarii comunali din Ardeal, primi pe Titu foarte călduros, deoarece auzise că e poet și nu voia să se creadă că el nu știe să aprecieze poezia, mai cu seamă fiind dintre notarii cei de moda veche care nu prea știau multă carte. Îi potrivi o odaie de culcare la primărie, în cabi-netul unde se oficiau căsătoriile civile, ca să nu-l supere nimeni și să poată lucra în tihnă, cînd i-ar veni inspirația, firește afară de orele de birou.

— Poeții au nevoie de singurătate și de iubire, îi zise notarul trăgînd cu ochiul. Aici însă va trebui să te mulțumești cu muze mai rustice! Hehehe!...

Masa o lua împreună cu familia Friedman: notăreasa, o evreică habotnică, grasă, veșnic murdară și cu obrajii înțesați de pistrui, apoi o fetiță de vreo cincisprezece ani, care se îndrăgosti de Titu de la prima vedere, nădăjduind că-i va face și ei poezii, și în sfîrșit un băietan de vreo douăzeci de ani, student în drept, care învăța acasă și numai la examene se ducea la Cluj...

Totuși Titu se simțea rău aici și, în sinea lui, blestema clipa cînd s-a învoit să plece de-acasă și să se despartă de Roza. Despărțirea aceasta îi rănise inima și-i zdrobise chiar dragostea de viață. Încerca să se mîngîie că în fiecare joi se va duce cu Friedman în Armadia, iar de acolo, sub pretext că vrea să-și vadă părinții, se va repezi în Jidovița să strîngă în brațe pe doamna Lang. Dar o săptămînă fără Roza i se părea o veșnicie... Apoi mai ascundea în suflet și durerea că nici n-a putut măcar să-și ia rămas bun de la ea la plecare. Au fost nevoiți să se despartă ca doi străini, fără o sărutare fierbinte,fără o lacrimă alină-toare, căci Lang s-a nimerit să trîndăvească toată vremea pe acasă, tocmai în ziua aceea. Doar o strîngere de mînă tremurătoare și o privire înmuiată în regrete a putut aduce cu sine în satul străin care i se părea mai mohorît ca o temniță... Și vina tuturor suferin-țelor lui cădea numai în sarcina notarului. Dacă nu ar fi ieșit dînsul în calea lui Herdelea, nici Titu n-ar fi trebuit să părăsească pe Roza... De aceea tînărul privea pe Friedman și toată familia lui ca pe niște dușmani de moarte și-i ura cît se putea în împrejurările în care se găsea.

De cînd a început să iubească pe Rozica, l-a cuprins o dragoste deosebită pentru toți ungurii și ovreii, fiindcă ea era unguroaică măritată cu un ovrei. Dragostea se manifesta prin plăcerea de a vorbi ungu-rește. Venind acuma într-un sat unguresc, și-a închipuit că, auzind și vorbind mereu ungurește, va avea impresia că e tot în apropierea Rozei și astfel își va mai răcori dorul. Țăranii care aveau treburi pe la primărie vor-beau însă mai mult românește, întîi pentru că tuturor le era mai la îndemînă și apoi fiindcă notarul însuși nu cunoștea limba statului decît tocmai cît îi cerea slujba, iar acasă sporovăia numai ovreiește sau româ-nește, căci notăreasa, cu toate silințele, nu fusese în stare să învețe nici o boabă ungurește. Singur feciorul notarului, studentul, se prefăcea că nu pricepe româneș-te; deoarece însă își dădea aere de gravitate savantă, lui Titu îi era scîrbă de el și-l ocolea.

Amărît și mîhnit, Titu totuși se apucă serios de munca ce i-o împărțea cu dărnicie Friedman, care, nefiind sigur cîtă vreme va sta la dînsul poetul, căuta să profite de hărnicia lui spre a-și pune la zi lucrările rămase și îngrămădite de luni de zile. Pe Titu îl plic-tisea monotonia acelorași formule și tipare, dar nu-l împiedeca de a munci cu rîvnă în așteptarea zilei de joi, cînd va revedea pe Roza. Se simțea chiar mîndru că se jertfește scriind „bilete de viteˮ, „liste de impo-ziteˮ și alte lucruri prozaice, în loc să plutească în sfere senine, să făurească versuri înaripate...

Joia sosi împreună cu o decepție crîncenă. No-tarul îi spuse cu părere de rău că nu-l poate lua cu el în Armadia, că trebuie să umble negreșit prin comună, să zorească strîngerea birurilor și să pună sechestre celor rămași prea mult în urmă, deoarece percepția îl amenință cu amendă dacă nu va vărsa în trei zile măcar sumele de pe semestrul trecut.

Parcă nici o zi, în viața lui Titu, n-a fost mai posomorită ca joia aceasta. Fierbea, înjura și-și bles-tema soarta văzînd cum pleacă Friedman, iar el tre-buia să stea pe loc. Era cît pe-aci să se bată cu băiatul notarului, care veni să-i ție de urît și să discute politică. Pe urmă își zise că Friedman nu putea să-i facă ase-menea măgărie decît îndemnat de Herdelea și ca să-l înstrăineze de Roza. Spre a se răzbuna nu ieși toată ziua din cancelarie, aruncă într-un colț registrele de sechestre și, în schimb, compuse pentru Roza o scri-soare lungă de nu se mai isprăvea, înflăcărată de patimă și udată de lacrimi, pe care voia să i-o trimită cu un om tocmit înadins, chiar dacă l-ar costa leafa întreagă pe o lună.

A doua zi, recitindu-și scrisoarea,! se păru cam umflată și o rupse. Se mai potolise puțin cu speranța joiei viitoare. Cum a răbdat o săptămînă, va mai răbda cîteva zile. Revederea va fi cu atît mai plăcută... Notarul îi povesti că s-a întîlnit în Armadia cu Herde-lea și cu Ghighi, care îi trimit multe sărutări, și găsi că a făcut foarte bine cruțînd pe oameni cu seches-trele, deoarece percepția tocmai i-a mai acordat o amînare cu birurile.

Joia următoare Titu păți la fel și totuși se mîhni parcă mai puțin ca întîia oară. Între timp cunoscuse pe preotul calvin, om mărunt, slab și cu o mustață foarte căruntă, și pe preoteasa, grasă, voinică, înaltă ca un jandarm, care erau certați și nici nu vorbeau cu notarul. Cu aceștia împreună Titu ocăra în fiecare seară pe Friedman și astfel se mai răcorea și-și uita aleanul.

În cele din urmă totuși trebui să plece prin sat, cu străjile, după biruri. Atunci de-abia văzu dînsul mai bine comuna și oamenii. Și văzînd, i se strîngea inima de remușcări și imputări, și-și zicea din ce în ce mai întristat: „Uite ce orb am fost!... Unde mi-a fost sufletul pînă acuma?ˮ

Gargalăul era un sat cam de vreo două ori cît Pripasul, așezat pe țărmul stîng al Someșului, pe un șes drept ca masa. În mijloc se înălța trufașă, cu un cocoș alb în vîrful turnului, biserica ungurească nouă, iar în apropiere școala statului, cu coperișul roșu de țiglă, cu două etaje, severă și poruncitoare ca o stăpînă nemiloasă. Prinprejur se înșirau numai case bune, cele mai multe de piatră, cu ogrăzi largi, acareturi bogate, vite frumoase. Pe la margini, ca niște cerșetori flămînzi, se răzlețeau bordeie murdare, umile, învelite cu paie afumate și, într-un colț, rușinoasă, se ascundea parcă bisericuța românească de lemn, dărăpănată, cu turnulețul țuguiat de șindrilă mucigăită.

Fiindcă datoriile mai numeroase erau la mărgi-nași, Titu, îndemnat de Friedman, își începu activi-tatea printre cocioabele pleoștite, întîmpinat pretu-tindeni de dulăi lățoși care-l lătrau c-o înverșunare atît de dușmănoasă ca și cînd ar fi mirosit că vine cu gînduri rele. Umblînd din casă în casă și răscolind mizeria pînă în fund, se simți cuprins încetul cu încetul de o nedumerire mare și atît de stăruitoare că-i zgudui toată firea, mai ales amintindu-i într-una clădirile mîndre din mijlocul satului.

„Aci suntem noi, cei oropsiți și săraci, pe cînd dincolo ei se lăfăiesc în belșugˮ, se gîndi dînsul în sfîrșit, intrînd tocmai într-o căsuță foarte hodorogită, cu streșinile așa de joase că trebui să se plece ca să poată pătrunde în tindă.

O babă uscată, încovoiată rău de spinare, cu o broboadă cenușie în cap, îl pofti speriată în casă, repezindu-se să șteargă cu șorțul lavița, ca nu cumva să se murdărească domnișorul dacă ar pofti să șadă. Spaima însă îi licărea în ochii cu care fura cînd pe Titu, cînd pe cele două străji rămase în ușa tinzii.

— Apoi să ne iertați, domnișorule, că la noi e urît, murmură baba cu glas jalnic. Ne mănîncă sărăcia și necazurile, domnișorule, păcatele noastre!

Titu o privi lung și se cutremură de o rușine ciudată amestecată cu dezgust. Bătrîna i se păru o nălucire din visurile lui, întruchipînd mizeria și întune-ricul. Vru s-o liniștească cu o vorbă blîndă, dar nu îndrăzni să deschidă gura și-și vîrî nasul în registrul de sechestre unde o găsi înseninată cu o datorie de peste două sute de coroane. Cînd auzi baba de două sute, holbă ochii uluită, rămase cîteva clipe cu gura căscată, apoi înțelegînd izbucni brusc într-un hohot de plîns, bolborosind desperată:

— Vai de mine, domnișorule! Două sute!... Vai de mine și de mine!

Lacrimile îi gîlgîiau atîta durere încît Titu avu o încleștare în beregată. Se uită zăpăcit la străjile din tindă care se scărpinau în cap sub revărsarea de soare primăvăratec. Lumina vie îl făcu să tresară, ademenindu-l, simțind-o cum i se prelinge în suflet, cum îi pătrunde în toate tainițele, schimbîndu-se în-tr-o milă din ce în ce mai lămurită și mai stăpînitoare. „Ce-s eu aici? Ce caut eu aici?ˮ se gîndi atunci dînsul, în vreme ce bocetele bătrînei îi murmurau în urechi ca ecoul unei chemări îndepărtate.

— Apoi, uite, babă, trebuie să plătești, că altfel îți iau zăloage, și-ți vînd tot, tot! vorbi în același timp gura lui cu glas aspru care i se părea atît de străin încît de-abia îl mai cunoștea și mirîndu-se cum poate rosti asemenea cuvinte.

— N-am nimic, domnișorule, afară de sufletul din oase!... N-am!... Dar ia-mi-l, ia-mi-l!... Că fe-ciorul mi-i în cătane de doi ani de zile și cît amarul de pămînt ne-a lăsat Dumnezeu, acolo zace în paragină de mă doare inima... Numai sufletul mi-a mai rămas... Amu încaltea ia-mi și sufletul, domnișorule!...

În inima lui Titu izbucni o flacără nouă, ca dintr-un foc mocnit prea îndelung. În minte îi răsări întrebarea chinuitoare: „De ce să-i iau eu sufletul? De ce eu? De ce tocmai eu?ˮ

Stătu mult nemișcat, fără să rostească o vorbă și fără să mai îndrăznească să ridice ochii la baba care plîngea mereu, își sufla nasul zgomotos, se închina și se jura. Lui îi era rușine de străji că se înduioșează și totuși n-avea puterea să-și învingă slăbiciunea. Pe urmă deodată se zgudui, se uită iar în registru, clătină din cap și mormăi supărat:

— Atunci poate că sunt greșite socotelile? Ori ce Dumnezeu?... Ori nu se poate?... Adică ce greșeli, ce...?

Se agăță îndată de cuvîntul „greșeliˮ ca un înecat. Ieși furios din casă urmat de străjile care pășeau nepă-sător, clătinînd din cap ca niște animale trudite. Se duse drept la primărie și spuse indignat notarului că registrul de impozite trebuie să fie greșit. Friedman zîmbi cu superioritate și-i răspunse că garantează exac-titatea socotelilor, deoarece au fost lucrate chiar de dînsul și copiate de fiul său, un matematician de mîna întîi. Dar, dacă ține să se convingă, slobod e să revadă toate capitolele, deși, după umila-i părere, ar fi mai bine să continue sechestrele și să nu mai piardă vremea degeaba.

Titu își dădu seama că în registru nu poate fi nici o greșală și că-i trebuiește doar un pretext spre a nu fi nevoit să mai colinde casele de pe la margini. Se simțea mic și ros de o amărăciune care parcă-i sărbezea sîngele și-i infiltra în suflet o scîrbă mare de sine însuși. Zvîrcolindu-se să-și împrăștie simțimîn-tul acesta, se așeză la un birou încărcat de hîrțoage și, mașinal, începu să adune, să scadă și să combine fel de fel de cifre, să răsfoiască pentru fiece nume în cîte cinci-șase foliante. Ăn ochii lui însă rămăsese întipărită atît de adînc baba cu fața zbîrcită de cute și strîmbată de plîns, încît pe toate paginile tremura chipul ei mustrător, în vreme ce în urechi îi țiuia mereu ca o imputare din ce în ce mai aspră: „Ia-mi și sufetul, domnișorule!...ˮ

După un răstimp de bîjbîiri, răbdarea îl părăsi. Sări de la masă aproape desperat și porni să se plimbe de ici-colo prin cancelaria colboasă, necăjindu-se să-și gonească vedenia babei din minte. Încercă să fugă cu gîndurile la Rozica, la îmbrățișările ei calde, la șoa-ptele ei dulci. În zadar, căci se pomenea cu închipuirea iarăși în cocioaba dărăpănată, în fața bătrînei schimo-nosite de durere, silit să-i audă bocetele dojenitoare. Pe urmă se rușină că, în asemenea clipe, mai poate să se gîndească la Roza Lang, și-l cuprinse chiar un fel de silă de femeia care l-a orbit atîta vreme cu iubirea ei zvăpăiată, abătîndu-l din calea lui.

Titu era acuma singur în toată primăria; stră-jile sforăiau la întrecere pe băncile din tindă. în ferestrele deschise larg primăvara zîmbea în odaie ca o fecioară îndrăgostită. Pașii tînărului, apăsați, cînd mai rari, cînd mai grăbiți, răscoleau praful dușume-lelor tocite, care, în îmbrățișarea soarelui, se legăna ca o boare aurită... Deodată Titu se opri la o fereastră, cu mîinile la spate, ademenit parcă de viața nouă ce izbucnea atotputernică dincolo de zidurile cancelariei. Privirea lui întîlni peste drum școala ungurească, trufașă, strălucind într-o poleială de raze. În curtea mare, prundită, cete de copii zburdalnici se fugăreau și se jucau, strigînd plini de voioșie, supravegheați de un învățător tînăr și foarte palid, cu ochii atît de mari că de departe păreau ochelari. Zgomotul și vese-lia ajungeau în primărie mulcomite într-un murmur cald, întretăiat numai rareori de țipete scurte, mulțu-mite. Sufletul lui Titu începuse să se mai învioreze, cînd deodată văzu că învățătorul galben se umflă și se roșește ca un curcan, făcînd semn mînios unui grup de copii ce stăteau deoparte. Cum copiii rămaseră piro-niți locului de frică, învățătorul se duse spre dînșii, amenințîndu-i cu degetul și strigînd. Titu se plecă spre fereastră și, prin zarva de glasuri vesele, auzi totuși limpede cuvintele învățătorului, pline de indignare:

— Numai ungurește!... Ungurește!... Trebuie ungurește!... Ungurește!...

Într-o clipire toată ființa lui Titu se schimbă într-o ură cumplită împotriva învățătorului. Simți o pornire năvalnică să se repeadă la dînsul și să-i înfunde în inimă cuvintele amenințătoare... Niște bătăi de clopot zdrăngăniră însă atunci și, într-un minut zgomotele amuțiră și curtea școalei rămase pustie. Numai clădirea scăldată în soare privea parcă mai mîndră, mai batjocoritoare, ca o fiară care, după ce și-a înghițit prada, se linge leneșă pe buze. Niciodată pînă azi nu băgase de seamă că un lucru mort ar putea să exaspereze pe un om. Acum vedea cum casa roșco-vană de peste drum, cu ferestrele mari și sclipitoare, vrea să-l disprețuiască și să-l jignească. Aceasta îl înfuria și-i reamintea iar pe baba speriată și cernită de suferinți. „Să-i smulg eu nenorocitei și sufletul din oase ca pe urmă colea să strige mai țanțoș: numai ungurește!ˮ

Ridică ochii mai sus deasupra școalei, spre cerul albastru, limpede ca o pînză întinsă acoperind nemăr-ginirea. Gîndurile lui vedeau tot satul ca pe o hartă uriașă, pătrundeau în casele frumoase, bogate, îngrijite, adevărate lăcașuri de stăpîni răsfățați de soartă, se plimbau prin ogrăzile mîndre unde întîlneau țărani unguri sfătoși, cu izmene largi ca rochiile, cu mustăți răsucite, hodorogind în gura mare... Apoi ușoare și iuți, ca năzdrăvanii din basmuri, gîndurile ocoleau satul, poposeau în cocioabele necăjite, printre alți țărani, împovărați de nevoi, oropsiți de Dumnezeu și de oameni, sleiți de muncă și de sărăcie. „Și totuși al nostru e viitorul! își zise Titu înseninîndu-se. O cetate încercuită de o oștire desculță! Degeaba ne înfruntă cu școala amenințătoare, degeaba cîntă coco-șul în vîrful bisericii... Presiunea noastră nu încetează o clipă! Mulțimea noastră înaintează mereu... Zidurile lor meșteșugite se clatină și se fărămițesc îndată ce le atinge suflarea vieții noastre încătușate... Stăpînii tremură în fața slugilor! Slugile! Noi sîntem slugile! Al lor e trecutul, al nostru e viitorul!ˮ...

Îl gîdila un rîs de mulțumire. Încrederea în sine îi alungase zbuciumările și gîudurile negre. Își aduse aminte cum în Săscuța, acum vreo zece ani, cînd a trecut spre Bistrița, singur văcarul era român și stătea într-o hrubă în capul satului, pe cînd azi, fără școală și fără biserică, jumătate comuna e românească. „Acolo alți stăpîni sînt cotropiți încetul cu încetul de slugile oropsite, dar pline de viață!ˮ se gîndi dînsul, simțindu-se foarte fericit că are cinstea să facă parte din neamul obijduiților.

Cînd fu poftit la masă, merse atît de bine dispus, că înveseli toată familia notarului, deși era cam supă-rată deoarece le pierise o gîscă, îndopată și îngrijită de însăși doamna notăreasă. După-prînz Titu se cu-fundă într-o discuție pasionată cu Friedman și fiul său asupra românilor. Studentul încerca mereu să vorbească ungurește, dar Titu nu răspundea decît românește, parcă ar fi uitat dintr-o dată și cu desăvîr-șire limba cealaltă, sau parcă s-ar fi temut că își va pierde graiul în clipa cînd ar mai rosti un cuvînt ungu-resc. Notarul și mai ales feciorul său susțineau cu înverșunare că politica românească e greșită din temelie, fiind pornită dintr-un simțimînt de ură împo-triva stăpînitorilor legali ai țării și că prin urmare se va sfîrși printr-un faliment. Titu critica, din ce în ce mai îndîrjit, strădania ungurilor de a ucide prin deznaționalizare un neam întreg cu un trecut îndoliat de suferințe și de vitejie, și dovedea că, împo-triva acestei tendințe criminale, românii sunt siliți să lupte pe viață și pe moarte.

— Pardon, pardon, îl întrerupse în cele din urmă notarul, vrînd să-i dea lovitura de grație. Sînt sigur că, mai curînd sau mai tîrziu, șovinismul d-tale are să te gonească în România, ca și pe ceilalți martiri ai dumneavoastră, care exploatează încrederea bietului popor în cărturarii săi... Mă rog, în privința aceasta eu nu mă înșel niciodată...

— Unde-i norocul să pot trece și eu în țară! sus-pină Titu cu mîndrie.

— Lasă, că asemenea noroace nu întîrzie prea mult, zise Friedman ironic. Ei bine, grozav aș vrea să te întîlnesc după ce vei fi cunoscut mai bine Țara Românească! Grozav!... Ai să vezi d-ta acolo libertate și fericire, d-ta care aici cîrtești și te revolți neîncetat... Chiar te rog să-mi scrii și mie o carte poștală... Făgăduiești?

— Desigur! strigă Titu îmbujorat de însufle-țire. În orice caz mai rău ca aci nu poate să fie!

— Nuuu? Zău?... Crezi d-ta? sări notarul supărat că n-a izbutit să-l dea gata. Apoi știi d-ta că în România d-tale nimic și nimeni nu e stabil? Dacă ochii d-tale se întîmplă să nu-i placă boierului, a doua zi ai zburat... Acolo nu-s legi și nici administrație ca în țara aceasta blagoslovită pe care d-voastră o calom-niați pe toate cărările. Nu, domnule! Acolo bunul plac al ciocoilor dictează milioanelor de robi în zdrențe... Să nu-mi vorbești, te rog, mie de România, că eu o cunosc mai bine ca d-ta!... Trei ani am stat acolo în tinerețe, dar n-am să uit pînă voi închide ochii cît am îndurat!

— În sfîrșit, oricum ar fi, bine sau rău, cel puțin știu că tot e românesc și numai românesc! făcu Titu cu un surîs triumfător care pe notar îl sîcîia mai tare decît dacă ar fi răcnit. Și prin urmare nu poate veni orice fleac de renegat să-ți impună să vorbești și să simți ca un străin!

— Ești un șovinist cum nici nu mi-aș fi putut închipui, nu degeaba ești poet român! zise studentul, căutînd să fie ironic, pe ungurește.

La sfîrșitul discuției Titu se simți mîndru ca un comandant de oaste după o bătălie cîștigată. Era mai ales mulțumit pentru că a avut curaj ul să-și declare fără înconjur sentimentele adevărate, ca și cînd ar fi fă-cut-o în fața unor inchizitori fioroși.

În amurg, în loc să se ducă la preotul calvin ca să bîrfească împreună cu preoteasa apucăturile obraz-nice ale notarului, precum obișnuia, se hotărî brusc să meargă la preotul român. Acuma îi era rușine că, fiind aici de aproape o lună, a legat cunoștință cu toți surtu-carii unguri, dar n-a umblat de loc să vadă măcar pe păstorul turmei desculțe și oropsite.

Casa preoțească era în preajma bisericuței, pe o uliță dosnică, în marginea satului. Titu găsi numai pe doamna preoteasă, o țărancă secătuită de muncă, și trei fete modeste, foarte rușinoase și cam prostuțe. Toate s-au bucurat și l-au poftit îndată în „casa dinainteˮ, o odaie împodobită cu țesături și cusături țărănești și cu o masă în mijloc, așternută cu față albă, pe care trona o Biblie veche, legată cu piele roasă, între o cruce mică de argint și alta mai mare de lemn. Stîngăciile și sfiala fetelor, ca și vorbele apă-sate ale preotesei, care altă dată l-ar fi făcut să rîdă, acuma i se păreau pline de farmec.

— Dar sfinția-sa? întrebă dînsul cînd, după slei-rea banalităților de rigoare, fetele amuțiră nemaiștiind ce se cuvine să vorbească.

— E la biserică, are o nuntă, răspunse repede fata cea mai mare, slăbuță, uscată, cu mîinile roșii. Au venit adineauri niște unguri să-i cunune. C-aici așa-i obiceiul. Întîi se cunună la biserica lor, dar pe urmă vin și la tata, că zice că slujba noastră e mai sfîntă...

— E mai sfîntă... repetă Titu mașinal.

În curînd sosi și preotul, bătrîn, cu hainele mur-dare, cu barba neîngrijită și cu niște ochi blînzi ca de apostol. Avea fața transfigurată de o mulțumire mîndră. Dădu mîna cu Titu, îl așeză la masă, porunci fetelor să aducă un pahar de vin și apoi cînd rămaseră singuri, îi zise cu o imputare ușoară, frățească:

— Mă bucur, fiule, c-ai mai venit și pe la noi... Așa se și cade. Căci trebuie să ne iubim unii pe alții toți cei de-o limbă și de-o lege. De aceea m-am mirat și m-a durut că ne-ai ocolit pînă azi...

Titu plecă fruntea parc-ar fi așteptat o binecu-vîntare și rosti domol, ca un vinovat mustrat de re-mușcare:

— Iartă-mă, părinte!

Zvonul și apoi știrea că Ion nu vrea să ia de ne-vastă pe Ana, deși nu tăgăduiește că cu dînsul a rămas însărcinată, se răspîndi, mai ales cu ajutorul Zenobiei, în tot satul. Celor ce spuneau că nu o ia fiindcă nu se învoiește de zestre cu Vasile Baciu, le astupau gura cei ce știau că flăcăul nici nu vrea să stea de vorbă cu tatăl fetei și că deci și-a bătut joc de ea înadins și numai ca să se răzbune pe Baciu pentru că nu i-a dat-o de bunăvoie, ba încă odinioară, la horă, l-a și bruf-tuluit de față cu toată lumea. În casa Herdelea însă purtarea lui Ion era privită ca o murdărie fără pereche. Bătăile ce le suferea Ana din pricina lui stîrneau zilnic valuri de lacrimi și explozii de milă pentru victima „prașcăuluiˮ Glanetașului, cu toate că pînă atunci fata lui Vasile nu se bucurase de nici o considerație în familia învățătorului. De cîte ori auzeau că Baciu bate pe Ana, amîndouă fetele lui Herdelea plîngeau cu hohote și blestemau pe Ion, avînd de partea lor fățiș și pe dăscălița, care nu se ostoia pînă ce nu striga din cerdac spre casa Glanetașului:„Să vă fie rușine obra-zului!ˮ Deși nu se arăta, învățătorul se indigna tot atît de mult ca și muierile, fiind un sentimental fără seamăn și avînd oroare de bătaie, încît chiar în școală, cînd se întîmpla să-l scoată din sărite vreun copil și să-i tragă două-trei la palmă, avea remușcări zile de-a rîndul. Laura mai încercă de cîteva ori să explice flăcăului că nu-i șade frumos ceea ce face, dar Ion parcă înnebunise, tăcea și rînjea ca un cîine turbat.

— Nici n-am mai văzut așa blestemăție, mur-mura Herdelea clătinînd din cap, seara cînd vorbeau de feciorul Glanetașului. Parcă-mi pare rău acuma că nu l-am lăsat să fi stat în temniță, să-i mai treacă buiecia...

De altfel Ion însuși trăia într-o tulburare atît de ciudată, că aproape nu-și dădea seama ce mai voia și unde vrea să ajungă. De cînd a înfruntat pe Vasile Baciu i se părea că toată lumea îl dușmănește și totuși se simțea mai fericit ca totdeauna. Aci era de o veselie uimitoare, glumea cu cine-i ieșea în cale, aci se înfuria și suduia din senin, căutînd oricui ceartă și bătaie. Mai ales cînd îi pomenea cineva de Ana se zborșea și fulgera: ba în cele din urmă ajunse să vadă un vrăjmaș de moarte în oricine rostea în fața lui numele ei sau pe al lui Vasile. Într-o duminecă, tocmai în vremea liturghiei, bătu crunt pe tatăl său, pentru că îl sfătuise, foarte pe departe, să caute să se înțeleagă cu Vasile Baciu, c-ar fi auzit că acuma ar fi bucuros să-i dea fata și chiar o zestre frumoasă.

Avea uneori clipe cînd își zicea că se poartă ca un prostănac, alergînd după cai verzi, în loc să stea de vorbă cum se cuvine și să încerce o învoială cinstită. Se gîndea atunci că Vasile Baciu, încăpățînat cum e, poate să se răzgîndească, să lase pe Ana să nască și s-o ție acasă cu copilul pînă ce va veni altul s-o ceară de nevastă. Au mai fost și alte fete cu copii din flori care totuși s-au măritat, dar încă fata bogătașului Vasile Baciu?... Asemenea închipuiri îl făceau însă mai dîrz. „Mai bine să rămîn tot calic, decît să mă frece ei pe mine!ˮ își răspundea cu un simțămînt de mare mulțumire.

Cîteodată îi venea să izbucnească, să strige în gura mare că și-a împlinit gîndul, că de acum poate avea și pămînt și de toate, numai să vrea dînsul, căci toate numai de voința lui atîrnă. Așteptarea de azi îi umplea ființa de o plăcere nemaisimțită. Tocmai fiindcă i-ar fi fost ușor să puie capăt tuturor neînțelegerilor, nu se îndura, parcă s-ar fi temut că, îndată ce va fi dobîndit ce a rîvnit atît de vijelios, vor începe poate alte zbuciumări, necunoscute și mai grele.

Într-una din zilele acestea fu chemat grabnic la judecătorie în Armadia, printr-un aprod trimis înadins după dînsul. Se duse îndată, nepăsător, fără să se sfă-tuiască cu nimeni, ca și odinioară, cînd cu pîra lui Simion Lungu. Nici capul nu-l mai durea de ce i s-ar putea întîmpla acolo, de vreme ce planul lui a izbutit și fericirea e atît de aproape, că doar să întindă mîna s-o culeagă.

Un domn străin, gros și gras, cu ochelari negri, cu fața plină și rotundă ca o lună, îl întrebă cine i-a făcut jalba împotriva domnului judecător? Ion nu stătu pe gînduri nici un minut, ci spuse îndată că Herdelea i-a făcut-o... Numai după ce-a isprăvit și a văzut pe preot-ul Belciug alături de judecătorul mînios, mai la o parte, și-a dat seama că s-a pripit și și-a adus aminte cum a făgăduit învățătorului de atîtea ori că nu-l va vinde nici în ruptul capului. De aceea căută s-o dreagă, adăogînd că el a stăruit la Herdelea și l-a rugat în ge-nunchi pînă l-a înduplecat. Domnul străin însă nu-l mai ascultă, fiind ocupat să dicteze ceva pe ungurește altui domn care scria foarte repede la un birou. După un răstimp apoi domnul străin, care vorbea stricat românește, îl întrebă dacă s-a gîndit bine ce a făcut, iar cînd dînsul răspunse că s-a gîndit, îi zise că plîn-gerea lui e mincinoasă și prin urmare, în loc de două săptămîni, acuma poate să fie închis două luni, de nu și mai mult... Ion, cu o înfățișare nepăsătoare, tăcu. Pe urmă un aprod îl scoase afară.

Pînă ce ajunse în uliță, flăcăul se mai gîndi că n-ar fi trebuit să vîndă pe Herdelea. în uliță își zise că și în temnițe oameni trebuie să stea și că ori o săptă-mînă, ori o lună, tot un drac e... Apoi toată afacerea aceasta fu îngropată sub noianul grijilor cu Ana, cu Vasile Baciu, cu pămînturile lor care vor fi ale lui...

Fiindcă Ion, de la o vreme încoace nu mai mergea așa de des pe la Herdelea ca înainte și niciodată n-a deschis vorba despre încurcăturile lui cu Ana, familia învățătorului de-abia după vreo săptămînă și întîmplă-tor a aflat cum odrasla Glanetașului nici n-a vrut să asculte pe Vasile Baciu cînd a încercat să-l descoase asupra gîndurilor lui cu fata batjocorită. Domnișoarele și doamna convinseră lesne pe Herdelea că el, ca învă-țător și om luminat, e dator să intervină, să povățu-iască și la nevoie să dojenească pe „destrăbălatul care nu mai are frică nici de Dumnezeu și nici de oameniˮ. Măgulit, învățătorul chemă îndată pe Ion, care răs-punse că vine, numai să arunce întîi niște ogrinzi în ieslele Dumanei.

— Păcat că nu-i aici și Titu, murmură Herdelea, așteptînd aproape mișcat să sosească flăcăul. Am băgat de seamă că Titu are multă influență asupra nebunu-lui... Ei, dar acuma săracul Titu cine știe cum se tru-dește în Gargalău! Căci de, pîinea cea de toate zilele greu se agonisește și cu multă sudoare!

Ion intră, dar de la primele cuvinte se burzului, se roși, se înfurie și curînd i-o trînti, fără rușine, învăță-torului:

— Dar mai lăsați-mă în seama necuratului, că doar nici eu nu-s copil și știu bine ce fac și cum trebuie să mă port!... Apoi zău așa!... N-o iau, domnule învăță-tor, pentru că n-am poftă s-o iau. Și drept să vă spun, mi-i urîtă Ana ca mama pădurii și nu mi-ar mai trebui, să știu că badea Vasile mi-ar pune colea-n palmă tot hotarul Pripasului... Ce-s eu vinovat c-a rămas ea cu pîntecele la gură? Io-s vinovat? Ea-i de vină, că de nu i-ar fi plăcut, nu s-ar fi lăsat... Că doar n-am rugat-o eu, păcatele mele.

Herdelea se cruci ascultîndu-l și amuți, iar fetele fugiră în salon ca să nu fie nevoite să mai audă ase-menea vorbe păgîne. Numai dăscălița nu-și pierdu cumpătul, ci aprinzîndu-se de indignare, îi zise, cău-tînd totuși să-și păstreze demnitatea:

— Nu ți-i rușine ție, măi băiete, să vorbești așa în fața noastră, oameni cumsecade? Astea-s vorbe de om zdravăn? Nici țiganii cei mai nemernici n-ar în-drăzni să facă și să grăiască precum îndrăznești tu! Frumos îți stă, n-am ce zice... Noi te-am crezut mai de treabă și mai așezat ca pe alții, dar văd că n-ai pere-che în blestemății... Da, da, bine-a zis cine-a zis că din coadă de cîine nu faci pînă-i lumea sită de mătase... Foarte bine a zis...

— Lasă-l, dragă, lasă-l mai încet, că-i tînăr și nu știe ce vorbește, interveni Herdelea împăciuitor, ui-tîndu-și hotărîrea energică de adineaori în fața îndîr-jirii flăcăului. Încercă apoi să-l îmblînzească reami-tindu-i că, de cîte ori i-a ascultat sfaturile, numai bine i-a mers, și stăruind mai ales asupra pățaniei cu Simion Lungu, cînd fusese cît pe-aci să-i putrezească oasele prin cele temnițe și cînd numai jalba pe care i-a făcut-o dînsul l-a scăpat teafăr.

Învățătorul n-apucă să isprăvească. Pe Ion blîn-dețea aceasta îl sugruma fiindcă îl silea să se rușineze. Dar nevrînd să se dea învins, își aduse aminte de dom-nul străin de la judecătorie și sări mînios, strigînd:

— Că bine m-ai sfătuit, domnule învățător! Mai bine nu mă sfătuiai și mă lăsai în pace să stau închis atunci două săptămîni, decît să stau amu două luni ori poate și doi ani!... Dasă că am aflat și noi cum s-au în-tors lucrurile, că doar nu sîntem tocmai așa de proști...

— Va să zică asta ți-e recunoștința, măi Ioane? zise Herdelea, înfricoșat de îndrăzneala feciorului. După ce m-ai rugat o seară întreagă, și tu și ai tăi, să nu te las, acuma ai obraz să-mi faci imputări? Uiți că tot plîngerea mea te-a scăpat de temniță...

— M-a scăpat, cum să nu mă scape... Zi mai bine că ți-ai bătut joc de neștiința mea cum nici n-aș fi pu-tut crede, că doar mai frumos cum m-am purtat eu cu d-voastră nu s-a purtat nimeni. Dar amu nu-i nimic! Să fim sănătoși! De-amu oi ști și eu să mă feresc și să umblu după capul meu... Să dea Dumnezeu noapte bună!...

Ieși repede, trîntindușa și bodogănind pînă acasă.

Atîta obrăznicie încremeni chiar și pe d-na Her-delea, încît de-abia într-un tîrziu putu zice:

— A înnebunit de tot becisnicul! ceea ce se po-trivea și cu părerea domnișoarelor care, reapărînd, nu mai știau cum să-și arate revolta.

Pînă noaptea tîrziu uimirea nu se potoli în casa Her-delea. Asemenea necuviință din partea unui sătean nu li se mai întîmplase niciodată... Și supărarea tuturor era mai mare pentru că tocmai Ion dovedea atîta nere-cunoștință și lipsă de respect. Fiindcă toți l-au iubit, acuma toți îl ocărau la întrecere. Familia învățătoru-lui îl privise întotdeauna ca pe un om al casei, mai isteț și mai spălat ca ceilalți țărani. Herdelea se mîn-drea că l-a avut elev și-l lăuda pretutindeni. Ce-i drept și Ion fusese veșnic săritor și nu se codea, dacă i se cerea, ba să alerge pînă-n Jidovița sau Armadia, ba să mai sfarme niște lemne pentru bucătărie... În serile lungi de iarnă, cînd plictiseala omoară satele, cînd de frica ei oamenii se culcă o dată cu găinile, feciorul Glanetașului petrecea de multe ori în casa învățăto-rului, ascultînd sau spunînd basmuri, cîntînd ori ju-cînd loton și durac... Însăși d-na Herdelea, care nu-și ascundea disprețul față de proști,cum le zicea dînsa țăranilor, cu Ion vorbea ca și cu o persoană de seama ei, mai ales că el știa să păstreze totdeauna buna-cu-viință. Și acuma, același Ion nu se rușinează să răc-nească și să amenințe pe domnul învățător!

— Dac-ar fi fost acasă Titu, sînt sigură că-l plez-nea! zise Ghighi, războinică.

Herdelea însă mai mult se întristase decît se mîniase. Din toate vorbele lui Ion, îl izbiră îndeosebi cele despre plîngerea împotriva judecătorului. Apoi o bănuială îi săgetă inima: dar dacă nebunul s-a apu-cat să spuie pe undeva cine i-a făcut jalba?... Nu mai văzuse de mult pe Ghiță Pop de la judecătorie, dar parcă simțea că comisiunea de anchetă trebuie să fi umblat prin Armadia și deci se prea poate să fi fost chemat și Ion... Atunci nenorocirea e pe drum...

— Te pomenești că mai dăm și de belea din pri-cina reclamației cu obraznicul ăsta! vorbi Laura care, de cînd se logodise, împerechease seriozitatea cu pesi-mismul.

Nu m-aș mira de loc! adăogă dăscălița mîn-gîindu-și gura și nasul. De la astfel de proști te poți aștepta la tot ce-i mai rău!

— Hodoronc-tronc! făcu Herdelea. Lăsați, că nu-i nici dracul așa de negru cum se pare... O fi bles-temat Ion, dar rău nu-i! Omul o fi avînd cine știe ce necazuri, ș-apoi la necaz omul vorbește vrute și nevrute!

În vreme ce sufletul îi sîngera de presimțirea nenorocirei, trebui să zîmbească, să glumească și să 20 convingă familia că nu-i nici o primejdie... Dăscă-lița și fetele obosite de indignare, dormiră ca scăldate. Numai Herdelea se frămîntă toată noaptea cu ochii deschiși, speriați, căutînd zadarnic să înece în întune-ric vedeniile apăsătoare...

Preotul Belciug, fiind înnegrit în plîngerea lui Ion la fel cu judecătorul, fusese chemat ca informator în fața comisiunei, prezidată de primul procuror al tribunalului diu Bistrița. Răspunse surîzînd cucernic la toate întrebările, simțindu-se curat ca floarea spi-nului și nevrînd să pară că e cuprins de vreo pornire dușmănoasiă față de nmeni, deși în sufletul lui fierbea împotriva lui Ion care a cutezat să-l pîrască. De altfel îi veni foarte ușor să se lămurească, avînd doar să-și repete declarațiile făcute cu prilejul procesului din care se înțelegea că feciorul Glanetașului este un ele-ment periculos pentru ordinea legală din Pripas și că, în interesul obștesc, trebuia negreșit scuturat puțin ca să-și vie în fire.

— Nu sînt om de legi și deci nu pot vorbi decît ca un simplu profan, făcu dînsul drept încheiere. To-tuși mi s-a părut și mi se pare că domnul judecător n-a fost destul de sever cu delicventul. De altminteri, cea mai bună dovadă că amenințarea pedepsei n-a avut efectul dorit este în afară de însăși plîngerea aceasta, care constituie o calomnie prea îndrăzneață, este zic, faptul că chiar acuma reclamantul e eroul unui scandal cum nu s-a mai pomenit în satul nostru...

Cînd însă preotul auzi din gura lui Ion însuși că Herdelea este autorul adevărat al plîngerii, se roși de mare mînie. „Asta-i culmea ipocriziei! se gîndi el. Pe de o parte îmi vine la colindat și mă poftește la logodna fetei, iar pe de altă parte mă tîrăște pe la judecăți! în sfîrșit, bine că s-a făcut lumină!ˮ

De-acuma era dovedit că învățătorul i-e dușman și prin urmare se credea îndreptățit să caute și el să-l lovească, și încă tocmai cînd îi va fi lumea mai dragă. „Dacă-i vorba de făcut rău, apoi am să-i arăt că nu e greu de loc!ˮ se hotărî dînsul.

Cu cît i se înrădăcină în suflet convingerea că Herdelea e marele vinovat, cu atît găsi mai multe împrejurări ușurătoare pentru Ion care, la urma urme-lor, nu poate fi decît victima intrigilor învățătorului. Îl compătimi și-i păru rău că a fost nevoit să mărtu-risească împotriva bietului flăcău. Se gîndi tot mai des la dînsul și din ce în ce cu mai multă duioșie. Adică pentru ce îl urmărise cu atîta înverșunare? Acuma, chibzuind mai bine lucrurile și întîmplările, recunoștea că s-a pripit cînd l-a dojenit în biserică și c-a greșit îndemnînd pe Simion Lungu să-l pîrască. Da, da, s-a pripit, căci dreptatea adevărată a fost de partea lui Ion... Deci trebuie să încerce să-și răscum-pere greșelile și să facă ceva pentru sărmanul om orop-sit. Și, fiindcă știa bine neînțelegerile dintre el și Vasile Baciu, își propuse să-i împace, convingînd pe Ion să ia pe Ana, iar pe Baciu să-i împlinească dorin-țele în ce privește zestrea. De altfel, dacă ar izbuti, ar împrăștia și rușinea ce apasă asupra satului din pricina lor. Adevărat că Ana nu-i nici întîia, nici ultima fată care a păcătuit; pe valea Someșului sunt chiar unele sate unde mai toate miresele umblă cu copilașul de mînă. În Pripas însă, de cînd e Belciug în fruntea credincioșilor, nu s-au pomenit copii din flori. Și apoi ceea ce face Vasile Baciu e strigător la cer. Bine, a greșit fata și e vinovată, dar pentru o greșală nu poți să omori un om. Atîta cruzime nu s-a mai auzit. S-a dus vestea și prin alte comune cum o lasă în fiecare zi vînătă și zdrobită de bătaie...

Preotul mai cumpăni cîtăva vreme planul, ca să nu aibă pe urmă să-și impute iar vreo pripire. Din zi în zi însă îl găsea mai măreț. Herdelea are să îngălbenească de necaz cînd va afla că pînă și Ion al Glanetașului, unealta lui nenorocită, tot la popa caută adăpost sufletesc. Apoi, în afară de recunoștința flăcăului, va dobîndi și încrederea lui Vasile Baciu, pe care pățania fetei l-a prăpădit și care ar fi bucuros acuma s-o vadă măritată chiar și cu feciorul Glane-tașului, măcar că s-a jurat și s-a lăudat atîta că nu i-o dă nici mort. Aici Belciug simțea o nouă arsură a conștiinței sale, căci și el îl asmuțise odinioară pe Baciu să nu-și nefericească fata cu un destrăbălat bătăuș și tîlhar... În sfîrșit preotul mai nădăjduia că din împăcarea aceasta poate să folosească și biserica cea nouă ceva. Căci rîvna lui cea mai scumpă în viață era să vadă înălțîndu-se un sfînt locaș de piatră, falnic și frumos, în locul celui vechi și dărăpănat care îi făcea necinste atît lui, cît și satului întreg. De vreo zece ani aduna ban peste ban, cu o patimă mereu crescînd, contribuind el însuși cu aproape toate veni-turile bisericii și impunîndu-și singur toate economiile în favoarea visului său. Realizarea începuse printr-o colectă, făcută de doi săteni fruntași, Toma Bulbuc și Ștefan Hotnog, prin toate comunele Ardealului, cu o scrisoare de învoire din partea episcopului. Trebuind bani mulți, Belciug căuta să insufle și țăranilor ambi-ția de a dărui pentru biserica cea nouă la toate prile-jurile, dar mai ales la nunți, la botezuri, la morți.. Din nenorocire, credincioșii erau mai greoi la pungă ca păstorul, încît de-abia acuma se putuseră începe tratative cu cîțiva arhitecți vestiți din Bistrița, și încă nu se știa dacă suma adunată va ajunge... În reveriile lui cucernice, Belciug vedea noua biserică triumfătoare, trîmbițînd lumii silințele vrednice ale unui preot modest. Ba mai vedea și bisericuța cea veche, așa săracă și umilă cum era, mutată în satul Săscuța, unde românii se înmulțiseră și, neavînd unde să se închine, veneau duminecile în Pripas să asculte sfîuta liturghie... Numai să-l învrednicească Dumnezeu să-și poată continua opera și să lumineze sufletele oamenilor.

Duminecă, înainte de a începe slujba, puse pe primar să poruncească lui Vasile Baciu să vie la dînsul acasă, după-amiazi, împreună cu Ana, iar straja fu însărcinată să-i trimită pe Ion, împreună cu Glanetașu și Zenobia. Nu voia să se știe de ce-i cheamă și nici să bănuiască unii că a poftit și pe ceilalți. „Cum sunt de îndîrjiți amîndoi, ar fi în stare să nici nu vie, își zise Belciug, frîngîndu-și mîinile cu înfrigurare. Pe cînd așa, dacă se vor întîlni față în față în casa mea, nu se poate să nu cadă la învo-ială!ˮ

Cei dintîi sosiră Vasile Baciu cu fata. Țăranul era puțin cherchelit, fiindcă se grăbise să înghită o jumătate de rachiu mai înainte de a-i fi spus primarul vorba preotului, iar Ana avea ochii umflați și arși de plîns și încerca zadarnic să-și ascundă pîntecele sfidător de rotund. Pe el îl pofti să șadă, pe cînd ea rămase în picioare, cu ochii în pămînt, lîngă ușă.

Ca să nu-i dea vreme să răsufle, Belciug îl luă repede, că face rău de-și stîlcește fata, c-a ajuns de rîsul lumii, că omul la nenorocire să nu-și piardă judecata, că Ana a greșit, dar orice greșeală se poate îndrepta cu bunăvoință, dar încăpățînarea e mama tuturor relelor, că doar nici Ion nu-i țigan, ba încă-i fecior sîrguitor și isteț, deși n-are avere, și poate să fie un ginere mai de treabă ca mulți alții... Ana izbucni în lacrimi, iar Vasile Baciu răspunse înduioșat și amărît:

— Da’ cum n-aș vrea eu, domnule părinte? N-am încercat eu în toate chipurile? L-am și rugat, eu, om bătrîn... Dar nu vrea nici măcar să mă asculte. Nu vrea și nu vrea. A batjocorit-o și amu ne freacă... Apoi ce să mai știu eu face? D-ta ești om sfînt și drept și înțelept. învață-mă d-ta și eu fac orice!

Preotul își petrecu mîna prin păr, mulțumit de răspunsul țăranului, și tocmai se pregătea să-l povă-țuiască să nu fie zgîrcit, că doar pentru odrasla lui dă, iar nu pentru străini, cînd auzi pași de opinci în tindă și apoi un ciocănit sfios în ușă.

— Intră! murmură dînsul repede, încîntat.

Glanetașu deschise încet și cu respect ușa și își puse îndată căciula jos lîngă cuptor, în vreme ce Zenobia și Ion intrară mai cu curaj și dînd bună ziua. Toți trei se arătară uimiți văzînd pe Baciu și pe Ana, cu toate că atît ei cît și ceilalți bănuiseră de ce au fost chemați. Belciug dădu mîna cu Glanetașu și cu Ion, aruncînd o privire la Vasile Baciu, prin care parcă-l poftea să priceapă cît de mult îi cinstește, pe urmă vorbi flăcăului cu un glas blînd, învelind dojana în rugăciune:

— Aud și nu cred că tu n-ai vrea să iai pe fata asta nenorocită, după ce vezi bine și recunoști că ești vinovat și c-ar trebui să-ți împlinești datoria crești-nească... Apoi așa nu-i frumos, măi Ioane! Că fata urîtă nu-i, de neam rău nu-i, pe drumuri nu-i... Spune și tu, nu vorbesc eu bine?... Tu de asemenea ești un băiat cumsecade, cuminte, așezat... Cum se poate una ca asta?

— D-apoi, domnule părinte, băiatul ar vrea, răspunse Glanetașu în locul flăcăului, scărpinîndu-se în cap și cu ochii la Vasile Baciu. Cum să nu vrea, domnule părinte, adăogă iar după o pauză, dar oprin-du-se iar scurt, parcă n-ar îndrăzni să sfîrșească, pe cînd Ion plecă fruntea cu o mișcare ce vroia să arate că da, într-adevăr, el ar vrea.

Se lăsă o tăcere mai lungă și pe urmă deodată se porniră să vorbească în același timp și Vasile, și Ion, și Glanetașu. Preotul însă le curmă avîntul, făcînd un semn cu mîna, și le zise blajin, cu un zîmbet cucernic și împăciuitor:

— Iacă de-asta v-am adunat! Acu să vă tocmiți și să vă învoiți ca oamenii, că vrajba-i bună numai între țigani...

Belciug se așeză tacticos la masă și apoi ridică ochii la dînșii, așteptînd tocmeala și păstrîndu-și pe buze surîsul binevoitor pentru toți. Bărbații însă stăteau încurcați, cu privirile ațintite asupra lui, ca și cînd într-însul ar vedea singura lor mîntuire. Zeno-bia ofta des și-și dădea ochii peste cap, vrînd astfel să arate tuturor că e pătrunsă de seriozitatea clipei, iar Ana, topită de rușine, plîngea înăbușit, căutînd să se facă cît mai mică și să-și acopere pîntecele cu mîinile încrucișate pe care picura în răstimpuri cîte-o lacrimă fierbinte... Se auzea aspru tic-tacul ceasorni-cului de pe scrin, acoperit numai cîteva clipe de urui-tul unei căruțe pe uliță... În tăcerea ce stăpînea ca o dușmănie mută, zbîruîi apoi deodată vocea lui Vasile, gros și răgușit, încît toți parcă se speriară și întoarseră capetele spre dînsul:

— Eu nu mă codesc de loc, domnule părinte... Eu îi dau fata... Uite-o! Să și-o ia și să fie sănătoși!

Vorbele acestea desțeleniră amorțeala așteptă-rii. Ion se mișcă pe scaun, își drese glasul puțin și zise liniștit, dar uitîndu-se numai sub masă, la picioa-rele preotului, întinse și arătînd tălpile ghetelor pe care se prelingeau vine subțiri de apă murdară din noroiul lipit pe margini:

— Nici eu nu mă codesc, că m-ar bate Dumnezeu, numai că vreau să știu ce iau și ce-mi dă... Am drep-tate, domnule părinte, ori n-am?

Amîndoi se adresau numai preotului și nici nu se uitau unul la altul. Nimeni nu lua în seamă pe Ana și deci nimeni nu văzu cum înseninarea alungă spaima din ochii ei, pe măsură ce cuvintele bărbaților se înmoaie și se apropie.

— Îi dau fata acuma, iar după moartea mea, lor le rămîne tot ce am agonisit, că doar n-am să duc nimic pe cealaltă lume... Cît trăiesc însă nu vreau să rămîn pe drumuri și s-ajung la bătrînețe să cer de pomană, făcu Baciu mai răspicat, mereu cu privirea spre Belciug.

— D-apoi cu fata ce să fac eu, bade Vasile? se 10 ridică atunci și Ion aprins. Spune-mi d-ta, ce să fac? Am eu avere ca d-ta, am eu pămînt?... Ori d-ta vrei să ne băgăm slugi amîndoi ca să nu pierim de foame?

— Să munciți și să vă faceți! strigă Vasile Baciu.

— Oare?... Da’ pîn-amu n-am muncit? Pîn-amu nu mi-am sfărîmat de ajuns oasele? Că, slavă Domnu-lui, cu mîinile în sîn n-am stat! Și avut-am oare vreun folos din toată truda? Am rămas tot ca degetul de gol... Ș-amu ai vrea să mai hrănesc și pe fata d-tale, că ți se pare că dînșii nu-mi sunt pînă peste cap!

Arătă cu degetul pe rînd, pe tatăl său și pe maică-sa care dădură din cap foarte posomoriți, vrînd astfel să înduioșeze pe adversar și să dea o mînă de ajutor feciorului.

— Cît trăiesc eu, nu dau nimic!... Asta s-o știi dinainte! Nici un creițar și nici o palmă de loc! Mai bine o omor și o îngrop; cel puțin să știu c-am omorît-o eu, pentru că nu și-a ținut cinstea și nu m-a ascultat pe mine... Așa! Uite-așa!

— Apoi dacă-i așa, degeaba ne-am mai ostenit și am necăjit pe domnul părinte, zise Ion învîrtin-du-și pălăria în mîini și îndreptîndu-se pe scaun ca și cînd ar fi dat să se scoale și s-ar fi răzgîndit înainte de-a sfîrși mișcarea.

Belciug, speriat că i s-a stricat planul, ar fi vrut să intervie și să-i domolească, și nu știa cum s-o facă. Tuși de cîteva ori în semn că ar dori să vor-bească. Se împînzi iar o tăcere, acum însă nervoasă și frămîntată de scîrțîitul scaunelor... înainte de-a deschide el gura, Vasile Baciu izbucni din nou:

— Dac-ai socotit să-ți bați joc de fată ca să-mi smulgi moșia, apoi rău te-ai socotit, că nu ți-ai găsit omul... Nu, nu, băiete!... Hm... Știu că ți-ar plăcea... Dar eu... hm... lasă pe mine... Nu, nu, Ioane, să mă ferească Dumnezeu și Maica Precista!

În clipa următoare Ion, Zenobia și Glanetașu protestară indignați, acoperind îndemnurile la cumpătare ale preotului... De-abia acuma se rupse gheața aievea și se încinse o vorbăraie de vreo trei ceasuri, aci apropiindu-se, aci gata să se ia de păr, ca peste un minut să se mulcomească iar. Numai Ana tăcea mîlc și suspina, ca o osîndită care-și așteaptă verdic-tul.

În sfîrșit, Vasile Baciu consimți să dea cinci locuri și o pereche de boi, dar pămînturile să fie scrise pe numele Anei. Ion însă ținea morțiș că-i trebuie toată moșia, deoarece Baciu nu mai e în stare să o muncească, fiind cam bătrîn, și încredințîndu-l că, drept recunoștință, îi va purta de grije și nu-i va ieși niciodată din cuvînt.

Cînd ajunseră aci, Belciug se ridică triumfător. Greu a fost să înceapă tocmeala. De-acuma au să se dea pe brazdă, oricît s-ar mai ciondăni. Dar atîta vorbărie îl plictisi în cele din urmă, mai ales văzînd că se înserează și încă n-au căzut la învoială. Astfel îi trimise să continue acasă hărțuiala și, dînd mîna cu bărbații, le zise zîmbind:

— Ei, să fie într-un ceas bun și cu noroc! Și la nuntă să nu uitați nici pe Dumnezeu din cer și biserica lui de pe pămînt!

Ciorovăiala dintre potrivnici se reluă mai apri-gă pe drum. Se amenințau, se înjurau, se opreau, dădeau din mîini, își șopteau cine știe ce, dar tocmeala nu mai înainta de loc. Cînd sosiră în fața casei lui Vasile Baciu, amîndoi se gîndiră să lase așa cum vrea celălalt și să sfîrșească, și totuși se răzgîndiră repede nădăjduind fiecare că amînarea va aduce apă la moara lui. Singură Ana era zorită, tremura și se uita rugă-toare cînd la tatăl ei, cînd la Ion, înfricoșată că se vor despărți fără a-i hotărî soarta sau a-i fi curmat suferințele. Și într-adevăr se despărțiră jurîndu-se, atît flăcăul cît și Vasile, că ori rămîne cum au spus ori nici să nu se mai întîlnească...

Vasile Baciu, simțindu-se gîtuit, pleznea de mînie și, ca să se răcorească, găsi un clenci Anei și o bătu iar pînă cînd o umplu de sînge... Toată noaptea și a doua zi fu crîmpoțit de gînduri negre. Înțelegea acum lămurit ceea ce bănuise de cînd a prins de veste că feciorul Glanetașului umblă să sucească mintea Anei: „Va să zică vrea să-mi ia pămînturile!ˮ Îi răsă-reau sudori reci pe frunte gîndindu-se că va fi nevoit pînă la urmă să se îndoaie și să trăiască din mila calicului... Își fierbea creierii căutînd să născocească un mijloc care să-l scape din ghearele hoțului și se bucura numai la închipuirea că ar putea găsi ceva să-l înșele cît mai cumplit... Dar oricît se căznea, nu putea stoarce nimic. Poate dacă l-ar mai amenința că va lăsa pe Ana să nască și că nu o va mărita nicio-dată? Amenințarea i se părea atît de slabă, încît nici el însuși n-o credea. Cum s-o primească atunci cellalt? Mai mult l-ar întărîta...

Ion era vesel și mulțumit. Era sigur că pînă la urmă Vasile Baciu îi va da tot și-și făcea mereu cruce mulțumind lui Dumnezeu că l-a ajutat să izbîndească. A doua zi în zori cutreieră hotarul să cerceteze mai bine toate locurile viitorului său socru și să se bucure văzîndu-le, fiindcă de-acuma sunt ale lui. Pe la amiazi se sfădi rău cu Glanetașu care iar încercă să-l sfătuiască să nu întindă coarda prea tare.

— Decît m-ai învăța pe mine, mai bine ai pune și d-ta mîna pe ceva, că mănînci pîinea lui Dumnezeu degeaba, mai rău ca un trîntor! îi strigă feciorul cu dispreț.

Seara, însoțit de mă-sa, de Floarea, nevasta lui Macedon Cercetașu, și de soacra primarului, o babă specialistă la pețituri și tocmeli, se duse la Vasile Baciu care de altfel îl aștepta și chiar chemase pe Firoana și pe nevasta dascălului Simion Butunoi, să poată ține piept asalturilor. Ana îndulcise o cupă de rachiu, căci băutura dezleagă limbile și îmblînzește inimile. Toată tîrguiala fu reluată de la început cu mai multă rîvnă și violență, fiecare parte urmărind să păcălească cît mai tare pe potrivnic. Cuvîntul însă îl aveau îndeosebi femeile care se certau țigănește și, drept dovezi și argumente, se ocărau întîi unele pe altele, apoi pe Ion, pe Ana, pe Glanetașu, pe Baciu și toate neamurile lor cunoscute și necunoscu-te... În loc de apropiere, mai rău se înrăiră și se des-părțiră hotărîți să nu mai reînceapă convorbirile, ceea ce, firește, nu-i împiedecă să se întîlnească iar peste cîteva zile și iar să se certe fără rezultat.

Deoarece, tot ciorovăindu-se, intraseră în postul mare, Vasile Baciu se gîndi că cununia nu se poate face în nici un caz pînă după Paști, se lăsă mai greu spre a cîștiga timp pentru a găsi mijlocul de a-și înșela ginerele. Dar nici Ion nu se grăbea de loc și se prăpădi de rîs cînd Vasile vru totuși să-l sperie că nu-i mai dă pe Ana... Apoi, cu două săptămîni înaintea sărbătorilor se învoiră într-o jumătate de ceas, încît flăcăul se miră cît s-a făcut Baciu de îngă-duitor. Primi să-i dea zestre toate pămînturile și amîndouă casele, cerînd doar să fie scrise, după cunu-nie pe numele amîndurora. Deocamdată după cununie, Ana se va muta la Glanetașu, împreună cu o pereche de boi, un cal, o vacă cu vițel, o scroafă cu șapte purcei, un car nou și altele mai mărunte ce se cuvin unei mirese și neveste tinere. În aceeași zi se duseră la notar pentru înștiințările legale și pe urmă la preot să facă strigările de cuviință așa fel ca nunta să se serbeze chiar a doua duminecă după Paști.

Din clipa aceasta Vasile Baciu trăi într-o zbuciu-mare parcă el ar fi fost mirele. Toată ziua nu-și găsea locul și nu mai știa cum să-și ascundă nerăbdarea. De teamă să nu scape vreo vorbă trădătoare, nu mai dădea pe la Avrum, dar bea mai mult ca de obicei acasă. Acum i se părea că vremea trece prea anevoie și-l rodea frica să nu-i strice cineva sau ceva soco-telile.

După întrevederea cu preotul român, Titu se simțea alt om, mai luminat, mai curat. Se gîndi mult la viața lui de pînă atunci și o găsi stearpă și ruși-noasă. Parcă umblase prin lume cu ochii închiși, de nu văzuse nimic. Plăcerea lui de-a vorbi ungurește i se părea acum nespus de caraghioasă. Ce folos că mîzgălise poezii, cînd sufletul lui fusese înțelenit de nesimțire? Ce folos că citea tot ce-i cădea în mină împuindu-și mintea cu gîndurile altora, dacă nu căutase să știe ce se petrece în jurul lui? Ce să mai închipuiești drame și tragedii pentru glorie, cînd în fața ta se desfășoară tragedia unui popor întreg, mai dureroasă în muțenia ei decît orice născociri romantice? „Menirea mea este să trăiesc în mijlocul neamu-lui vitregit de soartă, să-i alin suferințele, să-i simt durerile, să fiu sprijinul lui!ˮ își zicea dînsul cu mîn-drie în clipele de însuflețire.

Seara stătea tolănit pe cinapeana ce-i slujea drept pat, nu aprindea lumina și făcea zeci de planuri de viitor, care de care mai vijelioase. Se vedea cînd cu făclia în mînă, în fruntea unei mulțimi imense de țărani, călăuzindu-i spre lupta de dezrobire, cînd rătăcitor din sat în sat mîngîind jelaniile oamenilor năpăstuiți, învățîndu-i cum să-și ușureze traiul și ațîțînd în sufletele lor focul năiejdei de mai bine, cînd în capul unui grup de soldați cu steagul tricolor fîlfîind în vînt... Își zugrăvea în minte chinurile ce le va îndura vitejește pentru poporul lui și foarte deseori se visa în fundul unei temnițe, legat în lan-țuri și totuși fericit în inimă, simțindu-se martir care prin jertfa sa trebuie să smulgă izbînda tuturor... Și închipuirile acestea îi umpleau ființa de plăceri sufletești nebănuite.

În lumina zilei însă zîmbea de visurile îndrăznețe ca niște aiurări bolnave și-și zicea că, în locul lor, ar fi mai frumos să făptuiască acuma ceva. Toate planurile și hotărîrile nu fac doi bani dacă rămîn neîmplinite. Îl rodea nevoia de a porni îndată și se necăjea că nu știe ce ar putea face, parcă sub aripile sufletului i-ar atîrna picioare de plumb... Avu o bucurie cînd îi dădu prin gînd să rupă orice relații cu toți ungurii și să nu vorbească decît romînește. Și fiindcă la cancelarie trebuia să scrie ungurește hîrtiile oficiale, îl cuprinse scîrba de slujba ce o făcea.

Totuși pe Roza Lang n-o uita și chiar se gîndea cum ar putea-o așeza și pe ea în cadrul vieții lui noi, fără a-și încurca năzuințele. Îi era rușine însă cînd își amintea că i-a declarat dragoste în ungurește și că întîia lui iubire pătimașă e o unguroaică. Se con-sola doar zicîndu-și că nu e imposibil ca Roza să fie ovreică, precum e și Lang, iar atunci n-ar mai sta nici o piedică în fața amorului lor, știut fiind că pentru ovrei nu există sentimentul național... Deoa-rece trecuseră cîteva săptămîni de cînd se despărțise a 5 de ea, acuma n-o mai dorea cu atîta înverșunare, dar era sigur că, dacă ar revedea-o, ar iubi-o mai nebu-nește. De aceea hotărî că iubirea aceasta nu e în con-trazicere de loc cu planurile lui și că, în general, ura niciodată nu poate cuprinde pe femeile asupritorilor. Spre a fi cu totul liniștit, făcu legămînt că o va învăța și pe ea românește.

Acuma, după ce credea că și-a tras o nouă linie călăuzitoare în viață, notarul Friedman îi era indi-ferent. În inima lui îl privea de la o înălțime foarte mare și-l considera mai puțin ca pe un buștean de carne. Rău îi părea doar că notarul nu pricepea schim-barea lui. Dacă ar fi priceput i-ar fi făcut imputări, ceea ce l-ar fi bucurat. Prinse însă simpatie de vajni-cul student care se înfuria că Titu nu mai vrea să vorbească de loc ungurește și care nu-l mai scotea diu „șovinistˮ și „agitatorˮ.

Avea remușcări că n-a căutat pînă acuma să cunoască măcar din cărți România, țara spre care se îndreaptă azi toate gîndurile lui înaripate. Era neno-rocit că nu-și poate procura nici cel puțin cîteva ve-deri din „paradisul românescˮ, cum o botezase dînsul într-o discuție cu notarul. Găsea criminali pe toți dascălii români care nu sunt în stare să înfrunte opre-liștele guvernului unguresc și să învețe pe elevi a respira aerul patriei lor adevărate.

Fiindcă Friedman umblase și chiar stătuse ani de zile în România, Titu îl zgîndărea mereu să-i mai spună ce e pe-acolo, fără însă să se arate că el nu prea știe bine nici pe hartă cum e țara. De obicei, suferea auzind povestirile notarului, care nu obosea zugrăvindu-i țărani storși de sărăcie alături de boieri ce nu-și cunosc numărul moșiilor, sate mai mizerabile ca niște colonii de robi alături de orașe otrăvite de lux și desfrîu, clăcași ce se zvîrcolesc în beznă, sur-tucari cărora li-e rușine să vorbească românește și se fălesc sporovăind franțuzește, ciocoi spilcuiți care nu cunosc nici Dumnezeu, nici lege...

— D-ta vezi România cu ochi ungurești, zicea, totdeauna Titu, încercînd să-i oprească ocările.

— Așa crezi?... Dacă vei trece vreodată pe acolo, ai să-ți aduci aminte de mine și vei recunoaște că n-am exagerat... D-voastră, cei fanatici de-aici, nici nu vă puteți închipui ce înseamnă România. Eu să am puterea în mînă, v-aș aduna pe toți și v-aș trimite pe socoteala statului să stați măcar un an în paradisul d-tale. Sunt sigur că v-aș vindeca de ireden-tism. Căci domnule, află că cei de dincolo nici nu vor să audă de d-voastră!

— Asta-i culmea, sări Titu.

— Nu vor să audă, domnule, și cei mai mulți chiar vă urăsc, fiindcă i-ați plictisit cu martirii dum-neavoastră!... De altfel transilvănenii au pe-acolo o poreclă foarte caracteristică. Cînd îi zici dumneata „frateˮ, el îți zice „boanghină!ˮ

Firește, Titu nu credea nici o vorbă din ce-i povestea de rău notarul, ci își închipuia tocmai con-trarul. Iar dacă Friedman scăpa din întîmplare și cîte un cuvînt mai bun, Titu se mîndrea ca și cînd lauda l-ar fi privit direct pe dînsul.

Zi cu zi simțea însă că locul lui nu este aici, într-un cuib unguresc, mai ales că e silit să îndepli-nească o slujbă nenorocită, îndreptată tocmai împotri-va celor săraci și năpăstuiți. Lipsa lui de zel nu scăpa notarului care, în urma cîtorva neglijențe, îl pofti să facă mai puțină politică și mai multă treabă, alt-minteri va fi nevoit să-și caute un practicant mai harnic.

Aproape de Paști, Friedman îi ceru cu energie să înceapă îndată punerea sechestrului la cei în res-tanță cu plata dărilor, explicîndu-i că, din pricina tărăgănelilor lui, s-a ales cu un avertisment fulgerător, el, notar bătrîn și conștiincios. Titu jicnit, porni prin sat, umblă toată ziua, și seara se întoarse cu un car de zăloage, adunate însă numai de la un-guri. Cînd află aceasta, Friedman se roși de mînie și-i declară, de-abia stăpînindu-se:

— D-ta vrei să mă amesteci în încurcături poli-tice, mi se pare... Așa nu mai merge, regret... Trebuie să ne despărțim!

— Conștiința mea e curată, în orice caz! răs-punse Titu cu o demnitate însoțită de un zîmbet modest.

În aceeași seară notarul îi făcu socoteala, îi plăti patruzeci și cinci de coroane, iar a treia zi fiind joi și avînd treburi în Armadia, îl duse și pe Titu pînă la berăria Rahova, de unde îl luase odi-nioară.

Macedon Cercetașu, îndată ce ieși din biserică, aduse învățătorului Herdelea știrea că popa umblă să împace pe Ion cu Vasile Baciu și că chiar i-a chemat la dînsul acasă pentru după-amiazi să-i puie față-n față. Herdelea nu zise nimica, dar în sufletul lui se amărî. Purtarea lui Belciug, i se părea revoltătoare. Caută adică să momească pe Ion ca să-i facă sînge rău? Sau poate astfel vrea să răsplătească flăcăului vreo infamie săvîrșită față de binefăcătorul său?... Îi veni în minte imputarea lui Ion și acum înțelese de unde vine nerecunoștința lui: Belciug... „Va să zică popa l-a ademenit să mă trădeze... Iată pînă unde merge murdăria unui cărturar! Se solidarizează cu un țăran împotriva mea...ˮ

De altfel, de cînd îl oprise judecătorul înaintea liceului și mai ales de cînd s-a întîmplat obrăznicia lui Ion, învățătorul era aproape sigur că primejdia îl paște rău din pricina jalbei nenorocite. Blestema în ascuns ceasul care l-a făcut să se înduioșeze de necazul flăcăului ticălos. Toată nădejdea îi fusese în ancheta pe care i-o anunțase Ghiță Pop. Dacă judecătorul va fi găsit cît de puțin vinovat, atunci Herdelea e salvat. Deși licărirea aceasta era atît de vagă, că și lui i se părea himerică. Cînd însă, după obrăznicia lui Ion, a alergat în Armadia și a aflat de la Ghiță Pop că ancheta a trecut și a constatat imparțialitatea judecă-torului, dîndu-i toată dreptatea pentru felul cum a procedat, învățătorul a început să se aștepte la orice. Copistul n-a fost în stare să-i spună prea multe amă-nunte, căci cercetarea s-a făcut în taină, ca să nu zdrun-cine autoritatea justiției; dar atîta tot a putut afla Herdelea că, printre cei dintîi, au fost ascultați Bel-ciug, Ion și Simion Lungu... Cum nici unul dintr-înșii nu i-a suflat lui nici o vorbă despre ce s-a petrecut, înseamnă că trebuie să se fi petrecut ceva rău pentru dînsul. Poate că, dacă ar fi vrut într-adevăr să știe,Ion i-ar fi mărturisit tot, fără înconjur. Herdelea, în realitate, nu dorea siguranța. Mai voia să creadă că pînă în cele din urmă se vor îndrepta toate în bine. Curiozitatea îl ațîța, iar frica îl oprea. Închidea ochii și căuta să amîne cel puțin lovitura, dacă n-o poate ocoli, căci răul nu sosește niciodată prea tîrziu... Și așa, în loc să cerceteze la obîrșie unde ar fi putut găsi tot ce-l rodea, bătea adeseori drumul Armadiei, iscodind mereu pe Ghiță Pop de la care știa că nu poate culege nimic sigur.

Umblînd zadarnic pe la Ghiță Pop, într-o după-amiază frumoasă, notarul Stoessel din Jidovița îl strigă pe fereastră să-i dea o citație sosită de vreo trei zile și pe care n-a avut ocazia să i-o trimită acasă. Herdelea păli. „S-a spart buba!ˮ își zise dînsul, încre-dințat că citația e în legătură cu afacerea judecătorului.

Mai uluit fu însă văzînd că e vorba de o nouă complicație. Era pîrît să plătească o sumă însemnată firmei Bernstein din Bistrița de la care cumpărase acum trei ani mobila de salon în rate lunare de cîte douăzeci de coroane. Herdelea nu fusese de părere să-și mai îngreuieze leafa cu asemenea datorii zadar-nice, mai ales că avea regulat rețineri pentru alte avansuri și încurcături pe urma cărora creditorii înca-sau ce li se cuvenea direct de la percepție. El zisese că, precum au stat fără salon atîția ani de zile, ar mai putea sta pînă se vor mai ușura puțin. Dar fetele atîta l-au cicălit încît a trebuit să recunoască în cele din urmă că au dreptate și că e nevoie de o odaie mai drăguță unde să poată primi pe viitorii pețitori... Vreo doi ani de zile a și plătit ratele la vreme, căci Laura, de frică să nu rămînă iar fără salon, nu lăsase niciodată să se adune mai mult de două-trei și se ducea chiar ea să pună banii la poștă. De cînd a inter-venit însă bobota măritișului, Laura nu s-a mai inte-resat, iar bătrînul, avînd destule alte cheltuieli urgen-te, și-a zis că jidanul poate să mai aștepte și a ascuns somațiile ce-i veneau în fiecare lună tot mai amenin-țătoare, ca să nu le vadă fetele și să-și aprindă paie în cap. Pe urmă, după ce se adunară multe rate, își găsi scuza că nu poate plăti o sumă așa de mare, și că va aranja lucrurile după nunta Laurei, cînd va mai scăpa de greutăți... Acuma iată că firma a pier-dut răbdarea și-i cere să achite imediat atît ratele din urmă, cît și pe cele viitoare, conform contrac-tului, peste trei sute de coroane.

— Trei sute de coroane! murmură Herdelea cu un surîs desperat. Și tocmai azi în preajma nunții!

Pînă acasă cumpăni bine toată nenorocirea. Că nu poate plăti acum asemenea sumă era sigur. Va să zică trebuie să se silească mai ales să cîștige timp pînă după nunta fetei. De aici are să pornească cu socotelile... Întîi și întîi n-are să arate acasă citația și nici să pomenească despre judecată, spre a evita certurile, lacrimile, blestemele și spaima familiei. Toate are să le descurce el liniștit, fără zvîcniri zgomotoase. Din nefericire termenul judecății e înainte de Paște. Asta-i mai greu. Dar fiindcă tot nu poate plăti și nici n-are altă apărare, afară de sărăcie, de ce s-ar mai duce la judecată să mai dea ochi cu jude-cătorul și astfel să mai dezlănțuie poate și cealaltă încurcătură? Pe omul supărat nu-i bine să-l zgîndă-rești. Deci nu se va duce de loc la judecată. Lasă să-l condamne. Polița tot nu cunoaște amînări. Pe urma se va învoi el cu avocatul firmei cumva, poate acoperind cheltuielile de judecată și reluînd ratele... Pînă atunci trec sărbătorile, trece nunta Taurei și se mai simplifică lucrurile...

Intră acasă vesel, ca și cînd ar fi cîștigat la loterie. Deși citația îl ardea în buzunar, luă pe dăscă-liță de mijloc, o învîrti de cîteva ori tinerește și o pupă țocăind pe amîndoi obrajii, stîrnind rîsul fete-lor și indignarea doamnei Herdelea care, smulgîndu-se din brațele lui, îl ocărî:

— Ho, nebuniile!... Nu ți-i rușine, om bătrîn și fără minte, măcar de copiii ăștia care te văd și te judecă!

Cum neplăcerile nu vin niciodată singure, în preziua judecății, pe înserate, tocmai cînd se așteptau mai puțin și chiar vorbeau de cît se jertfește bietul băiat într-o slujbă ingrată pentru ambițiile unui poet, iată că se deschide ușa și apare însuși Titu, zîmbitor, aducînd și poșta din Jidovița împreună cu o circulară prin care Herdelea era înștiințat că inspectorul Cer-natony, protectorul lui, a trecut la pensie și că, pînă la numirea titularului, a fost însărcinat subinspecto-rul Horvat să-i țină locul. „Se vede că s-au îngrămădit numai pe capul meu toate nenorocirile!ˮ se gîndi Herdelea posomorit.

Titu ponegri din răsputeri pe „jidanul din Gar-galăuˮ, care umbla să-l facă unealta lui întru apăsa-rea românilor din comună, și se declară fericit c-a scăpat teafăr din cuibul acela de străini, unde la fiecare pas trebuie să îndure jicniri în sentimentele lui cele mai sfinte. Dăscălița și fetele îl lăudară că bine a făcut de n-a mai stat în serviciul unui renegat nesimțitor. Învățătorul înțelegea însă numai atîta, că tînărul a fost concediat și a rămas iar fără pîine, ceea ce însemna o greutate mai mult pe capul lui cărunțit de necazuri, tocmai acum cînd grijile au început să-l copleșească mai rău. Mai dureroasă era totuși știrea despre retragerea bătrînului Cematony, căci ridica la orizont amenințarea întregei lui cariere dăscălești. Cernatony a fost om de suflet și a trecut multe cu vederea; Horvat, urmașul lui, însă e ud ungur furios care și pînă acuma a încercat să-i facă zile fripte, veșnic nemulțumit că copiii din Pripas nu vorbesc ungurește.

Anevoie a putut închide ochii Herdelea în noaptea aceea. Grijile îl năpădeau ca niște stafii mîni-oase, îl împresurau și-l chinuiau. Somnul sănătos al celorlalți parcă îi mărea suferința. Cumplit e să-ți porți singur crucea, fără măcar să te poți mîngîia impărțind durerea cu cei dimprejur, cu cei ce sunt așa de aproape și totuși nu pricep nimic... Poate-niciodată povara vieții n-a simțit-o mai apăsătoare și viitorul mai întunecat...

