ARHANGHELII

I.

In gangul lung și rece al seminarului de cle-rici se deschiseră aproape într ’acelaș timp patru uși vopsite alb, cu câte un triunghiu negru în jurul mânerelor, și cei patru profesori cșiră cu pași repezi din sălile de curs. Se așteptară, cu fețele vesele, zâmbitoare, și, pornind apoi toți patru, începură să vorbiască tare, mângăindu-și bărbile stufoase. Trei erau aproape de acccaș vârstă. Între patruzeci și patruzeci și cinci de ani, al patrulea era mai bătrân, barba lui erà jumătate sură. Deși vorbiau tare, nu se putea înțelege ce-și spun, căci în urma lor, din sălile de curs, creștea lot mai mult un vuet, o larmă îngrozitoare, care umplea c-un fel de clocot gan-gul boltit. Larma aceea mare părea că aduce nori nevăzuți de prav fin și-i răspândește prin coridor, căci profesorul cel mai în vârstă începu să lușiască, oprindu-se, și tuși până i se în-lăcrimară ochii. Clericii, în lungile lor rochii negre, eșiau deavalma din sălile de curs, um-pleau coridorul, se strigau pe nume, cântau, a-lergau. Dar zărind grupul profesorilor, cei din apropiere se linișliau, îi salutau, înclinându-se adânc, căci erau fără pălării, și se strecurau repede pe lângă ci, apucând pe scări în jos, spre etajul întâi. Câte unul se înțepenia deodată în ușa vreunei săli de curs, ridică dreapta și făceă un „pssst” prelung, făcându-i băgători de seamă pe ceice erau încă în săli, că domnii profesori sunt încă în coridor. Dar orice chemare la or-dine erà zadarnică. Larma creștea mereu; acum se ridică și de pe scări, și din coridorul dede-subt, se auziau uși izbindu-se, ferestre, se auzia cum sunt târî te din pod coșuri, geamantane. Din curte, din grădină, se ridicau frânturi de cântece vesele, strigăte. In câteva minute, întreg seminarul părea în plină revoluție.

Profesorul, care tuși, își șterse ochii cu ba-tista. Dintre ceilalți trei, cel mai tânăr, își ridică pălăria în fiecare clipă. Clerici treceau mereu pe lângă ci.

„Uf, nerușinații, mi-au umplut plămânii”, oftă cel mai în vârstă, ascunzându-și pe ’ndelete batista uriașă în haină.

„La canonicie nu trebuiesc cine știe ce plă-mâni puternici, issime”, zâmbi unul dintre profesori.

„In vacanța asta de Paști se va umpleà cu siguranță locul vacant. Știm noi cu cine”, zise al doilea.

„Of! of! nu-s eu născut pentru canonicie, prie-tinii mei. In zadar voiți să mă năcăjiți. Iacă dumnealui, iată din duimnealui zic și eu că va eșì un canonic”, și bătrânul arătă spre cel mai tânăr.

„Din Iliescu?” întrebară cei doi.

„Hm! mai în grabă decât din voi. Nu-l vedeți că-i cu mâna tot la pălărie?”

Iliescu se roşì puţin, voì să răspundă, dar cel cu barba sură începù să tușiască iar, şi le făcù celorlalţi semn cu mâna să-l urmrze pe scări. Clericii furnicau în toate părțile. Unii alergau pe scări, se izbiau în profesori

„Aţì puteà să fişi mai liniştişiˮ, zise Iliescu, aruncând o privire aspră celor trei clerici, cari trecură pe lângă el, Dar în aceeaş clupă un clerin înalt, brunet, ras proaspăt, se izbì în pro-fesorul cel bătrân.

„Uf! tivălosule de Pascu, ticălosule de Pascuˮ zise bătrânul, oprindu-se pe scări și punându-i lui Pascu mâna pe umăr.

„Scuzați, vă rog, domnule profesor, nu v-am băgat de scamă”, zise tânărul plecându-și capul.

„Mai înțeleg să alerge ceilalți! dar tu? Tu-ți pirzi capul în zadar! Eu știu, că tu n-ai nici bani de drum, pentru ce nu te astâmperi?” In vreme ce vorbià, privindu-l cu multă bunătate pe Pascu, deschise portofelul și îi puse ’n palmă o hârtie de douăzeci de coroane. „Uf, ticăloșii aştia nu se mai satură de vacanță! Le-a crescut mustața, le-a crescut mustața!” zâmbi profesorul cel bătrân. „Of! ce măi lume, domnule Iliescu! ne prăpădim cu morala de azi a tinerimii”, adause apoi privind spre profesorul cel tânăr, care se roșì din nou și iarăș erà gata să răspundă ceva. Dar bătrânul îl oprì deodată pe clericul Pascu, care voia să se depărteze.

„N-ai văzut pe Murășanu, pe ticălosul ăla?

— O să-l trimit îndată, domnule profesor”, zise repede, săltând pe scări, Pascu. Și, în câ-teva clipe, amândouă coridoarele, sălile, grădina, curtea, răsunau de acelaș strigăt:

„Murășene! Măi Murășene! Murășanu!”

Profesorii ajunseră în curtea largă a semina-rului. Castani bătrâni umbriau cărările cu frunza lor proaspătă, fragedă de April. O lumină dulce se coborâ de sus din văzduhul albastru. Din gura arămie a leului dela fântâna din mijlocul curții picurau rar ochiuri de cristal. Larma în-chisă între zidurile seminarului părea un ne-curmat bornăit de bondari uriași.

„Nu-s proști tinerii, că se doresc acasă pe așa vreme! Of! Și nouă o să ne priească vacanța asta de două săptămâni”, zise unul din cei trei profesori.

„Cred și cu”, răspunse bătrânul zâmbind, dar nu-și luà privirile dela două vrăbii, cari, cu pe-nișoarele îmborzoiale, săriau ciripind de pe-o creangă pe alta.

„Te chiamă domnul profesor Marin! Iute, măi Murășene!” se auzi deodată în grădină.

Şi numai decât se văzù alergând un tânăr înalt, bine legal, cu umerii largi. Erà cu capul gol şi lumina primăverii îi mângâia fruntea în-naltă şi părul castaniu. Ochii vioi, albaștri cu priviri hotărîte, cercetau fața bătrânului, decum se opri înaintea profesorilor.

„Uitați-vă la el, și-mi spuneți de nu-i ticălo-șie?” întrebă profesorul Marin pe cojegi. „Nu-i ticăloșie, domnule Iliescu? S-a și îmbrăcat civil!” N-a ieșit bine din sala de cursuri și a lepădat reveranda!

— Vă rog, sunt grăbit”, se scuză Murășanu, care abia acum se gândi c-ar fi trebuit să-și pună reveranda înainte de a se prezentă pro-fesorului. „Sunt foarte grăbit, adaugă îndată; plec cu trenul de amiazi.

— Of! ticală, și te-ai fi dus fără să-mi spui ceva; nu știai, că sunt datornic popii din Văleni treizeci de coroane?” începù bătrânul pe o voce tânguitoare. „Nu știi nici acum, după atâtea lecții de morală, ce înseamnă dacă-ți apasă conștiința o datorie? Domnule Iliescu, te rog să aduci ti-nerilor cazuri practice în lecțiile dumilalc de e-tică creștină”, zise, înlorcându-se spre profesorul cel tânăr și scoțând portofelul, de unde luă o bancnotă de douăzeci și alta de zece coroane „Altlel, adause repede vârând cele două bilete în vesta clericului, „crești păgâni și nu creștini” Apoi își ridică privirile pline de bunătate la Murășanu.

„Așa dar pleci cu trenul de amiazi?

— Da, răspunse mișcat tânărul.

— Și când ajungi?

— Mâne la douăsprezece

— Cum?

— Noaptea trebuie să rămân în X. Dimineaţp cu căruţa departe.

— O noapte petrecută afară de zidurile se-miliarului!” zise bătrânul cu voce înaltă. „Îl auzi, domnule Iliescu? Se ’ncep aventurile! Of! o să le punem pe pâne și apă vreme de o lună, după ce te-i întoarce. Grele vremuri, fraților”, zise el privind la profesorii cari zâmbiau. Apoi își scoase repede ceasul. „Zece și jumătate”, zise pu-nând ceasul vechiu în buzunar; „cu v-aș chiemà la o halbă de bere”, adăugă clipind din ochiul stâng.

Cei patru profesori eșiră pe sub boltitura veche a porții seminarului.

Clericul Murășanu, Vasile Murășanu pornì cu capul plecat spre seminar. Cum erà în anul al patrulea se simțià om marc, și-l umilià puțin faptul, că profesorul Marin îi dăduse cele trei-zeci de coroane în fața celorlalți profesori. Aveà bani de drum, aveà destui, căci dela Crăciun lot cruțase, puteà foarte bine domnul Marin să, nu-l facă de râs înaintea celorlalți profesori cu o glumă așa de... așa de... Nici nu știà tânărul cum să numiască gluma profesorului cu datoria popii din Văleni. Adevărul erà, că domnul Marin îi ținui, ca și în alte dăți, să nu-și uite de elevii lui cei mai deștepți și mai silitori. Anul acesta la cursul de drept canonic, Pascu și Murășanu erau cei mai bunì. Ceilalți trei profesori însă nu s-au gândit la nimic rău, îl cunoșteau bine pe bătrânul și știau, că domnul Marin se crede „tatăl elevilor”, al „ticăloșilor”.

Dar buna dispoziție îi revenì clericului Vasile îndată ce intră în larma seminarului, în vuetul acela ce nu se mai terminà. Slugile începură să coboare geamantane, pachete, oprind la tot pasul pe tinerii clerici, cari umblau încă forfota să-și strângă lucrurile pe cari le duceau acasă. Erau unii din anul al patrulea, cari, poate ca să-și măriască bucuria, pachetau și lucruri de-acelea ce puteau stà foarte bine în seminar până la sfârșitul anului, în Iunie. Slugile, cari coborau pachetele, se grăbiau, vorbiau tare, câte unul scăpà vreo înjurătură. Tot mai mulți dintre cle-rici apăreau în civil, își potriviau hainele, le priviau cu plăcere, c-un fel de dragoste. Se sim-țiau ușori, veseli, fericiți.

Vasile Murășanu intră într-una din sălile de studii. Vreo zece clerici ședeau înaintea oglin-zilor cât palma, răzimate pe măsuțe și se ră-deau. Dacă în clipa aceea ar fi intrat rectorul ori vreun prefect de studii, s-ar fi crucit de des-ordinea ce erà în sală. Cărți, scaune, gazete, pe-tece de hârtii, vreo mânecă de palton, o jumă-tate de pantalon chiar, se puteau vedeà pe po-dele. Cei cari se rădeau povestiau cu vocea în-chisă, întinzându-și gâturile, făcând strâmbături ciudate înaintea oglinzilor. Briciurile străluciau în lumina primăverii, ce se revărsà prin cele patru ferestre mari. Vasile Murășanu trecù în șir pe la ceice se rădeau și băgă de seamă, că nici unul nu se atingeà de mustață. Erau tot cle-rici din anul al patrulea, ca și el, și acelaș glas tainic le spuneà tuturor, că e necesar să aibă o umbră de mustață, pe când vor ajunge acasă. De altfel la unii umbra aceea de sub nas erà destul de groasă, destul de deasă. Cu săptămâni înainte, cu toate dojenile rectorului, mulți nu-și mai răseseră mustața. Intre aceștia erà și Vasile Murășanu, dar, fiind blond, mustața nu i se prea observà spre marea lui părere de rău. Se încre-dință despre asta chiar acum în fața oglinzii. Un fel de umilire, ca și mai înainte în curte, îi umplù sufletul, și el începù din nou să pacheteze. Nu mai aveà însă decât două cărţi de așezat în geamantan. Le puse ș-apoi șezù pe scaun. Mai aveà o jumătate de ceas până sp plece la gară.

„Uf! să-i fi luat dracul de papistaşi!” strigă deodată cu vocea groasă, adâncă, un cleric trun-chios, cu faţa pătratî, cu capul mare, aruncând briciul după cuptor.

O clipp toate briciurile rămaseră nemişcate.

„Iar te-ai tăiat, Veniamine?” întrebară deo-dată mai multe glasuri.

„De și-ar fi tăiat grumazii, cine-a iscodit mai întâiu tortura asta!” strigă cel numit Veniamin, și întoarse o față foarte neagră spre clerici. Sub bărbie aveà o dungă roșie de sânge.

„Te-ai rănit binișor”, zise Vasile Murășanu, care se apropiè zâmbind de Veniamin.

„Că m-am rănit! Ia să-mi spui tu, că te ții om învățat, pentru ce mama dracului atâta hâr-ștco-hârșteo? Nu-i seminar românesc? N-om purta noi bărbi și mustață ca toți popii?

— Să nu le placă fetelor de noi, Veniamine!” răspunse râzând Vasile.

„Și pentru ce să nu le placă, te rog? Nu ne vom însurà noi? Dacă papistașii nu se însoară și n-au motive să placă fetițelor, radă-se de trei ori pe zi, până își vor despoià pielea. Dar noi! Dar eu! Ei, s-o ia dracu de maimuțerie”, făcù el cu totul înfierbântat. „Cine-mi dă un briciu, da știi unu flacără, nu alta?” adause îndată cău-tând la cei din sală.

„Indată ți-l dau pe-al meu, Veniamine”, răs-punse un cleric subțirel, care abià aveà câțiva fulgi în loc de barbă. „Ți-am! spus să-ți comanzi un briciu dela Solingen, ăla nu te dă de min-ciună.

— Nu, dacă aș aveà și eu barba ta”, zise Veniamin.

Intr-adevăr, clericul acesta avea numai două-zeci și patru de ani, dar îi creștea într-o jumă-tate de zi o perie deasă, neagră și aspră, încât dacă din glumă își frecă barba de obrazul unui cleric, acela țipà ca mușcat de șarpe. De altfel erà negru la față, și aceasta îl mai scutiàà de tortura rasului zilnic. A doua zi însă trebuià să se săpuniască. Clericii așteptau cu plăcere clipa aceea, și râdeau cu lacrimi până ce Veniamin reușià să-și luciască pielea.

In sala de studii intrau mereu clerici.

„Servus!

— Sărbători fericite!

— Nu-ți uità de promisiune!

— Haida, hai!

— Un ou încondeiat de pe la voi să-mi a-duci!

— Grăbește, când îți spun: o să scăpăm trenul”

Vasile Murășanu se grăbi să-și ieie geaman-tanul. Dar când să iasă, vreo șase clerici a-duceau cu alai pe al șaptelea. Făceau o gălăgie asurzitoare și-l siliră să intre pe cel de-al șap-telea în sala de studiu.

„Uitați-vă la el, nenorocitul, priviți-l! Va fi silit să meargă acasă în reverandă. Trăiasca Petrișor!” strigau ei tropotind pe lângă clericul din mijlocul lor, care păreà foarte nenorocit.

Erà scurt, gros, prea gros pentru vârsta lui, cu obrajii mari și plini. Vesta dela costumul cel negru nu ș-o putù încheià decât cu mare silă în nasturele întâiu de deasupra, în jos trebuià să fie mai largă c-o palmă ca să-l cuprindă. El, disperat, îmbrăcase jacheta și cercă s-o încheie, ca să acopere vesta, dar la subsuori jacheta-i plesnì.

„Ia uitați-vă, măi, poate aveți ceva rezervă să mi se potriviască”, începù cu o voce de om desnădăjduit Petrișor. Fusese până acum, cu a-laiul după el, prin toate sălile de studiu, prin, toate dormitoarele, repețind mereu aceeaș ru-gare. Clericii râdeau, cercetau, aduceau veste, jachete mai uzate, dar nici una nu i se potrivià. Căutarî și cei de aici, dar toate-i fură prea strâmte.

Petrișor oftă și-și lăsă brațele moi dealungul trupului scurt şi rotund.

„O să-l lăsăm aici. O să-l proclamăm de vice-rector!” strigă un cleric din coridor bătând din pălmi.

„Astà nu-i semn rău”, zise Veniamin, care chiar în clipa aceea își ștersese obrazul ras proaspăt. Ăsta ne bate pe toți, calcă a protopop, de-acum!”

In larma șî în vălmășala ce nu se mai, curmă, Vasile Murășanu își luă geamantanul, ieșì în coridor, coborî scările și se apropie de bucătăria seminarului. Chemă un ficioraș, îi apăsă în palmă trei bani de câte douăzeci.

„Să mi-l duci până la gară, Pătruț”, îi zise vesel.

„Indată domnișorule”, răspunse zâmbind Pă-truț. „Mai am două, dar al dumitale e ușor. Numai decât!” adause, și se repezì pe scări.

Clericul ieșì în piață, trecù pe dinaintea celor patru prăvălii; în toate se vedeau clerici în civil, cari târguiau repede. Deodată își a-duse aminte că el nu cumpărase nimic pentru cei de acasă. Adevărat că banii abià-i ajungeau de drum, dar acum aveà celea treizeci de co-roane dela profesorul Marin. Nu se mai simțià umilit de darul acela, ci dimpotrivă îi păreà bine. Intră repede într-o prăvălie și după câ-teva minute, ieșì cu trei pachețele. Erà foarte agitat și pornì repede spre librărie. In prăvălia în care fusese, oricât erà de grăbit, băgă de seamă că, unii clerici cumpără lucruri cari nu puteau fi cinstite nici surorilor, nici frățiorilor mai mici de acasă. „Așa dar mai fac și alții așa”, își zise mângâiat și fericit că-și poate îm-plinì un gând care-l urmărià de mult. „Eu o să-i cumpăr o carte”, își zise holărit, apropiindu-se de librărie.

Cu săptămâni înainte se gândise să-i facă o mică surpriză domnișoarei Elenuța Rodean, când se va întoarce acasă de Paști. Dar fie că între zidurile seminarului gândul acesta îi părù prea cutezător, fie că se îndoia dacă se cuvine să-i facă vreun cadou, fără ca s-o supere, el nu se putu hotărî să-i cumpere nimic. Insă acum în civil și afară în libertate, văzând apoi că şi alţii fac lot așa, se hotărî repede, și ho-țărîlea aceasta îi umplu sufletul cu o bucurie adâncă. Abià-ì veni holărîrea aceasta și numai de știu și ce carte aveà să cumpere, deși mai înainte nu se gândise la ea. Intră în librărie și cerù un volum de nuvele, foarte cetit pe vre-mea aceea.

Cu ochii plini de lumină ieșì în strada, vo-lumul acela, cum îl ținea subsuoară, îi împrăștià o căldură dulce în tot trupul. Simți deodată că-i o carte deosebită, mai scumpă decât oricare alta pe care a atins-o până acum, îi păreà chiar că trebuie să o poarte cu o îngrijire deosebită. Mer-gând spre gară, mângâia din când în când co-perta cu sfială. Adevărat că, ieșind din librărie, simțì o ușoară mustrare, o neînsemnată învinuire ce și-o făceà. Dar acest glas depărtat, mai iubit ai seminarului decât al conșliinții lui, se topi în grabă, nu se mai auzì.

Acești clerici, ieri încă păreau departe de toată grija cea lumească, ascultau nemișcați, cu capetele plecate, liturghia, urmau diferitele cursuri, se plimbau liniștiți în lungile lor haine negre, prin gangurile reci. Azi furnicau pe tro-tuare, prin prăvălii, în drum spre gară, veseli, mândri de libertate și de tinerețe. Erau chiar mulți cari își duceau la răstimpuri mână la mustață. Nu erà nici un păcat în lot cc făceau acum, ci dimpotrivă toate micile lor ștrengării păreau mai mult cele din urmă flori, ale nevi-novăției de copil. Chiar bătrânul lor duhovnic, dacă i-ar fi văzut așà de veseli, nu le-ar fi luat-o m nume de rău. Știà și el că vieața nu se termină cu cei patru ani de seminar, ci că abià deaici încolo se începe. Totuș multe lucruri li se puteau permite în seminar. Aici trebuià să se stăruie mai mult asupra educaţiei lor preoţeşti, ca din tinerii aceştia să, cari să poată întări şi pe alţii. O, e foarte adevărat cp se muncià aici pentru luminarea laturii celei mai prețioase a sufletului omenesc, pentru formarea și în-tărirea acelei conștiințe superioare, care e baza oricărui caracter adevărat; pentru câștigarea a-celui razim moral, care nu prea obișnuește să se clatine, fiindcă purcede parcă din atingerea cu dumnezeirea. Dar din sufletul omenesc cresc atâtea simțiminte! Largi simpatii nehotărîte i-nundează dela o anumită vârstă sufletele cle-ricilor, ca ale oricăror tineri. Și pentru limpe-zirea, pentru îndreptarea într-o anume matcă a simpatiilor acestora, vieața de seminar nu poate face nimic, ori foarle puțin. Simțimintele acelea cari, vai, nu privesc de fel vieața cerească, ci aceea pământească, cresc și fără voia superiorilor, și ci n-au nici vreme nici chip ca să le reguleze, și singur din motivul numai, că sunt foarte deosebite, aproape câți tineri. Deci, pentru păstrarea uniformității, le interzic. Poate că uniformitatea aceasta în unele cazuri să fie primejdioasă. Sunt tineri cari se gândesc c-o anumită sfială la ceeace le este oprit, pentru cari interzicerea nu face decât să îmbrace într-o haină mai frumoasă lucrul la care se gândesc. Aceștia reușesc să stabilească o punte de tre-cere între vicața obișnuită de seminar și aceea pe care, dela o anumită vârstă, încep s-o viseze, reușesc să armonizeze sentimentele lor și do-rințele cu poruncile vii ale credinței. Aceștia sunt de obiceiu elevii cei mai buni, dar, în tot cazul, cei cari nu ajung decât foarte rar sub dojenile superiorilor.

Dar sunt și tineri pentru cari opreliștea e o ațâțare, cari se gândesc cu un fel de patimă la lucrul oprit și-l văd mai frumos și mai ales vrednic de dorit. Aceștia apoi nu prea pot sta-bilì o armonie între vieața de seminar și cea dorită de dânșii, ori cel puțin armonia mi o pot face statornică. Pedepsele din seminar îi ajung de obiceiu pe acești din urmă. Dar pentru su-periori e totuș foarte greu să-și Ifca o judecată definitivă asupra clericilor. De multe ori s-a dovedit că speranțele puse în cutare cleric bun nu s-au împlinit, pe când altul, dedat la trans-gresiuni în seminar, a ajuns un preot model.

Vasile Murășanu erà dintre clericii, cari reu-șiau să slabiliască armonia pomenită, fără însă ca să treacă la exagerări. Așa de pildă el nu se simți cu nimic vinovat pentru faptul că, îna-inte de vacanța Paștilor vreo patru săptămâni, nu și-a mai ras mustața! Că pentru ce nu și-o rădeà aveà conștiința curată, nu se puteà înșelă: să vadă ce impresie va face asupra doim-nișoarei Elenuța Rodean. Dar faptul acesta nu-l țineà de păcat, și nu se simțià vinovat chiar înșelând pe superiori, silindu-se să-și ascundă înaintea lor tuleele blonde. Cum se apropià de gară, își mângăià din când în când tuleele, și erà foarte mulțumit că încep să se înmoaie, căci în săptămânile dintâi erau aspre și în-țepau. Află pe Pălruț, îi mai dădù douăzeci de bani, își luă geamantanul și se apropie de ghișeul unde se cumpărau biletele. Erà înghe-suială mare, clericii se pierdeau în mulțimea celuilalt public. Vasile Murășanu se văzù în curând între două domnișoare cu pălării mari, negre, cu fețele albe și zâmbitoare. De-o jumă-late de an nu mai fusese în apropierea unei fete, decât dupăce cumpărase volumul de nu-vele. Atuncì, cu cartea subsuoară, simțise foarte, aproape pe Elenuța Rodean. Dar totuș nu erà vie lângă el, ca acestea două. El simțì cum se ro-şeşte deodată, cum i se aprinde obrazul, şi cercă să privească la capul chel al unui bătrân, care făceà mustrări aspre că s-a roşit aşa din bun senin şi îi păreà chiar că a păcătuit împotriva Elenuţei! A fost un adevărat sbucium pentru el până reuși să scape din îmbulzeală cu bi-letul în mână, și să alerge pe peron. Abià a ieșit în lume și lumea începeà să-l înădușe! Cu mișcări destul de ridicole se plimbà pe peron, cercând să se liniștiască, și fù fericit când simți că-i scade căldura din obraji. Întâlni colegi și începură să povestiască veseli, râzând. Unii mur-murau încet frânturi de cântece, bătând pe as-faltul peronului tacturi ușoare cu piciorul. Dar și Murășanu și alții nu puteau să nu arunce priviri fugare domnișoarelor cari se zăriau prin mulțime, ori treceau pe lângă ei. Pentru ochii clericilor aveau o atracție deosebită. Vasile Mu-rășanu observă numai decât felul lor de-a vorbì, clar, dulce, gâdilitor, cu lotul deosebit de-al ce-lorlalți călători, de-al cocoanelor chiar. Și, fără nici o sfială, își zise că-i place ciripitul acela. Erà doar așa de curat!

Bufnind pe nări, țișnind fuioare lungi de a-buri, trenul se oprì în urmă înaintea peronului. Câteva clipe nu se mai putù vedeà decât o mare învălmășeală de oameni și de geaman-tane. Spre nenorocul lui, Vasile Murășanu a-junse într-un vagon în care erau lot străini. Un loc mai erà liber, dar Vasile nu intră, ci rămase în coridorul vagonului. O clipă se gândì să se coboare, să cerceteze unde este vreun coleg de-al lui, dar nu se putù hotărî de teamă să nu scape trenul. El călătorise de foarte pu-țineori cu trenul,— când venià la școală și când se duceà acasă — și chiar drumurile acelea le făceà în răstimpuri destul de îndepărtate, așa că în el rămăsese mult din teama ce-o are ță-ranul față de monstrul negru.

Nici nu avù vreme să se gândiască mult, se auzì un fluerat prelung și trenul porni. Va-sile Murășanu avù o tresărire de adâncă bu-curie, de plăcere: mergeà acasă! Erà trecut de douăzeci și trei de ani, adeseori în ceasurile de studiu își făcuse planuri serioase, bărbă-tești — credeà el, — asupra viitorului, și totuș bucuria ce-o simțì acum erà copilărească u-şoară ca o alintare. Gara, casele dm oraș, stâlpii de telegraf, sburau în urma lui și el sunțià deacum deliciul apropiem de casa părintească! Căci în clipele dintâi el nu se gândise decât la ai lui, la părinți, la cele două surori mari, la frățiorul mai mic, la casa, la curtea, la gră-dina lor. Și la gândul ca le va revedeà în curând toate acestea, o căldură, o moleșire plă-cută i se răspândi în tot trupul, ca și când ar fi fost iarăș băiat de șase ani și ar adormì în mângăerile mamei, care-și poartă domol dege-tele prin părul lui.