Dimineața porni spre Armadia, nu ca să se prezinte la proces, ci să fie pe-acolo, să afle cel puțin, ce se urzește împotriva lui. Titu îl însoți pînă în Jidovița, unde se opri să zică bună ziua cunoscuților și prietenilor pe care nu i-a văzut de aproape două luni, dîndu-i întîlnire la prînz la berăria Rahova.. Învățătorul se învîrti prin Armadia, nerăbdător, intră la Banca Someșana, trecu pe la doctorul Filipoiu, care avea să fie nașul Laurei și cu care mai vorbiră despre amănuntele nunții. Titu n-avu norocul să găsească pe Roza Lang și astfel sosi curînd și el în Armadia; îi veni nenorocita idee să facă o vizită Rucreției Dragu și fu primit foarte rece, deoarece dom-nișoara era acum în vorbă serioasă cu profesorul Oprea. Mai hoinări prin tîrgușor, supărat din pricina Lucre-ției, iar spre amiazi, nemaiavînd ce face, se îndreptă spre berărie, unde găsi pe tatăl său, la o masă, sin-gur, cu o bere dinainte, mohorît. Tînărul începu să-i i bată capul cu pățaniile lui din Gargalău și să-i de-clame patetic despre menirea lui, despre planurile lui și despre revelația ce a avut-o în fața primejdiei ungurești. Herdelea tăcu multă vreme abătut, apoi, văzînd că Titu nu mai încetează, îl întrerupse cu o imputare dureroasă:

— Tu parcă trăiești în altă lume, dragul tatii!... Tu alergi după visuri și nu bagi de seamă că realitatea ne sugrumă, gata-gata să ne doboare!

Titu rămase o clipă cu gura căscată și, nesimțind amărăciunea din vorbele bătrînului, urmă cu un gest larg, măreț:

— D-ta niciodată n-ai înțeles avînturile gene-roase!

Și în gînd mai adăogă: „Nu degeaba sunt unii oameni prin Armadia care spun că tata e cam rene-gat... Cam au ei dreptate, cum se vede!ˮ

— Dar nici tu n-ai înțeles greutățile noastre, cu toate că acum ești om în toată firea și ar trebui să fii cît de cît sprijinul meu și al familiei, zise Herdelea so cu aceeași dojană în glas.

— Ce înseamnă grijile noastre mărunte față de nevoile cele mari ale neamului?! strigă Titu cu gura plină. Nu e român, tată, cel ce pune interesele per-sonale mai presus de cele obștești!

Învățătorul zîmbi trist și, în vreme ce tînărul își dezvolta ideile naționale, se gîndi că tot așa a fost odinioară și dînsul, demult, pînă ce n-a știut ce sunt sarcinile vieții, pînă ce nu a dat piept cu lumea. Deșteptarea a fost crîncenă. Visurile s-au spul-berat mai repede ca închipuirea și în locul lor s-a pomenit cu lupta istovitoare pentru ziua de mîine. Și, vorbind parcă cu sine însuși sau cu amintirea trecutului îndepărtat, rosti domol:

— Ce bine ar fi dacă viața s-ar potrivi cu visu-rile, dacă omul ar putea trăi din visuri!

În berărie era puțină lume. Doar cîțiva profe-sori, cari scăpaseră mai devreme de la liceu, și vreo doi funcționari de la Banca Someșană. Toți întrebară pe Herdelea cînd e nunta domnișoarei Laura și nu-l scoteau din „socruleˮ și din felicitări zgomotoase. „Atîta mulțumire aș fi avut și eu, și acuma iat-o înecată într-un potop de nenorociri! se gîndea înv-ățătorul căutînd să răspundă cît mai vesel. Se vede că așa mi-a fost mie scris, să nu am în viață nici o bucurie deplină!ˮ

În prag se ivi deodată judecătorul, întovărășit de un avocat ungur din Bistrița, reprezentantul casei Bernstein. Cum îl zări, Herdelea tresări, se făcu ca ceara și, fără să vrea, bătu în masă cu paharul gol, murmurînd:

— Chelner, plata!

— Mai stai, tată, ce Dumnezeu, că doar nu arde! zise Titu surprins că tatăl său vrea să plece tocmai cînd începe să vie lume mai bună.

Judecătorul își roti privirea prin sală, văzu pe Herdelea și avu un gest de neplăcere pe care acesta îl prinse, deși numai cu coada ochiului. Pe urmă se așeză la o masă aproape, tocmai în fața învățătoru-lui, continuînd a se întreține cu avocatul care nu se sinchisea de nimeni, cufundat cum era să-i explice ceva. Herdelea nu îndrăznea să ridice ochii, dar sim-țea că privirea judecătorului îl sfredelește. Nemaipu-tînd-o suferi, își luă inima în dinți și se uită drept în ochii vrăjmași, plecînd apoi capul în semn de salu-tare. Judecătorul nu răspunse, ci-l măsură cu aceeași căutătură rece.

Și pe cînd dînsul se perpelea astfel, Titu cu glas mai scăzut, îi sporovăia de poporul nostru, de idealul suprem, de chemarea imperioasă... Vorbele lui răsunau în urechile bătrînului ca un bîzîit obositor.

Peste cîteva minute judecătorul puse ușor mîna pe brațul avocatului, ca să-l întrerupă, și apoi îi zise brusc lui Herdelea, cu o voce moale dar pe atît mai pătrunzătoare:

— Știi că știu tot, domnule Herdelea! Tot! Absolut tot!

— Cum? întrebă învățătorul, năucit de spaimă.

— Ia, te rog nu te mai preface! Din capul locului am bănuit că numai opera d-tale poate să fie... Ei, acuma știu că nu m-am înșelat în bănuiala mea... Firește, nu face nimic. Eu te onoram cu prietenia mea, pe cînd d-ta mă calomniai la minister și umblai să-mi zdrobești cariera. A, desigur, nu face nimic... Dar nu înțeleg de ce ai fost laș, și m-ai mințit cînd te-am întrebat deunăzi? Atîta curaj puteai să ai și d-ta!

— Domnule judecător, trebuie să știți... vă rog... O explicație sinceră, negreșit că va... Căci nu se poate astfel să... Vă rog foarte mult! bîlbîi Herdelea foarte umil gîndindu-se să se apropie cu scaunul de masa judecătorului și să-i ceară iertare; dar limba de-abia i se mai mișca de frică și sub asprimea privirii în care simțea un clocot de ură.

— Lasă, lasă, nu te mai osteni! Explicațiile ai să le dai tribunalului... Sper că nu te aștepți să fii cruțat, cum nici d-ta nu m-ai cruțat pe mine! Sper! zise judecătorul cu un rîs ciudat și punînd iar mîna pe brațul avocatului ca să-și urmeze vorba.

Titu ascultase uluit obrăzniciile judecătorului și se rușină văzînd umilința și groaza tatălui său.

— Ce-i, ce s-a întîmplat? întrebă de mai multe ori, trăgîndu-l de mînecă, fără a primi vreun răspuns, căci bătrînul rămăsese cu ochii țintă la judecător, așteptînd parcă să-i mai întîlnească privirea, să-l roage, să-i arate toată deznădejdea și teama, și să-l îmblînzească. Judecătorul însă nu-l mai luă în seamă, ca și cînd pentru dînsul nici n-ar mai exista un Her-delea. În schimb, după un răstimp, se întoarse avo-catul și-i spuse grăbit, negustorește:

— A, domnul Herdelea!... Nici nu te văzusem... Avem ceva de vorbit împreună... De ce n-ai venit azi la proces?

Învățătorul își croi în minte un răspuns, dar, pînă să deschidă el gura, avocatul își reluase convorbi-rea cu judecătorul, mai aprinsă.

Herdelea simți o moliciune mare în tot corpul, iar vederea i se tulbură încît i se păru că e apucat într-un vîrtej amețitor din care zadarnic se zbate să se desprindă. Auzea ca prin vis întrebările lui Titu, curioase și nerăbdătoare, „ce este, ce este?ˮ și în 30 același timp vorbele avocatului, topite într-o uruială întreruptă din cînd în cînd de glasul judecătorului, atît de cunoscut și atît de îngrozitor. Clătina mereu din cap cu o înfățișare desperată și cu niște ochi arși de întrebarea: „Ce vreți cu mine? Ce vreți? Ce vreți?ˮ Vîrtejul însă vuia neîncetat în creierii lui.

Într-un tîrziu apoi uruitul vorbelor avocatului încetă, judecătorul dispăru și lumea parcă reintra în făgașul ei obișnuit. Pe ferestrele mari, în odaia plină de miros de mîncări și băuturi, băteau fîșii largi de lumină albă primăvăratecă, înseninîndu-i sufletul. Acuma toate mesele erau ocupate. În aerul cald se ciocneau crîmpeie de convorbiri, rîsete zgomotoase, strigăte flămînde și zîngăniri de farfurii și de tacî-muri... Și la masa lui, lîngă Titu se așeză avocatul ungur cu o figură nepăsătoare care însă voia să pară îngrijorată și compătimitoare.

— Judecătorul e foarte supărat... Ai intrat în belea mare cu dînsul... Și e o fire cîinoasă care nu iartă!

Atît Herdelea, cît și Titu încercară să vorbească, dar avocatul grăbit nu le dădu răgaz, ci continuă în-dată cu altă voce:

— Pe urmă de ce n-ai venit la proces, domnule?... Foarte rău! Foarte rău! Poate c-am fi căzut la învoială cu mai puține cheltuieli... Acuma, ca să nu zici că-s om fără suflet și că fug de o înțelegere cinstită, deși sentința o am în geantă, totuși îți propun să...

Să-i sechestreze mobila, să fixeze un termen de licitație — toate numai de formă, ca să fie asigurată casa Bernstein că nu va pierde banii ce i se cuvin de drept. Pe urmă la licitație se va prezenta numai el, avocatul, va cumpăra în numele firmei toată mobila pe prețul ce-i mai datorează Herdelea, fără a ridica însă nimic din casă, iar învățătorul va iscăli o poliță nouă pentru toată suma împreună cu cheltuielile de proces și de licitație.

— Ei, și ca să vezi ce inimă am, iacă stabilim ziua sechestrului pentru după Paști joi, să faci și d-ta sărbătorile în tihnă. Eu tot mai am joi și alte afaceri în Armadia, așa că te pot scuti de cheltuiala călăto-riei mele... Termenul licitației îl vom fixa atunci... Așa! Aide, dă mîna! Ne-am înțeles, va să zică... Aș mai zăbovi, dar după-prînz, la cinci, am o licitație în Bistrița, de la care nu pot lipsi... Va să zică joi după Paști, pe la nouă dimineața... Din partea mea poți fi liniștit! Măcar de-ar fi căpcăunul de judecător om de înțeles ca mine... Ei, la revedere pe joi!... Dînsul e fiul d-tale? îmi pare foarte bine!... Ea reve-dere!...

Herdelea nici nu apucase să deschidă gura. De altfel nici nu avea ce zice, căci era doar la discreția avocatului, care, dacă voia, îl putea face de rușine tocmai în ajunul nunții Laurei, vînzîndu-i cu toba tot din casă.

— Lasă că-i bine așa cum a zis ungurul, vorbi Titu văzînd descurajarea tatălui său și înțelegînd acuma zbuciumările lui. Se pare om cumsecade... Cum îl cheamă, tată?

— Cum, tu nu-l cunoști pe Lendvay? zise Her-delea, adăogînd apoi cu o teamă aproape copilăreas-că: Sechestru, licitație... vai de capul meu! Ce-o să zică mă-ta? Ce-o să zică Laura?

— Adică, cum, ce-o să zică? strigă tînărul înflă-cărat. Dar nu le-ar fi rușine să mai zică ceva?... Pentru cine ai dumneata necazurile astea acuma, dacă nu pentru ele?... Ori crezi că-s așa de proaste să nu priceapă nici atîta? Mă mir că te mai gîndești la ele... Apoi parcă cine știe ce lucru mare-i un se-chestru și o licitație de formă! Că doar ți-a spus, și de zece ori, că sunt numai de formă...

Mergînd spre casă cu Titu, învățătorul își mai ușură inima povestindu-i ce întorsătură a luat plîn-gerea lui Ion și că desigur chiar Ion l-a pîrît că i-a făcut-o.

— E o canalie și Ion, firește! zise Titu din ce în ce mai însuflețit, căci în afacerea aceasta el nu vedea decît că tatăl său e un martir al iubirii pentru țăranul român. Dar ce are a face, tată! Trebuie să fii mîndru că suferi fiindcă ai apărat pe un român, chiar dacă românul s-a întîmplat să fie un mișel... E o faptă superbă!

— Dar tu nu-ți închipui ce urmări grele poate să aibă! gemu bătrînul puțin mai îmbărbătat, gîndin-du-se la cuvintele judecătorului despre „calomnieˮ și „tribunalˮ.

— Cu cît vor fi mai grele, cu atît te vei ridica mai sus în stima tuturor! zise tînărul invidios că nu este el în locul învățătorului, să se poată lăuda pre-tutindeni cu sacrificiile lui pentru cauza neamului.

Dăscălița și fetele, auzind de sechestru și de lici-tație, se așternură pe bocete și vaiete că rușinea aceasta nemaipomenită are să distrugă norocul Laurei, fiindcă Pintea are să afle și să-i întoarcă spatele... Ca să arate cît sunt de convinse că așa are să fie, fetele nici nu mai continuară în ziua aceea lucrul la trusou, lăsînd în mașina de cusut un cearceaf de pla-pomă aproape isprăvit, cu sumedenie de ajururi și dantele și cu monogramul ei brodat frumos într-un colț. Titu se sili toată după-amiaza și toată seara să le explice că sunt proaste dacă nu vor sau nu pot să înțeleagă că e vorba numai de o formă. Femeile însă nu admiteau nici o lămurire și Laura nu se liniști decît zicîndu-și că ea nu va mai fi aici să-i crape obrajii de rușine cînd vor veni cu toba să pîngărească salonașul în care și-a țesut ea visurile ei de fată... Firește că în asemenea atmosferă nici Herdelea și nici Titu nu mai îndrăzniră să le mai pună în curent și cu amenințările judecătorului, deși tînărul se lău-dase că are să le spună tot din fir în păr.

Avînd acuma un suflet cu care putea vorbi de temerile ce-l apăsau, învățătorul se simți mai învio-rat și mai ușurat. Pînă una alta însă trebuia să vadă mai de aproape de școală, căci se putea lesne întîmpla să-i pice o vizită a subinspectorului care, după retra-gerea lui Cernatony, se va arăta desigur și mai zelos ca în trecut, în nădejdea că o să fie numit el inspector. De aceea mai citea, nu lipsea de la școală, ca să fie pregătit pentru orice împrejurare. Rîvna aceasta de altfel îi făcea bine risipindu-i puțin gîndurile moho-rîte.

Într-adevăr, în ultima zi înainte de vacanțele Paștilor, se opri o caleașcă falnică în fața școalei. Era subînspectorul Horvat care înadins venise așa de tîrziu și pe neașteptate. Stătu în clasă vreo două ore, cercetînd tot, ascultînd pe toți copiii, încurcîndu-i numai pe ungurește și strîmbîndu-se urît dacă nu-l înțelegeau... În sfîrșit, iscăli jurnalul-program și spuse lui Herdelea, încruntat:

— Ar fi bine să te ocupi mai mult și mai serios... Îți recomand chiar să te ocupi, dacă nu vrei să ne supărăm!

Trăsura plecă cu dînsul în goană, vrînd să in-specteze în aceeași zi și școlile din Jidovița și din Ar-madia.

Herdelea, cu pălăria în mînă, își făcu cruce cînd nu-l mai văzu și murmură amărît:

— O, bată-te mînia lui Dumnezeu, că acru mai ești!

Oftă, dădu drumul copiilor și porni spre casă cu capul în pămînt.

„Asta-i răsplata după treizeci de ani de muncă! se gîndi dînsul abătut. Numai cinci ani... numai cinci ani să-mi mai ajute Dumnezeu! Pe urmă ai dracului să fie toți inspectorii din lume... Din pensioara mea voi trăi și eu omenește cu baba, că pînă atunci poate să se așeze și copiii, dacă o vrea Atotputernicul.ˮ

El, care-și bătea joc de dăscălița pentru că bolborosea mereu rugăciuni, acuma, cînd nevoile și neplăcerile se țineau de dînsul ca scaiul de oaie, își punea toată nădejdea în puterea cerească și-și întărea inima înălțîndu-și cugetul fierbinte și umilit spre Dumnezeu.

Seara, după cină, pe cînd Herdelea povestea amănunțit vizita subinspectorului, se pomeniră în casă cu Ion, cu o înfățișare foarte fericită, răspîndind parcă numai bucurie în jurul lui. Familia învățăto-rului rămase trăznită de îndrăzneala aceasta. Titu, încetul cu încetul, spusese totuși surorilor lui și apoi mamei cum a trădat Ion pe Herdelea și că urmarea poate să fie o mare nenorocire. Aceasta, precum și purtarea flăcăului în vremea din urmă, făcuse ca acuma să fie privit drept cel mai netrebnic om din sat. Astfel, fără a-i răspunde la bună seara, dăscălița, tremurînd de mînie și scăpărînd scîntei din ochi, se năpusti asupra lui:

— Gros obraz ai, becisnicule, dacă, după tică-loșiile pe care le-ai făcut învățătorului, mai îndrăz-nești să ne treci pragul!

Ion însă nu se sfii de loc și zise liniștit și supus, dar cu aceeași față mulțumită:

— Amu iertați-mă!... Zău, doamnă, iertați-mă...

— Apoi da, acuma să te iertăm după ce ți-ai bătut joc de noi cum ți-a plăcut! strigă doamna Herde-lea. Cît te-am ajutat noi și te-am ogoit, nu-i vrednic capul tău. Iar drept mulțumire te-ai dus și ne-ai vîndut ca Iuda!

— Ce-a fost a trecut, vorbi flăcăul iarăși mai cald. A trecut... Toate au trecut... Cîte-am pățit și-am pătimit eu, numai Dumnezeu le știe... Am greșit, văd bine, dar...

— Greșala ta însă poate să mă bage pe mine în temniță și să-mi pierd tot rodul muncii de treizeci de ani! îl întrerupse învățătorul care, mai moale ca toți, se și îmblînzise puțin.

— Ai să vezi dumneata cum oi îndrepta eu tot ce-am stricat... Nu-ți fie frică, domnule învățător! Am să stau eu în temniță oricît, un an, zece, dar dumi-tale n-are să ți se smintească nici un fir de păr! Credeți-mă și pe mine astă dată!... Că azi sunt și eu fericit, domnule învățător! Amu am pămînt, am de toate... Amu numai sănătate să-mi dea Domnul!

— Să-ți fie de bine! murmură iar Herdelea mai rece, amintindu-și că învoiala dintre Ion și Vasile s-a făcut în urma intervenției lui Belciug.

Flăcăul întoarse ochii pe rînd spre fiecare din casă parc-ar fi cerut ajutor, dar toți tăceau întunecați. După o pauză încurcată, tot el trebui să reînceapă:

— Apoi uite de ce-am venit amu, domnule învă-țător și doamnă!... Am venit să vă spun că nu mă mișc de-aici pînă nu-mi făgăduiți că mă cununați d-voastră!

Toată familia protestă într-un singur glas, deși toți fură mișcați de rugămintea ticălosului. Titu, care pînă atunci se făcuse că citește spre a nu fi nevoit să vadă pe trădătorul lor, acuma ridică puțin nasul, se uită la dînsul și se miră cît era de schimbat la față. Părea mai smead și mai hotărît. Pielea i se lipea și lucea pe umerii obrajilor, iar în ochi avea o lumină mîndră de biruitor.

Herdelea se codi îndelung, că nășitul înseamnă cheltuială mare, că tocmai și el are sarcini multe cu nunta domnișoarei, că de ce nu-l cunună popa... Dar Ion se jură că mai bine strică toată învoiala, decît să se gîndească la alți nași, îl încredință că nu trebuie să cheltuiască nici un ban și, în sfîrșit, stărui atît de mult și atît de călduros încît învățătorul fu nevoit să primească:

— Bine, Ioane, bine... S-o facem și pe asta, că multe am mai făcut noi pentru tine și de puțină recunoștință am avut parte... Dar poate de aci încolo să fim mai norocoși!

Ion, plecînd, sărută mîna, întîi domnului ș-apoi doamnei, ceea ce îndemnă pe dăscăliță să zică mai potolită:

— E mare ticălos, dar cel puțin are inimă bună, săracul!

Titu iar pățea ca odinioară; umbla după Roza și n-o putea întîlni. Doar că azi parcă nu mai era atît de nerăbdător ca atunci. Acuma avea o emoție stranie care-l făcea să nu se prăpădească cu firea pentru a o vedea. Dorea chiar s-o nemerească, de s-ar putea, într-o clipă cînd să fie și Lang acasă, sau ori-cine, numai să nu fie îndată singuri.

A doua zi după vizita subinspectorului, Titu porni din nou spre Jidovița și bătu la ușa în fața căreia îi tremurase inima de fericire de atîtea ori. Găsi pe Roza singură, plîngînd, într-un halat murdar de stambă, cu părul vîlvoi. „Asta să fie femeia pe care am iubit-o cu atîta patimă acum abia două luni?ˮ se gîndi dînsul, sărutîndu-i mîna foarte jenat.

Stătu încurcat cîteva clipe, iar femeia plînse mai cu foc, parcă revărsîndu-și durerea în fața lui ar fi căutat să-i trezească mai multă compătimire. Titu însă nu vedea decît o schimonosire a gurii pe care a sărutat-o, și-și zicea într-una uluit: „Și ce frumoasă mi se părea atunci!ˮ

Apoi doamna Lang îi spuse printre șiroaie de lacrimi că ea e cea mai nenorocită ființă pe lume fiindcă, după toate celelalte, acuma a rămas și pe drumuri. Subinspectorul Horvat a sosit ieri din senin și, ducîndu-se la școală, n-a găsit acolo pe Lang care sforăia acasă, deoarece venise dimineața de la un chef din Armadia. A trimis după el și l-a așteptat aproape un ceas pînă ce l-a deșteptat ea și l-a momit să se îmbrace și să plece la datorie. Dar cum l-a văzut sub-inspectorul l-a și mirosit că-i beat și nici nu l-a mai lăsat să intre în clasă, ci l-a izgonit spunîndu-i să se considere suspendat și să se bucure dacă nu va propune ministerului să-l îndepărteze pentru totdeauna din învățămînt.

— Ce-o să ne facem acuma 1 urlă Roza frîngîn-du-și mîinile. Unde să ne ducem? Și bietul Lang... bietul Lang! dumneata știi ce suflet nobil are și cît e de bun!... N-a zis nimic, nu s-a plîns nimănui, dar eu văd cum suferă... O, Doamne, Doamne! Spune d-ta dacă asta e dreptate!

Îi zicea „d-taˮ și Titu simțea că așa se cuvenea și parcă se bucura că lucrurile au luat întorsătura aceasta. Îi spuse cîteva cuvinte banale de încurajare și vorbind se gîndea: „A murit o femeie!... s-a stins o iubire în sufletul meu... Sau poate că nici n-a fost iubire? De-ar fi fost adevărată, moartea ei m-ar durea... Nu, nu, n-a fost iubire... Un foc de paie... N-am iubit-o și nu m-a iubit, și cu toate acestea ne-am strîns în brațe, ne-am jurat credință, ne-am mințit... Ridi-col! Ridicol! Ridicol!ˮ

Îi venea chiar să-i trîntească și ei cuvîntul acesta, drept mîngăiere. Numai sosirea lui Rang i-a scăpat din situația care i se părea mai mult plicticoasă decît tristă. Lang era beat și zîmbea ca un filo-zof care a găsit taina fericirii!

— Ai auzit ce mi-a făcut măgarul?... Ha, ha și crede el că m-a turtit pe mine!... El, pe mine!.. Ce idiot!... Bah, un hoț, o canalie, un mizerabil... gata! Nu-i pot face onoarea nici să-l înjur!... Rozica, mai e cumva vreun strop de rachiu? Aide, dă-ne un păhărel!... Vivat, Titule! Trăiască victimele, jos că-lăii!

Cînd spuse Titu acasă ce-a pățit Lang, d-na Herdelea zise cu dispreț:

— El ca el, vai de zilele lui... Dar ea-i o bleste-mată fără pereche... Dacă a fost ea în stare să se țină pînă și cu practicantul notarului... Ți-e și scîrbă!

Titu se roși ca și cînd i-ar fi șfichiuit obrajii cu un bici de foc: „Va să zică în vreme ce eu o purtam în suflet și în visuri, ea... ˮ

în ziua cînd veni avocatul Rendvay cu seches-trul, fetele și doamna Herdelea, ca să nu fie obligate a vedea asemenea umilință, plecară în Armadia la doamna Filipoiu să se sfătuiască asupra ultimelor amănunte privitoare la nunta Laurei și să ia de la tipografie invitațiile tipărite pe hîrtie sidefată, să le trimită din vreme tuturor. Avocatul, de altfel, isprăvi toată afacerea în cîteva minute, încît Titu se prăpădi de rîs seara, cînd femeile se înapoiară din Armadia frînte de oboseală.

Înfrigurarea nunții stăpînea de-acuma toată casa... Rochia de mireasă era gata. O lucrase însăși Laura și o făcuse o minunăție. Încercînd-o ultima oară, înainte de-a o pune în dulap pînă-n clipa cea mare, toată familia a izbucnit în aplauze de admi-rație, atît era Laura de frumoasă într-însa... Tot sa-lonul era alandala de rufele mirosind a nou, de rochiile și hainele împrăștiate pe toate mobilele și prin toate colțurile.

Cu trei zile înainte sosi George Pintea și trase la hotel în Armadia, dar stînd de dimineața pînă seara în Pripas, neclintit de lîngă Laura. Amîndoi erau foarte mișcați și vorbeau cu o plăcere amestecată cu groază de ceremoniile care le vor da dreptul să nu-și ma ascundă iubirea în fața nimănui.

Laura slăbise puțin, dar așa îi ședea mult mai bine, îndeosebi cu ochii veșnic umezi și strălucitori de o nerăbdare nelămurită. Acuma toate îndoielile i se părea c-au părăsit-o și se simțea mulțumită văzînd pe Pintea alături de ea. Îi tremura inima ca sub o mîngăiere blîndă. „Mi-e drag! se gîndea dînsa înduio-șată. Sărăcuțul! Și cum nu-l puteam suferi odinioară! Mare neroadă am fost!ˮ

Ghighi, băgînd de seamă că-i face plăcere, îi repeta într-una că o invidiază.

— Spui adevărat, Ghighiță?... Crezi tu că voi fi fericită?

— O, cît aș vrea să fiu în locul tău! mințea Ghighi care, în sufletul ei, nu înțelegea cum poate să ia o fată frumoasă și rară ca Laura pe un omuleț care nu știe nici măcar să danseze ca lumea.

Pintea era foarte galant și aducea mereu mai ales bonboane, fiindcă Laura le împărțea cu el, după ce mușca din fiecare cu gurița ei, încît îndrăgostitul mire se jura că n-a mai gustat niciodată asemenea bunătăți.

În ajunul nunții însă George veni cu niște daruri cari îi uimiră pe toți: un inel cu un briliant împresurat cu rubine ca niște vîrfuri de ace de foc, cercei de aur cu stropi de diamante, și un colan de platină cu o cruciuliță de aur avînd la fiecare capăt cîte-o steluță de smaragd.

— Pupă-l! strigă învățătorul văzînd bogățiile aces-tea strălucitoare, iar cum Laura, zăpăcită de bucurie, stătea țintită locului, o luă de mînă și îi făcu vînt în brațele mirelui, îndemnînd-o cu însuflețire: Pupă-l, Laura, n-auzi?... Pupă-l!

În dimineața cununiei sosiră părinții lui George și frații lui mai mici, Marcu și Vasile. Ceilalți, fiind îm-prăștiați prea departe prin lume, n-au putut veni, dar toți au trimis telegrame de felicitări pe care Bălan de la poșta din Armadia avea grija să le transmită îndată la Pripas prin curieri ocazionali. Amîndoi frații mirelui îndrăgiră pe Laura și făcură curte Ghighiței, încît ea îi găsea mult mai drăguți ca pe George.

În fața cuscrilor, care de altminteri nu veniseră cu mîna goală, Herdelea oferi tinerilor „din partea bătrînilorˮ un serviciu de cafea cu lapte, modest și frumos. Tot atunci Titu dărui lui George o tabacheră de piele de crocodil, cumpărată din banii lui.

— Eu vă dau ceva ce n-o să vă dea nimeni, căci toți se gîndesc numai la mireasă... Ei bine, eu m-am gîndit la mire, fiindcă mi-e mai drag ca mireasa! vorbi dînsul mîngăind pe Laura.

Ghighi se porni pe plîns văzînd că numai ea n-are ce să le ofere, pînă ce noul ei curtezan și cumnat Marcu îi spuse că, dimpotrivă, ea poate să le dăruiască lucrul cel mai de preț și anume cîte o sărutare miresei și mire-lui, sau dacă i-e rușine, poate să le dea pe amîndouă miresei care însă să fie obligată a transmite una mi-relui.

În Jidovița, notarul Stoessel primi pe distinșii nuntași cu toate onorurile, oficiind mai patetic for-mele cununiei civile. La sfîrșit își îngădui să ție și un mic discurs în care spuse că e fericit c-a avut cinstea să împreune cu articole de lege două inimi atît de tinere și pline de speranțe.

Cununia fiind într-o duminecă, biserica cu două turnuri din Armadia se umplu de oameni care nu se mai săturau lăudînd frumusețea și gingășia Laurei, dar și înfățișarea simpatică a lui George. Rochia miresei stîrni entuziasmul cunoscătoarelor. Toate prietenele ei erau în păr, împreună cu mamele invidioase, dar mai mișcate păreau Elvira Filipoiu și Lenica Spătaru, ele fiind și domnișoare de onoare.

Șase preoți, între ei și Belciug, pe care Herdelea îl poftise înadins ca să nu mai observe și armadienii neînțelegerile lor, în frunte cu protopopul bătrîn, le binecuvîntară legătura, iar corul studenților cîntă parcă mai mișcător ca întotdeauna. Cînd protopopul le puse întrebarea solemnă, mirele răspunse cu un glas falnic de răsună biserica; mireasa însă rosti un „daˮ atît de mititel și de timid, parcă i-ar fi fost rușine să n-o audă lumea. În clipa aceea doamna Herdelea nu se mai putu stăpîni și izbucni într-un hohot de plîns, ceea ce înduioșa pe toți și făcu chiar pe Laura să lăcrimeze puțin, ca să se adeverească vorba că nu s-a pomenit mireasă care să nu plîngă puțintel.

Nunta fu serbată la berăria Rahova, în sala de la etaj pe care berarul o împodobise feeric și unde se adună toată domnimea din Armadia și împrejurimi. Mireasa zăbovi puțin pînă se schimbă într-o elegantă toaletă de călătorie, culoare cafenie, și o pălărioară foarte drăgălașă, căci era hotărît ca, îndată după cununie, tinerii căsătoriți să plece spre parohia lui George dar cu un înconjur care să dureze cel puțin o săptămînă, săptă-mîna de miere... Aici primiră felicitările zgomotoase în cursul cărora Laura se roși pînă-n vîrful nasului, deoarece domnii mai îndrăzneți îi doreau îndeosebi odrasle numeroase. La masă de-abia atinseră mîncă-rile și băuturile. De altfel muzica faimosului Goghi din Bistrița le sporea amîndurora emoția.

Apoi George șopti ceva Laurei și amîndoi se ridicară. Lăutarii intonară un marș nupțial care-i petrecu pînă jos în stradă unde îi aștepta cea mai bună trăsură din Armadia, să-i ducă la Bistrița, iar de-acolo să-și continue călătoria cu trenul.

Doamna Herdelea îmbrățișă lung pe Laura, înmu-indu-se reciproc de lacrimi. Fiindcă Ghighi plînsese cîte puțin toată ziua, acuma izbuti s-o sărute fără bocete, deși tremura de durere. Despărțirile ținură vreun sfert de ceas, urmînd la rînd Herdelea și Titu, apoi familia Pintea de Laura, apoi familia Herdelea de George, apoi George de părinții și frații lui... Și tot timpul țiganii cîntau marșul nupțial, pe cînd sus, în ferestre, invitații priveau curioși și mișcați, iar jos, în stradă, o mulțime de lume căsca gura și asculta muzica.

În sfîrșit, mirii se suiră în trăsură și vizitiul dădu bici cailor. Batiste multe fîlfîiră în vînt, noi valuri de lacrimi se revărsară.

— Drum bun!... Să ne scrieți!... De pretutin-deni!... Negreșit!... Adio!...

Trăsura se depărtă și se micșoră repede. Într-însa o batistă mică albă flutura neobosită, ca o aripă speriată. Pe urmă șoseaua înghiți și trăsura și batista... Rudele se întoarseră la mosafiri... Începură toasturile, urmară glumele și veselia pînă ce deodată muzica atacă un vals lin, legănat, care ademeni tineretul... Mîndru și înduioșat, Herdelea umbla mereu de ici-colo, ciocnind cu unii, zîmbindcu alții, căutînd să vadă pe toți mulțu-miți. El era azi omul cel mai fericit de pe pămînt. Ziua de mîine cine știe ce-o mai aduce. Grijile și necazurile sunt veșnice, pe cînd fericirea eatît de nestatornică...

În vremea aceasta însă trăsura cu tinerii căsătoriți alerga grăbită, trecu iute prin Jidovița și se îndreptă spre Pripas. Laura ședea buimăcită, cu ochii drept înainte neîndrăznind să se uite la „bărbatulˮ ei. Inima i se topea într-o tristețe nelămurită. Vedea cum rămîn în urmă rîpele, livezile, lanurile, pădurile, dealurile care au fost martorii tinereții ei, care i-au fost atît de dragi și pe care îi părăsește acuma poate pentru tot-deauna. Tot hotarul se legăna și parcă-i zicea adio, mut și totuși înțelegător... George i se părea mai străin ca oricînd și se mira cum pleacă ea alături de un străin într-o lume străină și necunoscută, lăsînd aici lumea care o iubea și pe care o iubea. Prin minte îi fulgera întrebarea înfricoșată: „Cine-i străinul acesta?ˮ

În Pripas opri trăsura în fața casei părintești. Coborî și făcu cîțiva pași în ogradă, privind însetată pereții albi cu ferestrele speriate și coperișul cîrpit ici-colo cu șindrilă nouă, ca și cînd ar fi vrut să ducă cu sine măcar clădirea în lumina ochilor. Cîinele casei se gudură la picioarele ei și-i linse vîrful pantofilor, parcă ar fi simțit că pleacă departe aceea care nu uita niciodată să-i arunce demîncare. Laura îl mîngîie ca pe un prieten și șopti cu genele umede:

— Adio, Hector, adio... Acuma plec....

Apoi trăsura porni înainte. Peste cîteva clipe casa nu se mai vedea. În porți țăranii cunoscuți se uitau mirați după domnișoara care se duce cine știe unde, scoteau pălăria și rosteau urări pe care ea nu le auzea... În dealul de unde drumul coboară spre Săscuța, Laura întoarse capul să mai vadă o dată satul ei împrăștiat între dealuri, ascuns sub o pînză străvezie de fum al-băstrui. Apoi își îndreptă privirile numai înainte... Șoseaua albă, șerpuitoare, se zvîrcolea sub picioarele cailor.

Ochii Laurei erau plini de lacrimi și sufletul ei atît de încărcat încît îi venea să strige ajutor sau să sară jos din trăsura care o smulgea din lumea tinereței... Atunci însă simți cum îi cuprinde mijlocul un braț ocrotitor și atingerea aceasta i se păru blîndă ca o ali-nare și ca o tovărășie în singurătatea ce o înconjura, întoarse fața spre George, în ochii căruia văzu limpede iubirea vie ce-i risipi deodată toate îndoielile. Pe bu-zele ei înflori un zîmbet în vreme ce lacrimile aninate în gene îi picurau pe obrajii îmbujorați.

— Te iubesc! murmură bărbatul, strîngîndu-i mai puternic mijlocul.

Cuvîntul răscoli adînc sufletul Laurei. Se lipi de umărul lui George, dîndu-și seama acuma că vorba lui e în stare să-i vrăjească o lume nouă, tot atît de dragă și poate mai bună decît aceea care a rămas în urmă. Și buzele ei răspunseră încrezătoare.

— Te iubesc!

Din clipa cînd Vasile Baciu, în fața pețitoarelor, îi făgăduise tot, Ion fu cuprins de o adevărată beție de fericire și de încredere. Era atît de plin de sine însuși încît se gîndea numai la pământurile lui, plănuia cum să le muncească mai bine, cum să lăzuiască un petec de pădure, și habar nu mai avea nici de Vasile și mai ales de Ana, parcă ea n-ar fi ținut de zestre... Doar cînd îi pomenea numele cineva, își aducea amintea că și ea mai este pe lume, și se încrunta ușor.

În schimb Ana nu se gîndea decît la dînsul. Uitate erau rușinea și bătăile și suferințele. Ea nu știa nici de planuri, nici de vicleșuguri... Sufletul ei dornic de iu-bire aștepta împlinirea visului ca o mîntuire și gura ei șoptea numele lui cu aceeași nerăbdare plăcută ca și în nopțile bune de odinioară.

Nunta ținu trei zile, după obicei... Sîmbătă porni tot alaiul, în căruțe, la notar, în Jidovița. În frunte călăreții pocneau mereu din pistoale, pe cînd în căruța întîi lăutarii își frîngeau degetele cîntînd și totuși nu se auzea decît grohăitul gordunei. Apoi venea o căruță cu mirii și cu druștele, apoi o brișcă cu nașii avînd pe obraji gravitatea cerută de împrejurări, apoi altă căruță cu părinții mirilor și cîteva fețe mai spălate, în mijlocul cărora Zenobia era cea mai zgomotoasă, apoi altele încărcate cu flăcăi și fete ce chiuiau și se zbenghiuiau.

De-abia acum înțelese Ion că împreună cu pămîn-tul trebuie să primească și pe Ana și că, fără ea, n-ar fi dobîndit niciodată averea. Nu mai schimbase cu ea nici o vorbă de cîteva luni. I se părea o străină și nu-i venea să creadă că în pîntecele ei se plămădește o ființă din sîngele lui... O privea și se mira c-a putut el săruta și îmbrățișa pe fata aceasta uscată, cu ochii pierduți în cap de plîns, cu obrajii gălbejiți, cu pete cenușii, și care, împopoțonată cum era astăzi, părea și mai urîtă. În aceeași vreme genunchii lui atingeau genunchii Floricăi, pe care Ana și-o alesese drușcă cu Margareta lui Cosma Ciocănaș. Florica era aprinsă în obraji, cu buzele roșii, umede și pline, cu ochii albaștri și limpezi ca cerul de vară și avea în toată înfățișarea o veselie sănătoasă pe care se silea și nu izbutea s-o ascundă. Ion își aduse aminte cum a strîns-o în brațe astă-toamnă și mai înainte, cît i-a fost de dragă și cum i-a făgăduit c-o va lua de nevastă. Îi era rușine că acuma se însoară cu alta și de rușine îl bufnea un rîs prostesc și nu-și putea lua ochii de la Florica. Privirea lui stăru-itoare pe fată o zăpăcea și o făcea să vorbească mereu, foarte grăbită și aproape înfricoșată, ba cu mireasa care lăcrima de fericire, ba cu Margareta care era bosumflată, ca totdeauna cînd se mărita vreo fată din sat, deoarece își zicea că mirele ar fi luat-o pe ea, dacă nu l-ar fi ademenit altele.

După ce îi însemnă în registru și le citi pe ungurește cele cuvenite, notarul aruncă ochii spre pîntecele mi-resei, zîmbi și zise neoficial:

— Văd că v-ați grăbit... Nu face nimic, să fie cu noroc!

Ion rîse cu poftă, ca și ceilalți bărbați, dar îndată își luă seama și, părîndu-i-se că notarul a vrut să-și bată joc de urîțenia Anei, se uită repede la Florica ce stătea cu ochii în pămînt, stăpînindu-se anevoie să nu izbucnească într-un rîs zburdalnic. Coborînd din can-celarie și pe cînd în curte trozneau pistoalele, Ion se gîndi deodată: „Adică ce ar fi oare dacă aș lua pe Florica și am fugi amîndoi în lume, să scap de urîțe-nia asta?ˮ

Dar tot atît de repede îi veniră în minte pămîntu-rile și adăogă în sine cu dispreț: „Și să rămîn tot calic... pentru o muiere!... Apoi să nu mă trăznească Dum-nezeu din senin?ˮ

Belciug, nădăjduind mereu într-un dar mare pentru biserica cea nouă, făcu o slujbă frumoasă ca la domni, deși faptul că cununau soții Herdelea îi cam ciuntise încrederea. Lui Ion i se păru că și popa s-a uitat batjocoritor la Ana, ceea ce iar îi răscoli în inimă dragostea cu Florica.

Ospățul era la socrul cel mic. Cîteva vedre de rachiu îndulcit răscoliră curînd veselia oaspeților. Urările și chiuiturile se încrucișau și se ciocneau în aerul îngroșat de mirosuri grele. Vasile Baciu se îmbătă cel dintîi, încîntat că i s-a împlinit planul, strigînd într-una ginerului său cu un glas ciudat și trăgînd șiret cu ochiul:

— Lasă că-ți dau eu ție pămînt... N-ai grije... Îți dau, îți dau!...

Starostele nunții, Macedon Cercetașu, vorbea nu-mai în versuri, cum șade bine unui staroste isteț, amestecînd însă în toate neprețuitele lui comenzi mili-tărești... În casă, în tindă, în ogradă jucătorii asudau, lăutarii își alungau oboseala cu rachiu... Bucătăreasa mare, mama Floricăi, suflecată pînă-n genunchi și cu un linguroi uriaș în mînă, umbla printre mesele încărcate, lăudîndu-și mîncările și chiuind la întrecere cu Zenobia care, de mîndră că era soacră mare, se îmbă-tase tun. Nașii veniră la ospăț împreună cu Titu și Ghighi, și vorbiră mult despre Laura cu fruntașii ce-i înconjurau, ciocnind totuși în sănătatea mirilor și spunînd tuturor că tinerii sunt foarte potriviți și o să trăiască bine.

Pe la miezul nopții urma să joace pe bani mireasa. Fiindcă Ana, cu sarcina ei, s-ar fi ostenit prea tare, îi ținu locul drușca întîi, adică Florica. Mirele o învîrti de cîteva ori voinicește și apoi aruncă un zlot de argint în strachina înflorită. Herdelea scoase o hîrtie de două-zeci de coroane, dar puse pe Titu să joace. Pe urmă veniră toți oaspeții, pe rînd, dăruind fiecare după cum îl lăsa inima și punga... În vremea aceasta Ana ședea pe laviță, rușinată că n-a putut juca ea, geloasă puțin că Ion ar fi strîns pe Florica mai tare ca ceilalți și to-tuși mulțumită, plutind parcă într-un nour de fericire atît de mare că se simțea răsplătită pentru toate sufe-rințele.

Cînd se isprăvi jocul miresei, Briceag începu o Someșană piperată, în care se amestecară bătrînii cu tinerii. Ion jucă iar cu Florica și-n vălmășagul asur-zitor se pomeniră curînd aproape de ușă, unde era mai întuneric. Nu deschisese gura nici unul din ei; fata chiar nici nu îndrăznea să-l privească în ochi; el însă fierbea și-și încleștase degetele în șoldurile ei pline, uitînd de tot pe Ana, închipuindu-și că Florica e mireasa lui... Deodată apoi îi șopti răgușit, cu ochii înflăcărați:

— Numai tu mi-ești dragă în lume, Florică, auzi tu?... Auzi?

O strînse năvalnic la piept, crîșnind din dinți încît fata se spăimîntă și se uită rușinată împrejur.

În aceeași clipă Ana tresări ca mușcată de viperă. Simți că nădejdile ei de fericire se risipesc și că ea se prăvale iar furtunos în aceeași viață nenorocită. Se porni deodată pe un plîns amar care să-i alunge presim-țirile nemiloase... Cine ia însă în seamă lacrimile unei mirese?... Ion așezîndu-se mai tîrziu lîngă ea, îi zise nepăsător:

— Amu ce te mai bocești? Că doar nu mergi la spîn-zurătoare...

— Norocul meu, norocul meu! murmură Ana mai îndurerată.

— Oare cît s-o fi strîns? întrebă apoi Ion încet, fără să se mai sinchisească de plînsul ei, uitîndu-se lacom la farfuria cu bani pe care nașul îi număra a doua oară, ca să nu se întîmple vreo greșeală.

Ziua a treia ospățul se mută la socrii mari, unde mireasa se duse acuma cu lada de zestre, urmată de atîta amar de vite și galițe că de-abia încăpeau în ograda Glanetașului.

Vasile Baciu era vesel ca și cînd ar fi scăpat de o grije mare. Se uita batjocoritor la Ion, care se umfla în pene simțindu-se biruitor, și-și zicea mereu mai mul-țumit: „Stai, melenașule, stai să vezi tu cine-i Vasile Baciu!ˮ

ION

GASUL IUBIRII

Capitolul VII VASILE

— Cînd măriți o fată e parcă ți-ar arde casa! oftă Herdelea încheind socotelile nunții. Acu numai să fie cuminte și fericită!...

Casa părea pustie fără Laura. Toți vorbeau mereu de ea, ghiceau pe unde o fi ajuns și ce-o fi făcînd, iar dăs-călița și Ghighi lăcrimau cînd dădeau peste vreun lu-crușor rămas de la dînsa.

Viața însă își reluă chiar de-a doua zi mersul ei obișnuit, nepăsătoare nici de dureri și nici de bucurii. O scrisoare recomandată de la avocatul Lendvay vesti data licitației de care avea groază d-na Herdelea, oricît îi explica Titu că e o simplă formalitate. Învă-țătorul, îngrijorat în taină ca și nevastă-sa și doritor de compătimire și încurajări care să-i risipească teme-rile, căută și găsi un prilej să povestească și lui Belciug toată încurcătura. Deși stăruia între dînșii răceala, amîndoi se prefăceau că nu știu nimic, iar Herdelea tră-gea nădejdea acum să-l înduioșeze și să netezească drumul spre o împăcare adevărată, din ce în ce mai înfricoșat să nu-i facă vreo poznă cu locul casei. Bel-ciug se miră, îl compătimi cu o pîlpîire stranie în ochi și pe urmă îi spuse că va veni și dînsul la licitație să-i dea o mînă de ajutor, dacă va fi nevoie. Învățătorul era mulțumit că l-a îmblînzit și astfel îl va îndupleca mai lesne de-acuma să facă actul de donațiune a locului, cum îi făgăduise cînd s-a apucat să-și clădească încre-zător casa. Totuși nu îndrăzni să se spovedească neves-tei sale care rămînea neclintită în antipatia ei față de „Pămătufulˮ viclean. De altfel îndată a intervenit tărăboiul cu nunta lui Ion, aruncînd iar vălul uitării vremelnice peste necazurile zilei...

În vinerea fixată, avocatul sosi de dimineață dar se opri numai o clipă să comunice învățătorului că, avînd o afacere urgentă în Armadia, să-l aștepte înspre amiazi, la întoarcere, pentru descurcarea formalităților.

Acuma Herdelea se văzu nevoit să spună și familiei, cu multe înconjururi și menajamente, că Belciug, pentru orice eventualitate, are să vie la licitație... Dăscălița înțelese numaidecît că nu poate fi la mijloc lucru curat.

— Ai să vezi, bărbate, că Pămătuful umblă după vreo potlogărie! zise ea cătrănindu-se. Ai să vezi! Pe cine nu suferă inima mea, să știi că-i suflet de cîine!

Învățătorul se încurcă, îndrugă protestări timide că „doar n-o fi nici el așa de hapsîn, că-i popă și ar fi rușineˮ... Acestea însă întăriră mai mult neîncrederea doamnei Herdelea, încît, deși făcuse planul să se ducă cu Ghighi prin sat să tocmească două femei pentru săpatul grădinii și una la rufe, se răzgîndi și rămase acasă.

— Baremi să fiu aici și eu, că tu, cît ești de papă-lapte, ai fi în stare să închizi ochii la toate nerușinările!

Belciug zărise trecînd trăsura avocatului, se grăbise, dar ajunse totuși prea tîrziu. Nepricepînd, intră în casă, zîmbitor. Herdelea îi explică lucrurile foarte zăpăcit, trăgînd mereu cu ochiul spre dăscălița car bufnea fără să fi răspuns măcar la binețele dulcege ale preotului. Spre a ocoli o ciocnire primejdioasă, învă-țătorul se așeză cu Belciug în pridvor la taifas, pînă se va întoarce ungurul. Era o zi de primăvară minu-nată, cu miresme de flori de cîmp în aer, cu un cer ca o oglindă fermecată. Peste drum, Hristosul de tini-chea stătea încremenit pe cruce, cu ochii plecați, ca și cînd ar fi simțit că durerea lui nu se potrivea cu pofta mare de viață ce respira din toți porii firei redeșteptate.

Preotul se gîndea mereu c-ar fi mai bine să plece, și cu toate acestea ședea parcă l-ar fi ținut pe scaun. Vorbeau, dar glasul amîndurora suna atît de rece, că nu se puteau privi în ochi. Ca să-l mai încălzească, Bel-ciug aduse vorba de Laura și de familia Pintea cu care îi plăcea lui Herdelea să se fălească.

— Tu trebuie să fi cunoscut pe bătrînul Pintea mai demult, că doar ai fost învățător în Lechința odini-oară? începu preotul.

— Apoi stai, frate Ioane, zise Herdelea într-adevăr înseninat, că în lumea asta sînt mai multe Lechințe. A mea a fost un sătuleț nenorocit prin fundul văiei Diugului, iar a cuscrului e un orășel în toată forma...

În vremea aceasta doamna Herdelea și Ghighi în salon, revoltate, ocărau și blestemau pe Belciug, aștep-tînd să vie Titu, care se repezise cu noaptea în cap pînă-n Armadia să ridice de la percepție un avans pe leafa învățătorului, deoarece rămăseseră fără un golo-gan în casă.

Avocatul însă sosi mai curînd, însoțit de un copist bătrîn, de la judecătorie, foarte plictisit că va trebui să se întoarcă pe jos în Armadia. Ungurul urcă sprinten în pridvor, începînd vorba din uliță:

— Norocul îmi iese în cale pretutindeni... Am isprăvit mai repede decît bănuiam, așa că acuma sper să fiu acasă în Bistrița la vremea prînzului. Nevastă-mea ține grozav la ora mesei și e încîntată cînd mîncăm împreună. Iată un mijloc ieften de-a ferici o femeie!

Domna Herdelea cu Ghighi, auzindu-l, ieșiră din salon. Lendvay, foarte reverențios, le întîmpină cu complimente la care însă, fiind spuse pe ungurește, dăscălița nu răspunse, ci se mulțumi să strîngă din buze, cu o înfățișare jicnită, încît Herdelea se grăbi să observe, ca să nu se supere avocatul:

— Nevastă-mea nu știe ungurește...

— Aa? Se poate? Și cu toate astea ziarele dumneavoastră țipă ca din gură de șarpe că sînteți asupriți, terorizați, ungurizați... Interesant!... Ei bine, crezi dumneata că în Germania sau în Franța s-ar tolera un învățător al statului a cărui soție să nu cunoască limba oficială? Nu ți-o spun ca o imputare, căci pentru mine politica nu există. Răspundeam însă unui coleg român care adineaori, în Armadia, se plîngea că de pe-acum au început presiunile și samavolniciile față de sărmanii români în vederea alegerii de deputat... Haha!... Foarte curios!...

Vorbea foarte repede, rotindu-și ochii ca un uliu, spre a nu-și neglija între timp afacerile. Lui Belciug i se păru că avocatul vrea să-l lovească și pe dînsul, și răspunse românește, umflîndu-și gușa:

— Altele sînt împrejurările în Germania și aiurea, domnule avocat!... Noi aici sîntem o națiune băști-nașă, despuiată de drepturi și împovărată numai de datorii...

— Cine-i domnul? întrebă Lendvay mirat și atins că i s-a răspuns românește. Ce zice? Ce zice? adăogă apoi, deși înțelesese foarte bine.

Herdelea, înfricoșat să nu se învenineze lucrurile pe spinarea lui, căută și izbuti să schimbe vorba și conduse pe Lendvay în odaia întîi, unde erau două paturi lingă perete, o masă de sufragerie, o canapea de lemn, toate vechi și hodorogite.

— Aci n-avem nimic de seamă, nu-i așa? zise avo-catul trecînd, fără să se oprească, într-o odăiță îngustă și lunguiață, cu o fereastră spre uliță și un geam spre grădină. Va să zică să începem aici!... Începem stimate domn! strigă către copistul care se așeză ursuz la biroul lui Herdelea și scoase dintr-o geantă roasă niște hîrtii.

Din mobila împricinată, aici se afla o masă lăcuită, cu picioarele strungite, acoperită cu o față tricoloră, lucrată de însăși doamna Herdelea pe cînd era fată, și un pat frumos, perechea celui din salon în care dor-miseră fetele.

Pînă să-și aranjeze copistul hîrtiile, avocatul se uită bănuitor la Belciug care zîmbea blajin și speriat puțin de privirile dușmănoase ale dăscăliței din odaia dintîi.

— Amator, amator? întrebă deodată Lendvay, iro-nic.

— Și prieten! murmură preotul.

— Desigur, prieten care cumpără ce poate de la prietenii în nevoie! făcu avocatul, disprețuitor, și apoi, întorcîndu-se spre copist: Ei, merge?

— Gata... Va să zică avem... mormăi funcționarul întrebător.

— Masa și patul, sfîrși Herdelea puțin răgușit și cu ochii la Lendvay ca și cînd i-ar aștepta aprobarea.

— Una masă de nuc, douăzeci și trei coroane! citi copistul din hîrțoagele lui, cu glas mai răspicat.

— Douăzeci și patru! zise avocatul, făcîndu-i semn să scrie.

Belciug însă se apropie de masă, ridică fața, o pipăi și apoi rosti candid:

— Douăzeci și șase!

Toate privirile îl izbiră ca niște săgeți, iar doamna Herdelea, în cealaltă odaie, bolborosi ceva, roșindu-se. Lendvay, după o clipă de șovăire, strigă:

— Treizeci!

— Treizeci și două! zise preotul cu ochii lipiți pe masă.

— Depuneți banii imediat, nu-i așa? bufni acuma avocatul întărîtat.

— Da, da, firește, făcu Belciug scoțînd portofelul din reverenda boțită.

— Atunci eu renunț! spuse Lendvay strîngînd din umeri, cu o privire nedumerită spre Herdelea care, uluit și spăimîntat, avea fața strîmbată de un surîs amar.

Preotul stătu pînă la capăt, ca o amenințare, pipăind și ciocănind toate mobilele, dar fără să se mai amestece. Cînd se sfîrși, avocatul puse pe Herdelea să iscălească polițele și plăti copistului diurna cuvenită.

— Cel puțin de-aci înainte să fii exact cu ratele, domnule Herdelea! zise strîngîndu-i mîna.E păcat de cheltuieli, deși partea leului o bag eu în buzunar... Ei, la revedere! Bună ziua, doamnă, și-mi pare rău că nu știu românește! rîse apoi către ^învățătoarea care, înțepînd cu o privire furioasă pe Belciug, răspunse:

— Mai bine să nu știi românește și să fii om de treabă!

— Ce zice, ce zice? întrebă avocatul pe Herdelea ieșind însă fără să mai aștepte tălmăcirea.

În pridvor preotul se despărți de învățător zicîndu-i încet:

— Apoi mîine o să viu să-mi iau masa, Zaharie...

— S-o iai?... S-o iai... da, da, bîlbîi Herdelea.

— Văd că doamna-i supărată foc, dar n-am nici eu încotro, că tocmai îmi lipsea o masă ca asta! Ei, servus, Zaharie!

Ieșind în uliță, ochii lui întîlniră chipul lui Hristos pe cruce, care acuma se zvîrcolea plîngător. Belciug se închină și trecu cu pași măsurați, cu privirea în jos ca totdeauna și cu o mulțumire adîncă în suflet că în sfîrșit a putut da o lecție bună și meritată Herdeleni-lor...

De-abia acuma se revoltă învățătorul, dar totuși fără a mai spune în casă că Belciug vrea să ridice într-adevăr masa. De altfel credea că popa umblă doar să-l sperie, fiindcă nu se poate să meargă așa de departe cu nerușinarea.

A doua zi însă, pe cînd el era la școală, iar Titu încă în pat, bătu la ușă Belciug. Doamna Herdelea deschise și văzu la spatele preotului un țigan bătrîn, bărbos, cu pălăria în mînă.

— Pentru masă! murmură Belciug arătînd spre țigan.

— Bine... bine... poftim! bolborosi dăscălița per-plexă.

Începu să golească sertarul mesei, aproape fără să-și dea seama ce face. Numai mîinile îi tremurau, încolo parcă îi fulgerase toată judecata... Cînd însă dădu să puie la loc sertarul gol, își reveni brusc și, ca trezită din vis, întrebă pe Belciug:

— Ce vrei să faci d-ta cu masa?

Preotul stătea răzimat de ușcior, zîmbind nevino-vat.

— Apoi așa m-am înțeles cu Zaharia, zise dînsul domol.

Doamna Herdelea șovăi. Se făcu o tăcere scurtă. Belciug ridică privirea, văzu pe dăscălița apropiindu-se cu ochii strălucitori, și îndată își pierdu zîmbetul.

— Cum s-ar zice, vii să-mi furi lucrușoarele din casă? strigă deodată doamna Herdelea. Să ieși afară de-aici, hoțule, c-altfel îți sucesc gîtul! Afară, ticălosule!... Nu ți-e rușine obrazului să-ți fie! Așa-s popii, por-cule?... Ieși... ieși!... Afară!

Dăscălița răcnea ca scoasă din minți, căutînd cu ochii ceva ca să spargă capul omului care vrea să-i fure mobila. Belciug, spăimîntat, ieși afară fără să spună o vorbă. Atunci femeia zări mătura și se repezi cu ea în pridvor unde țiganul stătea nedumerit. Fiindcă preotul nu-i era la îndemînă, croi pe țigan, țipînd:

— Marș!... Afară de-aici, tîlharilor!...

Țiganul o zbughi pe poartă, în vreme ce doamna Herdelea striga într-una, amenințînd cu mătura pe preotul ce pășea foarte grăbit:

— Mutule!... Am să te învăț eu omenie dacă n-ai învățat la tatăl tău! Pămătufule! Pămătufule!

Zenobia, peste drum, auzind gălăgia ieși în prag și întrebă:

— Da-ce-i, doamnă? Ce-i cu domnul părinte?

— Să se bage dracu-n pielea lui de hoț! zise dăscălița cu ochii roșii de mînie,dar totuși mai răcorită.

Două săptămîni după nuntă, mulțumirea stăpîni trufașă în sufletul lui Ion. Se simțea omul cel mai feri-cit din lume. În fiecare seară ținea sfat cu Glanetașu, cu Zenobia și cu Ana. Ce să cumpere din banii strînși la nuntă? Un juncan? Ar fi bine, căci împreună cu vițe-lul înțărcat adus în zestre de Ana, peste doi-trei ani ar face o pereche de boi... Ion însă ar fi vrut mult să cumpere perechea calului, dacă s-ar ajunge banii... În aceeași vreme i-ar mai fi plăcut să păstreze și ceva gologani la chimir ca să aibă la îndemînă de s-ar ivi cumva pămînt bun de vînzare, să-și mărească mai mult moșia și gospodăria... Sfaturile acestea îl înălțau și-l încîntau, mai ales că toți băteau în struna lui și-l lin-gușeau ca pe un stăpîn.

De altfel și față de săteni căuta să-și arate greuta-tea pe care i-o dădea simțămîntul bogăției. Pe uliță umbla cu pașii mai rari și cu genunchii îndoiți. Vorbea mai apăsat cu oamenii și veșnic numai de pămînt și de avere. I se părea că chiar casele și grădinile îl priveau acuma altfel, mai supuse și mai zîmbitoare.

Toată firea se îmbrăcase în haine de sărbătoare parcă înadins pentru a prăznui biruința lui. O primăvară frumoasă ca totdeauna se statorea pe hotare. Copacii înmuguriți, verdeață ce răsărea zi cu zi mai vie, ca un vestmînt fermecat coborît să acopere goliciunea neagră și gălbuie a pămîntului bătrîn, pădurile care se încoronau cu frunzișuri noi, mirosul aspru, îmbătător și înviorător de glie, plutind mereu în văzduh ca res-pirația sănătoasă a unui uriaș deșteptat dintr-un somn greu — toate împrăștiau vioiciune în suflete, tinerețe nouă și nouă poftă de viață. Dimineața plugurile scîr-țîiau trecînd pe uliță, urcînd coastele năclăite și apoi brăzdau ziua întreagă ogoarele bătute de rugina iernei. Pe alocuri vitele se căzneau să pască întîile firicele de iarbă, și mîncîndu-le, le curgeau balele de plăcere...

Ion ieșea deseori în hotar să-și desfete sufletul în priveliștea pămînturilor lui. I se umflau nările sor-bind aburii primăverii și privea brazdele lucitoare cu dragoste pătimașă, mormăind mîndru de mulțumire:

— Acum avem și noi pămînt, slavă Domnului, numai sănătos să fiu să-l muncesc!

Nu se grăbea însă cu aratul și semănatul de pri-măvară... Își făcuse socoteala că nu va putea lucra sin-gur atîtea locuri, ci va trebui să tocmească ajutoare, iar oamenii sînt mai ieftini pe la sfîrșitul muncilor. Fiindcă mai avea răgaz, o săptămînă, două, se gîndi să isprăvească mai întîi cu socrul său, să facă hârtiile de întabulare pe numele lui, cum se învoiseră... Îi spuse și Anei că sîmbătă seara vor merge împreună la Vasile Baciu ca să ia înțelegere pentru duminecă. Femeia aproba mai dinainte tot ce zicea el. Nu pricepea dînsa planurile lui și nici nu căuta să le priceapă. Era mulțumită că poate trăi lîngă omul iubit și numai nă-lucirea îmbrățișării cu Florica, la nuntă, o rodea în fundul inimii, fără însă a îndrăzni să-și mărturisească temerea.

Văzînd-o plecată și supusă, Ion se mira cum poate fi așa și-i era parcă mai urîtă ca înainte. Noap-tea, în pat, simțea o răceală alături de ea, iar șoaptele ei drăgostoase îl supărau ca și respirația ei obosită de femeie însărcinată. O răbda totuși și nici n-o bruftu-luia, dîndu-și seama că numai printr-însa s-a ridicat din sărăcie. În inimă îi răsărea însă deseori Florica, înnebunindu-i sîngele...

Joi se duseră cu toții la bilei în Armadia să cumpere juncanul, iar vineri horobăi pe-acasă, mai mult ca să piardă vremea.

Vasile Baciu îi primi nepăsător, știind bine de ce vine Ion. Îl lăsă să vorbească și numai cînd Ion pomeni de întabulare, sări fript, se înfurie, scuipă și apoi strigă:

— Cum, ginere, apoi tu vrei înadins să mă lași pe mine pe drumuri?

— Pe care drumuri, socrule? Nu ne-am tocmit așa? întrebă Ion cu ochii cît pumnul, simțind deodată ca o izbitură drept în frunte.

— Ne-am tocmit, vezi bine, dacă mi-ai pus mîna-n beregată. Dar tu nu te gîndești că nu-i drept? Apoi dacă ți-oi da eu ție și pămînturile și casele amîndouă, mie ce-mi mai rămîne și din ce să trăiesc? Ori ai poftă să mă vezi intrînd slugă la bătrînețe?

— Ba să stai la noi fără muncă și caznă, să-ți mai odihnești ciolanele, că te-ai trudit destul, bîlbîi ginerele înăbușit. C-așa ne-a și fost vorba...

— Adică să-ți fiu eu slugă ție? Ai? răcni iar Ba-ciu, sculîndu-se cu o privire vicleană și batjocoritoare.

— De ce slugă?

— Măi Ioane, eu știu una și bună, că ce-i în mînă nu-i minciună! făcu Vasile Baciu apăsat. Nu zic că nu-ți dau. Îți dau, după moartea mea. Atunci o să faceți voi ce știți. Că nici în groapă nu mi-oi duce averea și nici altora n-oi lăsa-o... Cît trăiesc însă nu scriu nimic pe numele vostru! Așa!...

— Nimic, nimic? șopti Ion spăimîntat.

— Nimic, băiete. Ori tu n-auzi bine?... Dar, ca să nu zici că-mi hrănești tu fata ori că ți-am dat-o goală pușcă, măcar că nu ți-am dat-o eu, ci ai luat-o cu vicleșug, te las să-ți alegi cinci locuri care-ți plac, și bagi plugul în ele chiar mîine dacă vrei. Luați-le, munci-ți-le, sînt ale voastre. De scris însă nu le scriu. Lasă să rămînă pe numele meu, că nu cer de mîncare. Eu unul n-am să vă scot din folosința lor, cum te-ai fălit tu că aisă mă scoți pe mine... Alege-le! Cinci!... Am trei holde cu grîu de toamnă. Poți să le alegi semănate gata. Nu mă supăr. Ori altele... Cum îți place ție... Cinci! Să nu zică nimeni că fata lui Vasile Baciu s-a măritat ca o țigancă...

— Dacă ți-i așa vorba, socrule, bine... Să vedem ce-or mai zice și alții! răspunse acum Ion mai liniștit și cu amenințare în glas.

— Să vedem, cum nu... Dar să vedem ce-ar zice oamenii de mine dacă mi-aș lăsa eu bătrînețele pe mîna ta!... Ș-apoi cine mă poate sili să-ți dau, dacă nu vreau, ori să mă scoată din averea mea?... Hehe, Ionică! Credeai c-ai să mă învîrtești tu pe mine! Nu te-ai găsit, copile, hehe!

— Bine, socrule, bine!... Noroc bun! zise Ion strîngînd din umeri prostit.

— Noroc, noroc, ginere!... Și rămînem așa: cinci, auzi? strigă Baciu batjocoritor. Mi-a venit și mie rîndul, că tu m-ai frecat destul...

Ion ieși, urmat de Ana, care nu rostise nici o vorbă și pe care nici n-o luaseră în seamă potrivnicii. Bărbatul pășea greu, tăcut, încît femeia nu îndrăznea să se apropie.

Roza Lang lăsase o dîră de tristețe în sufletul lui Titu. Încerca s-o ascundă sau s-o înăbușe, dar simțea că totuși se întinde mereu, stăruitor, ca apa în pămîntul nisipos. Nu se dumerea cum a putut o iubire atît de furtunoasă să sfîrșească atît de neașteptat și de urît. „Aventuraˮ aceasta, cum îi zicea dînsul cu mîndria tînărului care începe să aibă un trecut, parcă-i rupsese un văl de pe ochi. Un crîmpei de realitate crudă pă-trundea în inima lui plină de închipuiri trandafirii. Îl cuprinse încetul cu încetul un dezgust de viață, ca și cînd nu i-ar mai putea suporta povara. Lumea i se părea lipsită de farmec. În minte îi încolțea din ce în ce mai des întrebarea: „Ce sînt eu?... De ce trăiesc?ˮ

Și drept răspuns i se ivea în față o pînză nemărginită, înțesată de semne de întrebare ce nu găseau în sufletul lui decît un gol chinuitor.

Își dădea seama că trebuie să aibă o țintă hotărîtă în viață și se îngrozea neputînd descoperi nici un sprijin în jurul lui. Se uita în urmă și nu vedea nimic, iar îna-intea lui se înfățișa același nimic rece și înfiorător. „Așa să mi se depene oare toată viața?... Atunci ce rost mai am în lume?ˮ își zicea deznădăjduit, seara mai ales, în patul din salon, unde se mutase el de cînd s-a măritat Laura, fiindcă Ghighi se temea să doarmă singură.

Toate zilele hoinărea prin Jidovița și prin Arma-dia, crezînd să-și alunge din suflet neliniștea. Dar între-bările îl însoțeau pretutindeni, tot mai nesăturate. În fața lor i se păreau copilării și versurile lui, și pozele de poet, și iubirea lui ucisă de gelozie, și înflăcărarea lui națională... Peste acestea se ridicau mereu zbuciu-mările: „Unde merg? Unde vreau s-ajung și de unde vin?ˮ

Ca să poată răspunde se gîndi să citească, să în-vețe și să afle din cărți ce nu găsea singur. „În mintea mea e un haos... Numai haosul aruncă la suprafață în-trebări dureroase...ˮ

Cîteva săptămîni se cufundă în cărți. Tatăl său avea, din vremurile de demult, o bibliotecă foarte mică, în care se rătăciseră cîteva volume de știință, de teologie, de pedagogie. Titu se repezi la ele, cu atît mai multă lăcomie cu cît pînă acuma le ocolise. Mai adu-nă și de prin Armadia, de pe la prieteni, ce se nemeri... Le sorbi grăbit, ca și cînd ar fi căutat leacul unei boli necunoscute, dar simți curînd că haosul în loc să se limpezească, creștea mai mare. În mijlocul frământărilor singura rază de mîngîiere îi era credința că el este cel dintîi om chinuit de asemenea gînduri.

În cele din urmă însă o oboseală stranie îl luă în stăpînire. În inimă nu-i mai rămăsese decît o nemăr-ginită părere de rău: „De ce nu-i aici Roza, indiferent dacă ar fi s-o împart cu practicantul de la Stoessel?ˮ

Apoi parcă și creierii i se opriră în loc, copleșiți de o apă străvezie din care țîșneau răspunsuri ca niște flăcări mici, izbăvitoare: „Adică ce-mi pasă mie de unde vin și ce-o fi mîine? E nerozie să te perpelești cu întrebări fără sfîrșit... Unde te duce viața, acolo tre-buie să mergi, și ce-ți poruncește ea trebuie să faci! Numai nebunii umblă să-i stăvilească mersul, s-o abată din calea ei, să se împotrivească voinței celei mari care e una și milioane de milioane, care e oarbă și totuși urmărește o țintă sigură, necunoscută de infima price-pere omenească... Voința cea mare sînt eu, precum e și vaca lui Ion sau cîinele nostru, ori viermele ce se așează singur sub talpa mea ca să-l strivesc, sau chiar bolo-vanul pe care-l izbești cu piciorul, precum tot ce este și cerul, și ceea ce este dincolo de cer și de stele, și dincolo de acest dincolo, mereu pînă-n nesfîr-șitul nesfîrșitului... Atunci? Viața singură știe ce vrea, sau poate pentru că nu știe nici ea mi se pare că știe... Unde merge ea e bine, căci merge tot înainte, peste prăpăstii, peste munți, mereu înainte. Cine cade din carul vieței e pierdut... Înainte! Înainte! Înainte!ˮ

Se bucură, parc-ar fi găsit piatra filozofală. Zîmbi de întristările lui zbuciumate. Acuma le înțelese obîr-șia. „Atîta neliniște pentru că Roza Lang a plecat și mai ales pentru că, în lipsa mea, s-a consolat cu cine a putut!... Și din pricina asta credeam că mi-am zdrun-cinat rostul vieții!ˮ

În aceeași noapte scrise o poezie care i se păru cea mai frumoasă din tot ce-a făcut pînă atunci. O dragoste nouă de viață îi împodobea sufletul. Nu se mai plicti-sea prin Armadia. Îl interesau și-i plăceau toate, parcă s-ar fi sculat după o boală grea.

Schimba priviri amoroase cu „gîșteleˮ de odini-oară. Vorbea iar cu entuziasm de românii oropsiți, de planurile lui mărețe... Îndeosebi spunea deseori, cu superioritate, ca o sentință fără apel:

— Dacă n-ar fi necunoscutul în lume, viața omu-lui n-ar mai avea nici un farmec!

De altfel, în vremea aceasta, în Armadia se întîm-plase un eveniment extraordinar: murise Ion Ciocan, deputatul circumscripției. Ciocan fusese mulți ani directorul liceului românesc, cochetase cu ungurii, le făcuse concesii introducînd, mai ales pe ușa din dos, limba ungurească în program, iar în schimb cîrmuirea îl răsplătise cu un mandat de deputat. Se alegea tot-deauna sub firmă independentă, dar era dintre independen-ții care sunt cei mai vajnici sprijinitori ai tuturor guvernelor. Independența i-a mai cîștigat pe urmă ca-tedra de literatură română la Universitatea din Buda-pesta și i-a păstrat reprezentanța Armadiei în parla-ment pînă a închis ochii.

Fusese om tăcut, ursuz și deci nu tulburase multă apă în capitală. Răutăcioșii povesteau cu mare lux de amănunte cum, în cincisprezece ani, Ciocan o sin-gură dată a căscat gura, cînd, rămînînd deschise două uși, ar fi strigat nervos: „Ușa, domnilor, că trage îngro-zitor aici!ˮ pentru care improvizație oratorică toată Camera ar fi aplaudat frenetic. Prin testament în-treaga avere și-a împărțit-o între liceul din Armadia și Astra din Sibiu, căci soția îi murise de cîțiva ani, iar alte rude nu avusese, afară de doi frați țărani, morți și ei mai demult.

Pe scaunul lui Ciocan se încingea o luptă crîncenă între doi candidați: Victor Grofșoru, avocat foarte căutat din Armadia, susținut de toată români-mea, și bancherul Bela Beck, șvab ungurizat din Buda-pesta, care se auzise că vrea să cheltuiască chiar o sută de mii de coroane și, fiind guvernamental, mai avea la dispoziție, cu o discreție eficace, concursul autorităților mari și mici.

În Armadia fierberea creștea zi cu zi. La berăria Rahova discuțiile și prognosticurile nu se mai sfîrșeau. Grofșoru desfășura o activitate strașnică, secondat firește de toți intelectualii, care-și luaseră însărcinarea de agenți electorali. Izbînda ar fi fost asigurată dacă s-ar fi putut rupe voturile evreilor din Jidovița, pre-supunînd că preoții și învățătorii își vor face cu toții datoria.

Titu, vindecat, se avîntă cu trup și suflet în vălmă-șagul luptei. De dimineață pînă seara era în Armadia, agitîndu-se, discutînd mereu, îmbujorat de entuziasm. Care nu-i fu însă mîndria și mirarea cînd, într-o zi, la berărie, Victor Grofșoru veni glonț la dînsul, cu mîna întinsă:

— Poete, dragule, vreau să-ți cer un serviciu!... Pentru dumneata e nimic, pentru cauza noastră e colo-sal!

Fiindcă berăria era plină de lume ce-l privea ca pe un erou, Titu se simți în culmea fericirii și strigă înflăcărat:

— Domnule deputat, cere-mi orice! Pentru cauză îmi dau bucuros și viața!

— Bravo! Uite omul! zise candidatul, cuprinzîn-du-l prietenește de mijloc. Dar ceea ce vreau nu-ți pot spune aici... Trebuie să vii pe la mine, să-mi faci onoarea și plăcerea!... Deci spune-mi repede: cînd? Nu-ți închipuiești cît îmi sînt de împărțite toate minutele!

— Imediat... sau după-prînz... E bine? făcu Titu, deodată grav, văzîndu-se parcă inițiat în secretele zeilor.

— Perfect! Atunci azi după-prînz, dragă poete!

Grofșoru, ca toți care-l sprijineau, era convins că, îndată ce va ajunge el în parlamentul de pe malurile Dunării, poporul românesc va fi liber și scăpat de orice griji.

— Dacă mă aleg eu, vom putea respira toți, vom avea aer românesc! spusese dînsul din capul locului, încît fraza aceasta devenise lozinca lui electorală.

Titu se înființă exact la întîlnire și ascultă intro-ducerea avocatului cu ochii lucitori de admirație, arun-cînd numai din cînd în cînd cîte o aprobare întovără-șită de „domnule deputatˮ, care pe candidat îl măgulea.

— Ne lipsesc ovreii din Jidovița, poete! Fără de ei sîntem pierduți! sfîrși Grofșoru, oftînd cu o figură întrebătoare și întristată brusc.

Tînărul nu vru să audă de asemenea oportunism. Succesul trebuie să fie curat românesc, nepătat de nici un ajutor străin:

— Vom goli satele de oameni și-i vom aduce pe toți la urnă, să dovedim lumii întregi voința noastră, porunca noastră!

— Da, da, dar în satele noastre sînt puțini cu drept de vot, pe cînd ovreii sînt toți alegători! observă avocatul care, chiar în vîrtejul visurilor naționale, nu uita realitatea.

Apoi își complectă gîndul:

— Pentru a ne asigura voturile din Jidovița, e nevoie de concursul lui Herdelea care e iubit de toți ovreii. Dacă Herdelea ar vrea să facă puțină propagandă ovreiască, ar fi imposibil să nu izbutim! Știu, știu în ce situație gingașă se află tatăl d-tale, se grăbi Grofșoru să adaoge, ca și cînd s-ar fi așteptat la vreo obiecție a lui Titu. El, ca învățător al statului, trebuie să urle ca lupii, vorba ceea... Dar cu dibăcia lui, în mod discret... Ce zici, poete? în mod foarte discret!

— Pe față, domnule deputat! strigă Titu aproape indignat. În chestia aceasta nu pot exista rezerve și compromisuri. Înainte de a fi învățător, tata e român!

— Da, negreșit, român... Cine se îndoiește?... Dar greutăți sînt, și eu le înțeleg și le apreciez... Totuși, cu bunăvoință, s-ar putea înlătura piedecile, știi, discret, foarte discret... În asemenea împrejurări discreția are mare importanță. Guvernul contează pe ovrei și e sigur că-i are în mînă. Noi trebuie să lucrăm cu multă prudență, altfel se pot ivi noi rezistențe... Vezi, în Pripas e mai ușor. Acolo sîntem între noi, Belciug lucrează, d-ta îi vei da o mînă de ajutor la nevoie, iar tatăl dumitale n-are să ni se pună de-a curmezișul... Nu-i așa?... Dar în Jidovița e delicat, e foarte greu, e... e...

Din Armadia pînă-n Pripas, de obicei, Titu făcea jumătate de ceas pe jos. Acuma în mai puțin de un sfert fu acasă. Alerga sa spună mai curînd ce cinste mare au hotărît tatălui său fruntașii mișcării naționale.

— Tată, iată clipa cînd poți dovedi lumii întregi că ești adevărat român! răcni dînsul din ușă, speriind pe toți cu fața-i aprinsă de entuziasm și de oboseală.

Herdelea, în fundul sufletului, se bucura ca un copil chiar numai închipuindu-și că Armadia ar putea trimite la Budapesta un deputat român, dar român adevărat, pe față, nu ca Ciocan — deși Ciocan îi făcuse lui pe ici, pe colea mici servicii, Dumnezeu să-l ierte. Totuși se ferea să-și arate sentimentele, de frică să nu-l pîrască cineva... Apoi acuma, tocmai pe cînd Titu vorbea mai cu foc, își aduse aminte, nu putea ști de ce și cum, de ultima vizită a subinspectorului și de amenințările lui ascunse.

— Eu cred că cel mai bun lucru ar fi să nu se amestece de loc, nici într-un fel, nici într-altul, rosti doamna Herdelea serioasă și cu puțin dispreț în glas. Dînsul e om bătrîn și trebuie să-și vază de necazurile lui, iar nu de nebuniile celor buieștri. Parcă mare ispravă o să facă și Grofșoru... Îi știm noi cît le plătește pielea!... Dacă pe urmă ungurii vor prinde pizmă pe dînsul și se va pomeni fără slujbă, crezi c-o să-i dea Grofșoru ceva?

Titu sări revoltat de atîta egoism:

— Adică cum! Pentru o leafă mizerabilă, ungurii au pus lacăt pe sufletul omului?... Lașitatea asta ar însemna trădare națională, ar însemna să-și dea singur certificat de renegat!... Cu ungurii trăim noi aici, ori cu românii?... Crezi că vom mai scoate noi capul în lume, dacă nu vom face nici măcar atîta pentru cauza româneasca?

Ghighi împărtășea din inimă părerile fratelui ei, mai cu seamă gîndindu-se că altfel poate n-ar mai avea cavaleri la baluri și poate nici pețitori mai tîrziu.

— Ba în loc să umbli după cai verzi, mai bine ți-ai căuta și tu vreun post pe undeva, că ești cît mun-tele și vezi bine cîte greutăți avem pe cap! zise doamna Herdelea supărîndu-se.

— Apoi dumneata numai atîta știi, mamă, greutăți și iar greutăți! mormăi tînărul opărit.

— Atîta da, că eu am minte! se înfurie dăscălița. Practicant de notar nu-ți place să fii, învățător nu-ți place, dar la mîncare te îmbulzești! Apoi așa-i ușor să ai fumuri! Mai pune osul și tu, dragul mamii, că cu lenevia ai să rămîi de rîsul lumii!

Numai Herdelea tăcea. Cu cotul răzimat pe colțul mesei, cu capul în palmă, se uita în neștire la gheata din piciorul stîng. Lumina lămpii atîrnată de grindă îi cădea drept în creștet, pe părul alb-argin-tiu... Îi venea mereu să ofteze și se stăpînea. Și, în vreme ce doamna Herdelea se hărțuia cu Titu, i se perinda în gînd toată viața lui alcătuită aproape numai din umilințe, speranțe veșnic spulberate, necazuri necurmate, viața întreagă care și-a bătut mereu joc de dînsul, impunîndu-i mereu compromisuri, din pricina cărora niciodată nu și-a putut asculta glasul sufletului, viața care i-a îngrămădit în inimă amărăciunea otrăvitoare... Două lacrimi se zvîrcoleau în ochii lui blînzi, plecați — regretul unei vieți cheltuite într-o trudă sisifiană.

— Oh, oh! suspină dînsul în sfîrșit, cînd se făcu o clipă tăcere în casă. Cumplită-i viața, cumplită-i zău!

Vicleșugul lui Vasile Baciu căzuse atît de neașteptat pe capul lui Ion, că în seara aceea s-a culcat tăcut și a dormit ca și cînd nu s-ar fi întîmplat nimic. Duminecă dimineața însă, ieșind din casă și aruncîndu-și ochii pe cîmp, își aduse aminte de vorbele socrului său și-l pătrunse un fior de groază, căci în minte îi răsări îndată gîndul că toată truda lui a fost zadarnică, de vreme ce a rămas tot fără pămînt... Se așeză pe prispă, cutropit deodată de mînie, de frică, de nedumerire, de deznădejde... Întîi își zise c-ar fi trebuit să-l bată măr pe Baciu, să-l învețe cinste. Pe urmă recunoscu că nici cu mînia, nici cu bătaia nu va putea face nimic în împrejurarea aceasta. Vina este numai a lui însuși, fiindcă în ultimul moment și-a pierdut mințile de bucurie și s-a cununat înainte de-a vedea hîrtiile date la cărțile funduare.

Întorcîndu-se de la biserică și găsindu-l tot pe prispă și abătut, Zenobia bănui ceva rău și, ca să-i deschidă gura întrebă:

— Dar tu ce stai așa neprimenit, în loc să dai o raită prin sat, după lucrători, că azi-mîine numai pămîntul tău o să rămîie nearat!

— D-adică dumitale ce-ți pasă? Că de dat, slavă Domnului, mi-ai dat numai sărăcia și necazul! țîșni Ion, ursuz.

— Apoi ce să-ți mai dăm noi, că doar socru-tău ți-a dat de ajuns, zise Zenobia cu ochi de vulpe.

— Cum să nu-mi dea. Vezi bine că mi-a dat, mormăi omul amărît. Nu vezi dumneata că m-am și gîrbovit de cît mi-a dat?

Zenobia nu-l mai slăbi pînă nu află tot și apoi izbucni în afurisenii care se întețiră cînd Ana apăru în ogradă, speriată de gura ei. În vreme ce soacra își blestema nora mai cu foc, în sufletul lui Ion pătrunse o fîșie luminoasă: prin Ana trebuie să-și îndrepte greșala. Deocamdată nu știa cum și în ce fel, dar 5 simțea că numai ea poate să-l scape.

— Și urîtă, și calică!... Bine ai nemerit-o, dragul mamii! strigă Zenobia în gura mare.

— Ho, cotoroanță, ho! răcni Ion deodată la maică-sa. Ce te vîri ca musca-n băligar? Potracăni știți să fiți, dar sărac m-ați lăsat, ai?... Ea-i de vină?... Ce-i ea de vină?... Apoi atunci ce te răstești la dînsa?... Piei d-aici că uite-acu vezi pe dracu!

Ana se uită la bărbatul ei cu o dragoste de cîine huiduit și ochii i se umplură de lacrimi, simțindu-se 15 vinovată față de dînsul fiindcă în gînd l-a bănuit cu Florica, pe cînd el e atît de bun și o iubește atît de mult că bruftuluiește chiar pe mama lui pentru ea. Lacrimile îi curgeau calde, mîngăietoare, dar fața ei toată zîmbea de o fericire mare, mai ales că Ion veni la ea și-i zise blînd.

— Ia nu mai plînge, Anuță... Tu în ochii mei să te uiți și încolo să nu-ți pese de nimeni!

Seara în pat, Ion i se jelui apoi cu de-amănuntul, îi spuse că ea ar putea să-l înduplece pe Vasile cu blîn-dețe să fie om cumsecade și să le dea ce-a făgăduit față de atîția martori. Femeia se simțea măgulită de încrederea lui, dar, gîndindu-se la bătăile suferite de la tatăl său, n-avea speranțe să-l poată înmuia. Cînd însă bărbatul o învăță cum să-i vorbească, cre-dința lui o cuceri și pe ea, și se jură că se va duce chiar mîine dimineață și de bună seamă nu se va întoarce cu mîna goală.

Ana plecă într-adevăr cum se crăpă de ziuă. Încrederea îi crescu cînd, ajunsă în uliță, nevasta lui Macedon Cercetași! îi ieși în cale cu o doniță plină de apă.

Vasile Baciu tocmai înjuga boii să pornească la plug. Văzîndu-și fata, o întîmpină nepăsător:

— Da’ ce, te-a alungat?

— Cum să mă alunge, taică? se miră nevasta, începînd să-i povestească ce vînt o aduce, după învățăturile lui Ion.

Baciu se holbă la ea o clipă, apoi ca un taur care vede roșu, se aruncă și-i închise gura cu o droaie de pumni, urlînd:

— V-ați pus amu amîndoi să mă jefuiți și să mă lăsați cerșetor?... Apoi stai că am eu leac de pielea ta, rapandulă, stai!

Pînă ce se învîrti dînsul să apuce biciul s-o croiască, Ana o luă la sănătoasa, fără să fi avut vreme să plîngă de durere, deși obrazul stîng i se roșise, iar din nas îi curgea un fir de sînge. De-abia cînd se apropie de-acasă își mai veni în fire și se în-trebă: „Ce-a mai fost și asta?... Avan de mine!...ˮ

Ion o aștepta în ogradă, cu inima arsă de nerăb-dare. O zări de departe venind cu pași iuți și șter-gîndu-și mereu nasul cu mînecile cămeșei.

— M-a bătut, Ionică, nici nu m-a lăsat să-i spun nimic! Uite cum m-a umplut de sînge! bolborosi nevasta, parcă i-ar fi cerut s-o răzbune.

Bărbatul însă simți deodată o apăsare grozavă în ceafă. Se uită la Ana cu ochii goi și reci, ca și cînd ar fi văzut o arătare vrăjmașă. Pe pometele obrajilor pielea îi stătea să pleznească, iar pe tîmple i se umflară vinele ca niște lipitori sătule. Mintea lui spe-riată îi striga că toată nenorocirea i se trage numai din femeia aceasta cu buza de sus murdărită de sînge și cu privirea de-o umilință ațîțătoare. Brațele și pulpele îi zvîcneau fără voie în vreme ce unghiile îi tăiau pielea groasă și aspră în podul palmelor. „Asta s-a înțeles cu tatăl ei să mă înșele!ˮ îi fulgeră prin creieri, și gîndul îl duru atît de rău parcă l-ar fi izbit cu parul în moalele capului.

Atunci, cu o poftă neînfrînată, ridică mîna și o lovi greu peste obrazul drept, și apoi cu dosul palmei, repede, peste obrazul stîng. Durerea stoarse din pieptul femeiei un țipăt atît de ascuțit că Ion auzi cum zîngă-nesc geamurile casei. O mai trăzni însă și peste ochii ce-l priveau cu spaimă, dar care chiar spăimîntați își păstraseră o clipire de bunătate... Ana căzu pe prispă, amețită și legănîndu-și corpul din mijloc în sus ca să-și aline suferința.

— Și tu mă zdrobești, Ionică? gemu dînsa. Nu ți-e milă nici ție de mine?

Ion scuipă spre ea, răcorit, și intră în casă, căci de peste drum venea într-un suflet nevasta lui Macedon, pe cînd în pridvor la Herdelea parcă ieșise cineva să vadă ce se întîmplă.

Ana suspina și, suspinînd, pîntecele mare i se zbătea ca o mustrare. Năframa îi alunecase din cap, părul i se încîlcise și pieptul i se frîngea de plîns. În inimă închipuirile ei de fericire se topeau într-un noian de amărăciune din care răsărea numai întrebarea îngrozită: „Doamne, ce ți-am greșit de mă pedepsești așa de rău?ˮ

Nevasta lui Macedon Cercetașu se așeză lîngă ea, îi îndreptă basmaua pe cap, o mîngîie pe obrajii udați de lacrimi și-i zise cu milă, căutînd s-o osto-iască:

— Taci, draga lelii! Taci și rabdă, că femeia trebuie să sufere dac-așa a lăsat-o Dumnezeu... Taci mulcom, taci!

Glasul ei era atît de blînd că sufletul Anei se încălzi puțin. Apoi își ascunse fața în poala femeiei și plînse mai ușurată, murmurînd însă într-una, ca și în seara nunții:

—Norocul meu, norocul meu!

Pînă să convingă pe tatăl său, Titu n-a vrut să stea cu mîinile în sîn și a pornit din casă-n casă, îndemnînd pe țăranii alegători sau nealegători, să meargă cu toții la o întrunire în Armadia, unde Victor Grofșoru avea să-și lămurească programul. Fiindcă alegerea de deputat se apropia, prin sat umblau acuma mai des patrule de jandarmi spre a preîntîmpina turburările și agitațiile împotriva statului, Titu 15 nu se sinchisea de dînșii. Dorea chiar un conflict sau poate o arestare, închipuindu-și că astfel va dovedi lumii întregi barbaria stăpînirii ungurești și va con-tribui mai eficace la izbînda candidatului român. Vorbea țăranilor de jugul unguresc, de datoria națio-nală, de limba strămoșească, se izbea însă mereu de aceleași răspunsuri:

— Bine, domnișorule, așa o fi... Dar n-avem pămînt și dările-s multe și grele...

Întîi se supără de atîta nepricepere. Pe urmă totuși le dădu dreptate. „Adevărat, pe ei îi strivesc sarcinile vieții și eu le bat capul cu fraze! Nici măcar speranțe nu le aduc!... Apoi, firește, dacă eu însumi nu știu bine ce vrem!ˮ

El bănuia ce vrea, dar dorințele lui nu se potri-veau cu ale bătrînilor. El cu cîțiva studenți și profesori mai tineri visau unirea grabnică a tuturor românilor. Nu se gîndeau dacă se poate ori nu se poate. Ei se uitau fermecați spre România, așteptînd de-acolo mîntuirea. În fața lor însă stăteau mai toți fruntașii recunoscuți, între cari însuși Grofșoru, care spuneau că acestea sunt idei primejdioase, că prin asemenea vorbe goale, bune numai pentru discuții de berărie, se poate compromite toată lupta.

— Mijloacele noastre trebuie să fie legale! îi spuse Grofșoru. Numai prin legalitate se obțin lucruri trainice! Politica serioasă nu se poate întemeia pe aventuri, ci pe realitate!... Ce ascunde viitorul, nu se știe... În suflet putem nutri orice speranțe, dar visurile nu trebuiesc amestecate în lupta politică!

Titu se zăpăci și fu cuprins de o șovăire din care de-abia cu sforțări se putu smulge. Se coborî iar între țărani și, cu toată opreliștea bătrînilor, le vorbi de „frații noștriˮ, de „stăpînirea româneascăˮ ce va veni în curînd. Și tresări de bucurie cînd Ștefan Hotnog, bogătaș din sat, în loc de tînguirile obișnuite, răspunse acuma în numele tuturor, ridicîndu-și chimirul pe burtă:

— Să te audă Dumnezeu, domnișorule!

„Oportunismul și lașitatea ucid avînturile! se gîndi Titu mulțumit. Cu jumătăți de idealuri nu poți lupta și nici nu poți fi înțeles de nimeni!ˮ

Strădaniile lui Titu au rămas totuși zadarnice, deoarece întrunirea, îndată ce s-a anunțat oficial, a fost oprită de către prefectul județului în urma raportului solgăbirăului Chițu care se temea de tul-burări.

Tocmai cînd Titu venea pleoștit, cu vestea aceasta din Armadia, bătrînul Herdelea a primit citație de la tribunal în procesul ce-l pornise judecătorul pentru ultragiu. Deși, între timp, ungurul se mutase din Armadia într-un orășel din Ungaria, fiindcă — cum spusese dînsul la plecare — nu se putea aclimatiza în atmosfera nepatriotică de-aici, sarcina lui Herdelea se agravase, căci acuzația judecătorului s-a părut atît de întemeiată procurorului, încît și-a însușit-o din oficiu și deci procesul trebuia să continue negreșit, chiar dacă partea civilă s-ar fi retras.

Herdelea strigă pe Ion, care de asemenea primise citație, vrînd să se sfătuiască împreună cum să abată nenorocirea ce-i amenința de-aproape. Ion însă, în bobota necazurilor lui cu socru-său, căuta mereu să se plîngă ce a pățit și cum a fost înșelat, iar de procesul care îl durea pe învățător, parcă nici nu-i păsa.

— Aveți să vedeți că becisnicul ăsta are să mă bage în temniță și să ne nenorocească pe toți! zise învățătorul pe urmă, doborît de îngrijorare. Țineți minte ce v-am spus eu azi! Ion e fatalitatea noastră... El se ciorovăiește cu Vasile Baciu pentru niște zdrențe de pămînt și nici nu vrea să știe în ce poznă m-a în-fundat!

Titu, văzînd spaima bătrînului și ca să mai schimbe vorba, găsi înțelept să povestească pe un ton de glumă, cum azi, întîlnindu-se în Armadia cu Belciug, i-a spus că e foarte supărat și că nu va lăsa fără răspuns insultele doamnei Herdelea, pentru care va trebui să dea seama în fața justiției... Efectul poves-tirii lui însă fu tocmai contrar celui așteptat de dînsul, stîrnind o ceartă care nu se isprăvi pînă noaptea tîrziu.

— Apoi da, că atîta-mi mai lipsea, să umblu acuma pe la judecăți și pentru dumneaei, că n-am eu destule necazuri, zise învățătorul amărît. Mai bine-l lăsai dracului și tu, în loc să-mi mai aprinzi paie-n cap și cu el!

Doamna Herdelea se înfurie imediat, făcu pe soțul ei mămăligă nesărată, pentru că ar fi în stare să se lase călcat în picioare de toate nătăflețele din lume, și declară categoric că ea preferă să plătească orice amendă, și chiar să stea la pușcărie, decît să rabde mojiciile „Pămătufuluiˮ.

Ziua următoare aduse însă o nădejde bună, sub chipul unei scrisori de la subinspectorul Horvat, care-l invita colegial pe Herdelea să-și pună în cumpănă toată influența pentru alegerea desăvîrșitului patriot ce este candidatul de deputat Beck.

„Am toată încrederea în patriotismul dumitale încercat și să fii sigur că oboseala dumitale va fi apreciată cum se cuvineˮ,

sfîrșea subinspectorul. Mai ales sfîrșitul i se părea învățătorului plin de mari făgăduințe.

— Uite ce om de treabă bietul subinspector! strigă dînsul înviorat. Ei, degeaba, să nu judeci nici-odată pe nimeni după aparențe!... Iată bărbatul care-mi place și mie!... Bravo! Bravo!

Îndată își însemnă pe toți alegătorii din Pripas, în număr de unsprezece, și chibzui îndelung, pe cei care ar vota cum îi va sfătui dînsul. Apoi își frecă mîinile cu încredere:

— Vezi, Dumnezeu îți trimite ajutorul cînd nici te aștepți!

Titu, aflînd seara planurile tatălui său, sări pînă în tavan de indignare și strigă de nenumărate ori „trădareˮ și „rușineˮ. Dar Herdelea rămase neclin-tit.

— Pentru mofturi n-am să-mi las eu bătrînețele pe drumuri... Ai văzut tu ce-mi scrie subinspectorul?... Citește bine! Poftim! zise aruncîndu-i mîndru scri-soarea.

Tînărul nu vru să citească nimic și făcu jurămiîn-tul că va lupta din răsputeri împotriva acestei trădări nemaiauzite. Herdelea se întristă că feciorul lui se gîndește mai mult la străinii de la care nu va avea niciodată nimic, decît la dînsul, a cărui soartă atîrnă de bunăvoința celor mari și puternici.

— Nu-ți închipui tu că Horvat, dacă-i vom împlini dorința, poate să-mi fie de mult folos? N-ai văzut citația de ieri și nu știi că mă paște afurisitul de judecător? O vorbă a subinspectorului cîntărește greu la tribunal. Cînd va spune subinspectorul preziden-tului că uite-așa și așa, Herdelea e omul meu, adică al nostru, crezi că prezidentul are să mai crîcnească? Așa se lucrează în lume, băiete... Înțelegi, ori nu în-țelegi?

— Nu vreau să înțeleg nimic! răspunse Titu cu atît mai îndîrjit cu cît socotelile acestea i se păreau și lui cuminți.

— Atunci să-ți fie rușine obrazului, că ești cal bătrîn și ai putea înțelege atîta lucru! strigă Herdelea adînc mîhnit. Rușine să-ți fie, măgarule!

În seara zilei cînd Ion bătuse întîia oară pe Ana, pică în casă, de-abia tîrîndu-se, Dumitru Moarcăș, o rudă îndepărtată de-a Zenobiei, cerînd adăpost pînă s-o îndura Dumnezeu să-l strîngă din lume. Zenobia, aflîndu-se în toane bune, pentru că feciorul și-a muștruluit nevasta, îl primi fără a se burzului, mulțumindu-se doar să-l descoase puțin:

— Da’ ce-ai pățit, bade Dumitre? De ce nu stai la Paraschiva, că-i bine acolo?

— Parcă de bine fuge omul, murmură Moarcăș, mototolindu-se pe vatră.

Era un moșneag trecut de șasezeci, pipernicit și prăpădit de să-l sufli de pe picioare. Nu mai avea nici un dinte în gură și vorbea greu, scuipînd în toate părțile. În tinerețe a fost bărbat frumos și cu stare și se băteau fetele după dînsul, dar în loc să se însoare și să se potolească, i-a plăcut să zboare ca albina din floare-n floare, încît mulți oameni și-au ciomăgit muierile din pricina lui, căci de el nu îndrăzneau să se lege, fiind voinic și iute ca un lup. Cărăușia i-a fost mai dragă decît pămîntul și tot cărăușia i-a mîn-cat capul. Într-o noapte, venind de la Dej, o ceată de țigani lăieși au tăbărît pe dînsul, l-au stîlcit și i-au furat caii. A zăcut vreo doi ani și a rămas beteag de picioare. Boala i-a înghițit averea. Rămas numai cu căsuța și grădina, s-a aciuit pe lîngă Paraschiva, care era văduvă tînără și rîvnea mai mult la casa lui, crezînd că nu mai are de trăit cine știe cît. Dumitru însă se încăpățîna să nu moară și o duse douăzeci și doi de ani așa, prăpădit cum a scăpat, încît Paraschiva a avut vreme să se obișnuiască cu slăbiciunile lui. S-au înțeles ei totuși destul de bine pînă acum cîteva luni cînd Dumitru s-a apucat și a vîndut lui Avrum casa și grădina fără știrea Paraschivei. Degeaba i-a dat o sută de zloți de argint, femeia nu s-a mulțumit. Ea era convinsă că a luat mai mult și a ascuns banii undeva sau la cineva. Și cum Dumitru nu mai putea să aibă zile multe, Paraschiva se înfuria că banii vor ajunge pe mîna altora, iar ea, care l-a îngrijit atîția ani, se va alege cu nimica. Fiindcă nici Avrum nu voia să-i spuie lămurit cît i-a dat, Paraschiva s-a pus pe moșneag, mai întîi cu sudălmile, apoi cu bătaia, pînă ce în sfîrșit azi l-a izgonit să nici nu-l mai vadă.

Bătrînul povesti ce-a pățit cu Paraschiva, dar fără s-o ocărască, ba chiar cu o mare părere de rău că a fost nevoit să plece de la ea și să moară poate prin case străine.

— Apoi lăsă c-ai trăit destul, îi zise Zenobia drept mîngîiere.

Ion, îmbufnat cum rămăsese toată ziua după ce pleznise pe Ana, nu zise nimic, ci se uita doar uneori cu ură la noul mîncău care-i cade în spinare din senin. Credea totuși că Dumitru se va întoarce acasă mîine-poimîine, știindu-se că nu poate trăi fără Paraschiva, singura femeie — se zice — pe care a iubit-o el cu adevărat și care, de aceea, l-a și învîrtit cum i-a plăcut. De altfel gîndurile lui erau atît de fripte de grija pămînturilor, încît tot restul lumii i se părea că nu face un ban găurit. Se înfuria cînd vedea pe Ana care, pe cît îi îngăduia pîntecele țuguiat, se sprintenea pe lîngă vatră să gătească cina și era din ce în ce mai convins că femeia e înțeleasă cu Vasile Baciu să-l tragă pe sfoară.

Se perpeli cîteva zile fără să știe ce să mai facă. Apoi îi veni în minte Herdelea și se bucură ca și cînd ar fi găsit scăparea. Chipul învățătorului îi juca înaintea ochilor, strălucitor de speranțe. Îl căută îndată și, nemerindu-l la școală, îl chemă afară. Herdelea era supărat și-i impută că e nerecunoscător și că, prin nepăsarea lui criminală, îi primejduiește slujba și cinstea. Ion ascultă nerăbdător ca și deunăzi cînd încercase învățătorul să se sfătuiască cu dînsul... Ce-i păsa lui de grijile altora? Pe el numai necazul lui cel mare îl rodea și-l chinuia, și, după ce îmblînzi pe Herdelea cu făgăduinți, i se plînse ca un copil nepriceput, zicînd mereu mai rugător și mai stăruitor:

— Învață-mă, nașule, că altminteri ori fac moarte de om și ajung la pușcărie, ori mi-oi pune singur ștreangul de grumaz!

Se uita în ochii învățătorului, sorbindu-i răs-punsul, din care însă i se întipări în creieri numai atîta: „Fii, liniștit, finule, că ce ți-a făgăduit trebuie să-ți dea... Duminecă tu să vii la mine cu Ana... Am să chem și pe Vasile ș-aveți să vă înțelegeți, fii linștit!ˮ

Zilele pînă duminecă trecură ca ceasurile. Nă-dejdea îi îmbrăca toate gîndurile în trandafiriu. Se simțea iar stăpînul pămînturilor și de-abia aștepta să poată ieși la lucru pe moșia lui.

Herdelea, iubitor de învoieli unde fiecare parte să-și scadă cerințele spre mulțumirea amîndurora, povățui pe Vasile Baciu să dea acuma jumătate din locuri, care să fie scrise pe numele lui Ion, iar cealaltă jumătate să i-o tăgăduiască în scris pentru după moarte. Povața lui însă îi nemulțumi pe amîndoi. Toate nădej-dile lui Ion se prăbușiră auzind ce spune învățătorul. Apoi dacă ar fi fost vorba să lase dînsul din drepturile lui, ce nevoie de sfaturile nașului? Lui nu-i trebuiau sfaturi, ci pămînturile, toate pămînturile... Îl cup-rinse o mînie sălbatecă împotriva lui Herdelea, care astfel vrea să-l înșele, în loc să-l ajute... Vasile, cu o lucire șireată în privire, zise tacticos că el nu-și ia vorba înapoi și dă bucuros cele cinci locuri, pe ales, în sinea lui însă era sigur și el că Herdelea s-a înțeles cu Ion să-i fure averea... Pentru că nu îndrăzneau să se certe cu învățătorul, potrivnicii schimbară între dînșii cîteva sudălmi și apoi, uitînd orice omenie, se luară de piept și începură să-și care la pumni peste cap, cu sete, grohăind ca niște mistreți prinși în cap-cană... Herdelea și Titu de-abia izbutiră să-i scoată din odaie, în vreme ce dăscălița, nespus de indignată că nerușinații s-au încăierat în casa ei, îi ocăra cu înverșunare, iar Ghighi țipa speriată. Ana încremenise pe un scaun în dosul ușei, încît doamna Herdelea o dojeni și pe ea bine și apoi o dădu afară.

Vasile și Ion se mai zgîlțîiră puțin în pridvor, se mai ghiontiră pînă-n poartă, dar în uliță se desco-torosiră și-și așezară hainele boțite, înjurîndu-se din ce în ce mai potoliți. În clipa însă cînd să pornească spre sat, în ușa casei învățătorului se ivi Ana, topită de rușine și de spaimă, ca o arătare urzitoare a tuturor relelor. O zăriră amîndoi deodată și furia lor se înteți iar, pumnii se amenințară în aer și privirile roșii se loveau ca două săbii. Ajuns în dreptul casei, Ion intră în ogradă urlînd cu o spumă subțire albă între buze, care se muta și se lipea cînd pe cea de sus, cînd pe cea de jos.

— Să-ți mănînci friptă odrasla, tîlhar bătrîn ce ești!

Ana dădu să intre și ea, dar Ion se repezi ca uliul și răcni, răgușit, scăpărînd scîntei din ochi și scoțînd cuțitul din șerpar:

— Fugi, fleandură, fugi de-aici că uite-acu te trimit pe lumea cealaltă!... Și să nu te mai prind prin ograda mea că te spintec!... Hoață!... Hoți și tîlhari care umblă să mă mai și batjocorească!

Femeia vru să ridice mîinile să-l roage, dar privirea lui o îngrozi, spunîndu-i că într-adevăr e hotărît s-o omoare acuma. Șovăi o clipă și apoi porni după tatăl său care făcea cîte doi-trei pași, se oprea, se întorcea, zvîrlea ginerelui cîte-o înjurătură, iar se urnea și iar se oprea... Cînd însă Vasile o văzu apropi-indu-se, își îndreptă toată mînia asupra ei și, amenin-țînd-o cu amîndoi pumnii, strigă clămpănind din dinți ca o fiară:

— Să nu vii la mine, rapandulă, că-ți zdrobesc ciolanele!... Sărăntoc ți-a trebuit, de sărăntoc să ai parte!... Uite-l! Uite-l ce mîndru-i!... Amu să-ți fie de cap! De cap! De cap! De cap!

Păși mai iute, dar răcnind într-una „de capˮ, ca și cînd n-ar fi fost în stare să găsească o ocară mai grea...

Ana rămase în mijlocul drumului, nemaiștiind încotro s-o apuce, Ion tot mai înjura și blestema în ogradă, iar Vasile Baciu, depărtîndu-se, țipa mai tare parcă să-l audă tot satul. Vecinii ieșiseră în uliță și priveau care mirați, care rîzînd, toți dornici să urmărească desfășurarea poznei... Nemișcată, cu brațele moarte, cu ochii rătăcitori și cu sufletul crîm-poțit de înfricoșare, femeia se uita împrejur, fără să mai știe ce să facă. „Acu unde să mă duc?ˮ se întreba și în minte îi răsăreau numai răspunsuri negre care o pironeau pe loc, sleindu-i voința și ispitind-o să-și curme singură toate suferințele, fiindcă viața ei e zadarnică.

Tot Floarea, nevasta lui Macedon, sări iar, o luă de mînă, o duse acasă la ea, o îmbărbătă pînă seara și o culcă după cuptor, lăcrimînd de milă.

—Vai, sărăcuța de ea, sărăcuța!...

În noaptea aceea își dădu seama întîia oară Ana de prăpastia în care-și zvîrcolește ea viața. Și atunci gîndul morții i se coborî în suflet ca o scăpare fericită. Îl alintă atît de stăruitor că, în cele din urmă, se minu-nă cît de blîndă și ademenitoare i se înfățișează, ca un liman unde nu mai sunt nici dureri și nici nădejdi... Deodată însă simți o zvîcnire în pîntece, trezind-o din aiurare. „Cum se mișcă, sărmanul!ˮ își zise dînsa uitîndu-și toate necazurile și înțelegînd că trebuie să trăiască, fiindcă într-însa o ființă nouă bate la poarta vieții.

A doua zi Ion se mulcomi. Îi păru rău că s-a făcut de rîsul lumii și că s-a hărțuit cu socrul său tocmai în casa învățătorului, deși era convins că Her-delea s-a dat de partea dușmanilor lui. Trecu drumul la Macedon Cercetașu și aduse acasă pe Ana, dar fără să audă măcar povețele Floarei că să fie mai milos cu biata femeie că mîine-poimîine îi sosește ceasul și cine știe ce se poate întîmpla dacă o huiduiesc toți și n-o cruță nimeni.

Apoi fu cuprins de desperare. Simțea un gol dureros în cap, care voia neîncetat parcă să-i spargă țeasta. Numai buzele îi șoșăiau într-una:

— Nu-i bine așa... Nu-i bine... nu-i bine...

Se ducea prin Jidovița, se îmbăta și se întorcea mai posomorit.

După o săptămînă ploioasă și murdară, care-l ținuse mai mult în casă, răsări o zi aurită, caldă, strălucitoare, cum nu se mai pomenesc decît în ținu-turile muntoase în dricul primăverii. Ieșind în ogradă, Ion se opri ca trăznit și, fără să vrea, sorbi lacom miro-sul de verdeață, sălbatec și umed, ce plutea în văzduh. Ca și cînd peste noapte tot pămîntul s-ar fi spălat cu apă fermecată, atît se înfățișa de mîndru în verdele deschis pe care stropii de rouă licăreau în toate culorile curcubeului, ca niște diamante presărate înadins de o mînă nevăzută. Priveliștea aceasta îl zgudui ca din-tr-un somn greu și-i umplu deodată creierii de gînduri... Și porni, luminat, spre casa preotului Belciug, împins de o încredere mare. Numai popa poate să-i arate calea, precum tot dînsul l-a dat pe brazdă odinioară. Dar acest „odinioarăˮ era așa de depărtat, parcă ar fi trecut ani și ani de zile, deși abia ieri se împliniseră cinci săptămîni de la nuntă.

Belciug privea din cerdac cum adapă caii vizi-tiul, un țăran somnoros și plin de baligă pe haine.

— Ce mai veste-poveste, Ioane? zise dînsul vă-zîndu-l intrînd pe portiță, cu pălăria în mînă.

— Apoi mai mult rău decît bine, domnule părinte, răspunse Ion vrînd să zîmbească dar izbutind numai să se strîmbe și să-și arate dinții galbeni, ca un cîine care mîrîie neputincios.

— Am auzit... De, băiete, dacă uitați pe Dumne-zeu, cum să nu vă pedepsească? mormăi Belciug puțin înnourat și intrînd în casă urmat de Ion.

Dumnezeu însemna acum în Pripas biserica cea nouă și preotul simțea mîna cerului în neînțelegerile dintre ginerele și socrul care nici nu s-au gîndit măcar să dăruiască ceva pentru lăcașul Domnului.

Milostivenia cerească i se arăta de altminteri preotului în toate chipurile. Buclucul lui Herdelea cu judecătorul era o pedeapsă grabnică și cuvenită pentru că a uneltit împotriva slujitorului lui Dumnezeu. Mai aștepta doar manifestarea mîniei divine față de doamna Herdelea, care l-a ocărit pe dînsul, și apoi o lovitură deosebită pentru Herdelea fiindcă chiar ieri a aflat că umblă să-i smulgă cîțiva alegători în favoarea candidatului de deputat ungur, deși știe bine că el dorește să arunce un bloc, mic dar solid, în cumpăna reprezentantului român. Răsplata tuturor neplăcerilor o găsea totuși mai ales în hotărîrea de a începe încă în vara aceasta lucrările noii biserici. Căzuse la învoială cu un arhitect din Bistrița, care avea gata un plan foarte frumos. Arhitectul trebuia să sosească în curînd și, cu materialul adunat, să așeze temelia. Pînă la toamnă zidurile vor fi ridicate, iar în toamna viitoare noul locaș va putea fi sfințit cu toată solemnitatea. Belciug se gîndea de pe acuma la programul sfințirei și inima lui bolnăvicioasă tremura de bucurie. Dar, deoarece tot mai lipsea puțin din suma prevăzută la cheltuielile clădirii, strădaniile lui nu erau sfîrșite. De aceea nu pierdea credința că, pînă la urmă, și Ion va deschide punga și deci se sili să-l cîștige prin bunăvoință.

— Acuma spune, Ioane, ce te doare! murmură dînsul așezîndu-se, bătîndu-și genunchii cu palmele și privind drept în ochii lui Ion, pe care-l lăsase în picioare.

Ion se spovedi prelung, cu glas înfundat, cu ochii în pămînt, iar preotul îl ascultă cu băgare de seamă și fără să-l întrerupă. Apoi cînd isprăvi, Belciug se sculă, se plimbă de cîteva ori de ici-colo cu pași mari uitîndu-se o dată cu mirare în odăița de culcare unde patul era încă tot nefăcut, și în sfîrșit, se opri lîngă masă, se răzimă de dungă cu palmele încrucișate la spate și vorbi privind mereu într-un colț al tavanului:

— Știu eu ce să te sfătuiesc?... Greu... Prea greu... Numai un avocat te-ar putea lumina bine... Dar cu răul și cu bătăile nu se împacă oamenii niciodată, asta-i de cînd lumea. Dumnezeu a lăsat judecătorilor împărțirea dreptății pămîntești... Am pățit și eu deunăzi, știi bine, că m-a ocărit dăscălița țigănește. Puteam să mă apuc de bătaie?... Nimeni să nu-și facă singur dreptate... N-am zis nimic și nu m-am înfuriat... Dreptatea-i de la Dumnezeu... M-am plîns și eu în Armadia la judecătorie și, dacă-i bine și drept să fiu hulit de pomană, hulit să rămîn... Tu însă vei face cum crezi de cuviință. Numai atîta să știi: pumnul nu-i dreptate... Întreabă un avocat, roagă-l să te învețe și fă cum te-o îndrepta el... Eu n-am nici o putere...

Ion plecă mulțumit. Bine-a zis popa: legea să hotărască... Ajuns acasă, chemă pe Ana și-i vorbi foarte blînd:

— Tu trebuie să te duci la tatăl tău, Anuță, că eu nu te mai pot ținea, vezi bine și tu, că-s sărac și abia ne tîrîm și noi zilele... Dumnealui are destulă avere... Amu că m-a înșelat, nu-i nimic. Dumnezeu din cer vede și judecă. Dar eu trebuie să mă gîndesc la pielea mea. Cu mînile-n sîn n-oi sta, de bună seamă, poți să-i spui!

Pe urmă o duse de mînă pînă la poartă și închise poarta după ea.

Ana se mai uită înapoi, dar el nu mai întoarse capul.

— Are dreptate... toți au dreptate, șopti femeia podidită de plîns. Numai eu n-am nici un rost în lume...

Capitolul VIII COPILUL

Cu cît se apropia alegerea de deputat, cu atît Herdelea, tatăl și fiul, se ciorovăiau mai mult, ca și cînd toate necazurile și toate nădejdile, ba chiar însăși soarta lor ar fi atîrnat de izbînda românului sau a ungurului. Bătrînul, care purta în suflet groaza procesului cu judecătorul, credea din ce în ce mai tare că, contribuind la alegerea candidatului guver-namental, va scăpa teafăr din ce-l amenința. Se gîndea în taină că, în preajma judecății, va ruga pe ocrotitorii săi, subinspectorul și deputatul, să pună o vorbă bună pentru dînsul acolo unde trebuie. Văzîndu-l cu asemenea sprijinitori, judecătorul va trebui să se îmblînzească, iar tribunalul să înceteze urmărirea... Și, fiindcă în cele din urmă Titu rîdea neîncrezător de speranțele lui, Herdelea zicea convins:

— Cine rîde la urmă rîde mai bine, băiete!

Dăscălița, deși nu putea suferi neamul unguresc, rămase totuși neclintită în părerea ei că, mai presus de orice, omul trebuie să aibă grijă de pielea lui. De altfel ea și cu Ghighi nu se sinchiseau atîta de mofturile alegerii, cît se frămîntau că, în afară de cîteva cărți poștale ilustrate, n-aveau încă nici o scrisoare de la Laura, măcar că acuma se împlineau aproape două luni de la nuntă. Își făceau fel de fel de închipuiri, căutau explicații care să le potolească neliniștea, dar care mai mult le întristau.

Titu se mistuia și se chinuia de însuflețire. Dorea cu atîta înverșunare izbînda lui Grofșoru, că îl durea chiar numai gîndul că ar putea cădea. Începea aproape să urască pe tatăl său, mai ales că punea veșnic înainte interesul personal.

— Dacă nu vrei să facem nici o jertfă, cum crezi c-o să triumfăm vreodată? striga dînsul desperat, crîș-nind din dinți și smulgîndu-și părul.

Egoismul acesta, de care se izbea de altminteri pretutindeni, îl hotărî să se gîndească să plece oriunde, în lume, încredințat că aiurea oamenii vor fi mai voioși să se sacrifice pe altarul unei idei. Deși striga într-una că activitatea e mama succesului, continua să petreacă zilele prin Armadia, la berăria Rahova sau la Grivița, unde, împreună cu alți tineri entuziaști, se îmbătau cu vorbe mari, visau închipuind planuri îndrăznețe și puneau la cale soarta poporului. Fiind siguri de succes, îi umflau mereu proporțiile. Li se părea că alegerea lui Grofșoru va revoluționa nu numai țara, ci toată Europa.

Știau dinainte discursurile zdrobitoare cu care Grofșoru va ului parlamentul și vedeau limpede clipa cînd Ardealul se va ridica brusc în picioare și va cădea, ca un copil pierdut și regăsit, în brațele României^ cînd cei oropsiți de atîtea veacuri își vor lua locul ce li se cuvine între popoare, ca niște urmași vrednici ai stăpînilor lumii...

După asemenea înaripări, intrînd seara în atmos-fera îmbîcsită de realitate de acasă, Titu simțea că se prăvale din înălțimi și se zvîrcolea neputincios. „Trebuie să plec de-aici, altfel am să mă înăbuș!ˮ își zicea după ce se certa cu tatăl său, care nu voia nici să-i mai asculte argumentele.

Cu toată sila ce i-o făcea slujba de subnotar, își găsi singur un loc în Tușea și, într-o seară, aproape de alegere, în urma unei discuții mai violente, declară că are să se ducă îndată ce va afla rezultatul luptei, fiindcă s-a săturat de viața aceasta fără nici un ideal, mînjită numai de noroiul mărunțișurilor zilnice. Decla-rația voia să fie o răzbunare împotriva tatălui său, care însă se bucură auzindu-l și-l felicită că începe să se cumințească.

În ajunul alegerii trecură prin Pripas două com-pănii de honvezi care aveau să dea o mînă de ajutor jandarmilor concentrați din tot județul spre a păstra ordinea.

— Uite ce susțineți d-voastră, cei cu pru-dența! zise Titu către Herdelea arătîndu-i soldații ce de-abia-și tîrau picioarele obosite. Drept argumen-te ne dați baionete!

În sfîrșit ziua cea mare răsări frumoasă... Armadia fierbea ca un stup în ceasul cînd roiește. Toată lumea era stăpînită de înfrigurare. Din sus și din jos soseau mereu cete de țărani, cu preoții și cu învățătorii în frunte, unii pedeștri, plini de praf și de sudori, alții în căruțe, toți veseli și strigînd mereu „trăiascăˮ...

De la biserica cu două turnuri, de-a curmezișul pieții, pînă la primărie, unde era biroul electoral, în dreapta și în stînga străzii se întinseră cordoane de jandarmi cu baioneta la armă, cu penele de cocoș agitate în pălării, răstindu-se la mulțimea ce se înghe-suia în spatele lor, răcnind deseori „înapoiˮ și amenințând cu puștile. În mijlocul pieții, lîngă crucea îngrădită cu uluci, un grup de elevi de liceu din clasele superioare, încadrați de cîțiva profesori tineri și de studenți îndrăzneți, cîntau <hi>„Deșteaptă-te, româneˮ</hi> între-rupîndu-se din cînd în cînd ca să strige în cor: „Trăiască deputatul Victor Grofșoru!ˮ Grupul ajungea pînă la cordonul de jandarmi; cei din față aplaudau pe alegătorii români și huiduiau pe ovreii și ungurii care se îndreptau spre primărie. Aici, chiar în spatele unui jandarm voinic, cu mustăți mari și sclipitoare de pomadă, stătea și Titu, roșu de entuziasm și răgușit de cît a cîntat și a răcnit. Toată piața gemea de țărani nealegători, aduși înadins să manifesteze, urlînd „tră-iascăˮ sau „rușineˮ.

Belciug veni mai devreme, urmat de vreo douăzeci de pripăseni, dar în fața bisericii un ofițer de jandarmi trimise în dosul cordonului pe cei ce n-aveau cărți de alegători, încît preotul defilă numai cu șase inși înspre localul de vot, zîmbind amar la mulțimea care-l aplauda. Titu strigă însuflețit „bravo Belciugˮ, iar popa îi răspunse măgulit și trist:

— Nu-i vina mea că sîntem numai atîția, știi bine!

Soarele ardea. Căldura creștea neîncetat. Oamenii, osteniți de cît au stat în picioare, asudau, se îndîrjeau, se îmbulzeau spre cordoanele de jandarmi fără să știe de ce, iar jandarmii se strîmbau, răcneau și izbeau ici-colo cu patul puștii, înjurînd.

Pe la amiazi Grofșoru, însoțit de cîțiva prieteni, trecu pe stradă, spre biserică, să-l vadă mulțimea. Însuflețirea izbucni ca o flacără dintr-un jăratec peste care ai turnat ulei. Cîntecele, uralele, țipetele se topeau într-un zgomot năpraznic. Lumea se năpusti peste cordoane să-l vadă mai bine. „Ura! Trăiască Victor Grofșoru!... Jos renegații!ˮ... Jandarmii se zbăteau, învîrtind armele să stăpînească valurile de oameni. Unul, cuprins de mînie fiindcă norodul nu-l lua în seamă, împunse cu baioneta în mulțime, înțe-pînd pe un țăran bătrîn, care tocmai se lupta să iasă din viitoare și care deodată începu să se vaiete.

— Rușine!... Huo!... Jos cu el! urlă gloata repezindu-se mai dîrză asupra cordonului.

— Înapoi!... Înapoi! țipau jandarmii lovind cu arma în cei care se avîntau peste linia oprită.

Grofșoru, care tocmai văzuse cum a împuns jan-darmul, se repezi la țăranul rănit și-l îmbrățișă fur-tunos, în vreme ce mulțimea vuia de entuziasm și mulți întrebau: „Ce este? Ce s-a întîmplat?ˮ Apoi, revenind în mijlocul străzii, își scoase pălăria, își șterse nădușala și începu cu glas vibrător:

— Cetățeni! A curs sîngele nevinovat! Teroarea... Nu izbuti să continue, căci un ofițer de jandarmi îl opri scurt, declarîndu-i că nu e voie să ațîțe lumea. Grofșoru se dondăni un răstimp cu ofițerul protestînd cu gesturi largi, pe cînd partizanii îl sprijineau stă-ruitor:

— Trăiască!... Trăiască!...

În clipele acestea sosi în piață Herdelea, urmat de cinci alegători, cu fața luminată de un zîmbet sfios, uitîndu-se puțin speriat în dreapta și stînga. Cîțiva strigară „trăiascăˮ, dar îndată un glas gros răcni: „Rușine! Renegații!... Jos!...ˮ și repede toți izbucniră în huiduieli, iar printre baionetele lucitoare pumni încleștați se scuturau amenințători. Herdelea, înfri-coșat, simți un tremur în genunchi, dar zîmbetul nu-i dispăru de pe buze ca și cînd ar fi fost vopsit... Grupul de liceeni porni săcînte batjocoritor Veșnica pomenire, cu glasuri ascuțite și falșe de mascaradă, în timp ce alții răcneau neîncetat „rușineˮ.

Titu, cuprins deodată de o milă mare, se piti la spatele jandarmului, uitîndu-se îngrijorat după tatăl său, îmbătrînit prea înainte de vreme, a cărui față acuma era albă încît de-abia i se mai vedeau mustățile mici și cărunte.

— Renegatule!... Rușine!... Trădătorule!... Jos! țipau zeci de voci în jurul lui Titu, care ridică mîinile, copleșit de emoție, parc-ar fi vrut să oprească ocările necruțătoare.

Grofșoru, care nu mai isprăvea discuția cu ofi-țerul, cum zări pe Herdelea, se întoarse și-l apostrofă indignat:

— Îmi pare rău, domnule Herdelea, că tocmai dumneata...

Învățătorul se opri fără să poată scoate o vorbă. Ofițerul însă interveni:

— Pardon!... Vă rog să nu terorizați pe alegători! Aici nu se permite nici o presiune! zise punîndu-se între Grofșoru și Herdelea și apoi adăogînd către acesta: Înainte, înainte, domnilor!

— Protestez împotriva acestei noi încălcări de lege! strigă Grofșoru, deschizînd o nouă ciorovăială cu ofițerul.

În fața primăriei, solgăbirăul Chițu strînse mîna lui Herdelea și-l prezintă unui domn scurt și gros, cu ochelari de aur și cu o mustață galbenă, rară:

— Domnule candidat, iată unul din prietenii noștri!... Îmi dați voie?

Candidatul dădu mîna învățătorului, zicîndu-i mașinal:

— Îmi pare foarte bine... Voi fi totdeauna la dispoziția d-tale... Totdeauna...

Herdelea, înviorat, primi cuvintele ungurului ca o ușurare și intră în biuroul notarului unde, la o masă lungă, ședea un judecător de la tribunalul din Bistrița, uscat, cu nasul foarte subțire, cu niște ochi mici, răutăcioși și cu un creion în mînă. Învățătorul îl cunoștea. Alături alți doi, tot de la tribunal, scriau voturile în formulare tipărite. Odaia era plină de oameni care măsurau pe alegători cu priviri bănuitoare.

Herdelea se apropie de masă cu pălăria în mînă, cu zîmbetul pe față. Judecătorul, președintele comi-siunii electorale, îl privi întrebător.

— Votez pe domnul candidat Beck! zise învă-țătorul, răzimîndu-se cu mîinile de dunga mesei și uitîndu-se în ochii judecătorului parc-ar fi vrut să-l roage să-l țină minte și să-l apere cînd va veni la proces.

Cei cu formularele îi însemnară numele, iar președintele rosti, indiferent și obosit:

— Altul!

Învățătorul se dădu puțin la o parte, să facă loc tovarășilor săi.

— Tot din Pripas, murmură dînsul către jude-cătorul care părea că nu-l aude, ci se scărpina după ureche cu creionul și se uita la cei ce scriau voturile.

La șase seara comisiunea declară ales pe candi-datul Bela Beck, cu o majoritate de cinci voturi.

Rezultatul se răspîndi pe-afară, prin mulțimea obosită, care-l primi cu strigăte de indignare și cu cîntece naționale. Piața totuși se goli curînd. Cîrciu-mile însă se umplură, adăpostind pînă noaptea tîrziu comentariile aprinse, felicitările, amenințările...

Herdelea povesti acasă încîntat cum i-a strîns mîna deputatul și cum i-a făgăduit sprijinul pentru orice împrejurare, cum i-a zîmbit judecătorul încrețind fruntea ca să-și întipărească în creieri numele lui.

— De-acu nu mai am nici o grijă cu procesul... De-acu pot dormi liniștit! zise dînsul cu mîndrie. Vezi acuma ce înseamnă să știi să te porți cu oamenii? adăogă apoi biruitor către Titu.

— Am văzut... am văzut! șopti tînărul istovit.

Auzindu-l și văzîndu-l însă își amintea răcnetele mulțimii în piață, cînd a trecut Herdelea, paloarea lui de-atunci și mila aceea dureroasă ce-o simțise și care i-a rămas în inimă parcă mai adîncă. Era trist și abătut, ca și cînd ar fi pierdut orice nădejde în lume „Iată de ce atîrnă înfăptuirea ideei! se gîndea dînsul. Cinci voturi! Adică tocmai voturile tatii... ca să-și ușureze procesul! Dacă nu era procesul, triumfa ideea... Și baremi procesul de-ar ieși bine!... Iată ce hotărăște soarta unui popor; un fir de tină... Și totuși ideea nu poate muri! Ideea e sufletul omului.ˮ

Profitînd că notarul din Tușea era în Armadia, cu alegerea, a doua zi plecă. „Dac-aș mai sta mult aici, ar trebui să mă scufund de tot în noroiul realității!ˮ își zise Titu despărțindu-se.

— M-a alungat, tată... șopti Ana atît de încet că nici ea însăși nu-și auzi bine glasul, cu groaza încuibată în ochi, așteptîndu-se s-o zdrobească.

Vasile Baciu prînzea. Avu o tresărire, văzînd-o galbenă și trasă, cu burta la gură. Mai sorbi din lapte o dată, îmbucă o coajă de mălai, pe urmă se uită lung la Ana și răspunse molfăind:

— Bine... Stai aici că ai unde... Vezi că eu mă duc pînă în Zăhată, că am niște oameni la sapă... Să iai seama pe-acasă...

Vorbea atît de liniștit că femeia se zăpăci, crezînd că n-a auzit bine și nu îndrăzni să se așeze pînă nu-l văzu plecînd aievea cu carul.

Baciu știa că Ion are s-o izgonească, dar nu-i păsa. Lasă să vie fata, nu-i nimic. Acuma, că-i mări-tată în lege, poate ședea și acasă. Mai bine așa, decît să se plece el în fața tîlharului și să-i dea moșia. La urmă tot va trebui să vie bărbatul și s-o ia, mulțu-mindu-se cu ce-o căpăta, căci n-are încotro... Acum e vorba de răbdare. Cine o răbda mai lung, rămîne deasu-pra. Iar dînsul poate aștepta oricît, că nu-l doare...

Ana era umilită și tăcută ca un cîine. Nu crîcnea înaintea bătrînului și doar uneori îl privea rugătoare cu ochii ei scufundați în cap și veșnic roșii. Zilele i se păreau nesfîrșite în așteptarea omului pe care inima ei îl dorea cu atît mai mult că suferise greu pentru dînsul.

Ion, chiar în ziua cînd o alungase, se dusese în Armadia la Victor Grofșoru, de care știa că-i avocat strașnic, mai tare ca mulți din Bistrița. Avocatul era foarte încurcat atunci cu alegerea de deputat și, aflînd că Ion nu-i alegător, vru să-l amîne pentru altă dată. Ion însă, încăpățînat, nu s-a lăsat pînă nu i-a povestit cu de-amănuntul toată buba. Mirosind ceva mai de preț, Grofșoru întrebă mai întîi:

— Martori ai?

— Am, domnule avocat, cum să n-am... Am pe... se grăbi țăranul, înșirîndu-i pe toți cei ce au fost la tocmeală și care auziseră făgăduielile socrului său.

Avocatul se însărcină să-i scoată toate pămîn-turile, dar îi ceru înainte jumătate din onorar. După ce Ion numără banii, Grofșoru îi închise într-o casă de fier, îl sfătui să aducă înapoi pe Ana ca să nu poată spune Vasile Baciu c-a alungat-o, dar să potrivească lucrurile astfel încît să nu bage de seamă că are nevoie de ea.

Ion își făcu cruce de mulțumire. Dacă i-a luat avocatul banii, înseamnă că trebuie să cîștige. Ana are să se întoarcă ea singură... Numai cînd trecură două săptămîni începu să intre în grije să nu cumva să se primejduiască procesul din pricina femeiei care nu vine acasă.

Cînd află Vasile Baciu că Ion l-a tras în judecată, se întunecă. Îi era frică de judecăți, deoarece nu mai avusese niciodată și văzuse la alții că procesele înghit zadarnic moșiile oamenilor. Începură îndoielile. Să nu se întîmple ceva și să piardă tot. Avocații cîte șuruburi nu învîrtesc. Te bagă în temniță cu dreptatea în mînă. Da urma urmelor poate că tot mai bine ar fi să-i arunce cîinelui jumătate locurile și căsuța cea veche, să scape de-o grije... Se uita mai chiorîș la Ana și ar fi fost bucuros să-i găsească vreo pricină s-o goneas că înapoi, la tîlharul pe care și l-a ales ea și de care acuma nu mai știe cum să se scuture.

În dumineca a treia, Vasile Baciu, ca s-o poată alunga, se hotărî să se îmbete. După-amiazi circiuma era plină, ca de obicei. Avrum, negru de supărare, din pricina unei afaceri cu notarul, servea totuși rachiul mai prompt chiar decît alte dăți. Vasile n-apucă să se afume bine și se pomeni cu Toma Bulbuc lîngă dînsul, foarte vesel și mulțumit că pusese temelia casei de piatră ce o clădea pentru George, pe care avea de gînd să-l însoare la iarnă. Din vorbă în vorbă Baciu se plînse cît de rău a nimerit-o cu măritișul fetei, cum stă acuma acasă la dînsul, parcă nici n-ar avea bărbat... Toma clătină din cap și apoi întrebă binevoitor:

— De ce nu vă împăcați voi, Vasile?... Oamenii trebuie să se învoiască...

— Da’ cu cine să te împaci, omule? făcu Baciu trîntind paharul pe masă și povestind iarăși ce-a pățit cu ginerele și cum vrea să-l lase pe drumuri cerșetor.

Atunci intră și Ion în circiumă. Venea înadins, știind că e socrul său, să încerce o apropiere, dacă s-ar putea, ca să-și ia acasă nevasta. Se așeză însă la altă masă, strigînd cu un oftat:

— Jupîne!... Măi jupîne!... Dă-mi și mie oleacă de stropșeală!

Pînă să vie Avrum cu rachiul, Toma se întoarse repede:

— Ia vino încoace, Ioane! Vino, vino, că nu te mănîncă nimeni...

Ion trecu greoi la masa lor, rostind ca din gura altuia:

— Noroc bun, socrule...

— Ce socrule, mă! sări Vasile, jumătate glumeț, jumătate furios. Eu să-ți zic ție „socruleˮ, că văd că nevastă-ta-i mai mult la mine decît la tine!

— Vina mea-i? făcu Ion, îndoindu-se de spinare ca un caraghios.

— Eu aș zice să vă împăcați ca oamenii de treabă, să nu vă mai faceți de rîsul lumii! vorbi acuma Toma, trăgînd cu ochiul întîi unuia, pe urmă celuilalt. Că zău așa! Ia șezi, Ioane, șezi colea!

Ion se așeză, așternînd pe o bancă o batistă roșie cu flori verzi, ca să nu-și murdărească hainele. Toma puse îndată la cale tocmeala. Altă dată s-ar fi aprins, ar fi înjurat, ar fi răgușit țipînd, acuma amîndoi erau liniștiți, chibzuiți și reci ca doi negustori pățiți și înșelați. Vasile sfîrși îmbiindu-i jumătate locurile și casa cealaltă, pe care poate să le scrie oricînd pe numele lor, să nu mai fie neînțelegere. Ion răspunse că mai bine să hotărască judecata, dacă nu vrea să-i dea ce s-a înțeles cînd a luat fata. Totuși Ana poate să vie acasă oricînd, căci el cu ea n-are nimic... Toma îi îndemnă să mai lase fiecare cîte ceva și-i sili să dea mîna.

— Bine, așa să fie cum ziceți, mormăi Ion cu ochii aprinși. Dar procesu-i proces... Amu, deocamdată fie după voia dumneavoastră, dar judecata să-mi dea dreptul meu deplin! Dacă dumneata îmi dai de bună-voie cît zici, ne-om judeca pe mai puțin!

Vasile Baciu nu vru să audă de proces și se supără Toma însă îl făcu să dea mîna a doua oară, zicînd blajin:

— Lasă, lasă cum zice, că-i mai tînăr și mai fără minte! Lasă... Pînă la judecată mai trece vreme și cine știe ce-o mai aduce Dumnezeu!

Băură aldămașul împreună pînă pe înnoptat. Ion plecă acasă cu Ana de mînă. Era beat, dar nu-și arăta totuși mulțumirea. Doar în suflet se bucura c-a spart gheața.

A doua zi dimineața Vasile Baciu veni, după cum se înțeleseseră și se duseră în Jidovița, la notar, să le facă hîrtiile de intabulare.

— Da’ să scrii acolo, domnule notar, că proce-sul merge înainte! zise Ion ca o amenințare.

Vasile Baciu încercă să răspundă, dar Ion se sculă în picioare:

— Îmi trebuie tot pămîntul socrule, știi bine...Tot pămîntul!...

După plecarea lui Titu, casa Herdelea se liniș-ti. Învățătorul se mai lăuda din cînd în cînd cu lo-vitura lui de la alegerea de deputat, dar doamna Herdelea și Ghighi se gîndeau tot mai mult la Laura. Ca să se mîngîie, dăscălița, îndată ce isprăvea lucrul, se așeza în salonaș și citea rugăciuni, singură, cu glas tare, din cărticica ruptă, zdrențuită, pe care i-o dă-ruise odinioară, demult, unchiul ei Simion Munteanu.

Într-o seară, tocmai aproape de cină, Hector începu să latre în ogradă, portița scîrțîi prelung, în pridvor se auziră pași greoi și apoi un ciocănit în ușă.

— Scrisoare de la Laura! sări Ghighi aprinsă și batînd din palme, în vreme ce Herdelea zise gros:

— Intră!

Era într-adevăr straja Cosma Ciocănaș și aducea poșta din Jidovița: o scrisoare pentru Herdelea, vreo două pentru săteni de la feciorii ostași, apoi cîteva ziare ale lui Belciug. Învățătorul citi toate adresele, dădu scrisoarea Ghighiței și vru să oprească gazeta popii.

— Nu pot, domnule învățător, zău nu pot, bîl-bîi straja rușinat. Mi-a poruncit domnul părinte să nu mai las la d-voastră nici o gazetă, că altmin-teri mă probozește în biserică...

— Bine, Cosma, să fii sănătos! răspunse Herdelea rîcîit de curiozitate. Șezi puțin și te odihnește, că pînă atunci văd eu repede ce mai spune în ele...

De la alegerea de deputat, Belciug rupsese orice legătură cu Herdelea; nu-și mai vorbeau, nu se salu-tau, erau ca doi străini. Prin Armadia mai erau mulți care îl ocărau, îndeosebi însă Victor Grofșoru, care spunea pretutindeni că numai din pricina „renegatu-lui din Pripasˮ o circumscripție românească a trimis în parlament un deputat ungur.

Pînă să răsfoiască Herdelea ziarele, dăscălița încercă să citească scrisoarea de la Laura, împreună cu Ghighi care, nerăbdătoare, se silea să urmărească și ea rîndurile mărunte, cu litere ascuțite și drepte. Dar emoția lor era așa de mare, că tiu putură să des-cifreze nimic.

— Ia dați-o-ncoace! zise Herdelea, după ce își astîmpărase setea gazetei și expediase pe Cosma.

— Da, da, citește-o d-ta tare! strigă Ghighi. Învățătorul își puse ochelarii, se sculă în pi-cioare, întinse scrisoarea lîngă lampa atîrnată de grin-dă și citi rar, apăsat, bătrînește, cu glasul tremurat 15 puțin pe alocuri:

„Mult iubiții și doriții noștri! Nu m-aș mira să credeți că cine știe ce ni s-a întâmplat de nu v-am scris pe îndelete de cînd ne-am despărțit, în fața Rahovei și cu lacrimi în ochi. Eu însămi mă întreb cum am putut fi atît de neglijentă, căci dragostea mea pentru d-voastră nu s-a micșorat, deși s-a împărțit. Numai punîndu-vă în situația noastră, ne veți înțelege și ne veți ierta. Sper însă că ați primit multele cărți poștale ce vi le-am trimis de pretutindeni, pe unde am umblat? Pînă să ne încropim, gospodăria noastră mică și drăguță, am tot amînat scrisul, ca să vă pot povesti din fir în păr viața nouă în care am intrat. În sfîrșit, iată-mă mai slobodă.

Nimeni nu-și poate închipui cit amar îmi strîngea inima în clipa cînd am pornit la drum. Îmi sîngera sufletul și nici nu puteam plînge măcar, căci George ar fi înțeles poate greșit lacrimile mele... Totuși călă-toria din Armadia pînă aici îmi va rămînea veșnic neui-tată și plăcută. George a fost așa de bun că repede mi s-a risipit tristețea și mi-a cîștigat, mai mult decit iubi-rea, încrederea.

Am stat două zile în Bistrița, fiindcă eu m-am îmbolnăvit ușor și George n-a vrut să ne urcăm în tren pînă ce nu voi fi zdravănă de tot. Cît a fost George al meu de delicat și de nobil, nici n-am czivinte să vă spun. (Nu v-aș scrie complimentele acestea, dacă n-aș fi sigură că el nu le va afla niciodată; altfel ar fi în stare să-și ia nasul la purtare, dragul meu drag!) A doua seară, înviorată și gătită cu rochia cea albastră ca cerul, care George zice că-mi șade admirabil, am cinat la Gewerbe-verein. A fost o minune. Cînta muzica militară. Era lume imensă și elegantă. Și George era așa de drăguț și vesel. Mă sfiam puțin, fiindcă mereu îmi săruta mîiniîe peste masă, deși pe de altă parte știam că acuma aveam dreptul să ne iubim fără zgardă, cum spune mereu George... În sfîrșit am petrecut splendid și ne-a costat aproape douăzeci de coroane, căci George cheltuia nebunește, zicînd neîncetat că numai o săptămînă de miere e in viață. Mie însă îmi era frică să nu ajungem fără bani în Vireagul nostru și să rămînem de rîsul lumii.

Miercuri am plecat din Bistrița hotărîți să nu ne mai oprim de loc pînă-n Sătmar. Totuși în Dej iar am poposit o noapte și o zi. George era neastâmpărat și voia să-mi arate toate orașele pe unde trecem, ca să avem amintiri comune de pretutindeni. Și la Gherla am stat o zi și am vizitat Episcopia, întâlnind chiar și pe preasfințitul nostru episcop, care a glumit cu noi și ne-a binecuvîntat. Mi-a plăcut mult Clujul, oraș mare și frumos, dar mi s-a părut straniu că n-am auzit nici o vorbă românească. Am fost găzduiți la sora lui George, care-i măritată cu un avocat de seamă, Victor Grozea; trebuie să vă aduceți aminte că ne-a vorbit de Ludovica, la logodna noastră, socrul meu. Am fost și la teatrul unguresc unde se juca nu mai țiu minte ce comedie. N-am putut însă rîde de loc, întîi că nu pri-cepeam mai nimic din ce sporovăiau pe scenă, și apoi mai ales pentru că era a treia seară de cînd ne oprisem la Cluj și George tocmai îmi mărturisise că drumul nostru nici nu trece pe aici și că m-a adus numai ca să mă distreze pe mine și să-mi facă plăcere. Am plîns și l-am certat că m-a înșelat astfel și cu deosebire a cheltuit atîția bani de nici nu îndrăznesc să vă spun, că v-ați spăimînta. De aceea n-am putut rîde la comedia ungu-rească. George însă zice că n-am rîs fiindcă era prea proastă. La urma urmelor poate să aibă și el dreptate.

Și așa a trebuit să ne întoarcem iar pe la Dej, să mai petrecem acolo o noapte și pe urmă să o luăm la miază-noapte, spre Sătmar. Adevărat însă că nici nu ne-am mai clintit din tren pînă la Sătmar, unde ne așteptau de multișor bagajele și lăzile mele și mai multe ale lui George. În oraș doar că ne-am odihnit cîteva ceasuri și îndată am pornit la Vireag cu trăsurile ce ni le trimisese notarul căruia George îi telegrafiase din Dej că sosim.

Pe aici e numai șes și iar șes, cît vezi cu ochii? neted ca-n palmă, cu lanuri nesfîrșite de grîu. Soarele frige, năpraznic, iar nourii de praf după căruțe rămînîn văzduh parcă le-ar fi lene să se mai coboare pe pămînt... O fi frumos, cui îi place. Mie insă mi-i dor mereu de dealurile noastre din Pripas, de munții noștri albaștri și măreți!

Vireagul e sat românesc, dar numai cu numele. Oamenii spun, ce-i drept, că-s români, dar o spun pe ungurește, căci altă limbă nu. pricep. Te și doare inima cînd îi auzi. De altfel sunt harnici, săritori, creștini buni. Nu-i de mirare că și-au uitat graiul strămoșesc bieții oameni, căci Vireagul e tocmai in marginea nea-mului românesc. Dincolo nu mai găsești decît unguri și iar unguri, cu izmene largi ca poalele țărancelor noastre și cu niște tichiuțe de pălării in cap de-ți vine să rîzi. Ghighi s-ar omorî de rîs pînă s-ar obișnui cu dînșii... Notarul de aici e ungur și, firește, n-are de unde să știe românește. Chiar și învățătorul vorbește foarte stricat, deși școala e confesională, susținută din banii bisericii. George i-a făcut îndată imputări, dar dînsul s-a scuzat că aici așa-i obiceiul, că și răposatul preot numai ungurește vorbea, ba ne-a mai asigurat că și noi va trebui să ne dăm pe brazdă. Atunci George s-a legătuit că, orice s-ar întîmpila, nu se va abate de la îndatoririle naționale și i-a spus învățătorului că trebîiie să ne silim să readucem la matcă pe sărmanii rătăciți; a vorbit atît de mișcător George al meu că învățătorul a plîns, precum am plîns și eu... Învățătorul e văduv, iar nota-rul are o nevastă bătrînă și arțăgoasă cu care n-am să mă pot împrieteni niciodată. E mai bine, căci astfel, singură, voi putea fi mai de folos bărbatului meu în marea operă de redeșteptare a acestor români nenorociți. Am început să cunosc puțin și eu viața, să înțeleg cît este de apăsătoare. Ne-am așezat frumos casa. Am cum-părat o mobilă foarte drăguță, din Sătmar, cam ca aceea din salonașul nostru. Suntem mulțumiți și fericiți, și ne rugăm lui Dumnezeu să ne miluiască tot așa pe viitor. Ne gîndim cu drag că poate la anul vom avea un băiețel. Eu cred mult că vom avea și chiar am început să-i pregătesc scufițele.

George a fost hirotonisit acum patru săptămîni. Cred că-i cel mai de seamă preot din toată țara și că slujește cel mai frumos dintre toți. Nu pentru că George e al meu, ci pentru că așa este.

Ei, dar văd că m-am pornit ca mutul și nu mai sfîrșesc. Dacă însă nu mă opresc singură, iată că mă oprește hîrtia care s-a săturat de mîzgăliturile mele... Acum cred că v-am povestit chiar prea multe. E rîndul d-voastră să-mi trimiteți o scrisoare cel puțin tot așa de lungă. Pînă atunci vă îmbrățișez de mii de ori cu dragoste mare pe toți. — Laura.

P.S. Prin octombre sperăm să ne repezim puțin pri-y, Pripas. Atunci apoi am să aduc încoace și pe Ghi-ghița mea scumpă pe care o sărut special cu mult dor. — Aceeași.

Fiindcă draga mea Laura nu mi-a lăsat loc de scris, eu vă îmbrățișez cum pot. Iubirea ne-a făcut să ne gîndim numai la fericirea noastră; de aceea ier- tați-ne. — George.

Herdelea puse scrisoarea pe masă și-și șterse ochelarii zîmbind mișcat, cu două lacrimi înflorite în colțurile ochilor. Ghighi se aruncă la scrisoare, o sărută și se învîrti prin casă plîngînd și rîzînd de bucurie, în vreme ce doamna Herdelea, lingîndu-și buzele cu vîrful limbii, rosti înduioșată:

— Dragii mamii, dragi!

Văzîndu-se stăpîn al atîtor locuri, Ion, în loc să se împace, mai rău se întărită. Se simțea din ce în ce mai înșelat și se gîndea numai la pămîntul celă-lalt, care ar trebui să fie al lui și care e încă tot al lui Vasile Baciu. Aștepta procesul cu încăpățînare și se ducea mereu-mereu pe la Victor Grofșoru să-i dea zor, încît avocatul trebui să-l ocărască și să-l amenințe să se astîmpere.

Neputîndu-se potoli altfel, batea deseori pe Ana. Acuma o ura. Era convins că e înțeleasă cu tatăl ei ca să-l tragă pe sfoară. Numai cînd o vedea plîngînd, se mai răcorea.

Femeia răbda supusă și friptă. Îi trecea uneori prin creieri gîndul că Ion n-o fi iubind-o, dar îl alunga înfricoșată, ca o primejdie ucigătoare. Mai des îl dezvinovățea, ca și odinioară, zicîndu-și că grijile și necazurile îl îndîrjesc. Apoi nădăjduia o mîngîiere în copilul ce-l aștepta din zi în zi. Copilul poate să-l mai îmblînzească și pe dînsul.

Robotea ca o slujnică. Zenobia, de cînd avea noră în casă nu catadicsea nici să mute un scaun de ici ' pînă colo; în schimb însă o dăscălea toată ziua, bruf-tuluind-o și afurisind-o. Ana singură trebuia să ducă în spinare toată gospodăria. Ea gătea mîncarea și tot ea o căra la cîmp, unde lucrau oamenii în frunte cu Ion. Seara nu-și mai simțea șalele, iar burta o împovăra și o năbușea. În pat gîfîia atît de greu că Ion o lovea cu cotul în coaste, înjurînd-o că nu-l lasă să doarmă cu fonfăielile și rîgîielile care o apucau și o țineau ceasuri întregi.

În dricul verii, într-o zi Ana rămase singură acasă, să facă de mîncare și s-o ducă la prînz bărbaților care, împreună cu Zenobia, secerau o holdă de grîu. În vreme ce turna rîntașul rumenit peste ciorba ce clocotea într-o oală zdravănă de tuci, femeia simți deodată niște junghiuri prin pîntece atît de dureroase, încît fruntea și tîmplele i se încununară cu sudori fierbinți. Se lăsă pe vatră, cu ochii speriați, apucîn-du-se cu amîndouă mîinile de burtă și gemînd. „Mi-o fi venit vremeaˮ, se gîndi cînd junghiul se mai mulcomi..

Gustă mîncarea, puse puțină sare... Durerile însă o încercară din nou, întîi mai slabe, pe urmă mai crîncene parcă ar fi înțepat-o cu ace. Pînă în amiezi s-a chinuit, dar ea tot nu s-a lăsat, ci a isprăvit mîn-cările și le-a pas într-un coș, să le poată trimite prin cineva, dacă s-ar întîmpla să-i fi hărăzit Dumnezeu să nască astăzi.

Tocmai pe la amiazi îi încetară toate junghiurile și se simți mai ușoară. Se închină, luă coșul și porni încetișor, lăsînd casa în paza bătrînului Dumitru Moarcăș, care se aciuase de-a binelea la Glanetașu, nemaiîndrăznind să se întoarcă la Paraschiva.

Holda din zestrea Anei era departe, spre Jidovița, pe lîngă drumul cel vechi. Soarele săgeta în răscrucea cerului curat ca lacrima. Zăpușeala plutea în văzduh, grea și zugrumătoare, ca o pîclă nevăzută. Cîmpul îngălbenise sub apăsarea arșiței. Doar ici-colo cîte un copac mai înverzea, cu frunzele neclintite ca un scut împotriva razelor aprinse. Femeia pășea legănat, tîrîn-du-și picioarele desculțe pe cărarea crescută cu buruieni.

Sosi totuși mai devreme și de aceea se îndreptă cu merindea spre un măr pădureț din marginea holdei, să așeze acolo coșul și să ia secera, să mai taie și ea doi-trei snopi. Cînd se plecă însă să rezeme coșul de trunchiul scorburos, o sfredeli un junghi atît de dureros parcă o secure i-ar fi despicat burta. Se prăvăli fără putere pe pămîntul dogorît și crăpat, strîngînd dinții de-i pîrîiau ca niște oase sfărîmate, căutînd să-și ascundă suferința. Dar, cu toate încordările ei, un țipăt sfîșietor, prelung și jalnic i se smulse din plămîni, urmat de gemete grele care-i uscau cerul gurii.

— Tulai! O fi apucat-o durerile facerii! strigă Zenobia, îndreptîndu-se de spinare, cu secera într-o mină și în cealaltă cu un snop de spice, și uitîndu-se spre mărul pădureț. Da, da... așa-i, cum zic! Uite-o cum se zvîrcolește!

— Afurisită muiere! bombăni Ion, fără măcar să se întoarcă. Știe că-i sosește ceasul și vine să fete pe cîmp! Bată-i Dumnezeu socotelile ei de toantă!

— Taci, Ioane, că te-o trăzni Dumnezeu din senin ca pe popa din Runc! murmură Glanetașu cu glasul înecat de milă.

— D-apoi că zău așa, făcu bărbatul totuși mai blînd.

Zenobia alergă la Ana care se zbătea și se legăna, cu fața în sus, cu mîinile pe pîntece ca și cînd ar fi vrut să năbușe vîlvătaia năpraznică ce o ardea. Prin umbra subțire a mărului lumina albă pîndea tremu-rîndu-și petele străvezii pe corpul chinuit al femeiei.

— Da’ ce-i, Ană?... Vai de mine, că și tu, zău... Nu puteai ședea acasă dac-ai simțit că te încearcă durerile? zise Zenobia miloasă, înghenunchind lîngă ea și căutînd să-i aline suferința.

Ca mai toate bătrînele de la sate, Zenobia se pricepea la moșit, fără să-l fi învățat. Îi desfăcu betele, îi scoase zadiile și-i frecă ușor pîntecele de sus în jos. Gemetele Anei se ascuțeau în sîsîituri prelungi, iar buzele-i uscate șopteau în răstimpuri:

— Soacră, soacră, mor... Mor!... Moor!...

— Taci, că nu mori, maică, taci, taci... Mai rabdă și taci că uite-acu scapi!

Bărbații secerau înainte. Glanetașu tresărea la fiece țipăt al Anei; Ion hîrșîia mai aprig trăgînd însă mereu cu urechea și mormăind mînios ca să-și alunge mila ce i se furișa încetinel în inimă.

— Of, sărăcuța, sărăcuța! se cutremură bătrînul auzind deodată un răcnet mai pătrunzător.

— Ei, așa-i soarta femeiei! zise Ion, vrînd să pară liniștit, dar cu glasul înmuiat.