Se apropie de-un geam deschis. Un nesfârșit covor verde, presărat pe alocuri cu floricele galbene, de podbeal, fugià în urma trenului în apropiere, se rotià în depărtări ceva mai mari. Numai puține arături proaspete înnegriau pe alocuri. Ca o împăcare se coborà lumina dulce din văzduhul albastru; în zare, departe, cerul se îmbrățișà cu pământul într-o ceață viorie..

Vasile Murășanu sorbà cu lăcomie aerul pri-măverii, mireasma pajiștii tinere, a pământului umezit de ploaie. Nu-i mai păreà rău că n-are nic un cunoscut în vagon. Cum privià minunile primăverii, îi lumină deodată un gând care-i umplù sufletul cu pace, c-un fel de fală, de am-biţie. „Iată, îi ziceà gândul acela, Dumnezeu pe care până acum te-ai silit să-l cunoşti din cărţi, s-a pus pe lucru, ca să-l poţi cunoaşte mai bineˮ. Toată învierea din natură îi păreà că-i anume făcută să-l întăriască şi mai mult în convingerile ce se aşează în sufletul său cu privire la rostul vieţii şi al lumii.

Din toate carierele, cea preoţească aşteaptă mai în grabă să ai atitudini bine definite în faţa vieţii.

Intre douăzeci şi douăzeci şi patru de ani, pe când alţi tineri poate sunt departe de tot ce se numește cugetare mai adâncă, clericul tre-buie să aibă o credință, un chip de-a vedeà și de-a pricepe vieața. Nu e ușor să-ți formezi o convingere adâncă chiar în anii când valurile înflorite ale tinereții bat mai cu putere, și nici, nu s-ar puteà spune că, cei mai iscusiți clerici, ar ieșì din seminar cu o asemenea convingere. Totuș sunt și tineri cari părăsesc seminarul a-dânc încredințați de adevărurile ce li s-au pro-pus, cu hotărîri nestrămutate în suflet. Oricât ar fi de strălucitoare lumina care se revarsă din idealurile veșnice la cari se închină, acele suflete tinere în unele clipe totuș simt povara cre-dinței lor holărîle. Nu ca și când n-ar fi ade-vărată, ci ca și când ar fi prea grea, le-ar cere prea mult pentru vârsta lor destul de fragedă încă. Ca și când ai voi să încununi cu diamante o viorică.

Când un astfel de tânăr se poate convinge de realitatea adevărurilor ce le crede nu numai din logica minții sale, din credințele altora, ci din nemijlocita priveliște a naturii, adevărurile acelea îi par cu mult mai calde, mai aproape de sufletul său, și dacă e sincer, trebuie să se bucure din toată inima.

Astfel se bucurà Vasile Murășanu privind prin geam. Călătorii ieșiau din vagon, treceau pe lângă el, vorbiau, râdeau, el nu auziă nimic. O fetiță de vreo cincisprezece ani, sveltă, cu ochii negri, cu nasul ridicat puțin, avù chiar curajul să vină până lângă el și să priviască pe sub brațul ce și-i țineà răzimat de geam. El nu o luă în seamă și drăculețul, întărîtată că nu reușește să-l scoată din visările lui pe tânărul, care aproape de-un ceas privià prin geam, se apropie în grabă iarăș de el și-i râse la ureche. Clericul tresărì, privì înapoi, dar nu văzù pe nime, și își scoase capul prin geamul deschis. Aveăà o singură dorință acum: să-l în-trebe profesorul Marin despre „urmele lui Dumnezeu în lumeˮ, cum numià bătrânul argumentele cosmogonice. Știu că i-ar dà un răspuns de să rămână d-l Marin cu gura căscată!

Trenul se oprì la o gară mică, aproape un canion. Dar, de când plecase din oraș, aici văzu Vasile Murășanu satul cel dintâi. Păreà un sat sărac, cu uliți strâmte, cu case mici, acoperite cu paie ori șindrilă. Dar, cât ce-i zărì, gândurile lui luară deodată alt drum. Ii venì în minte satul lor și cu el deodată îi veìi în minte domnișoara Elenuța Rodean, pe care aproape o ui-tase. „Da am s-o văd, își zise, poate îmi voiu și petrece cu ea la Paști; nesmintit însă îi voiu dà cartea”. Și acum începură să-i furnice prin cap deosebite chipuri cum ar puteà să-i pre-zinte volumul de nuvele. Nu se puteà hotărî nici pentru unul dintre multele planuri, pe cari i le recomandà mintea și închipuirea. Unul sin-gur, îl respinsese dela început: anume să carto-neze întâi volumul. S-ar puteà foarte ușor ca legătorul să nu i-l deà gata până va stà acasă. Pentru ceva se holărîse dela început: să scrie o dedicație pe pagina întâia a volumului. Dar ce să scrie, cum să-i zică? Să puie o maximă ori un vers, ori simplu „domnișoarei”, ori „dră-gălașei domnișoare”,— nu se putea hotărî!

In sfârșit va trebuì să fie mai cutezător de-aici încolo! Asta erà sigur. Mai are două luni, își ia diploma, parohii vacante, bune — căci se gândià nesmintit la una de clasa întâi, — vor fi de bună seamă la toamnă, și ar puteà deci în vara ce vine să se căsătoriască. Trebuie să se convingă odată despre simpatia fetei, despre învoirea domnului Rodean. Pân’ acum n-a putut pricepe nimic cu siguranță, nici mirare nu e, căci a fost aproape băiat! Dar deacum trebuie să se convingă, nu mai e vreme de așteptat. e simţià om matur, bărbat, care trebuie să-şi făuriască viitorul. Cum se gândià așa, avù chiar unele simțumnte de mânie pentru Elenuța, pen-tru notarul Rodean, că nu i-au dat să înțeleagă nimic cu siguranță până acum, și că, poate chiar în vacanța asta de Paști, nu-l vor lăsă să bănu-iască nimic. Alți colegi de-ai lui din anul al pa-trulea puteau vorbì cu siguranță de logodnă în August, de căsătoria din Octomvrie anul cu-rent: el nu puteà să le spună nimic!

Începù să se gândiască cu sfială, cu plăcere, la sat și la Elenuța, și sfârși printr-un fel de mânie, de revoltă împotriva ei și a părinților ei; adevărat că și revolta aceasta izvorà chiar din faptul că Vasile Murășanu țineà mult la fe-tița aceea. Gândurile și hotărîrilc ce-și luà erau jumătate de tânăr, jumătate de bărbat, și se încurcau mereu... Vai, erà adevărat că Elenuța Rodean erà avută, erà chiar prea avută pentru un cleric! Dar, în sfârșit, el încă va ajunge cu siguranță într-o parohie bună, poate peste câțiva ani să fie protopop, și la urma urmei notarul poate să nu-i dea zestre așa de mare! El, Vasile, se mulțumește și cu mai puțin, ba dacă ar fi chiar de lipsă, nu-i trebuie nici o zestre. Vor puteà ei trăì foarte bine și foarte fericiți și fără aurul notarului Rodean!

Deodată începù, așa din bun senin, să-l ju-dece foarte aspru pe notar, pentrucă erà avut. Începù să urască din tot sufletul baia de aur la care erà părtaș principal tatăl Elenuței, a-proape singurul proprietar. Ș-o închipuì repede ca o gură de iad, ca un dușman, care se pune curmeziș în calea fericirii lui. Și are vreun merit notarul că s-a îmbogățit? N-are! Peste orișicine poate da un astfel de noroc. Și peste el, clericul Vasile Murășanu.

Nu mai admirà acum frumusețile primăverii, nu se mai gândià la argumentele cosmogonice, pentru existența lui Dumnezeu; descoperià pie-deci tot mai grele în apropierea lui de Ele-nuța Rodean. Își aduse aminte că una din fe-tele notarului erà măritată de doi ani după un doctor la oraș, că alte două sunt logodite de prin Faur — după cât știà — cu doi avocați tineri. Işi aminti că între oaspeții cari cercetau familia notarului n-a zârit niciodată vreun preot, ori vreun cleric între tinerii cari făceau curte domnişoarelor. Gândurile lui deveniau tot mai tot mai grele, tot mai serioase. Ce folos că frățietatea, egalitatea între oameni e proclamată de atâtea veacuri de legea lui Hristos, că e vestită cu căl-dură de atâția mari gânditori, dacă averea pune atâtea stăvili între oameni! In Văleni chiar, baia de aur „Arhanghelii” n-a săpat prăpăstii îngrozi-toare între oameni, între intelectualii deacolo? Tatăl său, popa Murășanu, fiindcă nu-i societar la baia aceea, nu-i socotit numai ca a cincia roată la car? Chiar țăranii nu salută cu mai mult respect pe notarul Rodean, decât pe popa? Poate să dee și peste el un noroc ca și peste tatăl Elenuței! Dar popa Murășanu, de șapte-sprezece ani, cum nu s-a întâlnit cu un astfel de noroc? Nu, averile mari nu sunt rânduite decât pentru puțini oameni. Clericul ar fi voit să se convingă că sunt rânduite spre pierzarea acelor oameni, dar se gândià la belșugul în care trăià familia notarului, și vodeà că baia aceea de aur „Arhanghelii” deocamdată numai pe el îl apasă, pe el îl face nenorocit.

Trenul aleagă în goană nebună, şesul se strâmtà tot mai mult, dealuri se înălţau tot mai dese, mai înainte deoparte şi de alta. La o gară mai mare, Vasile Murăşanu se coborî, schimbă trenul şi la şapte seara ajunse în oraşul X, unde trebuià să rămână peste noapte. Se cobotrî pu-ţin mai liniştit, îşi ziceà că Elenuţa nu se va gândì niciodată că avrea ei ar puteà să sape o prăpastie între ea şi el. Ea e curată, nevino-vată, vînturile ambiţiei nu s-au apropiat încă de sufletul său. Clericul încercà să se convingă că Elenuţa nici nu seamînă cu celeaialte surori, că e modestă, prea modestă chiar, şi că la urma urmelor s-ar putea căsători și fără învoirea pă-rinților. El se apropià aproape fericit de birtul unde aveà să rămână peste noapte, când deo-dată simțì că-l înneacă un fum, un miros înnă-dușitor. Cunoșteà mirosul acesta. Se opri o clipă, și văzù fumul întunecat și gros înălțându-se în columne lungi din multele urloaie ale fabricelor, cari topiau materii minerale. Baia „Arhanghelii” îi apărù deodată și mai amenințătoare, ca și când l-ar pândi din întunerec, și Vasile Mură-șanu intră cu inima strânsă în birt. Se opri o clipă lângă ușe, și deodată simți o dorință a-dâncă de-a se întoarce la seminar. Nu mai șimțì nici o plăcere să meargă acasă.

II

Când intră Vasile Murășanu în birt, în jurul; meselor rotunde ospătau cu mâncare, și bău-tură mulți oameni. Erà o sală pătrată, destul de afumată. Vița de vie, ce decorà păreții, abia se mai cunoștea. Un om înalt, ridicându-și mâna, ar fi ajuns la tavan. O singură lampă, suspen-dată, lumină deosebitele fețe aplecate asupra-farfuriilor. Crâșmarul, un om mijlociu, chel, pântecos, se apropià când de o masă când de alta, și c-o voce aspră, răgușită, întrebà pe oas-peți ce mai poftesc. Cu aceeaș voce de țițină ne-unsă strigă, privind pe o ușe deschisă:

„Domnișoară! O friptură de purcel! Un litru de vin! Două halbe.

— Vineee!” se auzià din depărtare.

Și domnișoara, o femeie voluminoasă, palidă, cu nas încovoiat de semită, apăreà îndată cu farfurii, cu băuturi.

Crâșmarul se apropie de clericul Murășanu, care se așezase într-un colț, la o m-asă liberă, până acum. Il cunoșteà de mult, căci de când Vasile umblà la școală se oprià aici în fiecare an de două-trei ori. Dar acum birtașul părù că nu-l cunoaştey

„Ce pofteşti dumneata?” îl întrebă indiferent.

— O cameră pentru noapte.

— Este este, dar pană atunci ceva de gus-tare vin bere? Poftești și o friptură de vițel?”

Vasile Murășanu băgă de seamă numai decât, că domnul Ilie nu-l cunoaște. Îi fù foarte mul-țumitor pentru neatenția asta.

„Da, o halbă, te rog, și pe urmă cina, friptura de vițel

— Domnișoară! O halbă pentru dumnealui și o friptură de vițel”, strigă domnul Ilie spre ușa deschisă.

Peste puțin Vasile Murășanu sorbià din halbă, își răsuci apoi o țigară și ascultà la doi țărani cari se așezară la o masă aproape de el. Birtul acesta aveà o singură sală pentru oaspeți, și se puteau vedeà adeseori la aceeaș masă preoți, ad-vocați, țărani, meseriași. Cei doi țărani vorbiau încet, aproape șoptind, închinând mereu din pă-hăruțe

„De”, zise unul, „dacă nu-i noroc, nu-i și pace. Eu dela Șiretenie am cheltuit două sute de zloți și am muncit în rând cu băeșii. S-a..isprăvit! La „Corbul”, la „Balta neagră” nu mai este aur! Am să încerc acum la „Trei sfinți!”

— „Cheltuieşti degeaba”, zise celalalt. „Eu în băile dela noi, nu mai cred. De cinci ani de când tot cercăm ne-am fi putut cuminți. Aurul s-a tras în munții din Văleni. Prost am fost că n-am crezut ce-mi spusese acum trei ani Vasile Roşca.De-l credeam, îmi rămâneau în pungă o mie de zloți.

— Ei, băeşii nu totodeuna pricep ce spune vâlva băilor”, zise cel dintâi. „Dacă ne-am fi luat după Vasile Roşca, azi trebuià să fim mutaţi cu satul în Văleni. Totuş nu putem zice că n-ar fi picat şi pe la noi câte un chilogram două.

— Atâta e puţin prietine, și, de-mi vei crede mie, va fi tot mai puțin. Cât despre mine, eu sunt hotărît! Indată ce trec sărbătorile Paștilor mă duc la Văleni.

— Ca băieș cu plată la zi?

— De ce nu? Despre „Arhanghelii” deacolo se povestesc adevărate minuni. Sunt încredințat cu totul, că lot ce mi-a spus Vasile Roșca e ade-vărat. Să vezi numai, nu se poate înșelà cineva așa de tare. Venià Vasile Roșca ud și flămând în puterea nopții dela „Corbul”. Venià ca omul, năcăjit, cu capul frânt în piept. Deodată vede că opaițul din mână nu-i mai luminează. Se o-prește, privește înfricoșat în sus: o flacără u-riașă trecea peste munți ș-un glas strigà din fla-cără: „Norocul Vălenilor, norocul Vălenilorˮ. Și pe lângă glasul ăsta mare se auziau încă multe, cari păreau că fierb, și nu se puteà pricepe ce spun. Dar Vasile a rămas stâlp de piatră și a văzut cum flacăra s-a coborît pe muntele Co-răbiuța, unde e baia „Arhanghelii”. Dacă ai fi cuminte, m-ai ascultà”...

Cei doi țărani își apropiară scaunele, își a-propiară fețele, nerase de săptămâni, și înce-pură să șoptiască.

Un sloiu de ghiață se așeză pe inima cleri-cului Vasile Murășanu; din sloiul acela îi străbateau trupul lungi fiori de frig. Lăsă mâncarea aproape neatinsă și se ridică, voind să treacă în cameră să se culce, să fie singur. Dar în clipa aceea crâșmarul îl observă, bătù din pătmi, se apropie zâmbind de el.

„Dumneata erai? Ptii, nici nu te-arn cunoscut! Cum nu mi-a dat prin cap, că e Luni în săptă-mâna mare și se încep vacanțele de Paști? Ii strânse cu putere mâna; îl făcù să șadă din nou la masă, aduse o jumiătate de vin.

„Căruța noastră a fost de curând pe-aici?” întrebă în silă Vasile, care nu fù deloc mulțumit, că l-a recunoscut crâșmarul.

„N-a fost. Dar mâine dimineață va fi aici cu siguranţă. L-ai avizat pe părintele?

— L-am avizat, dar poate vor fi drumurile rele. Alte dăți erà totdeauna de cu seara aici.

— Poate sa sosiască încă! E abià la nouă”, zise repede domnul Ilie. „Dar nu e nici o supă-rare, dacă nu vine! E aici trăsura domnului notar Rodean.

— E aici?” întreba Vasile, pălind și mai tare.

„O, aproape în fiecare săptămână! Multă, a-lergare, multă zoală pe cai! Dar fie, că i se plă-tește!” Crâșmarul se apropie mai tare de cleric și-l întrebă încet.

„Aș vrea să știu chiar din gura dumilalc: sun-teți societari la „Arhanghelii?”

— „Nu suntem”, zise aproape desnădăjduit Va-sile Murășanu, că numele acesta îl urmărește prctulindenea.

„Am deci eu dreptate”, spuse ceva mai tare birtașul, privind la masa din fund unde patru inși jucau cărți: „Dar e pagubă, adause îndată cu vocea scăzută, e mare pagubă! Acolo e aur mult acum. E o nebunie ce-i acolo!

— Mai mult ca în iarnă?” întrebă abià auzit Vasile.

Cei doi ţărani încetară deodată din șoptit, își dădură capetele înapoi și ascultară.

„In iarnă n-a fost nimic! Acum e adevărată minune; taie în aur ca-n mămăligă. Păcat că nu-i părtaş parintele! Acum odată știu că l-ar fi văzut Dumnezeu! Notarul Rodean nu mai ştie unde să-şi adune bogăţiile. Pe dumneata nu te-a avizat nime?”

Birtaşul îl privi cercetător; lui Murăşanu îi păru că face o aluzie, o aluzie la domnoşoara Elenuţa: ce-l puţin ea-l va fi avizat! Şi începù să urască deodată din tot sufletul pe omul a-cesta chel, a cărui voce îi cărţăià mereu în u-rechi ca o ţintă neunsă.

„Nu ştiu nimiczi”, se el rece.

— Așa dar e adevărat, că familiile dumnea-voastră nu sunt în relații de prietenie, că pen-tru aceea n-a putut ajunge părintele părtaș la „Arhanghelii”? Chelul îl sfredelià cu privirea, în care ardea nerăbdarea.

— Tata niciodată n-a umblat să ajungă so-cietar la baia aceea”,răspunse cudesgust clericul.

— Se poate, se poate”, zise repede, satisfăcut parcă birlașul. „Dar n-ar fi rău să încerce. Cu o vorbă bună, domnul Rodean... ce mai știi... poate i-ar da și dumnealui o parte — poate...

— Of! făcu scârbit clericul și privi în lături

— Ei, dumneata ești tânăr, dumneata ai capul plin de iluzii! Dumneata crezi, că așa ceva ar fi cu neputință! Dar în vieață câte nu se în-tâmplă, câte nu trebuie să se întâmple. Vorba e să știi prinde momentul. Iată eu aș fi gata... aș fi aplicat... să-i fac orice servicii notarului, dacă m-ar luà societar. E o avere uriașă acolo, tinere.

— Trăim noi și cu mai puțin, trăim din cc ne dă Dumnezeu, domnule Ștefănescu”, zise Vasile Murășanu și se ridică foarte întunecat dela masă.

— Păcatele mele!” făcù desnădăjduit crâș-marul, „nu zic eu că pierim! Dar n-ar fi permis ca astfel de bucături să ne scape din gură. Trăim și noi, dar tutuș ce deosebire! Iacă, amețim um-blând după trebi, facem umbră pământului. Ce-i vieața noastră pe lângă a notarului Rodean, de pildă? Știi unde s-a dus azi dimineață? La Viena, să-și aducă fata.

— Fata?” întrebă repede Vasile, simțind, că începe să-i vâjâie capul.

— Așa-i că te miri?” făcu satisfăcut Ștrfă-nescu, deschizând o gură largă de pește.

— Care... domnișoară? bâlbăi Vasile.

— Ei, d-apoi domnișoara Elenuța, cea mai mică. A petrecut iarna întreagă în Viena, în-tr-un institut foarte renumit. „Arhanghelii” știu că i-or scuturà acestei păsăruici o zestre fru-moasă.

Vasile Murășanu eși, fără să-i mai spună o vorbă fără să fi gustat din vin şi trecù în camera unde aveà să doarmă. In urma iui cei doi țărani zâmbiră, se priviră cu înțehes, și cioc-nind sorbiră păhărelele.

Crâșmarul Ștefănescu îi observă, se apropie de ei.

„Domnișorul e din Vălciîi? întrebă unul.

— Da, e feciorul părintelui deacolo, ai popii. Murășanu. Am tot auzit că popa cu notarul nu se au bine în Văleni, dar acum cred. Și e păcat, părintele e un om foarte cumsecade și are familie grea. Două fete de măritat. S-ar fi căzut să aibă și ele o zestre dela „Arhanghelii”.

— E adevărat, dar, că-i aur n^ult acolo de trei săptămâni?” întrebă cu privirile aprinse celă-lalt țăran.

— Notarul nu merge atâta pentru fată la Viena. ci mai mult ca să schimbe acolo aurul. Se zice că se plătește cu mult mai bine”, răspunse birtașul. Apoi după o gândire:

— Ia să-mi spuneți, pentru ce nu mergeți dumneavoastră acolo să btăiți?”

Cei doi țărani se priviră, zâmbiră cu înțeles, apoi unul răspunse:

„Nu-i lipsă de băeşi străini. Sunt destui în văleni

— Of, dar o zi poate că tot aţi puteà munci. Şi o zi e mult!” zise Ştefănescu, privind cu lă-comie în depărtări, ca şi când ar vedea aurul de la „Arhanghelii”. El se depărtă de masa ce-lor doi, legănându-se pe picioarele scurte şi groase ca doi butuci.

Cei doi ţărani nu mai vorbiră. Crâşmarul le gâci gândul; ei se hotărîseră să se facă luntre şi punte, şi să poată munci cel puţin o jumătate de zi la „Arhanghelii”. Tăceau acum surprinşi, înfricoşaţi de taina lor descoperită. Peste pu-țină vreme se ridicară și se slrccucană în noaptea rece.

Vasile Murășanu se lasă frânt pe pat. Ne-desbrăcat stăteà întins, ținându-și manile reci pe fruntea înfierbântată. Capul îi vuià mereu și începu să-l doară cumplit. Nici un gând lim-pede nu-i veni la început, îi revenià mereu în imaginația aprinsă flacăra aceea uriașă de care vorbise țăranul acela, și-i păreà uneori că-i aude și glasul: „Norocul Vălenilor, norocul Văleni-lor”. Apoi alte închipuiri i se amestecau, alun-gându-se mereu. Văzù seminarul, pe profesorul Marin, auzi înjurând pe clericul cel negru, care se tăiase cu briciul. Nu-și puteà da seama ce se petrece cu dânsul. Când începù să se mai liniș-tiască, băgă de scamă că lumânarea arsese pe jumătate. Cercă să se ridice, s-o sufle, dar simți o durere adâncă în toate încheieturile. Sc lăsă iar pe perină, și se simți deodată foarte desnă-dăjduit. Acum știà că toată durerea lui izvorà din vestea că Elenuța fusese o iarnă întreagă la Viena și că el nu știuse nimic. Simți o revoltă a-dâncă împotriva părinților, a surorilor că nu l-au avizat, că nu i-au scris nici un șir, împotriva Elenuței că nu i-a scris o singură ilustrată... Deodată îi veni întrebarea aceasta: Dar când ți-a mai scris ție Elenuța? Ca și când s-ar trezi dintr-un somn adânc, privi la întrebarea aceasta, pe care păreà că o vede scrisă pe o foaie albă de hârtie înaintea sa. Când mi-a mai scris? își zise el înfiorat; și tot el își răspunse: Niciodată!. Și acum, întâiaoară în vieață, începù să judece așezat, cumpănind totul, cumpănindu-și limpede simțimintele. Ii părù acum că de pe dânsul cade o haină ușoară, și rămâne în el ceva ce nu se va clădi niciodată. Ii plăreà că copilăria se de-părtase dela el pentru totdeauna.

Pentru ce să-l fi avizat părinții ori surorile? Știa cineva că el se gândește la Elenuța? S-a spo-vedit el vreodată cel puțin surorilor? Ori din purtările lui ar fi putut pricepe cineva că i sim-palică domnișoara aceea? Iată cât a fost el de copil! Nime nu știà ce gânduri îl bat, și aştepta să fie avizat că pe Elenuța adus-o notarul la Vien.a Dar ea știa ceva? Oricât se gândi, Vasile Murășanu nu-şi putù aduce aminte de nici o vorbă,privire sau purtare, din care Elenuța să știe ce-i în sufletul lui. Și ce era în sufletul lui? Dintr-o ochire fulgerătoare, clericul înțelesese că erà o lume întreagă, dar până acum nu fă-cuse nimic, ca alții să poată descoperi lumea aceea! Ințelese și simți cum i se aprinde obrazul de rușine! Altfel trebuià s-o iubiască!

Cu o claritate uimitoare, i se arătau icoane din trecut. Întâlnirile din sat în vacanțele de vară, pân,ă fusese elev, nu însemnară mult. Iși ridicà pălăria, domnișoarele celea mari înclinau din cap, fetița cea de doisprezece ani râdeà, săltând ușor pe lângă ele, în haina de zăpadă. N-a știut niciodată din ce motive, dar ai popii nu mergeau la notar, ai notarului nu veniau la ai popii. Nici nu s-a gândit, în anii de elev, că nu ar trebui să se întâmple așa ci altfel. El, pe-alunci, aveà o singură grije: școala și certificatele, iar acasă să ajute la fân, la otavă, la secere. Ii păreà chiar că domnișoa-rele notarului sunt niște străine în sat.

In anul al doilea de seminar, mergând odată la plimbare cu ceilalți clerici, în rânduri de câte doi, văzù că se apropie de ei un șir lung de costume cenuşii înainte erau fetițe mici, apoi tot mai înalte. Cam pe la mijlocul şirului zări p fata cunoscută, îşi ridică pălăria.

„O cunoşti?” îl întrebă clericul de lângă el.

„Mi se pare că-i fata notarului de la noi”, răs-punse Vasile, şi inima începù să-i bată cu putere.

„Numai ţi se pare? Se poate asta?”

Dar a mai văzut-o încă de tero ori. A salutat-o şi fetiţa i-a zâmbit. De atunci s-a început visul lui de fericire. In vacanța următoare, a întâlnit-o odată singură pe stradă. Venià dela prăvălie pe umeri cu o năframă cafenie. Trăgeà un vânt rece dela miazănoapte. O salută și voi să treacă, îl amețiau bătăile inimii, dar fetiţa, acum de cincisprezece ani, îl opri.