Clipele se stingeau anevoie, ca ceasurile de groază. Căldura parcă clocotea acuma în văzduh. Hotarul însă era amorțit sub sărutarea pătimașă a soarelui. Prin-prejur nici țipenie de om; numai dincolo de șosea, pe lunca dinspre Sărăcuța, furnicau răzleți cîțiva vier-mușori albi. Frunzele porumbului sfîrîiau răsucindu-se în arșiță, iar spicele holdelor se legănau amețite, ca și cînd ar fi căutat să se ferească de atingerea razelor aprinse.

Gemetele Anei încetară, încît bodogăneala Zeno-biei se auzea limpede:

— Rabdă, puică, rabdă și taci... Încă olecuță..

„Te pomenești că moare!ˮ se gîndi deodată Ion. Gîndul îl spăimîntă. Vru să se scoale, să alerge la ea, dar pînă să se hotărască, văzduhul parcă se zgudui din temelii de un urlet înfiorător, urmat îndată de niște țipete subțiri ca orăcăiala de broaște speriate sau ca scîncetul unui cățel strîns în ușă.

— Copilul! zise Ion cu inima opărită, auzind glasul necunoscut care vestea intrarea unei vieți noi în lume.

Suspinele Anei se mulcomiră, din ce în ce mai ușurate, pe cînd țipetele cele noi se întețeau, se îndîr-jeau tot mai poruncitoare.

Deodată Zenobia se apropie în goană, cu mîinile roșii de sînge, cu fața desperată, strigînd furioasă:

— Foarfece... Dați-mi un briceag, că n-am cu ce tăia buricul copilului!... Fuga, fuga!

Smulse custura Glanetașului și se întoarse grăbită sub măr, căci plînsul copilașului i se părea mai înecat și-i era frică să nu se întîmple vreo nenorocire.

Amîndoi bărbații stăteau nemșcați, în picioare, cu capetele descoperite, cu ochii spre locul unde ființa nouă își cerea dreptul la viață. Amîndoi aveau în suflet uimirea și smerenia în fața minunei care se petrece zilnic sub privirea oamenilor și pe care totuși omul n-a ajuns încă s-o înțeleagă în toată măreția ei dumnezeiască. Glanetașu se închină cucernic, iar după dînsul și Ion, simțindu-se ca și cînd s-ar fi înălțat, își făcu repede cruce de trei ori.

Peste cîteva clipe văzură pe Zenobia coborînd în vale cu copilul în palme,

— Mă duc să-l scald în părîu... Mai aveți grijă de nevastă pînă viu! strigă ea spre bărbați cu fața îmbujorată.

— Ce-i mamă!... Ce-i? întrebă Ion întinzînd numai gîtul într-un gest instinctiv spre copilașul care plîngea în mîinile bătrînei, scuturînd nervos din piciorușele-i de păpușă.

— Băiețel! Băiețel! răspunse Zenobia dispărînd printre porumbiști, spre Gîrla Popii ce curgea aproape, la poalele coastei.

Ion păși în neștire lîngă nevastă-sa. Alături de ea o pată mare, negricioasă, parcă se strîmba la bărbatul năucit; pămîntul însetat sorbise lacom sîngele. Ana se tîrîse anevoie spre trunchiul mărului și se răzima cu spatele. Era albă și udă de sudori în obraji. În colțurile gurii rămăseseră două buburuze de spumă, dar buzele crîmpoțite și învinețite se strîngeau într-un zîmbet de fericire.

— Mult am suferit, Ionică! murmură femeia blînd.

— E băiat! răspunse Ion zăpăcit, cu ochii holbați la fața ei istovită și totuși strălucitoare de bucurie.

— Soacra zice că seamănă cu tine! reluă Ana mai încet, în vreme ce pe obrajii ei tremura un ochi argintiu de lumină, înfrumusețîndu-i.

În sufletul bărbatului țîșneau remușcări de-abia stăpînite. Privirea i se înăspri. Vru să înjure și vorbele i se stăviliră în gîtlejul uscat. Stătea stîngaci, cu secera în mînă, iar sudorile îi curgeau de pe tîmple pe umerii cămășii.

Zenobia reveni curînd cu copilașul mototolit în zadia ei dinapoi.

— Uite-ți odorul! îl vezi ce dolofan e? zise ea descotoșmănindu-l și arătîndu-l lui Ion. Acu să vă ție Dumnezeu să-l creșteți mare!

Ion se uită lung și aproape înfricoșat la omulețul cît un pumn, foarte roșu, cu ochii închiși din pricina luminii, cu buricul negricios legat cu o ață murdară, întinse brațele să-l ia, dar se opri deodată uimit, întrebînd:

— Dar oare de ce-o fi avînd cap așa de lungăreț?

— Nu-inimic... Așa-i la copiii mici! zise Zenobia apăsînd ușor țeasta moale s-o mai rotunjească.

— Dă-mi-l încoace, soacră, să-l văd și eu! zise Ana cu o privire lacomă, întinzînd mîinile.

— Lasă c-o să te saturi de el, n-ai grije! îi răs-punse bătrîna așezîndu-i copilul pe brațe.

Un răstimp stătură toți tăcuți, ascultînd țipetele speriate ale noului născut. Glanetașu își ștergea mereu nădușala cu mînecile cămășii, oftînd și mormăind de emoție... Pe urmă mîncară grăbiți și se apucară iar de lucru, lăsîndpe Ana cu copilașul să se odihnească pînă diseară ca să poată merge acasă.

Ion se posomorî, fără să înțeleagă de ce. Gîndu-rile i se zbateau în minte încurcate ca într-o plasă. Plînsul copilului său îl supăra și-l bucura în același timp. Simțea o mîndrie că odrasla lui răcnește așa de poruncitor, dar apoi îndată i se lămurea că de-acuma, prin ființa aceasta gîngavă, e înlănțuit pentru totdea-una de Ana. Atunci se înfurie și i se înfățișa în suflet chipul Floricăi, rumen, ademenitor, care îl chema și apoi se stingea brusc, ca o speranță pierdută fără scăpare. În locul ei îi țiuia în urechi scîncetul amenin-țător, stăruitor, în care se amestecau mereu ostoirile Anei, molatece, drăgostoase:

— Șșșș... Taci cu mama, puiul mamii, taci, taci... Șșșș...Șșșș...

În Lușca, sat mare și bogat, cu pășuni grase și vite multe, Titu sosi amărît profund, întocmai ca în vremea cînd i se zdrobise în inimă Roza Lang. Se arăta el vesel în lume, dar sufletul îi era rănit, de nu mai știa cum să-l vindece. Fu primit bine de toți surtucarii comunei, toți români și care auziseră că-i poet.

Notarul Cîntăreanu avea locuința în clădirea mare și veche a primăriei și pregătise pentru Titu o odăiță bună, cu intrare separată, împodobită drăguț de însăși domnișoara Eugenia, care-l cunoștea de pe la balurile și seratele din Armadia. D-na Cîntăreanu, o femeie scundă, grasă, cu obrajii negrii și cu fălcile atîrnate ca niște pungi, îi dădu din prima zi sățînțeleagă că i-ar plăcea să-l aibă ginere, dacă s-ar hotărî să facă cursul de notar ca să vie în locul bătrînului care, surd de-o ureche și leneș, ofta mereu după pensie, mai ales că nu era în stare să învețe ungurește și se temea să nu-și piardă slujba. Eugenia, isteață și cochetă, îi plăcea lui Titu, totuși planurile notăresei i se păreau caraghioase. Îi venea să rîdă singur gîndindu-se că el poate fi privit candidat de însurătoare, el care de-abia se străduiește să-și deschidă o pîrtie serioasă în viață.

Titu se ferea însă acuma de oameni, ca să poată trăi numai cu visurile lui. Simțea o nevoie mare de singurătate, să-și macine amărăciunea. Cîntăreanu se minună văzîndu-l atît de harnic la muncă și lăsă bucuros în seama lui toată cancelaria. Și Titu, de dimi-neață pînă seara, împlinea slujba pe care o ura, nemișcat de la birou, fără a răspunde ciripirilor și tîrcoalelor domnișoarei Eugenia.

Tocmai peste o săptămînă făcu cunoștință cu învățătoarea Virginia Gherman, care venise la cance-larie într-o afacere școlară. Auzise de ea înainte de a sosi la Tușea. Se vorbea pretutindeni că e o fată foarte cuminte și devotată învățămîntului. Nimeni n-a văzut-o niciodată la vreun bal sau la vreo petrecere... Era de vreo douăzeci și cinci de ani. Se îmbrăca totdeauna simplu, dar orice haină îi ședea bine. Avea niște ochi mari visători și o gură mică cu un zîmbet fermecător.

— Cît ești de frumoasă! îi zise Titu, cucerit îndată de drăgălășia ei și însoțind-o pînă-n uliță.

— Nu-mi plac complimentele, domnule Herdelea, mai ales cele banale! răspunse învățătoarea, înțepată. Credeam că d-ta ești mai...

Titu îi sărută mîna respectos, cerîndu-i parcă iertare. Dar Virginia plecă indiferentă, fără să se arate impresionată de izbucnirea lui.

Întîlnirea aceasta puse capăt mîhnirilor sufle-tești ale lui Titu. Se gîndi mult la Virginia Gherman, la surîsul ei dulce și totuși rece, la ochii ei lucitori și totuși potoliți. Se bucură aflînd că sunt prietene bune cu Eugenia și că vine deseori în familia notarului. Iar peste cîteva zile, cînd Eugenia îi spuse că se duce la învățătoare, Titu se oferi s-o însoțească.

Virginia Gherman avea două odăi, mobilate după gustul ei, cu multe scoarțe lucrate de mîna ei, cu multe mărunțișuri de artă adunate de ea, și cu o bibliotecă în care se mîndreau numai cărți românești, colecții de reviste, toate legate frumos, cu inscripții și inițiale aurite. În fața casei o grădiniță de flori, îngrădită cu uluci subțiri, și sub ferestre o bancă pe care stătea seara învățătoarea visătoare.

Se împrieteniră curînd. Cu cît o cunoștea mai bine, cu atît Titu se simțea mai acasă în Lușca. Vir-ginia îi mărturisi roșind că, în orele libere, încearcă și ea să făurească stihuri. Le citiră împreună și Titu se scandaliză auzind că a bătut cu ele la poarta tuturor revistelor, zadarnic. Ea însă se mîngîia și aproape se fălea că nu e înțeleasă... Se bucură însă că cel puțin poetul îi apreciază modestele cîntece. Cînd apoi Titu, mai tîrziu, îi destăinui frămîntările visurilor lui, învă-țătoarea drăgălașă dădu trist din cap, semn că aceleași zbuciumări sunt și în sufletul ei.

În serile cu lună Titu se ducea glonț la Virginia Gherman, și pe banca din grădinița adormită, își depănau împreună nădejdile în așteptarea zilei cînd românii vor fi stăpîni pe pămîntul strămoșilor, cînd toată lumea va crede ca dînșii, cînd... Vorbele îi îmbătau pe am îndoi.

„Ce ființă extraordinară! își zicea Titu întor-cîndu-se acasă. Dacă năzuințele noastre au pătruns pînă în sufletul femeilor alese, înfăptuirea e aproape.ˮ

Intra în casă cu pași de lup, ca să nu deștepte pe Cîntăreanu care dormea vara cu ferestrele deschise. În odăița lui apoi continua visurile cu ochii mari, lăcrimați. Pe geamurile date la perete luna argintie îl încuraja. Se zbuciuma ca și cînd chiar mîine ar aștepta izbîndirea finală... O zugrăvea de pe acuma și închipuirea îl ducea pe aripi furtunoase... Iată-l în Cluj, unde a fost o singură dată cu cîțiva ani în urmă. Pretutindeni numai grai românesc... Și ce grai! Parcă toată lumea vorbește „ca-n țarăˮ, mai dulce ca inginerul Vasile Popa din Vărarea, care a colindat România întreagă... Firmele magazinelor, străzile, școlile, autoritățile... tot, tot e românesc... Statuia lui Matei Corvinul zîmbește către trecători și le zice: „Așa-i c-a venit ceasul dreptății?...ˮ Și soldații... cu căciuli... întocmai cum auzise el că sunt dorobanții... Judecătorul care a fost atît de obraznic cu Herdelea în Armadia scoate pălăria pînă la pămînt dinaintea lui. Titu vrea să fie mărinimos, să-i arate că stăpînii români sunt nobili și iertători... Îi întinde mîna... Dar valul îl gonește mereu înainte... Uite-l în Sibiu, în Brașov, în Oradea-Mare, în Arad, în Timișoara!... Steaguri tricolore fîlfîie mărețe pe toate palatele din basmuri... Jandarmii cu penele de cocoș s-au topit... Dar ce-i asta? Plutonierul, șeful postului de jandarmi din Lușea, vine țanțoș spre dînsul, cu o căciulă neagră de doro-banț pe o ureche, cu cocardă tricoloră în frunte... Titu își aduce aminte cum umbla odinioară plutonierul să se împrietenească și cum s-a obrăznicit pe urmă cînd a văzut că un poet mic român nu se înjosește să dea mîna cu un jandarm ungur. „Unde-ți sunt penele de cocoș, cinstitule?ˮ îl întreabă acuma cu mîndrie. „Ce pene? Ce cocoș? se roșește plutonierul. Eu sunt român! Nu mă cunoști? Român am fost totdeauna, dar viața-i grea și slujba...ˮ „Renegatule!ˮ strigă Titu indignat. Atunci plutonierul se-nfurie, începe să înjure pe ungu-rește și-i zvîrle cocarda tricoloră în obraz. Tînărul, scandalizat, se repede orbește să-i pună mîna în gît.. Piciorul însă îi alunecă și cade grămadă... „Ce-i cu mine? Aiurez?ˮ se întrebă Titu scuturîndu-se deodată și sărind în picioare.

Luna rîdea pe fereastra deschisă. Pe uliță, glasuri aspre se apropiau trufașe. Titu pășește la geam. Razele îi albesc fața. Două siluete negre trec bocănind. Baionetele străfulgeră în lumină, penele de cocoș se clatină trufașe, cu sclipiri de argint.

— Oooh... patrula de jandarmi! bîlbîie Titu îndurerat, parcă i-ar fi rupt o bucată din inimă, și adaogă trîntind fereastra: Visuri... visuri...

Totuși aceleași visuri îl cuprindeau îndată iar în mrejele lor, și dînsul nu li se mai putea împotrivi. Ele îl adormeau, ele îl deșteptau și-l dezmierdau apoi toată ziua, îndreptîndu-i pașii mereu spre Virginia Gherman, singura ființă care îi înțelegea deplin năzuin-țele și așteptările...

„Poate c-o iubesc?ˮ, se gîndi dînsul într-o zi, cînd îl chinuia mai tare dorința de-a o vedea.

Întîi se spăimîntă, parcă s-ar fi prins singur asupra unei fapte rele. Dar apoi se liniști. Iubirea are totdeauna un scop egoist. De aceea, la sfîrșit, îți lasă un gol în suflet. Își reamintea pe Roza... De-abia acuma își dă seama bine cît de falși au fost amîndoi. Rîvneau îmbrățișări, numai îmbrățișări. Toate vorbele umflate, căutate, numai acolo ținteau... Pe cînd Vir-ginia parcă nici n-ar fi femeie frumoasă. De-ar fi urîtă, sentimentele lui n-ar fi mai puțin vii. Asta este prie-tenia. Adevărata prietenie, întemeiată pe o comunitate de idealuri... Ca un doctor, care observă o boală asupra lui însuși, Titu își compara bătăile inimii de astăzi cu ceea ce a simțit cînd a fost îndrăgostit de Roza Lang sau de Lucreția Dragu. Și conchidea mîndru că nici nu poate fi vorba de o iubire ca toate iubirile, ci de un sentiment mult superior, zicîndu-și încîntat: „Nu există pe lume nimic mai prețios ca prietenia adevărată între un bărbat și o femeie!ˮ

Astfel cînd într-o bună zi Eugenia, mîncată de o gelozie ascunsă, îl învinui c-a venit în Lușca numai pentru că iubește pe Virginia Gherman, Titu răspunse cu superioritate:

— O, nu... nu e iubire, domnișoară! E mai mult decît iubire... E prietenie izvorîtă din aceleași năzuinți altruiste!

Și se supără că Eugenia zîmbi mîhnită și necrezătoare.

În ziua de Sf. Petru au botezat copilul și l-au numit Petre. Și au făcut veselie mare de s-a îmbătat pînă și Dumitru Moarcăș.

Pe urmă însă toate au reintrat în făgașul lor. Nici o săptămînă n-apucă să treacă și Ion găsi pricină să-și snopească iar nevasta.

Fericirea ce umpluse sufletul Anei, durerile naște-rii, se stinse repede ca aburii în vînt. Acum trebui să-și dea seama în sfîrșit că Ion o urăște și deodată se miră cum n-a înțeles-o pînă azi? Dacă nici copilașul nu l-a îmbunat, ce să mai nădăjduiască? Se uită în urmă și se spăimîntă cît a fost de oarbă. De ce s-a agățat de el, cînd el numai zestrea i-o cerea? A înșelat-o de cum s-a apropiat de ea. I-a simțit slăbiciunea și a urmărit-o ca un lup hain. Își aduse aminte cît îi vorbea de dulce la horă cînd umbla să-i sucească mintea... Prefăcătorie a fost dulceața, precum prefă.cătorie a fost pînă și îmbrățișarea lui cea dintîi, în culcușul ei de pe cuptor, pînă ce a lăsat-o însărcinată... pînă ce i-a mîncat norocul și toată viața... Acuma degeaba s-ar mai căi. Acuma e prea tîrziu...

Simțimîntul că ea e de prisos în lume începea s-o urmărească pretutindeni. De mult o bătea capul c-ar fi fost mai bine să nu fie, dar speranța copilului îi oprise pînă azi pornirile, îndemnînd-o să rabde. Mai căuta azi mîngîiere în dragostea de mamă, dar n-o găsea deplină nici aici. Cînd se întreba de ce mai trăiește, valuri-valuri de gînduri negre o copleșeau, din care numai gîngăvelile blînde ale copilașului, ce se adăpa la pieptul ei o mai smulgeau cîte un răs-timp. În curînd însă și drăgălășiile lui i se părură un îndemn plin de durere, făcînd-o să-și zică desperată; „Baremi de ne-ar strînge Dumnezeu pe amîndoi deo-dată!ˮ

Totuși necunoscutul morții o îngrozea fără să-și dea seama. Priveliștea satului, cu hotarul încărcat de rod, cu pădurile tainice, cu căsuțele împrăștiate ca niște jucării printre pomii grădinilor, parcă-i spus neau că toate chinurile vieții sunt de o mie de ori mai ușor de îndurat ca taina înfricoșătoare a beznei în care te aruncă durerea morții. Voința ei șovăia în fața porții de aramă zăvorită cu mistere, care a înghițit atîtea milioane de vieți, fără ca omul să fi izbutit a arunca dincolo măcar o privire fugară.

Vremea însă trecea nepăsătoare peste frămîntările ei. Vara se sfîrșea și lucrul cîmpului se îmbulzea. Cu leagănul în spinare suia zilnic dealurile, cărînd de mîncare muncitorilor, răsplătită mereu numai cu ocări și bătăi.

Apoi dumineca întîi din septembre, dis-de-dimineață, Ana, după ce mulse vaca și tocmai cînd strecura laptele în oalele de prins, auzi din tindă, unde era, glasul lui Macedon Cercetașu, sugrumat de spaimă:

— Domnule învățător, fă bine și ostenește puțin, că s-a spînzurat Avrum!

— Nu mai spune! răsună răspunsul învățăto-rului care se spăla în cerdac, cum avea obiceiul.

— S-a spînzurat, s-a spînzurat! repetă Macedon parcă mai speriat.

Femeia se cutremură, simțind un fior ciudat în spinare, încît îi răci inima. Ion plecase adineaori în sat... Deodată, suflecată și neprimenită cum se găsea, porni fugind spre circiumă, ca și cînd ar fi vorba de ceva unde ea nu putea să lipsească în ruptul capului, în poarta ogrăzii lui Avrum văzu de departe un cîrd de oameni care se îmbulzeau, dădeau din mîini și întindeau gîturile. Ajunse gîfîind și căută să-și facă loc prin mulțime, să vadă mortul. Se izbi însă de Ion care o întîmpină mînios:

— Da’ tu ce-ți mai bagi nasul? N-ai de lucru acasă? Ia să te cărăbănești de-aci, toanta dracului!

Ana nici nu-l luă în seamă. Se prelinse ca o șopîrlă prin vălmășagul de lume și se pomeni îndată în ogradă.

Poarta șurii era deschisă larg. O căruță de-un cal, cu roțile pline de noroi uscat, încremenise lîngă un perete cu oiștile ridicate drept în sus. De cellalt perete era răzimată o scară, cu picioarele întinse pînă la inima căruții, iar cu vîrful îngropat adînc în fînul nou și foarte mirositor care atîrna din gura podețului și se înălța pînă în căpriori. În lațul făcut dintr-un căpăstru vechi, legat de al șaptelea fuștel, atîrna Avrum, cu obrajii roșii-sfeclă, cu barba galbenă zbîrlită, cu părul ciufulit și lipit pe fruntea și tîmplele lucitoare de sudori, întors cu fața spre ogradă, privind parcă necăjit, cu ochii ieșiți din orbite, spre oamenii ce se grămădeau în poartă să-l vadă, neîndrăznind să se apropie. Gura i se strîmbase în colțul drept, iar limba, crîmpoțită între dinți, era vrîstată cu dungu-lițe alburii.

— Încă nu-i mort!... Unde-i Rifca?... Săriți de-i tăieți ștreangul! răcni Trifon Tătaru frîngîndu-și mîinile, dar fără să se miște.

— Ia taci, omule, că-i rece! răsunară cîteva glasuri ostoitoare.

Într-un semicerc de vreo cinci pași, locul în jurul lui Avrum rămăsese gol. Pe jos, sfărîmituri de fîn și de paie, găinați de gîște și pălăria spînzuratului, cu fundul în afară, arătînd căptușeala lucioasă și soioasă.

Ana tremura între oiștile căruței și nu-și putea lua ochii de la Avrum. Nu mai văzuse niciodată om mort, atît de aproape. Nu simțea nici groază, nici milă, ci doar o dorință aprigă de a citi pe fața lui taina care o împiedeca pe dînsa. Se mira cum i-a rămas ne-clintită pe ceafă tichiuța de catifea neagră, și mai ales că picioarele îi atîrnau de pămînt, cu genunchii îndoiți, iar cu mîna stingă se ținea de scară, și numai dreapta se întindea cu degetele răsfirate, parcă um-blînd să se agațe de ceva.

— Faceți loc! Hai, dați-vă la o parte! izbucniră deodată mai multe glasuri, pe cînd o mînă grea făcu vînt Anei aproape s-o trîntească în brațele spînzuratului.

— Da’ cum de nu i-a tăiat nimeni funia? Că doar nu-i cîine, ce Dumnezeu! strigă Herdelea, zbă-tîndu-se printre oameni, cu fața palidă.

Învățătorul se duse drept la scară, pipăi pieptul lui Avrum și îndată strigă poruncitor:

— E cald!... Iute!... Taie tu, Trifoane!... Țineți-l bine să nu se prăvălească!

Cîțiva țărani, încurajați, se repeziră împreju-rul lui Herdelea și, peste un minut, Ana văzu capătul căpăstrului bălăbănindu-se ușor ca o limbă de cea-sornic.

Femeia nu mai pricepea ce se întîmplă, căci mortul nu se mai zărea dintre oameni. De-abia într-un tîrziu desluși, uimită, că doi flăcăi, îndemnați de Herdelea mișcau picioarele și brațele spînzuratului, parc-ar fi vrut să-l învieze. Și ea se gîndi cu tristețe: „Ce l-or mai fi necăjind degeaba? Dac-a murit, baremi să se odihnească omul!ˮ

Țăranii glumeau și rîdeau de încercările învăță-torului care, după un răstimp, zise supărat:

— Parcă nici nu sunteți creștini, măi oameni! L-ați lăsat să moară în fața voastră, în loc să-i fi tăiat îndată funia!... S-a prăpădit numai de groaza morții, că doar picioarele-i ajungeau la pămînt... Bietul Avrum!

— Apoi cînd ți-e scris să mori, mori și din senin, c-așa a lăsat Dumnezeu! strigă primarul Florea Tancu, uitîndu-se semeț la ceilalți, ca și cînd ar fi fost sigur că pe el Dumnezeu nu-l va lăsa să moară niciodată.

Toată lumea se înghesui acuma în jurul învăță-torului, care trebuie să știe de ce s-a spînzurat Avrum. Mortul rămase uitat sub scară, cu fața în sus, cu picioarele spre poartă, cu un genunchi ridicat și cu cămașa descheiată la piept, privind cu ochii reci spre podul șurii, nepăsător de-acuma de toate. George Bulbuc, mai curios ca toți, îmbulzindu-se mereu, călcă pe gheata noroioasă a spînzuratului, se sperie, își făcu cruce și, zicîndu-și că-i semn rău, ieși în uliță.

În sfîrșit Herdelea trebui să povestească pe înde-lete ce știa. Notarul Stoessel încurcase pe Avrum să cumpere împreună Pădurea-Domnească din hotarul Jidoviței. Afacerea părea bună, deoarece notarul spu-nea că a găsit un mușteriu căruia să-i revîndă îndată contractul cu un cîștig mare, încît ei n-au să scoată nici un ban din pungă, ci doar să iscălească și să ia diferența. După ce au iscălit însă, Stoessel a început să o lase mai domol. Mușteriul cu cîștigul se evapo-rase. În schimb data cînd ei trebuiau să depună prețul pădurii se apropia. Cu cine vorbea Avrum, îi spunea ritos că afacerea e nenorocită, că toată pădurea nu face nici a cincea parte din cît au cumpărat-o... Astfel ovreiul vedea îngrozit că va fi nevoit să-și vîndă tot și să rămînă în sapă de lemn spre a putea plăti. De vreo două săptămîni era într-un hal de desperare nemaipomenit. Ieri, sîmbătă, a fost la sinagogă în Jidovița, unde toți bătrînii i-au spus că Stoessel l-a ruinat înadins. Avrum s-a dus la notar, a început să răcnească, încît la urmă Stoessel l-a dat afară în pumni, strigîndu-i: „Du-te și te spînzură dacă ești prost!ˮ A venit din Jidovița înverzit. Herdelea a vor-bit cu dînsul, căci tocmai avea să-i plătească contul pe luna august. L-a mîngîiat, i-a spus să aibă încre-dere... Zadarnic. Avrum o ținea lanț că, decît să-și piardă pămînturile și averea pentru care a muncit cu atîta trudă și decît să ajungă iar gol cum a fost cînd a venit în Pripas, mai bine se spînzură. Herdelea, firește, nu credea că vorbește serios și-l îndemna să aibă răbdare, că nu se știe ce poate aduce ziua de mîine. „Am să mă spînzur! Am să mă spînzur!ˮ răspundea însă Avrum necontenit... Și s-a ținut de cuvînt...

— Cînd îți vine ceasul, te duci la moarte cum te-ai duce la nuntă! murmură straja Cosma Ciocănaș, închinîndu-se cucernic.

Ana ascultă înfrigurată povestirea învățătorului, dar mai ales vorbele strajei o zguduiră. Se uită deodată la mortul părăsit și în minte îi răsări ca o lumină gîndul: „Ce iute moare omul cînd îi sosește ceasul!ˮ

Cu două săptămîni înainte de sorocul procesului de la tribunal, Herdelea munci o noapte întreagă să facă două scrisori frumoase, una subinspectorului Horvat, iar alta deputatului Bela Beck, istorisindu-le pacostea cu judecătorul și rugîndu-i să pună o vorbă bună unde cred dînșii că trebuiește, făgăduind în același timp că-și va împlini și pe viitor, cu un devotament îndoit, datoriile patriotice.

Era foarte liniștit și sigur că scapă. Așteptă răspunsurile răbdător, fără grije. Pentru orice even-tualitate tocmise și avocat, firește ungur, ca să facă impresie mai bună, pe Lendvay, cel cu sechestrul și licitația. Peste o săptămînă, în locul răspunsurilor nădăjduite, primi o înștiințare de la avocat că s-a interesat de-aproape, afacerea pare destul de gravă și ar fi bine să pună pe cineva să îmblînzească pe președintele tribunalului.

— Mare pișicher ungurul! zîmbi Herdelea citind scrisoarea lui Lendvay și înțelegîndu-i îndoielile. Umblă să mă mulgă de bani cît o putea mai bine. Hehe, avocatul tot avocat... Șapte piei ți-ar jupui...

Siguranța îi era de oțel. Cînd nu-i veni nici un răspuns de la protectorii lui pînă în ajunul procesului, își zise mulțumit că trebuie să fi vorbit amîndoi cu președintele, altfel desigur l-ar fi prevenit să-și caute de necazuri cum va ști.

Se înțelese cu Ion să meargă împreună la Bistrița, cu căruța lui de un cal ce-a căpătat-o în zestre. Seara îl dăscăli iarăși ce să spună la tribunal, ca să iasă toate bine. Ion nu se prea sinchisea de grija învățătoru-lui. Pe el îl durea procesul cu socrul său, care întîrzia însă mereu. Totuși asculta sfaturile lui Herdelea și se jura din cînd în cînd că are să stea el în temniță în locul dumnealui, ceea ce pe învățător îl supăra, căci i se părea o prevestire rea. Hotărîră ca Ion să declare cum că în genunchi a rugat pe Herdelea să-i scrie jalba și că Herdelea l-a refuzat de cinci ori. Atunci Ion s-a apucat și a făcut-o el singur, cu mîna lui, și s-a dus apoi din nou la domnul învățător să i-o scrie numai pe ungurește, căci el nu știe, dar Her-delea nici așa n-a vrut. În sfîrșit, fiindcă nu putea să îndure în ruptul capului nedreptatea de a fi pedepsit fără de vină, într-o seară a venit la Herdelea cu o sticlă de rachiu tare ca spirtul și au închinat și au băut pînă ce învățătorul s-a amețit bine, atunci apoi iar a scos jalba și a căzut în genunchi și l-a rugat cu lacrămi în ochi să i-o facă pe ungurește. Astfel Herdelea, amăgit de băutură și fără să-și dea seama, i-a tradus plîngerea către domnul ministru, neavînd însă nici atîta vină cît e negru sub unghie.

— Că doar chiar așa este, Ioane, nu? zise Her-delea, la sfîrșit, cu o privire blîndă și rugătoare.

— Așa-i, așa-i! aprobă Ion, dînd din cap. Ce-i drept e drept. M-ar bate și Dumnezeu să zic altmin-trelea...

Porniră în miez de noapte ca să sosească din vreme la Bistrița. Calul lui Ion alerga binișor, deși era istovit de munca cîmpului. Cînd răsări soarele, urcau tocmai dealul Dumitrei, la pas. Ion mergea pe jos, pe lîngă căruță, povestind cu Herdelea despre necazurile lui cu Vasile Baciu și cu Ana, liniștiți, parcă ar fi și uitat de tribunal... Deodată o brișcă sprintenă îi ajunse din urmă suind panta în trap buiestru de-i sfîrîiau roțile. Bra preotul Belciug, citat ca martor în procesul învățătorului. Ion își scoase pălăria, respectos, dar preotul se uită în altă parte, îmbondorit pînă peste cap într-o blană de vulpe. Brișcă dispăru curînd la cotitura cea mare din vîrful dealului.

— Rău om! murmură Herdelea acuma, simțind deodată că încrederea și siguranța i se clatină puțin în suflet.

Ion nu răspunse. Amîndoi tăcură apoi multă vreme. Calul se opintea, iuțea pașii cîte o postată bună, pe urmă se oprea singur să răsufle, pornind iarăși singur înainte. Țăranul, pe marginea șoselei, mergea cu pași mărunți, învîrtind biciul deasupra capului și îndemna calul din cînd în cînd cu cîte un „hi, cinoș, hiˮ, dar fără să se mai uite la învățătorul care, cu un zîmbet înghețat pe buze, clipea des din ochi, cuprins de o nedumerire apăsătoare. Parcă un nour de întristare s-ar fi coborît peste dînșii, aniuțin-du-i și uluindu-i.

Din vîrful dealului se deschidea o priveliște măreață. Valea Bistriței, ocrotită sub o pînză fină de ceață argintie, se deștepta din somn în mîngîierile calde ale soarelui tomnatec. Jos, în față, răzimat pe o spinare de pădure cu frunze verzi și ruginii, orașul bătrîn părea plăpînd ca o jucărie de copii, iar turnul bisericii săsești, un paznic uriaș și ursuz, îmbrăcat în straie străvechi, cenușii, mîncate de vreme.

— Uite Bistrița! zise Herdelea înviorat, în-tinzînd brațul.

— Bun pămînt... Și bine muncit! adăogă Ion rotindu-și privirea peste cuprinsul văiei bogate care părea o grădină imensă fermecată.

În răcoarea dimineții nemărginirea firii se în-fățișa mai copleșitoare și pătrundea adînc în sufletul învățătorului. În fața lumii mari ce se întindea în ochii lui, se simți atît de mic că-l cuprinse o neliniște dureroasă. Ce înseamnă el, cu temerile și speranțele lui, cu toată viața lui, în vîrtejul amețitor al vieții celei mari? Nici cît un fir de nisip pe care întîmplarea îl aruncă de ici-colo. „Dumnezeu are grije și de păsările cerului și de nisipul mării, se gîndi dînsul vrînd să-și mîngîie tulburarea și căutînd din ochi, în noianul de case din vale, clădirea tribunalului. Acolo se ho-tărește soarta viermilor!ˮ oftă apoi găsindu-l tocmai între biserica românească și cea săsească.

— Uite, finule, uite colo-i tribunalul! Îl vezi? strigă arătînd cu degetul o casă greoaie, cu două etaje și cu ferestre mici ca niște ochi vicleni.

Și de-acuma, cu cît se apropiau de oraș, cu atît încrederea i se topea. Sufletul îi tremura și totuși pe buze îi flutura un zîmbet umil, înflorit parcă de mustățile-i albe, retezate. În colțul ochilor îi licărea cîte-un bob de lacrimi, care se clătinau, dar nu se rostogoleau pe obrajii încrustați cu multe cute mărunte și subțiri ca niște desenuri măiestrite... Gîndurile îi alergau prin creieri, neobosite, mereu mai grăbite. Se mira cum a putut crede că va scăpa teafăr din asemenea bucluc? Și, cu toate acestea, nu-și făcea imputări și nu-i părea rău că a nădăjduit. Ce-ar fi omul dacă nu l-ar ajuta nădejdea în viață?

— Mi se pare, Ioane, câ o pățim urît de tot astăzi! zise Herdelea cînd trecură vama de la intrarea orașului, cu un glas glumeț, dar care aștepta o mîngî-iere.

— Acu, ce-o vrea Dumnezeu! rîse Ion gros și nepăsător.

Pe coridoarele întunecoase și întortocheate ale tribunalului valuri de oameni forfoteau, grăbiți, vorbind tare sau șoptind tainic, plîngînd și rîzînd, îngrijorat fiecare de durerea lui și nesimțitor de suferința celorlalți... Egoismul omenesc nicăiri nu se răsfață mai sfidător ca în fața dreptății. Țărani, orășeni, bătrîni, tineri, femei și chiar copii alergau, se opreau, se certau, se rugau... Și toate glasurile se adunau într-un zgomot monoton, apăsător, întrerupt în răstimpuri de cîte un țipăt ascuțit de clopoțel care chema pricinașii în sălile de judecată... În mijlocul lumii frămîntate numai avocații, cu gențile umflate de acte, pășeau siguri, mîndri, ca niște bondari într-un mușuroi de furnici speriate.

Herdelea se opri amețit în vălmășagul de oameni, înfricoșat că-i fuge pămîntul de sub picioare. Din norocire dădu curînd cu ochii de avocatul Lendvay care, zărindu-l, se apropie strigînd:

— A, bine că sosiși!... Bună ziua!... Ești al șaselea... Scăpăm repede... Curaj! Cred că ieșim bine!... Ai pus pe cineva să vorbească cu prezidentul?

Speranța profesională din vorbele avocatului îl umplu deodată de o nouă încredere. Îndată se simți iar om de seamă, de a cărui soartă atîrnă mersul lumii. De aci încolo parcă nu mai vedea pe nimeni pe coridor, ca și ceilalți. Vorbea tare cu Ion, rîdea și se supăra că nu-i vine rîndul mai degrabă.

În sala de ședințe se întări și mai mult văzînd la dreapta președintelui tocmai pe magistratul care fusese la alegerea de deputat din Armadia. Trecu mai în față și nu se ostoi pînă ce nu-și încrucișă pri-virea cu judecătorul, care, descoperindu-l, avu parcă un zîmbet în ochi. Însuși președintele, deși nu-l cunoș-tea, se uită la dînsul de cîteva ori și privirea lui parcă-i spuse: „Fii liniștit! E bine! N-ai frică!ˮ

În tot timpul procesului nu-și mai pierdu stăpî-nirea nici o clipă. Vorbi ungurește mai bine ca oricînd, explicînd, amănunțit cît e de nevinovat și adăogînd mereu că el e bun patriot. Judecătorul reclamant nefiind de față, Herdelea era sigur că n-a venit înadins ca să nu-l apese. Procurorul părea înverșunat, dar Herdelea, chiar în asprimea lui, simțea multă bunăvoință. Belciug a fost mărinimos, declarînd sus și tare că nu știe nimic de plîngerea împricinată. „Se vede cît de colo că ocrotitorii mei și-au făcut datoria cu vîrf și îndesat, săracii!ˮ își zise Herdelea, în vreme ce Lendvay perora cu foc și cu gesturi largi.

De altfel toată afacerea n-a ținut mai mult de o jumătate de ceas. Pe urmă președintele s-a sfătuit puțin cu magistratul din dreapta, s-a sculat în picioare și, în numele regelui a anunțat că Ion Pop-Glanetașu este condamnat la o lună închisoare și o sută coroane amendă, iar Zaharia Herdelea, învățător în Pripas, la opt zile închisoare și cincizeci coroane amendă. Her-delea a ascultat zîmbind mereu și numai după ce și-a auzit osînda s-a uitat împrejur parc-ar fi vrut să întrebe pe toți: ce-i asta?

— Facem apel, nu-i așa? îi șopti avocatul.

— Negreșit... apel... firește, bîlbîi Herdelea cu aceeași nedumerire pe față.

În coridor însă, în mijlocul mulțimii zgomo-toase, îl prididi deodată o slăbiciune grea. Trebui să se așeze pe o bancă, lîngă o femeie bătrînă care plîngea cu sughițuri. I se părea că toată lumea se clatină și-i era frică să nu se prăbușească tribunalul peste dînsul. Auzea însă foarte lămurit plînsetul femeiei și, pe cînd se întreba de ce-o fi plîngînd, auzi și glasul lui Ion, care se ținea după dînsul ca un cîine, dar nu putea înțelege ce spune.

— Nu-i nimic... apel... desigur... ce nedreptate! răspunse totuși lui Ion, fără să-și dea seama ce zice și fără să-și audă vocea.

Apoi se sculă anevoie, cutremurîndu-se și agă-țîndu-se de umărul țăranului.

— Am isprăvit, Ioane... Hai să mergem! murmură dînsul răgușit.

Atunci se pomeni iar cu avocatul Lendvay, care-i vorbi repede, prefăcîndu-se supărat și vrînd să-l încurajeze:

— Nu fi de loc neliniștit, domnule Herdelea! De loc! Fii sigur că la apel rămîi numai cu amenda. Bine c-a fost cum a fost. Îmi era frică de mai mult. Președintele ăsta e un ticălos fără suflet... Trebuie să te aștepți însă că sentința, deși neexecutorie, să fie comunicată autorității d-tale superioare, adică ins-pectorului. Asta înseamnă că vei fi suspendat din slujbă. Dar, firește, provizoriu. Pînă la judecarea apelului... Așa că să n-ai nici o grije, o să fie bine, căci numai sfîrșitul contează totdeauna... De, ce să faci? Greutățile pentru oameni sunt...

— Da, da... nimic... fără grije... Suspendat! bolborosi Herdelea tîrîndu-și picioarele de plumb spre ieșire.

În strada surîdea trist soarele de toamnă. După gălăgia din coridoarele tribunalului, ulița părea tă-cută și pustie, iar trăsurile rare parcă duceau morți, numai morți.

—Haidem acasă, Ioane!... Suspendat! Vezi? Suspendat! zise dînsul simțind deodată pe obraj i două șiroaie fierbinți, usturătoare. Lacrămile i se prelingeau prin mustața căruntă. Un strop îi picură pe buzele uscate, înmuindu-le ca un balsam sărat.

Ion se uită încurcat la Herdelea. Voia să-i vorbească și nu știa ce. Se scărpina în cap, înjura, bodogănea neputincios.

— Suspendat... Suspendat... mormăia mereu în-vățătorul și cuvîntul acesta răsuna atît de jalnic că Ion, deși nu-l înțelegea, încleștă pumnii și amenință furios clădirea greoaie cu două etaje și cu ferestre mici ca niște ochi vicleni.

Capitolul IX SĂRUTAREA

— Nu le-ar ajuta Dumnezeu și Maica Precista! Bată-i mînia și urgia cerului, cum te-au batjocorit ei pe tine! blestemă d-na Herdelea cînd află osînda.

— Vai de mine, ce-o să zică lumea că tata va ședea în temniță ca și Laurenț din Bîrgău! Cum să mai scot eu capul în lume, Doamne! se văita Ghighi sigură că la serata din octombre vor ocoli-o toți dansatorii.

Învățătorul încercase dintru întîi să se arate nepăsător și să se fălească chiar că are să învețe el pe domnii de la tribunal cum se împarte dreptatea... Dar sub zîmbetele lui silite, în privirea lui tristă, ca și în toată înfățișarea lui umilită și îndurerată, se vedea o înfricoșare atît de stăpînitoare că însăși d-na Herdelea, cît era de procletă la supărare, îl cruță instinctiv, vărsîndu-și focul numai asupra celor ce au judecat așa de ticălos în Bistrița.

— Te pomenești că mă mai suspendă și din slujbă! gemu Herdelea, dar abia a treia zi. Asta ar pune capac tuturor mîrșăviilor!

— O să-ajungem pe drumuri, văd eu bine că acolo o s-ajungem, din pricina unui țărănoi mișel căruia i-ai făcut numai bine! izbucni mai revoltată dăscălița, împărțindu-și de-acuma afuriseniile între Ion și ungurii de la tribunal.

Vestea condamnării lui Herdelea s-a răspîndit ca păcatul prin Armadia și de-acolo mai departe prin toate satele dimprejur. Mulți îl compătimeau, dar mai mulți spuneau în gura mare:

—Iată cum bate Dumnezeu pe renegați!...V-aduceți aminte cum a umblat contra lui Grofșoru, la alegere? Acum uite răsplata ungurilor! Să-i fie de învățătură!

Cînd îl văzură însă prin Armadia, adus puțin de spinare, cu părul mai alb, cu ochi blînzi și sfioși, cău-tînd un locșor unde să muncească dacă s-ar întîmpla să fie suspendat, chiar și Grofșoru îi strînse mîna iertător și întrebîndu-l ce mai face Titu.

Herdelea nu mai nădăjduia acum nimic bun. Era sigur că va fi suspendat și că nici de închisoare nu va scăpa. Se obișnui cu gîndul acesta, cum se obișnuiește omul cu orice durere în viață. Numai ceea ce va urma după acestea îl îngrozea și-l gonea pe drumuri neîncetat întru dibuirea unui adăpost de vreme rea. În așteptarea suspendării și venind mereu acasă cu mîna goală, cu sufletul amărît de umilințe, căuta să fie vesel și încrezător; povestea cu amă-nunte cît de bine l-a primit cutare și cutare, care i-a oferit tot sprijinul, și cît e de sigur că toată nenorocirea aceasta e spre binele lui. Ceasuri întregi se sfătuia cu dăscălița cum ar fi mai potrivit să facă: să se mute în Armadia, să intre la cutare avocat sau în cutare birou, ori să rămînă pe loc pînă i se va ridica suspen-darea, ceea ce nu poate dăinui mai mult de două, maximum trei săptămîni sau, în cazul cel mai rău, o lună de zile. Dar pe cînd d-na Herdelea se însufle-țea cu încredere, inima lui se zbătea ca o bucată de carne vie pe tocător, gîndindu-se cum a bătut pînă acuma zadarnic la toate ușile.

Într-una din zilele acestea sosi pe neașteptate Laura, singură, căci Pintea nu putea lipsi nici un ceas din Vireag, fiind tocmai vremea începerei anului școlar pe care voia să-l inagureze cu mare pompă românească.

— M-am repezit pentru o săptămână... Îmi era dor de toți! zise Laura după ce schimbă cuvenitele îmbrățișări și lacrimi cu fiecare în parte.

Din primele ei cuvinte însă simțiră toți că Laura nu mai este cea de odinioară. Mai era ea bună, blîndă la vorbă, dar fără a mai fi pasionată de micile nevoi și preocupări care cimentează și învederează unirea familiei. Știrea despre rezultatul procesului n-a mișcat-o atît de mult cît se temeau ei. Înainte ar fi jelit și s-ar fi chinuit săptămîni în șir; acuma clipi doar din gene de cîteva ori.

— Greu va fi dacă te va suspenda, tată... Eu ți-am spus, adă-ți aminte, de multe ori, să nu te tot amesteci în treburile altora și să-ți vezi mai bine de necazurile d-tale... Acuma, ce-o să se aleagă de casa asta, bunul Dumnezeu știe! zise ea cu un glas atît de rece încît Herdelea se simți mai rușinat ca în fața unui străin și nici nu-i mai răspunse.

De altfel ea începu îndată să vorbească de George lăudîndu-l pînă în cer, de greutățile lor, de planurile și speranțele lor... Cînd își aduse iar aminte că-i în Pripas, la părinții ei, căută pricină lui Herdelea pentru că n-a votat pe Grofșoru, spunînd că și George a aflat și e supărat că socrul său e un renegat. Ba mai tîrziu, aprinzîndu-se mai rău de indignare, găsi că bine i-au făcut ungurii de l-au osîndit și c-așa trebuie să pățească toți renegații.

Herdelea avu o clipă de mînie, dar și-o stăpîni repede. Așa-s copiii cînd cresc mari și se înstrăinează. Parcă el n-a fost așa? S-a dus la înmormîntarea tată-lui său, dar nu s-a deranjat niciodată să-l vadă cît a zăcut, șapte săptămîni. Și doar era numai colea, al patrulea sat. Pe maică-sa, de cîte ori vine pe aici, o cinstește, cu rachiu dulce. Încolo parcă nici n-ar fi. Grijile și dragostea le păstrează cu zgîrcenie pentru căminul lui. Atunci ce să se mire că pe Laura n-o mai dor durerile lui?... Asta-i viața. E tristă. Cine să-i schimbe rostul? Viața trece peste cei bătrîni, peste cei slabi. Viața e a celor tineri și puternici. Egoismul e temelia vieții.

Laura era însărcinată și se lăuda că are sarcină grea. Strîmba mereu din nas, se văita că-i vine rău și cerea povețe d-nei Herdelea cum să se pregătească pentru naștere... Ghighi se sfia în fața ei și-și potolea anevoie avînturile zburdalnice.

— Mult te-ai schimbat, îi zise cu o foarte ușoară imputare în glas.

— Da, simt și eu, răspunse Laura cu mîndrie neascunsă. N-aș mai putea trăi acuma cum am trăit înainte. Mă și mir cum am putut trăi aici, fără a cunoaște pe George atîta vreme!

— Și cînd te gîndești că nici nu-l iubeai și că tata și mama aproape te băteau să nu-l respingi!

— Fiindcă aveam gărgăuni în cap și-n inimă...

— Dar Aurel? întrebă Ghighi deodată.

— Copilării de care rîdem deseori cu George, zîmbi Laura. O, mult m-am schimbat, bine spuneai tu. Fata nici nu trăiește pînă se mărită. De aceea trebuiesc stîrpite fumurile din mintea fetelor...Altceva e viața! adăogă ea cu o însuflețire subită, cu mîinile încrucișate pe pîntecele ce i se rotunjea ușor sub halatul de lînă, roșu și cu broderii negre. Și copilul! murmură apoi. Copilul! Parcă de-abia acuma am și eu o țintă în lume!

Se duse o singură dată în Armadia să vadă familia Filipoiu, nașii ei. Pe urmă, de-a treia zi, începu să se plictisească și să-i fie dor de George. A cincea zi se cărăbăni, luînd și pe Ghighi, ca să fie 10 alături de ea cînd îi va sosi ceasul. Ghighi umplu de plîns trei batiste la plecare. Laura însă nici nu lă-crimă.

Bătrînii răsuflară ușurați cînd au văzut-o dusă.

— Nu mai e a noastră, am pierdut-o! zise Her-delea rămas singur cu baba lui.

— Așa-s copiii cei răi și nesimțitori, mormăi dăscălița, strivind între gene două lacrimi de amar.

În vatră sîsîiau lemnele verzi puse ca să țină focul. De afară, pe geamurile ude, străbătea lumina cenușie, ploioasă, aducînd în casă priveliștea cîmpu-lui zgribulit și pleșuvit, a satului oploșit sub pavăza bolbocirilor de fum albăstriu. Ceasornicul, agățat în perete sub portretul împăratului, țăcănea aspru, aproape amenințător. Herdelea, pe canapeaua veche, se uita gînditor pe fereastră, cu pipa stinsă în colțul gurii. Dăscălița, lîngă cuptor, pe un scaun cu speteaza înaltă, cu brațele strînse pe piept, asculta dusă vîjîitul vîntului de toamnă. Și amîndoi parcă auzeau cum trece vremea peste ei, fără a se putea împotrivi, cutremu-rîndu-se doar uneori ca și cînd ar fi frig în odaie.

— Urîtă vreme! șopti într-un tîrziu învățătorul domol, înfricoșat parcă să nu deștepte sau să nu tul-bure zgomotul surd și neîndurerat al unei mașini ce nu se oprește niciodată.

Glasul lui însă păru d-nei Herdelea atît de dulce, încît zîmbi. Locul negru al unui dinte pierdut acum doi ani o înfrumuseța în ochii învățătorului, care-i răspunse tot cu un surîs blînd, resemnat. Și zîmbetele lor, unite, înveseliră îndată casa, răspîn-dind prin toate colțurile o căldură înviorătoare. Se pomeniră vorbind de lucruri vechi, uitate, din tinerețea lor. Prezentul, cu nevoile și deșertăciunile lui, se topi ca un vis urît în vraja amintirilor... Herdelea se apropie de vatră, își dogorî mîinile la foc, mîngîie obrajii zbîrciți ai femeiei lui, o sărută ușor pe frunte și zise oftînd:

— Ei, băbucă, băbucă tot noi bătrînii...

Un ciocănit aspru în ușă făcu pe Herdelea să sară fript, ca un îndrăgostit surprins de mama iubitei... În odaia plină de căldura trecutului intră ca o vijelie care strivește tot în cale, Ion Glanetașu cu vestea c-a primit sentința.

Ion cerea mereu învățătorului să-l îndrepte cum

să facă să ia asupra lui cele opt zile de închisoare. El era împăcat și nu-i păsa de condamnare. Se bucura chiar c-a scăpat de o grije și se va putea ține numai de necazul lui cu Vasile Baciu. Fiindcă se fixase ziua înfățișării lor la judecată, Ion începea să aibă visuri urîte: ba că s-a bătut cu socrul său și a rămas dedesubt, ba că Grofșoru l-a părăsit și a trecut de partea lui Vasile, ba că Ana a cerut despărțenia și s-a mutat la tatăl ei, cu copil cu tot, lăsîndu-l pe el cu buzele umflate... Mai ales cel cu Ana i se înfipse în cap ca un șurub. Iar cînd Herdelea îi spuse c-ar fi rău dacă Ana s-ar despărți de dînsul, își schimbă purtarea față de ea, trecînd deodată de la bătăi la mîngîieri și răsfățuri, încît și vecinii se întrebară: ce-o mai fi plănuind feciorul Glanetașului?

Pe Ana însă dragostea lui n-o mai putea încălzi. Între dînșii parcă se ridicase un zid de piatră așa de înalt că nici o mînă omenească nu l-ar mai fi putut dărîma. Acuma era pătrunsă pînă în măduva oaselor că ea nu e decît o unealtă în mîinile bărbatului în care-și pusese toată iubirea și chiar viața. Conștiința aceasta o făcea nepăsătoare. Trăia, dar fără nici o nădejde, privind viața ca o povară. Muncea din greu, neîncetat, ca o mașină stricată care se învîrtește singură, duduie și se mistuie pînă ce într-o clipă neașteptată se sfă-rîmă zgomotos.

Era sfîrșitul toamnei, cu lapovițe friguroase, cu fulguiri de zăpadă din ce în ce mai dese. Zenobia pierdea vremea prin sat, pe la femei, bîrfindu-și nora ori pe alți oameni de treabă. Glanetașu își petrecea veacul pe la circiumă, mai cu seamă de cînd a murit Avrum, căci ovreica îi dădea rachiu pe datorie. Ion, din pricina harței lui cu Vasile Baciu, mai mult se găsea pe drumuri decît acasă. Astfel Ana rămînea mereu singură, cu copilașul care era rău, și cu Dumitru Moarcăș, care-i mai dădea cîte o mînă de ajutor și se plîngea că Paraschiva nu-l cheamă acasă și că va pieri printre străini. Cu Dumitru se învoiau. Nu schimbau nici trei vorbe toată ziua. Bătrînul era ur-suz, boscorodea singur, vrăjmășea găinile și le hîșîia de zeci de ori din tindă în ogradă. Iubea însă pătimaș copilul și-l legăna și-l giugiulea ca o doică. Ba de cîteva ori cît p-aci să se bată cu Ana ca să-l lase să-l înfeșe dînsul. De altfel, de cînd se adăpostise în casa Glanetașului, slăbise mai tare, tușea și mocnea ca un tăciune gata să se stingă.

Într-o zi însă Dumitru prinse atîta chef de taifas, că Ana nu mai știa cum să se cotorosească de el.

— Ce-i, vîjule, de-ți umblă gura ca o moară stricată? îi zise nevasta în cele din urmă, scăldînd copilașul. Ia seama că nu-i a bine. Ți-o fi venit ceasul morții...

— Mi-o fi venit, de ce nu? rînji bătrînul la picioarele albiei, gîdilînd cu degetul tălpile copilului care gîgîia mulțumit, cu ochii închiși, în apa căldicică. Las’ să-mi vie că am trăit destul...

— Ia mai lasă-n pace copilul, moșule, și dă-te la o parte că tot te stropesc!

Dumitru se așeză pe laviță, tăcu și apoi se porni să-i povestească din fir în păr pățania lui cu țiganii, pe care-i plăcea mult s-o povestească oricui îl asculta. Ana nu-l lua în seamă, dar aceasta pe el nu-l împiedica să-i mai spuie și alte întîmplări din viața lui, rîzînd copilărește, parcă istorisind s-ar fi reîntors aievea în tinerețea-i veselă și fără griji.

După-amiazi, cu toate împotrivirile Anei care se necăjea că o încurcă în casă de nu-și poate vedea de treburi, îi trăzni prin cap să se radă. Atîrnă o oglinjoară, pătată de muște încă de azi-vară, de bum-bul cercevelei de la fereastră, luă apă caldă într-un blid, îl puse binișor pe laviță; agăță cureaua de la cioareci în țîțîna geamului și petrecu prelung briciul ruginit, încercîndu-l în cîteva rînduri pe niște fire de păr smulse de după ureche. Pe urmă cu săpunul ce-l întrebuința Ana la scalda copilului, își mîngîie ușor barba și începu să se frece aprig prin părul aspru și rar ca țepușele... Și toată vremea gura îi torăia verzi și uscate cu atîta voioșie, că mai tîrziu și Ana se însenină și, dînd țîță copilului, întoarsă cu spatele spre el, se întinse la vorbă.

— Acu ce te mai razi și d-ta, că doar ești bătrîn și nu mai umbli după fete, îl întrerupse femeia cu 5 milă.

— Eu nu mai umblu, dar după mine umblă una... una cu o coasă mai ascuțită ca briciul ăsta... Umblă și umblă, și numai un semn așteaptă ca să facă hîrș! și să mă ducă drept în fața lui Dumnezeu, să mă judece cum și ce am dres în lumea pămîntească, mor-măi Dumitru puțin ciudat, ca un dascăl care citește la prohod.

— Și nu ți-e frică de moarte, moșule? întrebă Ana întorcînd fața spre el.

— De ce să-mi fie frică, fata moșului?... Omul trăiește ca să moară. Și cum trăiește, așa moare. Dacă trăiește rău, moartea-i bună și blîndă ca o săru-tare de fată mare. Dacă trăiește bine, ehehe, atunci și moartea-i rea și coasa nu taie și te chinuiește și te sucește mai dihai ca-n pîntecele iadului..,

— Avai, cum vorbești! făcu nevasta așezîndu-se pe marginea patului și legănînd copilul adormit.

Seninătatea cu care vorbea Dumitru despre moarte o nedumerea. Sătul trebuie să fie de viață cine e atît de pregătit de moarte. Pe ea gîndul morții și azi o mai spăimînta și-i amintea pe Avrum, în șură, cu fața-n sus, părăsit și chinuit chiar după ce a trecut în lumea cealaltă.

— Te doare rău cînd mori? întrebă ea iarăși, cu ochii mari.

Dumitru își clăbucea mereu barba. Acum se opri și se uită lung la Ana.

— Nu știu, răspunse apoi ridicînd din umeri. Poate că nu doare...

— Dar cînd te naști, de ce suferi?

— Cînd te naști?... Da-cine știe dacă suferi? Apoi așa nu știe nici omul cînd moare. Numai Dumne-zeu știe! murmură bătrînul sculîndu-se în picioare și începînd să-și radă falca stingă încetinel, căci îi tremura tare mîna.

Ana rămăsese gînditoare, cu mîinile în poală. I se păreau atît de stranii și totuși atît de adevărate vorbele moșului, încît îi era rușine că pînă azi de-abia l-a luat în seamă. În odaie nu se mai auzea decît hîrjîitul briciului și sîsîitul focului în vatră... În tindă porni deodată să cotcodăcească o găină mînioasă. Ana tresări, se gîndi că are să se trezească copilul, apoi c-ar trebui să vadă cîte ouă s-au adunat în cuibar, pe urmă c-ar fi bine să meargă să dea drumul găinei căci ușa tinzii e închisă... Dar nu se mișcă din loc. Cu ochii pironiți în spatele moșneagului, asculta scîrțîitul briciului și-i plăcea zgomotul acesta așa de mult că îndată nu mai auzi nici găina, nici vîntul care zgîlțîia ferestrele, nici picurii de ploaie care pliceau în geamuri.

Dumitru se întinse brusc din șale și se întoarse spre ea cu fața jumătate rasă, jumătate umflată de clăbuci albi.

— Anuță, Anuță... mor! bîlbîi dînsul lăsîndu-se pe laviță, cu briciul deschis ca o furcă în degetele dreptei și cu un surîs blînd în privire.

Femeia sări năucă în picioare, fără să înțeleagă bine.

— Luminare... șopti mai încet moșneagul.

Gura îi rămase deschisă, neputîndu-și sfîrși gîndul. Ana îi văzu toți dinții de deasupra și gingiile goale dedesubt, strînse parcă într-un rîs nepăsător.

— Moșule... vai de mine! bolborosi nevasta zăpăcită și fulgerîndu-i prin minte: „Zice că moare și parcă rîde!ˮ...

Apoi deodată fugi afară, în ogradă, în ploaia bătută de vînt, lăsînd ușile deschise larg și frîngîn-du-și mîinile se porni să țipe desperată:

— Tulai!... Săriți!... Tulai!... Moare!... Tulai!...

Găina zbucni afară din tindă, cotcodăcind speriată și se repezi tocmai în vîrful gunoiului din dosul casei... Floarea lui Macedon Cercetașu, de peste drum, auzi țipetele Anei și veni îndată crezînd că iar a bătut-o Ion.

— Moare... moare badea Dumitru! strigă Ana mai potolită puțin la apropierea unui suflet omenesc.

Găsiră pe Dumitru rece, rostogolit jos de pe laviță. Mîna dreaptă cu briciul o ținea în sus, parcă în clipa cînd a căzut s-a ferit să nu se taie. În ochii holbați, cu lumina înghețată, rămăsese înscrisă o dorință mare, iar pe bazele întredeschise parcă mai flutura șoapta „lumînareˮ.

Floarea se cutremură, se închină și zise:

— Aprinde fuga o lumînare!... Doamne ferește! A murit ca un păgîn, fără lumînare!

Pînă aprinse Ana o lumînărică de ceară, cealaltă se căzni să-l ridice pe laviță. Nu izbuti.

— E greu ca bolovanul, Doamne iartă-mă! murmură ea făcîndu-și iar cruce.

Peste cîteva clipe sosi și soacra primarului, din vecini. Îi luară briciul din mîna înțepenită și apoi toate trei, îl așezară pe laviță, cu luminarea aprinsă la căpătîi. Macedon Cercetașu, picînd mai tîrziu, se grăbi să radă obrazul pe care mortul nu mai apu-case să și-l radă singur.

Pe urmă încetul cu încetul casa se umplu de femei și bărbați. Tocmai cînd se sfătuiau cu toții cum să-l scalde și să-l îmbrace, năvăli și Paraschiva, o femeie c-o față ce parcă mereu rîdea, deși veșnic era mînioasă și trîntea și răbufnea ca un voinic.

— Va să zică-i adevărat c-a murit, ai? zise ea înghesuindu-se printre oameni. Nu degeaba i-am spus eu c-o să-l trăznească Dumnezeu, nu, nu! Uite-l că s-a prăpădit ca cerșetorii, de încurcă lumea și după moarte!... Dar oare cum o să-l duc eu de-aici, păcatele mele!

În fața mortului începu să bocească foarte jalnic, fără lacrămi, ca să arate lumii durerea ei mare. Boci astfel cîteva minute, frecîndu-și ochii cu pumnii pînă-i roși, și strîmbîndu-se ca o maimuță indignată. Apoi deodată, se opri, oftă cu poftă și zise în gura mare:

— Vai de mine ce-am mai plîns!... Uf! M-a apucat și durerea de inimă!

Și pe urmă îndată păși lîngă mort și-l căută prin buzunarele pieptarului de oaie. Găsi bășica de tutun de care atîrna scobitoarea pentru luleaua ce se ascundea în cellalt buzunar. Ridică pieptarul șt deschise chimirul, dar nu-și putu vîrî mîna. Îl descheie încet, puse șerparul pe masă și, scormonindu-l bine, dădu peste un bilet de cinci zloți, învelit într-o hîrtie boțită. Răsturnă chimirul, îl întoarse pe dos și, nemai-descoperind nimic, sări țipînd:

— Uitați-vă, oameni buni, cum și-a bătut joc de mine, care l-am strîns de pe drumuri, și l-am spălat, și l-am îngrijit ca pe-un om de omenie!... Uitați-vă! Cinci zloți!... A vîndut jidovului bunătatea de căsuță a băut bănișorii și eu am rămas cu cinci zloți pentru toată truda mea cea mare!

— Taci, lele Paraschivă, că-i păcat!...

Paraschiva se aprinse și mai avan și, zărind pe Ana se năpusti la ea:

— Să tac, ai?... Să tac, că vouă ce vă pasă dacă i-ați luat ce-a fost mai bun!... Nu vă satură Dumnezeu de rîvniți și la sărăcia altora, dare-ar Dumnezeu să vă îngropați cu ce i-ați luat!

Ana roși și nu putu răspunde, îndîrjiud mai rău pe Paraschiva, care răcni:

— Mi-ați furat bănișorii, tîlharilor! Mi-ați mîncat sudoarea bătrîneții, nu v-ajute Maica Domnului și...

Intră Ion, venind, din Armadia, necăjit, căci Grofșoru îl gonise și-i spusese să nu mai calce pe la dînsul pînă-n ziua procesului; pe drum aflase c-a murit Dumitru și se supărase mai tare gîndindu-se că va trebui să cheltuiască cu înmormîntarea. Paraschiva deschise gura să-l ocărască și pe dînsul...

— Ieși afară, becisnică! mîrîi Ion scurt, apu-cînd-o de spate și repezind-o tocmai în ușă.

Paraschiva se opri și în tindă, și-n ogradă, și-n uliță, și se răcori afurisindu-i în toate chipurile, dar în sfîrșit se cărăbăni, înnodînd bancnota în colțul năframei și punînd-o bine în sîn, mulțumită totuși c-a putut salva măcar atîta și că i-a înjurat cum li se cuvine.

Ion înnegri de necaz aflînd că Paraschiva a găsit cinci zloți în chimirul mortului și era mai să pleznească pe Ana c-a lăsat-o să-i șterpelească. Dar Ana nu se mai sinchisea de amenințările lui. În urechile ei răsunau vorbele moșneagului și-n ochi păstra numai înfățișarea lui senină și mulțumită din clipa morții...

Iarna veni brusc ca o furtună. Tot pămîntul se albi într-o singură noapte. Pe urmă dădu un ger cumplit de pîrîiau gardurile înghețând, iar focul în vetre troznea și scuipa scîntei. Zăpada cădea mereu, cînd în fulgi grei, leneși, care întunecau văzduhul, cînd în bobițe mărunte, aspre, vîltorite de viscole năpraznice.

Într-o zi, cînd ningea mai vrăjmaș, pe laprînzul cel mic, Vasile Baciu, îmbrăcat cu cojocul alb de oaie, cu căciula albă de miel înfundată pînă pe ochi, ieși din casă, hotărît să sfîrșească cu Ion. În viața lui, deși era om aproape de cincizeci de ani, n-a umblat pe la judecăți; ș-acuma poimîine are înfățișare cu ginere-său. S-a ținut, s-a împotrivit, că doar-doar îl va înmuia. Cu cît se apropia însă sorocul, cu atît frica i se încuiba în inimă. S-ajungă el la bătrînețe să-l mănînce proce-sele și avocații! I se părea o rușine nesuferită. Numai derbedeii bat drumurile judecătoriilor. Mai bine să-și dea și sufletul din oase decît să mai meargă așa înainte.

Se opri la poarta Glanetașului și, oftînd o dată greu, strigă:

— Măi Ioane!... Ioaneeee!... Acasă ești?

Nu-i răspunse nimeni. De subt acoperișul de paie care gemea de povara zăpezii de două palme, de sub 25 streșinile tivite cu țurțuri sclipitori de gheață și prin crăpăturile ușii închise răbufnea un fum vînăt ce se împrăștia îndată în șuierele viscolului. Trecu un răs-timp bun. Apoi în ușa tinzii se ivi Ion, în capul gol, întrebînd:

— Cine-i?

— Eu, eu, făcu repede Vasile. Ia hai cu mine, Ioane, pînă-n Jidovița! adăogă pe urmă după o scurtă șovăire, cu un glas parcă vorbele îl înecau.

Ion stătu cîteva clipe nedumerit.

— Da’ ce-i cu Jidovița? grăi dînsul, privindu-l bănuitor.

— Vii ori nu vii? se răsti atunci Baciu peltic din pricina mustăților înghețate. Că n-am vreme acum să mă sfădesc cu tine...

— Bine, socrule, stai că viu! răspunse Ion dispă-rînd un minut, în vreme ce bătrînul se înțepeni în mijlocul drumului, răzimat în bățul ce nici nu se vedea de sub cojoc.

— Hai că-s gata! murmură ginerele revenind cu sumanul între umeri.

— Hai!

Se măsurară o clipă cu priviri dușmănoase. Apoi porniră vajnic ca doi oameni care se duc într-o bătălie pe viață și pe moarte. Ninsoarea aspră îi pleznea peste obraji, îi înțepa în ochi, iar vîntul le sîsîia în urechi, amenințător. Mergeau alături, cu pași întinși, pîndin-du-se cu coada ochiului parcă s-ar fi temut unul de altul. Zăpada scrîșnea sub opincile lor. Hotarul întreg era alb ca un giulgiu curat; numai ici-colo cîte-un pom pădureț, înnegrit de frig își frîngea trupul cerînd ajutor... Cișmeaua-Mortului se făcuse o încolăcitură de gheață peste care o vinișoară verzuie de apă se pre-lingea totuși înfruntînd gerul. Pădurea-Domnească,. gîtuită de omăt, cu copacii desfrunziți, goi și subțiri,, plîngea și gemea, implorînd parcă mila celor doi băr-bați ce mergeau suflînd greu, tăcuți, cu fețele năpădite-de promoroacă.

Ion ghicise că socrul său caută o învoială și se gîndea mereu să nu-l biruie cu vreun nou vicleșug.. Ar fi vrut să-l descoase, dar îngrijorarea nu-i dădea răgaz să găsească cuvintele potrivite.... Apoi Vasile Baciu tăcea și uneori mormăia ca un urs scormonit din somn. Acum îi părea rău că s-a pornit să-și dea averea de bunăvoie și, apropiindu-se de Jidovița, îl bătea gîndul tot mai stăruitor să se întoarcă acasă și să lase să hotărască judecata. Vîntul sufla din față și-l zgîlțîia parcă înadins și-l îndemna să-și ia seama pînă mai e vreme.

Sosiră la ultima cotitură de drum. Se iveau coperișurile încărcate de zăpadă și mai ales casa cea dintîi pe mîna dreaptă, înaltă, cu ferestre mari, cu pereții galbeni. Era casa notarului și cancelaria comunală. Vasile Baciu simți o strîngere cruntă în inimă și se opri brusc. Din hornul înalt, subțire, se ridica un nour de fum gros și negricios pe care nici viscolul nu-l putea împrăștia, ci trebuia să-l învîrtească mai întîi și apoi să-l trîntească, uluit, pe coasta de mesteacăni ce pornea pieziș chiar din spatele casei. Vasile suflă pe nări, se uită furiș după Ion care-l întrecuse cu vreo doi pași, fără să bage de seamă că s-a oprit, și apoi porni iar înainte bombănind furios.

Cînd să intre în Jidovița, ginerele întrebă cu glas foarte răgușit:

— Da’ unde ne ducem, socrule?

Vasile Baciu mai făcu cîțiva pași, fără a-i răs-punde, și pe urmă cîrni în curtea cancelariei, urmat de Ion. Urcară scările de piatră scuturîndu-și opincile. În coridorul larg vîntul adunase un noian de omăt. Da ușa cu geam Vasile se opri. Vru să ridice mîna să apese clanța și parcă mîna-i era moartă ori clanța aprinsă, își scoase căciula și o bătu de genunchi. Se liniști și deschise totuși.

Intrară în biuroul practicantului, care servea și drept cancelarie pentru țărani; în odaia notarului nu se primeau decît domnii și fruntașii satelor ce țineau de circumscripție.

Rămaseră amîndoi lîngă ușă, scuturîndu-se în-tr-una de zăpadă. În biurou era numai practicantul Hornstein, încovoiat peste un registru în care scria cu o gravitate solemnă și cu obișnuita-i tremurare din cap, și straja din Sărăcuța, lîngă soba de teracotă,, încălzindu-se cînd în spate, cînd în față.

— Trebuia să vă scuturați afară, nu să umpleți cancelaria de omăt! mormăi practicantul într-un tîrziu, strîmbînd mîndru din nas și fără a ridica ochii din registru.

Vasile Baciu vru să vorbească, dar nu știa cum să înceapă, încurcat mai rău de dojana funcționarului. Tăceau toți. Se auzea scîrțîitul chinuit al peniței practicantului și bîzîitul unei muște mari, trezită din 15 somnu-i de iarnă, care zbura speriată de pe un perete pe altul, negăsindu-și locul.

— Ce poftiți? vorbi Hornstein după o pauză lungă, mîngîind cu tamponul și privind cu admirație ceea ce scrisese. Pe urmă întoarse pagina cu băgare de seamă și o netezi cu palma. Capul îi tremura mereu, buza de jos, mai groasă și scoasă în afară, se subție o clipă, mușcată de niște dinți foarte albi, în vreme ce, după ureche, tocul amenința întocmai ca o suliță gata să străpungă. Iute-iute, că eu n-am vreme să aștept pînă diseară! Trebuia să vă socotiți de afară ce vreți, îi grăbi practicantul, luînd tocul de la ureche și potri-vindu-l între degete.

— Domnul notar nu-i acasă? întrebă Vasile cu o licărire de nădejde că poate lipsește notarul și astfel nu va mai da nimic.

— Domnul notar are de lucru... Puteți să-mi spuneți și mie ce vreți, zise Hornstein, jicnit că țăranii mai întreabă de notar, deși îl văd aci pe dînsul care cunoaște lucrările de biurou tot așa de bine ca și Stoessel.

Se făcu iar tăcere. Vasile Baciu se muta de pe un picior pe cellalt, muncit de gîndul să iasă afară, să lase toate baltă, întîmple-se ce s-o întîmpla. Totuși zise pe urmă:

— Am face un contract, domnișorule... așa...un contract...

— Bine. Stai jos! pufni practicantul supărat. Du-te, măi strajă, cheamă pe domnul! Spune-i că-i un contract! Auzi?

Se așezară pe o bancă, unul lingă altul. Și amîndoi se uitau gînditori la Hornstein, a cărui peniță scîrțîia parcă mai aspru, pe cînd musca bîzîia acuma mulțu-mită, lipită pe soba caldă, ca o pată de cerneală pe o coală ministerială.

— Ce contract vrei, Vasile? zise notarul intrînd repede, cu pălăria moale pe ceafă, frecîndu-și mîinile și trecînd drept la sobă, să se încălzească. Iar vrei să mai dai ceva ginerelui? adăogă apoi cu un zîmbet, văzînd și pe Ion.

Stoessel era un bărbat de vreo treizeci și cinci de ani, cu ochii mici, negri și vioi, care se învîrteau șireți în orbite, cu nasul gros și cu urechi mari. Avea totdeauna o vorbă bună sau o glumă pe buze și de aceea țăranii îl iubeau, măcar că era ovrei.

Vasile și Ion se sculară în picioare. Zîmbetul notarului alungase parcă deodată toată mohoreala din inima lui Vasile. Vorbi deschis cu fața înseninată, ca și cînd ar fi fost vorba de un bilet de vite:

— Apoi ce să facem, domnule notar? Trebuie să ne învoim, c-așa-s vremurile... Ce să mai cheltuim cu judecăți, cu drumuri...

— Da, da, prea bine, aprobă Stoessel scoțînd pălăria și așezîndu-se pe un scaun în fața practicantului care scria netulburat.

— Amu eu am îmbătrînit și cine știe cîte zile m-a mai ține Dumnezeu... Am muncit destul și m-am trudit. Amu-i rîndul tineretului... Noi am isprăvit cu lumea... Nu zic bine?

— Bine, bine!

— Așa că m-am gîndit să le mai dau și ce mi-a rămas, să știu cel puțin că am dat tot și nu mai am nici o grije, sfîrși Vasile cu un surîs trist, privind drept în ochii notarului.

— Am înțeles... Și cîte locuri sînt?

— Apoi opt ar mai fi, domnule notar! interveni brusc Ion. E porumbiștea cea mare din Lunci, apoi patru delnicioare cu ovăs în Zăhată și apoi trei holde de primăvară în hotarul Săscuții... Dar mai e și 15 casa, și...

— Iacă, dînsul le știe mai bine ca mine, zise bătrînul cu același zîmbet trist, dar cu glasul mai aspru.

— Dar tu din ce-o să trăiești? întrebă notarul scobindu-se în dinți cu unghia lungă și îngrijită de la degetul cel mic.

— Oi trăi și eu cum a vrea Dumnezeu, murmură Vasile coborînd ochii în pămînt.

— Asta-i ceva problematic... Oprește-ți și tu baremi folosința pînă la moarte... Ce-i în mînă nu-i minciună! zise Stoessel acuma serios.

— Apoi doar nici noi nu sîntem păgîni, domnule notar, sări Ion, dar, întîlnind ochii batjocoritori ai notarului, se opri scurt, parcă i-ar fi retezat glasul c-un fir de ață.

— Tot, tot... să se isprăvească! zise iar Vasile înăbușit.

Stoessel ceru practicantului formularele trebuin-cioase, puse pe Ion să iscălească pentru el și pentru Ana, iar Vasile, neștiind carte, apăsă cu degetul pe cruce.

— De bunăvoie, Vasile? mai întrebă notarul însemnînd într-un carnet.

— De bunăvoie, vezi bine că de bunăvoie! zise Baciu înfuriat deodată și de-abia stăpînindu-se.

— Așa... Peste cîteva zile e gata, încheie Stoessel frecîndu-și mîinile. Apoi, bătînd pe Vasile pe umăr, adăogă glumeț: Și uite-așa, ai venit aci om bogat și acuma pleci cerșetor! Haha...

Amîndoi țăranii se întunecară. Gluma notarului îi izbise drept în inimă. Ieșiră și se abătură la circiuma Zimălei. Mai ales Vasile simțea o sete usturătoare care-i răscolea sîngele... Circiuma era goală, căci afară vifornița fierbea mai mînioasă. Băură un răstimp tăcuți. Ion apoi, văzîndu-l tot nepotolit, începu să-i spuie să n-aibă nici o grijă că vor trăi împreună ca în rai. Vasile ascultă multă vreme, iscodindu-l însă neîncetat. în ochii ginerelui biruința strălucea atît de ațîțătoare că, în curînd, Vasile o simți pătrunzîndu-i în creieri și clătinîndu-i temeliile.

— Tîlharule, tîlharule, m-ai lăsat pe drumuri! izbucni deodată Vasile Baciu, otrăvit de furie, și-și înfipse mîinile în gîtul ginerelui.

Ion, liniștit, parcă ar fi așteptat de mult atacul, se smulse din strînsoarea bătrînului, ș-apoi îi trînti numai un pumn în piept, dar atît de zdravăn că îl doborî de pe scaun.