„Nu-ți pare curios, domnule Murășanu, că suntem dintr-un sat și abià ne cunoaștem?”

El nu răspunse.

„Pe anul viitor ai puteà să-mi faci câte-o vizită în internat. E permis”. Ii zâmbi și se de-părtă. Dar în anul viitor, și în acesta, Elenuța nu mai veni în orașul unde își făceà Vasile se-minarul. Notarul Rodean o purtà, aproape în fiecare an, tot la alte școli.

Abià ar face câteva ceasuri, dacă ar adunà toate minutele cât a vorbit cu domnișoara Ele-nuța. Și chiar atunci vorbiau despre lucruri așa de indiferente! Nebun a fost că-și țineà ochii mereu plecați în pământ! Poate fetița aceea ar fi voit să-i vadă, poate el ar fi descoperit ceva în privirile ei. El o cunoșteà mai mult după voce, după vocea aceea dulce, clară, pe care ar fi cunoscut-o între mii de glasuri. Ii păreà că fetița aceea vorbește deosebit de mlădios când erà în apropierea lui, și, vai, lui îi erà destul atâta.

Ce copil a fost! Mereu revenià la convingerea aceasta și nu-și puteà iertà că fusese așa de nesocotit, că nu-i dăduse Elenuței un semn despre simpatia lui! Adevărat că în vacanțele de vară cercà de multeori să se apropie de ea; adecă mai mult aveà dorința aceasta, căci în-drăzneala îi lipsià. Dar Elenuța va fi putut în-țelege dorința aceasta? Cum s-o înțeleagă, vă-zându-l mereu în depărtări mari de dânsa? El a fost așa de neprevăzător, așa de mărginit, încât se mulțumi cu simțimintele sale și nu s-a mai interesat și de-ale fetei. Cu cât o iubià mai mult, o credeà tot mai cu siguranță a lui. In gând se şi logodise, se căsătorise chiar cu Ele-nuța, și trăiau amândoi undeva departe într-o parohie buna.

Ce prostie!

Inundându-l mereu lumina ce i-o coborisc în suflet fetiţa aceea, trăise Într-o lume de închi-puiri, care, vai, poate n-o să se realizeze nici-odată.

Acum, venind în vacanta de Paști făcuse o ultimă prostie: îi cumpărase volumul de nu-vele! Și se gândise să-i scrie și o dedicație. Dar cine-l puteà asigurà că d-șoara Elenuța va fi bucuroasă de darul acela, că-l va primi? Și chiar să-l primiască, are el vreun drept să-i scrie un șir pe pagina întâi?

Un gând chinuitor izvorî acum din întune-rec: poate alt tânăr e stăpân pe inima Ele-nuței!. Prin câte orașe a trăit, nu va li putut în-tâlni pe cineva, care să-i placă și care să nu fie așa de nedibaciu ca Vasile? Nu s-ar puteà ca chiar notarul Rodean să-i fi ales pe cineva, cu poziție, frumos, avut? Avut! Aceasta erà ca-litatea cea mai înfricoșată a unui tânăr pentru Vasile Murășanu. Nedeslușit simți că chiar avu-ția notarului Rodean e ceeace l-a umplut de sfialp și nehotărîre la apropierea lui de Ele-nuţa! Baia „Arhanghelii” îi veni în minte mai amenințătoare ca totdeauna.

Şi simţi deodată că ureşte din tot sufletul acel izvor de aur, pe cei doi ţărani cari o pomeni-seră, pe birtaşul Ştefănescu care o lăudase, chiar drumul acesta spre casă, şi pe toţi oamenii de pe aici, cari păreau infectaţi de setea de aur.

Abia în zori putù să aţipească, şi în somnul scurt i se arătă flacăra aceea uriaşă, pe care o văzuse băieşul Vasile Roşca; acum aveà pro-porţii înfiorătoare îmbrăcà cerul întreg, um-pleà văzduhul, se coborà pe pământ aprinzând pădurile. Se trezi asudat, înfiorat, la şapte când auzi o ciocănitură în uşă.

III.

Sluga popii Murășanu sosi în curiea birtului cu noaptea ’n cap. Deshămă călușeii de munte, îi duse în grajd, le puse otava în iesle, și arun-cundu-le pe spinare două țoale vărgate cu roșu, ieși în curte. În liniștea adâncă se auziau numai sforăiturile cailor din grajd, și în răstimpuri horcăitul vizitiilor cari dormiau în trăsuri, învă-luiți în bunzi blănuite. Sluga Ierotei își săltă pe umerii largi cojocul mițos și, șezând în căruț, începù să-și răsuciască o țigară. Nopțile de April erau foarte răcoroase la munte. Lui Ierotei nu-i erà frig, și dupăce stânse capătul de țigară ar fi voit să ațipiască puțin, dar nu putù, Se mișcà mereu în cojoc, și abia așteptà să se reverse de ziuă. Adăpà în zori, caii, le măi puse în iesle restul de otavă, și îndată ce zări o slujnică, deschizând o fereastră dela bucătăria birtului, îi strigă:

„Auzi, tu hăi, tu scumpele, s-au sculat domnii?”

Slujnica nu-i răspunse, ci-și retrase numai decât capul buhos, fața umflată de somn. Dar în curând aceeaș fată se coborî în curte să des-chidă cotrețele păsărilor.

„S-au sculat domnii, tu vecină?” o întrebă din nou Ierotei.

„Prostule! zise slujnica mânioasă, nu s-or sculà cu noaptea ’n cap!

— Dar un păhărel de rachiu aș puteà să capăt?

— Nici domnișoara nu s-a sculat” răspunse fata dând drumul păsărilor, cari umplură numai de-cât curtea, cârăind, alungându-se, începând să râcăe prin resturile de nutrețe de sub trăsuri.

„Mi-ai puteà aduce tu un păhărel de rachiu? Nu-l poftesc deageaba”, zise Ierotei.

Slujnica îl privi mânioasă și nu-i răspunse. Ii păreà foarte cutezător ca omul acesta, trecut de patruzeci de ani, cu fața brăzdată de pârâiașe adânci, cu mustața surie, să-i vorbiască așa.

Nu le mânia, zise Ierotei, dacă nu poți, bine, o să aștept până se va sculà domnișoara. Dar mi-ai puteà spune: domnișorul nost a sosit?

— Care domnișor?” întrebă slujnica încrun-tându-și sprâncenele...

— Domnul tiolog ficiorul popii din Văleni”, răspunse Ierotei. „După el am venit”.

Fata îl privi deodată cu multă curiozitate.

„Din Văleni ești dumneata”? îl întrebă repede.

— Ba bine că nu! Dar io-te”. zise Ierotei, ză-rind o trăsură cunoscută, „asta parcă ar fi a no-tarului dela noi”.

— Da, e a domnului Rodean. E adevărat că a tăiat săptămâna asta douăzeci de chilograme de aur?

— Cine?

— Domnul notar.

— El nu, dar băieșii dumnisale”, zise cu con-vingere Ierotei.

— Sluga domnului Rodean de ieri dimineață nu s-a mai mişcat din crâșma dela „Trei stejari”.

— Hm! făcù Ierotei cu desnădejde. Ala poate!

— Așa dar e adevărat? întrebă slujnica a-propiindu-se mai tare de el.

— Ce să fie adevărat?

— Cî din aurul acela i-a venit şi slugii o parte burtică?

— Cine umblă cu mierea şi să nu-şi lingă degetele? întrebă Ierotei abătut

Fata oftă şi porni spre scări. Se gândi cu ciudă că nu dăduse nici un crezământ slugii no-tarului. Ieri la ojină o trimisese domnul Ştefă-nescu, birtaşul, să-l caute pe „ticălosul ală”, care îşi uitase toatî ziua de cai. Ea îl aflase, după multă alergare, în crâşma dela „Trei stejari”. Sluga îţi petreceà cu doi lăutari. Cât ce-o văzù o prinse în braţe, o strânse cu putere şi-i zise: „Lasă caii dracului. Vino lângă mine. Facem o petrecanie de...” Și-i arătă o pungă plină. Ce proastă a fost că n-a rămas! Putea să aibă azi câțiva galbini din punga aceea. Deodată se opri înaintea scărilor și se întoarse spre Ierotei.

„N-ai lucrat și dumneata pe la „Arhanghelii?” îl întrebă repede.

— Nu, cu nu!” răspunse c-o voce desnădăj-duită sluga. „Eu nu mă pricep la băit, altfel n-aș sluji eu pe la popa”.

Fata se învârti repede într-un călcâi și dis-părù în birt.

Mai târziu se sculă și domnișoara. Ierotei își băù rachiul, pe care-l poftià de atâta vreme.

„Domnișorul din Văleni s-a sculat?” întrebă el pe chelnerița, care păreà foarte indispusă.

— Incă nu, răspunse ca scurt.

— Te rog să-l trezești; avem drum' lung și greu până acasă”.

Dar domnișoara nu-l luà în seamă. Abia pe la șapte îi împlini rugarea domnul Ștcfănescu.

Vasilc Murășanu desluși eu mare silă unde se aflà. Sări din pat și văzù abia acum! că dur-mise îmbrăcat. Se spălă repede, își luă geaman-tanul, și ieșind zări pe Ierotei în curte. De patru ani erà Ierotei slugă la popa. Nu fusese căsătorit niciodată, nici nu erà din Văleni. Lui Vasile nu i-a fost niciodată simpatic omul a-cesta moale, încet în mișcări, puțin cam tăntă-nit de cap și teleleu. De multeori se mirà înaintea părintelui, cum de-l mai ține. Vedeà cum Ierotei, când erà mai arzătoare munca, se îm-bolnăveà, ori tândălià, încurcând măi mult de-cât ajutând.

„Ce vreai, îi răspundeà popa, dacă nu-l țin pe el rămân fără slugă. Ficiorii deaici din sat nu vin. Băile-i ademenesc pe toți”.

Și astfel părintele Murășanu erà silit să-și a-mărească zilele cu Ierotei. De altfel nu erà om rău. Aveà o singură patimă: rachiul, dar măi mult îl gustà, nu beà să se îmbete. Și aveà o în-suşire foarte rară: n-ar fi furat ceva dela stă-pâni pentru toate bunurile din lume.

Cât ce-l zări pe Vasile Murășanu, își ridică pă-lăria, îi dădù „Bună dimineața, domnișor” și părù foarte vesel.

„Acasă sunt bine, Ierotei?” îl întrebă cleri-cul, uitându-se la surâsul larg de pe fața slugii. Aveà o față pe care nu se potrivià surâsul; nou-rașul de lumină, între brazdele adânci ale obra-jilor, păreà o batjocură.

— Bine, domnişor, sunt toți bine. Părintele mi-a poruncit să-ți spun să te învălui bine pe drum. Pe la noi e încă frig.

— Caii sunt hodiniți, Ierotei?

— Mâncați și adăpați, cu hamurile în spi-nare, numai să pornim.

— Bine. Îndată sunt gata și cu. Vezi și-ți cerce un păhărel”.

Sluga rânji de bucurie, arătându-și dinții lăți, gălbinii.

Peste o jumătate de ceas, căruța popii din Văleni durăi peste podețul dinaintea curții bir-tului, și apucă pe drumul neted și umed. Ierotei își aprinsese o țigară groasă, de foi, și colbăià necurmat, Fumul vânăt, pișcător; sburà luat în pale mici de vânt.

„De-aia-mi place mie şigara goasă la drum. O aprinzi aici şi ţine până-n Deleni”, zise Ie-rotei, întorcându-şi peste umărt faţa brăzdată şi arîtându-ţi dinţii puternici. Erà foarte mulţu-mitor lui Vasile şi pentru rachiu şi pentru ţi-gări.

Căruţa alergà cotind mereu pe uliţele strâmtese. Pe alocuri drumul erà pardosit de piatră de râu, cu mici bolovani. Pe-aici căruța se sguduià cumplit şi făceà o larmă asurzitoare din roți, din lesele de nuele

Prăvăliile erau deschise de curând şi ucenici sprinteni se isbeau pe-o clipă în uşi. Nu prea erau cumpărători în ceasurile de dimineaţă. Ca-sele c-un cat, cu două, dispărură în curând, rămaseră în urmă, și ulița pe care alergau a-cum caii erà aproape o uliță de sat. Chiar în cap, o crâșmă erà plină de muncitori, de ță-rani cari veniau în oraș.

Adevărat că erà răcoroasă dimineața asta de April! Clericul se ascunse mai bine în largul palton de iarnă lucrat de croitorul seminarului.

Oricât îi erà de nesimpatic sluga Ierotei, el simți că se liniștește îndată ce-l zări. După ce se sui în căruța lor, după ce se acoperi cu țoale aduse de-acasă, el se liniști deplin, se sim-țià în siguranță. Începù să simtă iarăși bucuria apropierii de casă, îi părea chiar că ’ntr-un anumit fel îi și simte pe cei de-acasă. Părinții, surorile, păreau că-l mângăe de departe. La fru-moasele slujbe din săptămâna patimilor va cânta în strană, iar a doua zi de Paști va spune în biserică cea dintâi pre-dică a lui. Da, o aveà pre-gătită de trei săptămâni, o știà pe dinafară, o repetase cu glas mare, cu gesturi, de multeori prin coridorul întunecos al seminarului. Are să fie o predică strașnică asta! Simțià chiar o bu-curie ciudată, gândindu-se că va spune o pre-dică mai frumoasă decum obicinuiește tatăl său să spună. Vor ascultà oamenii ca sfinții, vor rămâneà mirați la sfârșit şi ieșind din biserică își vor zice:

„Ce popă scump o să iese din domnișorul Vasile”.

Căluții alergau în trap, săltându-și coama lungă și aspră. Livezi largi fugiau în urma că-ruței, se rotiau domol în depărtări; jurul întreg erà pace și liniște, numai căruța făcea un sgo-mot necurmat, sunând a lemn uscat, a verigi de fier. Nu mai erà nici nouă, nici de curând reparată, căruța popii din Văleni. Durăilul ei răsunà în pădurile ce începeau să se iviască înainte, ca o cădere necurmată de ape.

Lui Vasile îi plăceà vuetul acesta sec, căci începuse să-şi repeteze în gând predica. Se emo-ţionà însă în grabă şi spuneà cuvintele destul de tare, în vreme ce simţià și gesturile ce trebuià sp le facă. De atâteaori a auzit în semininar a-ceastă poruncă de căpetenie: „Preotul să nu se gândească niciodată la el, când propovăduește cuvântul Domnului. Nu predică să-şi arete ta-lentul, ci să învețe și să îndrepteze pe alții”. Vai, dar erà o poruncă prea grea pentru un cleric tânăr. Vasile Murășanu gustà înainte plăcerile succesului. Erà întâia lui vorbire către popor îi cine ar puteà să spună că ’n cel dintâi debut oratoric nu s-a admirat pe sine însuși?

Simțindu-și părinții, casa lor aproape, con-vingându-se că ’n el sălășlueșle o forță nu de toate zilele, după cum puteà vedeà din avântul cu care își repetase predica, Vasile Murășanu simțià cum îi crește o nouă putere în suflet. Cu-tezà acum să se gândiască liniștit și la visul lui, și la baia „Arhanghelii”, și la notarul Rodean și chiar la Elenuța. Începù numai decât să-și țină o lecție însuflețită de filozofie foarte opti-mistă. Se convingeà cu mare ușurință că ade-vărata valoare a unui om nu stă în avere, nici în poziția socială ce-o ocupă, ci în el însuși. Cât prețuesc cunoștințele, cultura, lupta noastră, pentru ideal, atâta suntem. Poate, mai ales, cât prețuesc simțimintele noastre. Și, după cât se simţia acum, tot fondul lui suflelesc nu erà dispreţuit. Dimpotrivă! Se simțià gata să se mă-soare cu ori şi cine, cu atât mai mult cu notarul Rodean, faţă de care, de altfel, simţià o repul-siune instinctivă, chir când erà în dispoziția cea mai bună.

Vedeà deci mai puâin îngrozitoare prăpastia ce-o săpase între el şi Elenuţa baia „Arhan-ghelii”. Şi se puteà foarte uţor se puteà, ca ţi popa Murăşanu să afle aur la vr-una din băile mai mici unde erà părtaş. Şi tot aşà de uşor se puteà ca în „Arhanghelii” să se gate aurul, cum s-a întâmplat în atâtea alte băi. Da, roata noro-cului se schimbă așa de des!

Trecù un lung răstimp până ce Vasile Mu-rășanu se trezi din contemplările lui luminoase. Soarele se ridicase binișoir și nu mai erà frig. Clericul își lepădă paltonul de iarnă. Dar sluga băgă de scamă, își întoarse capul peste umăr și-i zise:

„Nu-l desbrăcà! Intrăm numai decât în pă-dure. Părintele mi-a spus să te îmbraci bine, să nu răcești.

— N-ai teamă. Ierotei. sfântul soare-i pe ră-zoare”, răspunse Vasile c-o bucurie copilărească.

Văzduhul erà senin, limpede ca lacrima. și ochiul de argint al soarelui râdeâ din înnăl-țimi amestccându-și în toată clipa perdelele ju-căușe, subțiri și fine. Dar, în față, pădurea se tot apropia, valea se strimta mereu și deodată se simți un miros tare, aspru, de umezeală, de ver-deață și de umbră, mirosul de primăvară al pădurilor. Drumul de țară intră în pădurea de fagi, și începù deodată să urce. Ierotei sări de pe capră, și, la o cărui tură, opri călușeii.

„Să mai răsufle, domnișorule, să-și iee duh, săracii”. Pășind larg, legănat, trecù înaintea ca-ilor, îi trase de urechiile păroase, lungi, și nu-mai decât călușeii își scuturară trupurile în-tr-un resunător picurat de clopoței.

„Eu deacum merg pe lângă cai, zise iar Ie-rotei, dar dumneata să-ți iei haina cca groasă. Răsuflul pădurilor e umed”, adause, fluerând cailor.

Căruța porni, în pasul cailor acum, și clericul se convinse repede că Ierotei spusese adevărul, îmbrăcă din nou paltonul. Adieri răcoroase se prelingeau și deoparte și de alta din pădure ca niște ape subțiri nevăzute. Ca niște columne albe, rotunde, puternice, se înălțau fagii bătrâni pe coastele țepise de amândouă părțile drumului. Creștetul lor se zărià departe în înălțimi; erau fagi apropae depepţi ca brazii, fară crengi, numai deasupra o coroană puternică. Soarele ie lu-mina creștetele, pe alocuri lumina puneà pete mari, albe și mai în jos pe trunchiu, dar dru-mul erà umbrit și umed. Călușeii vânjoși pășeau mărunt și repede, în răstimpuri sforâiau pe nări, aburii deși începură să se desprindă dm trupu-rile lor. Clericul sări din căruță

Ei dumneata puteai să rămâi, zise Ierotei.

— E bine pe jos, Ierotei, se mai demorțesc oa-sele.

— Asta încă e adevărat, domnișorule. E și frumos pe drumul ăsta. Pagubă că sunt urcușuri așà de grele.

— Vor duce ei cumva căruța goală până în Deleni”, zise Vasile.

— Caii noștri? Oho, de ei nu mă doare pe mine capul. Dar zic când trec pe-aici care în-cărcate cu povară. Ce chin pe bieții boi, numai ei și Dumnezeu știu.

— Ce să facem, Ierotei. dacă n-avem drum de fer?

— Cu drăcii de elea nici nu m-aş încurcà eu! Dar creștinul să-și aducă aminte că și dobito-cul are-un suflet. Să nu pună prea multă po-vară. Insă neguțătorii n-au nici o durere pentru bieteşe vite". Ierotei spuse cuvintele aceste cu multă durere, ca şi când ar vorbi de-o mare ticăloșie omenească.

Vasile erà vesel, se simţià uşor, aerul par-fumat cu răsuflul pădurii îi umpleà pieptul ca o băutură întăritoare.

"Să aibă şi vitele suflet, Ioroteo?" îl întrebă zâmbind.

Sluga se opri o clip, îl privi stăruitor şi poruncind din nou cu paşii legaţi, începù:

"Cum să n-aibă, Doamne Sfinte, cum să n-aibă! D-apoi n-ai auzit dumneata nicodată cum mu-gește vaca, cum rage viţelul, n-ai văzut cum se gudură cânele când îşi vede stăpânul? Fac aşa pentrucă au și ele un suflet, domnișorule Va-sile. Numai două dobitoace cred eu că n-au su-flet”. El tăcù, își scoase din șerpar o cărțulie toată flendere, și dupăce o privi puțin, o puse înapoi.

„Cari dobitoace?” întrebă clericul.

— Porcul și bivolul”, răspunse fără șovăire Ie-rotei.

— Porcul și bivolul?

— Așa. Porcul mâncă, mâncă, mâncă! Bivo-lul se uită prost cu ochii lui. Gândești că-s niște găluște de glod, ochii bivolului”.

Vasile Murășanu râse din toată inima. Că-ruța hodorogià puțin, cum mergeau caii la pas, și râsul clericului răsună până departe în pă-duri.

Ierotei nu mai zise nimic. Mergeà cu capul plecat, numai câteodată își ridică ochii și privià pădurea de fag. Tăceà și Vasile și înaintà cu plăcere pe drumul pielos. Paserile ciripiau pe creștetele fagilor, vr-o mierlă fluerà în vr-un luminiș.

Merseră mult așa, sluga înainte, stăpânul cel tânăr în urma lui, când deodată Ierotei se în-toarse și arătă clericului o față desnădăjduită.

„O vezi?” întrebă el și porni din nou.

Vasile Murășanu se apropie de slugă, mergeà alăturea de ei.

„Ce să văd?

— Pădurea asta! oftă Ierotei.

— Și ce-i cu ea?” întrebă clericul.

Dar oricât s-a chinuit să scoată o vorbă noul din gura slugii, a fost în zadar, și Vasile Mură-șanu încercà să ghiciască ce-a vrut să spună Ierptei. Il văzù că se apropie măi tare de cai și din când în când îi mângăià, îi hetezià cu palmă lui aspră pie șolduri. Pădurea creșteà în jurul lor tot mai puternică, tot măi uriașă. Nu se mai zăriau decât câteodată luminișuri, pete vinete de cer deasasupra. Creștetele, coroanele se atingeau, dar jos păduiea erà rară, până departe se vedeau columnele acelea albe, tucii prăpăstioase, cari pe alocuri păreau înșiruite ca niște enorme făclii. Coastele muntelui, cu cât urcau erau tot mai prăpăstioase, dar pădurea albă de fagi păreà că împrumută o siguranță neclintită acelor povârnișuri primejdioase. Pace și încredere adâncă se strecură din sânul co-drului puternic, neclintit, bătrân. Cum mergeà pe cărărușa pletoasă, care șerpuià alăturea cu drumul de țară, clericul își aduse aminte că, de câteori venià cu sufletul sbuciumat de-acasă, după vacanța de vară, la începutul anului școlar, se liniștià, se împăcà cu soarta, trecând prin pă-durea aceasta. Totdeauna i-a fost grea despăr-țirea, totdeauna cu apropierea lui întâi Septem-vrie simțià o răceală, o repulsiune instinctivă față de școală, și elev mare, într-a șaptea și ’n a opta clasă de gimnaziu, nu-și puteà stăpâni lacrimile, spre rușinea lui, când sărutà mâna părinților. Tot drumul până în pădurea asta se simțià nenorocit, ca și când ar fi dus la locul de pierzare. Tăceà, și-și îngreunà sufletul cu suspine. Numai când intrà în pădurea asta, de care se mirà mereu, neînțelegând pentru ce simțià cum se liniștește încet-încet, cum i se răresc suspinele, cum i se limpezesc gândurile, cum i cresc hotărîrile în suflet. Deși nu erà aici, sub umbra vreştetelor înalte, decât liniște, pace, mai ales, tăcere, totuş Vasile Murășanu avea impre-sia de câteori treceà pe drumul ăsta, că bea din-tr-un plin de viaţă şi de putere. Impresia Iaceasta îl urmărià tot drumul până la școală, chiar zile întregi. El ştia acum de mult că, din Văleni până în oraşul în care îi făceà educația, aveà să se adape nesmintit din izvorul acela mininat. Ii păreà de multeori că la mijlocul drumului îl aşteaptă un pritin nevăzut, care-i dă voinţă şi putere. Nu-şi puteà da seama cum se face svhimbarea aceea în el, atât ştià că intrând în umbra și mireasma pădurii, privià cu ochii mari neclintiți, aproape hipnotizați, al-bele, înaltele columne, cari vâjăiau încet din cooroanele depărtate. Dar când drumul se lu-mina, el se simțià alt om și-i veniau surâsuri pe buze și în inimă cântece.

Când venià acasă, drumul coborà în serpen-tine largi, ca niște cingători uriașe, și nu țineà mai mult de-o jumătate de ceas. Nici nu-și puteà da seama cum treceà timpul: n-ar fi știut nici-odată să spună de-a ținut drumul prin pădure un ceas, ori zece.

Nu încercà aceleași simțeminte însă când se reîntorceà dela școală acasă. Atunci sufletul îi erà plin de lumină, săltà pe lângă cai, culegeà flori cu miros tare, aspru, de pe marginea dru-mului. Ori că nu aveà lipsă de nici o mângăere acum, ori că nu luă în scamă pe acel prietin ne-văzut, care-l așteptà în fiecare an în acelaș loc.

Vasile Murășanu, gândindu-se la toate acestea, simți o dragoste adâncă, o recunoștință față de pădurea asta, decât care mai frumoasă nu vă-zuse niciodată. Fagi cu coaja albă și lucie, a-proape ca mesleacănii, el nu mai întâlnise în-tr-alte păduri și nici așa de drepți și așa de înalți. O privià cu duioșie, nesimțind oboseala urcușurilor, deși venià de mult pe jos acum. „Cum trec anii! se gândià clericul. Iată mai am două luni și termin cu școala, am isprăvit ocu drumurile. Unde voiu fi peste un an, peste doi?” Deși nu-i plăcuse școala, cu toate că fusese în toate clasele student de frunte, simțià o vagă părere de rău că acum e pe sfârșite cu vieața de student. Poate nici nu-i păreà rău după vieața asta, ci după anii cari nu se vor mai întoarce niciodată.

Căruța coti, intră într-o nouă serpentină, când înapoia lor se auzi deodată: „Cu-cu, cu-cu, cu-cu”. Ierotei se opri, stăt și Vasile.

„Il aud întâiaoară în anul acesta, domnișorule, zise sluga.

— Și eu, răspunse Vasile.