— Mi-ai furat pămîntul, hoțule! M-ai omorît, hoțule! urlă Vasile furios și neputincios, tăvălindu-se pe podelele murdare.

Înfierbîntat de mulțumire, Ion plăti și plecă acasă prin viscol, nepăsător. Bătrînul însă se așeză la băutură, amărît de moarte, povesti Zimălei ce a pățit cu tîlharul și sfîrși jalnic:

— Am rămas cerșetor...

Fiindcă suspendarea întîrzia, în sufletul lui Her-delea se furișă încetul cu încetul iar o rază de încredere. Optimismul omului nu e în stare să-l stîrpească nici o cruzime a vieții. Se gîndea că desigur subinspectorul Horvat, primind înștiințarea tribunalului, și-a adus aminte de serviciile patriotice ale lui și a pus la dosar chestia suspendării pînă la pronunțarea apelului care îl va spăla de orice vină.

Cu atît mai mare îi fu mirarea și durerea cînd pe la sfîrșitul lui noiembre i se aduse înștiințarea oficială că, în urma deciziunii tribunalului, este suspendat din serviciu pe timp nelimitat și că domnul Nicolae Zăgreanu îl va înlocui cu începere de la întîi decembre.

— Ei, nu-i nimic... Parcă nu mă așteptam? zise Herdelea îngălbenit și tremurînd. Eram doar sigur... Mă mir c-a întîrziat atîta...

Dăscălița plînse amarnic. Ea avea presimțirea că au să moară de foame acum la bătrînețe. Se mîngîia numai că nu sunt acasă copiii, care desigur s-ar topi de rușine. Herdelea, ca s-o liniștească, minți că chiar mîine, dacă vrea, poate să ia o slujbă la un avocat sau oriunde. Apoi se răcoriră ocărind pe Zăgreanu, parcă numai el ar fi pricina nenorocirii lor. Îl cunoșteau. Era băiatul unui țăran cărăuș din Armadia, absolvent al Școalei Normale de stat din Deva. Îl lăuda toată lumea, căci avusese bursă de la stat și ieșise totdeauna întîiul în clasă. Se zicea că-l protejează mult subin-spectorul, căruia i-a fost recomandat special de către directorul Școalei Normale și care i-a făgăduit să-l propună ministerului în cel dintîi loc vacant, deoarece tînărul nu voia să se înstrăineze din județul lui. Îl cunoșteau și fetele. Încercase chiar să facă curte Ghi-ghiței și-i trimisese de la Deva cîteva ilustrate.

A doua zi Herdelea se repezi în Armadia să caute neapărat o slujbă. Seara se întoarse acasă vesel, cu un teanc de hîrtii la subțioară. Îi dăduse Stoessel să-i facă niște contracte rămase în urmă.

— Vezi, babă, că nu ne lasă Dumnezeu? strigă învățătorul însuflețit. Foarte de treabă notarul... El singur mi-a oferit cînd a văzut că am fost suspendat... Ș-apoi să mai zică lumea că ovreii nu-s oameni de inimă! Dintr-atîția români gînditu-s-a vreunul la mine?

La întîi decembre, dimineața, Zăgreanu bătu la ușă. Venise să-și ia școala în primire. Doamna Herdelea îl măsură cu o privire atît de dojenitoare că tînărul se încurcă, își ceru mii de scuze că el nu-i de vină și-i pare foarte rău, dar... Era de-abia de douăzeci și doi de ani, subțirel, cu obrajii de fată, puțin palizi, cu ochii albaștri, sfioși și cu o frunte deschisă, cumin-te... Nu-l pofti nimeni să șeadă. Tocmai fiindcă părea simpatic, dăscălița îl urî mai mult, zicîndu-și că, după ce a scos pe Herdelea din pîine, acuma se mai și preface... Herdelea, ca un coleg mai bătrîn, încercă să glumească cu dînsul, deși în suflet era zdrobit. Numai de clipa cînd va trebui să se despartă de școală i-a fost frică. Și iată c-a sosit și clipa aceea.

Porniră împreună spre școală. De ce se apropiau, de aceea Herdelea părea mai vesel și de aceea inima lui gemea mai sfîșiată. Spunea rîzînd cît se bucura că mai scapă puțin de povara școalei, după ce și-a tocit plămînii treizeci și atîția de ani cu atîtea sute de copii nebunateci, ci în gînd își zicea că nici o meserie nu-i mai frumoasă pe pămînt ca aceea de-a desțeleni mintea tinerelor vlăstare omenești.

Cînd intrară în școală, gălăgia zburdalnică amuți și copiii săriră în picioare. Herdelea îi cuprinse pe toți șasezeci într-o privire duioasă, parcă toți ar fi fost trup din trupul lui. Apoi, într-o tăcere întreruptă doar de cîte-o șoaptă speriată sau de vreun rîs înfundat, Herdelea predete tînărului cheia dulapului cu biblio-teca și arhiva școalei. Și în vreme ce Zăgreanu răsfoi prin condici, bătrînul, cu inima strînsă, își mai aruncă ochii la copiii nedumeriți, la pereții împodobiți cu ta-bele colorate, la băncile murdare și crestate de mîinile ștrengarilor care au trecut prin ele, la mașina de socotit, pînă și la ulcica albastră de băut apă așezată pe cofița cu capac în dosul tablei de scris... Își petrecu mîna prin păru-i argintiu. Trebui să facă sforțări să nu-l podidească lacrimile... Pe urmă își luă pălăria și dădu mîna cu Zăgreanu care strigă sever, pe ungurește:

— Sculați!

Mergînd spre ușă nu mai avu puterea să se uite la copii, Zăgreanu îl însoți în capul gol pînă afară... Herdelea rămase singur în curtea școalei. Auzi zgo-motul șederii elevilor. În uliță se opri iar, cu ochii la harabaia cea lungă și albă, pe care a crezut-o a lui și în care a lăsat mai mult de cincisprezece ani din viața lui... Glasul ascuțit, poruncitor al noului învățător răsuna acuma într-însa, ștergînd urmele străduințelor lui... Nu se mai putu stăpîni. lacrimile îi ardeau obrajii.

Cîteva zile parcă avu o piatră pe suflet. Mai cu seamă dimineața, cînd clopotul chema copiii la școală, îl cuprindea un dor chinuitor. Stătea în fereastră, cu privirea spre locul unde era școala, și i se părea că aude sosind copiii veseli, gălăgioși, și-i vede bătîndu-se cu cocoloși de zăpadă, cu obrajii îmbujorați... Apoi deodată se cutremura. Pe uliță trecea grăbit Zăgreanu, cu pălăria pe ochi, venind din Armadia, de-acasă, cu un pachețel în mînă, merindea pentru dejun. Tînărul învățător se uita foarte atent la casa bătrînilor, să-i salute respectuos dacă ar zări pe cineva. Herdelea însă se retrăgea repede înapoi din fereastră, se plimba prin odaie abătut și posomorit.

Începu să bată iar drumurile Armadiei, fără multă speranță, în căutarea unei slujbe, numai ca să liniștească pe doamna Herdelea care nu înceta cu presimțirile ei sinistre. Cînd se zbătea mai greu, veni Ion, în după-amiaza zilei în care fusese cu Vasile în Jidovița.

— De-amu pot sta la gherlă ș-un an, necum o lună! zise dînsul atît de vesel cum nu se mai pomenise de aproape doi ani de zile.

Voia să oprească procesul cu socrul său și îndeo-sebi să nu mai plătească nimic lui Grofșoru. Herdelea îl lămuri că trebuie să meargă la judecătorie să declare că s-au împăcat. Pentru atîta lucru n-are nevoie de avocat. De altfel Grofșoru poate să-i ierte ceva din preț, dar să se ducă negreșit să-l roage și să-i spună să nu se mai obosească la înfățișare.

— Știi ce, nașule? Hai și dumneata cu mine, baremi să facem isprava întreagă! strigă Ion mai bucuros.

Herdelea se uită lung la țăranul care l-a tîrît în atîtea buclucuri. Propunerea îl minuna. Adică să meargă la Grofșoru, tocmai el care l-a vrăjmășit în alegeri, el care ar putea zice că l-a trîntit, din pricina căruia azi nu e deputat! Iacă, la asta nu s-a gîndit nici o clipă. Îl saluta pe Grofșoru, ca și înainte, și Grofșoru îi răspundea, dar atît. Adevărat că i-a dat mîna o dată, după nenorocirea lui de la tribunal; aceasta însă n-a schimbat întru nimic legăturile dintre dînșii. În Armadia sunt patru avocați; la trei a umblat și a cerut un locșor de scriitor, firește zadarnic; la al patrulea nici n-a îndrăznit să viseze, căci era Grofșoru... Și cu toate acestea. Ion are dreptate, de ce nu s-ar duce? Cu parul n-are să-i dea în cap.

— Dacă-mi plătești cinci zloți, merg, finule, cum să nu merg, răspunse Herdelea hotărît.

— Plătesc, nașule, că mai voios îți dau dumitale cinci, decît să-i dau lui de pomană cincizeci! făcu Ion bătînd palma.

Victor Grofșoru era om deștept și șiret ca toți politicianii între care rîvnea să ajungă. Văzînd pe Herdelea în sala de așteptare, stătu două clipe pe gînduri și apoi merse spre el cu mîna întinsă:

— A, adversarul meu!... Ei, bine-ai venit!... Degeaba, tot al meu ești dumneata, oricît m-ai combătut odinioară!... Dar ce-are a face plitica! S-o dăm încolo... Ia spune-mi mai bine ce vînt te-aduce? Adică, vino-n birou! Te rog!... Să stăm de vorbă două minute.

Îl luă de braț și-l duse în cabinetul său, mobilat luxos ca să facă impresie clienților. Îl așeză într-un fotoliu englezesc, îi oferi o țigară... Herdelea era atît de zăpăcit că puse țigara cu focul în gură.

— Te ascult! zise Grofșoru zîmbind mulțumit de încurcătura învățătorului. Spune-mi tot ce te doare și te asigur că am să fac tot ce se poate.

Grofșoru, țintind să-și sporească din vreme simpa-tiile în vederea viitoarelor alegeri, era într-adevăr ho-tărît să mulțumească pe Herdelea cînd i se va prilejui. Astfel cîștiga un partizan și în același timp se ridica în ochii întregului ținut... Cum să nu se aleagă deputat acela care întinde o mînă de ajutor chiar și adver-sarului de ieri?

Deși uluit, Herdelea se gîndi deodată că, deoarece Grofșoru se arată atît de binevoitor, ar fi mai bine să-și dezvăluie necazurile lui și să dea dracului pe Ion. Dar nu îndrăzni și spuse advocatului c-a venit pentru finul său. Grofșoru, spre a-i dovedi bunele sentimente, declară îndată că renunță la jumătate din onorarul convenit, adăogînd însă de mai multe ori, foarte prietenește: „Numai în hatîrul dumitale, numai pentru că mi-o ceri dumneataˮ.

Herdelea bîlbîi mulțumit și se sculă. Iar se gîndi să vorbească și de necazul lui și iar i se înăbuși în gît rugăciunea. Stătea umil și abătut, nevrînd să plece pînă nu va încerca și totuși nesimțind nici un fel de curaj în inimă. Atunci Grofșoru îi zise deodată:

— Am auzit ce pătimești cu ungurii dumitale... Foarte trist... foarte, foarte trist... Nu-ți închipui cît te compătimesc...

Învățătorul se uită înspăimîntat la dînsul parc-ar fi vrut să-i ceară iertare.

— Trebuia să vii la mine cu procesul! Eu te scăpăm... Rău ai făcut că m-ai ocolit...

Grofșoru tăcu, așteptînd să-l roage, ca astfel să aibă prilejul de-a fi mărinimos. Herdelea înțelegea bine, se căznea și totuși, nu putea scoate nici o vorbă.

— Ai s-o duci greu fără leafă, reluă Grofșoru după o pauză. O, îmi închipuiesc... foarte greu...

Iar mai așteptă și, neprimind nici un răspuns, urmă brusc:

— Eu din parte-mi sunt gata să te ajut... N-am nimic împotriva dumitale, căci eu nu-s răzbunător... Ș-apoi, mai ales, suntem români, așa-i?... Dacă vrei îți pot oferi un loc de scriitor în cancelaria mea... Știu că ești priceput în lucrările de birou... De la Anul nou, de pildă, cu plăcere... În privința salariului cred că o să ne învoim... Știu că ai greutăți și...

— Domnule Grofșoru... eu... nu... acuma... lartă-mă! lartă-mă! murmură deodată Herdelea cu ochii plini de lacrămi. Iartă-mă!... Nu-s vrednic.

Se clătină pe picioare. Fața-i era înseninată de bucurie. Nu îndrăznea însă să clipească din ochi de frică să nu-i curgă lacrimile pe obraji.

Grofșoru simți toată emoția acestui suflet muncit și bun, și fu cuprins de compătimire adevărată. Îi apucă mîna dreaptă și i-o strînse călduros cu amîndouă mîinile. Apoi îl bătu frățește pe umăr, șoptindu-i înduioșat:

— Curaj! Curaj!... Românul nu piere!

Pînă-n Pripas, Herdelea alergă mai mult decît merse, ca s-ajungă mai repede, să spună „babeiˮ lui vestea cea bună. Și pe drum vorbi lui Ion numai despre Grofșoru cu atîta însuflețire parc-ar fi vorbit despre Dumnezeu.

— Nu există în toată Buropa alt om ca Grofșoru, auzi tu, Ioane? îi striga după fiecare replică.

Doamna Herdelea îl puse să-i povestească de cinci ori din fir în păr, tot, tot: ce i-a vorbit, cum i-a făgăduit, cum era îmbrăcat... Apoi plînse cu hohot de bucurie și numaidecît zise o rugăciune specială pe care și-o mai amintea din copilărie, pentru oamenii binefăcători, implorînd fierbinte pe atotputernicul să-i hărăzească lui Grofșoru sănătate, noroc și înde-plinirea tuturor dorințelor.

— Și tocmai pe omul ăsta l-am combătut eu la alegere, de dragul unor unguri blestemați!... Îmi vine să mă izbesc cu capul de toți pereții! se văita învățătorul, ros de remușcări.

— Mare prost ai fost bărbate, așa este! zise dăs-călița ștergîndu-și gura cu dosul mîinei. N-ai vrut tu să mă asculți pe mine... Dar Dumnezeu a auzit rugăciunile mele și nu ne-a lăsat...

Viața i se părea un vis lui Titu în Lușea de cînd se apropiase de Virginia Gherman. Cu nimeni nu se înțelesese încă atît de bine, nici cu prietenii din Armadia, nici chiar cu surorile lui, cum se în-țelegea cu învățătoarea aceasta deșteaptă și încîntă-toare. Fata notarului Cîntăreanu îl plictisea fiindcă era geloasă, dovedind astfel că nu e în stare să aprecieze o legătură ideală dintre două suflete cinstite.

Pe la începutul toamnei, într-un amurg, alergînd însuflețit la Virginia, Titu găsi în casă pe plutonierul de jandarmi. Rămase uimit. Ce caută plutonie-rul ungur la o româncă atît de mîndră? Șeful postului de jandarmi încercase din prima zi să se împrietee nească cu dînsul, dar el se ferise ca de foc. Prietenia cu un jandarm ungur i se părea cea mai mare rușine... Ș-acuma iată-l la Virginia Gherman, la tovarășa lui de visuri, la ființa care-i împărtășește năzuințele!..? învățătoarea roși și zise ungurește:

— Nu vă cunoașteți?

— Ba foarte bine, răspunse ungurul întinzînd mîna lui Titu.

Plutonierul însă mai stătu doar cîteva minute și apoi plecă, sărutînd degetele, foarte reverențios, Virginiei Gherman.

Titu, care nici nu deschisese gura, izbucni îndată ce se închise ușa:

— Dumneata... primești în casă pe călăul nostru?

— E un om cumsecade... De ce exagerezi? Fiindcă-i ungur? răspunse învățătoarea atinsă.

— Dumneata... vorbești așa?

— Fugi, că ești ridicol! se indignă Virginia. Visurile noastre sunt una, iar oamenii sunt alta. Cunoaște toată lumea sentimentele mele, dar asta nu înseamnă să nu văd realitatea...

Titu făcu o încercare timidă de a-i lămuri că nepotrivirea dintre sentimentele și faptele omu-lui e o crimă față de ideal, dar trebui să se dea bătut repede. Învățătoarea cădea din ce în ce mai jos în sufletul lui. „O decepție mai mult! își zise dînsul întorcîndu-se acasă ca un soldat învins într-o bătălie hotărîtoare. Se pare că viața toată e un șir lung de neîntrerupte deziluzii, o luptă crîncenă între vis și realitate!ˮ

Domnișoara Eugenia, văzîndu-l indispus și aflînd pricina, îi spuse rîzînd ironic:

— Dumneata ești atît de îndrăgostit de Virginia că trebuie să fii singurul om în sat care nu știe că plutonierul îi face curte, și încă dinaintea dumitale...

Toată noaptea o petrecu pe gînduri, cu ochii deschiși, căutînd să-și lămurească sufletul. Își zicea îngrozit că, dacă ar iubi-o, dacă ar fi adevărat ce crede fata notarului și ce cred poate și alții, atunci s-ar fi lăfăit atîtea luni într-o minciună respingătoare, murdărindu-și pînă și visurile lui...

Atunci poate că nici visurile lui însuși nu sunt sincere, sau nu sunt mai sincere ca ale învățătoarei, care le potrivește prea lesne cu prietenia ungurului?... Durerea ce o simțea i se părea izvorîtă din gelozie, ca și odinioară, cînd, din pricina Rozei Lang, a crezut că s-a dărîmat lumea... Și totuși, cum s-o fi iubit dacă niciodată n-a dorit aievea nici măcar s-o îmbrățișeze?... Ori poate tocmai aici e greșala? El îi vorbea de năzuințele neamului, pe cînd ea rîvnea iubire... Da, da!...Și deodată văzu cît a fost de nepriceput. El n-a iubit-o, dar ea l-a iubit. Și, fiindcă el umbla prin stele, ea s-a întîlnit cu ungurul pe pămînt.

Se potoli chiar de a doua zi. Se întîlni cu Virginia Gherman și roși ca un vinovat. Ar fi vrut să-i spună o vorbă drăgălașă, dar nu izbuti, ca și cînd s-ar fi rupt firul ce-i lega împreună. Era o străină pentru dînsul și nici baremi nu-i părea rău. „Uite dovada că n-am iubit-o și n-am fost mincinos față de mine însumi!ˮ se gîndi dînsul mulțumit.

Apoi vîrtejul vieții îl smulse brusc și pe el din lumea închipuirilor și-l zvîrli în mijlocul realității. Într-o dimineață, intrînd în cancelarie, o găsi plină de țărani furioși care înconjurau pe vreo zece sași din Păuniș și-i înjurau din răsputeri... În uliță o cireadă de boi grași parcă așteptau un verdict... În cîteva cuvinte primarul îi povesti ce s-a întîmplat. Lușcanii sunt în conflict cu sașii din Păuniș din pricina imașului. De cincizeci de ani se judecă și tot n-au ajuns la o hotărîre definitivă. Astă-primăvară păunișenii au dobîndit o sentință în favoarea lor, dar lușcanii au atacat-o că ei au folosința imașului din moși-strămoși... Acuma sașii au intrat cu boii în imașul buclucaș, c-ar fi al lor. Lușcanii au adus în sat toată cireada și vor să amendeze pe sași pentru că au pătruns pe moșia lor... Titu, întrebat, spuse că dreptatea e de partea românilor și astfel sașii, după o ciorovăială înverșunată de două ceasuri, plecară bodogănind și amenințând, însoțiți de huiduielile lușcanilor care se băteau cu pumnii în piept că nu vor da drumul boilor... Peste vreun sfert de oră însă păunișenii re-veniră împreună cu plutonierul de jandarmi și se încinse o nouă discuție de alte două ceasuri, căci un-gurul dădea dreptate sașilor. în cele din urmă, Titu, supărat că tocmai plutonierul îl combate, îi zise înțepat:

— Nu înțeleg ce te amesteci d-ta? D-ta n-ai drep-tul să judeci în asemenea pricini!

— Cum, cum? sări jandarmul înfuriat.

— N-ai dreptul și nu e de competința d-tale! repetă Titu rece.

— Sunt dator să păstrez ordinea, domnule! strigă plutonierul. Iar dumneata ești dator să respecți ordinea, altfel voi face rapoartele de cuviință ca să fii pus la locul d-tale!

În curînd sașii plecară cu boii, ceea ce în Lușea stîrni o fierbere mare. Și, peste cîteva zile, pri-măria primi știrea că cineva a împușcat un bou săsesc pe imașul cu pricina. În aceeași noapte plutonierul făcu sumedenie de percheziții prin casele oamenilor mai gălăgioși, căutînd arme. Fiindcă nu găsi, se înfurie, bătu crunt pe doi-trei țărani, la întîmplare, și în sfîrșit arestă pe Vasile Lupu, om voinic și îndrăzneț, care stătea în capul satului dinspre Păuniș și care, pe vremea cînd s-a petrecut pozna, nu fusese acasă. După interogatoriile și bătăile obișnuite, îl trimise sub escortă la parchetul din Bistrița... Pe urmă începu goana după dovezi. Într-o odaie goală de la cancelarie defilau pe rînd bănuiții. Titu îi vedea intrînd, auzea răcnetele plutonierului, apoi zgomot de lovituri grele, gemete înfundate... A treia zi, tînă-rul nu se mai putu stăpîni, năvăli înăuntru:

— Ceea ce faci d-ta e revoltător! De ce schin-giuiești oamenii?

— Ce te privește? se strîmbă plutonierul sfidător.

— Nu pot suferi nedreptatea! strigă Titu. N-am văzut de cînd sunt atîta brutalitate fără rost...

— Da?... Acuma înțeleg fierberea sătenilor! făcu jandarmul luminat. Acuma știu de unde pornește ațîțarea... Foarte bine. Am luat notă. Dar aici sunt în exercițiul funcțiunii și te poftesc să părăsești odaia imediat!

Peste o săptămînă veni în Lușea un locotenent de jandarmi, chemat de raportul plutonierului că în comună a izbucnit o răzvrătire care amenință să ia proporții. Ofițerul sosi la opt dimineața, iar la nouă Titu se pomeni cu un jandarm care-l poftea îndată la cazarmă.

— Dumneata ești agitatorul? îl întîmpină lo-cotenentul.

Titu auzea întîia oară imputarea pentru care au suferit atîția oameni în Transilvania. Se simți deodată mîndru și puternic. De cînd tot visează el să facă o jertfă pentru ideea ce-l stăpînește? Acuma e momentul... Zîmbi batjocoritor și nu răspunse.

— Te poftesc să răspunzi! se roși ofițerul, sărind în picioare. Ce înseamnă indolența aceasta?

— Care indolență? întrebă Titu calm.

— Ești obligat să răspunzi la întrebările ce ți le pun, altminteri...

— Altminteri? repetă tînărul cu același surîs nepăsător.

— Te voi da în judecată, ai înțeles? Te voi băga în pușcărie!... Nu permit să zîmbești cînd îți vorbesc eu și să mă iei peste picior! Nu permit! urlă locote-nentul asudînd de mînie.

— Domnule ofițer, văd că ai fost rău informat! zise Titu mereu liniștit. Altfel ai știi că nu sunt surd, ci, dimpotrivă, aud prea bine.

Furia locotenentului se îndoi. Căscă gura să înjure, făcu doi pași spre Titu, se opri, se în-toarse și bătu cu pumnul în masă... Apoi se așeză brusc pe scaun și, cu un glas năbușit, zise:

— Domnule... Te rog... ia loc!

— Mulțumesc! răspunse Titu serios, șezînd pe sofaua din fața biroului.

— Da... da... adică... murmură locotenentul fără să-l privească. În raportul acesta dumneata ești desemnat ca instigatorul tulburărilor de-aici... Te rog să spui ce ai de spus!

— Cu plăcere, domnule locotenent! vorbi Titu blînd și respectuos, răspunzînd astfel schimbărei de ton a ofițerului care tot mai mormăia, cu nasul în hîrtiile de pe masă. Dar, înainte de-a spune ceva, dă-mi voie să întreb despre ce tulburări e vorba?

— Tulburările din comuna Tușea... Ori nu suntem aici în Tușea?

— Eu nu știu să fi fost vreo tulburare aici, domnule locotenent, deși, prin modesta-mi slujbă, știu tot ce se întîmplă în sat.

— Raportul e precis, domnule...

— Raportul da, desigur. De ce nu vrei să vezi însă dacă raportul e și adevărat?

— Crezi că e mincinos?

— Nu știu, domnule locotenent, căci nu-l cunosc. Dar tulburări în Dușca?... Tulburare ar fi ceva asemănător cu revolta, nesupunerea, dezordinea... Cînd jandarmii bat și torturează zeci de oameni de toate vîrstele, dintr-un simplu exces de zel sau dintr-o tristă pornire de-a descoperi cu orice preț dovezi, complici sau agitatori — înseamnă aceasta tulburare?

Locotenentul, potolit, îl privea acuma cu ochii mari. îi zise deodată aproape amical.

— Vorbești foarte bine ungurește!

— Da, cînd nu pot vorbi românește, răspunse Titu plecînd capul.

Ofițerul îl mai privi cîteva clipe, apoi se ridică, se plimbă de două ori în odaie și se așeză lîngă Titu pe sofa, întrebînd cu glas domol:

— De ce ești dumneata indignat, domnule? Ce nemulțumire ai?

— Mă doare nedreptatea! zise Titu adînc, din rădăcinile inimii.

Locotenentul zîmbi și-l bătu pe umăr.

— Domnule, domnule, tînăr ești și nefrămîntat în viață. Te încîntă vorbele ca și cînd ar fi realități. Dar bine, vorbele sunt numai vorbe. Vorbele tocmai ascund fața realității. E copilărie să clădești ceva pe vorbe... Nedreptate, dreptate!... Nu vezi dumneata că astea-s numai vorbe, fără nici un cuprins pozitiv?... Și pentru asemenea lucruri goale mă si-lești pe mine să mîzgălesc coli întregi de procese-verbale, rapoarte, prostii... Îți spun prietenește că-mi pare rău! Mai ales că vorbești așa de frumos ungurește... Cînd ești inteligent și vorbești bine un-gurește, ce nevoie să te amesteci în daravere care nu te privesc? Jandarmii au fost sălbatici, au maltratat cîțiva țărani — admis. Cred ce spui dumneata, deși rapoartele de colo m-ar obliga să nu te cred... Ei bine, ce-ți pasă dumitale de nimicurile astea? De ce nu-ți întrebuințezi deșteptăciunea pentru lucruri fo-lositoare?... Dar așa sunteți d-voastră, degeaba. Și pe urmă țipați, vă plîngeți de nedreptate, de jug, de asuprire... Crezi dumneata că dreptatea e bună la ceva? Nu observi dumneata că dreptatea trebuie să fie totdeauna a celui ce o împarte, altfel s-ar duce dracului orice stăpînire, orice ordine... N-am eu dreptate, spune?

— Ai, de vreme ce reprezinți stăpînirea, zîmbi trist Titu.

La despărțire locotenentul îi strînse mîna spre mirarea plutonierului care-și făcuse pregătirile să-l găzduiască la arest cel puțin o noapte.

Trecu o săptămînă și satul își reluă înfățișarea obiș-nuită parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Oamenii bătuți salutau mai cu respect pe plutonierul care pășea țan-țoș, pe uliță, ca un cocoș biruitor.

„Cine știe? Poate că într-adevăr are dreptate loco-tenentulˮ, își zicea umilit Titu, văzîndu-l și simțind că se duce la Virginia Gherman.

Un țăran bătrîn, dintre cei snopiți de jandarmi, cu mustața albă, pleoștită, și cu niște ochi căprui, cuminți, venind într-o zi la cancelarie și povestind cît a pătimit, sfîrși totuși cu o clipire dîrză:

— Ei, domnișorule, ne-au zdrobitei, ne-au chinuit, au dat dreptate sașilor, dar imașul tot al nostru a ră-mas și azi nu mai calcă picior de păunișan pe pămîntul nostru!

Lui Titu îi veni deodată să-l îmbrățișeze. Încăpă-țînarea ce-o simțea în glasul țăranului parcă-l înălța și-n același timp îi adîncea picioarele în pămînt ca niște rădăcini pe care nici o putere nu le poate nimici. „Aici e nădejdea! se gîndi Titu. Nici eu, nici Virginia, nici Grofșoru, nici unul n-avem rădăcini adevărate și nu suntem în stare să ne îndîrjim și să suferim. Pe noi vînturile ne aruncă de ici-colo. De aceea tot ce facem e păpușerie. Numai ei știu să se jertfească pentru pămînt, căci numai ei simt că pămîntul e temelia...ˮ

Din clipa aceea însă se simți fără rost și străin în Lușea. Ce mai caută el printre luptătorii aceștia tăcuți, neobosiți? Aici nu e loc pentru visători. Nici aici, nici în Pripas, nicăiri în toată împrejurimea. În bătălie e nevoie numai de oameni oțeliți. Ceilalți sunt amenin-țați să trăiască din compromisuri, să-și rupă încetul cu încetul cîte-o bucățică din suflet ca să se potrivească nevoilor zilnice... Și deodată dorința de a pleca în Țară îi răsări poruncitoare. Acolo e locul lui... Teama de necunoscut, care-i strînsese inima pînă acum cînd se gîndea să treacă dincolo de Carpați, îi dispăruse.

— Am să plec în România, domnișoară, spuse în aceeași zi Eugeniei. Curînd, foarte curînd o să plec... Doar să-mi strîng ceva bănișori de drum...

De aci încolo trăi numai cu speranța aceasta, mîn-gîind-o și împodobind-o zi cu zi. Își făcu socoteli de cîți bani îi trebuie și nu mai cheltui nimic, punîndu-și la o parte toată lefșoara ce o primea de la Cîntăreanu. Astfel se apropie Crăciunul... Numărîndu-și economi-ile văzu însă că nici în trei ani nu va putea aduna aici suma trebuincioasă. Atunci, aflînd că în Măgura a fost ales notar Alexe Căldăraru, un prieten al lui din liceu, îi scrise cîteva rînduri. Răspunsul veni prompt: condiții incomparabil mai bune ca în Lușea. Înainte însă de-a trece în Măgura, îl lovi dorul să se ducă pe acasă. Nenorocirile tatălui său le cunoștea și simțea nevoia să le împărtășească măcar cu vorba. În ziua plecării din Lușea, domnișoara Eugenia îi spuse că Virginia Gherman s-a logodit cu plutonierul de jan-darmi. Titu se duse totuși la dînsa să-și ia rămas bun. Și, felicitînd-o cu glas banal, se gîndi: „Cine știe? Dacă n-aș pleca, poate că m-aș însura în cele din urmă și eu cu o unguroaică...ˮ

Titu sosi acasă tocmai cînd bătrînii îi simțeau lipsa ca să le dea o soluție într-o chestie pe care o dezbăteau de mult fără a putea cădea la învoială. Herdelea avea să înceapă slujba la Grofșoru la întîi ianuarie. Dar cum să meargă dînsul din Pripas pînă în Armadia, în fie-care zi, fie ger, fie ninsoare, fie vreme bună, să stea acolo pînă după-amiazi tîrziu și să se întoarcă iar acasă? Negreșit, Zăgreanu așa făcea, dar Zăgreanu e un băie țandru de douăzeci și doi de ani, pe cînd Herdelea a bătut cincizeci și alergătura aceasta l-ar doborî în cîteva luni, de tot. Să se mute singur în Armadia și să lase pe dăscăliță singură în Pripas, ar însemna cheltu-ială dublă. Dacă s-ar muta cu totul în Armadia, cum ar rămîne casa aici? „Pămătufulˮ poate că numai atîta așteaptă, ca să pună mîna pe ea, fiindcă Herdelea s-a încrezut în cuvîntul și prietenia lui, și a clădit-o pe loc străin.

— Ce mare chibzuială! zise Titu îndată. Nu mai sta pe gînduri de loc, ci du-te chiar astăzi la Belciug, arată-i împrejurările și cere-i să faceți hîrtiile trebuin-cioase! Nu-mi închipuiesc să fie atît de hain să te refuze tocmai acum cînd ești la aman...

Herdelea se codi puțin, că nu mai vorbesc împreună de atîta vreme, că n-are să facă nici o ispravă, că mai bine ar merge Titu pe care-l iubește ponihosul... Dăs-călița însă tăbărî cu gura asupra lui și trebui să-și ia inima în dinți să pornească.

Belciug trăia acuma într-o bucurie continuă. Te-melia noii biserici o pusese astă-primăvară, precum nădăjduise. În cursul verii s-au ridicat pereții și turnul, iar pînă să dea ploile de toamnă s-a pus și coperișul de tinichea lucitoare. Visul vieții lui se împlinea văzînd cu ochii. Era o izbîndă mare,datorită numai străduin-țelor lui neobosite. Mulțumirea nemărginită parcă-l înzdrăvenise și trupește: mai făcuse puțină carne, obra-jii i se mai coloraseră... De Herdeleni însă nu mai voia să audă. Îi ștersese din suflet, ca și cînd nu i-ar fi cunoscut niciodată. Doar trecîndpe dinaintea casei i se reaprindea ura, amintindu-și cum l-au jicnit. Mai aștep-ta procesul pentru insultă, care să pedepsească și pe dăscăliță, căci pe Herdelea mîna lui Dumnezeu l-a ajuns cum nu se poate mai rău.

Se miră și se înfurie cînd îi bătu învățătorul la ușă, dar îl primi totuși cu zîmbetu-i obișnuit, zicîndu-i cucernic:

— Ce-i, Zaharie? Ai mai venit pe la mine?

— Bine, Ioane, bine, tot bine, răspunse Herdelea rușinat.

Vorbiră întîi de noul învățător pe care Belciug îl lăudă mult, deși nu-i plăcea fiindcă nu era atît de cuviincios cum s-ar fi crezut să fie un tinerel fără nici un merit deosebit, afară că a învățat ceva carte. Cînd Herdelea pomeni de casă, popa tăcu, puse ochii în pămînt și-și mîncă unghiile cîteva minute.

— De ce te pripești, Zaharie? zise pe urmă tot blînd. Mai e vreme... Parcă fugim noi din Pripas?

— Nu-i lucru mare și pe mine mă scapi de o grije...

— Dacă ar atîrna numai de voința mea, n-aș șovăi, Zaharie, vezi tu bine... Dar locul e al bisericii, știi. Pot eu să împart averea bisericii?

— Tu să vrei, Ioane, că biserica...

— Mai îngăduie, Zaharie, mai ai răbdare!... Ce-ți pasă ție, dacă eu nu zic nimic și închid ochii? făcu Belciug cu o privire în care Herdelea citea o amenințare ascunsă. Nu mă pot obliga... mi-e peste puțină, frate Zaharie!

Se despărțiră tot zîmbind, dar cu mai multă ură în suflet. Preotul își zicea că mai bine dăruiește locul oricărui țăran,decît să rămînă în stăpînirea fa-miliei dușmanilor lui ticăloși. Herdelea ar fi fost în stare să-i dea cu parul în cap omului care umblă să-i fure rodul muncii lui de ani de zile.

Boboteaza risipi orice nădejde de apropiere. Familia Herdelea așteapta să vie Belciug cu crucea și cu Iordanul, după datina creștinească. Preotul, începînd din cellalt capăt al satului, ajunse după-amiazi în Ulița Mare. Îl văzură intrînd la primarul Florea Tancu, apoi la Glanetașu, apoi ocolind casa învățătorului și trecînd la Macedon Cercetașu, apoi îndepărtîndu-se iar...

— Uite că nu vine la noi, murmură doamna Herdelea speriată întîi.

O indignare fără margini se încinse în casa învă-țătorului.

— Asta-i nemaipomenit! se cruci Titu. Un preot cumsecade nici n-ar visa asemenea murdărie!

— Acuma însă nu-l mai iert! se legătui Herdelea furios. Nu-l iert nici mort! Chiar azi am să-l reclam la episcopie... În toiul verii are să vie cu crucea, afu-risitul!... De minunea lumii am să-l fac!

Învățătorul se așeză îndată să scrie plîngerea. Ochelarii îi tremurau pe nas de mînie. Doamna Herdelea și Titu ocăreau cu înverșunare.

— Lăsați-l pe mîna mea! strigă Herdelea de la masa de scris. Ne-a făcut el pocinogul, dar și eu am să-l joc să mă pomenească... Și să poftească să se atingă de casă, că-i arăt eu lui cine-s eu! Să poftească mortăciunea! Închid, pun lacăte și sigilii,și să îndrăz-nească să intre în lipsa noastră, să îndrăznească. Porcul și cîinele de „Pămătufˮ!

„Uite viața! se gîndi Titu văzînd necazurile ce se grămădeau pe capul tatălui său, gata să-l strivească. Groaznică-i viața și neîndurătoare!ˮ

Parcă de-abia azi înțelegea aievea chinurile și zbuciumările mărunte care, amestecate, înșirate și neașteptate, alcătuiseră totdeauna rostul părinților lui în lume. Încrederea lor, veșnic nouă și nezdruncinată, i se părea eroică și totuși îl umplea de milă. Lupta aceasta umilă și spinoasă, necontenită și fără nici o țintă, cu aceleași poticniri și aceleași speranțe, îl spăimînta. Se gîndea ce-ar fi dacă, într-o bună zi, tatăl său ar vedea deodată limpede, ar pătrunde zădărnicia sforțărilor lui istovitoare?

Se despărți îndurerat, sărutîndu-le mîna cu evla-vie ca unor păstori neprihăniți. Iar ei erau mulțumiți că feciorul pornește serios pe calea vieții.

Plecă spre Măgura cu căruța lui Ion, o căruță nouă, cu doi cai buni, primiți de curînd de la socrul său. Pe drum, Ion îi povesti cu mare mîndrie cum a biruit pe Vasile Baciu.

— Dacă nu m-ai fi învățat dumneata, domni-șorule, rămîneam mai rău ca un țigan! sfîrși țăranul în-torcînd capul spre Titu cu o privire recunoscătoare.

— Adică cum te-am învățat eu? făcu tînărul uimit.

— Vai de mine, mi se pare că dumneata ai uitat de tot? zise Ion. Nu ții minte cînd mi-ai spus, ehe, acu-s doi ani aproape, că trebuie să silesc pe badea Vasile să-mi dea pe Ana?

Titu tresări. Niciodată nu se gîndise că o vorbă aruncată la întîmplare poate stîrni o întorsătură în viața unui om. Purtarea lui Ion față de Ana și Vasile Baciu i se păruse urîtă și neînțeleasă.

— Dar socrul tău?... Îl lăsași sărac? întrebă dînsul, simțindu-se complicele tuturor nesăbuințelor lui.

— Tot pămîntul e al meu, domnișorule! rînji Ion cu mulțumire pătimașă. Cît pămînt!... Numai să-mi dea Dumnezeu sănătate să-l stăpînesc, că-i al meu!

Patima din glasul lui înfioră pe Titu. Îndîrji-rea, egoismul și cruzimea cu care omul acesta a urmă-rit o țintă, fără să se uite în dreapta sau în stînga, îl înfricoșau, dar îl și mișcau. Se gîndi la șovăirile lui din vremea aceasta, la zigzagurile neputincioase, la aler-gările lui după țeluri de-abia întrezărite, și se simți mic în fața țăranului care a mers drept înainte, trecînd nepăsător peste toate piedicile, luptînd neobosit, împins de o patimă mare. El se frămîntă cu dorințe nelămurite, făurește planuri peste puterile lui, trăieș-te cu visuri fermecate, și alături de dînsul viața înain-tează vijelios. Un simțimînt de slăbiciune îi strînse inima.

— Numai o pasiune puternică, unică, nezdrun-cinată dă prețul adevărat vieții! murmură dînsul întristat și dîndu-și seama că el n-a fost în stare să urmărească fără preget o singură țintă.

Vremea se dezmorțea. Iarna, istovită ca o babă răutăcioasă, se zgîrcea mereu, simțind apropierea primăverii din ce în ce mai dezmierdătoare. Haina de zăpadă se zdrențuia dezvelind trupul negru al cîmpu-rilor.

Ion de-abia așteptase zilele acestea. Acuma, stăpîn al tuturor pămînturilor, rîvnea să le vadă și să le mîngîie ca pe niște ibovnice credincioase. Ascunse sub troienele de omăt, degeaba le cercetase. Dragostea lui avea nevoie de inima moșiei. Dorea să simtă lutul sub picioare, să i se agațe de opinci, să-i soarbă mirosul, să-și umple ochii de culoarea lui îmbătătoare.

Ieși singur, cu mîna goală, în straie de sărbătoare, într-o luni. Sui drept în Lunci, unde era porumbiștea cea mai mare și mai bună, pe spinarea dealului... Cu cît se apropia, cu atît vedea mai bine cum s-a dezbrăcat de zăpadă locul ca o fată frumoasă care și-ar fi lepădat cămașa arătîndu-și corpul gol, ispititor.

Sufletul îi era pătruns de fericire. Parcă nu mai rîvnea nimic și nici nu mai era nimic în lume afară de fericirea lui. Pămîntul se închina în fața lui tot, pămîntul... Și tot era al lui, numai al lui acuma...

Se opri în mijlocul delniței. Lutul negru, lipi-cios, îi țintuia picioarele, îngreuindu-le, atrăgîndu-l ca brațele unei iubite pătimașe. Îi rîdeau ochii, iar fața toată îi era scăldată într-o sudoare caldă de patimă. Îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrățișeze huma, să o crîmpoțească în sărutări. Întinse mîinile spre braz-dele drepte, zgrunțuroase și umede. Mirosul acru, proaspăt și roditor îi aprindea sîngele.

Se aplecă, luă în mîini un bulgăre și-l sfărîmă între degete, cu o plăcere înfricoșată. Mîinile îi răma-seră unse cu lutul cleios ca niște mănuși de doliu. Sorbi mirosul, frecîndu-și palmele.

Apoi încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pămîntul ud. Și-n sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece, amețitor...

Se ridică deodată rușinat și se uită împrejur să nu-l fi văzut cineva. Fața însă îi zîmbea de o plăcere nesfîrșită.

Își încrucișă brațele pe piept și-și linse buzele simțind neîncetat atingerea rece și dulceața amară a pămîntului. Satul, în vale, departe, părea un cuib de păsări ascuns în văgăună de frica uliului.

Se vedea acum mare și puternic, ca un uriaș din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori.

Își înfipse mai bine picioarele în pămînt, ca și cînd ar fi vrut să potolească cele din urmă zvîrcoliri ale unui dușman doborît. Și pămîntul parcă se clăti-na, se închina în fața lui...

Capitolul X ȘTREANGUL

Herdelea găsi o locuință bună și ieftină în Arma-dia, cu cerdac și cu grădiniță, în casa lui Ghiță Pop, scriitorul de la judecătorie, și astfel îndată după Bobotează se mutară cu tot calabalîcul, seara „ca să nu mai vadă străinii toate boarfeleˮ, cum zicea dăs-călița. Căsuța lor din Pripas rămase goală și părăsită ca un sărman cadavru necunoscut.

Pînă se obișnuiră puțin, se visau mereu în Pripas și se întristau deșteptîndu-se într-o odaie străină. Li-e erau mai dragi țăranii din Pripas care se abăteau pe la dînșii cînd veneau prin Armadia. Îi întrebau nesățioși de noutățile de acasă și ascultau cu pasiune: că feciorul cel mai mare al lui Trifon Tătaru, care s-a întors astă-toamnă din cătănie, umblă să se însoare, că George al lui Toma Bulbuc s-a și logodit cu Florica vădanei lui Maxim Oprea, că copilul lui Ștefan Ilina și-a scrîntit piciorul pe lunecușul de la poartă, că dascălul cel nou pune pe copii să vor-bească numai ungurește și-i snopește rău dacă-i aude românește, așa că bieții de ei stau ca mieii prin ogra-da școalei și nu pot vorbi... Chiar și doamna Herdelea, căreia nu-i plăcea să se coboare între prostime, acuma îi primea cu inima deschisă ca pe niște neamuri scumpe, rîdea cu ei, îi poftea să șeadă pe scaunele cele bune, nu se uita că-i murdăresc scoarțele cu opincile lor năclăite de noroaie, se plîngea și ocăra Armadia și pe cei ce au silit-o să-și părăsească ea odihna și liniștea din Pripas.

Herdelea avea cam mult de lucru, dar muncea bucuros, căci, în afară de leafă, Grofșoru îi trecea și o unele venituri mai mici, încît nu se pomenea zi să nu sosească strălucitor de la birou, să arunce pe masă banii cîștigați, strigînd cu mîndrie:

— Na, băbucă! Ești mulțumită?

Mulțumirea lor cea mare însă era Grofșoru. Herdelea nu mai contenea cu remușcările că s-a purtat atît de rău cu cel mai bun om din lume. De altfel și Grofșoru îl îndrăgi, aievea, mai ales convingîndu-se că e un muncitor priceput și harnic. Uneori însă, mai în glumă, mai în serios, tot îi zicea „renegatuleˮ, ca o imputare pentru trecut.

— Lasă, domnule avocat, că mai sunt alegeri! Nu mori d-ta pînă nu te facem deputat! răspundea Herdelea cu căință și făgăduință.

Grofșoru atunci zîmbea măgulit, căci într-adevăr aștepta mult alegerile viitoare. Era suflet milos. Nenorocirea învățătorului, după ce îl cunoscu mai bine, îl mișcă adînc. Începu să povestească tuturor pățania lui, înflorită, împodobită, naționalizată. Herdelea deveni curînd „martirulˮ, „inimosul apărător al ță-rănilorˮ, „victima răzbunării ungureștiˮ. Mulți îl opreau pe stradă, îi strîngeau mîna puternic și-i șop-teau:

— Am auzit, mi-a spus Grofșoru ce-ai tras... Of, cîinii, cîinii!

Se bucura el, dar totuși clătină trist din cap, căci toate acestea nu-l împiedecau de a fi suspendat din învățămînt, de a fi nevoit să-și lase în voia soartei căsuța lui, de a munci din greu pentru o bucățică de pîine și de a-și vedea primejduită liniștea bătrînețe-lor.

Cînd sosi noul termen de judecată cu Belciug, Herdelea vru să ia iarăși un certificat medical precum că pîrîta d-na Herdelea e bolnavă și nu se poate prezenta. Grofșoru însă, căruia îi povestise și neruși-narea de la Bobotează, îl sfătui dimpotrivă, strigînd:

— Lasă-l să ne judecăm, să ți-l scutur de să te ție minte!

Și, într-adevăr, Grofșoru îl suci și-l învîrti pînă ce Belciug făcu fețe-fețe, înghițind în sec, iar în cele din urmă declară singur că-și retrage plîngerea. Apoi cînd avocatul arătă pe reclamant ca o fire răzbunătoare, care în ciuda obligațiilor sale preoțești, nu s-a dus cu sfînta cruce în casa unor buni creștini, pentru care faptă de altfel va trebui să dea socoteală autorităților bisericești competente, d-na Herdelea se aprinse atît de mult că nu se stăpîni să nu murmure chiar în fața judecății:

— Pămătuful!

Grofșoru îndemnă apoi pe Herdelea să n-aibă grijă nici în privința sentinței de la tribunal. Se însărcinează el să-l scoată ca lamura. Suspendarea e un moft. Ba e și o onoare să fii suspendat pentru îndeplinirea unei obligații naționale, cum este apă-rarea țăranului oropsit. A avut noroc judecătorul că s-a transferat, altminteri o pățea urît de tot pînă la sfîrșit, căci prea a fost ticălos și voise s-o ia razna, ungurește. Și fiindcă Herdelea, ca omul pățit, se îndoia și nu credea, Grofșoru se înfuria, se jura și striga că „să-i taie mustățile dacă n-are să-l facă achitat de orice pedeapsăˮ. Însemnătatea acestei pro-misiuni lua proporții știindu-se în toată Armadia că Grofșoru ținea la mustăți mai mult decît la lumina ochilor, că în fiecare zi venea acasă la dînsul bărbierul să i le spele, să i le ungă cu pomăduri, și să i le frizeze și să le ră-sucească.

La vreo lună după ce se stabiliră în Armadia, sosi și Ghighi din Vireag, de la Laura care născuse o 1 o fetiță. Ghighi se înduioșă puțin c-a rămas pustie căsu-ța din Pripas, dar apoi se împăcă repede. Aici își vedea zilnic prietenele de sindrofie, se ducea pe la ele, veneau ele pe la ea; de asemenea tinerii Armadiei o puteau vedea mai des, o înconjurau, o complimentau, îi mai dădeau cîte-o serenadă... La serata dansantă de la sfîrșitul lui februarie se duse împreună cu bătrî-nii și petrecu admirabil. Zăgreanu îi dădu tîrcoale toată vremea și, măcar că la început ea a fost rece cu dînsul, ca unul care e vinovat în nenorocirea fa-miliei, în cele din urmă se convinse că e băiat cult, așezat, drăguț și cavaler, ceea ce recunoscu și doamna Herdelea.

De cînd sosi Ghighi începu de altfel și Zăgreanu să vină mai deseori pe la Herdelea să-i ceară sfaturi și îndrumări în chestiuni de școală și, firește, la sfîr-șit, nu uita să mai stea de vorbă și cu domnișoara devenind foarte melancolic și suspinînd în răstimpuri.

De altfel Ghighi, cît stătuse la sora ei, se schim-base, se făcuse adevărată fată mare, deși încă n-avea douăzeci de ani. Crescuse, se împlinise, pierduse copilăria și-și păstrase veselia comunicativă. Ochii ei albaștri însă luceau mai puternic și parcă ascundeau dorințe nelămurite... Povestea bătrînilor cu mare în-suflețire viața fericită și armonioasă ce o duce Laura cu Pintea. În patru luni și jumătate nu i-a auzit nicio-dată certîndu-se, nici baremi neînvoindu-se. George e delicat, iar Laura nu-i iese din vorbă și a ajuns să-i ghicească și gîndurile. Fetița le-a botezat-o protopopul din Baia-Mare; i-au zis Maria, după numele d-nei Herdelea. La vară au să vie negreșit prin Armadia, ca pe urmă să meargă cu toții la băi la Sîngeorz, unde e vorba să sosească și rudele din România.

Mîndru și mulțumit ca orice învingător, Ion sim-țea totuși un gol ciudat în suflet. Se gîndea și plănuia cum să-și muncească moșia și în aceeași vreme inima îi umbla parcă aiurea, cercetînd, adulmecînd neliniș-tită... Apoi cînd prinse de veste că se mărită Florica vădanei lui Maxim cu George Bulbuc, îl zgudui un fior de durere. „Cum se mărită și de ce?ˮ își zise furios ca și cînd cineva i-ar fi furat cea mai bună și mai mare delniță de pămînt.

În vălmășagul goanei după moșie nu se mai sin-chisise de nimeni și de nimic în lume. I se păruse că nici nu se poate întîmpla altceva și că tot satul trebuie să stea în loc, să ia parte sau cel puțin să privească la lupta lui cumplită. Acum se mira și se mînia văzînd că oamenii și-au căutat de nevoile lor precum și-a căutat el de-ale lui, că lumea și-a urmat mersul ei parcă el nici n-ar fi fost.

Se cutremură ca deșteptat dintr-un vis. Își aduse aminte cît i-a fost de dragă odinioară Florica și nu pricepea de ce vrea dînsa să se mărite cu altul, cînd el e aici și o iubește ca și atunci? Își reamintea cum i-a spus în noaptea nunții, că tot ea i-e dragă ș-apoi totuși nici nu s-a mai gîndit pe urmă la ea, ca și cînd ar fi înghițit-o pămîntul... Păreri de rău îi rodeau ini-ma. Îi trecea prin creieri să alerge la Florica, să-i spună că tot dragă i-a rămas și să-i poruncească să nu se mărite... Dar se dezmeticea rușinat. Om însurat, cu copil, l-ar huidui lumea și l-ar alunga Florica... Ei, dacă n-ar fi Ana...

Druștile și colăcarii veniră să-l cheme la nuntă și el făgădui bucuros că va merge de bună seamă.

Însurătoarea feciorului lui Toma cu o fată să-racă lipită stîrnise de altminteri vîlvă în Pripas. Mai ales tocmai calicii îi ocărau că ia o calică și spuneau în gura mare că George are să pape repede averea bătrînu-lui. Toma auzea zvonurile și răspundea neîntrebat:

— Eu nu mă bag, nu mă amestec... Parcă eu am să trăiesc cu ea? Eu i-am spus totdeauna. Dragul tatii, fă ce vrei și ce-ți cere inima. Că noi la avere nu ne uităm, c-avem slavă Domnului, și nu sîntem muri-tori de foame... Dacă-i place lui fata și i-e dragă, să fie sănătoși. Că decît să trăiești cu o ciumă-n casă, mai bine să te arunci în Someș cu capul în jos...

George nu-și încăpea în piele de mîndrie. Avea mulțumirea, ce-l măgulea grozav, că a cucerit pe Florica și însurătoarea i se părea încoronarea unei biru-inți nemaipomenite.

De cînd se cununase Ion Glanetașu cu Ana, el rămăsese fruntea flăcăilor, ceea ce-l răsplătise puțin pentru înfrîngerea ce o suferise atunci. Deși ar fi fost timpul să se însoare și dînsul, nu se putea hotărî. Tatăl său îl zorea, iar el amîna mereu, ca să se bucure în tihnă de plăcerea de-a fi călăuza tineretului în bine și-n rău, la petreceri și la bătăi. De altfel spu-nea cu fală că nici o fată din sat nu-i destul de vred-nică de dînsul. Fără să-și dea seama, vorbea chiar adevărat. Căci, ca să-i placă vreuna, trebuia întîi să vadă că place și altuia, și că luînd-o pricinuiește necaz cuiva.

Toamna trecută însă George primise o lovitură în mîndria lui de cap al tinerimii. Atunci se întorsese de la oaste Nicolae Tătaru, feciorul lui Trifon, voinic aspru la înfățișare și blînd la inimă. Era băiat cu învă-țătură: umblase trei ani la liceul din Armadia și nu continuase fiindcă repetase de două ori clasa a doua. Din școală rămase totuși cu dragostea de carte și, cînd a crescut mai mare, s-a abonat la Foaia poporului <hi/> săptămînală, din care citea dumineca, pe prispă, părin-ților și vecinilor dornici de a afla ce se petrece prin lume. îÎn armată a înaintat sergent și se fălea că i-ar fi propus însuși căpitanul să se reangajeze. Venise mai dezghețat din cătănie, vorbind mai răspicat, parc-ar fi comandat mereu, umblînd ca bradul și avînd veșnic pe limbă cîte-un also și cîte un marș sau ruic prin care uimea pe flăcăii și chiar pe bărbații din sat. Macedon Cercetașu îl îmbrățișa în fiecare duminecă la circiumă și se plîngea că feciorul lui a fugit de trei ori de la oș-tire, de-l face de rîsul lumii. Cu toate acestea Nicolae era așezat, potolit și se gîndea să se însoare cît mai curînd, deoarece cei de vîrsta lui aveau și copii. Dar, pentru că avea vreo șase frați mai mici ca dînsul, căuta o fată cu zestre, la care să se poată muta, ca să-și ușureze părinții. Pînă să găsească ce dorea, se ținea de Florica vădanei lui Maxim, cu care-ți era mai mare dragul să te arăți la horă, fiind frumoasă și deșteap-tă, deși ca degetul de golașă.

George simți curînd că i se întunecă steaua din pricina lui Nicolae. Și atunci, ca să-i dea o lovitură zdravănă, văzîndu-l că umblă cu Florica și zvonindu-se chiar c-ar fi vorba s-o ia de nevastă, se hotărî repede, o peți și făcu îndată tocmeala, vesel că i-a suflat-o.

Florica se topea de fericire. Nu nădăjduise ea niciodată norocul să o ia feciorul unui „bocotanˮ ca Toma Bulbuc. Cum împlinise douăzeci de ani și, afară de niște boarfe, zestre n-aducea, s-ar fi agățat bucuroasă de oricine, numai să se vadă la casa ei.

Nunta se făcu în casa cea nouă a lui George, zidită anume pentru dînsul. Trei popi slujiră la bise-rică, iar Toma nu s-a lăsat pînă nu i-a oprit pe toți și la ospăț, izbutind chiar să îmbete leucă pe cel din Sără-cuța, cu bere, căci cumpărase înadins trei butoaie pentru fețele spălate. Naș mare a fost Stoessel care, ca notar, deși ovrei, i se păruse tot ce se poate mai distins. Stoessel a venit cu brișcă lui cea nouă, galbenă, împreună cu notăreasa și cu toți copiii, și a stat toată noaptea, iar în talgerul miresei a zvîrlit o hîrtie de o sută coroane, nu ca popa din Sărăcuța care a pus un biet zlot de argint și încă văitîndu-se că biserica lui e cea mai săracă de pe valea Someșului.

George era foarte vesel și mîndru, și se uita din cînd în cînd la Nicolae Tătaru să-l surprindă cît e de supărat. Rotindu-și însă privirea la oaspeții prea-cinstiți, întîlni deodată ochii lui Ion Glanetașu, înfipți ca niște lipitori în Florica. Ochii aceștia dîrji, aprinși și tulburi îl spăimîntară și parcă îi spuseră că dintr-înșii pornește primejdia. Încercă să se bucure că Ion îi rîvnește pe Florica și vru să simtă o răzbunare pentru cele ce a trebuit să înghită odinioară din prici-na lui. Dar nu izbuti să-și împrăștie teama nici dînd de dușcă un pahar de rachiu. Numai întorcîndu-se la Florica se mai liniști puțin, căci ea ședea cu ochii plecați și plînși, cum se cuvine unei mirese, și doar pe buzele subțiate și roșii îi juca un zîmbet de plăcere. Se gîndi să nu se mai sinchisească de Ion, și totuși îndată se pomeni iar pîndindu-l. Și Ion nu-și lua ochii de la mireasă, ca și cînd i s-ar fi lipit de ea într-o sărutare atît de pătimașă că nici o putere din lume să nu-i mai poată despărți... Alături de el, George desco-peri într-un tîrziu pe Ana, gălbejită și uscată la obraji, șezînd ca pe ghimpi și surîzînd rușinată. Ea, întîlnind privirea mirelui, spuse ceva la ureche lui Ion care, fără a întoarce capul, mîrîi arătîndu-și dinții, ca un dulău gata să muște. Zîmbetul pe fața femeiei se șterse o clipă, pentru a reveni însă îndată mai înghețat.

Ana simțise de la începutul ospățului că Ion poftește pe Florica. Odinioară s-ar fi prăpădit de durere; acuma numai o rușine crîncenă îi ardea sufle-tul, că toți oaspeții o văd batjocorită... Și, încetul cu încetul, rușinea se schimbă într-o greață năbușitoare. I se părea că toată lumea, cu tot ce e într-însa, se scufundă în niște ape tulburi, atît de murdare încît scîrba singură plutește deasupra ei ca o iazmă otrăvi-toare. Închidea ochii și totuși vedea neîncetat apa spre care o împingea o mînă grea, ca spre un liman care spală urmele și părerile de rău.

În zori, mergînd acasă, cu picioarele de plumb, cu cizmele nouă, plîngînd pe zăpada înăsprită de ger, un frig înfricoșător îi îngheța inima. Ion pășea rar, suflînd pe nări ca un taur lacom, cu capul în vînt pe care căciula stătea țanțoșă ca o creastă neagră de cocoș. Mergea parcă pe ea nici n-ar cunoaște-o, fără să-i arunce o privire... Amărăciunea o sugruma. Se pomeni zicîndu-i tare, fără voia ei, încît se minună singură, auzindu-și glasul:

— Am să mă omor, Ioane!

Bărbatul nu se uită la ea. Se înfurie însă deo-dată, ca și cînd l-ar fi trezit dintr-un vis dulce.

— Da’ omoară-te dracului că poate așa am să scap de tine! mormăi apoi nepăsător, scoțînd pe gură și pe nas fuioare albe de aburi, ca un balaur întărîtat.

Ana se cutremură. Se opri o clipă să răsufle. Pămîntul se învîrtea și se legăna ca zguduit brusc din temelii. Și parcă apa tulbure, grețoasă de adineaori se întindea peste tot, amenințînd s-o smulgă și pe ea, s-o arunce în vîrtejul fără fund. Întinse mîinile căutînd un reazăm care s-o apere de cutropire. Vru să strige ajutor și buzele ei șoptiră desperate:

— Am să mă omor...

Dar nici nu-și mai recunoscu glasul.

„Aș fi putut cîștiga și mi-ar fi venit ușor s-o pedep-sesc chiar cu temniță... Dar cum să-mi pun eu mintea c-o muiere? Ajunge c-am speriat-o bine de tot, să se învețe minteˮ, își zise preotul Belciug după procesul lui cu d-na Herdelea, observând că nu e furios, deși a ieșit înfrînt.

De altfel, de cînd s-au mutat Herdelenii în Ar-madia, mînia lui împotriva lor parcă scăzuse, făcînd loc unei lîncezeli pe care nu putea s-o înțeleagă. Pînă atunci toate nenorocirile învățătorului i se păruseră binemeri-tate și se simțise mîudru c-a contribuit și dînsul la stîrnirea lor, adăogînd, ca o culme egală cu excomuni-carea, refuzul lui de-a intra cu sfînta cruce în casa unde s-au urzit ticăloșiile împotriva slujitorului Dom-nului. Acuma însă începea să-și dea seama că neînțe-legerile dintre ei au pornit din deșertăciuni mărunte, aproape copilărești, și-și zicea că pedeapsa a fost poate prea mare pentru greșelile săvîrșite. „Poate c-am fost prea aspru, dar lecția o meritauˮ, se mîngîia dînsul în nopțile lungi de iarnă, cînd se zvîrcolea fără somn în așternut.

Își amintea serile plăcute de-acum cîțiva ani. Herdelea venea și jucau durac sau ședeau de vorbă pînă tîrziu, ca niște frați. Alteori se ducea el la Her-delea și jucau loton cu toată familia, pînă după miezul nopții, pe nuci, sorbind cu poftă numeroase ceaiuri cu mult rom. Cînd s-a întors din Cluj, după operația de rinichi, fiind slăbit și avînd mare nevoie de mîncare mai bună, d-na Herdelea îi trimetea în fiecare zi pe Ghighi, care era mititică, cu supă de găină și cîte alte bunătăți...

Amintirile bune i le întunecau însă, nu uneltirile de mai tîrziu ale Herdelenilor, ci învățătorul cel nou pe care Belciug a ajuns foarte repede să-l numească în sinea lui „băiatul viclean și renegat al unui țăran de treabăˮ... Preotul vorbise numai de vreo cîteva ori cu Zăgreanu, dar îl și catalogase. Tinerelul zîm-bise, parcă ar fi vrut să-l ia de sus... Cu Herdelea făcuse Belciug o înțelegere să-și adune într-o singură după-amiazi toate orele de religie, îar cînd n-avea vreme, să lase pe cîte-un băiat mai mărișor să citească din Cate-chism și să păzească liniștea în clasă. În cea dintîi miercuri după prînz, venind la școală, Belciug găsi la masă pe Zăgreanu, cu ceasornicul dinainte, întîmpinîn-du-l cu „ai întîrziat binișor, domnule părinteˮ. Ba mai stătu în spinarea lui toată vremea, ascultînd cum face lecția, ca un controlor. Preotul se supără, înverzi, asudă, se gîndi mereu să-l ia de guler și să-l scoată afară, dar se stăpîni și doar la plecare nu-i dădu mîna. Peste cîteva săptămâni, avînd o întrevedere cu arhitectul noii biserici, Belciug uită de ora de religie. Spre seară se pomeni acasă cu Zăgreanu care-l rugă politicos să nu mai lipsească... Cînd mai află apoi că veneticul vrea cu orice preț să silească copiii să vorbească numai ungurește, și că pune la gloabă grea pe părinții care nu-și pat trimite odraslele la școală, preotul începu să regrete pe Herdelea.

Totuși Zăgreanu și Herdelea nu-l preocupau de-cît în unele ceasuri de plictiseală, căci altminteri trăia niște vremuri fericite. În Ulița Mare, pe locul cel mai frumos din sat, aproape de casa lui, zidurile noii bi-serici așteptau doar primăvara ca să reînceapă lucrul, să se înfăptuiască deplin visul lui. Pînă atunci avea dese întîlniri, sfaturi și chiar certuri cu arhitectul, un om încăpățînat, cu o barbă lungă, stufoasă, care voia să știe mai bine ca dînsul cum să împodobească iconostasul și interiorul sfîntului lăcaș.

Ca o minune cerească, tocmai în clipele de greu zbucium, venise la dînsul o deputăție de țărani din Săs-cuța să cumpere bisericuța veche, s-o mute la ei. Belciug se cutremură de mîndrie, căci astfel dobîndea mai mult decît îi trebuia spre a acoperi toate cheltuielile clă-direi cele noi..

— Mult m-am străduit și Dumnezeu nu m-a lăsat! murmură el închinîndu-se cucernic. O, dacă toți ar face ca mine, dacă fiecare ar face măcar atîta, cum s-ar înălța neamul nostru în lume și în fața atotputernicului!

Belciug era român înflăcărat, dar fără paradă și nevrînd măriri. „Îmi fac datoria în cuibul meuˮ, își zicea cu o modestie bisericească în care dormea poate și o părere de rău. Sentimentele însă și le păstra mai mult în suflet, ferindu-se să aibă ciocniri cu stăpînirea. Numai la petreceri își dădea drumul uneori, deși a doua zi se căia că n-a pus lacăt gurii, cum scrie de altfel și în cărțile sfinte.

Pînă a început clădirea bisericii, avusese obi-ceiul să spună că, după ce o va vedea sfințită, va muri bucuros. Acuma își mai deschidea un termen: să-i dea Dumnezeu zile să poată vedea și dînsul România, „mama visurilor noastreˮ, pe urmă va muri împăcat, În așteptarea morții însă se cîntărea de cîte ori umbla prin Armadia și, cînd se plîngea că n-are să mai tră-iască mult, se supăra dacă îi băteai în strună. În schimb se însenina cînd i se spunea că e rezistent și că are să înmormînteze tot satul pînă să-i vie lui rîndul. Atunci își mîngîia barba zbîrlită și ofta cu ochii spre cer:

— Speranțe deșarte, vai, prea deșarte! Viitorul e în mîna lui Dumnezeu... Noi să vedem prezentul!

Prezentul lui erau socotelile bisericii cu arhitec-tul, grijile gospodăriei, slujba bisericească, Zăgreanu, Herdelea, sătenii...

Se necăji cînd își dădu seama că prea a început să se gîndească la Herdelea și să întrezărească chiar putința de împăcare, dacă ar avea norocul să se mai reîntoarcă în Pripas.

„Atîta mi-ar lipsi acuma! se mînie căutînd să-și împrăștie gîndurile acestea. Asta-mi lipsește, vezi dumneata... Parcă de împăcări îmi arde mie azi...ˮ

Numai dorința de-a strînge banii de drum îl înviora pe Titu în Măgura. De aceea muncea din răspu-teri, silindu-se să-și grăbească plecarea...

De altminteri nici n-ar fi putut face altceva în satul acesta aruncat pe o vale strimtă, în creierii mun-ților, cu casele răzlețite pe coaste. Cu Căldăraru a vă-zut repede că n-ar fi chip să lege nici un fel de înțele-gere sufletească. Au fost ei tovarăși de bancă în liceul din Armadia, dar de atunci nu s-au prea văzut pînă acuma cînd Căldăraru era notar, însurat, înstărit, iar Titu un visător, cu capul plin și cu buzunarele goale... Apoi Căldăraru se schimbase de nerecunoscut. Mititel, voia să pară grav și serios, ca să-l respecte țăranii. Întrebuința sumedenie de pomezi ca să-i crească mus-tățile și era nenorocit că, fiind spîn, de-abia avea ici-colo cîte-o țepușă. Își scotea burta în afară și, pentru că din fire rămînea cam supt, își făcea vesta și panta-lonii largi în brîu ca să pară mai gros și pîntecos. Ochii mici, vii, negri, i se învîrteau în orbite ca la veveriță. Vorbea tare și apăsat și se ferea ca de foc să rîdă în fața oamenilor. Era însurat de curînd cu fata subpri-marului din sat, țăran bogat, care pusese umărul pen-tru alegerea lui Căldăraru, deși rivalii lui, mai bătrîni, fuseseră susținuți de însuși solgăbirăul Chițu. Toată familia socrului său îl privea ca pe un fenomen rar și și îl lăuda pretutindeni, speriindu-se mai ales că „e numai de douăzeci și șase de ani și e notarˮ, parcă mai tîrziu ar fi fost menit să ajungă cel puțin fișpan.

Titu îi spuse din prima zi că vrea să plece în România și că a venit aci numai să-și adune cheltuiala de călătorie. Căldăraru ținu îndată să-l povățuiască să nu facă prostia de a pleca nicăiri ci să stea la dîn-sul, să cîștige o practică bună, apoi să-și dea examenele ce-i mai lipseau și să se înscrie la cursul de notari de pe lîngă universitate. Îi preamări apoi profesiunea de notar comunal, neuitînd a se da drept pildă pe sine însuși, care a ajuns așa de bine prin muncă și stăruință. Titu se simți micșorat că prietenul său vrea să-i po-zeze în ocrotitor, dar nu-i făcu imputare, ci își înteți doar hotărîrea de-a pleca mai repede.

În sufletul lui zbuciumările se liniștiră sub prive-gherea speranței. Din clipa cînd dorința vagă de-a trece dincolo s-a transformat în pasiune, viața i s-a ușurat, ascunzîndu-și parcă toate mărunțișurile urîte. Visu-rile care pînă ieri clocoteau într-însul, căutînd să izbucnească neapărat și să schimbe realitatea, să cuce-rească pe toți și să-i facă să tresalte la fel, acuma stă-teau sfioase în colțul cel mai cald al inimii lui, ca astîmpărate de un farmec atotputernic. Acolo le mîn-gîia în clipele de reculegere, le răsfăța și le ferea cu grije de ochii lumii neînțelegătoare. Și astfel năzuințele i se păreau mai prețioase și mai dragi, ca o comoară nestimată.

O dată Căldăraru, văzîndu-l retras și ursuz, vru să-l descoase. Titu îi răspunse verde:

— Ce să pricepi tu? Ce ideal să nutrești tu? Te-ai însurat, ești notar, ce-ți mai lipsește? Copii? Ai să faci, că doar nu-i așa mare lucru... Pe urmă? Idealul tău, dragă, e să fii apreciat de domnul solgăbirău. De aceea nu scapi nici o sîmbătă fără să-i trimiți daruri, de-a-ceea te iscălești „Kaldararˮ, de-aceea pui pe nevastă-ta să învețe ungurește și ai fi în stare să înveți ungurește și pe bietul tatăl-tău...

— Te rog, te rog, se umflă notarul. Eu sunt om cumsecade...

— De ce te superi?... Apoi parcă eu ce-ți spun? Tocmai pentru că ești prea cumsecade, faci ce faci. Și poate că bine faci... Dar dacă eu nu sunt în stare să fiu ca tine și ca miile de alții ca tine? Nu sunt, dragul meu, și nu pot... Și vezi, de aceea eu n-am ce căuta nici aici, nici în alt județ, nicăiri în țara asta, ci trebuie să-mi iau lumea în cap.

După aceasta și altele, Căldăraru se căi că s-a încurcat cu un zăpăcit care nu știe să-l stimeze. I-ar fi căutat vreo vină și s-ar fi cotorosit de dînsul, dar Titu muncea cît șapte și-i duce în spinare toată cancelaria, încît n-ar fi fost ușor să-l înlocuiască.

Spre primăvară Titu primi o scrisoare de la Laura care-l umplu de bucurie. Îi spunea în scrisoare că la vară vor veni la Sîngeorz negreșit și rudele din Româ-nia ale lui George. Se simți acuma atît de aproape de fericire încît îi venea să întindă mîna s-o strîngă în brațe.

De la nunta lui George Bulbuc, în ființa Anei se statornici o silă grea pentru tot ce o înconjura. Zilele i se păreau nesfîrșite și tulburi, asemenea apei care o ispitise atunci și al cărei miros înăbușitor îi rămăsese în nări ca o ispită. Simțea mereu că-i lipsește ceva și rîvnea din ce în ce mai mult o liniște mare. Se oprea deseori pierdută, cu brațele moarte, cu ochii aiurea, fără să vadă și fără să audă. Zenobia, cînd o surprin-dea așa, o ocăra că doarme în picioare și că pute locul de lene pe unde trece.

Nici o bucurie nu mai găsea în lume. Copilul începea a gînguri și semăna atît de bine cu Ion încît ea, care se îngrozea de bărbatul ei, îi ocolea privirea de frică să nu vadă într-însa ochii din noaptea ospă-țului, cei ce-au pătruns ca niște săgeți aprinse în carnea celeilalte femei. Apoi și Petrișor era rău, plîn-gea mult pînă învinețea, iar cînd îi dădea țîța în gură, mușca sfîrcul cu gingiile parc-ar fi vrut să se răzbune că maică-sa n-a sărit mai curînd. Mîngîindu-l și hrănin-du-l, Ana își zicea de multe ori: „Numai Ion e pri-cina...

Își simțea inima seacă și goală ca o pungă zvîr-lită într-o margine de drum de un trecător nepăsător. Încetul cu încetul și mintea i se stinse, parcă toate cutiu-țele s-ar fi deșertat spre a lăsa locul slobod numai pen-tru două chipuri tot mai deslușite, care i se plimbau de ici-colo, greoaie, apăsătoare și dureroase, silindu-i sufletul să se împace cu ele și chiar să le îndră-gească: Avrum și Dumitru. Și amîndoi se arătau veșnic așa cum îi văzuse ultima oară: ovreiul cu ștrea-ngul de gît, cu părul umed de sudoare, cu genunchii în-doiți sub scara din șură, iar moșneagul cu briciul des-chis ca un compas și ridicat sus ca să nu se taie, și cu o falcă albă de spumă de săpun. Chipurile acestea o spăimîntau și îi stîrneau o întrebare pe care n-o putea îmbrăca în cuvinte și nici măcar n-o putea lă-muri bine. Vedea doar limpede că oamenii, care au trăit și au suferit ca și dînsa, au păstrat în ochii reci atîta liniște și împăcare încît îi era parcă necaz că nu poate dobîndi și ea nepăsarea lor alinată.

Cînd se desprimăvără, Ana își făcu obiceiul de-a se duce în fiecare zi pe la tatăl ei, pe-acasă. Nu-și dă-dea seama de ce se duce și nici n-o întreba nimeni. Ion era bucuros că nu-i mai zbiară copilul în creieri și că nu mai e nevoie s-o vadă veșnic bosumflată ca o pre-vestire de rău... Vasile Baciu rareori schimba cîte-o vorbă cu dînsa; o afurisea însă că din pricina ei a trebuit să ajungă averea lui pe mîinile unui tîlhar care azi-mîine poate să-l scoată și din casă.

De la Glanetașu pînă la tatăl ei, o postată buni-șoară, Ana, cu copilul în brațe, mergea ca o nălucă, fără să se uite în dreapta ori în stînga, trecînd pe lîngă oameni fără să dea binețe și bolborosind cine știe ce... Cei ce o întîlneau își făceau cruce; prin sat se șoptea că s-a smintit la minte sărmana femeie, iar unii mai miloși ocărau pe Ion și pe Vasile c-au bătut-o pînă au năucit-o de tot... Ea intra încasă, se învîrtea puțin, ca și cînd ar fi căutat ceva pierdut demult, apoi se așeza pe o laviță, își alăpta copilul, mută, cu ochii în gol, pe urmă deodată se scula și pleca precum venise.

O dată însă, mergînd spre casa părintească, un glas bîlbîit și hodorogit o trezi din aiureală:

— Ana!...Ana!... Stai... Vino-ncoa!...

Femeia se opri speriată. Savista-Oloaga, în poarta ogrăzii lui Trifon Tătaru, îi făcea semne desperate cu mîna. Ziua era caldă, alintată de soare. Noroiul pe uliță se zbicise. Ramurile pomilor, spălate de rugina iernii, își înverzeau mugurii.

Ana se miră văzînd pe Savista.

— Aici ești? o întrebă.

— Aici... Venit dinadins pentru tine... Să-ți spun, clefăi oloaga rînjind, dar cu privirea mînioasă și dînd din mîini parc-ar fi vrut să se ridice în picioa-rele ei subțiri și corcite.

Nevasta știa că Florica, de cînd s-a măritat, lu-ase pe Savista la dînsa. Ba auzise cum George s-ar fi lăudat către oameni că oloaga are să-i poarte noroc în casă, asta drept răspuns celor ce, voind să-și bată joc, spuneau că Florica n-are zestre, afară dacă n-o strînge pe Savista, ca să-i cerșească pomana trecătorilor.„De ce s-o fi întors oloaga înapoi la Trifon Tătaru?ˮ se gîndi Ana apropriindu-se.

Savista îi spuse ceva căscînd gura cît o șură, gî-fîind și silindu-se în același timp să-și mulcomească glasul să n-o audă cumva cineva, deși nu se zărea ți-penie de om prinprejur și numai în șanțul de peste drum scormonea grohăind un mascur legat de-un picior cu sfoară de un par din gard. Ana asculta și nu pricepea nimic.

— Mai rar, Savistă, murmură ea rugătoare.

Oloaga rosti rar două vorbe, dar apoi urmă mai repede și mai bîlbîit. Din ce în ce însă îi lucea mai aprig privirea și în colțurile gurii îi clăbuceau spume gălbui.

— Nu vie Ion... Poznă mare... Florica nu... George omoară, urlă dînsa foarte iute, amenințînd cu pumnii și învîrtind în orbite ochii aproape albi de hol-bați.

Apoi deodată Ana plecă, lăsînd pe Savista cu gura plină, zvîrcolindu-se în lămuriri aprinse. În urechile Anei pătrunsese „Ion, Florica, Georgeˮ din care înțelese de ajuns. Oloaga însă se înfurie mai rău vă-zînd-o că se depărtează, și răcni după ea scuturînd pumnii:

— Și pe tine omoară, tîrfă... Tu lași pe Ion...

Făcu o sforțare mare să se repeadă în urma Anei, dar picioarele betege îi rămaseră țintuite pe loc și doar cu fața se plecă pînă-n pămînt, țipînd mai gros:

— Ion vrea Florica... George omoară... Toți, toți, toți!...

Ana nu mai auzea decît: „Ion, Florica, George...ˮ Și merse ca altădată drept înainte, pînă la casa în care a copilărit. Tatăl ei nu era acasă. Luă cheia de sub grindă, unde știa că o ascundea, deschise ușa și se așeză pe laviță. Copilul se scîncea. Îl legănă puțin în brațe, apoi îi acoperi gura cu țîța.

Își simțea capul greu ca plumbul. În neștire strîn-gea la piept copilul care țocăia lacom. Se uita mirată prin casă parc-ar fi văzut-o întîia sau ultima oară. Nimic nu era schimbat.Patul, masa, lavițele, scaunul, dulapul cu vase, donița de apă, lampa spînzurată în tavan... Toate ca totdeauna. Numai cuptorul părea mai negru, cu gura-i mare, fără fund... Privind cup-torul, o săgeată îi trecu prin minte și deodată parcă s-ar fi întors înapoi pe o cale spinoasă... Parcă e în-tunerec beznă... Lespedea rece îi gîdilă talpa cum se suie pe cuptor și inima-i bate să-i spargă coastele... Se urcă încet să nu-i fîșîie cămașa, să nu deștepte pe tatăl ei care sforăie beat în pat... În culcuș e cald... O mînă bîjbîie, îi atinge glezna ușor și ea știe că e mîna lui Ion, căruia îi pîrîie oasele suind și lungindu-se lîngă ea... Și inima-i bate mereu... Cum îi bate...

Apoi deodată se cutremură și, dezmeticindu-se, își aduce aminte, fără să-și dea seama de ce, că îndată după nuntă, Ion s-a împrietenit ca un frate de cruce cu George, că merge deseori pe la dînșii, că veșnic se sfătuiesc împreună, la circiumă beau împreună, umblă și prin Jidovița împreună... De unde știe ea toate aces-tea? Habar n-are, dar știe sigur... i-a spus cineva... Chiar Ion a spus-o acasă Zenobiei, lăudîndu-se și lău-dînd pe George...

Și atunci i se păru că gura cuptorului se cască mai mare și se apropie de ea. Copilașul scăpase sfîrcul sinului și scîncea... Ana se sculă brusc, încuie ușa, puse cheia bine. Din spate simțea amenințarea gurii uriașe, flămînde, încît nu mai îndrăzni să se uite înapoi.

Savista era tot unde o lăsase. Trecînd prin fața ei, o văzu cum scuipă și o auzi cum răcnește mai avan:

— Omoară George toți... Rușine... Hu... Huo!..

Ana însă se grăbea ca și cînd ar aștepta-o cineva acasă. Opincile ei plescăiau pe ulița uscată și soarele o frigea în spinare.

Cînd intră în ogradă, portița scîrțîi atît de jalnic că-i zgîrie inima. Ion cioplea o oiște, cu mînecile su-flecate, hîcăind de cîte ori izbea cu toporul; se opri o clipă, se uită după ea și lucirea ochilor i se potoli vă-zînd-o, parcă s-ar fi întrerupt din vedenia celeilalte. Ana însă trecu pe lîngă el fără a întoarce capul. Ușa tinzii era deschisă, neagră: pe pragul de sus se prelin-gea o perdea de fum albastru. În casă, pe pat, se odih-nea Glanetașu, cu fața-n tavan, cu gura căscată, horcăind. La vatră, Zenobia sufla în foc cu ochii roșii, umflați; zărindu-și nora, o luă îndată la ocări, dar ne-încetînd de-a scormoni tăciunii și de-a sufla:

— Ai început să forfotești toată ziulica prin sat, tu nevastă... fuuuu... ffff... fff... și colea-s toate baltă... ff... Parc-ar fi din țigani, nu din oameni de omenie... Văd că nu mai ai... fffuufff... nici un pic de rușine... fff... nici obraz...

Femeia auzea vorbele și nu le pricepea rostul. Toate i se păreau ca prin vis. Stătu puțin în mijlocul casei. Copilașul gîngurea. Pe urmă, ca și cînd și-ar fi adus aminte, așeză copilul cu băgare de seamă la pi-cioarele Glanetașului, îl îmbondori bine în cîrpe și-l închină de trei ori... Făcînd aceasta parcă iar uită ce vruse și iar rămase pierdută, cu ochii întrebători... Apoi tresări și ieși brusc în tindă, unde cotrobăi prin toate ungherele, foarte amărîtă că nu găsea ce căuta. Porni în ogradă și-n prag o lovi drept în față lumina vie a soarelui primăvăratec, silind-o să clipească aiurită din ochi. Cu obrajii galbeni, supți, cu nasul subțiat, cu barba ascuțită, părea însăși desperarea. Îi venea să-și frîngă mîinile și nu putea... Un gînd nou îi răsări în creieri și fugi drept în grajd...

Acolo, pînă să se obișnuiască cu întunerecul, bîj-bîi puțin. Apoi văzu pe Joiana, vaca ei de zestre, cu spinarea osoasă și cu șoldurile largi, ieșite afară ca două lopeți, parcă veșnic ar fi fost flămîndă, și cu uge-rul atîrnîndu-i pînă aproape de pămînt. Joiana se uită la ea cu ochii mari, liniștiți și melancolici, ca și cînd ar fi întrebat-o: ce vrea? Ana îi mîngîie șoldul, dar Joiana nemulțumită, întoarse capul și-și vîrî botul în rămășițele de ogrinji, suflînd puternic pe nări spre a îm-prăștia praful din fundul ieslelor...Alături rumega Du-mana lui Ion, iar mai departe, tot pe mîna dreaptă, doi cai slăbuți nechezau cu nădejde. În stînga erau boii, culcați, somnoroși.

Ana însă întîrzia mereu. Se oprea, uitînd ce căuta, și pornea iar doi pași, reamintindu-și. Ajunse la cotețul unde ținuse vițelul pe care Ion l-a vîndut ca să plătească avocatului. Pe un stîlp, într-un cui de lemn, atîrna ștreangul nou-nouț, cu care lega vițelul cînd îl alegea la muls. Luîndu-l și întinzîndu-l în mîini, zîmbi cu-prinsă de bucurie mare. Pe urmă se uită împrejur. Tavanul era foarte jos, aproape să-l atingi cu degetele, și se odihnea pe grinzi groase, necioplite. Trecu capă-tul ștreangului pe după cea dintîi dinspre ușă, lîngă Joiana, și îl legă cu un nod întreit. Lărgi bine lațul din celălalt capăt și dădu drumul, privind cum se leagănă de ici-colo, din ce în ce mai ușor. Privind așa îi apăru în minte din senin Avrum și se miră că spînzuratuln-o mai spăimînta, ci parcă zîmbea straniu ca o chemare.

— O, Doamne ferește, că și eu... murmură Ana întorcîndu-se și făcînd un pas, hotărîtă să iasă din în-tunerecul năbușitor.

Printr-o crăpătură a ușii pătrundea o dungă de raze galbene în care jucau și se întreceau mii de firi-șoare în toate culorile. De-afară auzi izbiturile de topor ale lui Ion și un ciripit zgomotos și certăreț de vrăbii multe. Vru să mai facă un pas și deodată văzu limpede în dunga de lumină pe Dumitru cu briciul în mînă, tremurînd ca și cînd i-ar face semn... Speriată, se uită înapoi. Ștreangul nu se mai mișca; stătea drept, întins parcă de-o greutate mare. Cînd se gîndi de ce-o fi întins, desluși în laț capul lui Avrum, cu un rînjet care o înfurie.

Încet, tacticos, își scoase năframa și o puse pe parul ce despărțea pe Joiana de Dumana. Se duse apoi furioasă sub ștreangul care-i venea pînă la ochi. Se întinse în vîrful picioarelor, prinse lațul cu amîndouă mîinile și-și vîrî capul. Se căzni mult să-și potrivească funia pe gîtul gol, ținînd cu o mînă ștreangul și cu cealaltă lațul. Picioarele o dureau de cît stătuse încordată; simțea că e aproape să amorțească... Închise ochii și încercă să nu se mai țină cu mîinile de funie. De altfel nici nu mai putea de picioare; i se zgîrceau genunchii. Lațul se strîngea din ce în ce mai tare. N-o durea, dar i se părea că tot nu l-a potrivit bine și-i era necaz că s-a pripit. Simți o gîdilitură încît trebui să caște gura și ochii. Deodată îi trecu prin minte că acuma are să moară, se îngrozi și vru să se întindă să atingă pămîntul, să fugă de moarte. Dar degeaba mișca picioarele, căci nu găsea nici un sprijin. Atunci se spăi-mîntă și o cuprinse o înecăciune arzătoare. Limba i se umflă, îi umplu gura, încît trebui s-o scoată afară... Apoi un fior o furnică prin tot corpul. Simți o plăcere grozavă, amețitoare, ca și cînd un ibovnic mult aștep-tat ar fi îmbrățișînd-o cu o sălbătăcie ucigătoare... Încercă să țipe, dar nu izbuti decît să horcăie de două ori înăbușit... Se moleși, lăsîndu-se să atîrne în voie. Ca o fulgerare îi mai trecu prin creieri noaptea, cup-torul, durerea, plăcerea... Pe urmă toate se încîlciră... Ochii holbați nu mai vedeau nimic. Doar limba creștea mereu, sfidătoare și batjocoritoare, ca o răzbunare pen-tru tăcerea la care a fost osîndită toată viața...

Joiana, nemaisimțind nici o mișcare, întoarse capul și se uită nedumerită. Dădu din coadă și atinse cu moțul de păr poalele Anei. Și fiindcă Ana ră-mase țeapănă, Joiana își înfundă limba verzuie, apăsat, întîi într-o nară, apoi în cealaltă și porni să rumege domol, plictisită....

De-abia într-un tîrziu se auzi glasul mînios al Zenobiei:

— Ană!... Măi Ană!... Vai, mînca-te-ar relele, puturoasă și netrebnică! Că toată ziulica bate ulițele și copilul mi-l lasă pe cap să urle și să mă asurzească... Ană!... Fire-ai a dracului cu cine mi te-a făcut noră! Vedea-te-aș moartă să te văd, nerușinată și...

— Mi se pare c-am văzut-o intrînd în grajd, mor-măi Ion fără să se oprească din cioplit. Ia vezi c-o fi adormit acolo!

Zenobia se repezi și deschise larg ușa grajdului. Dumina năvăli veselă înlăuntru... În aceeași clipă însă femeia sări la o parte îngrozită și țipînd ca din gură de șarpe:

— Tulai!... Ajutor!... Săriți!... Ionică!... S-a spînzurat Ana!... Vai de mine și de mine, tulai!... S-a spînzurat!...

Capitolul XI Blestemul

Cînd văzu Ion pe Ana moartă, simți parcă o lovitură de ciocan în moalele capului. Stătu în fața spînzuratei, uluit, strîngîndu-și gura cu palma, și o durere necurmată îi apăsa pe creieri, ca un bolovan. Acuma își aduse aminte amenințarea ei din noaptea nunții lui George cu Florica. Mila stranie, alcătuită din groază și mirare, ce te cuprinde instinctiv în fața morții, îl zgudui o clipă.Dar pe urmă, obișnuindu-se puțin cu fața schimonosită cumplit a femeii, îl munci întrebarea cum a putut el trăi aproape un an în ace-lași pat cu ea și sfîrși zicîndu-și că bine a făcut că s-a omorît... După un răstimp însă se răsti la Zenobia, aproape fără să-și dea seama:

— Unde-i copilul, mamă?... Vezi de copil!... Ia du-te la copil!...

Grija de copil îi umplu toată mintea și nici nu-l mai părăsi.

Vasile Baciu veni spre seară, găsind pe Ana așe-zată pe masă, scăldată, îmbrăcată, cu mînile încru-cișate. Se uită lung la ea, înghiți un nod ce i se urcase în piept și apoi schimbă cîteva vorbe cu Ion, dar fără să se privească în ochi. Zenobia însă îi povesti amănun-țit cum a venit Ana din sat, cum a pus copilul pe pat, cum a ieșit afară, cum nici n-ar fi dat peste dînsa dacă nu plîngea copilașul...

La prohod se adună mai tot satul, încît oamenii umpleau și ulița. Praporii fluturau alene în adierea de primăvară care ducea departe mirosul de tămîie și aducea în schimb valuri de miros dulce de flori de măr. Cîte-o femeie izbucnea în plîns din cînd în cînd, iar preotul Belciug mormăia pe nas cîntecele de înmormîn-tareși scutura mereu cădelnița. Ion îngenunchea deoparte, Vasile de cealaltă parte a cosciugului, amîndoi cu capetele goale, plecate, ca niște vinovați. Zenobia în genunchi ținea copilul în brațe, legănîndu-l ca să nu se scîncească, și se uita împrejur parcă s-ar fi mîndrit cu frumusețea de îngropăciune. Glanetașu, zdrobit, cu obrajii în palme, plîngea cu sughițuri, bolborosind dureros:

— Draga tatii... Draga tatii...

Ion asculta ca prin vis cîntecele popii și răspunsu-rile dascălului. Gîndurile lui rătăceau în zigzaguri stra-nii, sărind de la Ana la copil, apoi la Vasile Baciu, iar la moarta din sicriul de brad învălit cu zăbranicul as-pru și pe urmă deodată la Florica, revenind la copilul din brațele Zenobiei. Și de cîte ori îi venea în minte copilul avea o tresărire de spaimă neînțeleasă.

Pe cînd preotul citea o rugăciune lungă, își aduse aminte că, înainte de-a scoate din casă coșciugul, au sosit aci George cu Florica, cu fețele triste, și i-au spus că așa a vrut Dumnezeu, dar omul să fie tare, că toate trec pe lumea asta... Privirea nevestei îl pironise într-una, posomorită și doritoare și plină de imputări, dar totuși parcă răsfrîngînd asupra lui o dra-goste mare, de-abia stăpînită. Lui i-a fost frică să nu bage de seamă George și a plecat ochii... Iar acuma sim-țea privirea aceea în creieri, i se plimba în închipuire tot mai stăpînitoare, copleșindu-i inima de o amără-ciune din care totuși încolțește repede o nădejde nouă.

Pe la sfîrșitul prohodului, ridicînd ochii, întîlni peste coșciug privirea lui Vasile Baciu, care-l sfredelea cine știe de cînd. Ion îngălbeni, încercă să plece iar capul și nu mai putu. Privirea socrului său era ca a unui șarpe uriaș ce-și amețește prada înainte de a o înghiți. În ochii lui însă Ion citi mai ales o întrebare, întîi întunecoasă, ș-apoi îndată limpede ca lumina zilei: „Unde-s pămînturile?... În pămînt se duc toate pămîn-turile...ˮ

Atunci deodată își dădu seama de ce se gîndește el atîta la copil. Adică prin moartea Anei ar pierde tot și degeaba s-ar fi luptat, dacă n-ar fi copilul... Adică numai în sufletul copilului ține averea lui, numai cît ține sufletul copilului ține și moșia... Vru să se uite spre Zenobia cu copilul, dar privirea lui Vasile nu-i dădea drumul și începu să-l frigă și să-l sfîșie, căci într-însa se vedea pe sine însuși ca într-o oglindă 1 galben, speriat, tremurînd de frica amenințărei... Iar socrul său parcă avea fața unsă cu un zîmbet batjo-coritor de biruință.

Pînă s-a coborît în groapă sicriul Anei, ochii lui Vasile Baciu l-au urmărit neîndurători, izgonindu-i din suflet privirea Floricăi, făcîndu-l să uite tot, chiar prohodul însuși, afară de copilul de care atîrna parcă toată soarta lui.

Întorcîndu-se de la cimitir, smulse copilul de la Zenobia, ca cuprins de teamă să nu i-l răpească cineva. Îl strînse la piept, acoperindu-l cu brațele-i osoase. Petrișor se scîncea, iar el îl ogoia ca o doică iscusită, gîndindu-se mereu că duce în brațe tot pămîntul cîști-gat cu stăruinți și zbuciumări atît de îndelungate. Oamenii care pînă acuma îl ocărau și spuneau că din pricina lui s-a spînzurat Ana, văzîndu-l cu copilul se înduioșară și-și ziseră că nu poate fi vinovat el de moartea femeiei.

— Ia seama, ginere, să nu cadă bolnav nepoțelul! mormăi în urechea lui un glas răutăcios, cînd cotiră în Ulița Mare.

Ion se cutremură și ascunse copilul sub suman, parc-ar fi căutat să-l apere de privirea lui Vasile Baciu.

Apoi, după pomeni, se sfătui multă vreme cu maică-sa ce să facă cu copilul și cum să-l îngrijească. Și se mai liniști cînd Zenobia îl încredință că băiețelul e destul de mărișor, că tot era să-l înțarce azi-mîine, că mănîncă de toate, că are să crească cît mun-tele, numai zile să aibă de la Dumnezeu, și că nici n-o să bage de seamă pînă s-o pomeni cu el mare și bun de trimis cu vitele la imaș.

— Ia seama, mamă! zise Ion totuși, răgușit. Ia bine seama, că mi se pare că Petrișor e cam plăpînd.

— Vai de mine, omule, dar nu-l vezi cîtu-i de roșcovan și de voinic?

— Bine, bine... Dar dacă se îmbolnăvește și

moare, Doamne ferește, apoi să știi că n-ai trai cu mine! Copilașul ăsta-i viața mea, mamă!

— Proclet mai ești, Ionică și sălhui, zău așa! protestă bătrîna.

— Eu atîta-ți spun, ca să nu zici că nu ți-am spus... Ca ochii din cap să mi-l îngrijești și să mi-l ocrotești!

— Da’ ce-i cu tine, măi băiete? Parcă cobești a rău, Doamne iartă-mă! se închină Zenobia gîndin-du-se că mult mai trebuie să-și fi iubit nevasta Ion, măcar că nu s-a arătat, dacă se prăpădește așa cu firea din pricina plodului ei.

— Românul, cînd e bun din fire, e ca prietenul meu Herdelea! striga Grofșoru cu atît mai des cu cît termenul apelului se apropia și Herdelea devenea tot mai mohorît și mai neîncrezător.

Sorocul era hotărît pentru mijlocul lui aprilie la curtea de apel din Tîrgul-Mureșului. Herdelea număra zilele ca școlarii la venirea vacanțelor, dar el, de ce scădeau, de aceea se întrista mai mult, muncit de presimțirea că i-e scris lui să fie înfierat și să-și piardă pensia pentru care a muncit ca robul peste treizeci de ani. Și azi nici măcar nădejde adevărată nu mai putea nutri, cu toate asigurările zgomotoase ale lui Grofșoru, căci și nădejdea l-a înșelat atît de crîncen rîndul trecut.

Grofșoru îi făgăduia în fiecare zi și se jura că se va duce la curte și nici nu se va întoarce fără achitare deplină. În sfîrșit, ca să-i dea o dovadă desăvîrșită de cît îl iubește și-l stimează, cu vreo trei săptămîni înainte de termenul procesului, bău bruderșaft cu dînsul la berăria Rahova, de față fiind toată domnimea din Armadia, pupîndu-l și pe urmă strigîndu-i triumfător:

— Acuma mi-ești frate, bețivule, și dacă mai îndrăznești să te îndoiești și să te mai arăți cu mutra asta plîngătoare, apoi să știi că ești de poznă cu mine?

Toți aplaudară gestul, iar cei ce încă nu se tutuiau cu Herdelea, urmară pilda avocatului, începînd cu directorul liceului și sfîrșind cu conțopistul de la notarul public.

În ziua aceea Herdelea s-a simțit într-adevăr fericit, s-a îmbătat zdravăn, încît dăscălița a trebuit să-i puie prosoape ude la cap și să-l ocărască toată noaptea... Dar a doua zi tristețea i-a revenit aceeași, ca o umbră ce nu te părăsește decît pînă cînd stai în întunerec. Se gîndea mult la Ion și la jalba lui. Iacă Ion și-a văzut de ale lui, s-a și îmbogățit... Pentru Ion jalba a fost un accident ușor, din care scapi teafăr și mai bucuros de viață. Ce-i pasă lui că va ședea la răcoare o lună de zile? Poate e și mulțumit că astfel are prilejul să-și odihnească puțin ciolanele... Pe cînd pentru dînsul jalba a fost lovitura grea care i-a schimbat brusc linia vieții. Un lucru de nimic cum hotărește soarta omului, cum îi răvășește tot mersul vieții! Piatra mică răstoarnă carul mare... Un fir de nisip care s-a mișcat din loc și a prăvălit stînca întreagă. Și parcă totdeauna lucrurile mărunte și neînsemnate pricinuiesc prăbușirile grele, ca și cînd omul, mîndru și încrezător în puterile lui, ar fi o jucărie și poate mai puțin în mîna unei tainice și înfricoșătoare ființe stăpînitoare...

Tocmai cu cîteva zile înainte de împlinirea soartei Herdelea se pomeni iar cu Ion care venea cu vestea morții Anei și cu rugămintea să-i facă ceva să-și poată ispăși osînda în închisorea judecătoriei din Armadia, ca să nu se mai depărteze pe la Bistrița...

— Să-ți fac, Ioane, cum să nu-ți fac! zise învă-țătorul amărît, rozîndu-și unghiile ca să-și stăpî-nească pornirea. Că ți-am mai făcut și altădată, și vezi bine pe unde am ajuns, vezi, pe drumuri, om bă-trîn... Dar să-ți fac, firește...

Ion se uită drept în ochii lui, cu o emoție sinceră în toată înfățișarea, ca și cînd cuvintele lui Herdelea i-ar fi atins în suflet o coardă care n-a vibrat demult.

— Sunt ticălos, nașule, rosti apoi dînsul molcom. Suntem răi și proști, vai de păcatele noastre... M-a bătut Dumnezeu, mai rău nu se poate. Ţi-am greșit, văd bine... Dar Dumnezeu ajută pe omul bun... Dumne-zeu are să te mîngîie pentru greșeala mea...

— Mă mir cum m-am luat eu după nătîngiile tale, Ioane? Trebuia să te dau pe ușă afară, nu să mă potrivesc ție, murmură învățătorul, înduioșat și cu ochii umezi.

— Așa-i omul cînd îi ia Dumnezeu mintea, făcu Ion cu alt glas, mai aspru, în care se simțea părerea de 15 rău că s-a lăsat o clipă învins de slăbiciune pentru grijile altora. Dar dumneata să-mi faci acuma o jalbă frumoasă, cum zic, că-ți plătesc, nașule...

Herdelea îi făcu petiția cuvenită. Vorbele schim-bate cu omul care i-a pricinuit toată nenorocirea de azi îi sădiră în inimă un bob de încredere. Își zicea „pe omul bun îl ajută Dumnezeuˮ și găsea parcă mîngîiere. Avea însă și remușcări că, în nerozia și zădărnicia lui, de multe ori și-a bătut joc de cele sfinte. Și de-aci încolo, seara, întins în pat, după ce stingea lampa, cu fața-n sus și cu mîinile împreunate pe piept, se ruga în gînd fierbinte să-i ierte Dumnezeu rătăcirile și să-l scape și acuma, ca totdeauna, din impasul în care l-a aruncat propria-i vină.

Grofșoru avea să plece singur la Tîrgu-Mureșului, la judecarea apelului. Herdelea trebuia să rămînă la cancelarie, acasă, căci nu era obligat să se prezinte și ar fi cheltuit bani mulți zadarnic... Deși, plecînd din Armadia la amiazi, seara ajungea la țintă, s-au făcut mari pregătiri de drum. Doamna Grofșoru, o femeie drăguță, grăsună, gospodină, umplu un cufăr aș numai cu merinde, ca să aibă omul în tren ce să mănînce. Doamna Herdelea, cu care se împrietenise bine, i-a fost de mult ajutor. Chiar ideea merindei de la dăscălița pornise și fusese găsită minunată... La plecare erau de față amîndouă familiile, în care intrau cei cinci copii ai avocatului. Se vărsară lacrimi abondente, numai Grofșoru se ținu tare și porunci lui Herdelea să fie absolut liniștit și să aibă încredere în el și în Dumnezeu.

Nevasta avocatului, dăscălița și Ghighi hotărî-seră în taină să ajuneze toată ziua procesului... Seara, familia Herdelea stătu pînă tîrziu, lăudînd pe Grof-șorenii care-s niște oameni cum nu s-au văzut mai de inimă și drămăluind fel de fel de nădejdi. Cînd se culcară, în întunerec se auzi limpede șoșăitul buzelor tuturor trei, rugîndu-se din inimă să binecuvinteze atotputernicul ziua de mîine și s-o întoarcă spre binele celor năpăstuiți... Chiar în aceeași vreme murmura și doamna Grofșoru un Tatăl nostru pentru bietul creștin, după ce pusese pe toți cinci copiii în genunchi să zică o rugăciune anume pentru „moș Herdeleaˮ.

Fără să știe de planul femeilor, învățătorul își propusese și el să ajune în ziua cea mai grea din viața lui. Se trezi în zorii zorilor și nu mai putu adormi de grije și de emoție. Ca să-i treacă vremea, vru să-și aprindă luleaua, dar își aduse aminte la timp că nu te poți spurca cu tămîia dracului cînd jertfești o zi lui Dumnezeu. Se perpeli în pat, frămîntat numai de presimțiri rele. Plecă mai curînd la cancelarie și nici acolo nu găsi liniște. La prînz nici nu se duse acasă, spre supărarea doamnei Herdelea care îl aștepta cu masa ca de obicei.

În sfîșit pe seară veni o telegramă. Herdelea, singur în birou, o rupse și o citi tare încît îl auzi și factorul:„Achitat — Uraˮ. Bătrînul oftă o dată din fundul sufletului, ca și cînd i s-ar fi ridicat brusc o piatră de moară și apoi îndată se porni pe un plîns cu hohote; poștașul, care aștepta un mic bacșiș, o șterse repede în vîrful picioarelor. După ce se răcori cu lacri-mile, Herdelea trecu la doamna Grofșoru, locuința avo-catului fiind în aceeași casă. Doamna Grofșoru, încer-cînd să rîdă, se pomeni de asemenea plîngînd de bu-curie. Mai vru să-și laude puțin bărbatul, pe care-l iubea mult, deși era cam ștrengar, dar Herdelea nu avea răbdare. Simțea nevoia să comunice tuturor cunoscuților și necunoscuților vestea minunată. Da berărie prietenii îl felicitară și-l îmbrățișară, îndem-nîndu-l apoi să stropească cu o băutură zdravănă asemenea izbîndă strălucită, încît îi trebui o sforțare titanică să refuze, voind să-și respecte deplin ajunarea... Sosi acasă pe înnoptat, obosit mort de bucurie. Doamna Herdelea îl primi bosumflată că n-a venit la masă, dar cînd văzu telegrama, începu să se bocească dimpreună cu Ghighi de răsuna casa,parc-ar fi murit cine știe ce rudă scumpă. Cu mare greu izbuti învățăto-rul să le ostoiască, spre nenorocirea lui, căci dăscălița îl luă la zor: de ce n-a poftit la prînz și a făcut să se strice atîtea bucate degeaba? Nici chiar cînd îi mărtu-risi c-a ajunat, doamna Herdelea nu se împăcă de tot, ci doar în sufletul ei se simți mulțumită că și „păgînulˮ s-a întors la Dumnezeu.

Se culcară acuma devreme. În casă stăpînea o fericire mare. Și totuși Herdelea parcă niciodată n-a avut noapte mai albă. Îi era foame și mai ales îl chi-nuia meteahna tutunului. Se învîrti ceasuri peste ceasuri în patul fierbinte, cu genele mai grele ca plumbul... și nu era chip să adoarmă. De-abia spre ziuă îl birui somnul binefăcător și atît de adînc că dimineața trebui să-l scuture de două ori dăscălița pînă să-l deștepte, ca să nu întîrzie tocmai acuma cînd avocatul nu-i acasă și toată cancelaria e în seama lui.

La amiazi făcură cu toții o plimbare pînă-n Jido-vița să aștepte pe Grofșoru... Copiii auziră cei dinții clopoțeii cailor. Trăsura se opri și avocatul sări jos strălucitor. înainte de a-și săruta nevasta, se repezi la Herdelea și, îmbrățișîndu-l furtunos, îi zise:

— Ai văzut, renegatule, ce poate face un român?...Apoi de-acuma să mai poftești să nu crezi cînd îți făgăduiesc eu ceva!

Un copist pirpiriu luă din mîna lui Ion hîrtia prin care tribunalul îi îngăduia să-și facă pedeapsa de o lună la închisoarea judecătoriei din Armadia, o suci, o învîrti, căută prin dosare, se uita la dînsul clătinînd din cap dojenitor, apoi scrise ceva într-un registru prăfuit, îi dădu un bilet galben și-l trimise: „în fundul gangului, unde vezi o tăbliță neagră cu chei multeˮ.

Din gang Ion se pomeni deodată în curtea închi-soarei. O recunoscu numaidecît, nu degeaba a văzut-o doar așa de bine odinioară, cînd a avut pozna cu Simion Lungit. Strîngerea de inimă de atunci îi îngălbeni fața și acuma. Curtea strîmtă era pustie. Pardoseala de piatră, tocită, răsfrîngea lucirea soarelui. Ferestrele cu zăbrele încrucișate scînteiau în bătaia razelor calde. Într-un geam, un cap tuns, cu barba înnegrită de țepi nerase de mult, stătea nemișcat, parcă ochii, singuri vii, s-ar fi îmbătat sorbind lumina zilei. Ion se cutre-mură ușor și-și făcu cruce, ridicînd apoi privirea spre cerul albastru pe care ici-colo albea cîte un nouraș încremenit în văzduhul limpede.

Bătu la ușa cu chei multe și dinăuntru auzi un glas aspru, gros, mînios. Intră încet, strecorîndu-se parcă să nu facă zgomot. În odăița luminoasă văzu pe paznicul de odinioară, care-l întîmpină cu un dispreț fulgerător, în vreme ce altul, șezînd la o mes-cioară, întinse mîna după biletul galben, ca unul ce știa că aici nimeni nu vine fără asemenea hîrtie.

— Numero cinci! mormăi cel ce îi ceruse biletul, pe românește, ca să înțeleagă și Ion despre ce e vorba.

Paznicul celălalt îi luă briceagul, chimirul și traista cu merinde ce i-o pregătise maică-sa, zbor-șindu-se:

— Aici nu mănîncă nimeni extra, bre!

Ion vru să-și apere mai ales merindea, gîndin-du-se c-ar fi păcat să se strice ori să-i mănînce paznicii atîtea bunătăți, dar o teamă ciudată îl strîngea de beregată și nu putu scoate nici nu cuvînt. Urmă ca un miel pe paznicul ursuz care-l vîrî într-o celulă strîmtă și-i porunci să păstreze curățenia și să nu facă gălăgie. Apoi rămase singur între patru ziduri goale și auzi cheia întorcîndu-se în broască de două ori, cu un scîrțîit strepezitor. Stătu cîteva clipe uluit, uitîndu-se împrejur. Inima îi bătea ca și cînd nu și-ar fi găsit locul. Apoi începu să umble de colo pînă colo tot mai repede, ca o fiară prinsă în cușcă, cu ochii însă mereu la fereastra prin care nu vedea decît o palmă de cer foarte depărtat.

După un răstimp însă se potoli brusc și rușinat de atîta tulburare. „Ei, parcă nu știam eu c-așa trebuie să fie!... Amu ce-o vrea Dumnezeu!ˮ își zise dînsul oprindu-se în mijlocul celulei.

Își împături cu băgare de seamă sumanul, îl po-trivi pe dușumea în colțul de lîngă ușă și se lungi jos. Se simțea trudit ca și cînd ar fi tras la jug. Închise ochii și adormi buștean.

Pe la amiazi se deșteptă în răcnetele paznicului care-l zgîndărea în coastă cu vîrful cizmei.

— Sus, he! Sus, cîine! Aici nu se doarme, bre! Aici se lucrează!

Fu trimis, împreună cu alți trei osîndiți, să taie lemne acasă la domnul judecător.

De-a doua zi se obișnui. Era mulțumit. O ducea bine: mîncare avea, somn destul, muncă mai mult pentru față... Totuși i se făcea dor de-acasă și îndeosebi începu să-l cuprindă grija de copil. Toată noaptea se visa în Pripas, dar niciodată acasă cu copilul, ci tot-deauna la George, prinprejurul Floricăi. Îi era necaz și abia aștepta ziua de joi, cînd trebuia să vie Zenobia cu vești și cu mîncare.

— Ce face băiatul? o întrebă dînsul răstit și bănuitor.

— Face bine, că-i sănătos, răspunse mamă-sa, veșnic neîmpăcată că se prăpădește atîta cu firea din pricina stîrpiturii celeia, iar azi adînc supărată, fiindcă paznicul n-o lăsase să se apropie de Ion cu merindea.

Cît era treaz, toată ziua numai la Petrișor se gîndea. Aici avea atîta vreme să-și depene închipui-rile încît parcă-și storcea creierii. Dar cu cît se zbuciu-ma mai mult cu atîta nășteau mai grele întrebări la care nici nu îndrăznea să răspundă. Deseori auzea limpede glasul socrului său de la înmormîntarea Anei, iar privirea lui o avea mereu ca un spin. „Cît sunt eu aici, poate să mi-l omoare, ca să-mi ia pămînturile!ˮ îi trăzni deodată prin minte ca o lovitură de cuțit.

De atunci zidurile îl înăbușiră și zilele trecură mai anevoie. Îi venea să se repeadă la zăbrelele groase din ferestre, să le smulgă și să alerge acasă la copil, să-l apere.

Noaptea însă visurile îl purtau numai pe la Florica. Se vedea cu săptămîni în urmă, înainte de moartea Anei, ducîndu-se pe la George, vorbind de 1 o moșie, de muncă, plănuind lucruri de care dînsul nici nu se sinchisea. Se ducea mereu, deși ura pe George ca pe un tîlhar care i-a răpit cea mai scumpă comoară. Se ducea fiindcă numai așa putea sta aproape de comoara lui. Nu schimba o vorbă cu ea, nici măcar o privire, și totuși se simțea fericit și vesel. Nu știa ce vrea, nici nu se întreba nimic. Se mulțumea s-o știe aproape și nădăjduia. De cînd s-a stins Ana, s-a dus mai rar, dar cu mai multă nădejde ascunsă în inimă... Și acuma, că nu poate merge și nici nu vrea să se gîndească la ea, tot ea îi stăpînește visurile...

Cînd se trezea din somn, Ion simțea totdeauna o mîngîiere peste care însă lumina zilei arunca iarăși pînza grijilor de copil.

În două săptămîni gîndurile și visurile îl slăbiră ca un ogar. Fața i se îngălbeni, fruntea i se zbîrci de gînduri. Numai în ochi îi ardea parcă mai multă patimă și hotărîre.

Peste vreo zece zile Herdelea primi telegrafic ordinul de la inspectorul din Bistrița să-și reia imediat serviciul la școala din Pripas. Totodată era încunoș-tințat că s-au trimis cuvenitele adrese la percepția din Armadia să-i plătească leafa ce i-a fost reținută pe timpul suspendării.

— Dumnezeu te bate și tot Dumnezeu te mîngîie, zise învățătorul atît de copleșit de fericire că bău două sticle de bere la Rahova și mai aduse și acasă un litru de vin pe care să-l fiarbă baba cu zahăr și scorțișoară spre a sărbători în familie cum se cuvine ziua aceasta nu mai puțin mare ca ziua cînd a scăpat de amenințarea osîndei.

Doamna Herdelea se supără nițel, cum era obi-ceiul ei, îl ocărî că-i bețiv, dar apoi totuși fierse și puse vinul pentru după cină, făcîndu-l așa de bun că Herdelea vru să silească pe Ghighi să bea baremi un păhărel, ceea ce ea firește refuză cu înverșunare, deoa-rece nu se cade unei fete să-și pîngărească gurița.

Îmbătați de bucurie și, în ce privește pe Herdelea, de vin, după masă ținură un lung consiliu de familie. Suma de bani ce le pica pleașcă, se înțeleseră repede, cu toate roșelile domnișoarei Ghighi, s-o întrebuin-țeze pentru trusoul ei de mireasă de care nimeni nu știe cînd poate fi nevoie. Pe urmă veni iar pe tapet chestia dezbătută odinioară în împrejurări triste: să se mute oare înapoi în Pripas sau să rămîie cu casa aici și numai Herdelea să meargă dimineața și să se întoarcă seara, ca și Zăgreanu? Doamna Herdelea, care avea slăbiciunea căsuței, susținu un răstimp că trebuie să se mute, argumentînd îndeosebi cu teama ca nu cumva „Pămătufulˮ de Belciug, de necaz că au ieșit triumfători din toate încercările să le facă tocmai acuma pocinogul cu locul. Herdelea, deși de acord în principiu, se gîndea că ar fi bine să poată vedea și de școală, dar să-și păstreze și leafa de la Grofșoru, învoindu-se cu dînsul să-i lucreze după-amiazi sau seara. Ar fi păcat să scape din mînă o leafă și alte venituri frumoase, căci n-ar strica să se gîndească și la zestrea Ghighiței. Fata cu zestre e de două ori mai căutată. Laura a trecut ca și cățelul prin apă, fiindcă a nemerit un băiat cum rar se găsesc. Dar unde se poate ști norocul Ghighiței?

Fata se supără și, firește, se jură că nu se va mărita niciodată... Atîta fu de ajuns ca să se năsprească tonul sfatului. Doamna Herdelea sări numaidecît s-o învino-vățească vehement că și ea umblă cu fumuri ca Laura, dînd drept pildă faptul că nu ia în seamă îndeajuns pe Zăgreanu, care-i un băiat eminent și pare a o iubi, ci se ține de alte mofturi, parcă ea ar fi cea fată de solgăbirău. Ghighi protestă, lăcrimă, își astupă ure-chile să nu-i audă cum îi pomeneau de Daura care „vezi ce bine e așezată dacă ne-a ascultat pe noiˮ.

— Dar venit-a să mă ceară? strigă Ghighi în cele din urmă, desperată. Ori ați vrea să-l pețesc eu pe dumnealui, fire-ar al dracului!

Ideea c-ar putea peți ea pe Zăgreanu i se păru atît de caraghioasă, că-i trecu dintr-o dată supărarea și pufni de rîs, ceea ce făcu și pe doamna Herdelea să zîmbească.

Astfel consiliul se sfîrși în veselie, deși fără a fi luat vreo hotărîre. Deocamdată rămase ca învăță-torul să se ducă singur în Pripas, ca și Zăgreanu. Pe urmă va vorbi cu Grofșoru și pe urmă se va vedea ce-i de făcut.

Singură Ghighi se culcă mai tulburată. Ea încă nu se gîndise serios la Zăgreanu. Îi era simpatic, adevărat, dar să se mărite cu el? Adormi zicîndu-și: „Ciudați mai sunt și bătrînii! Ei numaidecît la mări-tiș se gîndesc...ˮ

În noaptea aceea visă pe Zăgreanu și rîse prin somn așa de tare că doamna Herdelea se deșteptă și se închină.

Herdelea, pentru reluarea școalei în primire, se răsese și se dichisise ca un pețitor. Porni mai de dimineață, agale, ducîndu-și în mînă legăturica cu merindea pentru amiazi. Însăși vremea parcă voia să sărbătorească întoarcerea lui triumfală. O zi minunată de mai, cu soare blajin, mîngîietor. Șoseaua spre Pripas era albă, lăptoasă, în umbra Pădurii-Domnești care-și fremăta domol și fermecător cîntecu-i de dimi-neață, luîndu-se la întrecere cu mierlele ce zburătă-ceau prin holdele și porumbiștile fragede... Cu cît se apropia de sat, cu atîta inima și emoția îi creșteau învățătorului. Întîlnea țărani care mergeau la lucru, care-i zîmbeau și cărora le răspundea zîmbind. Sub Rîpele-Dracului se întîlni cu Toma Bulbuc, se opri și-i povesti cum nu l-a lăsat Dumnezeu. Toma clătină din cap și se bucură din ochi, zicîndu-i:

— Să ni te ție Dumnezeu, domnule învățător, căci ești de-al nostru și ne știm mai bine necazurile!...

Se mai opri cu Trifon Tătaru, cu primarul Flo-rea Tancu, cu straja Cosma Ciocănaș, povestindu-le tuturor izbînda cu aceeași mîndrie naivă. Cînd intră în sat, se uită la ceas. A sosit prea devreme. „Am venit binișor de tot, se gîndi dînsul cu o fericire ne-mărginită pe față. Dasă, nu face nimic! Că tot vreau să văd ce face și căsuța noastră, săraca... Bine că luai cheile!ˮ

Casa cu cele două ferestre mici dinspre hotar parcă-l privea cu drag.

— Ei, sărăcuța! Cum a stat ea pustie atîta amar de vreme! murmură Herdelea înduioșat. Ehe, mai mult de cinci luni... Nu-i glumă!

În ogradă buruienile crescuseră în voie. Grădina, neîngrijită, se sălbătăcea. Sub streșini se împînzise droaie de păianjeni, iar tencuiala pe pereți începuse să pleznească pe ici-colea. Cheia se învîrti greu în 5 broască. Dinlăuntru îl izbi în față un aer greu, zăpușit. Odăile goale răsunau trist de zgomotul pașilor învăță-torului care se opri în fiecare, cercetînd și suspinînd. „Ar fi trebuit s-o mai aerisim, s-o mai îngrijim, dar cînd e omul necăjit, nu se mai gîndește la nimicˮ, își zise Herdelea ieșind în cerdac și răsfățîndu-și ochii în priveliștea satului învestmîntat în floare și verdeață.

Bătrînul Glanetașu, din ograda lui, îi zise res-pectos „bună dimineațaˮ, ridicînd tacticos pălăria, ca și altădată. Zenobia, ieșind cu nepoțelul care urla din răsputeri, începu să blagoslovească pe domnul învățător, că bine l-a adus Dumnezeu, că, vai, rău a fost fără om învățat în sat, că popa-i tot cu biserica lui... Herdelea le povesti și lor cum a primit porunca prin telegraf să vie îndată la școală fiindcă nimeni nu 20 știe ca dînsul să învețe pe copii ce trebuie. Macedon Cercetașu și apoi alți vecini se apropiară pe rînd, ascultînd glasul lui cu gura căscată de mirare și mulțumire, căci toți se plîngeau de învățătorul cel tînăr c-ar fi luat-o prea razna.

— Ei, dar Ion pe unde-i, Alexandre? întrebă Herdelea pe Glanetașu.

— Apoi dumneata nu știi? se amestecă Zenobia, dînd la o parte pe bărbatul ei. Că doar dumneata i-ai făcut rugarea să-l lase să șadă în Armadia...

— O să-i ajute Dumnezeu și lui, zise Glanetașu ca să nu rămîie de rușine că i-a astupat muierea gura.

— Așa-i, Alexandre. Temnițele-s pentru oameni, răspunse învățătorul dînd din cap. Numai sănătos să fie și ca mîine-i aici!

Acuma sosi și Zăgreanu din Armadia, țanțoșel, învîrtind în dreapta umbrela de ploaie de care nu se despărțea niciodată, urmînd astfel de aproape tradiția dăscălească de-a nu pleca de acasă fără umbrelă cum nu pleacă soldatul fără baionetă. Tînărul salută zîm-bind pe Herdelea și vru să treacă înainte spre școală.

— Așteaptă-mă, colega, să mergem împreună, c-avem același drum! îl opri Herdelea jovial.

— Cu plăcere, domnule colega! răspunse Ză-greanu politicos.

— Tot trebuie să-mi dai în primire școala, adăogă Herdelea coborînd în uliță, în vreme ce țăranii ascul-tau tăcuți convorbirea domnilor.

— Da? zise tînărul roșindu-se deodată pînă-n vîrful urechilor. Nu știam nimic... Eu n-am fost... înștiințat...

Bîlbîia, foarte încurcat. Și mai ales se rușina în fața țăranilor care acum zîmbeau batjocoritor.

— Ieri mi-a venit ordinul... Telegrafic... Dacă te vedeam prin Armadia, te preveneam! zise Herdelea scoțînd telegrama și arătîndu-i-o cu cruzimea birui torului. Uite, colega! E iscălit chiar de inspectorul cel nou...

— Da... da... desigur... mergem... Predau... cum nu... murmură Zăgreanu neputîndu-și veni în fire de emoție... Mă mir însă că pe mine nu m-a înști-ințat... Ce are a face. Probabil c-o să-mi vie pe cale oficială... Nu-i nimic, mă rog...

— Negreșit, firește, trebuie să-ți vie, aprobă bătrînul cu superioritate.

La școală, copiii avură bucurie în ochi văzînd că intră Herdelea care-i și trimise în curte să se joace pînă ce ia dînsul în primire averea statului. Pe urmă, după ce plecă Zăgreanu, începu lecțiile cu atîta pasi-une și emoție, ca și cînd ar fi fost pentru întîia oară în fața unei clase. Deschise ușa, să intre aerul proaspăt, înviorător al primăverii. Și copiii nepricepuți ascultau și răspundeau ușurați, parcă în locul tatălui vitreg s-ar fi reîntors tatăl lor cel bun și adevărat.

În pauza de la amiazi Herdelea, vrînd să-l vadă întreg satul, porni pe Ulița din dos, schimbînd cîte-o vorbă la fiecare ogradă, și ieși în capătul dinspre Sără-cuța. Belciug era în cerdacul casei sale, cu hainele pătate de var și de tencuială, căci adineaori venise și el de la biserica nouă unde zidarii lucrau de zor.

— Noroc, Ioane! Voinic, sănătos? îi strigă Her-delea cu glas cald, prietenesc.

— Mulțumesc lui Dumnezeu, Zaharie! Mă mai tîrăsc și eu cum pot, răspunse preotul zîmbind și apro-piindu-se de portiță.

— Știi că mi-am luat iar școala în seamă, zise învățătorul cu o mîndrie pe care nici nu încerca s-o ascundă.

— Bine că te-ai întors, Zaharie, slavă Domnului! Că Zăgreanu era o primejdie pentru toți! murmură Belciug serios și sincer.

Își strînseră mîna, dar nu-și mai ziseră nimic. Herdelea își urmă calea spre casă, unde voia să-și mănînce merindea, iar Belciug se uită după el o clipă, gînditor.

Cînd îi dădură drumul din închisoare, Ion parc-ar fi scăpat din pușcă. Îi bătea inima, strînsă-n clește de presimțirile rele. „Baremi de n-ar fi copilulˮ, se gîndea mereu, alergînd pe șoseaua dintre Jidovița și Pripas.

Intrînd pe poartă, însă, auzi limpede plînsul răgușit și slăbit al copilului. „Uite... uite... Așa mă bate Dumnezeu din senin!ˮ

Petrișor, culcat pe spate, de-a curmezișul patu-lui, gemea cu ochii închiși lăcrimați. În răstimpuri ridica mînușițele, le apropia și le tremura parcă s-ar fi căznit să-și smulgă o durere mare... Zenobia, la vatră, alegea cărbuni aprinși, tocmai vrînd să-i des-cînte de deochi; Glanetașu însă, mai întristat, ședea pe marginea patului, șoșăind:

— Taci cu moșul, taci, taci, taci!

Ion își aruncă tot calabalîcul pe laviță și păși lîngă pat.

— S-a dus, degeaba, s-a isprăvit! zise dînsul uitîndu-se o clipă în fața suptă și bolnavă a copilului.

— Amu lasă că n-a mai fi nimic... Pesemne l-a deochiat cineva, că oameni răi sunt destui! răspunse Zenobia, de la vatră, suflînd în jăratec.

Glasul ei liniștit schimbă deodată groaza lui Ion într-o furie năpraznică. I se păru că maică-sa înadins vrea să-i ucidă copilul. Se întoarse la ea ca un nebun, îi puse mîna în păr și începu să-i care la pumni cu sete, răcnind:

— Îmi omori copilul, ai?... într-adins... mi l-ai... omorît!...

De spaimă, dintru-ntîi Zenobia nici nu se gîndi să se vaite, ci se făcu ghem, hîcăind sub lovituri. Trebui să sară Glanetașu, s-o scape din mîinile fecio-rului, luînd astfel și dînsul cîteva ghionturi în învăl-mășeală.

— Tulai, că m-a omorît tîlharul! zbieră acuma Zenobia, zbughind-o afară în ogradă, cu părul vîlvoi. Tulai, oameni!... Tulai!...

Își potrivi năframa pe cap și apoi se întoarse iar în casă, blestemînd vajnic pe Ion care, răcorit, se așezase la masă, cu ochii la copil, fără să audă alt-ceva, afară de plînsul neputincios ce-l sfîșia ca niște împunsături de pumnal.

Zenobia, căutînd totuși să-l îmbuneze, urmă pregătirile de descîntec în care de altfel era mare meș-teră. Aduse de la fîntînă o cofiță de apă, luă o ulcică plină și o așeză pe vatră. Apoi, cu cleștele în mîna stingă, apucă un cărbune și-l slobozi în apa neîncepută, făcînd îndată, cu un cuțit ce-l avea în dreapta, semnul crucii în ulcică, murmurînd „nouăˮ. Puse alt cărbune, făcu altă cruce și numără „optˮ. Și așa mereu pînă ajunse cu numărătoarea la unu. Jarul sfîrîia ascuțit și bătrîna șopti trăgînd cu ochiul spre Ion:

— Avai de mine că rău l-a mai deochiat cineva, plezni-i-ar ochii să-i pleznească!

În picioare și bătînd mereu cruci în apă cu cuțitul, rosti pe urmă, domol, trăgănat, abia înțe-les:

— Preasfîntă Maică Precistă, de-i deochiat Petri-șor cu unu, dedeochi cu doi; de-i deochiat cu doi, dedeochi cu trei; de-i deochiat cu trei, dedeochi cu patru; de-i deo-chiat cu patru, dedeochi cu cinci; de-i deochiat cu cinci, dedeochi cu șase; de-i deochiat cu șase, dedeochi cu șapte; de-i deochiat cu șapte, dede-ochi cu opt; de-i deochiat cu opt, dedeochi cu nouă, cu mîinile mele cu-amîndouă! Petrișor să saie, să răsaie, ca aurul strecurat, ca argintul lu-minat!... Și de-i deochiat de ochi căprii, și de-i deo-chiat de ochii negrii, și de-i deochiat de ochii mierii — descîntecul din gura mea, leacul de la Dumnezeu!...

Picură cu vîrful cuțitului cîțiva stropi de apă descîntată în gura deschisă a copilului, apoi își muie degetele în ulcică și-i făcu trei cruci pe frunte, trei pe bărbie, trei pe piept și cîte trei în fiecare talpă... Și îndată Petrișor încetă de-a mai plînge. Gemu însă greu, cu ochii mari, speriați parcă de o vedenie urîtă.

— Toți cărbunii au picat la fund, mormăi Zenobia vărsînd dintr-o dată apa din ulcică pe țîțîna ușii. A fost deochiat băiețașul, dare-ar Dumnezeu să fie sub pămînt de trei stînjeni ochii care nu lasă-n pace suflete nevinovate!

Ion rămase nemișcat pe laviță cu cotul pe masă și nici nu se atinse de mîncarea ce i-o puse dinainte mamă-sa. Capul îi fierbea de gînduri negre... Într-un tîrziu, aruncîndu-și ochii pe fereastră, văzu trecînd pe Herdelea. Sări în picioare parcă l-ar fi opărit.

„Dumnezeu mi l-a trimis!ˮ își zise dînsul repe-zindu-se în ogradă, cu capul gol, ca un zănatec.

Herdelea îl zări și se opri bucuros, întrebînd:

— Cînd ai scăpat, Ioane?... Bine că ți-a ajutat Dumnezeu... Iaca, și eu mă întorsei la slujbă... Toc-mai de la școală viu, c-am dat drumul copiilor de prînz...

— Îmi moare băiețelul, domnule învățător, gemu Ion în loc de orice răspuns. Mi se prăpădește nașule... Și dacă moare, ce s-alege de mine? Ce să mă fac?

— Ce să moară?... Așa se îmbolnăvesc copiii...

— Moare, moare, nașule, simt că moare, stărui țăranul cu atîta convingere că Herdelea își pierdu zîmbetul de pe buze.

— Atunci cheamă doctorul, finule!

— Degeaba-i, nașule... Ce să facă doftorul dacă-i mîna lui Dumnezeu la mijloc? oftă Ion uitîndu-se drept în ochii învățătorului cu o privire stinsă de spaimă. Asta-i pedeapsa mea, nașule... Asta-i... Nu ți-am spus eu deunăzi?

— Rău, făcu Herdelea gînditor. Dacă-i așa, e rău...

— Ș-amu eu rămîn iar pe drumuri, nașule, așa-i?... Toate pămînturile se întorc înapoi de unde au venit, așa-i? întrebă țăranul atîrnîndu-și ochii pe buzele învățătorului în așteptarea unei dezmințiri mîntuitoare.

— De... Bine nu-i, nici vorbă, zise Herdelea încet, șovăind. Dar nici tocmai așa de rău nu-i cum te temi tu... Că doar ești tatăl copilului și în caz de moarte, Doamne ferește, tu ești, tata e moștenitorul... Cel puțin așa cred eu...

— Dar socrul? Vasile Baciu? se holbă Ion necrezător.

— Apoi de... și el ar putea zice multe... Că ce a dat, pentru fata lui a dat... Dac-a murit fata și ar muri și copilul, te pomenești c-o să ceară să-i înapoiezi averea... De, știu eu?... Dar mai bine să căutați să vă înțelegeți, că vezi bine cum umblă judecățile, numai cu ponoase.

Ion rămase totuși mulțumit. Dacă-i vorba de învoială, apoi înseamnă că nu-i poate lua nimeni nimic fără luptă.

În casă Petrișor plîngea iar, mai dureros. Dar lui Ion nu i se părea așa de sfîșietor plînsul ca adi-neaori.

A doua zi veni Vasile Baciu, care auzise că copi-lul trage să moară. Ion îi pîndi toate mișcările. Vasile Baciu era liniștit; îl mîngîie puțin și sfătui pe Zenobia să pună pe pîntecele umflat al bolnavului tărîțe căldi-cele muiate în lapte dulce de la o vacă cu întîiul vițel. Numai la plecare spuse lui Ion:

— Nu trebuia să-l înțărcați așa de micuț... Amu dacă moare, ce te faci?

Avea în privire ceva iscoditor. Ion însă răspunse nepăsător.

— Ce să fac, socrule? O să-l îngropăm... Dacă nu i-a dat Dumnezeu zile, putem noi să-i dăm?

Vasile Baciu tuși puțin, parc-ar fi vrut să zică ceva și s-ar fi răzgîndit.

— Apoi pace bună! murmură dînsul scurt, ieșind.

Ion începu de-acum să se gîndească la înmor-mîntare, socotind cît va trebui să cheltuiască și hotă-rînd să-l așeze lîngă Ana, că-i loc mai frumos și mai larg.

Apoi Petrișor se topi ceas cu ceas. A patra zi nu mai avu plîns, ci doar un horcăit aspru, ca și cînd tragi cu ferestrăul într-un lemn prea tare... Atunci Ion aduse din Armadia pe doctorul Filipoiu. Cînd sosi însă cu doctorul, găsi copilul rece. Văzîndu-i burta umflată și vînătă ca o tobă, Filipoiu strînse din umeri:

— L-ați otrăvit cu cine știe ce bazaconii de mîn-cări... Dacă m-ați fi chemat pînă a nu se umfla, poate că-l scăpăm.

După înmormîntare, Vasile Baciu, întunecat și posomorit, veni îndată la Ion care îl aștepta:

— Amu ginere, să ne înțelegem omenește, zise dînsul fără mult înconjur. Ana a murit, copilul a murit... Dumnezeu să-i ierte, că-n mîna lui ni-i soarta și viața... Zestre ți-am dat destulă, Ioane. Și cîtă nu ți-am dat, mi-ai luat-o tu cu puterea, c-așa ai vrut. Ai văzut că n-am zis nimic și ți-am dat tot. Că doar copilului meu îi dădeam... Nu grăiesc bine, Ioane?

Ion tăcu, cu ochii în altă parte. Vasile Baciu urmă, tot liniștit:

— Bine... Dar acuma, dacă a murit și Ana și copilul, cuvine-se ca ce-a fost al lor să se întoarcă înapoi la mine. Așa-i legea și omenia... De aceea am venit, să n-avem pe urmă sfadă și ocară...

— Da’ de ce să se întoarcă la dumneata ce-i al meu, socrule? zise Ion rece. Ce-i al meu, de ce să nu rămînă tot al meu?

— Ce-i al tău, al tău să rămîie. Mie să-mi întorci numai ce-i al meu... Să-mi întorci pămîntul...

— Nu-ți mai strica gura degeaba, socrule, zău așa, că doar ești om bătrîn! rîse deodată Ion, între-rupîndu-l.

Pe Vasile Baciu rîsul îl înfurie. Se stăpîni însă și răspunse cu glasul mereu potolit, dar puțin mai gros:

— Eu am vrut să mă învoiesc cu tine, ca cu un om de omenie. Dar nu... Văd că ești tot cum te-am știut. Hoț ai fost, hoț ai rămas. Nu degeaba nu-i nici o săptămînă de cînd ai scăpat din temniță...

— Așa-i, socrule, așa-i iar cum zici dumneata, rîse Ion răutăcios. Mai bine să-mi zici dumneata mie că-s hoț, decît să-ți zic eu dumitale. Mai bine!

— Nu-i nimic, se sculă Vasile. Dacă tu nu vrei să înțelegi de vorbă bună, ai să înțelegi de rău... N-am umblat cu judecăți de cînd sînt, dar amu nu te mai iert de-aș ști de bine că-mi vînd și cămașa de pe mine!

Ion rîse mereu, însoțindu-l pînă-n ogradă. Dar cînd rămase singur, simți că îndîrjirea stăpînită a bătrînului i-a cam clătinat încrederea...

Herdelea raportă din vreme inspectorului, după cum se cerea, că examenul de sfîrșitul anului se va ține în Pripas în a doua duminică din iunie... Deși felicitase într-o scrisoare respectuoasă pe Horvat cu prilejul înaintării lui ca inspector, Herdelea avea totuși o frică de examenul de-acuma, cum n-a avut niciodată. Prinsese de veste că noul inspector se duce să supravegheze examenele la școlile unde i se părea că nu s-au făcut destule progrese în limba statului, și astfel era sigur că are să vie și la Pripas. Își aducea aminte de inspecția de-acum un an, de avertismentul de-atunci, și-și zicea îngrijorat:

— Scurtă-i fericirea în viața omului...

Cît fusese suspendat dînsul, Zăgreanu, avînd altă metodă, mai mult încurcase copiii. În mai puțin de două luni, deci, ar fi trebuit să macine materia pen-tru un an. Își pusese el tot sufletul să vîre în mințile tinere cît mai multe cuvinte ungurești. Venea la școală de cînd se făcea ziuă și stătea pînă însera, numai să iasă bine, să poată mulțumi pe domnul inspector... Ba mai tremura și pentru Belciug care, învîrtindu-se toată vremea cu biserica cea nouă, nu dădea de loc pe la lecțiile de religie.

— Ia seama, frate Ioane, că vine inspectorul la examen și o să pățim urît! îi spunea Herdelea glumeț, dar muncit în suflet de griji.

— Parcă nu mai pot eu de inspectorul vostru... Dac-ai vedea tu ce trag cu zidarii de la biserică nici nu mi-ai mai pomeni de inspector, zău, Zaharie!

Nu se iubeau, dar nici nu se mai dușmăneau. Nu se căutau, dar nici nu se mai ocoleau și, cînd se întîlneau, schimbau cîte-o vorbă, două despre treburile oficiale, ferindu-se totuși de-a lungi conversația și mai ales de-a aduce pe tapet ceva din daraverele lor trecute.

Sîmbătă, în ajunul examenului, Herdelea ieși cu toți copiii la pădure, aduse verdeață și flori, și împodobi școala cu ghirlande. Sosi acasă în Armadia tîrziu după-amiazi, frînt de osteneală, de-abia tîrîn-du-și picioarele. Tocmai se plîngea dăscăliței cît a muncit, cînd în fața casei se opri o trăsură și Ghighi năvăli în odaie, speriată:

— Tată, tată!... Inspectorul!

Herdelea își uită deodată orice oboseală și se repezi afară.

— O, bată-l Dumnezeu, că nu te mai lasă nici să răsufli! mormăi d-na Herdelea.

Peste două-trei minute însă învățătorul intra în casă cu inspectorul.

— Te-am căutat în Pripas... Nu știam că nu stai acolo... Eu, spun drept, nu-mi pot închipui o școală bună condusă de un învățător din altă comună... Dar în sfîrșit, o să vedem mîine...

Herdelea mormăi ceva neînțeles. Cînd era mișcat și încurcat, vorbea foarte prost ungurește. Trase un scaun inspectorului, ștergîndu-l cu batista ca să nu fie cumva murdar.

— Mulțumesc, zise Horvat, acrit de schimono-selile limbii oficiale în gura unui învățător al statului. Mulțumesc!... Voiam numai să te anunț că am venit înadins pentru examenul dumitale... Știu de rîndul trecut că n-ai prea strălucit și vreau să văd cît progres ai făcut... Acuma însă aș vrea să găsesc pe aici un hotel sau așa ceva pentru noaptea asta...

— Avem două, domnule inspector, dar mai bine e la berăria Rahova... Curat și ieftin! se grăbi Herdelea să-l lămurească în nădejdea să scape mai curînd de dînsul.

Dăscălița rămase netulburată pe canapea, lîngă fereastră, cîrpind niște pantaloni de-ai bărbatului, ca să nu-și mai strice hainele cele bune la cancelaria lui Grofșoru, unde avea de gînd să-și reia serviciul mai temeinic îndată după examen. Ghighi, nedezbărată de spaimă, stătea cu buzele uitate într-un zîmbet timid și nu-și putea lua ochii de la inspectorul care, în orice casă de învățător, e privit ca un idol înfricoșătcr.

— Familia d-tale? întrebă Horvat.

— Da, da, zise Herdelea frecîndu-și mîinile cu respect. Mai avem o fată, care e însă măritată, cu ajutorul lui Dumnezeu... și un fecior... de asemenea nu-i acasă...

— Cu gospodăria, doamnă, nu-i așa? se adresă inspectorul dăscăliței cu o galanterie impunătoare. Foarte frumos! Gospodăria e cea mai frumoasă podoală a femeii!

— Eu nu vorbesc ungurește, zise d-na Her-delea, fără măcar să ridice nasul din lucru, cu o liniște care pe bărbatul ei îl îngrozi.

— Cum?... Nu-nțeleg! se miră inspectorul.

— Pricep eu ce ziceți, dar nu vreau să vorbesc ungurește! Nu-mi place mie să mă strîmb trăncănind într-o limbă străină, cînd nici n-am nevoie! sfîrși dăscălița cu o superioritate zdrobitoare și strîngîr.d din buze, parcă numai gîndul c-ar putea vorbi ungurește îi strepezește dinții.

Inspectorul Horvat nu înțelesese tot ce cuvîntase doamna Herdelea. Vedea însă că femeia aceasta, soția unui învățător al statului, nu știe ungurește. Și era adînc indignat. Se mai întoarse spre Ghighi cu un zîmbet desperat:

— Poate că nici domnișoara nu vorbește?

— Niciodată... nu... n-am vorbit! răspunse Ghi-ghi speriată c-o ia și pe ea la zor și schimonosind cuvintele ungurești atît de îngrozitor, că inspectorul se cutremură de durere.

— A... da, da... D-voastră desigur nu vor-biți ungurește în familie? întrebă Horvat pe Herdelea.

— Nu... adică.... ar fi greu... Femeile n-au de unde să... Mă rog... Băiatul însă vorbește mai abitir ca un ungur... Da... A uimit toată Armadia cum știe de bine, murmură învățătorul sfîrșind cu un suspin.

Inspectorul plecă stăvilindu-și în gît revolta. După ce se sui în trăsură însă, spuse foarte grav lui Herdelea:

— Asta-i nemaiauzit, domnule! Dacă nu poți fi înțeles cu limba noastră nici în casa unui învățător, care trebuie să fie un propovăduitor sincer, atunci cum să progreseze învățămîntul ungar? Cum, domnule?... Ce-am văzut la dumneata m-a uimit și m-a întristat... În orice caz m-ai făcut să fiu foarte curios de examenul de mîine...

Doamna Herdelea și Ghighi avură ce ocărî toată seara pe socoteala inspectorului; învățătorul însă tăcu, nu-și prea găsi culcuș în pat, iar a doua zi, mergînd în Pripas, se închină și bolborosi toate rugăciunile cîte și le aduse aminte.

Cînd bătu ora opt, inspectorul intră în clasă, înaintea lui Belciug, care veni de-abia pe la nouă, cu urmele de zid pe haine. Examenul fu o tortură pentru învățător și elevi. Horvat se amesteca într-una, încurca întrebările și, de îndată ce un copil greșea, încrunta din sprîncene și se uita triumfător la Herde-lea. Ba de cîteva ori zise tare:

— Cum să știe, dacă nu cunosc limba!... Nici unul nu vorbește cumsecade ungurește! Toți se bîlbîie, se strîmbă... Scandal!...

Herdelea începu să se scuze că copiii nu pot ști perfect limba de vreme ce n-o vorbesc acasă și că, de altfel, rezultatele nu sunt cum ar putea fi din pricină că el a fost înlocuit luni de zile cu un tînăr care venise cu obiceiuri noi. Dar, fiindcă inspectorul nici nu voia să-l asculte, se resemnă mai în urmă, își recăpătă sîngele rece și nu se mai sinchisi de dînsul, examinînd parc-ar fi singur cu școlarii, gîndindu-se doar mereu:

— Acu fie ce-o vrea Dumnezeu din cer! Acolo-i toată nădejdea!

La sfîrșit veni rîndul preotului, cu religia. Co-piii, înviorați, răspundeau limpede și cu glas tare, ca și cînd de-abia și-ar fi stăpînit bucuria că li-e îngăduit să rostească vorba pe care o pricep.

— Aș dori să-mi spună un elev pe ungurește Tatăl nostru! zise Horvat, la sfîrșit, nemulțumit că nu mai auzea limba statului.

Belciug, parcă n-ar fi înțeles bine, întrebă mirat:

— Poftim?

— Zic c-aș dori s-aud Tatăl nostru, în ungurește, conform planului de învățămînt! repetă inspectorul deodată mai sever.

— Asta nu se poate! răspunse preotul, hotărît și scurt, îmbujorîndu-se de mîndrie.

— Cum nu se poate? zise inspectorul jicnit de tonul răspunsului.

— Nu se poate, vorbi Belciug, cu o francheță care-l înălța, pentru că elevii nu știu rugăciunile pe ungurește, pentru că eu i-am învățat în limba lor maternă, pentru că nici eu nu le știu pe ungurește, căci nici pe mine nu m-a învățat nimeni să le zic pe ungurește, cum n-am învățat nici eu pe nimeni!

— Mă surprinde și culoarea, și înțelesul cuvintelor dumitale, părinte! zise inspectorul Horvat grav. Legea prevede că în școlile statului religia să se predea paralel în limba maternă a elevilor și în limba oficială ungară. Va să zică cer minimul posibil cînd mă mul-țumesc cu Tatăl nostru. Mă rog, te-am convins?

— Domnule inspector, eu unul prefer să nu mai predau religia în școala aceasta decît să-mi pîngăresc conștiința și să zăpăcesc sentimentele credincioșilor mei! Orice să-mi cereți, domnule, dar asta nu! Măcar credința să ne rămînă neatinsă! Măcar atîta drept s-avem și noi în țara asta, în care ne-am născut și s-au născut părinții noștri și părinții părinților noștri!

— Observ însă că limbajul d-tale nu se prea deosebește de cel al agitatorilor care stîrnesc zîzanie între națiunea ungară unitară și ungurii de buze ro-mâne? rosti inspectorul aspru, încheindu-și haina ca să-și sporească autoritatea. Țin să te previn, părinte, că statul nu dă ajutoare celor ce lucrează împotriva intereselor patriotice!

— Dacă respectul credinței mele strămoșești și împlinirea cinstită a datoriei mele de preot înseamnă agitație, domnule inspector, primesc bucuros orice urmări! Dar de la aceea ce cred că este datoria mea, nu mă voi abate, în nici un caz! declară Belciug atît de energic că Herdelea se făcu mititel de admirație și de frică.

— Bine... Foarte bine... Iau notă... Probabil că din pricina aceasta nu progresează școala de-aici de loc... Foarte probabil!... Prea bine!... Voi lua măsu-rile de cuviință, negreșit, murmură inspectorul înghi-țindu-și mînia ca să nu dea spectacol în fața școlarilor; apoi întorcîndu-se brusc la Herdelea, urmă: Dumneata trebuie să fii cam obosit, nu? Se vede că ești obosit!... Cîți ani de serviciu ai?

— Treizeci și doi, bîlbîi învățătorul spăimîntat.

— Da? Treizeci și... A, e destul! Te sfătuiesc să ceri îndată să te scoatem la pensie!... Te sfătuiesc mult!... Vei avea o pensie frumoasă și te vei putea odihni, căci ai mare nevoie de odihnă... Va să zică să-mi trimiți petiția! Din partea mea vei avea tot con-cursul să fie rezolvată cît mai grabnic!

Belciug rămase cu Herdelea în curtea școalei după plecarea inspectorului, amîndoi descoperiți, în soarele vesel și fierbinte. Din clasă glasurile copiilor, dezghețate de frica prin care au trecut, veneau molcom și topite într-un zumzet de albine harnice. Stăteau tăcuți, gînditori și tulburați. Apoi deodată privirile lor se întîlniră și fiecare citi în fața celuilalt aceeași zbuciumare.

— E greu de tot, Ioane! S-au pus pe capul nostru să ne doboare! zise Herdelea trist și nehotărît.

— Nici pe Dumnezeu nu ni-l cruță, păgînii!... Vor să ne ucidă sufletul, nu le ajunge că ne-au încă-tușat limba! murmură Belciug cu o îndîrjire adîncă și stăpînită.

Tăcură iar. Primejdia parcă-i împrejmuia tot mai strîns, acoperindu-i și înduioșîndu-i. Ochii lor se îndulciră privindu-se. Și în același timp inimile lor se umpleau de iubirea care înfrățește pe ostași în fața dușmanului.

— Și noi sîntem vinovați, Zaharie! zise preotul cu glas care iartă și cere iertare.

— Greșeala iertare așteaptă, adăogă învățătorul.

Își strînseră mîinile ca și cînd ar fi făcut un le-gămînt.

Peste vreo două săptămîni, după examen, Ghighi, stînd în grădinița din fața casei, văzu o trăsură prăfoa-să apropiindu-se, care i se păru cunoscută. Dar numai cînd se opri, începu să țipe de bucurie copilărească:

— Laura!... Pintea!.... Mamă, a venit Laura!...

Alergă la trăsură, se sărută de nenumărate ori cu Daura, rîzînd, plîngînd și ciripind neîncetat:

— Nici nu ne-ați telegrafiat că sosiți....

— Am vrut să vă facem surpriză....

— Te-ai mai îngrășat, Laura scumpă... Și ce bine-ți șade așa!

— Tu te-ai făcut iar mai frumoasă...

— Ei, destul, destul! strigă Pintea glumeț. Mai treci de mă sărută și pe mine!

Herdelea ieși fără haină, cum era, și îmbrățișă întîi pe George, în vreme ce, în urma lui, dăscălița cu lacrimi în ochi și cu rîsul pe buze, murmură zăpă-cită de emoție:

— O, dragii de ei.... Le-o fi foame și noi n-avem nimic gata.... Dacă știam, tăiam vreo doi pui... Dragii mamii, dragi!...

O servitoare dolofană coborî tacticos din trăsură cu fetița Laurei în brațe. Speriată de gălăgie, copila începu să plîngă. Mamă-sa se repezi.

— Dă-o-ncoace, Ilona!

Vru să o ia, dar Ghighi sări să i-o dea ei. În brațele ei însă fetița plînse mai tare.

— Nu te cunoaște, Ghighițo, de-aceea plînge, zise Daura, mîndră. Să vezi însă pe noi cum ne cunoaște și cum rîde! Ți-e mai mare dragul...

— Dă-mi-o mie, că eu sînt obișnuită cu copiii! făcu doamna Herdelea, luînd pe micuța Maria de la Ghighi și ogoind-o: Taci cu mama tină,taci, draga mămiții scumpă și dulce...

Fetița se liniști intr-adevăr, spre admirația tutu-tor. Herdelea profită de ocazie și-i pofti în casă, comans dînd militărește:

— Înainte... marș! în casă!... Ați trăncănit destul în uliță!

În casă urmară noi lacrimi și mai ales se încinse o vorbăraie care nu se sfîrși pînă la miezul nopții. Laura povestea minunății despre Pintea, Pintea despre Laura și amîndoi despre odorul lor; Herdelea zugrăvi pe inspectorul care a fost ticălos la examen, dar fără a spune că i-a cerut să iasă la pensie; dăscălița și Ghighi întreținură pe Laura cu noutățile din Armadia, între care cea mai de seamă era logodna Lucreției Dragu cu profesorul Oprea... Între timp însă doamna Herdelea găsi destulă vreme să doboare trei pui mari în onoarea dragilor mosafiri și să le servească la amiazi un papricaș cum n-au pomenit ei nici la Bistrița.

După masă însă George stîrni o furtună cînd spuse că chiar mîine vor să plece cu toții mai departe, la Sîngeorz.

— Nu se poate! Trebuie să stați și la noi baremi o săptămînă! protestă Herdelea, adăogînd apoi cald. Că doar și noi vrem să ne fălim puțin cu voi la arma-dienii ăștia, ce Dumnezeu!

— La întoarcere, la întoarcere! zise Pintea neîn-duplecat. Acum nu-i vreme! Ceilalți ne așteaptă în Sîngeorz de o săptămînă!

— Care ceilalți?

Laura lămuri că „ceilalțiˮ sînt Alexandru, fra-tele lui George, profesor în România, la Giurgiu, care a venit împreună cu Gogu Ionescu, soțul Eugeniei...

— Și Ionel, alt frate, contabil din Cernăuți, o complectă Pintea. Sîntem atîția frați și surori că nu-mai tata știe pe dinafară întreg pomelnicul!... De altfel, aduceți-vă aminte, vi l-a înșirat odinioară pe îndelete...

— Au luat vila Mara și o să petrecem plăcut toți împreună, mai zise Laura. Numai să nu uităm să telegrafiem lui Titu să vie și el neapărat, deși eu i-am scris... dar ca să știe c-am sosit...

În sfîrșit se învoiră și spre seară Herdelea cu George tocmiră două trăsuri pentru a doua zi pînăla Sîngeorz.

Călătoria fu veselă, cu opriri scurte prin toate satele, pe la cunoscuți și prieteni. Valea Someșului se strimta mereu, șoseaua se pitula pe sub stînci și rîpe tot mai piezișe, iar rîul însuși gîlgîia din ce în ce mai mînios... Ulița Băilor cotește din șoseaua cea mare în mijlocul Sîngeorzului, comună bogată și nesfîrșit de lungă. Un părîu gureș roade necurmat drumul ce urcă ușor printre case țărănești pînă ajunge la băile așezate într-un cazan împresurat de dealuri împădurite. Vile cochete sunt risipite și ascunse printre brazi bătrîni, în jurul unui dîmb ca o tidvă uriașă în vîrful căruia chioșcul alb pare o tichiuță de clown. Da picioa-rele dîmbului,văzîndu-se de departe, dintr-un perete tăiat în piatră, Izvorul Tămăduirii bolbocește prin guri numeroase, adunîndu-și borvizul într-un canal arămiu care-l duce în clădirea scaldelor. În fața izvo-rului e o terasă prundită, de unde pornesc zeci de cărări, păzite de brazi, spre vilele și căsuțele dimprejur. La o margine a terasei însă un hotel-restaurant nou, parcă stăpînește și ispitește toată lumea.

Sosiră pe la sfințitul soarelui în fața vilei Mara care albea cu ferestrele deschise. George strigă din uliță:

— Oaspeți primiți, oameni buni?

Un căpșor frumos de femeie se ivi într-o fereastră, dar dispăru îndată cu un țipăt înăbușit:

— George... A venit George!

Într-un antreu larg, puțin întunecos, se întîl-niră toate rudele și se cunoscură. Voiau să pară veseli, și totuși toți erau stînjeniți. Însuși George nu se simțea prea la largul lui cu neamurile din România; fusese aproape copil cînd văzuse ultima oară pe Alexandru, și chiar Eugenia se schimbase mult în trei ani. Ca să scape mai ușor, George căută să glumească și să adaoge la numele fiecăruia cîte-o codiță hazlie; ba la sfîrșit se învîrti și într-un picior, strigînd:

— Ei, mai sînt rude de recomandat? Că mi s-a urît de cînd nu mai isprăvesc!