— Ne cântă ’n dos, ăsta nu e semn bun”, zise iar foarte convins, Ierotei. Opri îndată caii, cer-cetă cu deamănuntul căruța. Clericul privià în direcția de unde cânta cucul. Erau sus acum, aproape de creștetul muntelui, și în jos se în-tindeà ca o nesfârșită pânză vineție, lucie, care se boltià pe alocuri și iarăș se încovoia. Pânza asta o formau creștetele fagilor înmuguriți, în cari se reflectà lumina limpede a soarelui de primăvară.

„Din partea căruței cred că nu putem păți nimic, spuse Ierotei dupăce o cercetă la toate încheieturile, la roate, cuiele din osii.

— Ce să pățim? întrebă surprins doricul, care nici nu băgă de seamă ce făcuse sluga.

— Ne-a cântat cucul în dos, explică Ierotei, ăsta nu-i semn bun. Am gândit să nu pățim ceva pe drum. Dar la căruță nu e stricat nimic. El îndeamnă cu glas domol caii, și porniră.

— De-acum eșim lă lumină, zise iar sluga. Paserea puteà să tacă!

— Dar nu e nimic, Ierotei, zise Văsile, iac’ o vorbă rămasă între oameni.

— O vorbă cu temei, domnișorule. Eu spun ce știu Dumneata-l știi pe Gheorghe Tunsu?

— Il știu.

— N-acum pe ăla nu-l vei mai vedeà.

— A murit?

— L-a omorît baia dela „Arhanghelii”, răs-punse Ierotei c-o ușoară tremurare în glas.

— Când l-a omorît? întrebă Vasile înfiorat puțin de numele apesta.

— Vor fi trei săptăinâni.

— Dar bine, pe-atunci nu cântase cucul zise Vasile cercând să zâmbiască

— Nu, dar anul trecut, când l-a auzit mai întâi, i-a cântat în dos. Va fi fost pe vremea asta. N-a trecut anul și l-a înghițit pământul.

— Omul poate muri în toată clipa, zise cleri-cul. Vieața noastră e în mâna Celui de sus.

— Adevărat, șopti Ierotei, făcându-și cruce și lăsând să se audă un „Doamne” preluag. El crezù că Vasile întărește cele spuse de el.

— „Arhanghelii” omoară mulți oameni, în-cepu sluga. Băieșii spun c-or da de aur tot mai mult pentru asta. Dar eu zic că nu-i semn bun.

— Au mai fost omorîți și alții? întrebă Va-sile, simțind cum tristeța i se așeză pe suflet ca o pânză subțire.

— Dela Anul nou, Gheorghe Tunsu e al trei-lea. El a căzut în vârtej, că este un vârtej de parcă le cobori în iad. Pe Bumbea și pe Ilieși i-a sfărîmiat pușcăturile cu danamită, O venit comisie ș-a zis comisia să nu mai lucreze în vârtej, da’ parcă notarului îi pasă de comisie!

— Au oamenii piatră de măcinat în primă-vara asta? întrebă clericul.

— Este, este, este destulă. Numai noi nu suntem cu noroc. Părintele nu-și mai ține păr-țile pe la băi. O zis că le mai dă si dracului”.

Vasile Murășanu tăcù. Se gândi că ’ntr-adevăr tatăl său n-are noroc la aur. Foarte puțin, e tot ce-a câștigai, pe când plăți a dat destule.

Ajunseră în Deleni. Erau numiai câteva case de cărbunari aici pe creasta muntelui; casele se țineau de comuna Văleni. Căruța se opri, se răsuflară călușeii, apoi slugă și stăpân se urcară și caii porniră în trap mărunt la vale. Căruța începù să răspândiască iarăș până de-parte sgomotul, larma aceea de lemn uscat ce se izbește, se cutremură. Pădurile umpleau dea-lurile vecine, dar acum erau păduri de brad, cari luminau metalic, de-un verde întunecat. Drumul însă treceà tot mai departe de păduri, erà mai uscat și mai strâmt. Pe culmi, prin ra-riști de păduri, se zăriau cele dintâi case din Văleni. Case cu fundamentul înalt de piatră zi-dită în lut sau var, închegate din bârne de brad; cu coridoare strâmte în cari suiau scări ţepişe. Coperişul la toate erà din șindile. Cele mai bă-trâne păreau în depărtare cu totul negre, ca niște pete mari de întunerec, altele aveau păreţii roşcați, ca blana unor capre, după cum lemnul de brad erà mai vechiu în zid, ori de mai pu-țină vreme. La început se zăriau rare, apoi tot mai dese, După vreo jumătate de ceas, caii por-niră la stânga pe-o cale îngustă presărată cu bolovani.

Indată, deoparte a drumului, se și începeà o uliță a Vălenilor. Patru case una lângă alta, toate din bârne de brad, una singură tencuită şi pe dinafară și văruită. Apoi drumul șerpuià iar printre fânațe, și după vreun sfert de ceas se iviau alte case înșirate la marginea drumu-lui. Ca în orice sat de munte casele din Văleni erau aruncate ca din praștie, unde și unde, și astfel satul erà foarle lung, resfirat pe vale în sus într-o depărtare de cinci-șașe kilometri încă. Pe lângă drum își rostogolià apele tulburi, al-burii, ca și când ar conține o mare cantitate de cretă topită, o vale largă și repede. Luncile din jurul drumului se tot strâmtau, strivite parcă de dealurile prăpăstioase, cari se tot apropiau, părând pe alocuri că închid orice trecere. Păduri mari de rad durmiau pe coastele lor.

De când apucară pe calea aceasta prost în-grijită, pe care căruța popii Murășanu hurducà necurmat, clericul Vasile auzi larma tipică a Vălenilor, acel „toc-toc, toc-toc-toc-toc”, împre-ună c-un huet ciudat, larma pe care o făceau „șteampunleˮ, piuăle de pisat piatră auriferă. Larma aceasta o prindeau pădurile, o repetau, și nu se prea puteà cunoaște de unde vine. Piuăle erau aşezate aproape de valea aceà al-burie a cărei apa groasă, tulbure, învârtià roțile, căzând din scocuri largi de brad, ca niște jilipuri mai mici. La fiecare piuă apa erà condusă din vale pe canale, la unele din depărtări destul de mari, ca să fie căderea apei puternică. Ro-țile aveau dimensiunile celor dela mori măi mici; sulul gros erà împănat cu măsele de lemn, cari rotindu-se, ridicau în fiecare clipă câte-uu maiu greu, din cele patru, șase, nouă ori douăspre-zece, în vreme ce în fiecare clipă lăsă câte unul să izbiască în piuă afundă căptușită cu blane tari, în care se vărsă piatra auriferă, sfărmată de ciocane. In paralelogramul acela, pe scocuri subțiri, se conduceau din jilipuri vine de apă. Fiecare maiu aveà țintuit în capătul inferior, c-un cerc de fier, câte-o uriașă măsea de cre-mene. Înaintea piuei terenul erà închis cu scân-duri groase. Troaca aceea în formă de paralelo-gram aveà câteva găuri, prin cari se scurgeà necurmat zeamà alburie, care apoi se închegăà, scurgându-se apa, în spațiul acela închis. Zeamă de-aceasta împroșcă iarăș de câteori izbiau în piuă măselele. In spațiul închis cirul tot creștea, se tot închegà, și sbiciuindu-se rămâneà un nisip foarte fin. Il prindeau pentrucă să-l spele, să-l aleagă din nou ca să nu 'ducă în vale firele de aur ce le mai ascundea. Il spălau pe petece de pănură, așezate anume într-un scoc aplecat, în care se conduceà o șuviță de apă din jilip ori din canal. Aurul cel mai mult rămâneă însă pe fundul piuei. De aci erà scos cu îngrijire și spălat apoi din nou, clătit mai bine zis, într ’un vas aproape triunghiular; tot așa se prindeau și lirele de aur, cari se opriau în pănurile din scoc. Se muiau într-un vas cu apă, se storceau bine, apoi, dupăce se așezà conținutul, apa din vas o vărsau pe încetul. Toată operația aceastà, destul de migăloasă, se bazà pe principiul, că ce-i mai greu se duce la fund, sau că rămâne înapoi, cum se ’ntâmplà în vasul cel triunghiu-lar, care n-are decât un nume străin. Pulberea de aur erà uscată apoi în tipsii la loc, ori erà prinsă cu mercur. De-aici încolo erà ușor: în Văleni erau destui cari schimbau numai decât aurul, dar nici fopitorile crariale nu erau de-parte.

Piuăle acestea făceau ziua-noaptea o larmă neîntreruptă. Mai ales unde casele erau mai a-lăturate și piuăle mai dese.

Clericul Murășanu cunoșteà bine acel „toc-toc”, și toată munca migăloasă a alegerii au-rului. Adevărat că tatăl său nu aveà piuă, dar totuș măcinase de multeori pe la alții, căci unele se puteau luà și cu chirie.

Vuelul acesta cunoscut nu-i plăcù, îl indis-puse, poate unde-i aduse iar aminte de baia „Ar-hanghelii”, ori poate pentrucă tatăl său nu avu-sese nici un câștig din toată ocupația asta, care îmbogățià pe mulți. Piuăle cari se auziau până acum nu se puteau zări, căci erau umbrite de arini deși, cari ccreștcau de zeci de ani pe țăr-murul văii.

Insă nu peste mult casele erau mai dese, deo-parte și de alta a drumului, și el putu să vadă sclipind în soarele primăverii spițele străluci-toare ale roților, auzi izbiturile ciocanelor cari mărunțiau piatra, văzù furnicând în toate păr-țile prin curți, pe.sub șoproane, bărbați, femei, copii, cu vestmintele murdărite de apa aceea glo-doasă, cu pălăriile pline de pete albe.

Pe drum întâlniră tot mai multe care încăr-cate cu piatră auri-feră. Boii trăgeau din greu în-lugurile lucii. Unii oameni începură să-i dce binețe clericului.

Erà pici o parte mai concentrată de sat; erà și un birt, care gemeà de lume, şi fierbeà de cân-tece de chiote. Caii mergeau la pas.

„O să vie vremi grele peste noi, domnişorˮ, zise sluga Ionotei, întorcându-şi capul peste umăr şi el cpdăroştea biciului sure birt. „In săptămâna patimilor nu se cade!

— Vir fi sosit acum dela baie, Ierotei, și vor fi flămânzi și setoși”, zise clericul.

— Nu, domnișorule, n-au sosit dela nici o baie. Pe ăștia pe toți i-am văzul petrecându-și aci și azi noapte, când am trecut cu căruța. De Joi dela amiazi își petrec. Ii știu eu sunt toți băieși dela „Arhanghelii”. Adică, zic și eu așa! Dar mai mult sunt hoți decât băieși, mai mult fură decât muncesc.

— Ii rămâne și notarului destul, bade Ierotei. Ori ți-e milă de dumnealui?

— Mi-e milă mie numai de sfânta dreptate. Ei, dacă muncesc, capătă bani, mulți bani, zise Ierolei.

In clipa asta în ușa birtului se ivi un om mij-lociu de stat uscat ca o scândură, îmbrăcat în pantaloni și fără vestă. Purtà o cămașe vărgată cu verde. De pe treapta din urmă părù că-l îm-pinge cineva, și se rostogoli de două ori, până ce în urmă reuși să-și țină echilibrul întins pe burtă, ca o broască.

„Asta e domnul „agheunt”, scriitorul din can-celarie, zise cu satisfacție Ierotei. A venit până pe-aici să adune zăloage pentru dare. E de două zile în crâșma asta.

— N-a ajuns în loc rău, zise clericul, privind cu desgust la cel care cercà în zadar să se ridice.

— Zic eu, că o să vină bălaia lui Dumnezeu pesle noi.

— Dă-le biciu, Ienotei, s-ajungem odată”, zise lepede Vasile, văzând că mulți se adunară în jurul celui căzut, și că unii privesc după căruță

Ienotei le dădù zadarnic biciu cailor, căci un bărbat voirnic alergà mâncând pământul în urma căruței, și-i ajunse îndată.

Omul se țineà de leasa căruțului, și pașià cu pași largi alăturea. Limba i se încurcà nu prea puteà spune nimic deslușit; Vasile, mai mult din privirile ochilor, înțelese ce voește. Il cuno-șteà pe Român, erà un fin de-al popii.

„Las bădie-Anton, altădată, accum nu, acum, sunt grăbit zise Vasile.

— Se po-po-poate! Un păhar. Nu-numai un pahar. Vin bun!” bâlbăi Românul.

Ajunseră lângă căruță alți trei, doi cu' câte-o-sticlă de-un litru de vin, unul cu o halbă de bere.

Erau toți beți-morți, dar se vedeà că se silesc și vorbiască cinstit, cât se poale de cinstit cu feciorul popii, pe care-l recunoscuseră a și ei de departe. Clericul fù scârbit de beția lor, de fețele-palide de nesomn, de ochii roșii, dar fù și mân-gâiat pentru dragostea ce voiau să-i arate. Luă halba de bere și o bău.

„Ș-un păhar de vin, zise cu silă unul.

— Nu mai pot. Vă rog acum să mă lăsați. Altădată bucuros”, zise Vasile.

Căruța apucă înainte; cei patru se prinseră de după cap, și începură să cânte:

Să trăiască! Să trăiască! Să trăiască 'ntru mulți ani!

Peste o jumătate de ceas Vasile Murășanu ajunse acasă.

IV.

Vălenii e un sat cu aproape două mii de su-flete, reslățit dealungul văii pe o întindere jde șapte kilometri. Strâmtorat între munți, pe va-lea îngustă nu se putea vedeà întreg nici de-pe munții din apropiere, căci valea cotià ne-cuimat, și la fiecare cotitură păreà că închide drumul îniainte. Pâlcuri de case cu învălișul de-șindrilă, se zăriau ici și colo. Înaintând pe vale, cerul se vedeà numai deasupra creștetului, ca o pânză albastră lungă, dar îngustă. Orizontul erà mai larg numai în jurul bisericii. Aici se formase un fel de basen, un șes mai larg; co-borând pe două văi se întâlniau aici două parăiașe, Vălişoara și Pârâul caprei, două și-voaie subțiri de munte, cari însă aveau cădere destul de mare, ca sâ învârtă roțile dela piue. In jurul bisericii erau grămădite vreo patruzeci de case. Mulți dintre cei cari locuiau aici se numărau între Truntașii satului. Spre răsărit se deschidea zare mai largă, numai în fund, de-semnând o curbă uriașă, întunecată pe cer, se înălța muntele Vlădenilor, ca o enormă spinare încovoiată. Păduri bătrâne de fâg și brad îne-griau pe coastele lui. Erà aici punctul cel mai înalt din Văleni, aproape de o mie patru suie de metri. Primăvara, culmea muntelui împădu-rită cu fagi rămâneà neagră până târziu. Frunza erà încheiată aici abià la patru săptămâni după sf. Gheorghe. Spre apus și miazănoapte se gră-mădiau într-un lanț nesfârșit dealuri țepișe, cari spre vârf se rotunjiau, părând uriașe fun-duri de căldări. Spre miazăzi munții erau puțin mai departe, valea erà mai largă; aici erau fâna-țele Vălenilor.

Pe unele coaste, și mai aproape, și mai de-parte de sat, pădurile erau pustiite, numai tu-fișuri sărace se înălțau dintre marile grămezi de stânci sfărâmate. Coastele acestea erau aco-perite cu bucăți mari de piatră sură, gălbeniă, înegrită de vânturi și ploi, după cum erà scoasă; mai de mult sau mai de curând, din băi. Pe-alocuri grămezile de piatră păreau zidite c-o anumită simetrie. Căsuțe cât niște cuiburi se ză-riau unde și unde împrăștiate printre pietrile risipite, și,oameni furnicau pe sus ca niște pi-tici. Detunături înfundate se auziau în răstim-puri din măruntaele munților. Aceleași grămezi de piatră și aceeași muncitori se puteau întâlni aproape pe toate coastele din munții Vălenilor. Pe unele locuri ocnele erau mai rari, pe alocuri însă erau aproape una într-alta. Guri rotunde, negre, răsuflau mereu răcoarea umedă, pe care o trimeteau necurmat măruntaele întunecate ale pământului sfredelit. Dar cele mai multe ocne erau acoperite de brazi nu se puteau zări din sat. Altele iarăș erau departe, cale de-un ceas, de trei, dela biserică.

Pământul se lucrà în Văleni în măsură neîn-semnată. Locurile reci de munte abia produ-ceau grâu de primăvara1, ovăz. Porumb numai prin grădini sămănau oamenii.

Numai preotul și alte câteva familii purtau economie mai mare. In schimb fânațe erau destule, nutrețe se făceau minunate. Un fân ca strămătura și aromat. Câteo păreche de boi roșeați ieșià aproape din fiecare curte. Boi în-desați, dar iuți, ageri de picior, cu coarne mici ascuțite. Animalele acestea erau aproape veșnic în jug, iarna-vara. Piatră auriferă erà din belșug la băi și oamenii se siliau să nu aibă un strop de repaus piuăle.

Aproape nu erà casă, lângă care să nu fie piuă și grămezi mari de piatră mărunțită de ciocane. Șapte-opt săptămâni peste iarnă piuăle amuțiau înțepenite în sloiuri de ghiață. Când iernile erau însă mai domoale, odihna lor nu țineà mai mult de-o lună.

Locuitorii din Văleni erau aproape toți băicși. De vreo zece ani, de când erà aur destul în băi, ei se deprinseseră să cumpere cu bani gata până și zarzavaturile și puii de găină. Părăsind eco-nomia câmpului păreà că ș-au pierdut orice gust de-a ținea o grădină cu verdețuri, prăşi paseri pe lângă casă. Grăunțe făină, porc de Crăciun, miel de Paști, toate se cumpărau din piaţă. Şi n-a fost totdeauna aș. Mai demult, cu toată saracia pământului muntos, sătenii să-mănau grâu de primăvară, săcară, țineau vite, oi. Cei mai mulți, îndată ce se desprimăvărà ie-şiau la munte cu tot avutul; pe moșia lor aveau colibe, ocule. Pentru gunoi vitele pământul, fânaţele, şi tot adunau toamna în coșuri cât le erà destul pe-un an. Dar pe-atunci băile erau slabe. Abià se lucrà mai cu femeiu în patru. La celealalte mai mult scurmau, decât tăiau în stâncă.

De vreo zece ani însă aurul se ivi și într-o baie și nlr-alta, sătenii cercară în tot mai multe băi părăsite, și cu încetul economia fù dată ui-tării. Colibele, ocoalele de pe munte se dărăpă-nară, isbite de vânturi, putrezite de ploi, și aș-teptau să fie refăcute cine știe peste câți ani. Că le va veni iarăș vremea lor, spuneau mulţi bătrâni din sat, căci în Văleni se cam perândau aceste două epoci: a aurului și a economici. Mai fuseseră timpuri când băile erau îmbelșugate, de pildă când zidiră biserica, mare, frumoasă ca o mănăstire, și iar urmiară anii când trebuiau să-și dreagă plugurile. Aurul se ascundeà deodată băieșii îl căutau până ce măi aveau parale, apoi, când mai rămâneau numai cu casa, se apucau de economie. Erau, ce-i dreptul, destui cari ple-cau la băi străine, mai ales în timpurile mai nouă, dar mai de mult, spun bătrânii, că nici un băieș din Văleni, nu-și părăsià satul. Erau și de acela cari iarna munciau în băi, vara la economic.

De vreo zece ani Vălenilor le mersese vestea departe. Niciodată mai înainte nu se găsise în băile din Văleni aur așa de mult ca acum. Cei mai mulți nici nu mai credeau că se va isprăvi vreodată. Cisme de lac la bărbați, năfrămi de mătasă la femei, erau lucruri de toate zilele în Văleni.

Aproape de biserică erà casa parohială, o casă pătrată, grea, bătrână, dar încă foarte bine con-servată. Înaintea ferestrelor erà grădiniță de flori, iar în dosul casei grădină largă pentru zarzavaturi. Preoteasa nu cumpărà nici un fir de morcov ori vreo căpățînă de ceapă. Popa credeà că astfel va da o pildă și femeilor din sat, cări părăsiseră cu totul grădinăritul. Dar femeile nu voiau să priceapă.

De cealaltă parte a bisericii, spre răsărit, cam o jumătate de kilometru dela curba parohială, se înălță o casă c-un cat, drăguță, cochetă, ca o vilă, zidită de curnâd. Aveà ferestre mari, cu geamuri largi, luminoase, cari din trei părți pri-viau dealurile împădurite. Erà locuința notaru-lui trecut la pensie, Iosif Rodean. In curtea lui largă piuăle băteau necurmat vara-iarna, căci erau închise bine, ferite de ger. Intre locuința lui și casa parohială, cam la jumătatea drumu-lui, erà primăria. Cele patru prăvălii de căpe-tenie din Văleni încă erau aici în apropierea celor trei case mai însemnate din sat. Dintre prăvălii, trei aveau și licență de crâșmărit.

Cum se apropiau Paștile, piuălc băteau asur-zitor pretutindenea. Bărbați, femei, copii, furni-cau în toate părțile, pe drum, prin curți, pe sub șoproane. Alegătorii de aur stăteau frânți de șale spălând, clătărind. Care încărcate cu piatră cârțăiau pe drum. Femei gătite că ele sărbătoare intrau în prăvălii, târguiau, râdeau mulțumite, fericite. ieșiau vesele cu traistele sau dăsagii plini. Erau femei voinice, cu mânilc și fețele albe, cai Ia doamne. Iile albe ca zăpada fluturau în vânt, luminau în lumina primăverii. Câte două, mai multe, se întâlniau, se opriau, povestiau spionându-și mereu îmbrăcămintea.

„Să grăbești, dragă, făina cea fină e pe is-prăvite.

— O, tu ai și copt colacii?

— Stafide? Stafide încă nu-s. Dar pe mâne aduce.

— Voi mai aveți de măcinat?

— Cât spui? Un front? Noi unul și jumătate.

— Tu te-ai spovedit? Uf! și popa ăsta!”

Acestea şi alte fânturi de conversații se pu-teau auzi la tot pasul, unde se întâlniau mai multe femei.

Pe cât erau ele de chichite, pe atât de înglo-dați erau baieșii cari se zăriau când pe-o uliță când pe alta, ori pe cărărușele dealurilor, ve-nind dela baie. Atât mai aveau de muncit: până în Joia măre la prânz. Apoi, până după sărbă-tori, munca contenià. Ei veniau înfrânți de greaua muncă, răspândind din hainele lor muiate, în-gălbenite, miros de pământ, un miros ce semănà a pucioasà, destul de înădușilor. Erau palizi, și abià apucau să intre într ’un birt, să răsufle. Birtașul le aduceà în grabă, salamă, slănină, brânză și bere. Nu postià nime în Văleni, doar în Vinerea Patimilor. Și munca lor erà grea dar, de când erà aur mult în băi, nici cei cari nu băiau nu mai voiau să știe ce-s posturile.

In aceste ultime zile dinaintea Paștilor, că-ruțele birlașilor aduceau mereu poveri mari dela oraș. Lăzi, butoaie de berc, chiar buți mari dev-in, se coborau în pivnițele adânci ale birturi-lor. Se bea în Văleni bere și vin de întâia calitate. Oamenii erau veseli, bucuroși de vieața, dădeau banul fără să se uite la el.

Clericul Vasile Murășanu cunoșteà din anii trecuți fierberea aceasta necurmată din săptă-mâna Patimilor. Cum nu aveà astâmpăr să ră-mână în casă, se plimbà pe uliță, privià la piuăle neobosite, răspundeà la salutul plin de dra-goste al băieșilor. Intrà în vreo curte, la vreun fin de-al popii, urmărià alesul migălos al aurului, se aplecà și privià deaproape nisipul de aur.

„Să te facem părtaș și pe dumneata la vreo baie, domnișorule, îi ziceau unii.

— Noi n-avem noroc la aur, răspundeà cleri-cul zâmbind, în vreme ce nu-și puteà luà ochii dela pulberea fină, care gâdilă într-un mod atât de plăcut pe oricine o privește.

— Părintele nu vrea să ’nțeleagă! Dumnealui nu-i destul de statornic, tot trece dela o socie-tate la alta. Trebuie răbdare la astfel de câștig domnișorule”. Vasile Murășanu ieșà apoi din curte, treceà pe dinaintea birturilor, cari răs-pândeau necurmat o larmă închisă, înfundată. Vremea era mereu senina, călduță, muguirii cră-paseră şi se așteptau sărbători foarte frumoase; Clericul sorbià aerul plin de miresme, se simțià nefericit, numai la gândul că Elenuța nu mai sosià.

Dela surorile lui s-a informat cat ce-a ajuns acasă, și se încredințase că ’ntr-adevăr domni-șoara Elenuța Rodean petrecu iarna în Viena. Surorile îi povestiau cu un fel de mâhnire des-pre fericirea ce va simți-o fata notarului în o-rașul acela mare. Nu o vorbiră cu nici un cu-vânt de rău, dar Vasile simți din glasul lor cât regretă ele că nu-s așa de avute ca Elenuța. Lor le-a și trimis niște ilustrate cu palate prăpăs-tioase. Clericul ţinù numai decât să le vadă. Privi mult scrisul mărunt al fetei; inima-i băteà cu putere și deveni palid. Acum vedea pentru în-tâia oară litera măruntă a Elenuței, și deodată-i veni un gând ciudat: îi păreà că lui niciodată nu-i va scrie fetița asta, care spuneà vorbe așa de drăguțe surioarelor lui.

Când le înapoie cărțile poţtale, întrebă c-o voce schimbată pe sorioare:

„Voi ce ziceți de fata asta?

— Noi?

— Da.

— Atunci se vede că tu ai o părere despre Elenuța, râse fata cea mai mare, Anastasia.

— Se poate, zâmbi Vasile.

Dar sora cea mică, Mărioara, îţi puse repede degetele mari de la mâni în câteo ureche, şi începù să-şi legene domol palmele, zi-când în aceeaşi vreme:

„Măgarule, măgarule măgarule!”

Clericul se roși, nu știu ce să creadă si sfârşi prin a se mânià.

„Cu voi nu poate vorbi omul ceva serios. Cu tine Mărioaro, mai ales.

— Și e vorba de ceva foarte serios, iubite? în-trebă Mărioara, privindu-l ștrengărește din ne-mijlocită apropiere.

— Uf! tu ești nesuferită, zise Vasile respin-găndu-o

— Voiu fi, dar tu te gândești în zadar la E-lenuţa. Și deodată începù să se plimbe, legă-nându-se prin casă și cântând:

„E prea târziu, e prea târziu. Azi sufletul mi-l simt pustiu”.

„Se vorbește că acum de sărbători se va lo-godi cu un advocat, zise Anastasia. Dar, — a-dause îndată, voind să-l mângăe — nu e sigur. Nu știe nime nici cum îl chiamă.

— De pe partea mea se poate logodi”, zise Vasile întunecat la față. El se sculă, își luă pă-lăria și ieși. De atunci nu mai vorbi cu nime despre d-șoana Rodean. Dar o așteptà în fiecare-clipă să sosiască. Poate deaceea nu puteà ră-mâneà mult într-un loc, ci se plimbà mereu agitat.

Acasă însă erà liniștit ca de obiceiu. Spuneà întâmplări din seminar, din oraș. Popa Mură-șanu erà toarte vesel. Isprăvise aproape cu spo-veditul, și fuseseră oameni cari îi cinstiră și câteun galben de zece coroane, ba țăranul frun-taș Vasile Cornean îi lăsă pe strană un galben de diouăzeci. Nici femeia cea mai săracă nu i-a dat mai puțin de o coroană pentru spovedit. Adunase parale frumoase, mai nădăjduia la săr-bători, la împărțitul Paștilor, și erà vesel cum nu-l văzuse Vasile de mult. Oricât am disprețul banul în ceasurile mari ale vieții, când sufletul nostru se înălță în sboruri negrăite, totuș el este cel ce ne dă de obiceiu siguranța zilei de azi și de mâne. Părintele Murășanu nu era lacom de averi, dar cu apropierea sărbătorilor avusese cheltueli deslule, haine, pălării la fete, la preo-teasă. Erau fetițele mari, puteà să le sosiască vreun oaspe cu intenții serioase. Astfel rămă-sese aproape fără un ban, până ce începură spovedirile. Acum se simțià iar în siguranță, erà vesel și veselia lui, ca a oricărui om bun de inimă, erà contagioasă....

N-aș aveà nimic de zis împotriva acestor bravi băieși, decât că sunt prea risipitoti, în-cepù într-o seară părintele Murășanu. ^Oameni pașnici, iubitori de ordine, caii ș.bn a cinsti pe toată lumea. „Oameni buni de inimă. Dar prea împrăștie aurul. De multeori îmi fac impresia că nu li-s destule amândouă mânile.

— Dar fără slăbiciunea asta a lor n-ai fi adunat nici tu atâția bani, zise preoteasa zâmbind.

— Dai la popă — dai la biserică! râse părin-tele. Asta încă nu i-ar putea sărăci vreodată. 0 spovedanie într-un an! Dar luxul cr s-a încuibat și mai ales petrecaniile astea turbate, iată ce mă pune pe gânduri! Mai ales ce fac de-o vreme încoace băieșii dela „Arhanghelii” e ne mai pomenit”.

Niciodată nu urî Vasile. cu atâta putere nu-mele acesta ca acum, auzindu-l din gura tatălui său. Numele acesta îl simți acum aproape ca pe-un dușman, ca pe o ființă vie, pe care o urește de moarte.

„Averea mare ticăloșește pe oameni, tată, zise cu vocea adâncă, ce tremură puțin. Ocna asta e un blăstăm pe sat”.

Popa îl privi cu mirare, ncpricepând mânia iui, pe care n-o mai puteà ascunde.

„Oh! te prea grăbești cu judecata, tinere, zise părintele, te prea grăbești!

— Nu mă grabesc, căci oamenii sunt lași, oamenii se 'nchină idolilor, oamenii sunt niște tică-loși, îndată ce îi copleșește belșugul.

— Nu toţi, nu toşi tinere, se grăbi să răspundă părintele. Care-i aplicat să cadă, - cade. Nu toţi! Sunt oameni foarte cinstiţi şi între avuţiˮ. Vasile nu mai răspunse. C-o mare cută între sprâncene se ridica dela masă şi ieşi în curte: „Toţi, toţi se ticăloşescˮ repetà mereu aproape cu vocea tare. In seara aceea simți cum i se cla-tină speranța în reușita planurilor sale. El în-dată se auzi numele „Arhanghelii” se gândi la logodna Elenuței, și fulgerător îi veni gândul; „Dar de va fi și ea lacomă de miăriri deșarte ca și surorile safe? O, așa va fi cu siguranță”, își răspunse într-acceaiș fulgerare de gând.

Noaptea abià ațipi, când tatăl s,ău veni să-l treziască. Erà Vineri noaptea spre Sâmbătă și trebuiau să meargă la biserică să facă slujba înmormântării, să încunjure biserica. Erà noap-tea prohodului lui Hristos.

Vasile se freca amețit la ochi. Capul îi vâjâià. Privi aiurit în jurul său, se trezi cu senzația că rătăcește într-o nesfârșită pustietate. In liniștea nopții auzi cântecul de metal al clopotelor, cân-tecul clar, plin de durere „vauu-vauu-vau”. Cle-ricul sări deodată din pat și privi mirat la tatăl său, care sta înaintea lui ca o statuă neagră, puternică, pe care flacăra luminiții de ceară, ți-nută de preot în mână, aruncà o lumina înfrântă.

„Vezi și le grăbește, Vasile, să-mi cânți în strană”, zise c-o voce înfiorată părintele Mură-șanu. Nu numai vocea lui erà schimbată la a-cest întâi ceas după miezul nopții ci și fața, privirile, ținuta, întreaga lui ființă erà alta. Clericul îl privi nedumerit, căci încă nu se tre-zise bine din visul adânc al somnului întâi, și-i părù că un străin, un om care așteaptă dela el ceva neobișnuit, îi stă înainte. Rămase cu mâ-nile în lungul trupului, ascultând vaetul undit-lător al clopotelor. Părintele Murășanu băgă de seamă că Vasile doarme pe jumătate, se apro-pie, îi puse mâna dreaptă pe umăr c-o nesfâr-șită gingășie, și-i zise:

„Imbracă-te. Azi înmormântăm pe Domnul”.

Cuvintele acestea le spuse c-un simțământ a-dânc, doi stropi i se iviră în priviri. Toată cre-dința tinereții, a bărbăției lui, păreà că s-a de-șteptat în sufletul său c-o intensitate neobișnuită. In liniştea nopţii, când ai lui durmiau cu toții în mângâierile somnului, acestui prieten mai mare, mai puternic al muritorilor decât oricare altul, preotul se simţi cutremarat la galsul clo-potelor. O căldură nespus de fină aproape ima-terială pornind dela inimă, îi umplù întreaga fii-nţă. Un singur gând aveà, un singur simţă-mânt: „Cât suntem noi de nemernici, Doatone, suntem noi de nemernici!” Acest oftat îl venià necontenit. Voià să zică: „Cât m-am depărtat de tine Doamne în anii vieții mele! Cum nu m-am gândit la tine, cât mi-a fost de puțină credința! Cum le-am uitat. Ii păreà că undeva foarte a-proape, deasupra sa, în jurul său, e însuși Dum-nezeu de față, și simțià cum i se topește întreaga, ființă în căldura aceea nespus de fină ce-l inundà.

Ceeace observă Vasile nu erà o părere, erà adevărat. Înaintea lui nu mai stăteà chipul de toate zilele al tatălui său, ci alt om, cu mult mai depărtat de mizeriile pământului, chipul de apostol pe care aproape toți oamenii îl îmbracă în unele clipe ale vieții.

„Indată, numai decât sunt gata, tată”, zise cutremurat Vasile, simțind căldura binecuvân-tatei mâni părinteşti cum i se strecoară de pe umăr în trupul întreg.

„Dar vezi să-mi cânți frumos ne prodobie, să nu-mi scurtezo, cum v-aţi îndătinat voi tinerii. Să cântaţi toate stihurile.

— Da, tată, n-o să lăsăm nimic afarăˮ, ră-punse însuflețit Vasile. Agitaţia, care stăpânià sufletul popii, păreà că trecuse şi 'ntr-al lui. Im-brăcându-se la repezeală îşi ziceà: „Ce prostie să mă tulbur pentru o ocnă, pentru o fată! Ce nimicuri sunt toate acestea înaintea Celui veşnic care aşteaptă să-i slujim Luiˮ. Nu pricepuse nici-când așa de bine, nu văzuse aşa de clar ca acum adevărul învăţăturilor cari i se propuneau în seminar. Cât i se părură de reci de multeori şi cât de calde, cât de înalte le vedeà acuma!

Avuse suferințe cumplite de câteva zile gân-dindu-se că Eleiiuța se va logodi la Paști, dar mai ales convîngându-se ca și ea e tot așa iubi-toare de deșertăciunile măririi lumești ca și su-rorile sale; răni adânci îi sfredeliau ființa lui întreagă. Și iată acum, la gândul că în noaptea ăsta va sluji lui Dumnezeu, cum sau închis toate ranele acelea, cum începe să se gândiască cu multă bunăvoință chiar la Elenuța! Incepù s-o disprețuiască și iată acum o voce lăuntrică îi spuneà: Și ca e a lui Dumnezeu ca și tine. Pentruce o disprețuești? Dacă tu poți să ai gân-duri bune, ea nu va puteà?

Clopotul chemà mereu cu vaere prelungi, so-nore. Protul deschise încet ușa, să nu treziască pe nimeni. Cântecul se auzià acum și mai clar și mai curat. Eșiră amândoi în curte, fără să mai vorbiască. Pe drum se auziau voci încete, cari aveau un fel de foșnet. Creștinii veniau la prohodul Domnului. Aerul erà răcoros, foarte subțire. Ca într-o ceață abia zărită clipiau ste-lele în înălțimi. Pădurile de brazi păreau că se leagănă în îritunerec și însăși ele dau acel vaer cu undulări prelungi, pe care-l prindeau dela clopote. Ferestrele turnului erau luminate: se vedeau înlăuntru jumătăți de oameni, trun-chiuri negre, cari făceau cu brațele mișcări ne-înțelese; erà clopotarul și alți doi creștini.

Cu luminița de ceară în mână, preotul Mură-șanu intră în curtea, bisericii, îi lumină și lui Vasile să nu se împiedece de pragul înalt, apoi, zicând mereu: „bună dimineața! bună dimineața” trecu printre pâlcurile de bărbați, de femei, cari așteptau să intre părintele.

In ușa bisericii stinse luminiță. Făcù o închină-ciune adâncă, cum nu aveà datina să facă decât foarte rar, la slujbele de seară ori de noaptea, ziua aproape niciodată, și intră în biserică. Ca-tapiteasma strălucià în lumină, icoanele sfinți-lor, în patru șire, păreau că așteaptă. Întreaga biserică erà învăluită în lumina aceea mistică pe care o poţi vedeà numai noaptea, când ard într-o linişte adâncă zecile de lumânări de ceară.

Diacul se ridică din strana dreaptă, își în-clină ușor capul cărunt, și începù să frunză-iască prin cartea groasă, ale cărei foi erau pătate cu picături de ceară. Preotul intră altar, Vasile în strană lângă diac. Slujba pro-hodului începù, cu stihirile și cântările acelea, cari păreau necurmate strigăte de duieie su-praomenească. pline de-o desnădejde sfântă, o desnădejde liniștitoare.

Vasile, aplecat asupra cărţii vechi, începù troparul: „Iosif cel cu bun chip de pe lemn luând prea curat trupul Tăuˮ. Avea o voce de tenor, care i se supuneà uimitor, un tenor puternic și totuș dulce, care făceà totdeauna să scape vreun oftat din pieptul bărbaților și lacrimi din ochii femeilor, când cântà în biserică. Dar în noaptea asta erà parcă nouă intonația cuvintelor. Apăsă prelung pe câteun cuvânt de durere, vocea lui vibrà parcă lăcrămând, accentuà cu duioșie, cu dulceață, cuvintele prin cari Dumnezeu Tatăl mangăià pe Dumnezeu Fiul, prin glasul proro-cilor; treceà cu ușurință, ca într-o povestire peste frazele cu mai puțină imprtanță. Diacul bătrân de lângă îl ascultà totdeauna cu multă dragoste; dar în noaptea asta îl privià, ca și ar fi lângă el un arhanghel, și de câteori trebuia să înceapă el stihul alternativ, încurca întâi câtevà cuvinte neînţelese, cu vocea nazală, până se alfà şirul unde trebuià să în-ceapă, pe care de cele mai multe ori i-l arâtà clericul.

Bărbaţi, femei, intrau mereu în biserică, cu pasul acela tăcut, cu sfiala cu care intră om noaptea într-o biserică. Dar băieşii din Vă-leni erau cu totul deosebiţi în privire, în pur-tare, în ublet, când intrau în biserică, de alţi ţărani. Afară de cei vanitoşi și superficiali, cari trăesc numai la suprafață, orice om parcă își împrumută altă fizionomie când intră în bise-rică. Poate fără să ne dăm seama, sufletul nostru simte deosebirea dintre biserică și alte casc. Dar băieșii din Văleni intrau în biserică cu privirile acelea neclintite, cu seriozitatea aceea adâncă și cu paloarea deosebită cu care intrau și în gurile adânci ale ocnelor de aur. Simțiau parcă pre-zenta aceleiaș puteri: și în cjipa când să se coboare în măruntaele pământului, și când in-trau în mândra dor biserică. Veniau mereu, se strecurau încet, pe, neobservatej ca și când Jar fi fost niște umbre. Își ocupau locurile și ră-mâneau heclinliți. Un nou venit aproape totdeauna atrage curiozitatea cel puțin a celor din jurul său. Dar în biserica din Văleni, în naia bărbaților, nime nu se clintià, după ce-și ocupà odată locul.

Erau bărbați de statură mijlocie, cu bărbile rase, cu mustața rătezată scurt, cu capetele tunse. Nu erau grași între ei, erau mai mult uscățivi, bruneți, cu privirile fixe. Purtau mă-necări albe de bumbac, cămașă cu guler negru, sever, pantaloni de lână, pieptare la cari tot pieptul nu erà decât o enormă floare ciudată, întortochiată, cusută tot cu negru. Purtau cei mai mulți cisme. Mulțimea din naia bisericei erà tot mai deasă, și în curând nu se puteà deosebi decât o mare de capete, mai ales de frunți.

In tinda femeilor înghesuiala erà și mai mare. Multe ascultau slujba dela ușa bisericii, dela fe-restre. Intre femei nu se puteà vedeà aceeaș li-niște, aceeaș neclintire, care stăpânià în naia bi-sericii, între bărbați. Ele se mai spionau din când în când cu privirile, se mai înghipldeau chiar, cercând fiecare să ajungă mai înainte ori într-un loc mai bun. Printre năfrămile scumpe se zăriau și capete descoperite, pletele fetelor tinere.

Slujba se desfășurà domol și dureros. In răs-timpuri depărtate, părintele Murașanu cella ce-tenii scurte din altar, cărora le răspundea c-un „Doamne miluește-ne” ori „Amin”, diacul. Apoi troparele prohodului începeau să curgă iarăș. Erà o poezie adâncă, mai mult: erà o epopee de durere, de credință și speranță înfloritoare în cântările acelea.

Creștinii ascultau cu o evlavie mai mult decât obișnuită. Poate nici nu erà evlavie, ci o flu-turare în depărtări a gândului și a simțirii. Poale unde cântările acestea răsunau numai o-dată pe an în biserică, făceau o impresie atât de adâncă, părând totdeauna nouă.

Un vuet surd se ridică în biserică la Doxolo-gic, când patru băieși bătrâni desprinseră pra-porii din scoabele de fier. Se începeà procesiu-nea, încunjunarca bisericii. Pe lângă luminările cari ardeau în biserică, răsări deodată o steluță, undeva în tinda muierilor. Aproape în acelaș timp o flăcăruie albă, puțină, se ivi și între bărbați. Apoi, în clipele următoare, flăcările a-cestea se înmulțiră, se îndesară ca o ploaie de lumini, luminând chipurile creștinilor. Oamenii începură să iasă câte doi, câte patru.

Clopotele începură să răspândiască iar în li-niștea nopții undulările pline de vaier. Dar acel „vauu-vauu” vibrator de mai înainte era strătăiat acum de glasuri deosebite. Unele făceau: uî, uî, uî, altele repede tang-ting-tang, tang-ting-tang. Pădurile păreau acum ca nu mai știu ce glasuri sp prindă şi le amestecau cu toate într-un răsunet prelung, îndepărtat.

În jurul biseriii porni încet convoiul.Dar oamenii erau atât de mulţi, încât, de la început erà încunjurată de o ploaie de luminiţe întragă biserică. De departe păreà că flăcările acelea albe, lungurețe, svelte, au căzut ca o ploaie din cer şi au rămas cu toatele suspendate în aer la aceeaş înălțime dela pământ. Preotul se oprià pe rând la răsărit, miază-zi, miază-noapte și a-pus și cetià din Evangheliile patimilor. Glasul lui se auzià departe în liniștea nopții.

Diacul, ajutat de cântăreți, repetà mereu „Sfin-te Dumnezeule” pe glas de îngropăciune. Va-sile nu mai cântà. Mergeà cu capul plecat, cu luminița de ceară în mână. Erà o liniște de vânt desăvârșită. Clericul erà cu totul pătruns de misterul nopții acesteia, și nici nu băgă de seamă că un băieș, trecând pe lângă el, îi stinsese cu mâneca albă luminița. Imbulzeala erà foarte mare.

„Poftește ș-o aprinde dela mine”, zise o voce dulce, argintie, lângă el.

Clericul privi la dreapta și văzù uimit pe dom-nișoara Elenuța. Ea erà ascunsă aproape cu totul într-un palton lung. Dar luminița, pe care o țineà în mână, îi luminà fața gingașe, senină, albă, îi luminà mai ales ochii cari ardeau întune-cați sub sprâncenele dese. Nici nu crezù întâi că-i Elenuța, după cum mai înainte abia recu-noscù pe la tătăl său.

„Te rog aprinde-ți luminița, s-a stins”, zise din nou c-o voce cântătoare fata, mergând ală-turea de el.

Clericul fù atât de mișcat, încât nu știà ce să facă, nu știà cum să-și aprindă luminița.

Elenuța i-o luă, i-o aprinse la luminița ei, și i-o dădu.

— Dumneata... dumneata”, începù să bâlbăe Vasile, dar foarte încet, așa că numai el se auzià.

— „Grijește că iar ți-o sting”, zise fata, văzând că Vasile n-are nici grije de lumânare.

— Dumlneata ești acasă?” reuși să întrebe cle-ricul.

— Dă. Am sosit Joi seara. Erați chiar spre sfâr-șite cu slujba în biserică”, răspunse fata, care nu se mai depărtă de lângă Vasile, ci mergeà a-lăturea de el.'

— Nu v-am văzut. Da, nu v-am văzutˮ, zise iar cericul oftând din adânc. Fata îl privi o clipă în reflexul lumânării de ceară. Erà foarte pa-lid dar mai frumoos ca oricând.

— Nu m-ai putut vedeà, zise fata. Ieri, toată ziua, n-am ieșit din casă, m-am simţit foarte obosită”. Tăcù își drese cu mâna stangă o cută la haină, ori fost mai mult o mișcare instinctivă, cum au toate femeile când simțesc ceva deosebit ce nu pot spune, ori când așteaptă ca altul să continue firul conversației. Dar clericul nu ziceà nimic. O privii cu ochii mari, întrebători, o privià necontenit.

„La înmormântare am ținut să viu nesmintit. Toți s-au împotrivit, dar mie îmi place. Slujba asta de noaptea a lăsat totdeaunà o impresie à-dâncă asupra mea, zise Elenuța. Apoi”, adause îndată c-o voce schimbată, mai joasă, mai tre-murătoiare „dumneata ai cântat așa de frumos, așa de frumosˮ.

Vasile nu-i răspunse, ci o privi numai cu à-ceeaș privire fixă, arzătoare, de somnambul.

Părintele Murășanu se opri și ceti ceai din urmă Evanghelie. O parte din oameni mai in-trară în biserică, alții se grăbiau spre poarta din curtea bisericii. Începea să se reverse de ziuă

— La revedere, d-le Murăşanuˮ, zise Elenuţa, voind şi ea să plece

— La revedere, domnişoarăˮ, zise cu o voce stinsă clericul

— Rămâi mult acasă? îl întrebă din nou.

— Până în Dumineca Tomii, domnișoară.

— Eu de acum am isprăvit cu şcoalaˮ, zise fata şi mai rămase, ca şi când ar aşteptà cevà.

Dar clericul nu-i putù spune decât un prelung „Aşaaa?ˮ

Fata se priedù în mulţime, Vasile Murăşanu intră în bisericp, unde slujba se continup cu u-trenia şi liturgia, până când afară se făcù ziuă albă.

V.

De când preoțià părintele Murășanu în Văleni, nici într-un an nu i-a rămas biserica plină de credincioși în Sâmbăta Paștilor, până la sfâr-șitul liturgici. A treia parte din creștinii cari înconjurară biserica mai intrară și acum, dar, cu cât se luminà afară, tot mai mulți se strecurau pe ușe. Când se cântà priceasna abià mai erau în biserică vreo, douăzeci de bărbați și câteva femei, cari aveau să se împărlășiască. Ceilalți ie-șiră zoriți, apucară veseli, sprinteni, pe drumul cătră orășelul din apropiere. In Sâmbăta, Paști-lor erà aici o piață foarte bine cercetată. Câr-duri întregi de miei, aduceau țăranii din satele vecine; găini, rațe, pui, cârăiau, găgăiau, chiu-nau cu picioarele legate, pe două uliți largi, de amândouă părțile. Orășencelc se grăbiaiu să cum-pere cât se poale de dimineață în Sâmbăta marje, până nu începeau să sosiască băieșii din Văl-eni și din alte dbuă sate cu ocne de aur. Oa-menii aceștia nu prea obișnuiau să se târguie: dădeau banii c-un fel de satisfacție, c-un fel de fală, și numai decât ridicau prețul tuturor ar-ticolelor de vânzare.

In Sâmbăta Paștilor din anul acesta drumul îngust, pietros, care ducea din Văleni în orășelul vecin, erà plin de bărbați și de femei în hainie de sărbătoare. Ziua erà senină, și în lumina soa-relui mânccările bărbaților, iile femeilor, păreau de zăpadă. Șiragul alb unduia pe drum, în răs-timpuri se feriă de-oparte, lăsând să treacă vreo trăsură sbârnăitoare. Cei mai mulți mergeau pe jos, căci ajungeau într-un ceas. Erà aproape numai o plimbare până la oraș. Apoi soarele sbicise bine drumul, cărările de munte, și erau poteci pe cari se puteà ajunge și într-o jumătate de ceas.

Bărbații purtau pălării mici, rotunde încun-jurate de șinoare galbene, din fire aurite, cari păreau un șarpe subțire de aur încolocăcit de trei ori în jurul pălăriei negre. Cișmele lăcuite străluciau ca niște dungi de oglinzi negre în reflectările soarelui. Femeile purtau lungi şi grele năfrămi, de mătase cele mai multe ghete cu tocuri înalte ca și doamnele dela oraș. Printre ele sezăriau,unde și unde, pletele castanii ori negre ale fetelor. Feciori mergeau câte doi, câte patru, prinși de după cap, cântând domol ori poves-tind veseli. In răstimpuri se opriau pe câteva clipe grupuri mici, povesteau aprinși, gesticu-lând nervos ca și când ar vrea să se convingă unii pe alții despre un lucru foarte important.

Abià când soarele erà sus, începură să se îm-puțineze oamenii pe drum. Cei mai mulți ajun-seră în piață, spre marea bucurie a vânzătorilor. Vreo douăzeci de băieși din Văleni înconjurară un cârd de miei.

„Ce cereți pe ei? întrebă unul pe țăranii cari stăteau răzimați pe bâte.

— Pe toți? făcu uimit un țăran roșcovan, înalt și puternic, cu mustața stufoasă.

— Pe toți!

— Două, sute de zloți, răspunse roșcovanul.

— Sunt ai dumitale? întrebă altul dintre băieși.

— Ai mei și alor doi tovarăși

— Câți mie sunt?

— Cincizeci. Patru zloci mielul. Nu-s scumpi. Sunt graşi şi tineri.

Băieşuş care vorbi mai întâiu privi o clipă la ceilalţi, scoase apoi o pungă şi numără mus-tăciosului cele două sute.

„Fure-ai tu al dracului, petre, zise alt băieş satisfăcut, mândru parcă.

—Ce mai alegăm atâza? Noi suntem aici douăzeci, cinti ortaci aflăm îndată şi ne vine şa fiecare doi miei, adecă opt zloţi. N-am făcut bine?ˮ întrebă acela isprăvind cu număratul.

— Aşa pute, să ne odihnim într-o berărie, undeva, zise alt băieş. Mie nu-mi place să cumpăr nimicˮ.

Cei mai mulți porniră spre berăria din apro-piere.

„Nu rămânem mult, să nu să încingă cumva vreun chef să ne-apuce Paștile aici”, zise unul intrând.

— Ţi-e frică de popa, ți-e frică de spovadă!” râseră ceilalți. „Trebuie că te-a pus la greu ca-non părintele”.

In birtul în care intrară nu erau cei dintâi. Erau numai ceasurile zece, dar sala erà plină de consumatori, de larmă, de nori de fum. Erau a-proape numai bărbați pân’ acum. Femeile aveau mai multe de cumpărat. Ele umpleau prăvăliile, șelrele din piață, alegeau mereu, cumpărau, pa-chetașele se grămădiau tot mai multe în traiste sau desagi.

Calfele, stăpânii din prăvălii, ucenicii chiar, deosebiau numai decât prin mulțime pe femeile, pe felele, din Văleni, le poftiau înainte, vorbiau cu ele surizând, închinându-se la fiecare clipă înaintea lor, ca și când ar fi doamne de frunte din oraș. Zâmbetele, vorbele lor pline de mă-guliri nu-și greșiau ținta: femeile din Văleni ale-geau lucrurile cele mai scumpe, le plătiau fără nici o încercare de-a mai scărițà din preț. Cele mai multe umblam cu banii fără nici o sfială, ca și bărbații lor, altele, cari ajunseseră de mai pu-țină vreme la creangă verde, desfăceau biletele de zece, de douăzeci, mai mari chiar, c-un fel de teamă, de sfială. Pe fețele lor însă, îndată ce dădeau banul, se întipăriă un zâmbet de covâr-șitoare satisfacție: știau că vor aveà deacum scumpeturi deacelaș preț cu celelalte femei din sat. Calfele, stăpânii prăvăliilor, le petreceau cu vorbe măgulitoare pe cele ce ieșiau cu târgașul, pe unele le petreceau chiar până la ușe, făcându-le loc prin mulțime. Chiar și ucenicii nu uitau să le zică:

„Sărbători fericite, poftimˮ.

Multe femei şi fete târguiau pe la şetrele din piaţă. Slovacii, care poartă negoţul acesta am-bulant prin Ardeal, desfăceau vrafuri întrego de stofe, de pânză de in, de năfrămi, de ciorapi cu cea mai mare grabă înaintea femeilor și fete-lor din Văleni. In răstimpuri strigau la alte femei sătence, cari se îmbulzeau de dinapoi:

„Ce poftești dumneata?ˮ.