Vorbele acestea li se părură atît de șugubețe că toți izbucniră în rîsete care mai sparseră gheața puțin. Atunci interveni Atena, soția lui Alexandru, o femeie înaltă, uscățivă, cu trăsături fine și cam reci, dar cu voce foarte caldă și simpatică:

— Bine, Georgel, se poate să uiți tocmai pe nepoții tăi?... Veniți aci, copii!... Poftiți, moșteni-torii noștri dragi! Alecu, Ionică, Zoe!...

Toți Herdelenii se aruncară asupra copiilor, înă-bușindu-i în sărutări. Mai ales dăscălița, care se simțea opărită în fața atîtor necunoscuți, găsi o adevărată salvare în copii și se retrase cu ei într-un colț ca să-i mîngîie.

Încetul cu încetul însă răceala se topi. Alexandru era un bărbat blînd, cu ochii dulci și barbișon negru, și se împrieteni curînd cu Herdelea, vorbind de școală și de unguri. Gogu Ionescu era mai bătrîn, aproape de vîrsta lui Herdelea, dar fiindcă nevastă-sa era prea tînără, umbla spilcuit, îmbrăcat după ultima modă, se rădea în fiecare zi, și nu purta mustăți; vorbea în fraze alese, parcă fiece cuvînt ar fi fost pentru Monitorul oficial, deși la Cameră nu deschisese gura niciodată, fiind mameluc guvernamental. Laura și Ghighi nu mai conteneau cu frumusețea Eugeniei care, într-adevăr, avea ochi mari foarte albaștri și mîngăietori, cu gene lungi și dese care, cînd clipeau, parcă oftau, cu o gură cît o cireașă coaptă, veșnic surîzătoare, cu obrajii catifelați care n-au nevoie de dresuri, cu talia mlă-dioasă, trasă prin inel, cu o rochie simplă și totuși de o eleganță ademenitoare... Firește că și Eugenia descoperea mereu noi calități Eaurei și Ghighiței, cerînd din cînd în cînd și părerea soțului ei:

— Elle est ravissante , Gogule, ’est-ce pas n?

Gogu aproba foarte politicos, deși el era atît de încîntat de nevastă-sa, pe care o luase fără zestre și numai pentru frumusețea ei, încît toate femeile din lume i se păreau mai mult sau mai puțin slute.

George umbla de la un grup la altul, strălucitor de mulțumire, azvîrlind cîte-o vorbă și în sfîrșit statorindu-se lîngă doamna Herdelea care se mai încăl-zise puțin discutînd de greutățile casnice cu Atena, ea însăși mare gospodină și mamă iubitoare.

În vălmășagul prezintărilor uitaseră pe fetița Laurei. Cu atît mai mult fu purtată din mînă în mînă, răsfățată și sărutată, pînă ce micuța găsi de cuviință să-și ude scutecele tocmai în brațele Eugeniei, spre marea veselie a tuturor.

— Bine că nu ți-a pătat rochia! strigă Ghighi.

— E semn bun pentru o nevastă tînără! glumi Herdelea.

— A, știi că a sosit și Ionel, zise Alexandru către George, cînd se mai potoli zgomotul. Noi l-am găsit aici. Zice c-a venit de vreo zece zile. Dar crezi că poți face ceva cu ursul cela? Nici măcar nu vrea să stea cu noi. Are odaie la hotel și toată ziua bate dealurile și pădurile.

În sfîrșit Atena, ca gazdă, puse capăt taifasu-rilor:

— Acuma haideți toți în camerele voastre!.. Și într-o jumătate de oră să fiți gata, că mergem să ne plimbăm nițel cu muzică, iar pe urmă vom lua masa la restaurant!... Ei, la revedere! În curînd!

Peste cîteva minute toți se găteau și în toate odăile se schimbau păreri despre noile cunoștințe. Toți erau încîntați, afară de Gogu, care nu putea uita rochia doamnei Herdelea, croită după moda de-acum douăzeci de ani, și care se simțea jicnit, deși nu voia să se arate, că străinii aceștia nu-l respectă îndeajuns.

În amurgul înăsprit de mirosuri de brad și de rășină, muzica lăutarilor răsuna alinătoare. Pe terasă și pe cărările dimprejur furnica o lume voioasă pe care valsurile și romanțele o fermecau. La Izvorul Tămă-duirii era îmbulzeală de pahare, iar prin înserarea brazilor șoaptele de dragoste se întreceau și se stingeau în aerul ce înviora inimile... Într-o poieniță ascuns ă grupul de neamuri dădu întîmplător peste Ionel, șezînd pe o banei, cu țigara în colțul gurii, nepăsător și liniștit. Muzica și zgomotul lumii de-abia ajungeau aici ca o adiere blîndă. Îl siliră să meargă să mănînce împreună.

— De ce nu mă lăsați pe mine în pace? zise Ionel, urnindu-se anevoie. Mie nu-mi place gălăgia și lumea....

În întunerecul înstelat restaurantul strălucea de lumină. Terasa mai toată era acuma acoperită de mese, iar în parfumul brazilor se amestecau mirosuri de mîncări și băuturi.

— Uite Ungureanu! strigă George tocmai cînd erau aproape de masa ce li se rezervase, oprindu-se. Ce faci pe-aici, prietene?

Aurel văzu pe Daura în mijlocul celorlalți, își scoase pălăria și zise încurcat:

— Bună seara, stimată doamnă!

Laura răspunse dînd din cap serios, urmîndu-și calea fără nici o tresărire. Doar cînd se așeză la masă, se gîndi zîmbind că od nicară a putut simpatiza pe băiețoiul ăsta...

Erau pe la mijlocul cinei cînd deodată apăru Titu pe terasă. Se uită împrejur,puțin jenat, apoi văzînd masa cea mare, veni drept și salută, parcă pe toți i-ar fi cunoscut de cînd lumea.

— Am primit tîrziu telegrama și de-abia adinea-ori am putut sosi!

Laura, care nu-l mai văzuse de la cununie, îl îmbrățișă plîngînd și murmurînd cu drag:

— Titule! Titule!

Soții Herdelea se simțiră mai mîndri, observînd că feciorul lor a făcut impresie bună asupra noilor neamuri.

— Aici, aici, lîngă mine, că mie-mi sînt mai dragi poeții! strigă Alexandru dîndu-și scaunul mai la o parte.

La dreapta lui Titu ședea Eugenia, care-l privea curioasă. Titu îi sărută mîna inelată și parfumată, și așezîndu-se îi zise:

— Superbă soră are George, iar eu încîntătoare cumnățică!

— Oprește, tinere, avîntul! rîse Alexandru. Să nu te apuci să-i faci curte că bărbatu-său e gelos ca un harap!

Gogu, de peste masă, zîmbi cu o nepăsare cău-tată, în vreme ce ceilalți rîseră cu poftă. Eugenia însă se roși puțin și răspunse:

— Cu toate astea îmi place să mi se facă curte!

— Aha! aha! strigă iar Alexandru. Care va să zică o invitație în toată forma?... Gogule, să fii cu ochii în patru, că tînărul e primejdios!

Rîsul și buna dispoziție au domnit toată seara...

Titu fu găzduit, firește, tot în vila Mara. Se sculă însă mai de dimineață ca toți, să se poată plimba și să-și răcorească creierii înfierbîntați de emoțiile ce i le-au stîrnit oamenii din țara unde năzuia și el. Se simțea fericit și-i suna mereu în urechi mai ales graiul lor grăbit și dulce. Dîndu-și seama că Alexandru îl simpatiza, voia să cîștige și prietenia lui Gogu care, fiind deputat, îl va putea ajuta mai ales cînd va ajunge și dînsul în România. Apoi Eugenia îl fermecase așa încît o și visase, dar acum trebuia să-și astîmpere admirația, zicîndu-și că nu-i timpul să se țină de nălu-ciri.

La izvor se întîlni cu Ionel Pintea care bea foarte cumpătat, dintr-o ceașcă, borviz cu lapte în care înmuia chiflă.

— Asta-i cura mea, zise Ionel zîmbind silit.

Porniră împreună într-o pădure deasă de molifți. Ionel nu era prea încîntat, căci petrecea mai bine singur. Titu totuși se agăță de dînsul, dornic să afle ce-i în Bucovina, fiind întîiul om de-acolo cu care putea vorbi. Întrebările lui stăruitoare însă pe Ion Pintea îl plicitisiră, încît în cele din urmă îi spuse răspicat:

— D-ta vrei să mă faci să vorbesc de lucruri care pe mine nu mă interesează sau cel puțin nu mă pasionează. Eu azi sînt un simplu contabil, copleșit de muncă și care n-am nici vreme și nici poftă să mă amestec în zîzaniile politice. Orice politică mi-e indiferentă... Prostiile astea,iartă-mă că zic așa, le-am făcut pe cînd eram prin liceu și nu le-am mai luat cu mine în viață, să mi-o împovărez... Și pe urmă, mai cu seamă la noi în Bucovina, politica înseamnă numai ceartă, hărțuială, scandal, murdărie... mai mare ruși-nea! Sîntem puțini și totuși dezbinați în atîtea partide și bisericuțe, încît nimeni nu se gîndește la interesul general, ci toți se gîndesc numai la ambițiile lor mărun-te... A, mi-e și scîrbă!... Eu cred că libertatea e cea mai mare nenorocire pentru poporul care nu-i copt s-o aibă. De aceea d-voastră aici sînteți mai fericiți, oricît vă plîngeți și vă burzuluiți... Așa este, domnule! Aici ungurii, nerozi, vă sîcîie, vă persecută, vă înge-nunchează — adevărat. Ăsta-i norocul d-voastră, căci asta vă face dîrzi, solidari și puternici. În clipa cînd vi s-ar da libertatea, ați face și d-voastră ceea ce se face la noi. Ungurii sînt proști și vă întăresc vrînd să vă slăbească. V-ar distruge însă îndată ce s-ar dezlega lanțurile!

Titu rămase cu gura căscată, fără să mai poată răspunde.

— Ei, acuma ai aflat? sfîrși Ionel acru. Adevărul e totdeauna dureros...

Titu murmură ceva, mai merse cîțiva pași, apoi deodată îi zise bună ziua și se despărți tulburat.

„Nu se poate... Vorbe... Astea-s aiurările unui ursuz!ˮ se gîndi dînsul simțindu-se totuși obosit ca după o noapte nedormită.

— Încă unul care-i cu mintea plină de fumuri murmură Ionel singur, bucuros c-a scăpat de un tovarăș prea curios.

Titu fu posomorit toată ziua, parcă de cele ce i-a spus Ionel atîrna fericirea lui întreagă. Își amintea fiece cuvînt și-l durea ca o mare nenorocire. Laura îi șopti cînd găsi prilej:

— Ce ai, dragă Titule? Nu fi urîcios! E vorba de viitorul tău. George a vorbit cu Alexandru despre tine și despre dorințele tale... Ia seama să nu-i indispui pe toți!

După-prînz, stînd cu toții de vorbă într-un chioșc, la umbră, Herdelea povesti amănunțit rudelor cîte a pățit. Voind să-și pregătească mai frumos ieși-rea la pensie, o întoarse pe coarda națională, arătîndu-le cum toate i se trag din faptul că a luat apărarea unui biet țăran român față de samavolnicia unui magistrat ungur, apoi stăruind mai ales asupra examenului cînd i nspectorul i-a cerut să nu mai lase pe copii să crîc-nească pe românește, și sfîrșind melancolic:

— Dar decît să-mi unguresc sufletul la bătrînețe și să-mi vînd conștiința, mai bine s-ajung salahor muritor de foame! Mai bine!... De aceea mă și bate capul să ies la pensie curînd-curînd...

Rudele din țară fierbeau de indignare. Chiar și Gogu se încălzi și, cînd Herdelea spuse că, de-ar fi mai tînăr, s-ar duce și el în România ca Titu, numai să scape de urgia stăpînirii ungurești — se repezi însu-flețit la Titu și-i strînse mîna:

— Bravo, tinere! Vino la noi, la libertate!... De ce-ai sta... și d-ta între barbarii aceștia cutropitor i de conștiințe!

Titu se însenină, mai cu seamă că Gogu îi oferi îndată să tragă la dînșii în București, adăogînd:

— La noi poți sta toată ziua, să mănînci și să faci poezii cîte-ți place!

— Să vii negreșit la noi! O să-mi faci mare plă-cere! spuse și Eugenia privindu-l cochet și convinsă că melancolia de azi a tînărului a fost din pricina ei.

Alexandru îl pofti să mai meargă și pe la dînsul, prin Giurgiu, dacă i se va urî la București.

— Să vii numai, că n-ai să rămîi pe drumuri în România! sfîrși Atena.

— Cu atîtea protecții mari, ministru trebuie să ajungi, Titule! strigă Herdelea uitîndu-și grija lui, de mulțumire că-și vede feciorul fericit.

Într-una din zilele următoare Gogu și Alexandru, vorbind de Titu, socotiră că ar fi poate și mai nemerit să-i găsească vreun temei oarecare, ca să nu se simtă jenat stînd degeaba. Și hotărîră îndată să-l adăpostească la un ziar; Gogu, ca deputat, are să-i facă loc baremi la jurnalul partidului.

— O, da, la o gazetă! zise Titu strălucind de bucurie, cînd află. Așa ceva visam și eu... Tocmai așa ceva...

Perspectivele trandafirii îi șterseră din creier răspunsul lui Ionel ce-l întunecase un răstimp. Cu privirea la ținta care lucea mai aproape, viața i se părea plină de comori.

De altfel Gogu prinse dragoste multă pentru „tînărul cu ochii aprinși de o lumină stranie și înăl-țătoareˮ, cum îi zicea. Umblau mult împreună, discu-tînd politică națională și uneori chiar literatură ro-mânească, deși acasă Gogu se mîndrea că n-a citit în viața lui decît numai franțuzește. Alături de Titu, deputatul se simțea cuprins de înflăcărare:

— Trebuie să mai aveți răbdare, să mai luptați să mai rezistați! Va veni și mîntuirea! Trebuie să vie!... Credeți că pe noi, dincolo, nu ne doare viața voastră de suferințe?... Voi sînteți speranța noastră, precum noi trebuie să fim speranța voastră!

— De ce nu faceți măcar un gest ca să ne încura-jați? întrebă Titu pe care gîndul acesta îl frămîntase mult.

— Vă dorim în adîncul inimii noastre, dar gura trebuie să fie mută! zise deputatul român grav. O, politica!... Ce stupid lucru e politica în lume.

Ion auzi curînd că Vasile Baciu a umblat pe la un avocat din Bistrița și că l-ar fi tocmit să-i scoată toate pămînturile de la ginere-său. Se spăimîntă mai ales simțindu-se slăbit în îndîrjirea lui de cînd i-a murit și copilul. Deși vedea primejdia, gîndurile nu-i mai erau îndreptate numai asupra ei, ci hoinăreau neputincioase ba încoace, ba încolo. Își zicea că n-are să dea nici un petec de loc, ș-apoi îndată iarăși că n-ar fi rău să cadă la o învoială cu Vasile, să-i astupe gura... În schimb inima îi bătea mereu mai nerăbdătoare, fră-mîntată de un dor înăbușit prea multă vreme care azi stătea să izbucnească. Cînd îi venea în minte Florica uita de toate, chiar și de socru-său, întocmai precum odinioară a uitat-o pe ea din pricina pămîntului.

A doua zi după ce află cum a fost Vasile Baciu la avocat, văzu pe Florica trecînd cu demîncare la oameni, sprintenă, zîmbitoare și dîndu-i binețe parcă l-ar fi chemat la dînsa:

— Ce mai faci, Ionică?... Noroc bun!

— Noroc bun! mormăi el îngrozindu-se cum i se scurg ochii după ea.

În aceeași seară, venind de la cîmp,se opri în poarta lui George să-l întrebe ce să facă cu socru-său? Dar în vreme ce George îi spunea și-l învăța ce credea, dînsul vedea numai pe Florica, în tindă, învîrtindu-se la vatră, pregătind cina, și de-abia se stăpînea să nu se repeadă la ea, s-o cuprindă în brațe și s-o ducă de-aici, să n-o mai atingă nimeni, nici să nu i-o rîvnească.

Ziua următoare se gîndi să se ducă iar la George, dar nu mai îndrăzni de frică să nu-i vadă în ochi pa-tima. Și, fiindcă totuși trebuia baremi s-o vadă, alergă ca un smintit pînă ce știrici la care holdă seceră Florica și-și făcu drum prin apropiere și o zări.

Se mira și se afurisea că a lăsat-o să se mărite cu altul și că n-a luat-o el, ș-apoi se mîngîia singur, zicîn-du-și: „Mie mi-a fost scrisă Florica, degeaba...ˮ

Încerca să se smulgă din lanțul ce-l strîngea tot mai tare ca să-și întoarcă toate gîndurile la moșia lui amenințată de îndîrjirea lui Vasile. Dar cînd se mustra c-o să-și piardă averea pentru o muiere bleste-mată, cum se mustrase și altădată, acum i se adăoga în creieri, nechemată, întrebarea: ce folos de pămînturi, dacă cine ți-e pe lume drag nu-i al tău? Și pe urmă, gîndurile se înlănțuiau. Baremi de-ar fi trăit copilul să știe și dînsul pentru cine muncește și se sfarmă... Dar așa, cui ar rămîne moșia lui, dacă l-ar strînge Dumnezeu într-o bună zi, căci ornu-i trecător ca adierea vîntului.

Din pricina alergăturilor zadarnice rămăsese în urmă cu munca pămîntului. Toată lumea isprăvise se-ceratul, dar el mai avea încă două holde în picioare. Numai după o ceartă mare cu mamă-sa, se urni să trimită pe Glanetașu cu trei lucrători la locul cel mai mare, iar delnița de lîngă drumul cel vechi s-o doboare dînsul.

Era într-o joi. De unde muncea Ion se vedea-drumul pe care treceau neîncetat femei cu coșuri și-desagi, mergînd la bîlciul săptămînal în Armadia. Mărul pădureț sub care născuse anul trecut Ana, era încărcat de rod și făcea o umbră groasă, deși o porume-biște verde îl acoperea pînă-n ramuri.

Ion lucra cu o voie bună cum nu mai avusese de mult, ca și cînd ar fi presimțit o bucurie năvalnică. Se uita rareori spre drum, ca să nu-l ție de vorbă nis-meni. De altfel, pe la prînzul cel mic nu mai trecea pui de om... Începu să lege snopi și, cînd isprăvi și-i așeză în picioare, își aruncă ochii spre Pripas. Atunci văzu departe o femeie, venind grăbită, cu niște desagi pe umăr. Tresări și privi împrejur, bucuros că e singur cît e hotarul de mare.

— Florica! murmură dînsul apoi cu ochii spre femeia care se apropia mereu.

O sorbea cu cît se apropia și i se pățea din ce în ce mai frumoasă. Florica avea o năframă albă în cap, legată ștrengărește. Îl zări și ea, mirată și cuprinsă de o strîngere de inimă. Dar nu-și pierdu firea și, cînd ajunse în dreptul lui, îi strigă zîmbitoare:

— Am să sosesc la spartul tîrgului, Ionică!... De, omul cu multe griji anevoie iese din casă!

Ion ar fi vrut să-i răspundă și limba parcă i se înțelenise. Florica însă nu se opri. Și atunci îl apucă o frică cumplită că nici acuma, deși ar avea prilej bun, nu e în stare să-i vorbească, să-și deșarte sufletul... Păși spre drumul pustiu și izbucni aproape disperați

— Unde fugi așa, Florico?... Mai stai oleacă, stai că am să-ți spun ceva... Și vino mai încoace că doar n-o să piară tîrgul...

Femeia parc-ar fi așteptat chemarea. Se întoarse din cale și veni spre dînsul, cu fața aprinsă, darzicînd molatec:

— Vai de mine... numai să nu mă ții mult de vorbă, Ioane, că mă omoară George...

Iar cînd fu lîngă Ion, adăogă mai încet:

— Mă duceam să vînd niște pere oarzăne, că ne trebuiesc bani... Și George nu mă lasă nici să...

Ion o privea tăcut și simțindu-se jicnit că îi vorbește de George.Nevasta, ridicînd ochii ei albaștri întrebători și adîncindu-i în ochii lui tulburați, înțe-lese, își curmă gîndul și murmură gingaș:

— Ce vrei, Ioane?...

Bărbatul zise, cu dinții strînși, înfricoșat parcă să nu-i zboare spre dînsa tot sufletul înnebunit de patimă:

— Mai odihnește și tu... De ce nu vrei să te odih-nești?

Privirile lor se împleteau fermecate.

Florica șopti mai domol:

— ’S grăbită, Ionică... zău așa... Dasă-mă... să-mi văd de drum... zău așa...

Dar în același timp pășea alături de Ion, cu umărul lipit de umărul lui... Trecură prin porumbiște și se opriră sub mărul pădureț unde sumanul bărbatului era așternut pe jos la umbră, ca un culcuș pregătit înadins. Se așezară priviudu-se în ochii strălucitori de o fericire mult așteptată. Ion vru să-i impute că i-a pomenit de George, suflă greu pe nas și de-abia putu gîfîi:

— Ehei, Florico...

— Uf, ce cald mi-e... m-a topit căldura, zise femeia dînd mai la o parte desagii cu pere. Dar aici e bine, că-i răcoare... zău așa... răcoare...

— Răcoare, bîlbîi Ion în neștire peste cîteva clipe. Apoi tăcură, ascultîndu-și bătăile inimii. Apoi Ion brusc ca o fiară, o cuprinse de subțiori și-i mușcă buzele. Apoi Florica să lăsă pe spate, moale, gemînd...

— Tot a mea trebue să fii tu! zise bărbatul pe urmă cînd Florica își lega năframa, gata de plecare. Să știu de bine că fac moarte de om și tot a mea ai să fii!

— Ei, Ionică, multe zice omul! răspunse femeia fără să-l mai privească. Cînd s-a putut n-ai vrut; cînd vrei tu nu se mai poate!

Ion rămase șezînd pe suman, cu ochii după Florica ce se pierdea prin porumbiște.

— Ba se poate, murmură singur, ca o încurajare. Să știu de bine că...

Își reteză deodată vorba. Frunzele mărului foșneau ca o imputare. Și imputarea îi aducea aminte de Ana. Sări în picioare parcă l-ar fi înțepat o viperă. Nu mai îndrăzni să se uite spre mărul sub care, acum un an, cealaltă i-a născut copilul. Se duse la seceră, fără a întoarce capul, ca și cînd din spate l-ar fi ame-nințat o mînă nevăzută.

Florica se depărta pe drum legănîndu-se mîndră în șolduri. Inima lui Ion tresălta de noi fiori, în vreme ce buzele-i șopteau dîrz:

— Ba se poate!... Să știu de bine că fac moarte de om!

Capitolul XII GEORGE

Precum flăcăii se duc pe la fete în fiecare seară, pe viscol ca și pe vreme frumoasă, frînți de munca zilei ca și după odihna de sărbători, tot astfel se ducea acum Ion pe la George, nesmintit, ca spre un frate bun, cînd să-i ceară un sfat, cînd să-i dea el o povață, găsind totdeauna o pricină care să-i îndreptățească venirea... Nu se mai sfia de George și uneori schimba cîte-o vorbă și cu Florica, în treacăt, cum se cuvine să te porți cu orice muiere în casa omului.

Iar George se simțea măgulit că vine și se mîndrea că-i caută sfaturile un bărbat deștept ca Ion care, prin minte și șiretenie, s-a înstărit, de unde mai înainte era calic ca șoarecele din biserică.

Numai Savista-Oloaga, care trăia pe lîngă casa lui George, bufnea și se burzuluia din ce în ce mai năstrușnică. Fiindcă George a strîns-o de pe drumuri și glumea uneori cu dînsa și mai ales fiindcă nu uita niciodată, cînd aducea rachiu, să-i dea și ei cîte-un păhărel, Savista îl iubea cu o furie sălbatecă, atît de caracteristică estropiaților, și ar fi fost în stare să strîngă de gît pe oricine pentru dînsul. În schimbul mîncării n-avea altă îndatorire decît să stea toată ziua pe prispă și să hîșîiască găinile ca să nu intre în tindă. Ba joia, cînd era frumos, George îi mai dădea voie să se tîrască pînă-n Ulița Mare, să-și cerșească și cîte ceva gologani, să aibă și ea banii ei... Cu aceeași patimă ura însă pe Ion de cînd a simțit că umblă după Florica și că astfel vrea să înșele pe George. Se liniștise un răstimp, după ce ocărise pe Ana, văzînd că venirile lui Ion s-au oprit brusc, și fusese chiar mîndră că ea a putut abate o primejdie ce amenința pe idolul ei. Dar acuma că Ion venea mai des ca totdeauna, îngri-jorările o zbuciumau și o făceau să nu mai ațipească nici în după-amiezele cele mai dogoritoare. De cum sosea Ion, ea se lipea pe prispă ca o broască, ciulind urechile ca să nu-i scape nici o vorbă, ochii îi luceau straniu, ca două mărgele de sticlă, urmărindu-i fiece mișcare și privire, fără a pierde din vedere nici pe Florica în care n-avea nici o încredere, neuitînd că odinioară era să se mărite chiar cu Ion, dacă el ar fi vrut-o s-o ia... Se înfuria că nu putea surprinde nimic la Ion și că doar Florica se zăpăcea și se roșea puțin, încît oalele îi dădeau deseori în foc, umplînd toată casa cu aburi și miros de rîntaș ars.

Plictisită de atîta pîndă zadarnică, într-o zi, fiind numai Florica acasă, avu o izbucnire de furie, urlînd și amenințînd:

— Spun tot lui George... Tu ești rapandula...tu... tu... Ce vine Ion? A? Ce-i Ion? Bărbat?..... Ptui...Tffss!...

Scuipă spre Florica, se învineți de mînie neputin-cioasă. Își smulse smocuri de păr din cap și ochii i se umplură de sînge răcnind:

— Rușine!... Rapandulă!... Omoară George!...

Femeia se sperie întîi, crezînd c-a dat boala rea peste ea, dar pe urmă, înțelegînd unde bate, o huidui. Și oloaga se potoli îndată, parcă i-ar fi turnat apă rece în cap. Îi păru rău că s-a trădat și, ca s-o dreagă, vru să arate c-a glumit și începu să rîdă cu dinții ei lungi și galbeni:

— Glumă, fă... Zău... Dă-mi ciorbă!... Foame...

O dată însă Ion pică pe la prînz, cînd George lipsea. Savista încremeni pe prispă văzîndu-l că intră în ogradă. Și cînd Ion zise nepăsător, oprindu-se lîngă poartă:

— Noroc, noroc, Savisto! Tot voinică?... Da George-i pe-acasă?

— Numai Florica acasă! răspunse ea repede, arzînd de dor să-l facă se se apropie de nevastă ca să se adeverească bănuiala ei.

Ion stătu pe gînduri cîteva clipe, ș-apoi zise mai încet, aruncîndu-și ochii fulgerător spre tindă:

— Aveam cu George o vorbă... Păcat că nu-i și el aici...

Și plecă, întristat, clătinînd din cap, uitîndu-se înapoi din uliță.

Savista fierbea de bucurie. Era sigură că Ion venise la Florica, înadins pentru că o știa singură. Și de-aci încolo cînd nu era George acasă, nu mai stătu lîngă ușa tinzii, ci tocmai în colț, ascunsă după o grămadă de coceni de porumb, așteptîndu-l să mai pice.

Peste cîteva zile Ion într-adevăr veni iar, tot pe vremea prînzului. Înainte de a deschide portița însă se uită prin ogradă. Oloaga, din ascunzătoare, vedea că pe ea o caută. Apoi Ion intră repede și dispăru în tindă. Savista se tîrî cît mai fără zgomot spre ușă. Și auzi glasul lui Ion, drăgostos, și pe al Floricăi, înfricoșat. Tremura totuși atît de grozav de bucurie că nu înțelese nimic deși cei doi în tindă vorbeau des-tul de tare.

Ion ieși curînd, văzu pe Savista și păli. Dar își reveni repede și-i zise ușor:

— Am venit iar și iar n-am dat de George... N-am noroc și pace! Rămîi sănătoasă lele Savistă!

Oloaga nu răspunse; în privirea ei însă fîlfîia atîta ură, că Ion plecă fără a mai întoarce capul. Era fericită și de-abia aștepta să vie seara, să-i spună tot lui George...

— Bade... bade!... Vino-ncoa! îl întîmpină cînd îl zări.

George, deși ostenit rău, se duse spre eapa gră-mada de coceni.

— Ei? Ce poznă-i cu găinile? o întrebă în glumă.

Savista începu foarte încet și rar; dar apoi, cuprinsă de emoție, spumegă încît nu mai era chip s-o priceapă nimeni.

— Ion?... Ei, ce vrea Ion?... A fost aici? o între-rupse bărbatul ștergîndu-și de pe obraji nădușeala frămîntată de praf.

— Ion... fost... Florica... fost... Tîlhari... Omoa-ră, omoară I gemu oloaga desperată, podidind-o lacrimile și înecîndu-se de sughițuri.

— Bine, Savistă, bine... Rasă că știu... bine! făcu George liniștit.

De-abia după cină, cînd se culcă în pat lîngă Florica se gîndi mai bine la vorbele Savistei și se cutremură, căci deodată își aminti privirea lui Ion de la nuntă, privirea care l-a înspăimîntat atunci și pe care totuși a uitat-o. Cum a putut-o uita oare?

„Apoi dacă-i așa, îl omor!... Amu nu mai iert... îl omor!ˮ își zise George hotărît, mîngîind corpul femeiei care-i ațîța sîngele.

D-na Herdelea nu voise să facă ceartă în fața oamenilor străini în Sîngeorz, dar cum ajunseră acasă, îl luă pe Herdelea la zor:

— Nu știu, nebun ești ori nu ești în toate mințile, de vorbeai într-una că ieși la pensie. Se vede că ți s-a urît cu binele... Apoi de aceea ne-am căznit și am suferit, ca acuma, după ce ai scăpat cu fața curată, să cauți singur sărăcia?

Ghighi era de aceeași părere, anume că retragerea ar fi o umilire. Cît privește că inspectorul cere să învețe pe copii numai ungurește, dăscălița răspunse prompt potrivindu-și părerile după împrejurări, ca totdeauna:

— Ei și? Te încînți de lingușirile românilor, parcă din vorbe frumoase ai putea mînca? Lumea știe că sîntem români, dar șovinismul nu-i a bună niciodată. Adică ce-o fi dacă o să-i învețe ungurește? Lasă-i să învețe, că-i bine azi cînd știi o limbă străină, că vezi bine că fără ungurească nici nu te mai poți mișca din loc... Dacă-s vremurile așa, noi să le schimbăm?

Herdelea însuși se simțea nenorocit că trebuie să se despartă de școală, dar totuși se rușina să spună chiar și acasă că inspectorul îl silește să iasă la pensie. Și de altfel mai spera în sine că pînă-n cele din urmă se va mai întîmpla ceva și nu va trebui să plece. De aceea amîna mereu și nu făcea petiția. Totuși, pe de altă parte, pentru orice eventualitate, răspîndea și prin Armadia știrea că, față de persecuțiile tot mai crîncene ale ungurilor, se gîndește să-i dea dracului și să se retragă. Răspunsul i-l dădu Grofșoru, la berărie, în gura mare:

— Prietene și frate! Mai bine să mori decît să fii călăul copiilor noștri!

Și fraza aceasta făcu ocolul Armadiei, cîștigînd simpatia amîndurora și chiar lui Belciug, pe care Herdelea îl lua veșnic ca martor și care îngălbenea de indignare cînd venea vorba de inspectorul Horvat.

După asemenea încurajări, învățătorul iar venea hotărît să-și scrie îndată cererea de pensie. Acasă însă găsea împotrivirea dîrză a dăscăliței care îi schimba tot planul. D-na Herdelea, sfătuindu-se toată ziua cu Ghighi, descoperea mereu argumente mai temeinice.

— Uite pe Zăgreanu! Știi bine, că tu mi-ai spus, cît a fost în Pripas i-a înnebunit cu ungureasca... Și cu toate astea nu-i zice nimeni nimic, ba-l laudă toată lumea și-i prezice viitor mare!... Fiindcă așa și este!

Herdelea, încercînd să profite de simpatiile lor pentru Zăgreanu, spuse că ar fi cuminte să-i cedeze lui locul din Pripas, firește dacă are intenții serioase cu Ghighi. Pe cînd fata protesta împotriva acestui plan infernal, declarînd că i-e urît Zăgreanu (în Sîn-georz însă mărturisise în taină Laurei că e băiat foarte drăguț, măcar că e numai învățător), d-na Herdelea zise neclintită:

— Lasă, nu te îngriji tu. de el... Îi găsește lui loc inspectorul, că știi doar cît îl iubește și-l protejează.

Prin august, intr-o după-amiazi, Zăgreanu veni mai mișcat ca alte dăți, deși Ghighi nu era acasă. Herdelea trecu în grădiniță cu dînsul, să stea de vorbă. Și tînărul spuse îndată că sosește tocmai de la Bistrița și de aceea e plin de praf. Nici n-a fost încă să se schim-be. A văzut pe domunul inspector... Apoi nu mai putu continua. Herdelea îl privi întrebător.

— Mi-a spus multe, reluă Zăgreanu mai încurcat, parcă negăsind cuvintele potrivite. Mi-a făgăduit...cîte-n lună și stele... Mi-a făgăduit...

— Te are drag inspectorul, zise Herdelea liniș-tit. E bine să fii bine cu inspectorul, foarte bine... Numai să-ți dea o școală bună, într-un sat bun...

— Apoi vezi, domnule colega, da, da, bîlbîi tînărul. E greu... Nu știu cînd s-o putea... Da... Domnul inspector zice că vrea să-mi dea Pripasul...

— Pripasul? făcu Herdelea cu o săgeată în inimă.

— Da... adică... zice că d-ta n-ai să mai stai mult, că-ți trebuie odihnă, că ai servit destul... că... în sfîrșit...

Zăgreanu nu îndrăzni să-i mai spuie că inspec-torul i-a poruncit să reamintească bătrînului învăță-tor să trimeată imediat cererea de pensie, altfel îl va scoate din oficiu, că în nici un caz nu va mai îngădui să înceapă tot dînsul noul an școlar.

Herdelea rămase pierdut. Înțelese ceea ce nu îndrăznise să-i mărturisească Zăgreanu și se simțea dureros rușinat.

— Adevărat, foarte adevărat, murmură apoi cu

glas tremurat. Am servit destul, prea destul... N-am să mai stau... Nu, nu, fie liniștit inspectorul! Fii și d-ta liniștit...

În aceeași seară, după ce se culcă d-na Her-delea și Ghighi, el se așeză la birou și scrise pînă tîrziu de tot. Strică multe coaie de hîrtie și toate le udă cu lacrimi. Închipuirea că de-acuma părăsește pentru totdeauna școala lui, iubirea lui, îi sfîșia inima. Cînd i-a venit suspendarea, a plecat cu o scînteie de nădejde de întoarcere; azi pleacă fără nici o nădejde. De azi încolo nu mai e învățător.

— S-a sfîrșit, s-a sfîrșit, șoptea dînsul frînt, ca femeia cînd trebuie să-și dea seama că a îmbătrînit.

Vasile Baciu fusese la trei avocați în Bistrița și toți trei îi spuseseră la fel: legea zice că copilul moștenește pe tată și tata moștenește pe copil. Asta înseamnă că să nu-și mai tocească opincile în zadar. Cu toate acestea el amenința mereu pe Ion cu judecata, nădăjduind să-l sperie, cum s-a speriat și dînsul odi-nioară. Sufletul lui însă era toropit de amărăciune și se revolta împotriva legii care îngăduie ca un tîlhar să vie să-i ademenească fata, să-i smulgă moșia și pe urmă, după ce bagă în groapă femeia, să rămînă cu pămînturile și averea luate cu japca... Gîndindu-se mereu la nedreptatea lumii, ajunse la bănuiala și apoi la convingerea că Ion a omorît pe Ana, înadins ca să-i rămîie moșia și să se poată însura a doua oară. Oamenii cărora le împărtășea credința aceasta credeau sau nu credeau, dar toți pizmuiau pe Ion că s-a ales cu atîta pămînt pe urma Anei... De supărare și de necaz, Vasile Baciu se așternu mai rău pe băutură.

Nemaiștiind încotro s-o apuce, într-o dimineață se duse la popa Belciug și i se plînse. Preotul, cumpă-nind și chibzuind, avu o idee cucernică și zise atît:

— Bine... am să vă chem pe amîndoi...

Și dumineca următoare Belciug chemă pe Vasile și pe Ion, împreună cu mai mulți fruntași ai satului.

— Oamenii de omenie trebuie să se învoiască! vorbi preotul frecîndu-și mîinile. Să căutăm și noi cu toții dimpreună o învoială omenească! Așa-i bine și așa-i frumos!

Ion, liniștit, ridică glasul:

— Eu nu-s nici cîine, nici fără suflet, domnule părinte... Nu-s, martor mi-e Dumnezeu. În casă îl las să șeadă cît o trăi, măcar că-i a mea după lege și poate mi-ar face trebuință. Dar îl las că-s om și nu strîng pe nimeni de gît... Trei locuri a vrut, trei le-a arat, le-a semănat, le-a cules. Puteam să i le iau că-s ale mele. Nevoie de ele n-are că bucatele în loc să le mănînce, le vinde și le bea... Dar zic, lasă-l să aibă și să bea, c-a muncit destul și supărări l-au ars des-tule... Apoi amu, vedeți și d-voastră, oameni buni, dacă-l las eu să trăiască, dumnealui nu vrea să mă lase pe mine să trăiesc!

Vasile Baciu, aprins ca omul fără dreptatea legii, sări cu răspunsul:

— Adică cu ce drept să-mi iai tu averea mea? Cum să-ți rămîie ție pămînturile mele!... Că fata mi-ai omorît-o, copilul ți l-ai omorît!... Cu ce drept?

Vinele i se umflau pe tîmple ca niște rîme.

Dar vremea trecea, vorbele cădeau și învoiala nu se apropia. Atunci Belciug găsi clipa binevenită să intervie. Își drese glasul și rosti grav, ca la predică:

— Oameni buni și dreptcredincioși, dreptatea-i veșnic cu două tăișuri, ca paloșul în mîna ostașului viteaz... Dreptate are Ion, căci legile lumii spun că averea copilului se cuvine părintelui care l-a zămislit și l-a crescut. Dreptate are și Vasile, căci după moartea fetei lui și a copilului ei, cuveni-s-ar ca moșia să se întoarcă la cel care a agonisit-o... Acuma mie, pazni-cul sufletesc al vostru, dragi îmi sînteți amîndoi deopotrivă și dornic aș fi să dobîndiți deopotrivă fericirea pe pămînt ca și în ceruri, dimpreună cu fețele luminate cu care ne-am silit, cît am putut, să vă împăcăm cum e mai bine. Dîrzi și neînduplecați sînteți însă ca două săbii ce nu încap într-o teacă. De aceea iată ce-am socotit eu ascultîndu-vă: stăpîniți amîndoi ce cuprindeți în ziua de azi, tu, Vasile casa și locurile pe care ți le lasă, iar tu, Ioane, averea care ți-a hără-zit-o mila cerească. Dar iarăși socot că drept n-ar fi să ajungă moșia în mîini străine. Viața omului e ca floarea cîmpului. Azi e, mîine nu-i... Poate că azi, mîine, Ioane, ai să te însori, să ai copii, dar poate, Doamne ferește, să și închizi ochii cînd ai crede că ești mai voinic... Apoi, așa, n-ar fi păcat de Dumnezeu să rămînă averea ta cui nici nu te-ai aștepta?... Ș-atunci aș crede c-ar fi înțelept și frumos să vă legă-tuiți amîndoi să lăsați ce stăpîniți sfintei biserici în cazul cînd, Doamne păzește, v-ați prăpădit fără moștenitori direcți, adică fără copii... Făcînd astfel, întăriți puterea Domnului pe pămînt ca și Domnul să vă primească sufletele în vecii vecilor!

Preotul tăcu brusc, coborînd ochii în jos, aștep-tînd parcă efectul cuvîntărei sale asupra celor de față. Apoi cînd înțelese că toți sunt de părerea lui, se re-trase în odăița de culcare, lăsîndu-i să convingă și pe cei doi pricinași. După multă vorbărie fruntașii izbutiră să-i facă să-și dea mîna... Belciug reveni atunci cu o declarație scrisă. Văzînd hîrtia, Ion mai șovăi o clipă, dar totuși iscăli, gîndindu-se că asta-i un moft fără valoare, deoarece dînsul are să se însoare curînd și să facă copii care să-l moștenească. Vasile se bucură că, dacă nu se întoarce la dînsul, moșia baremi nu se va risipi nici printre neamurile Glaneta-șului.

— Așa! zise preotul împăturind frumos actul. De pe amvon am să dau de știre satului întreg hotărîrea voastră creștinească... Dumnezeu să vă binecuvînteze!

Vasile Baciu pe urmă se opri la circiumă, se îmbătă și se bătu cu straja Cosma Cicănaș. Ion însă se duse drept la George, să-i povestească ce-a făcut. Și pe urmă se gîndi numai la viitoarea lui nevastă.

Titu socotea să treacă granița cu trei sute de coroane. Suma aceasta o avea, dar îi mai trebuia și ceva mărunțiș care să-i ajungă pînă la trecere. Pînă ce nu cunoscuse rudele din România, se înfiorase gîndindu-se că pornește în lume cu trei sute de co-roane; acuma mergea la sigur, ca și cînd ar fi plecat din Pripas în Pușca, ori în Măgura... Mărunțișul însă îl încurca, fiindcă oricum se silea, nu sporea, și-i amenința rotunjimea celor trei sutare.

Salvarea îi veni sub forma unei idei, citind într-un ziar că Asociația pentru cultura și literatura poporului român va ține adunarea generală la Sibiu în luna septembrie... Deoarece, pe cînd citea, văzu pe masă <hi>Tribuna Bistriței</hi> , un ziar săptămînal local, se gîndi deodată: ce-ar fi să se ducă dînsul ca reprezen-tant al ziarului la serbările Astrei? Ar fi mai întîi că ar face economii de cheltuieli, și al doilea că ar cu-noaște dintr-o dată, toată „inteligențaˮ românească din Ardeal, înainte de a-l părăsi, cine știe pentru cîtă vreme... <hi>Tribuna Bistriței</hi> de altfel îi reprodusese poezii din <hi>Familia</hi> , cu osanalele cuvenite despre „dis-tinsul poet al Văiei Someșului... Se așeză îndată și scrise cîteva rînduri bine simțite directorului gazetei, un avocat fără clientelă și mare naționalist, cerîndu-i un bilet de legitimație, și banii de cheltuială trebuin-cioși. Răspunsul directorului sosi peste trei zile, aducîndu-i biletul de legitimație, dar și vestea tristă că ziarul de-abia-și tîrăște viața de la o săptămînă la alta și că prin urmare „distinsul poetˮ ar face o faptă nobilă românească reprezentîndu-l, dacă se poate, pe propria-i cheltuială... Între timp, Titu, închipuindu-și cum va fi înconjurat și răsfățat dînsul la Sibiu, ca omul care e glasul unui întreg ținut de români, se însuflețise atît de mult de ideea de a re-prezenta <hi>Tribuna Bistriței</hi> , încît nici nu se mai sinchisi că nu a primit bani și că deci socotelile lui rămîneau tot încurcate cu mărunțișul.

Cu o săptămînă înainte de plecare veni acasă spre a se pregăti în tihnă și a-și lua rămas bun de la toți cunoscuții, căci omul știe cînd pornește dar numai Dumnezeu știe cînd se întoarce. Căldăraru, la despăr-țire, l-a îmbrățișat și n-a uitat să-i spuie că tot mai e timp să se răzgîndească, și Titu i-a mulțumit zîm-bind pentru povață.

În Armadia toată lumea știa că Titu vrea să plece în România și toți se mirau de îndrăzneala lui. Cînd se află însă că va lua parte și la serbările Astrei, la care singur profesorul Spătaru a putut merge o dată demult, și mai ales că se ducea ca reprezentant al <hi>Tribunei</hi> , mulţi îl invidiară și-l felicitară.

Doamna Herdelea plîngea spălîndu-i și călcîndu-i rufele, iar Ghighi îi făcea în fiecare zi geamantanul spre a-l desface a doua zi, ca să-l facă mai bine și mai frumos, să nu rîdă de el frații din România. Seara, Herdelea, tatăl și fiul se sfătuiau serios. Deoarece Titu, avînd încă încurcături cu recrutarea, nu putea obține pașaport pentru străinătate, Herdelea îi explică cum să-și facă rost la Sibiu de un simplu bilet de trecere; o dată ajuns dincolo nu-i mai trebuie nici un pașaport... Între altele însă bătrînul îi mărturisi că a și expediat cererea de pensie, iar Titu îl aprobă din toată inima, ba se însărcină să comunice știrea și doamnei Herdelea; o făcu într-adevăr cu atîta iscu-sință că dăscălița mulțumi lui Dumnezeu că în sfîrșit Zaharia a ascultat povețele ei înțelepte. Drept recunoș-tință că l-a scăpat astfel dintr-un impas greu, Herdelea duse a doua seară pe Titu la berăria Rahova, ca să se întîlnească acolo cu toți domnii din Armadia și să-și ia adio cum se cuvine.

La berăria Rahova se improviză o adevărată serbare, cu chef și cu lacrimi. Întrebările, urările, felici-tările zbîrnîiau în urechile tînărului îndrăzneț. Her-delea îi ceru biletul de la gazetă, să-l arate tuturor și mai ales lui Ghiță Pop, copistul de la judecătorie, care nu voia să creadă că Titu este aievea reprezen-tantul <hi>Tribunei</hi> la adunarea Astrei. Profesorul Spătaru ținu și un discurs, culminînd în fraza că Titu trebuie să fie „veriga de unire între frații de dincoace și de dincolo de Carpațiˮ. La miezul nopții însuflețirea fu așa de mare încît toți cîntară Deșteaptă-te, române! Solgăbirăul Chițu, fiind și el mișcat, închise ochii, nevrînd să strice buna dispoziție a societății, mai ales că Titu nu trebuia să plece cu impresii urîte despre slujbașii Ungariei... Pînă la sfîrșit se amețiră bine cu toții. Herdelea, de supărare, bău atîta că Titu abia îl duse acasă, unde dăscălița îl ocărî bine în gînd, dară fără a deschide gura, spre a nu-și strica somnul.

Cu cît se apropia ziua, cu atît Titu era mai tul-burat. Se simțea fericit și totuși glasul îi tremura. Niciodată casa părintească nu i se păruse mai caldă. I se strîngea inima gîndindu-se că de-acuma va trăi între oameni pe care nu i-a mai văzut, într-o lume necunoscută în care cine știe ce-l așteaptă?

Se duse pe la familiile prietene să le zică rămas bun. La Dragu găsi pe Lucreția împreună cu Oprea, azi soțul ei. Felicitîndu-l își aduse aminte de iubirea lui, versurile în care se chinuise să eternizeze ochii ei verzi. Acum iat-o așezată, cu viața croită drept, fără cotituri deosebite, ca a tuturor oamenilor cuminți... Pe cînd el se aruncă în valurile lumii, ca într-o mare fără margini...

În ajunul plecării, după-amiazi, făcu o plimbare pînă-n Pripas, să mai vadă căsuța unde a copilărit și să se despartă de Belciug, care-i „cam acru și viclean, dar tot om de treabăˮ, cum îi spusese tatăl său, îndemnîndu-l să nu cumva să nu meargă pe la dînsul... Preotul îl sărută și-l blagoslovi cu lacrimi în ochi, făgăduindu-i că-l va cerceta negreșit la Bucu-rești, deoarece speră să meargă și el foarte curînd, peste un an sau doi. Îl însoți apoi să-i arate biserica cea nouă, gata, bună de sfințit. Îl plimbă prin toate colțurile, se suiră împreună în turn, la ceas, și-i zise cu multă duioșie:

— Foarte rău îmi pare că nu ești aici la sfin-țirea care va fi peste vreo două săptămîni! Facem o sfințire minunată. Va veni și episcopul... O să fie o adevărată sărbătoare națională!

Titu îi promise că-i va trimite cărți poștale cu vederi din România și mai ales din București, „care trebuie să fie o minunățieˮ...

Belciug îl mai petrecu pe urmă pînă în dreptul circiumei și-l mai îmbrățișă o dată ca un frate.

Casa lui Herdelea din Pripas era mereu goală și tristă. Titu o privi pe din afară, amintindu-și fără să vrea crîmpeie din fericirea trăită aici și neprețuită la vremea ei. Urcînd în pridvor, se pomeni cu Ion.

— Am auzit că vrei să pleci departe, domnișorule?

— Mă duc și eu să-mi găsesc un rost în lume! răspunse Titu serios. Anii trec și omul trebuie să facă ceva în viață, altfel nu-i vrednic să trăiască... Nu-i așa?

— Așa-i, domnișorule, vezi bine că-i așa! zise Ion. Apoi să te ducă Dumnezeu sănătos și să-ți dăru-iască noroc pe unde-i umbla, c-ai fost tare de omenie!

— Să trăiești și tu Ioane! Ție, de altminteri ți-a ajutat Dumnezeu și te-ai înstărit frumos. Păcat numai că n-ai avut parte de Ana și de copil...

— Apoi ce să facem? făcu țăranul rece. Așa a vrut Dumnezeu...

— Ei, ș-acuma, ce mai ai de gînd, Ioane? Că doar n-ai să rămîi văduv toată viața, că doar ești tînăr...

— Așa-i, așa-i, vezi bine! mormăi Ion întu-necîndu-se.

Titu coborîse spre dînsul și se răzimă de stîlpul porții, cu pălăria pe ceafă. În asfințit soarele se mînia și împroșca cu raze aprinse. Umbra Măgurii-Cocorilor se întindea peste sat pînă la picioarele crucii de la marginea drumului, pe care Hristos stătea neclintit ca un martor mut al tuturor tainelor. Ion se uită lung la domnișorul care i se părea că se schimbase mult de cînd nu l-a mai văzut. Voia să-i ceară o învățătură, ca și odinioară, și îi era frică să nu-l ocărască.

— M-am zbătut și m-am frămîntat să ies la liman, începu iar Ion după o tăcere apăsată. Și nu mi-a dat Dumnezeu nici o bucurie...

— Dar pămîntul? întrebă Titu privindu-l cer-cetător.

— Pămîntul... de... pămîntul... Bun e pămîntul și drag mai ți-e cînd e al tău... Dar dacă n-ai pentru cine să-l muncești, parcă... zău așa...

— Trebuie să te însori, Ioane!

— Așa-i, chiar așa-i, domnișorule, murmură țăranul cu ochii stinși. Dar decît să te însori cu ori-cine... Am pățit-o o dată, domnișorule...

Tăcu, așteptînd parcă o întrebare sau o aprobare. Cum însă Titu nu zise nimic, urmă din ce în ce mai vioi:

— Amu dumitale pot să-ți spun, că mi-ești mai bun ca un părinte și m-ai învățat numai bine... Pot... Și nu știu cum să-ți spun, domnișorule? Că d-ta pleci departe și poate nici n-ai să mai auzi de mine și de necazurile noastre... O, Doamne... Mare-i lumea!... Cînd crede omul c-a nemerit mai bine, atunci ia seama că-i tot de unde a pornit... Uite-așa-i, domnișorule! Așa mă muncesc și mă căznesc, și nu știu ce să fac, cum să fac?

— Azi, cînd ai avere, ce-ți trebuie să te mai per-pelești? Nici prea hapsîn să nu fie omul, că lăcomia strică omenia. Pămînt ai destul...

— Destul nu-i niciodată, domnișorule... Dar pe cine vreau eu să iau nu se poate. Și pe alta nu pot s-o iau...

— Pe cine vrei?

— Pe Florica! zise Ion cu o lucire aspră în pri-vire.

— Care-i măritată cu George-a-Tomii?

— Aia!

— De, Ioane, se vede că Dumnezeu ți-a dat c-o mînă moșia, și ți-a luat cu cealaltă mintea! vorbi Titu. Cît e satu de mare nu găsești tu decît pe nevasta lui George?

— Nu-mi trebuie alta, domnișorule! scrîșni Ion deodată furios și cu o hotărîre sălbatică în ochii sti-clitori.

— Hm, făcu Titu aproape înfricoșat de glasul lui... De... Nu-ți trebuie...

— D-ta ce mă înveți să fac? urmă Ion iară mai blînd și rugător.

— Nimic... Să te astîmperi!

— Dar dacă nu pot?

— Atunci fă ce știi!

— Nu știu nimic! bîlbîi Ion zvîrcolindu-se între mînie și neputință.

— Nici eu... Dar atîta totuși pot să-ți spun: astîmpără-te!

Pe Ion răspunsurile lui Titu îl umpleau de fiere. Destăinuia întîia oară frămîntarea lui cuiva și, în loc de încurajare, găsea împotrivire. Îl ustura inima că nu poate scăpa de nehotărîre. Și totuși patima lui crescuse atît de puternică, încît simțea bine că are să-l mistuie dacă nu va nemeri calea spre potolirea ei.

— Trebuie, domnișorule, trebuie! gemu dînsul stăpînindu-și focul.

Titu, spăimîntat de îndîrjirea ce i-o citea în față, tresări. Și repede îi dădu mîna zicîndu-i:

— Rămîi sănătos, Ionică!... Și astîmpără-te, ascultă-mă pe mine!...

Ion mormăi ceva și rămase în mijlocul drumului, uitîndu-se după el pînă coti la Rîpele-Dracului. Apoi scuipă cu scîrbă, bîiguind:

— Lasă că știu eu ce-i de făcut...

Titu petrecu seara la Grofșoru, împreună cu părinții și sora-sa. Și a doua zi porni cu trăsura la Monor, de unde avea să ia trenul spre Sibiu.

Din clipa cînd Savista i-a deschis ochii, George parcă s-ar fi trezit dintr-un somn adînc. Acuma înțelegea de ce îi tot dă Ion tîrcoale, de ce-i cere sfaturi și-i vine mereu prin casă. Adică pentru Florica. Cu toate acestea și de atunci încolo l-a primit. Vorbea și rîdea cu dînsul încît toată lumea ar fi jurat că sunt prietenii cei mai buni. Îl ura și rîvnea să-l prindă, să se răfuiască. Îi era frică și lui de răfuiala dorită și totuși o căuta. Pleca liniștit de-acasă, căci Savista era o paznică neprețuită și-i raporta în fiecare seară fiece pas al nevestei...

Ion însuși simțise de mult vrăjmășia Savistei și deseori îi venea s-o sugrume, ca să-și deschidă drumul la Florica. Ura însă numai pe George, din ce în ce mai rău, fiindcă numai din pricina lui nu e slobodă femeia. Dacă n-ar fi luat-o el, poate că ea l-ar fi aștep-tat și azi n-ar mai trebui să se zbuciume și să nu știe cum să se apropie de dînsa.

Chiar în ziua cînd Titu plecă din Armadia, Ion aflînd că George nu-i acasă, înspre amiazi se repezi la Florica, nădăjduind să-i mai poată vorbi măcar o clipă între patru ochi. Savista, pe prispă, îl zări de departe, și, nemaiputîndu-se tîrî la locul ei de pîndă după grămada de coceni, se răzimă îndată de perete, închise ochii, deschise gura și începu să sforăie ușor, parcă ar dormi dusă. Ion intră în ogradă, o văzu și o strigă pe nume. Oloaga însă nu răspunse. Atunci Ion se apropie și-i zise iar, mai încet, cu inima tremurînd de bucurie, vrînd s-o încerce dacă doarme aievea:

— Savistă!...

Oloaga însă sforăia nemișcată, deși vreo trei muște i se plimbau pe obrajii scofîlciți și asudați, 10 pe gingiile alburii, pe dinții lungi și galbeni.

— Doarme, slavă Domnului! murmură Ion, trecînd în vîrful picioarelor în tindă.

Savista își ascuți urechile. N-auzi decît șoapte și apoi glasul Floricăi, îndemnîndu-l să plece.

— Savista doarme ca iepurele, ia seama.

Oloaga fierbea de mulțumire c-a găsit, fără să vrea, mijlocul de a-i prinde de-a binelea. Dar, fiindcă de-afară nu auzea bine ce vorbesc ei înlăuntru, nu mai ieși pe prispă, ci de azi înainte se ghemui într-un colț în tindă, păzind de-acolo să nu treacă găinile pragul. Moțăia toată ziua și deseori sforăia. Florica, cu grija casei, nici nu băgă de seamă că Savista și-a schimbat locul. Dar cînd a auzit-o horcăind, s-a gîndit că poate să fie bolnavă și a întrebat-o:

— Ce te doare pe tine, Savistă, de te-ai înmuiat așa?

Oloaga se prefăcu. Se frecă la ochi cu pumnii parcă de-abia s-ar trezi, și blodogori mohorîtă:

— Nimic... somn, somn...

Florica clătină din cap, dar n-o mai descusu, socotind c-o fi îmbătrînit și de aceea o apucă moleșeala mai des.

Trecură cîteva zile. Ion nu se mai arătă. Savista clocotea de nerăbdare.

Apoi vineri seara George, sfătuindu-se cu Florica îi spuse că duminecă noaptea va pleca cu tatăl său la Pădurea-Fulgerată, să aducă cîte-un car de lemne înainte de a-i năpădi căratul bucatelor de pe hotar. Și tocmai a doua zi veni iar Ion. Savista sforăia dusă în ungherul ei. Ion, care n-o zărise în ogradă, se sperie văzînd-o aici:

— Noroc, Florică... Dar ce-i cu Savista? zise dînsul încet, cu glasul tremurat.

— Apoi așa face de-o vreme încoace... O fi bolnavă... Știe Dumnezeu... Da’ șezi, mai șezi la noi, Ioane!

— Mulțumesc, c-am tot șezut! răspunse Ion uitîndu-se iar la Savista și apoi adăogă: Da’ George nu-i pe-aici?

— Nu-i, că-i la porumb cu lucrătorii...

— Mhhm...

— Numai duminecile de-l mai prinzi pe-acasă acu, dacă ne-a îmbulzit munca... Da’ poate nici dumi-necă să nu fie... că tocmai duminecă seara vrea să plece la pădure...

Ion se cutremură, parcă l-ar fi zgîlțîit deodată o mînă năpraznică. Sîngele i se aprinse în inimă ca într-un ibric pus pe jăratec. O privi cu ochi atît de mari încît i se părea c-o vede sub mărul pădureț, în brațele lui, și-i simțea carnea fierbinte. Florica nu se uita la dînsul ca și cînd ar fi ghicit la ce se gîndește. Și Ion șopti aspru, poruncitor:

— Duminecă, după ce pleacă dînsul, să știi că vin!... Auzi tu?

Femeia tăcu.

— Să ieși în ogradă! Auzi?... Negreșit să ieși, altfel...

Florica tăcea mereu.

— De-atunci n-am mai schimbat o vorbă ca oamenii... Și nu mai pot...

— Dacă află George, ne omoară! zise Florica foarte încet, fără a-l privi.

Ion scrîșni, încît pe femeie o trecu un fior.

— Să ieși, Florică!... Să nu faci cumva să nu ieși, că...

În clipa aceea amîndoi întoarseră privirile deo-dată la Savista care horcăia cu gura căscată și înghițea din cînd în cînd. O priviră înfricoșați, cu o presimțire urîtă, care însă trecu repede ca o nălucire.

— Doarme, doarme, murmură Florica.

Savista respira greu. Sudorile îi curgeau șiroaie pe tîmple, pe obraji. Roi de muște bîzîiau împrejurul ei...

Titu nu se mai sătura privind pămîntul Ardea-lului care fugea, se îndoia, rămînea în urmă, se întindea departe, se apropia iarăși... Și trenul trecea trufaș pe lîngă satele românești, pe unele spintecîndu-le chiar ca un tiran neîndurător, și doar pe alocuri se oprea cîte-o clipă, însemnîndu-și oprirea cu vorbe aspre ungurești care zoreau sau huiduiau veșnic pe țăranii drumeți sau slujitori. Pretutindeni aceiași țărani, umili, voinici, răbdători: pe șoselele albe, alături de care silitoare, pe cîmpiile galbene, răscolite de brațele lor și udate de sudoarea lor, prin satele sărace, stoarse de vlagă. Unde era munca, erau numai ei. Pe urmă veneau gările mari, anticamerele orașelor, și țăranii nu se mai zăreau. În schimb, apăreau surtucari grăbiți, gălăgioși, nerăbdători, vorbind poruncitor numai în grai străin.

„Noi muncim ca să benchetuiască ei! se gîndea Titu înecat de o revoltă din ce în ce mai mare. Asta-i ilustrația nedreptății și oropsirii noastre!ˮ

În Armadia străinii de-abia se observau în mul-țimea mare românească. Dar orașele acestea parcă-i luau un văl de pe ochi, ca și odinioară în Gargalău cocioabele de pe la margini. I se păreau niște cuiburi uriașe de trîntori dușmani care înghit.veșnic nesăturați, rodul muncii milioanelor de robi dimprejur.

La Cluj schimbă trenul. De-abia izbuti să se cațăre într-un vagon ticsit de oameni, să-și așeze gea-mantanul pe coridor. Atîta vorbă ungurească îi înne-grea sufletul. Se simțea parcă s-ar fi oprit deodată într-o mocirlă.

„O ce bine-i că plec... Cel puțin nu voi fi nevoit să văd și să aud mereu lucrurile acestea revoltătoare!...ˮ

În aceeași vreme însă îi era rușine că fuge din luptă. Își zicea că cinstit ar fi să stea în vîrtejul ciocnirii, iar nu să lase pe miile celea de umili în ghearele hrăpărețe, fără apărare și fără nădejde... Dar îndată ce se uita împrejur, curajul îi pierea și înțelegea că războiul acesta nesfîrșit cere voinici vînjoși, dîrzi, neîmpăcați, care luptă fără a-și da seama și fără încetare. Țăranii din Lușca... cei ce suferă bătăi, umilinți, temniți, și nu se înmoaie...

Se înnopta. Trenul gonea uruind. Nouri de seîntei se împrăștiau în răstimpuri peste ogoarele negre, lică-rind în văzduh ca o ploaie de stele căzătoare... Titu, pierdut în gînduri, privea în întunerec, rezemat cu fruntea de cerceveaua ferestrei deschise. Curentul ames-tecat cu fum îi vîlvoia părul... În vagon oamenii se liniștiseră. Rămăsese singur în coridor cu cîteva cufere. Îl cuprinse foamea și-și aduse aminte c-ar fi trebuit să mănînce la Cluj, dar l-a zăpăcit vălmășagul de lume și de zgomot. Scoase din geamantan merindea ce i-o pusese acasă. Pe cînd se lupta cu un picior de găină friptă, conductorul, care isprăvise controlul biletelor, veni să se mai odihnească puțin și, văzîndu-l mîncînd, îi zise „poftă bunăˮ pe ungurește. Titu însă răspunse ursuz:

— Nu știu ungurește!...

Atunci conductorul se uită împrejur și, nemai-fiind nimeni, murmură:

— Și io-s român, domnule!

Titu se însenină deodată. Îi oferi o bucată de friptură, zicînd într-una:

— Ești român... ești român... poftim... ești român!...

Și conductorul îi povesti că se cheamă Ștefan Popa, dar că și-a schimbat numele în Pap István, fiindcă așa i-au cerut cînd l-au pus în serviciu, că e însurat cu o unguroaică, și are opt copii, că joacă și el cum cîntă cei mari, altfel ar rămîne pe drumuri.

„Adică acela care vrea să iasă din robia de la țară, trebuie să-și robească sufletul la oraș, să devie la rîndul lui o primejdie pentru robii care l-au născut!ˮ se gîndi Titu cînd rămase iar singur. Cel ce se depăr-tează de satul lui trebuie să cadă în mrejele lor...

Adormi pe geamantan, istovit mai multde gînduri decît de oboseală... Îl deșteptă un junghi în spinare. Soarele tocmai strălucea întristat. Și trenul huruia mereu-mereu...

Pe peronul gării din Sibiu aștepta un grup de domni cu brățare tricolore, care se împrăștiară la ușile vagoanelor: erau organizatorii însărcinați cu pri-mirea oaspeților din toate ținuturile românești... Titu sări jos și se cruci văzînd cîtă lume care vorbește românește cobora din trenul în care dînsul se simțise atît de străin. Și totuși în tren nu vorbiseră românește! De ce n-o fi vorbit nimeni în tren românește?... Acuma toți se îmbrățișau, se chemau, încît Titu se sfia că el, în mijlocul atîtor români, nu cunoaște pe nimeni. Vru să se apropie de un organizator, cînd deodată auzi un glas tare:

— Herdelea Titu!... Herdelea!...

Se uită nedumerit și văzu pe cel care-i striga numele: un domn binefăcut, roșu la obraz, cu ochelari de aur, ras de mustăți.

— Aici! strigă Titu puțin răgușit de mirare. Eu sînt Titu Herdelea!

Domnul se repezi la dînsul foarte prietenos, în-tinzîndu-i amîndouă mîinile.

— Bine că te găsii, domnule!... Nu mă cunoști... Pintea... Doctor Virgil Pintea!... Mi-a scris fratele meu că vii la Astra, dar nu mi-a scris cînd sosești. Ei bine, ca să nu te scap, de două zile pîndesc toate trenurile, țipînd ca un nebun: Titu Herdelea... În sfîrșit, bine c-ai venit!

— Aa, fratele lui George? murmură Titu. Da, vezi, le scrisesem, dar nu m-am gîndit că o să te înștiin-țeze. Nu-ți închipui ce bine-mi pare că...

— Da, fratele lui George... Sîntem atîția frați că nu există colț de pămînt românesc, unde să nu fie rătăcit unul-doi. Aici, de pildă, suntem chiar doi...

— Doi?

— Doi, dragă. De astă-primăvară. E și Liviu, căpitanul. Militar teribil, de la statul-major. Mîine-poimîine îl vedem general... Da-i ciufut rău. Nu știu cui seamănă. Ne face neamul de rîs. Nici nu s-arată printre noi. Veșnic numai cu militarii lui, cu nasul în cărți și-n hărți... Am să te duc totuși să-l cunoști. Dar să-l iei cum este...

Virgil Pintea era bun de gură și vesel și vioi ca un copil. Toată lumea din Sibiu îl cunoștea și-l iubea, fiind un medic priceput și dezinteresat și un român inimos. Găzdui pe Titu la dînsul. Avea un apartament plăcut, într-un cartier frumos. Dădu musa-firului dormitorul, rămînînd ca el să se culce în birou pe un divan.

După ce Titu se primeni, ieși împreună cu Pintea care îl prezintă la cafenea tuturor ca pe un poet plin de făgăduinți și reprezentant al <hi>Tribunei Bistriței</hi> . Îl primiră cu obișnuita simpatie ocazională. Unii își aduseră aminte de niște versuri ale lui Titu din <hi>Familia</hi> . Mai ales însă Barbu Duca, un tînăr slăbuț și mititel, el însuși poet și redactor la un ziar din Sibiu, se împrie-teni cu Titu și se oferi să-i fie călăuză credincioasă și nepărtinitoare.

Mai tîrziu Titu legă cunoștință și cu căpitanul Pintea, care stătea într-o odaie simplă și aproape sărăcăcioasă, pe lîngă comandamentul corpului de armată unde avea serviciu. Îl găsiră între hărți, săbii, tunici și cizme, în pijama scurtă, la birou, cu un teanc de acte în față, pe care le închise cu cheia în sertar, fiind secrete militare. Liviu Pintea era un om înalt, cu fruntea lată, cu părul rar, ochii albaștri-oțel și pielea bronzată.

— Îți aduc pe cumnatul nostru, zise Virgil, intrînd. Te previn însă că Titu e poet român și deci să nu-i bați capul cu ideile tale renegate, să-l silești să se supere!

Căpitanul zîmbi și strînse englezește mîna lui Titu, zicînd politicos:

— Dacă-i poet, înseamnă numaidecît că-i și ire-dentist?... De altfel să nu iai în seamă clevetirile fratelui meu... Sînt român și eu, dar mai-nainte de a fi român, sînt ofițer și servitor al majestății-sale împăratului. Ca atare, firește, nu pot admite năzuințele celor de teapa dumnealui, care trag mereu cu ochiul către București și spre România. În mintea mea așa ceva nu se cheamă politică națională, ci trădare de țară...

Vorbea foarte liniștit, avînd în voce energia omului care, după frămîntări grele și-a stabilit o linie de conduită în viață și o apără cu o convingere rece, hotărîtă. Titu îl asculta uimit. El încă nu întîlnise pînă azi un adversar cumpătat, cu argumente sigure, care nu se speria de fraze. Se simți îndată într-o inferio-ritate supărătoare. Obișnuit să răspundă la contraziceri cu vorbe pe care, deși izvorau dintr-un sentiment înverșunat, nu le putea strînge într-o ordine de bătaie logică — nu îndrăzni multă vreme nici să deschidă gura. Din norocire, Virgil cunoștea prea bine ideile fratelui său și le răsturna cu ușurință, doborîndu-i și acum dovezile cele mai grele prin cîte o glumă aruncată ca o piedică grotească între picioarele unui luptător ne temut.

Stătură împreună vreun ceas. La sfîrșit și Titu se întremă și puse căpitanului întrebarea:

— D-ta adică nu dorești unirea noastră a tuturor?

— O, asta deocamdată e utopie!

— Ce înseamnă la d-ta „deocamdatăˮ?

— Ei, cîteva secole să zicem... În orice caz cît timp puterea noastră militară e vie și viguroasă, zvîrcolirile iredentiste rămîn simple visuri utopiste.

— Dar dacă ar veni un război?

— Războiul n-ar putea realiza visurile dumnea-voastră. Se știe doar că România e aliata noastră. Deci...

— Alianțele însă nu sînt eterne!

— Vrei să zici că România s-ar putea întoarce împotriva noastră? zîmbi căpitanul. Greșită socoteală. Foarte greșită. Pe care România nici nu va facc-o niciodată, căci toate interesele ei o silesc să fie alături de noi. O silesc! Accentuez special: o silesc!

— Dar dacă totuși n-ar fi cum crezi? Ce-ai face atunci d-ta?

— Curioasă întrebare! zise Liviu devenind grav. Mi-aș face, evident, datoria. Se mai poate discuta aceasta? Dar nici prin gînd nu mi-ar trece vreodată să șovăiesc măcar o clipă în fața unui dușman al împăra-tului, oricine ar fi dușmanul!

— Frații noștri....

— Aici nu încape frăție. Cînd fratele ți-e dușman și vrea să-ți răpească ție casa ta și ograda ta ca să și le mărească pe ale sale, ei bine, îi dai la cap ca și altui dușman și nici nu-ți mai pasă că ți-a fost cîndva frate!

Virgil ascultase zîmbind dialogul dintre Titu și Liviu. El făcuse de mult aceleași întrebări și pri-mise aceleași răspunsuri, deși îi demonstrase șubre-zenia temeliei lor. Dar, fiindcă știa că pe căpitan îl sîcîie și-l tulbură totdeauna asemenea discuție, Virgil era bucuros că Titu îl încolțește.

— Lasă-l, dragul meu, că n-o scoți la capăt cu dînsul! strigă în cele din urmă medicul rîzînd, deoa-rece vedea că Titu se posomorește. E renegat de tot... E pierdut pentru noi... Are să se schimbe însă cînd îl vom face general în România mare.

Livin Pintea zîmbi disprețuitor:

— Cred c-ar fi fost mai plăcut să fi vorbit de altceva...

— Da, despre Radetzky sau de cucerirea Bosniei, zise Virgil rîzînd.

— Mi-ar fi făcut multă plăcere să cunosc și eu operele cumnatului nostru, continuă căpitanul, fără să asculte gluma fratelui său, întorcîndu-se spre Titu. Nu vorbesc românește atît de bine cît aș dori, fiindcă am stat numai între străini și n-am avut ocazie să vorbesc limba mea natală, dar citesc cu drag, cînd am răgaz, cărți românești. În general însă mă interesează romanele și nu pot suferi poeziile...

— Atunci tocmai ai nimerit-o! strigă medicul. Căci Titu scrie numai poezii 1

— Ce are a face? Cel mult n-am să-l citesc...

Deși convorbirea fusese ținută tot timpul într-un ton de intimitate prietenească, totuși Titu ieși plouat din locuința căpitanului Livin Pintea. Argumentele ofițerului se războiau în sufletul lui cu convingerile sale entuziaste și-i întețeau în creieri întrebarea înfri-coșătoare: dar dac-o fi avînd căpitanul dreptate?Din fericire Virgil nu-i dădu vreme să se zbuciume și-i zise serios:

— Văzuși cîte baliverne sălășluiesc într-un spirit strimt de militar?... Primejdia asta ne amenință însă pe toți, dacă nu ne vom apăra din răsputeri sufletele de invazia străină!

Sibiul avea o înfățișare de sărbătoare. Străzile gemeau de lume românească, sosită de pretutindeni: preoți, învățători cu nelipsita umbrelă subțioară, profesori, avocați, țărani... Cu tot caracterul său german, orașul părea azi o reședință românească. În marea de români, străinii dispăruseră.

„Parcă miile de robi muncitori și harnici ar fi pus stăpînire pe cuiburile trîntorilor!ˮ se gîndea Titu reînsuflețit la vederea furnicarului de români.

Seara avu la Hotel Traian un banchet de cuno-ștință. Titu ședea la masa reprezentanților presei, pe cînd Virgil Pintea, ca unul din fruntașii Astrei, trecuse aproape de bătrînul președinte. Între gaze-tarii gălăgioși, Titu se simțea străin. Toți se cunoșteau, își povesteau pățaniile naționale, procesele, articolele, vorbeau de tirajul ziarelor, de deputății români de la Budapesta, de guvernul unguresc, de procurori... O lume nouă își deschidea tainele în fața tînărului reprezentant al <hi>Tribunei Bistriței</hi> . Și lumea aceasta îl zăpăcea și-i răcea speranțele. În toate vorbele ce le auzea mișunau preocupările mărunte, personale, inte-resate. Nici unul nu rostea un cuvînt despre vreun ideal superior. Fiecare părea încîntat de sine însuși și îngrijorat veșnic să se ridice deasupra celorlalți cu orice preț... Vecinul lui din dreapta era Barbu Luca, tînărul poet care însă acuma de-abia se sinchisea de dînsul și alerga mereu să ciocnească ba cu „ilustrul asesor consistorial, ba cu „magnificența-sa Cutareˮ și, de cîte ori se întorcea la locul său, șoptea în treacăt lui Titu:

— E o canalie ilustrul, dar trebuie să-i faci curte, căci altfel nu poți trăi!

Pe la sfîrșitul banchetului, după multe discursuri umflate, Titu își simți inima atît de mîncată de amărăciune, că-i venea să plîngă cu hohot.

„Pretutindeni egoismul, o, Doamne!ˮ își zicea privind cu ochii rătăciți la fețele roșite de băutură, cu rîsuri prefăcute pe buzele umede.

— Titule, Titule! îl deșteptă deodată glasul lui Virgil de la spate. Ia vino încoace!... Ce-i cu d-ta, poete? Ce ești așa de trist cînd toată lumea e veselă?

De-abia acasă își dezvăli nedumerirea, cu lacrimi în ochi, ca un copil nepriceput care a suferit jigniri grele întîia oară cînd a pășit în lumea largă.Virgil Pintea îl ascultă pe gînduri, dînd din cap înțelegător.

— Toți am trecut prin amărăciunile dumitale de acuma, zise dînsul apoi, ca un părinte blînd. Dar viața așa e, dragul meu. Viața e nimicitoarea iluziilor. Numai cel ce-și poate păstra visurile în ciuda cruzi-milor vieții, numai acela nu va pierde încrederea niciodată... Firește că spectacolul nu e înălțător, dacă intri în culise să vezi sforile... Nu te uita însă la indivizi, căci indivizii sînt mărunți, sînt oameni care totdeauna își caută rosturile lor. Privește departe și atunci ai să vezi cum se va schimba panorama... Serbările astea, de pildă! Nu te uita la oameni, la discursurile lor, la conferințele și procesele-verbale în care fiecare caută să-și arate meritele reale sau închipuite... Nu! Astea sînt nimicuri... Dumneata încearcă să vezi ansamblul! Și atunci vei simți în toate manifestările acestea, bune, rele, înălțătoare sau josnice, civilizate sau sălbatece, vei simți bătaia pulsului unui popor care vrea să trăiască și care se luptă crîncen ca să poată trăi... Într-o bătălie numai rezultatul are însemnătate hotă-rîtoare. Ce-mi pasă mie cum beau și mănîncă soldații în vremea războiului prelung? Istoria nu va ști decît: am biruit sau am fost biruiți... Ș-apoi iarăși, lupta noastră e o defensivă activă, cum ar zice fratele meu căpitanul. Dușmanul ne atacă prin toate mijloacele moderne de cutropire, prin cultura lui, prin școala lui, prin arta lui, prin banii și prin munca lui... Noi trebuie să dăm din mîini ca baremi să nu ne înecăm. Atît. Dacă ne menținem la suprafață, am izbutit. Ținta este să nu pătrundă dușmanul în cetatea noastră.Ei, și ținta aceasta, cu toate mărunțișurile omenești care pe dumneata te întristează, e cîștigată. Asta-i mîndria noastră. Și trebuie să fie și mîndria dumitale și a oricui i-e drag aievea neamul!