Femeia arătà cu mâna o cârpă de bumbac ori altceva, dar neguțătorul nu o mai lua in seamă, ci continuà să laude mai departe cali-tatea articolelor pe cari le pipăiau femeile din Văleni.

Pe una din cele două străzi, unde chiunau puii și gâgăiau rațele, se născu deodată o mare învălmășeală. Oamenii alergau tot mai mulți spre o cotitură a uliții unde mulțimea erà grămădită.

Doi sergenți de stradă grăbiră să facă ordine și abià putură să descacre două femei. Erà o țărancă din Văleni și soția unui birtaș de aici. In vaietul pieții abià se puteà desluși cceace strigau deodată aceste două femei înverșunate.

Birtășița aveà lipsă, de multe părechi de pui de sărbători, cumpărase de dimineață, dar ace-lora trebuise să le taie gâtul îndată. Aveà mulţi. Veni, în fugă, să cumpere alții. Chiar dădu pe cateo păreche câte un zlot și treizeci voià sp cumpere treizeci de părechi de pui. Se mai cirovăià cu ţărăncele ăentru cinci bani la pereche. Atunci din mulţimea care privià de des-prinse o femeie uscăţivă, brunetă, trecù înaintea crâşmăriţei. şi zise privind ţărancele şi dân-du-le îndatăarvună:

„I-am cumărat eu pe toţi, cu doi zloţi pe-rechea”.

Crâşmăriţa îi zise veninoasă:

„Ce să faci dumneata cu atâţia pui?”

— Treaba mea! răspunse femeia. O să trimit îndată după ei”, adause apoi privind spre ţă-rance și voi să plece. Dar orășanca se învineți ca pruna.

„Se vede că ești o proastă de pe sate. Svârli banii numai de fală.

— Am de unde, răspunse cu liniște femeia.

— Ai în oraș, dar acasă mănânci mălaiu, mă-nânci mălaiu și ceapă și-ți pute casa”, șueră ca o furie birtășița. „Lasă-mi puii”, adause făcând un pas spre ea. Dar femeia începù să numere liniștită banii.

„Acum i-am cumpărat. Ce te-ai scumpit pen-tru cinci bani?”

In clipa asta birtășița, văzând că-i scapă din mână cele treizeci de perechi pe cari le puteà cumpărà destul de ieftin, dacă nu se certà pen-tru cei cinci bani, se repezi la femeie, îi îm-plântă manile în păr, risipindu-i banii.

Deaici, larma și mulțimea curioșilor. Birtă-șița erà mai voluminoasă, mai puternică, își a-rătă cu patimă superioritatea musculară, dar ţă-ranca reușise s-o sgârie adânc pe amândoi obraji.

Cei doi sergenți, după ce cercetară cazul, voiră să-i fie de folos birtășiței, care îi ospătase de multe ori.

„Lasă-i dumneaei jumătate din pui, zise unul.

— Acum nu-i mai las, Doamne ferește. Asta-i țigancă, nu doamnă”, răspunse femeia, dregân-du-și hainele.

Doamna cea voluminoasă începù să țipe din nou:

Nimeni nu mai poate trăi de voi. golanelor! Zvârliți banii, ne scumpiți toate celea. Nu mai e de trăit în orașul ăsta!”

Cel alt sergent se apropie de proprietarele ari-patelor.

„Dați-i dumniaei jumătate”, le zise.

„Vai, Doamne sfinte, dar mai sunt pui nu numai la noi. Aștia-s cumpărați acum”, zise una.

Celelalte tăceau, dar din fețe li se puteà ceti că nu vor vinde niciodată puii cu un zlot şi treizeci când căpătară doi.

In celea din urmă crâșmăriță se îndepărtă cu sergenții, înjurând mereu. Erà roșie acum de mânie şi de operațiile musculare, ca o sfeclă.

In piață erà fierbere mare, chiar și când se a-propià ceasul prânzului. Dar birturile erau tot mai pline, gemeau de oameni. Intrau acum și femei, cercetau mesele la cari erau bărbații lor și se apropiau de ele.

Chelnerii le aduceau numai decât paharele cu bere încununate de spumă albă și groasă.

Tarafuri de lăutari cântau în toate crâșmele.

La „Ursul negru” trăseseră băieșii cei mai fruntași din Văleni, unii societari la „Arhan-ghelii”, alții la „Brezești” și la „Gura Văiiˮ. Erà birtul cel mai de seamă din oraș, un fel de hotel. Taraful de lăutari cel mai vestit cântà aici.

Dintre societarii dela „Arhanghelii” erau aici Vasile Cornean, Ionuț Ungurean și Gheorghe Pruncul. Povesteau, cu halbele înainte, în frun-tea mesei. — Toți trei erau aproape de aceeași vârstă — la patruzeci și șase-șapte de ani, dar după înfățișare părea că-i despart cu mult mai mulți ani. Vasile Cornean, cum ședeà la masă erà cu un cap mai înalt decât ceilalți doi. Erà brunet, c-o mustaşă, groasă, neagră, ou obrajii palizi, cu nişte ochi vioi, ageri cari nu aveau stâmpăr nici o clipă. Aveà o gură largă, sen-zuală. Nici un fir alb nu-i erà presarat pân-acum în părul ca tăciuneşe. Ionuţ Ungurean, purtà o burtă cât un butoiaş, obrajii îi erau mari, sloboziţi puţin. Purtà mustaţa rătezată scurt, dar el erà jumătate cărunt. Ochii lui erau mici, găl-benii, şi păreà că înoată mereu în ceva unsuros în ceva călduţ şi plăcut.

Cel mai mic, care în toată clipa făceà im-presia că pândeşte ceva, erà Gheorghe Pruncul, un omuleţ cu orajii supţi, brăzdaţi, cu ochii bulbucați ca la iepuri, c-o frunte palidă și în-crețită.

Societarii dela „Arhanghelii” ședeau în frun-tea mesei. Dupăce povestiră cu capetele plecate un lung răstimp, începură să vorbiască tare; cei doi dintâi când râdeau își lăsau capelele pe spate. Pruncul zâmbià numai, și zâmbetul lui îi în-mulțiau pârâiașele de pe obraz.

„Prânziți la noi, nu-l așa, domnilor?” îi în-trebă birlașul zâmbindu-le.

— Vai, vai! făcù Ungurean, ce-ai stat să ne întrebi.

— Friptură de miel tocană de pui avem, un iepuraș, ce-ți polli dumneavoastră”, zise bir-tașul.

Societarul cel gras dela „Arhanghelii” se grăbi să iee iarăș cuvântul.

„Mielul mie, puii lui Pruncul, iepurele pentru domnul Cornean! Porții mari, frate, din toate trei, ca flămânzim ca lupii în iernile grele. Să le vedem!”

Crâșmarul porni repedee.

„Stai, strigă Cornean. Vin de ăla mai este?

— Mai este, cum să nu!

— De care am băut acum două săptămâni?

— Este, este”, răspunse crâșmarul alergând.

Vorbiau tare, căci taraful de lăutari cânta; pe la mese oamenii se aprinseseră de băutură.

„Azi putea lipsi Lăiță”, zise Ghe-orghe Pruncul. „In Sâmbăta Paștilor ar puteà și el să ne dee pace.

— Ba lasă-l frate, lasă-l să cânte, răspunse Ungurean. Cine poate beà cumsecade făr o „horă”, făr’ o „țarină’’?

— Nici n-am venit noi azi să bem' aici. Mâine luăm Paștile doar”, spuse c-o voce înceată Pruncul.

— Acum tu nu vei bea, dacă n-ai portă! Tu te-ai spovedit! Mi-a spus nevasta că te-ai spo-vedit”, zise înflăcărat băiieșul cel gros.

— Adevărat?” întrebă Vasile Cornean.

— Ei astea-s lucruri cari nu se întreabă și nu se spun” răspunse Pruncul. Li se servi prânzul şi ei începură să mănânce cu poftă de lup. Ochii lui Ungurean priviau cu aceeași lăcomie mancă-rile cu care te înghițià gâtlejul.

Conducătorul tarafului, Lăiță, se apropie în-cet, zâmbind, de cei trei societari dela „Arhan-ghelii”. Se opri la spatele lui Cornean și îndată se auzi un dulce „pic-pic-ipic”.

Cei trei băieși își ridicară capetele.

—Astăzi nu, Lăiță dragă, astăzi nu facem chef”, zise Cornean scoțând un portofel mare, negru, din haină. „Dar iată să ai și tu de sărbători!” adause dându-i o hârtie de-o sută.

— Numai o țarină!” zâmbi țiganul, vârând suta în buzunar. Nu păreà surprins de cinstea aceea.

—Lasă-l frate, dacă-i ăsta meșteșugul” zise Un-gurean. „Nu s-a face gaură-n cer pentr-o zicală.

— Astăzi nu, Lăiță, s-ar încinge un chef ș-ar fi păcat”, zise iar Cornean. Lăiță le pofti săr-bători fericite,, se închină și voi să plece.

— Stai, sărace, stai să te cinstesc și eu” zise cu gura, plină Ungurean, și-i dădù o hârtie do cincizeci.

Fără nici o impresie deosebită, țiganul luă și hârtia asta și-o vârî lângă cealaltă.

— A doua zi de Paşti eşi la noi, nu-i aşa?ʺîn-trebă Cornean

— La dumneavoastră, să trăiţiʺ, răspunse Lăi-ţă, depărtându-se.

În vremea aceea Prumcul tot căutà, du nu aflà nici un ban mărunt. Avù un uşor zâmbet, când ţiganul se duse în sgfârşit.

Ei băură o pereche, băură trei, băură şase, în larma care creşteà necontenit, până ce în urmă veniră slugile să le spună că sunt prinşi caii. Cei trei vorbiau de mult acum iarăş despre „Arhanghelii”.

„O să mai ţină un an”, zise Cornean.

— Un an? și zece! Măi, de-acolo să știi tu că aurul nu se mai gală”, spuse Ungurean cu silă, căci limba i se împiedeca mereu.

— Da. L-am văzut și eu alaltăeri! E o vană foarte puternică. O să vedem!” șopti Gheorghe Pruncul.

— Să trăiască dar „Arhanghelii”, frațilorˮ, zise rldicându-se și închinând Vasile Cornean.

— Pe domnul notar nu l-am văzut azi” bâl-băi Ungurean ridicându-se.,,N-o fi venit oare”?

— Știi că dumnealui vine de obiceiu după prânz”, răspunse Gheorghe Pruncul.

Cei trei ieșiră. Mulți se gătiau acum de ducă. Erau ceasurile trei după amiazi. Fum greu plutià în sală, capetele de țigări umpleau podeala, stri-vite, împrăștiind un miros greu. Pe la mese mai rămaseră destui, cari cântau, ținându-se pe după cap. Lăutarii își puseseră ochii pe patru ficiori cari băiau la „Arhanghelii”, aceștia băuseră foar-te mult și se vede că nici gând n-au să meargă acașă.

Piața erà aproape deșartă, oamenii se împră-știaseră, unii zăboviau încă în birturi, dar cei mai mulți plecară spre casă. Pe drum se puteau vedea destui cari se împiedecau și se clătinau mereu. Se reîntorceau în grupuri mai mari a-cum, vorbiau aprinși, și cei mai mulți își bă-nuiră că nu veniseră cu căruța, ori prîviau cu ciudă în urma acelor cari își luaseră trăsuri din oraș, și cu femeile, cu fetele, ori cu vreun prie-ten, treceau în goana cailor pe lângă ei.

Deodată pâlcurile de oameni începură să se feriască repede deoparte, și ici și colo. Înainte alergau spre ei doi cai negri, cu găturile încor-date, sforăind pe nări.

„E notarul, domnul Rodean!” ziceau băieșii.

Ca ’ntr-o vijelie trecea trăsura pe dinaintea oamenilor, cari salutau cu pălăriile în mână.

„Noroc! Noroc! Noroc!” le strigà c-o voce aspră uriașul răsturnat în trăsură. Nu-și ridicà nici brațul enorm care odihnii pe genunchi, nici nu făceà vreun semn din capu-i întunecat care-i da p înfățișare de zimbru. Umpleà aproape în-treg scaunul de dinapoi al trăsurii. Vis-à-vis pe scaunul de dinainte, ședeau doi tineri. Aceia ridicau pălăriile pentru notarul Rodean.

Merge curat ca prorocul Ilie’, ziceau unii dintre băieșii pe lângă cari sfărâià trăsura.

— Ar fi bun de sfânt Ilie, dar ar trebui să cioplească mult din el. Eu l-am văzut în chip de proroc, da-i slab ca o scândură!” răspunse un bătrân.

— Are să se prăpădiască odată cu cai, cu că-ruță cu tot”, ziceau alții.

— Cei doi parc-ar fi ficiorul Pruncului ș-al lui Ungurean?

— Parecă!”

Cei doi tineri erau într-adevăr universitarii Pruncul și Ungurean. Notarul nu putù îndu-plecă pe ficiorul său Gheorghe, care sosise cu cei doi tineri numai Sâmbătă dimineața din ca-pitală, să-l însoțiască la oraș. Caii băteau nea-ștâmpărați dni copite, sluga se uità cu mânieşi la notarul și la Gheorghe, cei doi universitari încă erau în curtea notarului,

„Veniţi voi cu mine!” le strigà ]nfuriat notarul.

„Suntem obosiţi, păcatele noastre!” se su-zară tinerii

Atunci Iosif Rodean prinse c-o mână pe unul, cu cealaltă pe al doilea, îi arncă în trăsură şi sări şi el îndată.

Gheorghe Rodean şi cu Elenuţa rămaseră în curte. Trăsura dispărù numai decât.

„Face rău tata că-i duce fără voia lor”, începù Gheorghe. „Sunt într-adevăr foarte obosiţi, toată noapte n-au dormit.”

— Trebuia să durmiţi în X până dimineaţa. Azi la amiaz puteaţi fi totuş acasă”, zise Elenuţa.

Tânărul, care sămănà mult cu Elenuța, tăcù puțin, apoi zise:

„Știi tu de când puteam noi să fim acasă?

— De când?

— Mai de grabă, ca tine. De Miercuri. Nu mai aveam gust să mai rămân o noapte în X.

— Dacă puteai să fii de Miercuri acasă, de ce-ai întârziat?” întrebă Elenuța.

— Pentru ce! Trebuia să călătoresc singur. Pe cești doi n-a fost chip să-i culeg de prin bir-turi, până nu și-au tocat paralele”.

Fata nu răspunse. Dup-un răstimp Gheorgbte o luà la braț.

„Facem o plimbare, nu-i așa? Mor după aerul ăsta!

— Facem, Ghiță, cu plăcere.

— Uite ce erà să-ți spun — începù tânărul după ce ieșiră în uliță și înaintară câtva în tăcere — să nu mă judeci greșit. Eu știu că nu se cade să ne vorbim prietenii de rău., dar nici nu știu dacă-i mai pot numi prieteni pe acești doi. Totuș nu ți-aș spune nimic, dacă nu mi s-ar păreà că tata are un plan pentru viilor cu careva dintre ei.

Elenuța se împurpurà la față, apoi păli îndată. Nu răspunse, deși știà la ce țintește frate-său.

„Nu știu de care-i mai place, continuă Ghiță, de Pruncul ori de Ungurean, dar că pe unul și-l vrea de ginere mi-aș pune mâna ’n foc. Și... numai tu ești liberă între fetele lui., Ei bine, eu la lucrul acesta nu m-aș puteà învoi niciodată”.

Fata zâmbi acum:

„Nu te tulburà, Ghiță, eu n-a să mă mărit nici cu unul dintre prietenii tăi, nici cu altul. Am,să rămân fată bătrână.

— Ș-o să te faci călugăriță”, râse tânărul.

Domnișoara Rodean păli din nou și zise, cu convingere:

Nu glumesc. Eu presimt de mult că nu mă voiu mărità niciodată.

— Bine. Cel puțin mă scapi de-o datorie ne-plăcută. Să crezi că nu-mi erà ușor sa-ți descriu pe diavolii ăștiaˮ, zise frate-sau.

— Oho! de sarcina asta nu scapi, vreau sa-mi spui mai departe. Dacă nu mă mărit cu ei îi întâlnesc aproape zilnic în vacanța asta și 'ntr-altele Vreau să știu cu cine vorbesc.

— Cu prietenii fratelui tău”, zise Ghiță, în-clinându-se în fața Elenuței.

— Nu, te rog să-mi spui. Pe cât ai fost tu de sincer, pe-atât vreau să fiu și eu. Sunt cu-rioasă să știu dacă ș-au făcut rigorosul cel din-tâi în anul acesta? Se iscălesc amândoi: rigoro-sant în drepturi”.

— Sunt tot acolo unde-i știi de-acum e anul”, răspunse Ghiță.

— Nici al doilea examen fundamental?

— Nici!

— Atunci ce fac anul întreg în capitală?

— Sfinte Doamne, d-apoi ce-au făcut și până acum! Chefuesc!

— Și nu se mai satură?” întrebă râzând E-lenuța.

— Iţi poţi închipui dacă bani, de drum a trebuit să le împrumut eu! Pruncul mai ales parcă a mai căpătat un gâtlej decând s-a îm-nunătațit vana cea nouă la „Arhanghelii”. Și apoi să nu crezi că-i cheltuesc singuri: au o gardă de şase grenadiri, cari îi însoțesc pretu-tindenea. Ungurean spune la toată lumca că a-sta-i suita arhanghelului Gavril. Prinții lor fac rău că le trimit atâţia bani.

— Părinţii, ce ştiu? Pănă pot, trimit cât le cer. Ei fac rău, că cer, zise Elenuța.

— Mulţi şi deseori. Cred că unul dintre ei cheltueșle cel puţin de zece ori mai mult decât mine. Le-a mers vestea.

— Așa dar avem de-aface cu oameni renu-miți”, râse Elenuța.

— Tu poți râde, dar tata nu judecă așa, nici mama, nici surorile. Eu drept să-ți spun, dragă Elenuțo, continuă Ghiță cu vocea abătută, eu înțeleg tot mai puțin pe oamenii ăștia. Spun a-devărate prăpăstii.

— De pildă!

— De pildă azi m-a luat tata la o parte şi mi-a zis: Știi tu, mă Ghiță, cât valorează azi o acție la „Arhanghelii?” Mai mult decât toate dip-lomele câte le dă universitatea voastră în zece ani. A vorbi așa cred că e cel puțin ciudat.

— Da, zise în silă Elenuța, tata pune nădejde foarte mare în „Arhanghelii”. Dar poți să fii pe pace. Mie mi-a spus că are să mă mărite după un prinț. Deci prietenii tăi, oricum ar fi, sunt candidați prea puțin serioși pentru mine”.

Băieșii începeau să sosiască dela oraș. Al-biau pe drum costumele de sărbătoare. Veniau căruțe încărcate cu miei, cu pasări. Din două care cu coșuri adânci gruițau purceii grămădiți unul într ’allul, cu râturile ridicate. Cei mai să-raci își aduceau mielul în spinare. Fierarul sa-tului, un țigan Irunc.hios, cu ochii încruntați, veniâ pe două cărări. In fiecare mână aducea câte un cocoș, mari și grei ca snopii. Ii țineà de labe, și paserile rămâneau un răstimp în' liniște cu capetele în jos, apoi deodată, cuprinse de furii, bateau din aripi, se smânciau să scape, cucurigau înspăimântate. Fierarul își depărtà a-tunci mânile de trup, și tot zicea: „Hâșș pa-sărea! Hâșș păsărea”.

— Au devastat înc-odată piața, oamenii noștri, ziși Ghiță. răspunzând mereu la binețele oame-nilor cari treceau.

— Știu că vor fi trei zile de petrecanie! răspunse Elenuța.

— Două!

— Două! Pentrucă în ziua întâie nu-s des-chise birturile, nu-i joc, — nu serbează în schimb patru zile de paști, ba și o săptămână?

— Asta e adevărat. Și, după toate semnele sărbătorile acestea vor pune vârf la toate cele de pân’ acum! zise tânărul. Purcei nu știu să fi cumpărat pân’ acum de Paști”.

Ei tăcură și priviră amândoi înainte pe drum. Păreà că zăresc un cunoscut printre oamenii cari veniau dela oraș.

„Mi se pare e feciorul popii”, zise Ghiță.

— Da, e domnul Murășanu, răspunse Elenuța c-o voce în care se puteà simți un fel de re-proș pentru frate-său.

— Dacă nu vrei să-l întâlnim, ne întoarcem, zise tânărul care băgă de seamă numai decât schimbarea din vocea soru-sii.

„Te rog, de ce ne-am întoarce? eu nu mă fe-resc de nime! răspunse fata.

— De clericul ăsta nici n-ai aveà de ce te feri! Vezi, cu sunt foarte,sincer, si-mi spun pă-rerea despre toți tinerii cari sunt aproape de tine. Aștept ca odată și tu să fii tot ațâț de sinceră față de mine.

— Când? întrebă Elenuța zâmbind.

— Când voiu fi încunjurat și eu de fete ca tu acum de candidați.

— Of! făcu iarăș Elenuța. Ți-am spus că nu mă voiu mărità.

— Să zicem că nici eu nu mă voiu însurà; totuș aștept să fii sinceră. Deci, mă execut nu-mai decât, adause Ghiţă. Nu-ți cade bine că-ți vorbesc de candidați, dar ce să faci dacă ei există și fără voia ta? Ei nu-și bat capul cu, ho-tărîrea ta de-a rămâneà fată bătrână! O, cât îl privește pe teolog, cu el e altceva. El e foarte inofensiv.

— Cum ai spus? întreba repede Elenuța.

— In-o-fen-siv!

— Și ce vrei să zici cu asta?

— Că n-ai să te temi de el. E rușinos ca o fată mare și n-are să te plictisiască niciodată cu cuvinte de dragoste. De altfel îl cred un tânăr foarte cumsecade. N-așteaptă, ca alții, să-i cadă mură-n gură, ci s-a obișnuit de tânăr cu munca”.

Fata tăcu. Vasile Murășanu erà aproape acum, dar cum venià cu capul în pământ nu-i zări pe cei doi. Când îi observă în sfârșit, se opri o clipă și făcu o mișcare, ca și când ar fi voit să se întoarcă. Dar Ghiță Rodean înțelese ce gând are clericul, și strigă îndată:

„Bună ziua; bună ziua, domnule Murășanu. Așteaptă-ne puțin”.

Cu pași înceți clericul își continuă drumul spre cei doi. Dar se putea vedeă c-ar fi fost cu mult mai bucuros dacă s-ar fi putut întoarce.

Vasile Murășanu, dupăce veni, ziua albă, dela biserică, se întinse îmbrăcat în pat, să doarmă, să viseze, ori să moară, — tot una erà. Ar fi putut să-i fie somn, căci noaptea întregă abià ațipise, și odihna lui chiar atunci fii tulburată de vis. Ar fi putut să viseze, căci fetița la care s-a gândit deatâteaori, izvorî deodată din întu-nerec, în carne și oase, lângă dânsul. Și ’n sfârșit ar fi putut să moară, căci deși fala îi vorbise cu atâta dulceață, cu atâta prietenie, ci s-a purtat cu ea așa de prost, i-a vorbit cu-o voce așa de seacă, abià i-a spus trei cuvinte, n-a poimenit nici c-o vorbă că i-ar împrumutà o carte de cetit. Și pe deasupra, când fata-i spuse că ca de-acum va rămâneà acasă, că nu mai merge la școală, el scăpase în locul oricărui cuvânt frumos, potrivit, pe acel nefericit: „Așaaa”?, care-i sunà și acum' în urechi și-l mustră în fie-care clipă. Dar nu putù nici să doarmă, nici să viseze, nici să moară. Dupăce se svârcoli în pat vreo două ceasuri, cu ochii în tavan, ieși pe uliță, se plimbă, stătù de vorbă c-un bătrân, care începù să-i spună o poveste lungă despre doi băieși cari s-au dus în noaptea Paștilor să fure aur; intră iar în casă, se uită vreme înde-lungală cum încondeiază sorioarele lui oauele cele roșii. Apoi la prânz mâncap puţin şi ieşi din nou la plimbare. Numai un lucru preicepeà cum-secade: golul pustiu din cap.

„Nu vei fi fost și dumneata până-n oraş? îl întrebà zâmbind Ghiţă stringându-i mâna cu căldură.

— Aporoape, zise Vasile părându-i că revine la realitate, auzind vocea prietinoasă a lui Ghiță dar mai ales simțind strângerea lui de mână.

— Am apucat pe drum în jos și m-am tot dus! adause îndată.

Ghiță băgă numai decât de seamă că clericul; n-a aruncat o singură privire spre soru-sa.

„Aici, am onoarea să-ți prezint pe d-șoara Elenuța Rodean, soru-mea, zise el întorcându-se spre fată.

— Ne-am întâlnit astă dimineață la biserică, zise Elenuța roșindu-se și întinzând mânuța albă lui Vasile. — Ai durmit, d-le Murășanu? îl în-trebă apoi.

— N-am putut durmi, domnișoară. Slujba a ținut până s-a făcut ziuă albă, răspunse clericul simțind o dulce mângâiere la cuvintele ei.

Elenuța mergeà între cei doi tineri. Băieșii veniau necurmat pe drum, pe cărări, singura-tici, câte doi, mai mulți, în pâlcuri, — și se îm.prăștiau pe cele trei văi pe cari erà răsfirat satul.

„Azi numai copiii și bătrânii au rămas în Văleni, începu Vasile Murășanu, care, văzându-se pornit cu cei doi frați, simțià cum îi crește cu-rajul.

— Intr-adevăr mulți bani vor fi lăsat în oraș, zise Gheorghe Rodean. Oamenii noștri nu mai pun nici un preț pe bani.

— Cum îi câștigă de ușor aţa-i și dau, adaus clericul la observarea lui Ghiță. Sunt departe cerul de pământ de țăranii agricultori. Aceia înoadă paraua cu zece noduri. Nu e de altfel, nici o mirare. Cei cari trăesc din plugărie au coșurile pline de bucate, dar pungile mai tot-deauna goale. Pentru ei banul e aproape un lucru sfânt”.

Clericul spuse frazele aceste cu claritate, cu hotărîre, fără nici o tremurare în voce. Ghiță! își ridică pe-o clipă privirile la el, apoi se uită la Elenuța. Dar fata privii în pământ, păreà că se gândește la altceva. Chiar clericul fù sur-prins de cutezanța cu care-și spusese părerile înaintea Elenuței. Dar surprinderea aceasta nu-l neliniști, dimpotrivă îi crescù curajul.

„Așà dar dumneata crezi, începù Ghiță, că băieșii împrăștie banii ca și când ar risipi ni-sip, pcntrucă au muțiți, iar economii îi cruță pentru că au patimi. Ar urmà ca economii să împrăștie bucatele, de cari au din abundanfță. Nu-i așa. Elcnuțo? râse Ghiță.

— Mai este ceva, de sigur, zise repede cle-ricul. Mai întâiu coșurile pline conțin atâta cât e de ajuns unei familii pe-un an. Puțini pot să vândă din recolta unui an. Cei mai mulți își plătesc birurile vânzând vreun' cap de vită. Mun-citorii pământului de-un lung șir de ani au um-plut acelaș coș toamna, și au băgat de seamă că în cursul anului nu se adaugă nimic; dimpotrivă prin August e gol. Cantitatea necesară pe-un an la ei e bine stabilită, pe când băieșii nu-și pot da niciodată seama cu cât s-ar ajunge pe-un an,, trăind cinstit. Apoi, când sunt băile bune, re-colta băieșilor e în fiecare săptămână, aproape în fiecare zi. Împrejurarea asta cred eu că contribuie mult să-i zăpăciască, să nu mai cun-oască adevărata valoare a banului.

— Ah! nici nu credeam că dumneata observi atâtea, d-le Murășanu, zise zâmbind Ghiță, care aflà foarte comică însuflețirea clericului pentru tema asta. El simțià că Vasile se avântă în apre-cierile acestea numai ca să nu fie silit a vorbi cu Elenuța. Fata își ridică în clipa asta ochii și, zărind surâsul pe faţa fratelui său, se tulbură. Ghiţă băgă de scamă numai decât că soru-sa îi ia în nume de rău observarca asta, și zise re-pede, cU vocea schimbată:

De altfel sunt interesante observările dumi-tale.

Gheorghc Rodean se gândise și el de multeori la risipa nebună ce-o vedea de câțiva ani în Văleni, ajunsese chiar la aceleași convingeri a-proape, pe cari le spuneà acum clericul. Dar simțià că nu-i acum potrivit să vorbiască despre teorii economice. Ceeace-l jignià mai ales, fără să spună, erà dorința lui ca clericul să conver-seze cu soru-sa. Ar îi dorit foarte mult să vadă cum știe un cleric să facă curte. Și, în deosebi, la clericul acesta el țineà mult și-i păru jignitor că nu-i spune nici o vorbă Elenuței.

Simțià și Vasile Murășanu că se cufundă în aprecierile acestea, ca într-o vâlloare, din care-nu mai poate ieși, dar lui nu-i păreà rău. Erà o mântuire pentru dânsul.

„Iată ce cred eu, continuă el cu însuflețire, munca la suprafața pământului îl leagă mai tare pe om de roadele pentru cari muncește anul în-treg, decât munca din sânul pământului. E o legătură mai puternică între țăran și holdele-de grâu și de porumb, decât între ocnaș și vâna de aur. Dragostea face să fie mai tare. Văzut-ați vreodată cu câtă plăcere, c-un fel de alintare chiar. Încarcă un ţăran un car de grâu ori de fân? Umblă domol cu snopii ca și când ar fi niște ființe vii, cu palele de fân asemenea. Chiar pentru bani, așà de greu se desparte un țăran de claia de fân pe care a făcut-o cu mâna lui-a greblat-o, a netezit-o! Și cred că simțământul acesta al plugarului se poate pricepe cu ușu-rință. Ia să luăm de pildă o luncă! De când dă colțul ierbii, plugarul vine ș-o privește, o cercetează cu dragoste. Cum crește iarba — crește și nădejdea lui, încet-încet, zi de zi, lună de luna-Plugarul parcă-i împrumută o parte din ființa lui. In urmă iarba ajunge la brâu, miroase până, departe, cosașul intră ’n ea ca într-o apă verde. Dacă ați văzut cosind, veți fi trebuit să obser-vați în mișcările legănate ale cosașului o mare satisfacție. Dc când așteaptă el după clipa asta! Cât s-a temut că poale s-a rupe-un nor și-i va inecà nutrețul! Mireasma amețitoare a fânului, până-l usucă, până-l vede în ogradă, îi pătrunde așa de mult ființa, încât îi pare că în claia de fân este și o bună parte din el. Am auzit țărani cari vorbiau după ani de mirosul fânului pe care l-au avut în cutare colț din ogradă atunfci ș-a-tunci! Și în chipu-acesta îi leagă și celealalte produse ale câmpului. Muncesc îndelungat, nu câștigă nimic deodată, dar muncesc în lumina, care îmbuna și înduioșează sufletele oanienilor. Munca din sânul pământului e mai grea și mai amară. Aici nu caută nimeni să culeagă roadele-unei sămințe aruncate de ei, ci aproape totul se razimă pe noroc, pe întâmplare. Nu e o muncă, e o vânătoare. Caută toți cu aprindere, izbesc cu ciocanele, sfarmă stânca, și dacă, după multă trudă în întunerec și miros de groapă, află aurul, nu-l culeg, ci-l răpesc cu lăcomie. Il privesc mai mult ca pe-un dușman, după care au alergat de-atâta vreme, decât ca pe un prieten. De aceea când plugarul își vede clăile de fân înșirate în ogradă, coșurile pline, simte prietinia lor și-șir zice liniștit: „E bine! Mulțămită ție Doamane”, iar ocnașul, când își vede două-trei chile de aur ori și mai puțin, își zice: „În sfârșit! O să vezi ce am să fac cu tine”! Și, ca pe-un dușman, după caic a alergat atâta, nu-l cruță. Cred că a-acesta e imboldul de căpetenie care-i face pe să-tenii noștri să fie risipitori”.

Gheorghe Rodean bătu din pălmi când sfârși clericul.

„Dar dumneata ne ții un adevarat curs de psihologie, zise el.

— Adevărat, scuzați, grăi clericul aprins la fată de însufecţirea cu care vorbise.

— Domnul Murășanu și cântă și vorbește fru-mos, rosti cu fața luminoasă domnișoara Ro-dean. Însușirea din urmă nu i-am cunoscut-o până acum, adause îndată, privindu-l c-un fel de sfială.

— Dumneata ești prea bună, domnișoară, răs-punse cu vocea scăzută tânărul.

— O, nu sunt bună de fel, domnule cleric, întreabă-l pe Ghiță. Sunt o fată foarte rea, dar am totdeauna curajul să spun adevărul.

— Frumoasă însușire, dragă, dar cam pri-mejdioasă. spuse Ghiță zâmbind. Elenuța se roși, coborî privirile în pământ, dar numai decât și le ridică iar.

— Iți poate păreà rău, zise ca, că n-ai fost la slujba înmormântării azi noapte. A fost de-o frumuscță deosebită, și domnul Murășanu a cân-tat mai frumos ca ori și când, zise ea.

— Cântările acelea sunt frumoase, domni-șoară. E o muzică divină, se scuză clericul.

— Eu n-am zis, că nu-mi pare rău, începù Ghiță, dar tu știi că nu s-a putut. Sunt convins, adause cu seriozitate, că aș fi rămas cu o im-presie puternică. Imi place și mie taina! De altfel discursul de-acum al domnului cleric îmi dă de gândit”!

El băgă de seamă, că Elenuța îi spionează expresia feței.

„Nu glumesc acum, adause el repede, și-mi pare foarte rău, că n-am învățat și cu logică”.

— Logică? întrebă fata cu neîncredere.

— Da. Multe din observările cari ni le-a spus acum domnul Murășanu, le-am făcut și cu, dar n-am fost niciodată în stare să trag concluziile. La asta se cere o judecată obicinuită cu dis-ciplina, iar mintea noastră o disciplinează lo-gica”.

Căruța lui Ionuț Ungurean trecu în clipa a-eeca pe lângă ei. Tovarășul cel gras dela „Ar-hanghelii” salută până departe cu pălăria, stri-gând tare:

„Bine-lați venit! Bine-ați venit!”

Cei trei se întoarseră căci ajunseseră de-parte.

„Omul ăsta e tot mai roșu la față”, zise cu disgust Elenuța.

— Dacă mai ține mult aurul la „Arhangheliiˮ va plesni cu siguranță într-un chef”, râse Gheor-ghe Rodean.

Clericul simți cum se schimbà la față. Nu-mele acesta îl făcù să vadă iarăș realitatea, care pe câteva clipe se depărtase. El șe plimbà cu copiii acționarului celui mai de frunte dela „Ar-hanghelii”. Iși aminti deodată de lungul lui dis-curs, simți acum observările ironice ale lui Ghiță, pe cari mai înainte nu le luase în seamă, nu le pricepuse, și-și zise: „Pentru ce mă plimb cu oamenii aceștia? Ei își bat joc de mine! Cum n-am putut observă până acum aerul de protector ce și-l dă acest tânăr”?

Spunând că trebuie să meargă până la un om căruia îi dase să-i cumpere ceva din oraș, el își luă seara bună dela cei doi și se depărtă. Dar numai decât auzi în urma sa un glas ar-gintiu:

„Domnule Murășanu, domnule Murășanu”!

El se uită înapoi. Il strigà Elenuța. Ii părù foarte curios, că străina aceea strigă după dânsul.

„Domnule Murășanu, zise fala apropiindu-se, nu mi-ai puteà împrumutà ceva de cetit? Știi că mâne în ziua de Paști nu iasă nimeni pe u-liță și mă tem că mă voiu plictisi de moarte. N-ai fi bun să-mi împrumuți o carte?

— Cu plăcere, domnișoară, o să vă trimit încă în seara asta.

— Mulțumesc! zise Elenuța și fugi spre Ghiță, care o așteptà.

Amândoi merseră un răstimp în tăcere. Apoi Elenuţa zise:

Tu, Ghiţă, eşti răutăcios câteodată.

— Eu?

—Iţi place să-ţi baţi joc de oameni, adause fata.

— Să mă ierți! Nu-mi bat joc. De Murășanu mai puțin ca de alții.

— Ei, mai și mințești! Parcă nu te-aș fi auzit şi mi te-aș fi văzut!

— E frumos să bănuești pe un frate!

— Insuți ai spus că-i fricos și sfiicios și totuș în loc să-l ajuți să se apropie și el de societate, îl înfrici și mai tare.

— Să-mi dai voie să nu cred așa ceva! E a-devărat, că nu-i umblat în lume, dar te asigur, că pe omul ăsta nu-l poți înfricà cu nimic. E cu mult mai tare, decât cum îl crezi tu. C-am râs? Dar trebuià să râd. ori cât l-aș țineà de om vrednic. Așteptam să-ți facă curte, când colo el se apucă de discursuri filozofice!

— Pentruce să-mi facă curte”? întrebă Ele-nuța.

— Așa din complezanță cel puțin, așa se cade, ambiția mea de frate al unei surori frumoase cereà asta!

— Vai, nebunule! zise Elenuța și-l izbi cu palma peste gură.

— Insă adevăr zic ţie, adause el vesel, ca a-cest cleric sfios tot cu atâta însuflețire cu care ne-a vorbit acum, va ști declarà odată și dragoste alesei inimii sale.

— Iți spun eu, că ești bun să-ți bați joc de oameni! zise Elenuța mâhnită de emfaza cu care frate-său spuse cuvintele din urmă.

— Greșești. Adevărul e limpede: cine e capabil să se însuflețiască pentru o chestie așa depăr-tată cum e psihologia băieșului și a plugarului se va însufleți și când va fi vorba de o chestie care-l privește pe el personal. Eu sunt mai bă-trân cu pairu ani ca Murășanu. Pot deci să pro-rocesc, că din tânărul ăsta se va alege un bărbat strașnic. Cât îl vezi de timid, e o fire de lup-tător.

— Acum vorbești serios? întrebă Elenuța gata să se mânie.

— Cât se poate de serios. Și-ți voiu aduce două probe: mai întâi a fost în toți anii de școală cel mai bun elev în clasa lui, a doua și-a isprăvit aproape cariera cheltuind foarte puțin de-acasă. De când a fost în clasa a patra de gimnaz a început să deie lecții. Asta n-o poate face ori și cine.

— Din clasa a patra? întrebă Elenuța sur-prinsă.

— Tu n-ai știut?

— Nu! De unde erà să știu?

— Adevărat! răspunse c-un fel de silă Ghiță.

Suntem dintr-un sat, dar suntem aproape stră-ini. Nu prea ne interesăm unii de alții, ni-e frică să nu ne infectăm de... sărăcie! Da, din clasa a patra a început să se susție aproape din puterile proprii! Acum, anul acesta tenmină. Se va căsători, va preoți undeva, va lupta mai departe, va birul, va ajunge departe. Am mai cunoscut eu oameni de aceștia sfioși ca fetele mari, dar plini de multă râvnă, de multă ambiție nobilă. Iți spun curat: Mie-mi place tânnărul ăsta! Il voiu înai necăji câteodată, căci îmi place, să-i dau impulsuri noi, să-l văd cuini se manifestează. Ți-ahi spus că-s cu patru ani maj bătrân ca el”.

Elenuța îl ascultă cu plăcere. O ceață, care-i părù că plutește undeva aproape de ea, începù să se împrăștie.

Peste puțin intrară veseli în curtea notarului.

VI.

Un străin, care ar fi sosit Sâmbătă scara în Văleni și ar fi voit să doarmă noaptea Paștilor aici, s-ar fi culcat înzadar. Înainte de miezul nopții începură să împuște trcascurile. Erà o da-tină veche în sat, oamenii erau obișnuiți cu de-tunăturile puternice cari continuau până ’n zori, se repetau, mai rar și în ziua întâi de Paști, până scara. Dar în noaptea, asta chiar băieși bătrâni săriau speriați din somn. Detunăturile erau așa de dese, se descurcau cu atâta putere, încât pădurile bătrâne fierbeau, docotiau, vu-iau necurmat. Păreà că în sat, în jurul satului, s a încleștat o luptă pe moarte, pe vieață, poc-niau puștile, detunau tunurile, lot mai des, tot mai cu furie. In răstimpuri depărtate se putea, auzi câlc-un treasc singuratic. Trăsnetul lui se auzià o clipă sec. ca și când s-ar fi sfărmat în mii de bucăți un enorm vas uscat, dar, furat în clipa următoare de păduri, trăsnetul acela se schimbà în vuele, în țipete disperate, cari aler-gau viforoase înainte, împrăștiindu-se trezind din somn pădurile până la mari depărtări, până în muntele Vlădenilor. Alteori trăsnià atât de des, atât de aproape, încât se auziâ prin curți schelălăitul de groază al cânilor. Mai ales din crângul de sat resfirat pe Părăul caprei, detună-turile se spărgeau c-o grabă amețitoare. In crân-gul ăsta locuiau cincizeci de ocnași cari mun-ciau la „Arhanghelii”. Cu săptămâni înainte se înțeleseseră ca în noaptea de Paști să nu curme cu pușcăturile până va loca de liturghie. Se a-provizionaseră cu cantități enorme de pulvere. de dinamită, notarul Rodean le împărțise două sute de zloți pentru paradă, poruncindu-le cu vocea lui aspră, rece:

„Grijiți feciori, în cinstea „Arhanghelilor” de pe pământ să dați atâtea salve ca cei din cer să-i pîsmuiască”!

Dar ei și fără îndemnul notarului erau prea hotărîți să serbeze cu focuri dese noaptea asta.

Uneori se deschidea vreun geam și cineva privià cercetător în noaptea luminată. Se auziau chiar voci somnoroase.

„Ăștia au înebunit!

— Ne sperie copiii!

— E prea-prea! Se vor mai și pușcà nemer-nicii!

— Nu, e ne mai pomenit”.

Erau și de aceia, cari, iritați peste măsură, eșiau în uliță, urcau coastele din apropiere, de unde băteau treascurile. In clipe de liniște se auziau cuvinte aspre:

„Asta nu mai e cinstire pentru noaptea In-vierii; ce faceți voi e curată batjocură.

— Arhanghelii sunt răsboinici, lor le place, răspundeà cineva. Și numai decât treascurile în-cepeau să bubuc.

Se mai răriră când clopotele în zori înce-pură să cheme la Înviere.

Oricât erà de încăpătoare biserica din Vă-leni, creștinii nu încăpură în ziua de Paști. As-cultau pe la ferești și bărbații și femeile cari venirà mai târziu, iar cei cari întârziarà prea mult pe-acasă nici de păreți nu se mai puteau apropia. Intr-o elipsă mare, groasă, mișcătoare, încunjurau biserica. Nu puteau vedea nimic din slujba ce se dțesfășură în lăuntru, iar cântă-rile de biruință pătrundeau până la ei, mai scă-zute, mai pline de taine. Oamenii ascultau cu ca-petele plecate, se închinau, își făceau cruci largi cu multă evlavie.

In biserică, în stranele ctitorale, erau toți frun-tașii din Văleni în frunte cu notarul pensionat Rodean, cu notarul activ Popescu, cu primarul Vasile Cornean, societarul dela „Arhanghelii”. Cei doi învățători cântau în strană alăturea de clericul Murășanu. Biserica erà ticsită, oamenii pând se clătià unul se mișcau cu toții, ca și când ar fi strâns legşi unii de alţii. Căldura începeà să fie nesuferită și notarul Rodeau își ştergeà mereu fața mare, brunetă, c-o batistă enormă. Lumânările dm pohcandre începeau să se îndoaie, și flăcările lor erau tot mai palide.

Intâiul acționar dela „Arhangheliiˮ aruncă în răstimpuri priviri mânioase spre o strană din tinda femeilor unde erà nevasta lui, doamna Marina. Avuseseră acasă un schimb aspru de cuvinte, căci losif Rodean nu voià să vină la li-turghia învierii. El știà din anii trecuţi ce înghesuială, ce năduf erà în ziua de Paști în bi-serică, și nu voià să se miște din pat. Dar doamna Marina atâta i-a tot tocat la ureche, până ce uriașul sări din pat și, cu multă furie, se îmbrăcă în câteva clipe. Fusese aproape să-și spintece hainele în graba mare ce-i cuprinse deodată.

„Iosife, Iosife, zise muierea cu durere, nu-ți eși din fire; se cade să asculți liturghia în ziua Invierii.

— Dar când îți spun că mă înăduș în zăduful ăla! strigă cu mânie notarul.

— Nu-i muri vrem-e de-o jumătate de ceas, cuteză să inai zică Marina.

— N-ai să mă lași în pace? Vezi doar’ că mă gătesc, sbierà notarul. Pe muiere, pe popa și pe dracu’ îi asculți și fără să vrei”.

El căută acum mereu s-o vadă, dar în tinda femeilor nu se puteà desluși nimic.

Ca o mare ușurare sosi sfârșitul slujbei. No-tarul se apropie cel dintâi să ia, din lingurița de argint, paștile. Un galben de douăzeci puse în cutia albă pe care o ținea fătul.

„Hristos a înviat! îi zise părintele dându-i pânea muiată în vin.

— Adevărat c-a înviat!” răspunse Iosif Ro-dean cu mânie, și numai decât începù să se strecure printre oameni. In locul lui oricare altul s-ar fi icuit în1 mulțime și n-ar mai fi putut face un pas. Dar înaintea lui oamenii se înghesuiră și mai tare și-i făcură drum.

Ordinea abia mai putù fi ținută până se pe-rândară cinci-șase fruntași pe dinaintea preo-tului, care așteptà în ușa altarului. De aici în-colo toată lumea dorià să ajungă cât mai în graba la pânea sfințită. Începù să împartă acunm paști și diacul și, în curând, doi ctitori, apoi și clopotarul și fătul.

Curtea bisericii se umplù, ulițele se împopu-lară de bărbați, de femei, de copii în port de sărbătoare. Dar peste un ceas nu se mai puteà zări un singur om pe-afară, ca și când i-ar fi înghițit pe toți pământul. Prăvăliile, birturile, erau încuiate, și salul întreg parù pustiu. Se auziau numai, din când în când, treascurile.

Biserica se umplù din nou la vecernie, dar acum nime nu 'mai fù silit să asculte pe la fe-restre. Încăpură cu toții. Apoi ulițele se deșer-tară din nou.

Ziua întâi de Paști erà serbată în Văleni cu multă evlavie. Păreà că toți oamenii aceștia iu-bitori de vieață se cufundau într ’o adâncă taină. Fiecare rămâneà în cercul restrâns al familiei, și erà nepomenit ca de pildă o femeie să meargă în povești la vecini în ziua întâie de Paști. De Vinerea, de Sâmbăta, fiecare își dusese acasă vin și bere, și bărbatul, femeia, copiii mai mărișori, închinau din când în când:

„Hristos a înviat.

— Adevărat c-a înviat!

Un strigăt, un chiot, un picurat de vioară, nu se putea auzi de nicăiri. Numai treascurile bu-buiau din când în când, făcând să vuiască pă-durile până departe.

Dar în ziua a doua, de îndată ce clopotul în-cepù să sune de eșire, biserica începù să se de-șerte. Tineretul mai întâi se grăbi să se strecure afară, apoi bărbați, femei mai tinere. In curând nu mai rămaseră în biserică decât cei trecuți peste cincizeci de ani. Afară, de undeva de a-proape se auziau, în răstimpuri de liniște, a-corduri vesele senine, de „țarină”

Spre marea lui părere de rău, clericul Vasile Murășanu trebui sa-și țină predica aproape nu-mai înaintea bătrânilor din sat. El începù să se agite, îl luau călduri, îl luà cu frig, de îndată ce baga de seamă că oamenii se mișcă spre e-eșire. Ii părù chiar că-i o profanare, o bătaie de joc purtarea creștinilor. Acuzà în gând pe părin-tele Murășanu că nu i-a obișnuit pe oameni să rămână până la sfârșitul liturghiei. Altfel își va crește el pe credincioșii săi odată! El nu mai cântà, ci fierbià de ciudă, de-un fel de dis-perare, de înfrângere. Vai, simțià cum i se ri-sipește însuflețirea cu care ar fi putut vorbi! Cum se întunecau figurile de stil pe cari le a-lesese cu atâta trudă, cum îi muriau gesturile pe cari le probase de atâteaori!

Când tatăl său îi făcù semn să înceapă, erà așa de sdrobit încât pe-o clipă avù conștiința limpede că predica lui nu valorează nimic, și nu merită s-o mai reciteze. Dar la gândul că se svonise puțin că azi va vorbi el, se îngrozi să nu ajungă ridicol și, făcându-și cruce, își spuse „motoˮ-ul și începù.

Frazele cele dintâi reuși să le spună numai pe lângă mari sforțări. Dar deodată băgă de seamă că un bătrân îl privește țintă. Privirea curioasă a moșneagului salvă reputația de bun predicator a clericului. Îndată ce băgă de scamă că e ascultat cu încordare, însuflețirea, avântul, îi reveni îndată, vocea lui căpătă alt tim-bru, cuvintele se încălziră parcă, fraza erà mai largă, mai vibrătoare. Incet-încet nici nu se mai gândi cine e în biserică, cât de mulți ori de puțini, și se aprofunda cu totul în desvoltarea temei ce-și alesese.

Reuși să stoarcă lacrimi din ochii bătrânilor ocnași, din ochii femeilor, ș-atunci, terminân-du-și materialul, începù să improvizeze cu avânt tot mai mare. Preotul îi făceà semne din altar să termine odată, — vorbià de-o jumătate de ceas, dar clericul nu înțelegeà. Atunci popa Mur-rășanu, folosindu-se de-o scurtă pauză a ora-torului, începù repede din altar, cântând:

„Cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să v-apropiațiˮ

In urma acestei întreruperi, îndată după li-turghie, se născu o discuție vehementă între fiu și tată. Preotul însă numai la aparență erà mâ-nios, în sufletul lui simțià o mare mâ-ngâiere pen-tru talentul și însuflețirea cu care predicase fe-ciorul său.

N-ai făcut bine că m-ai întrerupt”, zise cu ciudă, aproape revoltat, clericul.

— Am făcut foarte bine! răspunse popa. Și cât ai spus a fost prea mult.

— Da, pentru d-voastră, pentru popii de legea veche, cari predicați de trei ori pe an și chiar atunci câte cinci minute.

— Predica lungă niciodată nu-i ascultată cu plăcere până în capăt, tinere.

— Mi se pare, că oamenilor nu li s-a urît”, răspunse ironic Vasile.

— Nu pot să-ți fugă dinaintea nasului, când te-aud mai întâi vorbind. Au și ei atâta bun simț. Dar te asigur, că, preot fiind și ținând cazanii tot aşa de lungi...

— Cazanii! întrerupse revoltat tânărul.

— Ei, zi-le discursuri, zi-le predici, cum vei ști mai modern, nu-mi pasă, dar de le vei spune tot așa de lungi, te lasă oamenii să vorbești pereților.

— Dumneata crezi așa, fiindcă n-ai cercat niciodată să...

— N-oi fi cercat! îi tăie vorba, părintele.

— Nu, pe vremea când ai făcut dumneata seminarul, nu se puneà atâta preț pe vorbirile din biserică.

— Da, atunci erà învățământul mai practic, zâmbi părintele, se insista numai asupra me-toadelor, care pot da deodată un rezultat practic.

— Și predicile nu dau rezultate practice? întrebă Vasile.

— Nu! răspunse scurt părintele.

— Predicile?

— Nu dau. Vorbesc din experiență, adause cu hotărîre părintele.

— Așa ceva n-am mai auzit! izbucni clericul.

— Nu-i fi auzit, pentrucă preoții aceia, cari vă cresc pe voi, vă vorbesc din cărți, nu din vieață, răspunse cu răceala popa Murășanu.

— Nu-i cunoști! grăi cu ciudă Vasile.

— Ba-i cunosc! Cei mai mulți vă îmbată cu apă rece!

— Tată! făcu indignat clericul.

— Ei, o să mă explic îndată, dacă voeșli. Voi învățați acum: Exordiu, tratare, încheiere, păr-țile principale ale unei predici. Exordiul său captatio benevolentiae este partea...

— Tată! glasul din nou Vasile agitat la culme.

— Ei bine, rosti părintele, știi prin cine se îndreaptă oamenii și se fac buni creștini? Nici prin predici, nici prin îndemnuri și sfaturi. Acestea nu prind decât foarte arare.

— Prin cine dar? întrebă ironic clericul.

— Ai putea să mă întrebi cu alt ton, zise pă-rintele, pentrucă răspunsul ce-l vei primi me-rită. Singur Dumnezeu e acela, care schimbă i-nima omului. Noi nu putem face nimic cu vorba noastră. Dar avem și noi două arme puternice cu cari pregătim terenul lucrării dumnezeești. Să-mi spui cari sunt acelea?”