Trei zile cît ținură serbările, Titu luă parte la toate ședințele, conferințele și banchetele festive, liniștit, mulțumit, răsunîndu-i în urechi cuvintele lui Virgil Pintea de cîte ori vreun amănunt încerca să-l tulbure. Însuflețirea însă nu-l mai stăpîni pînă a treia seară, la balul care încheia solemnitățile... Toate doam-nele erau în costume naționale din toate ținuturile, oferind un spectacol impresionant. Și, spre miezul nopții, toate domnițele acestea frumoase ca zînele și gingașe ca florile se prinseră într-o horă imensă, fre-donînd în cor, cu glasuri dulci, învăluitoare, cuvintele unui cîntec popular pe care Virgil Pintea, îmbrăcat țărănește, îl cînta din fluier în mijlocul lor... Hora aceasta i se păru lui Titu un simbol al întregei vieți ardelenești, legătura între mulțimea cea mare, umilă și ostenită, și conducătorii ei, ieșiți tot din sînul ei și neuitîndu-și obîrșia.

— Trăiască românii! izbucni deodată Titu nemai-putîndu-și stăpîni emoția.

Strigătul fusese în sufletul tuturor, căci îndată toată sala se umplu de glasuri înflăcărate:

— Trăiască românii!... Trăiască doamnele româ-ne!... Neamul românesc!

Polițaiul orașului interveni discret pe lîngă bă-trînul președinte al asociației să potolească entuziasmul primejdios. Glasul președintelui însă se pierdu ca o chemare neputincioasă în vîrtejul unui uragan zgu-duitor.

În aceeași noapte Titu vru să-și scrie articolul pentru <hi>Tribuna Bistriței</hi> , dar nu izbuti să lege nici două vorbe. Inima îi era atît de plină de fericire încît mereu trecea în biurou la Virgil Pintea să-și împărtă-șească impresiile.

— Ce minunată-i viața românească! zicea în-tr-una. Ce mare e neamul nostru! Nu există în lume popor mai bun, mai harnic, mai mîndru, mai pu-ternic... Nu poate să existe!

În culmea însuflețire! își aduse deodată aminte că mîine trebuie să plece de-aici, dincolo. Dar își zise cu hotărîre: „Nu mai plec nicăiri! Rămîn aici!... Ar fi o trădare să plec de-aici!...Aici e nevoie de oameni! Aici e nevoie mai mare ca oriunde!ˮ

Adormi foarte decis să se oprească la Sibiu, să intre la vreo gazetă, în sfîrșit să se facă folositor norodului.

A doua zi se deșteptă frînt de osteneală, pe cînd Virgil Pintea îl scutura din răsputeri:

— Sus! Sus, leneșule!... E ora zece și trenul n-are să te aștepte pe d-ta, stimate poete, să-ți mistui în somn impresiile naționale!... Haidem să nu întîrziem de la poliție, unde trebuie să-ți scoatem biletul de trecerea frontierei, altfel rămîi aici...

— Cum să rămîn aici? sări Titu, biruindu-și deodată oboseala. Imediat sînt gata! Numai cinci mi-nute!... S-ar putea să mai rămîn aici, o dată ce am pornit la drum?... Dincolo e fericirea cea adevărată... Acolo trebuie să fie!

George turba... Dintru-ntîi îi venise să se nă-pustească la Florica și s-o zdrobească. După ce a scos-o din sărăcie și din noroi, după ce nu e în stare să-i facă baremi un copil, acuma umblă să-l și necinstească? Se opri însă gîndindu-se că Ion e capul tuturor relelor și că deci cu dînsul trebuie să se răfuiască... Al Glanetașului i-a făcut destul rău, numai rău, și fără nici o pricină...

Toată ziua de sîmbătă își ascunse mînia parcă nici n-ar bănui nimica-n lume. Și, fiindcă Ion n-a venit pe la ei, seara s-a dus la circiumă unde l-a și întîlnit. Vorbiră mai prietenos ca altădată și George îi spuse că mîine se va duce la pădure, și spunîndu-i îl privi atît de senin încît văzu bine bucuria din ochii lui Ion care, ca să-l descoase, întrebă:

— Da’ cînd vrei să pornești, George?

Glasul lui, tocmai pentru că voia să pară nepă-sător, avea o tremurare ușoară de mulțumire pe care George o simți foarte bine. Răspunse liniștit:

— Apoi cînd o însera mai bine, ca să mergem pe răcoare.

Duminecă după-amiazi trecu iar pe la circiumă și iar întîlni pe Ion, și iar aduse vorba că diseară tre-buie să plece la pădure. Ion era amețit puțin de rachiu și chiuia și horea parcă toată lumea ar fi fost a lui. În ochii lui strălucea sfidătoare bucuria bucuriilor. Apoi cînd să iasă George, Ion îi ură drum bun și mai ceru o sticlă de băutură, să-și astîmpere focul.

Pe Florica însă George degeaba o iscodise. Își vedea de treburile ei prin casă, ca totdeauna, încît bărbatul se gîndi că poate ea nici nu e vinovată. Îi pregăti merinde în traistă și ea însăși agăță traista de loitră. Cînd începu să se întunece, Toma Bulbuc opri cu carul în uliță, în fața casei. George înjugase boii și-l aștepta. O slugă de-a lui Toma veni în carul feciorului, să-i mai ție de urît pe drum. Cînd își f cură cruce să pornească, sluga strigă:

— Da’ topor nu-ți iai, bade George?

George tresări. Înadins nu luase, gîndindu-se c-o să-i trebuiască acasă. Sări jos din car și alergă în tindă. Savista care se tîrîse pe prispă, nepricepînd cum poate pleca dînsul cînd ea i-a spus că are să vie Ion Glanetașu, bîigui plîngător:

— Nu duce, bade... Stai aci...

— Să nu pățești ceva, George, că te-ai întors din cale, murmură Florica.

— Vezi mai bine tu să nu se întîmple pe-aici vreo poznă! zise bărbatul tare, de frică să nu audă nevasta cum îi bate lui inima.

— N-ai nici o grijă, că doar mă cunoști și mă știi! răspunse femeia liniștită.

Carele se urniră. întunerecul le înghiți curînd,lăsînd în urmă numai scîrțîitul roților, din ce în ce mai mulcom.

Pe bolta vînătă stelele se aprindeau pe rînd ca niște luminițe fricoase. Peste sat se cobora o ceață plăpîndă, alburie, care parcă subția bezna și o răcorea.

George tremura în car ca și cînd l-ar fi zgribulit frigurile. De vorbea, îi dîrdîiau dinții. Ieșiseră din sat și suiau pe coastă, printre ogoare tăcute pe care clăile înnegureau ca tîlharii la pîndă... Două zile plănuise dînsul ce-o să spuie tatălui său cînd va sosi clipa, și acuma nu-i venea nimic în minte. I se părea că a plecat de-acasă de un veac și vedea mereu pe Ion cum se furișează în ogradă, cum se așează în pat lîngăFlorica... Apoi deodată gemu:

— Parcă nu mi-e bine... Mă întorc...

O luă drept peste cîmp. Auzi cum strigă tatăl său ceva, dar nu înțelese nimic. Vru totuși să răspundă „bine, bineˮ, și n-avu glas. Cînd nu mai auzi carele, începu să alerge. Se rostogoli de vreo două ori prin șanțuri peste haturi. Îi era cald de se năbușea. Un strop de sudoare îi căzu pe mînă și-l învioră parcă l-ar fi atins un cărbune aprins. Cu cît se apropia, cu atît îi era mai frică să n-ajungă prea tîrziu.

Sări gardul porumbiștei din dosul casei, ieși în grădinița din față și de-aci în ogradă. Casa dormea nepăsătoare și tăcută ca o matahală moartă. Peste drum un cîine hămăi de două ori, iar în balta din vale broaș-tele orăcăiau urît într-o întrecere ațîțătoare... Vru întîi să intre buzna, dar se răzgîndi înainte de a porni spre tindă. Poate că Ion totuși n-a venit încă ș-atunci... Bătu în ușă, ușor, cum bat flăcăii în geam, la fete. Glasul Floricăi răspunse îndată, limpede, nedormit:

— Cine-i?

George tăcu. Glasul femeiei îi zbîrnăia în creieri, spunîndu-i: „Vezi, nu dormea... Îl aștepta...ˮ

Auzi pașii Floricăi, desculți, apropiindu-se încur-cați de foșnetul cămășii. Ușa se crăpă hoțește să nu facă zgomot.

— Tu ești? șopti ea.

— Eu, eu, mormăi George intrînd repede.

Nevasta recunoscu glasul, se dădu la o parte ca pleznită de un bici. Dar, înainte ca George să-i fi simțit spaima, se reculese și, punînd zăvorul, întrebă îngrijorată:

— Vai de mine, George, dar ce-i de te-ai întors așa?

— Nu prea mi-e bine... Dar lasă, că nu-i nimic... Culcă-te tu! Pînă mîine-mi trece, zise bărbatul încet, ca și cînd i-ar fi fost teamă să nu deștepte pe cineva.

Florica vru să mai întrebe ceva, dar răspunsul lui șoptit și tremurat parcă-i puse un căluș în gură. Se urcă în pat, se învăli și căută să vadă prin întuneric ce face George. Nu vedea nimic, dar îl auzea suflînd greu ș-apoi deodată dezbrăcîndu-se grăbit. Cînd se întinse lîngă ea, sub cearșaf, un fior îi trecu prin spinare, căci George era un sloi de gheață.

— Ce ți-e de te cutremuri așa? întrebă bărbatul cu un glas gros și greu ca un dangăt de clopot.

— Ce să-mi fie... M-a cuprins frigul cînd ți-am deschis...

Vremea parcă stătea în loc, precum stăteau și dînșii nemișcați, oprindu-și respirația ca să audă mai bine orice urmă de zgomot, într-o așteptare amor-țită. De-afară pătrundea ca prin puf orăcăitul broaștelor îndulcit, ca un cîntec de dragoste. Geamurile însă se stingeau în întuneric încetul cu încetul, arătînd că vremea totuși trece și că cerul se înnourează treptat-treptat. O stea verzuie, care mai clipea singuratecă, dispăru deodată acoperită parcă de o perdea neagră, trasă de o mînă tainică.

Cine știe cîtă vreme s-a scurs astfel?

Se gîndeau acum amîndoi, aproape în același timp:

„Poate că nu mai vine...ˮ

Și pe cînd se gîndeau, auziră deodată poarta, scîrțîind foarte ușor, apoi niște pași cari se apropiau de casă, rar, cu mare băgare de seamă. Apoi cîinele de peste drum hămăind iar de două ori. Cîntecul broaș-telor se curmă scurt ca și cînd arunci un bolovan în apă.

George și Florica încremeniră. Peste un minut pașii în ogradă se mai apropiară puțin. Apoi iar urmă tăcerea, apăsătoare ca o piatră de mormînt... Ș-apoi tăcerea fu clătinată brusc de un fulger orbitor, în lumi-na căruia își văzură, amîndoi, ochii sticlitori de încordare. În aceeași clipă însă răsună un șuierat lin ca o chemare veche... Atunci George se ridică în pat și ascultă, iar după un răstimp șopti stins:

— Mi se pare că e cineva-n ogradă!?

— Cine să fie? zise Florica cu un glas gîtuit de spaimă.

— Mă duc să văd! mormăi repede George scu-lîndu-se și trecînd cu pași hotărîți în tindă.

Cînd atinse zăvorul, îi trăzni prin creieri că nu poate ieși afară cu mîna goală. Se gîndi să ia toporul, dar își aduse aminte că toporul l-a lăsat în car. Tot atunci își mai aminti că în colțul tinzii, după ușă, trebuie să fie sapa cea nouă pe care a cumpărat-o joia trecută în Armadia și căreia numai ieri i-a pus coadă. Încet, să nu se împiedece de Savista și s-o scoale, pipăi în ungher și o găsi... Pe urmă deschise ușa și păși pe prispă cu sapa în dreapta. Vru să izbească îndată, dar nu văzu nimic de întunerec... Zise aspru și tare:

— Cine-i?... Cine-i?

Un vînt rece se porni deodată, deșteptat parcă de glasul omului, fîșîind trist prin frunzele pomilor și trîntind poarta ogrăzii, care rămăsese crăpată. Atunci George prinse în marginea grădiniței din fața casei o mișcare nevrută, după care auzi îndată:

— Ssst... ssst... ssst...

George făcu cîțiva pași spre grădină, îndîrjit. Și întrebă iar mai apăsat:

— Cine-i?

— Ssst!... ssst... st! răspunse acuma mai aproape.

Cu amîndouă mîinile, George ridică sapa și izbi. Simți că fierul a pătruns în ceva moale și în gînd îi răsări întrebarea: „Unde l-oi fi lovit?ˮ Dar numaidecît se auzi iarăși, mai încet și rugător:

— Ssst... ssst...

George izbi a doua oară. Sapa vîjăi în aer. Apoi un pîrîit surd, urmat de un zgomot năbușit ca și cînd se prăvale un sac plin. Mai ales zgomotul acesta înfurie mai crunt pe George. Parcă tot întunerecul s-ar fi schimbat, dintr-o dată, într-o baltă de sînge închegat, care-l asmuțea. Lovi a treia oară, fără a-și mai da seama unde...

Orăcăitul broaștelor reîncepu brusc, speriat, amenințător, ca o văicăreală vîltorită în văzduh de vîntul ce sufla mereu mai mînios și mai înțepat. George tresări, ca și cînd deodată și-ar fi revenit în fire, și intră grabnic în tindă, zăvorind bine ușa și așezînd sapa la locul ei.

În casă Florica stătea acuma ghemuită de groază, pe laviță, lîngă fereastră.

— Ce-ai făcut, omule? murmură femeia întin-zînd brațele spre dînsul, ca o apărare sau ca o rugăciune.

— L-am omorît! răspunse scurt George.

Capitolul XIII SFÎRȘITUL

Ion se prăbușise sub lovitura a doua care-i cră-pase țeasta. Lovitura următoare n-o mai simți, precum nu simțise durere nici la cea dinții... Venise de-a dreptul de la circiumă, amețit însă mai mult de fericire decît de rachiu, deși băuse atîta de speriase pe vădana lui Avrum. Venind, fluiera vesel ca pe vremea cînd era holtei și se ducea la fete, înainte de-a fi avut vreun gînd de însurătoare. Dar sufletul îi era așa de plin de bucurie, că se stăpînea să nu sară să îmbrățișeze gardurile pe lîngă care trecea și cîinii care-l lătrau ici-colo. Strecurîndu-se în ograda Floricăi, trase o înjurătură înăbușită fiindcă poarta scîrțăise puțin și-i era frică să nu se trezească Savista. De altfel se hotă-rîse ca, dacă oloaga s-ar deștepta și ar crîcni, s-o coto-nogească fără multă vorbă. Lăsă poarta deschisă îna-dins ca să nu mai scîrțîie cînd va pleca. Toate le potrivise cu mare grije, numai la George nu se gîndise de loc, parcă nici n-ar fi fost pe lume.

Cînd se deschise ușa tinzii cu zgomot, i se încuibă în minte să facă „ssstˮ, tot din pricina Savistei. După pași cunoscu însă că nu e Florica. Avu o străfulgerare de gelozie: o fi îmbrățișat altul pe femeia inimei lui... Dar la George nu se gîndea. N-apucă să crîșnească din dinți, cînd auzi glasul lui George. Iar glasul acesta îl ului atît de mult că i se moleși toată ființa de parcă nici mîna nu și-ar mai fi putut-o mișca. În creieri totuși îi rămase uitat acel „ssstˮ pe care simțea nevoia să-l rostească prostește, fără voia lui.

În aceeași clipă își dădu seama deodată că i-a sosit ceasul. Mintea i se lumină, deși gura-i boscorodea într-una „ssstˮ, tot mai domol și mai nesigur. Aștepta loviturile, îngrijorat doar cu ce o să-l trăznească? Auzi foarte lămurit vîjîind în aer ceva, simți o izbitură ascuțită în brațul drept, dar fără durere și urmată doar de o fierbințeală ciudată, care parcă-i topea creierii, încît începu să-și amintească repede, ca într-o aiurare, cum se ducea la liceu în Armadia, cum a fugit de la școală ca să umble cu vitele pe cîmp și să țină coarnele plugului, apoi dragostea lui dintîi cu fata dascălului Simion Butunoiu, măritată acum cu unul din Săscuța, apoi dragostea lui să aibă pămînt mult, și Ana, și co-pilul, și Florica, și Titu cu toată familia Herdelea și cu cîntecele cele frumoase, seara în pridvor, și-i părea rău că toate au fost degeaba și că pămînturile lui au să rămîie ale nimănui... Vîjîi iar ca o vijelie îngrozi-toare într-un pustiu fără margini, și înțelese că iar îl lovește... Apoi deodată, ca și cum sufli în luminare, se făcu întuneric deplin.

Pe urmă se trezi ca dintr-un somn greu. Habar n-avea cît stătuse în nesimțire și nici ce se întîmplase. Numai cînd își auzi propriile-i gemete, își aduse aminte. Era ud leoarcă. Se simțea parc-ar zăcea într-o baltă murdară. „O fi sîngele meu!ˮ se gîndi dînsul. Vru să pipăie, dar nu-și putu clinti mîna dreaptă. De-abia deschise ochii obosiți. Ploua mărunt. Picurii îi cădeau pe obraji și-l înțepau, căci carnea lui ardea. Văzduhul era cenușiu, ca și cînd se apropie zorile, dar cerul era înăbușit de nouri și ploaia cernea mereu, măruntă, rece, unsuroasă. Dureri cumplite îi țîșneau de pretu-tindeni și-i clocoteau în cap amețitor. Chiar gemetele îi împlîntau cuțite în piept. Se gîndea însă numai la băltoaca în care se bălăcea, care-l scîrbea și din care voia să scape cu orice preț. „Mor ca un cîine!ˮ îi trecu apoi deodată prin mintea aprinsă de desperare.

Și îndată începu să se tîrască din răsputeri, sprijinindu-se pe mîna stingă, în ciuda suferințelor îngrozitoare ce-i sfîșiau trupul. Gemea cu gura încleș-tată și se tîra mereu-mereu. Poate un sfert de ceas să fi ținut sforțarea crîncenă care-l duse pînă sub nucul bătrîn de lîngă gardul dinspre uliță. Mai avea vreo doi pași ca să ajungă la poartă. Sub nuc însă i se întunecă iarăși tot. Doar gemetele înăbușite se mai zvîrcoleau în corpul crîmpoțit...

Apoi ploaia stătu. Din pomi și de pe streșini picura din ce în ce mai rar. Nourii se împrăștiau. Cerul albăstrea proaspăt, spălat. O vacă mugi undeva prelung, puternic, încît cîinii deșteptați din ațipeală porniră deodată în tot satul să latre speriați. Cucuriguri vioaie își răspundeau cu înverșunare. Oamenii ieșeau prin ogrăzi frecîndu-și somnul din ochi sau întin-zîndu-și oasele. Pe ulița cea mare începeau a urui carele pornite la cîmp.

Paraschiva răposatului Dumitru Moarcăș trecu cea dintîi pe dinaintea casei lui George, desculță, zgribulită, leopăind grăbită prin noroiul moale și rece, strîngîndu-și năframa la gît și pe gură. Un horcăit greu o opri, ca trăznită. Se închină de spaimă, dar totuși se apropie de gard și, printre nuiele, văzu pe Ion plin de sînge. începu să țipe parc-ar fi călcat-o tîlharii:

— Săriți!... Tuuulai!... Săriți...

Florica ieși îndată în ușă, în cămașă, nepieptă-nată. Așa veghease toată noaptea, pe laviță, ascultînd gemetele înfiorătoare din ogradă, așteptîndu-și parcă rîndul în fiece minut, cu ochii țintă la George care, pe urmă, se așezase pe dunga patului, sufla aspru, tresărea uneori și poate că făurea ceva în mintea lui înfierbîntată. Era albă la față ca varul stins și picioa-rele-i tremurau și de-abia o țineau. Văzu băltoaca de sînge lîngă grădiniță, aproape de prispă, apoi dîra roșia-tică, spălăcită, ce se întindea pînă sub nuc, unde Ion zăcea ca o grămadă de carne. Lumea se învîrtea cu ea, dar n-avea putere să stoarcă nici un glas și nici o lacrimă. Rămase pe prispă, ca o stafie surprinsă de lumina zilei.

Ograda se umplu repede cu oameni care se minu-nau, strigau, se închinau, înjurau, pe cînd printre picioarele lor copiii cu părul ciufulit se îmbulzeau curioși cercetînd sîngele ca niște copoi nestruniți. În curînd sosi și primarul Florea Tancu, sfătos că se găsește în treabă oficială, răcni să se dea la o parte toată lumea, se uită la mort cu gravitate, fără să-și facă cruce ca ceilalți oameni, și declară solemn că nimeni n-are voie să se apropie pînă ce nu vine notarul. Porunci apoi strajei Cosma Ciocănaș, să ia un cal din grajdul lui George și să plece în goană spre Jidovița.

Vremea trecea. Cerul se limpezi de tot și soarele începu să zbicească umezeala. Fiindcă muștele bîzîiau tot mai obraznice, primarul ceru o velință să acopere cadavrul. Florica aduse un cearșaf nou și alb ca floarea. Atunci ieși afară și George, slăbit la față, cu ochii rătăciți în fundul capului. Zărindu-l, lumea care pînă aci se interesase numai de mort, se gîndi și la ucigaș. Florea Tancu întrebă simplu:

— Tu l-ai omorît?

Și George nu răspunse, dar plecă fruntea-n pămînt.

Glanetașu veni mai tîrziu, alergînd, împreună cu Zenobia care bocea și afurisea de răsuna tot satul.

Spre prînz, în sfîrșit, sosi notarul Stoessel cu judecătorul cel nou din Armadia, cu medicul circum-scripției și cu doi jandarmi. Paraschiva spuse judecă-torului cum a auzit pe Ion horcăind, dar doctorul care se uitase la cadavru, rîse ironic, zicînd:

— Palavre, muiere!... După asemenea lovitură nenorocitul n-a mai horcăit decît cel mult în fața lui Dumnezeu, cînd i-a citit sentința prin care i-a hotărît lăcașul în rai sau în iad, după cum s-a purtat aici pe pămînt!

Medicul, între două vîrste, ovrei, vorbind român-nește ca un român, avea slăbiciunea glumelor și calambururilor, chiar în momente neprielnice. Deoa-rece Paraschiva se jura pe toți sfinții din calendar c-a auzit horcăitul, doctorul se grăbi să reconstituie crima științificește: mortul a fost tîrît de cineva, probabil de ucigașul însuși, de la prispă pînă aproape de poartă, spre a induce în eroare justiția... Judecătorul îi între-rupse explicațiile, adresîndu-se primarului:

— Se știe cine l-a omorît?

— Eu l-am omorît! păși George hotărît în fața judecătorului.

— Cum l-ai omorît?

— Cu sapa...

— Și de ce?

— Pentru că venise la nevastă-mea și...

— Destul! îl opri judecătorul, adăogînd către jandarmi: Este arestat!

Între timp doctorul își scoase haina, își sumese mînecile cămășii, iar acuma se apucă să facă repede autopsia cadavrului. Jandarmii goliseră ograda de lu-me. Numai George rămăsese să privească cum taie me-dicul carnea moartă, și Florica, lîngă prispă, înlemnită.

Tăind și forfecînd, doctorul guraliv arăta rănile și explica judecătorului care fuma țigară după țigară, spre a-și alunga greață:

— Uite asta, domnule judecător, asta a fost cea mai grea... L-a pocnit în creștetul capului, dar osul a fost destul de rezistent că doar a pleznit...Mare minune! Rar caz! Sau poate lovitura n-a fost prea de tot puternică. Orișicum, e o minune să dai cuiva în cap cu sapa și țeasta să nu se spargă. Așa ceva numai printre ță-rani se găsește... În schimb patru coaste rupte complet... Lovitură mortală și asta, firește... Poftim cum i-a deschis coșul, mai-mai să-ți încapă degetele în rană... Și ce lungă... Zece... treisprezece centimetri... Ehei, sapa!... Da, e zdrobit și brațul, dar nu prea rău... Asta n-ar fi avut importanță... se vindeca... cel mult brațul rămînea cu beteșug... Desigur însă că a fost ultima lovitură, cînd ucigașul a mai pierdut din furie...

Apoi, isprăvind și spălîndu-se pe mîini, declară hotărît:

— A fost un om ca oțelul!... Putea să trăiască o sută de ani!

Judecătorul porunci jandarmilor să pornească cu George. Florica acum se dezmeteci și strînse repede merinde într-o traistă pe care bărbatul o luă, întunecat, cu inima chinuită. Apoi ridică ochii întristați spre dînsa și-i întîlni ochii mari albaști privindu-l drept, cu o imputare și o milă care nu știa dacă sunt pentru el sau pentru cellalt. Avu un început de mișcare ca și cînd ar fi vrut s-o îmbrățișeze sau baremi să-i întindă mîna... Dar se opri, rușinat să-și deschidă sufletul în fața atîtor oameni ce-i pîndeau toate gestu-rile. Privirea i se mohorî iar și zise poruncitor:

— Vezi, Florică, ia seama... Că eu cine știe cînd m-oi întoarce...

Femeia îi răspunse dînd din cap cu resemnare. Vegherea și emoțiile îi șterseră bujorii din obraji și-și desemnaseră cearcăne vinete sub ochi. Așa însă părea mai frumoasă, încît George, tulburat, se întoarse brusc spre poartă, urmat de jandarmii tăcuți.

Savista, care toată vremea stătuse pitulată pe prispă ca o găină speriată, izbucni într-un scîncet prelung:

— Bade George... bade, bade, badeee!

George ajunse în mijlocul uliții. Întoarse capul, dar ochii lui mîngîiară pe Florica. Apoi porni cu pași rari și dispăru.

— Credința mea este că, dacă n-ar exista femeia, n-armai fi nevoie de justiție criminală! zise judecătorul pe ungurește medicului și notarului,privind cu mare atenție la Florica. Femeia este începutul tuturor păca-telor!

— Și chiar sfîrșitul, adăogă doctorul rîzînd, încredințat c-a făcut un spirit.

Notarul Stoessel, ca mai mititel, se grăbi să zîmbească, spre a fi pe placul tuturor, și apoi întrebă respectuos:

— Dacă doriți, putem face actele la primărie, unde-i mai comod și mai curat...

Propunerea fu primită și se suiră cu toții în tră-sura ce aștepta în uliță. Atunci primarul Florea Tancu se apropie cu pălăria în mînă și întrebă ce să facă cu mortul.

— Să-l îngropați! strigă medicul. Ce întrebare caraghioasă... Ei, haidem! Dă-i drumul, că mă așteaptă clienții acasă...

Mortul era acoperit cu cearceaful însîngerat. Un roi de muște zburătăcea prinprejur. Zenobia năvăli acuma și începu să-l bocească hohotind, iar după ce se sătură de plîns, blestemă pe George cu tot neamul lui, pe Florica, pe doctor și mai ales pe judecătorul care n-a pus jandarmii să taie în bucățele pe ucigașul bătrî-nețelor ei. Blestemele i le curmă numai sosirea Glane-tașului, cu carul, în care fu ridicat cadavrul. Bătrînul, cu capul gol, o luă înainte, boii cu carul mortuar după el, ș-apoi Zenobia, înconjurată de mulțime de femei care lăcrimau înăbușit.

Florica, în mijlocul ogrăzii, se uita după car, cu ochii mari, încremeniți. Nu mai putea. Durerea o sugruma. Lacrimile i se porniră singure, șiroaie, arzîndu-i obrajii ca hîrtia.

În Pripas nu se pomenise omucidere de cînd se ținea minte. Acuma oamenii fierbeau și se cruceau. Vestea a alergat degrabă în Jidovița, în Armadia, în toate împrejurimile. Și toată lumea compătimea și lăuda pe Ion, c-a fost așa ș-așa de bun și de harnic...Totuși nici pe George nu-l ocăra nimeni, și-i doreau să scape mai ușor din pacostea ce-a dat peste dînsul. Numai Vasile Baciu spunea pe ici, pe colo:

— Dumnezeu nu bate cu bîta... Iaca, mi-a furat pămînturile ș-acu l-a săturat Dumnezeu de pămînt!

Toma Bulbuc, tatăl lui George, sosi acasă abia seara, cu carele de lemne. A aflat pe drum nenorocirea și avea remușcări că nu s-a întors și el cînd a văzut că se întoarce feciorul. Descusu pe Florica și pe Savista, iar a doua zi, în zori, fu în Armadia. Nu i se dădu voie să vorbească cu George și nici măcar să-l vadă. Un paznic de la temniță însă îi spuse că foarte curînd va fi transportat la Bistrița, închisoarea tribu-nalului, deoarece vina lui merge la curtea cu jurați. Atunci Toma se repezi la Herdelea să-i ceară sfaturi. Familiei învățătorului îi adusese zvonul încă de ieri o femeie din Pripas și Ghighi plînsese toată seara pe „bietul Ionˮ, dar erau dornici de amănunte și Toma Bulbuc trebui să le povestească mai întîi tot ce știa. Herdelea îl sfătui apoi să ia pe Grofșoru, care-i cel mai strașnic avocat din lume. Se duseră împreună la Grofșoru căruia Toma îi făgădui toată averea lui, numai să-i scape băiatul din belea.

— Bine-ar fi să ți-l scap cu doi-trei ani, moșule! răspunse avocatul. În orice caz eu voi face ce-mi stă în putință...

Preotul Belciug văzu o milostivire cerească în întîmplarea aceasta sîngeroasă. Îi părea rău de Ion, dar în aceeași vreme se bucura că biserica va cîștiga prin moartea lui. Se felicita pentru norocoasa idee ce i-a fost inspirată de Dumnezeu de-a asigura pe seama sfîntului locaș o avere atît de frumoasă. Hotărî să facă o înmormîntare deosebit de solemnă omului care a lăsat de bunăvoie bisericii tot ce a stăpînit în valea plîngerilor. Dădu voie ca groapa lui Ion să fie săpată chiar în curtea noii biserici și făgădui să-i ridice, pe socoteala sa, o piatră pe mormînt spre a eterniza creștineasca danie a celui răposat întru Domnul.

La înmormîntare se strînse mai tot satul. Soții Herdelea cu domnișoara Ghighi veniră înadins să înso-țească la groapă pe Ion care, deși le făcuse buclucul cu jalba lui, a fost om săritor și de ispravă. De altfel prilejul era bun să încerce și o învoială cu „Pămătufulˮ în privința locului căsuței lor.

Belciug sluji cum știa el mai frumos și mai mișcăt-or. Dar mai ales printr-o cuvîntare funebră înduioșă și inimile cele mai împietrite. Mulți oameni își ziceau că Ion și-a simțit moartea de cînd și-a dăruit bisericii averea. Preotul îl dădu drept pildă tuturor bunilor creștini:

— Biserica este leagănul nostru, unde ne întoar-cem cînd ne-a obosit viața, unde veșnic găsim mîn-gîiere și înălțare, este scutul neamului nostru credincios și asaprit. Cine dăruiește bisericii, dăruiește poporului și cine dăruiește poporului, preaslăvește pe Dumne-zeu. Cîtă vreme biserica noastră va fi mare și statornică toate vijeliile și urgiile lumii le vom înfrunta cu tărie...

Nici un ochi nu rămase însă uscat atunci cînd, prin gura preotului, Ion își luă rămas bun de la părinți, de la toți prietenii și cunoscuții. Iar cînd în sfîrșit pomeni pe George care i-a curmat viața pămîntească, și-i zise „te iert, căci n-ai știut ce faciˮ, tot norodul izbucni într-un hohot de plîns și Zenobia, năucită de jale, se izbi cu capul de dunga coșciugului, încît d-abia o potoliră cei dimprejur.

Pe urmă Ion fu coborît în pămîntul care i-a fost prea drag, și oamenii au venit pe rînd să-i arunce cîte o mînă de lut umed care răbufnea greu și trist pe scîndurile odihnei de veci.

Glanetașu făcu pomeni bogate la care familia Herdelea, mai populară, trebui să ia parte și chiar să guste din toate mîncările „de sufletul lui Ionˮ. Preotul Belciug, bolnăvicios ca totdeauna, a venit doar spre a cinsti amintirea „mîndrului creștin răpo-satˮ, dar n-a luat în gură nici măcar o picătură de rachiu îndulcit cu secărea.

După pomeni Belciug pofti acasă la dînsul pe Herdelea, împreună cu stimata doamnă și drăgălașa domnișoară, să se mai odihnească puțin înainte de-a pleca în Armadia, care, oricum, e p plimbare zdravănă pentru niște „dame delicateˮ. Firește că familia primi invitația cu plăcere; doar d-na Herdelea, fiindcă nu uita așa de lesne uneltirile oamenilor răi, cam strîu-gea din buze și răspundea cu monosilabe preotului, care-și înflorea cuvintele cu zîmbete bucuroase, parcă nici un nour n-ar fi întunecat vreodată prietenia dintre fruntașii Pripasului. Astfel îi veni ușor învățăto-rului să aducă vorba de locul cu pricina, iar răspunsul lui Belciug însenină deodată chiar și pe dăscălița.

— Negreșit, frate Zaharie, zise popa frecîndu-și mîinile. Cum să nu ne iubim noi românii unul pe altul? Nu-i destul că ne mănîncă inspectorii afurisiți, să ne mai ciorovăim și noi pentru nimicuri? Facem, Zaharie, cum nu! Să știi că joia viitoare, cînd vin prin Armadia, trec pe la tine și mergem împreună să facem actele cum se cuvine între frați...

Cînd vorbeau însă mai în tihnă, se pomeniră cu Vasile Baciu, ciupit bine de la pomeni, reclamînd preotului pămînturile lui Ion, care i se cuvin lui acum după orice dreptate omenească. Belciug se supără:

— Ba să-ți fie rușine, măi omule, să mai umbli după avere, cînd văd că ai ajuns de rîsul satului cu bețiile! Omul mai bea cîteodată, nu zic, dar nu ca porcul, cum faci tu!... Folosința pămînturilor, pe care ți le-a lăsat răposatul, fie iertat, am să ți-o las și eu, dacă-i fi om de treabă. Dar dacă n-ai să o slăbești cu cîrciuma, apoi să știi că eu te scot și din casă, Vasile! Așa că, ori te faci om de omenie, ori de unde nu...

Vasile Baciu vru să-l întrerupă, ceea ce însă pe Belciug îl înfurie atît de rău, că îl luă de mînă și-l scoase afară:

— Hait, hait... aici mie nu-mi trebuie bețivi nerușinați!... La circiumă să fii obraznic, becisnicule! Familia Herdelea îi împărtășea indignarea.

— Ăsta-i cel mai ticălos din tot satul! zise d-na Herdelea, cea mai revoltată de îndrăzneala țăranului.

Cîteva zile pe urmă în casa Herdelea numai de Ion și de Belciug se vorbea. D-na Herdelea se înduioșa mai ales amintindu-și cu cîtă sfințenie o asculta bietul Ion cînd cînta ea seara în pridvor, iar învățătorul nu mai era supărat de amărăciunea ce i-a pricinuit-o cu jalba răposatul, ba chiar spuse:

— Cine știe? Poate că ne-a fost spre bine, că de cînd ne-am mutat în Armadia parcă toate ne ies în plin!

Belciug devenise omul cel mai de treabă din lume. Dăscălița găsea că orice s-ar zice, e un preot fără pere-che, care nu umblă după blestemății, deși e încă destul de tînăr și văduv de atîția ani, și că pripășenii nici nu merită asemenea popă, căci sunt criminali cari se ucid unii pe alții ca sălbatecii. Iar cînd o dată Ghighi, vorbind de dînsul, scăpă, fără să vrea porecla „Pămă-tufulˮ, care avusese atîta căutare pînă atunci, doamna Herdelea o dojeni că nu-i frumos să ocărască o fată cuminte pe un slujitor vrednic al lui Dumnezeu.

În același timp Herdelea aștepta vești de la Titu, care trebuia să fi sosit în România. Citise în <hi>Gazeta Transilvaniei</hi> , la Grofșoru, darea de semă despre strălucitele serbări de la Sibiu și inima-i sărise din loc de bucurie văzînd printre reprezentanții presei și pe Titu Herdelea( <hi>Tribuna Bistriței</hi> ). Umblă cu ziarul în buzunar două zile și-l arătă tuturor prietenilor, după ce avusese grija să sublinieze cu creion roșu numele fiului său. Totuși, fiindcă nu primise încă nici o știre de la el, îi era frică să nu fi pățit ceva la trecerea graniței.

— Doar l-o feri Dumnezeu de asemenea pacoste! zise dăscălița cînd află îngrijorarea soțului ei. Și apoi e dînsul isteț de ajuns...

— O, Titu e un băiat rar! De-ar fi și alții ca el...! murmură Ghighi oftînd visătoare.

De altfel Ghighi, de o vreme încoace era într-o stare sufletească ciudată. Aici îi venea să plîngă, aici să rîdă, fără nici un motiv aparent. Și deoarece mai tîrziu observă că mîhnirile ei sunt în strînsă legătură cu zilele cînd nu venea Zăgreanu să se consulte cu Herdelea asupra unor foarte însemnate și interminabile chestiuni pedagogice, fata se rușina că s-a îndrăgostit prea mult și începu să declare părinților ei tot mai deseori că nu-l poate suferi. Declarațiile acestea apoi fură punctul de plecare al unor controverse zgomotoase, mult asemănătoare celor ce au zguduit casa Herdelea în Pripas, pe timpul apariției lui George Pintea. Atîta doar că nici învățătorul și nici mai ales d-na Herdelea nu luau pe Ghighi în serios ca odinioară pe Daura... Deprecierea aceasta o enerva pe Ghighi și mai rău și o întărită împotriva lui Zăgreanu, încît curînd spuse că mai degrabă s-ar mărita cu un mătu-rător de stradă decît cu dînsul. Degeaba îi reamintea Herdelea norocul Laurei. Dar unde scrie că și ea are să nimerească negreșit ca soră-sa? Cine poate să știe ce fel de caracter are Zăgreanu? Sub masca lui de băiat model se poate prea bine să se ascundă un ipocrit, sau un bețiv, sau alt stricat. S-au mai văzut destule cazuri. Și baremi de-ar fi din vreo familie de seamă, dar tatăl lui e un simplu cărăuș...

— Nu-s eu de nasul lui! striga Ghighi cu mîndrie. Ș-apoi stați să vedem întîi cînd va fi numit undeva și pozna asta de Zăgreanu! Pînă atunci are să curgă apă multă pe Someș...

Singur argumentul cu numirea lui li se părea bă-trînilor cumpănitor. Herdelea se mira că nu mai vine nici un răspuns la cererea lui de pensie și-i era chiar frică să nu se fi răzgîndit inspectorul. De cînd se obișnuise cu gîndul că e pensionar, era nerăbdător să-și aibă patalamaua la mînă. Începutul anului școlar bătea la ușă și, dacă nu se rezolvă repede pensionarea lui, înseamnă că iar să bată drumurile în fiecare zi pînă-n Pripas, în loc să-și vază de slujba ce-o avea la Grofșoru și să-și încaseze în tihnă, lunar, pensioara cuvenită. Mereu întreba pe Zăgreanu ce mai știe, dar tînărul, mai îngrijorat, nu știa decîtceea ce-ifăgăduise inspectorul: că locul din Pripas e al lui.

Deocamdată însă, fiindcă se apropia joia cînd Belciug avea să vie să sfîrșească cu locul casei, soții Herdelea se sfătuiră și se învoiră să intabuleze averea lor din Pripas pe numele Ghighiței, pentru orice even-tualitate. Nu-i amenința nici un sechestru sau vreo altă nenorocire, dar e bine ca fata să aibă oleacă de zestre, nu ca sărmana Laura. Ei înșiși vor trăi cu ce au, iar dacă Herdelea nu va mai putea munci la Grof-șoru, nu-i nimic, se vor ajunge și din pensioară, că lor nu le mai trebuie nici fumuri, nici măriri, ci doar cît să bage în gură și să-și ție zilele bătrîne.

Preotul Belciug trase cu brișcă chiar la dînșii. Era obosit de alergăturile pentru biserica cea nouă, dar totuși bucuria îi lucea în ochi că în sfîrșit ținta vieții lui e înfăptuită. Povesti cu însuflețire ce pregătiri a făcut pentru sfințirea care va avea loc duminecă, cum a invitat pe episcopul din Gherla și cum episco-pul a răspuns că va veni negreșit, cum are siguranța că toți preoții din județ vor fi de față, împreună cu toată „inteligențaˮ română din Armadia și împreju-rimi, că va fi și o petrecere cu dans unde desigur d-șoara Ghighi va avea rolul principal și că în sfîrșit Pripasul va deveni în ziua aceea un adevărat centru românesc de nădejdi frumoase.

În privința locului care-l interesa pe Herdelea preotul venise înarmat cu tot ce trebuia spre a se putea face repede toate formele. Plecară împreună la judecătorie, pe la notarul public, pe la cărțile fun-duare... Pînă la amiazi isprăviră tot, ba avură vreme să treacă și la Grofșoru care se însărcină, gratuit, să transcrie grabnic averea răposatului Ion Glanetașu pe numele bisericii române din Pripas.

În aceeași seară și cu învoirea dăscăliței, Her-delea făcu o înștiințare episcopiei cum că își retrage plîngerea împotriva preotului Belciug, declarînd că eminentul părinte sufletesc al Pripasului numai din-tr-o scăpare din vedere, iar nu din rea-voință, n-a venit cu crucea la Bobotează.

Chiar a doua zi sosi apoi și comunicarea inspec-torului că ministerul a binevoit să-i încuviințeze tre-cerea la pensie, mulțumindu-i pentru serviciile aduse statului. Herdelea tremură citind adresa și se îngîmfă de mulțumirile ministrului. Firește că, pînă seara, toată Armadia află regretele guvernului de-a fi pier-dut un învățător atît de harnic ca Herdelea și toată lumea se minuuă de asemenea distincție rară. La berăria Grivița, unde intră să bea o bere, Herdelea întîlni pe Zăgreanu care tocmai primise și el numirea.

— Bravo urmașule! strigă Herdelea arătîn-du-i adresa inspectorului. Și-ți doresc să capeți și dumneata, peste treizeci de ani, o hîrțoagă ca asta colea!

În cinstea acestor vești, Herdelea ciocni cîteva pahare cu Zăgreanu, sperînd în sinea lui că tînărul, avînd numirea în buzunar, va deschide vorba despre Ghighi. Zăgreanu însă se posomori de tot, suspină foarte des și nici măcar nu se uită în ochii lui Her-delea.

— Mi se pare mie că Zăgreanu vostru e cam hoțo-man! zise Herdelea acasă, povestind muțenia tînă-rului.

— Ei, acuma vedeți c-am avut dreptate! strigă Ghighi, căutînd să pară triumfătoare, deși inima îi tremura ca varga.

Înainte de prînz, pe cînd Ghighi își potrivea rochia de bal în care voia să meargă a doua zi la sfințirea bisericii din Pripas, veni Zăgreanu, mai gătit ca de obicei și mai grav.

„Vrea să-mi ceară mînaˮ, se gîndi Ghighi, spe-riată de rușine și neîndrăznind să sufle un cuvînt.

Zăgreanu întrebă pe d-na Herdelea dacă nu-i acasă cumva „domnul colegaˮ și, aflînd ceea ce știa, se uită la Ghighi, roși, vru să plece îndată și, în sfîrșit, îi sărută mîna și-i zise:

— Domnișoară... cred că veniți la sfințire în Pripas?

— Da... tocmai mă pregătesc să... murmură fata.

— Atunci... atunci la revedere în Pripas! bîl-bîi Zăgreanu zăpăcit, ieșind repede fără a-și lua rămas bun de la d-na Herdelea.

„Ori e viclean, ori e fricos, își zise dăscălița, clătind din cap, fără însă a se supăra cum s-ar fi supărat altădată. Baremi de-ar da Dumnezeu să fie bine...ˮ

Îndată după masă Ghighi colindă toate prăvă-liile ca să găsească niște panglicuțe fără de care rochia ei n-ar fi avut nici un farmec. Voia să fie mîine cea mai drăguță din toate fetele, mai ales că-și zicea în gînd melancolică: „Poate că e ultima mea petrecere de fată!...ˮ Trecînd pe la poștă, auzi o bătaie în geam Era Bălan, care-i făcea semn să intre.

— Scrisori!... Și una chiar de la București! zise Bălan cu zîmbetul lui blajin pe o față rotundă și umedă de sudoare. Adineaori au sosit... Tocmai mă gîndeam cum să vi le trimit mai repede, că știu cît trebuie s-o așteptați... Poftim, domnișoară, și iartă-mă că te-am oprit din drum!

— De la Titu! strigă Ghighi, apucînd scrisorile și repezindu-se afară, zăpăcită.

Uită panglicuțele și nu se opri pînă acasă, fră-mîntată de bucurie, învîrtind în mîini scrisoarea de la Titu și totuși nedesfăcînd-o.

— Titu! Scrisoare! țipă dînsa aprinsă.

— Bravo! Bine c-a dat Dumnezeu! Mi s-a luat o piatră de pe suflet! zise Herdelea, punîndu-și oche-larii ca totdeauna cînd citea ceva deosebit. Ei, ia să vedem ce spune bucureșteanul nostru!

Citi:

„Iubiții mei, sînt numai de două săptămîni in România și parc-aș fi de cînd lumea. O viață nouă s-a deschis în fața mea. O fi mai bună, o fi mai rea, cine ar putea spune? Deocamdată mă simt uluit și atît de mic că veșnic mi-e frică să nu fiu strivit de vîrtejul ce mă înconjoară. Mulțumit aievea sînt numai cînd mă întorc cu gîndul acasă, între d-voastră care-mi sînteți cei mai dragi în lumea asta mare și străină...ˮ

— Săracul! bolborosi dăscălița, cu gura pungă și ochii umezi.

„Ce-a fost și ce-am făcut în Sibiu, ați citit desigur în gazete. Ar fi trebuit să scriu și eu ceva pentru „Tribuna Bistriței, dar unde am avut răgaz de scris cînd mă frigeau grijile trecerii graniței?ˮ

— Ba ar fi fost bine să fi scris, c-ar fi văzut și domnii de pe-aici! se întrerupse Herdelea, privind peste ochelari la dăscălița, ca și cînd i-ar fi cerut părerea.

— Săracul! șopti d-na Herdelea.

„Căci ușor n-a fost de trecut in Țară, fără pașaport, și dacă nu era Virgil Pintea, nu știu zău cum aș fi ajuns la București. Nu vă puteți închipui ce om de treabă e Virgil! Drăguț, săritor, energic — o adevărată comoară. Laura poate fi mîndră cu asemenea cumnat...ˮ

— Mi se pare că scrisoarea cealaltă e tocmai de la Laura, zise Ghighi.

— Lasă, c-o vedem pe urmă, și tăceți acuma! făcu Herdelea.

„Virgil a fost salvarea mea. Eu, cînd am văzut cîte greutăți și primejdii sînt de biruit, era să renunț de-a mai încerca. De altfel îndrăgisem Sibiul și mă gîndeam să mă opresc acolo. Virgil însă nici n-a vrut s-audă de una ca asta. Cum să te împotmolești la jumătatea drumului?... Ne-am dus împreună la poli-țaiul orașului care a refuzat categoric. Același răspuns l-am primit și la comandantul poliției de frontieră... În sfîrșit primarul, un sas bătrîn, simpatic, prieten cu Vir-gil, s-a îndurat de mine, în urma spuselor lui Virgil că sunt ziarist, că aș vrea să profit de ocazie să văd Bucu-reștii și altele... M-am închinat cînd m-am văzut cu biletul de trecere în buzunar... Pînă la Turmi-Roșu m-a însoțit și Virgil Pintea. Niciodată n-am fost mai mișcat ca în jumătatea de oră cît m-am plimbat acolo, pe prundișul gării care parcă plîngea sub pașii noștri. Mă durea inima și-n gînd îmi ziceam într-una că n-am să mai văd poate cît voi trăi pămîntul Ardealului, care mi-e atît de drag, mai drag ca orice în lume. Apoi sirena locomotivei a șuierat prelung, duios, zguduindu-mi sufle-tul. M-am îmbrățișat cu Virgil și am plîns amîndoi...ˮ

— Săracul mamii înstrăinat! murmură d-na Herdelea, ștergîndu-și nasul.

„Pe urmă nici nu știu cum m-am pomenit în Cîineni... România! Țara! Doamne-ajută!... Graiul unguresc dispăruse. Pretutindeni și toată lumea, româ-nește: funcționarii gării, vameșii, conductorul trenului, călătorii, casele... tot și toți... Pentru mine, obișnuit cu străinii la toate autoritățile de seamă, schimbarea aceasta a fost o minune. Auzeam și nu credeam, și mă simțeam atît de fericit că-mi venea să îmbrățișez pe toți oamenii.

Dar fericirea nu e nicăiri statornică. Am sosit în București noaptea și am tras la hotel. Vroiam să mă duc a doua zi la rudele care m-au poftit la Sîngeorz să viu la dînșii ca acasă. M-am dus și n-am găsit decît niște slugi obraznice. Boierii încă nu s-au întors de la băi. Se vede că de la Sîngeorz azi mai trecut și aiurea. A treia zi mi-am căutat o odaie mobilată, ieftină, căci hotelul mi-ar fi mîncat repede bănișorii cu care am ajuns în țara visurilor mele. Apoi din două în două zile am trecut pe la casa deputatului și voi mai trece. Speranțele se destramă însă mereu. Viața-i viață pretutindeni, cu aceleași deșertăciuni, cu aceleași așteptări și mai ales cu aceeași față spăimîntătoare care retează scurt aripile avîntului. Visurile sunt tot atît de fără preț aici, ca și dincolo. Numai cei ce nu le au sînt mulțumiți, căci numai ei știu să stoarcă plăcerile vieții.

Se poate totriși să fie din vina mea amărăciunea care mă chinuiește. Nici un paradis nu e frumos ca acela pe care și-l zugrăvește omul în sufletul său. Raiul unuia poate să fie iadul altuia. Fericirea e clădită de închi-puirea fiecăruia și fiecare și-o potrivește ca o haină. Poate că eu sînt croitor prea neîndemînatec. Și poate că, din pricina aceasta, niciodată n-o să-mi găsesc haina rîvnită... Dar, în locul nădejdilor stinse, răsar veșnic altele noi, mai ademenitoare, mai strălucitoare, des-chizîndu-ți drumuri noi, năzuinți noi. Necunoscutul e singurul îndemn trainic în lume, fiindcă într-însul se ascund toate tainele ce dau preț vieții.

Și astfel, în așteptarea viitorului, mă mîngîi cu trecutul. Vălmășagul în care am căzut îmi îndreaptă gîndurile tot mai des înapoi. Pînă să.-mi găsesc un locșor în lumea nouă, mi-e dor de cea veche pe care am pără-sit-o. De aceea vă rog să-mi scriți des și mult despre tot ce se petrece la noi, căci toate mărunțișurile îmi sunt mai dragi acuma ca atunci cînd trăiam în mijlocul lor. Sufletul meu rătăcește aici într-un deșert fără popasuri ca o pasăre ce și-a pierdut cuibul... Vă sărut pe toți cu multă iubire — Titu.

Cînd isprăvi Herdelea, rămase o tăcere ca într-o biserică goală. De-abia tîrziu dăscălița bîlbîi amar:

— Vai săracul băiat, cum s-a mai înstrăinat! Of, Doamne, Doamne!

— Ce înstrăinat? zise Herdelea, căutînd să-și ascundă emoția. Așa-i omul cînd pică în altă țară... Lasă că se obișnuiește dînsul, că doar e bărbat, nu cîrpă!

Se întinseră la vorbă toți trei, încît uitară cea-laltă scrisoare. De altfel Laura nu spunea nimic nou, afară de vestea că iar e grea și că speră, cu ajutorul lui Dumnezeu, să facă un băiat.

D-na Herdelea vru să scrie ea însăși lui Titu, să-l mîngîie, povestindu-i despre toți și toate, și mai cu seamă cum s-a prăpădit Ion Glanetașu, știind cît de mult a ținut el odinioară la „bietul Ionˮ. Herdelea însă o făcu să-și amîne planul pînă după sfințirea din Pripas, zicînd:

— Cine știe, poate că și de-acolo vom avea de scris ceva...

Bătrînii schimbară o privire plină de înțeles: „cevaˮ însemna Zăgreanu. Ghighi auzi și nu protestă, ca de obicei, fie că nu voia să se supere după scrisoarea lui Titu, fie că avea și ea oarecare speranțe aninate de sfințirea bisericii lui Belciug. Ba mai tîrziu spuse enigmatic:

— Am să-i scriu și eu, ca să știe tot.

Duminecă... Satul parc-a întinerit și s-a primenit în așteptarea zilei mari. E curat și vesel, nu degeaba poruncise preotul ca fiecare om să măture ulița în fața casei, să curețe ogrăzile și să împodobească por-țile cu verdeață. Însuși Dumnezeu s-a milostivit să îngăduie o vreme frumoasa, vrînd parcă să răsplă-tească astfel strădaniile slujitorului său. Toată lumea îmbrăcase haine albe de sărbătoare. Soarele de toamnă, cumpătat și veșted, împrăștia lumină caldă și plăcută.

Belciug, frînt de oboseala pregătirilor, nu mai simțea decît o emoție grozavă, alcătuită dintr-o mul-țumire fără seamăn și o nerăbdare din ce în ce mai dureroasă. Fiindcă de sîmbătă seara au început a sosi țărani de prin satele mai depărtate, de-abia a închis ochii toată noaptea. În zorii zorilor apoi a fost în pi-cioare, a dat o raită pe la școală, unde avea să fie banchetul „inteligențeiˮ, pe la Todosia, vădana lui Maxim Oprea, unde va petrece poporul, pe la biserica nouă, să fie toate în bună ordine. Își pipăia mereu inima, parcă i-ar fi fost frică să nu înceteze deodată a mai bate tocmai cînd să culeagă roadele tuturor silințelor sale.

Acuma dinspre Jidovița și dinspre Săscuța, tră-surile uruiau mereu pe Ulița Mare. Călești frumoase sau hodorogite, înălbite deopotrivă de praf, briști ușoare, docare iuți, cupeuri grele aduceau domnimea, pe cînd țăranii de pe departe sau mai cu stare veneau în căruțe acoperite cu scoarțe pestrițe, iar cei de prin-prejur, spălați și primeniți, în cete gălăgioase, pe jos... Circiuma începu să aibă căutare, cu toate opre-liștele preotului care ceruse pripăsenilor să nu ia nimic în gură pînă după sfînta liturghie. Rifca, văduva lui Avrum, ajutată de Aizic, avusese grije să-și umple toate butoaiele cu rachiu, ca nu cumva să se ispră-vească băutura într-o zi așa de mare și cu atîția muș-terii. Taraful lui Goghi din Bistrița sosi în trei căruțe; în cea din urmă se înălța gorduna, falnică și prevesti-toare de veselie. Belciug nu uitase să tocmească el însuși lăutari pentru popor; Briceag, împreună cu tovarășii lui, Holbea și Găvan, închinau la circiumă în așteptarea începutului serbărei.

Preotul Belciug fu mai fericit cînd picară Her-delenii.

— Of, bine că v-a adus Dumnezeu! suspină dînsul zîmbind cu mîna la inimă. Cîtă emoție... Of, baremi de-ar merge strună toate!

Doamna Herdelea și Ghighi fură rugate îndată să inspecteze împodobirea bisericei și apoi mai ales pre-gătirile făcute la școală pentru banchetul domnimei. Mîncările erau servite de berăriile Rahova și Grivița din Armadia, dar totuși ochiul femeiei e mai ager ca al celui mai iscusit restaurator din lume. Herdelea însă trebui să rămîie cu Belciug, să-i dea ajutor la primirea oaspeților.

Episcopul sosi pe la zece, într-un cupeu închis, tras de patru cai, înconjurat de o ceată de flăcăi pri-păseni călări, care îl așteptaseră la podul de peste Someș, după ordinele preotului. Cupeul era urmat de vreo șase alte trăsuri în care se găsea suita episcopu-lui, alcătuită din înalte fețe bisericești.

Doi preoți tineri se repeziră să-i ajute să coboare din cupeu. Cînd păși episcopul pe scară, trăsura se îndoi, aproape să se răstoarne. Era bătrîn și foarte gras, dar cu o față blîndă, cu niște ochi albaștri și limpezi de copil și cu o barbă ninsă în care se ames-tecau părul ng și mustățile gălbejite. Avea obrajii roșcovani și sufla greu.

— Foarte cald, murmură dînsul surîzînd silit împrejur și ridicînd degetele să binecuvânteze mul-țimea descoperită.

Pe fruntea largă care se pierde în creștetul pleșuv și lucitor, licăreau bobițe de sudori. Simți că-i vine să strănute și se acoperi repede. Avea groază de guturai și de aceea se ferea veșnic de curent și răceală.

Belciug își făcu loc cu coatele prin înghesuială, șoptind într-una mișcat „dați-mi voie, vă rogˮ pînă ce ajunse cu mare greutate în fața episcopului. Aici tuși ușor, ca să-și alunge emoția din gît, și apoi rosti cele cîteva cuvinte de bună venire pe care le învățase în fața oglinzii, încurcîndu-se totuși de mai multe ori, ceea ce însă parcă spori solemnitatea clipei.

— Bine... bine, gîfîi episcopul plictisit. Tare frumos... Rîvna sfinției-tale mă bucură foarte... Preo-tul... păstorul Domnului... Da... Așa... Dar înainte de-a începe programul, aș dori să mă odihnesc puțin... Măcar zece minute... M-a prăpădit călătoria... Ș-apoi am dormit foarte prost azi-noapte în Armadia...

Protopopul din Armadia, la care dormise episco-pul și care-i făcuse un pat împărătesc, păli, dar se făcu că nu aude.

Arhiereul intră în casă cu Belciug, ceru apă, se așeză într-un jilț și stătu neclintit vreun sfert de ceas, cu ochii trudiți închiși, mișcînd doar buzele din cînd în cînd fără glas. Belciug rămase lîngă dînsul, tăcut și respectuos. Afară însă lumea porni spre bi-serică.

Cincizeci și doi de preoți, cu episcopul în frunte, slujiră sfințirea. Veștmintele bătute cu fir umpleau biserica de strălucire. Mirosul de tămîie se urca pînă-n tavan și se cobora pînă-n sufletele care-l sorbeau laco-me, îmbătate de evlavie. O taină adîncă, copleșitoare și plăcută, frămînta toate inimile și mințile.

Din clipa cînd trecu pragul bisericii, înfățișarea episcopului s-a schimbat ca prin farmec. Ochii lui măriți păreau scăldați într-o blîndețe cuceritoare și pe toată fața îi plutea un zîmbet bun, nevinovat și cucernic, ce-i tremura ușor barba argintie. Glasul obosit răsuna dulce și lin, pătrunzînd drept în suflete, îmbrățișîndu-le și înălțîndu-le în altă lume. Chiar broboana de sudoare de pe frunte părea o cununiță de diamante sau o aureolă nedespărțită.

În sfîrșit se sui în amvonul strimt, pășind ane-voie pe treptele în spirală, gîfîind foarte tare încît se auzea pînă în cor. Liniștit, își roti privirea peste tot cuprinsul bisericii, mîngîind parcă icoanele noi, tava-nul pictat cu stele, din care atîrna un candelabre cu zeci de luminări albe aprinse, ca o făclie uriașă, altarul daurit, fumul alburiu de tămîie șerpuind deasupra mulțimii de oameni care se înghesuiau tăcuți, cu fețele roșii asudate, cu ochii mari ridicați spre amvon, amestecați de-a valma, domni în haine negre, țărani cu cămașa ca zăpada, femei în catrințe pestrițe... Apoi, ca un moșneag obosit de anii vieții și întrezărind fericirea cea mare, vorbi rar, domol, fără înflorituri și fără gesturi, despre Dumnezeu, despre oameni, despre români, despre școală și credință, despre Bel-ciug, despre toate, nemeșteșugit, încheind cu o bla-goslovenie simplă, ca o revărsare a unui duh viu. O tăcere lacomă îi înghițea cuvintele, picurîndu-le în inimile oamenilor ca un balsam atotputernic...

D-na Herdelea, care la început nu-l putuse suferi, părîndu-i-se prea gras și lumesc, din care pri-cină nici nu se îmbulzise să-i sărute mîna, deși se zice că asemenea sărutare poartă noroc toată viața — acuma, șezînd în strană, avînd la stînga pe Ghighi și la dreapta pe d-na Filipoiu, se îmblînzi și simți din ce în ce mai multă simpatie pentru omul bătrîn atît de schimbat la față, parcă ar fi văzut pe Dumnezeu. Cînd se isprăvi predica șopti pocăită d-nei Fili-poiu:

— Uite-așa îmi închipuiesc că trebuie să fi fost și apostolii! Oameni cu slăbiciuni în fața oamenilor, și sfinți cuprinși de duhul sfînt în fața lui Dumnezeu...

— Da, da, făcu doamna Filipoiu, întorcîndu-se speriată, fără a fi auzit șoapta, căci, în vremea cît vorbise episcopul, ea se gîndise cu tristețe la Elvira ei care n-a avut încă nici un pețitor.

Îndată după săvîrșirea slujbei, episcopul ceru să i se aducă repede cupeul, să plece, dornic să ajungă negreșit acasă diseară, la pătuceanul lui în care să-și odihnească oboselile drumului. Belciug de-abia l-a putut îndupleca să guste ceva la iuțeală și să închine un pahar de vin pentru viitorul parohiei din Pripas. Împreună cu episcopul plecară firește și fețele siman-dicoase, venite numai ca să arate că nu lipsesc de la ceremoniile naționale și religioase.

Ceilalți oaspeți însă răsuflară scăpînd de prezența stînjenitoare a vlădicei. În cîteva minute toată domnia se găsi la banchet, întîmpinată cu Deșteaptă-te române! de către iscusitul Goghi. Mesele erau întinse în școala golită de bănci și înfrumusețată cu verdeață. Grofșoru ținu întîiul toast pentru „vrednicul preot Belciugˮ, avînd grija să accentueze la urmă că „datoria acestui colț românesc este să trimită în viitor deputat român în Camera de pe malul Dunăriiˮ. Și de-aci încolo toas-turile urmară lanț două ceasuri, încît tinerii de ambele sexe, doritori de dans, începură să murmure. Belciug primea felicitările, mulțumea tuturor, dădea ordine chelnerilor, neobosit ca și cînd fericirea care-i înflorise obrajii i-ar fi îndoit și puterile.

Ghighi băuse o jumătate de pahar de vin roșu, ciocnind mereu cu Zăgreanu care se făcuse ca racul, îi angajase toate dansurile, își dădea ochii peste cap, negăsind vorbele care să-i îmbrace gîndurile, își desfă-șura planurile de viitor ce prevedeau negreșit și în-deosebi o nevastă drăguță, cuminte, cultă... „întocmai ca d-ta, stimată domnișoarăˮ.

— Dansul! Dansul! se auzi în sfîrșit tot mai des printre cavalerii nerăbdători, răsplătiți cu priviri recunoscătoare de către domnișoarele sfioase, în bună parte odrasle de preoți, ahtiate după dans deoarece vara aceasta n-a fost nici o petrecere de seamă în împ-rejurimi.

În sfîrșit Zăgreanu începu niște tratative miste-rioase cu Goghi, pe care le încheie cu o strîngere de mînă, neuitînd să aibă în palmă o hîrtie de zece coroane. Rezultatul fu o Someșană zvăpăiată care stîrni un ropot de aplauze tinerești. Într-o clipire cîțiva țărani scoaseră afară atîtea mese încît jumătate școala se prefăcu în sală de dans. Zăgreanu, fericit, alergă la Ghighi, care roși de mîndrie că are cinstea de-a des-chide balul, pe cînd prietenele ei din Armadia șe-deau îngrijorate. D-na Herdelea, ținînd carnetul de dans și evantaiul Ghighiței, își luă cuvenitul loc pe un scaun lîngă perete, între d-na Filipoiu și d-na Grofșoru, dezbătînd greutățile vieții. Vorbind însă nu scăpa din ochi de loc pe Ghighi, care dansa ca o zînă, se mlădia, zîmbitoare, primea multe complimente și ciripea cu Zăgreanu, ocolindu-i privirile rugătoare.

În cealaltă jumătate de școală domnii continuau banchetul și toasturile. Popa din Vărarea se cher-cheli curînd, ca și doctorul Filipoiu și profesorul Maiereanu. În cele din urmă, cu toată împotrivirea lui Spătaru, ținu un mic discurs și solgăbirăul Chițu, subliniind în treacăt liberalismul stăpînirii care în-găduie bucuroasă propășirea tuturor popoarelor cre-dincioase patriei. Silvicultorul Madarassy dobîndi sărutarea vajnicului Spătaru pentru un înflăcărat „trăiască româniiˮ. Herdelea, întîlnind printre preoți mulți prieteni din copilărie, pe care nu-i văzuse de ani de zile, bău cu fiecare cîte un păhărel și povesti tuturor cum după treizeci și doi de ani de zile de slujbă, avînd nevoie de odihna binemeritată a primit mulțumiri de la însuși ministrul școalelor. În același timp însă lăuda către toți pe Belciug care-i „un popă fără pereche și un om cum nu se poate mai de treabăˮ. Belciug de asemenea împuia urechile tuturor slăvind pe Her-delea, „prieten neprețuit și român vrednic de stima obșteascăˮ.

Aproape de sfințitul soarelui, preotul propuse lui Herdelea să meargă puțin în mijlocul țăranilor zicînd:

— E datoria noastră, Zaharie, să purtăm de grije poporului!

— Așa-i, Ioane, așa-i... Prea bine... Dar să-mi iau și baba! răspunse Herdelea clipind din ochi foarte jovial.

Doamna Herdelea nu putea să lase singură pe Ghighi. Atunci își aduse aminte și Zăgreanu că, fiind învățătorul comunei, are obligația să meargă și dînsul, mai ales că fără domnișoara Ghighi nu face două parale toată petrecerea. Ghighi era de asemenea bucuroasă să plece, fiindcă Zăgreanu devenise iar melancolic, se încăpățîna să vorbească tot mai stăruitor de ochii ei și chiar începînd de cîteva ori să-i declare: „Domnișoară te...ˮ, fără însă a îndrăzni să sfîrșească: „...iubesc!ˮ Mai găsindu-se și alți doritori de a vedea petre-cerea poporului, se adună repede un grup vesel care porni spre casa Todosiei lui Maxim Oprea.

Ograda gemea de oameni... Bătrînii, cu primarul Florea Tancu în frunte, stăteau în poarta deschisă și, privind cum joacă tineretul, vorbeau despre biserică, despre cules și despre dările grele. Toma Bulbuc, mo-horît, ofta des și de-abia arunca uneori cîte-un cuvînt, căci gîndurile lui erau mereu la George care acuma ședea în temnița din Bistrița, așteptînd judecata curții cu jurați. Mai la o parte, stingher, bătrînul Glanetașu trăgea cu urechea, mai umilit ca odinioară; moartea lui Ion îl cărunțise de tot și-i sădise în ochii blînzi o tristețe statornică.

Straja Cosma Ciocănaș fusese însărcinat de Bel-ciug cu împărțirea celor trei vedre de rachiu gratuit, prevăzute în programul pentru sărbătoarea sfințirei noii biserici. Își îndeplinea slujba cu atîta nepărti-nire că bruftului pe unii flăcăi care voiseră să ia două porții, iar cu Macedon Cercetașu ajunsese chiar la o ușoară și trecătoare păruială.

— Tot omul are dreptul la o litră de băutură! Așa-i porunca! Cine nu se satură, să mai cumpere și de la circiumă! striga Ciocănaș, sfătos, din cînd în cînd, în gura tinzii, unde trona cu o pîlnie într-o mînă și-n cealaltă cu o măsură de tinichea, împrumutate de la văduva lui Avrum.

Lângă prispă s-a strîns un pîlc de bărbați împre-jurul lui Simion Butunoiu, care povestea minciuni din bătrîni, tușind și strănutînd zgomotos. Macedon Cercetașu, trăznit rău, umbla de ici-colo, comandînd nemțește și dînd din mîini spre marea veselie a copiilor care îl salutau militărește.

Lăutarii cîntau Învîrtita cu foc. Flăcăii tropăiau țanțoș, iar fetele se răsuceau ca sfîrlezele, cu zîmbete mulțumite pe față. Umbra nucilor bătrîni de lîngă șură se întindea din ce în ce, subțire, cuprinzînd aproape toată ograda.

Cînd sosi grupul de domni, jocul se opri brusc, în semn de respect. Toți bărbații se descoperiră, iar pri-marul cu bătrînii înconjurară pe Belciug și pe Herdelea, vorbind de solemnitatea sfințirei care a prilejuit atîta cinste satului întreg și îndeosebi preotului. Ilie Onu, care, de cînd s-a însurat și Nicolae Tătaru cu fata lui Ștefan Hotnog, a rămas capul flăcăilor, se apropie de Zăgreanu și-l pofti să joace, oferindu-i pe cea mai frumușică fată din Pripas, pe Maria lui Trifon Tătaru, pe care și-o ochise dînsul s-o ia de nevastă în cîșlegi. Zăgreanu, nedezlipit de Ghighi, refuză zăpăcit. Atunci Ilie chemă pe domnișoara la joc, ceea ce pe doamna Herdelea o umplu de revoltă, iar pe Ghighi o făcu să zîmbească de rușine. Ăn sfîrșit primarul, cu consim-țămîntul preotului, porunci flăcăilor să continue jocul, să vadă și domnii cît sunt de frumoase petre-cerile prostimei.

Toma Bulbuc izbuti curînd să ia deoparte pe Herdelea, să se mai sfătuiască cu dînsul despre George. Nevasta lui Toma, mai uscată, cu ochii mici, veseli, mai adînciți în cap și cu glasul mai plîngător, veni lîngă ei, își frînse mîinile și se jură că numai farmecele rele au putut face pe băiatul lor să cadă în asemenea năpastă. Herdelea îl încurajă să aibă deplină încredere în Grofșoru, căci nu-i avocat ca el nicăiri.

— Mi se pare că pînă să vie acasă George, ne-vastă-sa o să-l aștepte cu copilașul în brațe. Zice că-i grea... O fi, că asta-i menirea femeiei, rosti mai tîrziu Toma, înseninat puțin.

Prin sat însă umbla zvonul că Florica ar fi rămas însărcinată cu Ion. Nimeni nu știa de unde a ieșit vorba aceasta, dar mulți o credeau. Unele babe mai lacome de bîrfeli ispiteau pe Savista, care acum se mutase înapoi la Trifon Tătaru și cerșea iar în Ulița Mare, deoarece Florica o vedea ca sarea în ochi. Oloaga însă nu răspundea nimănui, era veșnic acră și mî-nioasă, încît lumea spunea că trebuie să fi intrat în anul morții.

Tocmai cînd se isprăvi jocul, veni gălăgios Vasile Baciu, care după ce încercase zadarnic să conrupă pe Cosma Ciocănaș, se dusese la circiumă să-și potolească mai bine setea. Cum zări pe Belciug, se întunecă și se îndreptă glonț spre dînsul zicîndu-i:

— Și așa, domnule părinte, vrei să-mi iai moșia cu tot dinadinsul?

Preotul încercă să nu-l bage în seamă, ca sănu-și strice dispoziția. Vasile însă nu-l slăbi și se îndîrji tot mai rău. Atunci Belciug, supărat, îi zise tare, să audă întreg norodul:

— Ai ajuns rușinea satului, măi Vasile, și tot nu te mai saturi de blestemății?... Pămînt mai mult îți trebuie ca să poți bea mai mult?... N-ar fi păcat de Dumnezeu să încapă în mîinile tale moșia, s-o prăpă-dești prin cîrciumi?... Apoi pămîntul nu-i pentru bețivi și leneși, Vasile! Nu, nu! Pămîntul așteaptă muncă și trudă, nu lenevie!... Ion, ginere-tău, fie iertat, da, merita moșia, că-i era dragă și punea osul s-o mun-cească. Bine te-a cunoscut de n-a vrut în ruptul capu-lui să o lase s-ajungă iar pe seama ta... Cînd vei vrea să muncești omenește și să te lași de beție, atunci să vii la mine să mai vorbim! Deocamdată și cît ai e prea mult... Așa!... Pînă atunci însă să piei din ochii mei, satană afurisită!

Dojana preotului, mai ales fiind stăpînită, găsi a-probarea tuturor sătenilor. Chiar și Vasile Baciu parcă se dezmetici, căci îndată începu să se închine, mormăind:

— Apoi dacă-i așa, am să fac jurămînt în bise-rica cea nouă și n-am să mai iau în gură nici un strop de rachiu, cîte zile-oi mai trăi...

Belciug auzi făgăduința, mulțumit, dar totuși nu vru să mai întindă vorba cu dînsul, ci se întoarse spre un grup de țărani din Săscuța, care veniseră la sfințire dornici să poată muta cît mai degrabă biserica cea veche, să aibă și ei bisericuța lor ca toate satele creștine.

Fiindcă se însera și mai ales fiindcă Herdelea în-cepuse să închine păhărele cu țăranii, doamna Herdelea hotărî că, fără a mai trece pe la școală, unde continua petrecerea domnească, e vremea să plece direct acasă, în Armadia. Zadarnice fură stăruințele preotului, care de-abia acuma voia să se așeze serios la chef cu Her-delea, zadarnice rugămințile lui Zăgreanu, care se jura că lipsa Ghighiței răpește tot farmecul balului — d-na Herdelea rămase neînduplecată. Belciug atunci le oferi brișcă lui cea bună, regretînd însă mereu că d-na nu binevoiește să mai zăbovească baremi un ceas. Ca să-i arate că nu-i supărată, d-na Herdelea îl pofti să tragă totdeauna la dînșii, cînd va veni în Armadia, ceea ce preotul primi foarte bucuros.

— Mare păcat însă că nu vom mai lucra de-acuma împreună, dragă Zaharie! adăogă Belciug cu duioșie în glas.

— Ce are a face, Ioane?... N-ai colea pe prie-tenul Zăgreanu, care-i tot de-al nostru?

— Aș!... Zăgreanu!... Noi doi anevoie o să ne înțelegem, mormăi Belciug înnourîndu-se.

— Lasă că-i băiat bun, zău e bun, zise Herdelea învăluind pe Zăgreanu într-un zîmbet de încredere.

— Poate numai dac-ar avea norocul să-și gă-sească o nevestică bună, româncă verde, uite-așa ca domnișoara Ghighi, poate că atunci ar pricepe care i-e chemarea în mijlocul nostru! rosti preotul mai grav.

Ghighi era să leșine de rușine. Zăgreanu însă fu cuprins de o îndrăzneală extraordinară, încît zise repede:

— Dacă domnișoara m-ar vrrea, eu... eu...

— Mă rog, mă rog, asemenea lucruri serioase nu se pun la cale în uliță! îl întrerupse doamna Herdelea cu o blîndețe neobișnuită. Vino pe la noi, și te primim cu dragă inimă...

Totuși Zăgreanu, spre a-și potoli avîntul, apucă mîna Ghighiței și o sărută prelung.

Brișcă porni la pas, căci Zăgreanu îi însoțea pe jos. În fața casei lor din capul satului se opriră puțin. Zenobia, care ședea posomorită pe prispă, veni la tră-sură, vorbi despre Ion, plînse cu sughițuri și în cele din urmă afurisi pe George și tot neamul lui Toma.

— Bietul Ion! zise d-na Herdelea. Iute s-a mai prăpădit... Se vede c-așa i-a fost scris!

Zenobia se întoarse acasă, lăsînd în urmă-i o dîră de jale. Pe urmă însă se uitară cu toții la casa lor mereu goală, mereu încuiată, cu ograda năpădită de buruieni.

— Casa vă așteaptă s-o stăpîniți, murmură Her-delea privind încrezător în ochii urmașului său.

Peste drum, pe crucea de lemn, Hristosul de tini-chea, cu fața poleită de o rază întîrziată, parcă îi mîn-gîia, zuruindu-și ușor trupul în adierea înserării de toamnă.

Zăgreanu rămase în mijlocul uliței urmărind cu priviri drăgostoase trăsura ce se depărta în trapul cailor. Ghighi, șezînd pe scăunelul din față îl vedea și-l găsea mai drăguț ca orice alt bărbat din lume.

La Rîpele-Dracului bătrînii întoarseră capul. Pripasul de-abia își mai arăta cîteva case. Doar turnul bisericii noi, strălucitor, se înălța ca un cap biruitor. Zăgreanu însă era tot în drum, în fața crucii, cu capul gol și, cum stătea acolo așa, parcă făcea un jurămînt mare.

Apoi șoseaua cotește, apoi se îndoaie, apoi se întinde iar dreaptă ca o panglică cenușie în amurgul răcoros. În stînga rămîne în urmă Cișmeaua-Mortului, pe cînd în dreapta, pe hotarul veșted, delnițele se urcă, se împart, se încurcă pînă sub pădurea Vărarei. Apoi Padurea-Domnească înghite uruitul trăsurii, vîlto-rindu-l în ecouri zgomotoase...

Satul a rămas înapoi același, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Cîțiva oameni s-au stins, alții le-au luat locul. Peste zvîrcolirile vieții, vremea vine nepăsă-toare, ștergînd toate urmele. Suferințele, patimile, năzuințele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca niște tremurări plăpînde într-un uragan uriaș.

Herdelenii tac toți trei. Numai gîndurile lor, ațîțate de speranța împodobitoare a tuturor suflete-lor, aleargă neîncetat înainte. Copitele cailor bocă-nesc aspru pe drumul bătătorit și roțile trăsurii uruie mereu, monoton-monoton ca însuși mersul vremii.

Drumul trece prin Jidovița, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someș, și pe urmă se pierde în șo-seaua cea mare și fără început...

CELOR MULȚI UMILI

Martie 1913-iulie 1920