Clericul nu răspunse, nu că n-ar fi știut să mai înșire din mijloacele ce-i stau preotului la îndemână ca să miște inimile, dar îi fù frică să nu spună vre-unul pe care tatăl său să nu-l afle de bun. In clipa asia simţià superioritatea tatălui său.

„Rugăciunea și pilda bună. tinere. Ține minte ce-ți spun și o să te convingi. Și cazaniile sunt bune, dar cu miez, scurte, clare. Și trebuie să ştii alege și clipa potrivită. Azi, de pildă, nu erà loc pentru o predică lungă. Ia privește!”

Eșiră din curtea bisericii când spuse părin-tele cuvintele din urmă. Priviră amândoi la stân-ga; în lunca de sub poalele muntelui Negruța petrecerea de Paști se începuse.

„Intreg salul e aici, zise cu uimire Vasile.

— De-acum putem încuia biserica până în Dumineca Tomii”, răspunse părintele. Și por-niră amândoi spre căsa parohială, privind din când în când la stânga. Taraful de lăutari cântă țarină aprinsă.

Muntele Ncgruța își aplecă pădurile negre de brad în nemijlocita apropiere a salului. Pe lângă poalele lui se furișă părăul alburiu, care în-vârtii roțile celor mai multe piue din Văleni. Patru case erau așezate atât de aproape de munte, încât brazii de pe coaste le umbriau curțile. Înapoia acestor patru clădiri de bârne, cu coperișele de șindilă înegrite de ploi, de vre-muri,” se începeà lunca în formă de paralelo-gram, care venià până în ulița cc ducea la biserică. In unghiul superior ai luncii, în cel dinspre răsărit, se înălțà birtul cel mai vestit din Văleni, birt împreunat cu prăvălie, al cărui proprietar stăpânià și lunca aceasta frumoasă. Din săptă-mâna mare, birtașul bătu pociumpi, înțepeni dea-supra scânduri albe de brad, un uriaș cerc în mijlocul luncii îl înconjură în chipul acesta cu lăviți, cu mese. Pentru fruntași, pentru pătura cultă din sat, pentru „domni”, adusese mese și scaune din birt și le așezase la locurile cele mai potrivite, de unde se puteă vedeă petrecerea, dansul, care se învârtiă în cercul acela enorm. Ieri se mai puteau vodcă încă băncile, și mesele albind în lumina soarelui, — cele pentru domni acoperite cu pânze cerate, străluciau ca niște oglinzi — dar azi nu se mai puteau zări din mulțimea de oameni.

După cum și nădăjduiseră, cerul primăverii rămase curat ca lacrima și în sărbători. Cum se svântase bine pământul, de-o săptămână lipsit de ploaie; de vânturile călduțe, mulți bătrâni șe lăsară alene pe pajiștea deasă.

Erà cald și o moleșire plăcută pătrundea în trupuri. Lunca înverziă până departe în arinii uriași, oari își înălțau brațele, negre încă, spre cer.

Cei mai mulți dintre săteni veniră prânziți la biserică, astfel îndată ce trase clopotele de eșire veniră deauna în luncă. Dintre feciori și fete mulți așteptau ca pe spini să sune odată de eșire. Când veniră cei dintâi bărbați și femei în luncă, tinerelul pornise dansul. O părcche — zece, trei.zeci — începură numai decât să se învârtă în ritmul repede, plin de întorsături al țarinei. Ciș-mele lăcuite ale feciorilor slrăluciau in soare-ca fulgerări de oglinzi. Ițarii lor de lână fină, moale, mânccările de bumbac, erau albe ca laptele. Nu-mai cișmele, pălăriile mici, negre, fețele bru-nete, pătau acest costum. Rar se puteau zări fe-ciori înalți, cei mai mulți erau mijlocii, bine legați, cari se învârtiau în țarină c-o siguranță uimitoare. Fiecare dansà cu câte-o fată, rar se puteau vedeà doua fete la un fecior.

Fetele toate erau cu capetele desvălite. Plete groase, bogate, cădeau pe spate, negre cele mai multe. Intre fete erau destule., cari își încrețiseră buclele deasupra frunții, pe la tâmple. Ochii lor vioi și fețele aprinse râdeau de fericire. Sburau iile largi din giulgiu foarte fin, ii albe ca de zăpadă, numai gulerul și altițele pe mâ-neci erau cusute cu mătasă neagră. Purtau ca-trințe înguste în care roșul aveà o parte covâr-șitoare și șurțe chindisite. Toate erau în ghete — moda cea din urmă o puteai descoperi la cele mai multe.

Parcă împrumutaseră nu numai ghetele și încrețitul părului dela cucoane ci și multe din mișcările lor, calculate parcă. Cum se răzimau cu brațul pe umărul dansatorului, cum își în-clinau capul ca într-o dulce nevinovăție, cum se lăsau a oboseală pe lăviți, cum așteptau să fie cerute la dans, prin închinăciuni, sămănau mai mult cu domnișoare îmbrăcate în costum național, decât cu fete ‘dela țară. Impresia acea-sta erà cu atât mai ușor de câștigat, cu cât tru-purile lor erau foarte svelte, fețele cu o peliță foarte curată și manile mici și albe. Se vedea numai decât, că nu-s fete, cari săptămâna în-treagă au muncit la câmp. Nu erau așa de bine zidite ca tinerele din șalele agricole, ci gingășia staturii, a umbletului a mișcărilor le împru-mută un farmec deosebit, gingășia aceea tine-reasci ce se desprinde din toate felele, cari au fost scutite de munca grea trupească.

Nu se puteà vedeà aici ca la multe hori pe sale ca feciorul să vie, să iee de mână pe-o fată, s-o ducă, târând-o aproape, în horă. Feciorii le poftiau la dans cu ușoare înclinări din cap și le atingeau cu teamă, mai mult, cu grije parcă. Nu se puteau vedeà tineri împingându-se unii într ’alții.

S-ar păreà, că munca grea trupească la care bărbații le văd supuse pe femei ca și pe ei din vrâsta cea mai fragedă, să-i facă pe acești din urmă să le disprețuiască, ori cel puțin să se poarte cu ele fără nici o gingășie. Ca și când; bărbații ar simți prin instinct că femeile nu-s făcute pentru muncă grea, și dacă totuș le văd sub povară, ei se poartă, inconștiu, față de ele, ca față de niște ființe umilite. In Văleni femeile, fetele, nu muheiau aproape nimic. Odată cu eco-nomia de câmp se părăsi și industria de casă. Abià mai erau folosite trei-patru răsboaie de țesut în tot salul. Pănura, pânzeturile le cum-părau gata. Aur erà din belşug şi barbaților nici nu prin gând nu le treceà să le poruncească femei-lor să țese, să coase. Chiar cusutul îl monopoli-zează câteva văduve şi şi fete mai sărace din Vă-leni. Bărbaţii; vâzându-şi femeile frumoase şi albe erau prea mulțumiți, aveau adânci mân-gâieri în suflet, adânci bucurii. Şi de multeori munca lor erà prea obositoare, veneau palizp şi supţi dela ocne, dar aduceau totdeauna aur destul și acesta erà deajuns ca să-și uite oteneala. Şi celui din urmă bărbat îi place să aibă o șotie curată, alba, frumoasă, și până ce răsbește singur sa agonisiască, din instinct o cruță de munci mai grele pe femeie. Numai când suferința, sărăcia îi întunecă sufletul începe să-i spună vorbe aspre

Părechile tinerilor umpleau tot mai mult spa-țiul rotund încunjurat cu scaune și mese de scân-dură. In curând iarba se pătă în mici rotocoale, se înegri apoi, sub ghetele și cișmele ce-o bătu-ciau mereu. Lavițele de brad se umplură numai decât, mesele erau înflorite cu pahare înalte în care lichea lumină aurie. Bărbații cu nevestele lângă sine închinau și sorbiau setoși din lichidul rece.

Dei jur împrejur răsunau ciocănit de pahare, râsete, salutul îndatinat dela Paști.

„Christos a înviat!

— Adevărat c-a înviat!ˮ

Lăutarii fună încununați îndatî de cununi de pahare pline cu bere pe cari îi le îmbiau ocnaşii

In răstimpuri vioara lui Lăiţă amuţia pe-o clipă, și el sorbià din pahar poftind „noroc la băiˮ.

In jurul dansatorilor, la şa săatele celor ce-şi pr-treceau cu bere, lumea se grămâdià mereu for-mând un cerc gros, mişcător de costume. Pri-viau curioși, priviau fericiţi şi abia apucau să se depărteze vreunul dela mese, să-i ocuoe locul. Dealtfel birtașul presimțise aglomeraţia, fixase patru butoaie mari în luncă, mai la periferii ca să se poată vedeà, și cele întregi de însăloșați le vizitau necurmat. Feciorașii, cari măsurau bău-tura spumoasă, abia răs-biau, își ștergeau în răs-timpuri fețele asudate. Pe aceștia, pe cei cari serviau la mese și în birt, îi câștigase cu multe jertfe birtașul și trebuià să-i schimbe tot la patru ceasuri. Altfel nime nu s-ar fi învoit să-i ajute, când dansul erà în toiul lui.

Părechile erau lot mai multe în locul pentru dans. Lăiță cântà în răstimpuri arii mai domoale, când dansatorii aproape numai se legănau; apoi începeà deodată o țarină vijelioasă, pe care o ținea îndelungat și părechile se învârtiau ameți-tor. Foarte rar se puteà auzi vreo chiuitură. Ti-nerii aceștia dansau tăcuți, serioși, cei mai mulţi cu o eleganță uimitoare. Numai feciorii cari ve-niseră de curând dela miliție strigau din când în când versuri pișcătoarw. In Văleni nu erau o-bicinuite chiuiturile, poate din cauza, că dans erà o singură dată pe an; la Paști și când erà vreo nuntă, dar atunci nu erà dans pentru satul întreg.

Se poate iar că unde erau așa de dornici de joc, erau pătrunși cu totul de farmecul lui și-l gustau în tăcere. Totuș ar fi mai aproape de adevăr dacă s-ar spune că lipsa chiuiturilor se explică prin însăș firea ocnașilor din Văleni, în-tunecată în fond și rece ca sânul pământului unde își petreceau veaţa.

Băieți, fetițe se învârtiau mai de-oparte pe pajiștea verde, se izbiau, se tăvăliau în iarbă, râzând tare. Dinspre Părăul caiprii se auziau mereu trăsnind treascurile. Aerul erà luminos; plin de mireasmà vierdeții, soarele își învăluià în toată clipa pânzele subțiri de argint. Gălăgia luncii, acordurile muzicii, se înălțau în văzduh; închizând ochii păreà că undeva în înălțimi fierbe o uriașă ceartă.

Abià trecură ceasurile douăsprezece și Lăiță,rupând taraful în două, porni cu şase inşi în urmă. El se grabia „să cânte domnilor la prânz”. Nime din cei din luncă nu-i luà aceasta în nume de rău, erà un obiceiu de mulți ani acum, care părea poarte firesc în ochii tuturor. Apoi cei șapte țigani, cari rămaseră, cântau bine și fără primaș; dansatorii aproape nici nu observară lipsa.

Lăiță își conduse ceata deadreptul la nolarul trecut la pensie Iosif Rodean. Trei dulăi cât niște urși suri se smânciră în lanțurile grele, hăpăiară gros ca din afunzimea unor bați, și porodițele lui Faraon se opriră pe-o clipă. Dar numai decât porniră iar, urcară scările și în veranda largă a etajului se opriră. Din camerele largi, luminoase, pătrundea o larmă continuă, ciripiri de fete, voci de bărbați, și din când în când peste toate se înălța râsul puternic al no-tarului, un râs care scăpa în valuri largi, înalte.. ca dintr-un foiu uriaș.

Muzicanții își încordară viorile și numai decât imnul începù să se înalțe ca o rugăciune viforoasă, pătimașe. In clipa următoare ușa se deschise încet, și Elenuța, răzimată de părete, ascultă cu ochii mari, în-lăcrămați.

„Asta-i Tatăl-nostru Românilor, se auzi vocea aspră sa notarului când cele din urmă acorduri ale cântării se stânseră. Lăiță, măi Lăiță, detună apoi d într-o cameră mai apropiată.

— La porunca dumitale, domnule notar, zise primarul zâmbind, dar nu se mișcă din loc.

— Lăiță, se auzi din nou aceeaș voce pu-ternică.

Ceilalți îl împingeau:

— Da du-te, frate, du-te!

Lăiță nu voià să intre, fiindcă până acum nici-odată nu l-a poftit notarul în casă. La ureche, în birturi, i-a cântat de multeori, la alţi domni mari, în casă fusese asemenea. Toți îi vorbiau,îl tratau cu pretinie, numai Iosif Rodean s-a ținut până acum departe de Lăiţă. Faptul acesta îl jignià pe Lăiță, păreà că se și teme puțin de omul acela uriaș. Mai mult însă credeà că-i sub demnitatea lui să cerce a se apropià de Iosif Rodean. In sufletul lui de artist, mândru și plin de maiestate, îi păreà chiar că îi cântă numai din milă notarului, îi cântà fiindcă-i plătià bine. Dar niciodată nu i-a văzut ochii umeziți la cân-tecele lui, și asta nu i-o puteà iertà.

Trupul vânjos al omului de patruzeci de ani își luă deodată o ținută regească, liniile feții i se înăspriră.

„Nu mă duc” zise el.. și începù numai decât o sârbă.

Elenuța ascultà nemișcată; urmărià ușoarele alunecări ale arcului, tremurarea ciudată a de-getelor lui Lăiță, și simțià la cântecul acesta vesel cum îi învălue sufletul o tristeță vagă, ne-înțeleasă.

Când se termină și sârba, trupul uriaș al no-tarului apărù în prag.

„Dragă Lăiță, zise el, veniți să gustați un păhărel”.

Primasul îl fixà cu îndărătnicie, dar nu putù descoperi nici o urmă de batjocură în fața lui, în privirile cari păreà că se muiaseră pe-o clipă!

El făcù semn celor șase, și intrară după notar.

Insuș notarul le servi cognac, șuncă și colac.

„Beți că-i bun!” îi îndemnà mereu notarul. „beți că-i leac!”

Muzicanții ceilalți beură, fără să se aștepte îmbiați atâta, dar Lăiță se scuzà mereu. Abătut mâncà din șuncă și colac.

O clipă notarul îl privi cercetător, apoi, în-vârtindu-și trupul mare pe-un picior, luă de pe-o măsuță un pahar, îl umplù, ciocni cu Lăiță.

„Hristos a înviat! zise notarul.

— Adevărat c-ai înviat”, răspunse repede Lăiță luând paharul și dându-l peste cap. Apoi sim-țindu-se deodată „în familie”, își umplù el pa-harul, și închină.

Aur mult la „Arhangheliiˮ domnule notar!

— Este Lăiță! zise notarul umplând paharele.

— Atunci sănătate și fericire în casă! adause repede primașul.

— Și sănătate și fericire este! strigă notarul. Dar dorește-mi tu Lăiță voie bună, voie de pe-trecanie pentru toți ai mei. Ia fă-mi-o să danseze pe domnișoara asta, zise cu mânie notarul pri-vind la Elenuța, care chiar acum se ivise în prag.

Elenuța, fără o vorbă, se strecură în camera vecină.

Muzicanții beură, ieșiră în verandă; încor-dându-și viorile. Lăiță le zise cu multă seriozitate:

„S-a’schimbat uriașul! De-acum să vezi pe-trecanii, și începù o doină tânguitoare din munți. Mai cântă o romanță, apoi notarul, fluturând două bancnote de câte-o sulă, se ivi în prag.

— Să nu iei arvună dela nime, Lăiță; o să mai iavem lipsă de tine în sărbători, zise Iosif Rodean.

— La poruncă, domnule notar, zâmbi prima-șul, punând hârtiile în buzunarul vestei.

Coborîră scările și, ieșind în stradă, ajunseră în grabă să nu se înțeleagă. Cei mai mulți erau de părerea să meargă acum la primarul Vasile Cornean, ori La notarul cel nou, la Popescu. Dar Laiță nu se învoi odată cu capul.

”La părintele mergem” zise cu hotărîre în-cheind discuţia. Apoi, după un răstimp de tăcere, adause: "De la popo ar fi trebuit să începem”.

Familia părintelui Murășanu erà la prânz, ve-selă, sgomotoasă. Numai clericul părea abătut. Cât ce-l zări preotul pe Laiţă, îi ieși înainte, îi strânse cu căldură mâna, îl pofti în casă şi-i o-meni cu rachiu ori bere, ce-or pofti. Lăiță luă un pahar cu bere, închină, ciocnind cu părintele pentru toată casa.

„Să te-audă Dumnezeu, Lăiță” zise cu bună-tate preoteasa.

Apoi le cântară trei cântece, popa-i cinsti cu cinci zloți, și primașul totuș parcă ieși mai mân-găiat dela popa decât dela notarul.

Trecură la primarul și de-aici luară pe rând pe toți fruntașii grăbindu-se, căci lumea se a-dunà tot mai multă în luncă.

Dintre societarii dela „Arhanghelii” mai mult zăboviră la Ionuț Ungurean și mai puțin la Pruncul.

Societarul cel gras erà la masă cu nevasta și cu feciorul dela universitate. Prânziseră de mult și se vede că și tatăl și feciorul băniseră binișor, căci Ungurean tânărul mereu îi fluerà câteo zicală nouă la urechea lui Lăiță, să i-o cânte.

„N-o știu, domnișorule, n-o știu, păcatele mele, ziceà primașul cercând să scape mai în grabă.

— N-o știi? Se poate? Colosal! ziceà iritat Ungurean tânărul.

— Se po-po-poate? bâlbăià bătrânul după el.

— Artist ca dumneata și să n-o știi! Dar asta? și universitarul începeà să-i fluiere alta, dar nu-i prea reușià, căci buzele, limba, nu voiau să-l asculte. Lăiță clătină c-un fel de desgust din cap.

— Colosal! îți spun pe onoarea mea, domnule, că-i colosal! se miră tânărul.

— A-a-adevărat!” reuși să sufle butoiașul.

Ca să scape în sfârșit de ei, Lăiță îi cântă marșul pe care Ungurean tânărul cercà mai pe urmă să-l fluiere. Tânărul bătù în palmi cu însuflețire.

„Colosal! cum o știi tu învârti”, zise el stră-curându-i în mână o hârtie de douăzeci.

La Pruncul abià ajunseră la jumătatea în-tâiei cântări, când acesta se ivi în ușe și-i dădù o bancnotă de zece. Cântecul amuți îndată și cei șapte ieșiră repede din curte.

"Aici mai mult n-o să-mi pun piciorul", zise gurdunistul apucând în uliță.

Când ieșiră dela cel om urmă fruntaș și co-borau grăbiți spre luncă, pe Părâul caprii, îi întimpină un băiețaș, care le zise:

„Ați uitat să intrați la Mărginean, la Pascu și la Lupu.

— La cine?” întrebă Laiță, oprindu-se.

Băiețașul mai repetà cele tiei nume. „V-a-șteaptă”, adause el.

Muzicanții se gândiră o clipă: nici unul nu-i știà între fruntași pe cei trei.

„Vino și ne arată, băiete”, zise deodată Lăiță, aducându-și aminte că de vreo patru ani se tot înmulțiau fruntașii în Văleni. Dar nici într-un an nu se sporiseră cu trei deodată ca acum.

Ei se întoarseră pe Pârâul caprii, trecură pe lângă casa lui Pruncul, și aruncau priviri cer-cetătoare la băiat.

„Aici”, zise băiatul îmbujorat la față de is-pravà ce făcuse.

Intrară la Mărginean, apoi cu două case mai la deal, la Pascu, și peste drum la Lupu.

"De-aici încolo să nu ne uitați. Lăiță. îi zi-ceau pe rând fruntașii cei noi. Avem și noi o plăcere s-ascultăm o cântare în casa noastră în sfanța zi a Invierii”.

Ei cinstiră apoi frumos pe băiețașul, care le făcuse așa de bună ispravă.

Lăiță erà vesel. "De merge tot așa, începù el, la anul. trebuie să venim cu patru mai mulți. Fruntașii se tot înmulțesc în Văleni”.

Intrară pe-o clipă în birt, unde îi așteptà prânzul, dar nu mai aveau poftă de mâncare, fură trataţi prin toate casele unde cântaseră. E-şiră şi strecurându-se cu greu prin mulțime, a-junseră lângă tovarăşi. Mari strigăte de „vivat” şi „ura” îi întimpinară.

Lăiță își luă arcușul, îl ținù o clipă îu aer, apoi începù îndată hora. O frământare deose-bită se porni prin mulțime: de pe la mese se sculară bărbați și femei; mulți cercau să pă-trundă înainte prin inelul acela enorm, mișcă-tor de costume.

Se auziau bătăi din palme, strigăte cum se chemau părechile, înșiruirea dansatorilor erà tot mai lungă, cercul se încheià în grabă în ritmul înviorător al horei. Apoi dansul începù domol, undulător la dreapta, la stânga, părechi se desprindeau, treceau la mijloc învârtindu-se alene, femei, fele, plecându-se treceau pe sub mână, zâmbind abià sau cu larg suris pe fețe.

Erau ceasurile două după prânz, și de acum începeà adevărata petrecanie.

VII

Notarul Iosif Rodean aveà oaspeți. Ii picară azi dimineață pe la nouă. Doi erau logodnicii celor două surori mai mari ale Elenuței, advo-cații Albescu și Târnăveanu, pe cari Elenuța nu-i cunoscuse încă. Eugenia și Octavia se logo-diră în Martie, abià la câteva săptămâni după-ce se descoperi aurul cel mult dela „Arhan-ghelii”. Candidații se anunțară în cete, dar no-tarul Iosif Rodean pusese de mult ochii pe a-cești doi tineri, la cari, erà într-adevăr de mirat, că descoperise calități mari. Elenuței dela întâia vedere îi fură antipatici. Erau doi tineri de du-zină, fără nici o expresie deosebită în față, în privire, pentru cari nu schimbă nimic faptul că-s blonzi sau că-s bruneți, doi tineri îmbrăcați după moda din urmă, a căror cărare erà aleasă cu îngrijire. Aveau amândoi acelaș zâmbet preve-nitor pe buzele cari păreau unse.

Advocatul Albescu erà înalt, slăbuț, cu ochii de-un albastru șters, cu cele dintâi semne de chelie. Vorbià domol, elegant, apăsà cu multă grije anumite părți ale frazei. In reslimpuri își mângâià mustața blondă, bine îngrijită.

Celalalt, Târnăveanu, îi ajungeà lui Albescu numai până la umăr, erà asemenea blond, mai plin, mai gras, foarte vioiu și în mișcări și în vorbire, îmbrăcat cu acceaș eleganță.

Când îi zări mai întâi Elenuța, din Albescu nu văzù decât fața lui lungureață, cu linii de împietrire și aceasta i-l făcù deodată nesimpa-tic; Târnăveanu o respinse pe fată cu nasul lui răsfrânt puțin, care într-adevăr îi da o expresie ciudată întregii fețe, păreà că ființa lui întreagă se concentrează oarecum în jurul acestui nas resfrânt. Și când privià, și când vorbià, și când mâncà, chiar păreà că nasul acesta e la el per-soana principală.

Nici nu-i trecù Elenuței prin gând să cerce-teze ce impresie făceau acești doi surorilor sale. Dacă ar fi băgat de seamă ar fi putut vedeà, că Eugenia și Oclavia se simțiau fericite. Cât ce-i văzù, gândul cel dintâi ce-i veni fù acesta: „iată cum poate un părinte să-și nenorociască copiii”. Dar n-avù vreme să gândiască mai de-parte, căci lângă cei doi zări pe-un al treilea necunoscut, care, când îi fù prezentat, se înclină înaintea ei cu deosebită grație.

„E prea fericit domnul Voicu!” atâta îi ră-mase în minte Elenuței din prezentarea lui și din cuvintele ce-i mai spusese cu multă eleganță. Erà aproape să isbucniască în râs de toată în-fățișarea acestui tânăr, care nu erà deloc urît, dar care, ştiind aceasta, zâmbià parcă și prin urechi, privirile, faţa întreagă îi râdeà de bucu-rie, de căldură, lăuntrică, pe care nici decum nu o puteà ascunde. Dar în clipa următoare își zise cu hotorâre: "Pe soarele ăsta l-a comandat tata pentru mine", şi numai decât îi trecù toată pofta de râs.

Mai veniră apoi doi advocaţi şi un doctor cu nevestele lor - cunoscuți vechi ai notarului, cari aproape la fiecare Pașii, a doua zi, veniàu în Văleni să vadă „petrecerea sătească”, dar cari nutriau zadarnic an de an nădejdea că notarul i-a face părtași la „Arhanghelii”.

Unul dintre ei, Gheorghe Poplăceanu, erà ad-vocat de legea veche, fără doctorat, un bătrân pufăios, și la față și la mâni, cu barba albă rătezată scurt, cu mustața tunsă; el, de câteori i se păreà că spune cineva o glumă, deschideà o gură largă și făceà mereu:

„He-he-he! He-he-he-he!”

Celalalt, Dr. Petru Stoica, să fi avut la vreo patruzeci de ani "fusese în tinerețe o fire cam romantică, făcuse versuri, și slăbiciunea lui spre poezie îl împinsese să se însoare c-o fată săracă. Cum însă nu-i prea plăceà să stee în birou, ci mai mult în birturi și cafenea, blăstămase pân’ acum de nenumărateori clipa de avânt în care se însurase, sau, mai corect, în care promisese căsătoria. Ii mergeau prost afacerile, erà încurcat și pe la bănci, și în-cepuse de câțiva ani șă-l ur-măriască o idee fixă: Pe el numai băile de aur îl vor mântui. Nici nu slăbià, cu toate ocaziu-nile, să se pună bine pe lângă directorul „Ar-hanghelilor”. Dar Iosif Rodean rămâneà mut ca stânca la toate aluziile advocatului.

Dintre acești trei oaspeți, doctorul Prințu erà poate mai amator de frumusețile naturii și de priveliștea petrecerii de Paști din Văleni. Aveà o păreche de ochelari foarte mari și grei, cari mereu îi alunecau de pe nas. Se vorbià că-i un doctor bun, care se pricepe de minune la toate boalele, un om care-și iubește cariera. Erà ade-vărat că aveà clientelă număroasă, dar bani nu făceà, ori apoi care îi adunà treceau ca făina prin sită în mânile nevestei sale. Aceasta erà cu vreo cincisprezece ani mai tânără decât el, dar încă de zece ani aveà mai multe chilograme decât bărbatul său. Erà o femeie durdulie, roșie, umflată parcă din cunpoiu, hainele păreà ci în toată clipa stau erà crape pe ea.

Cincisprezece suflete, ascunse toate într-o for-mă trupească după cum le-a fost rânduit, se bu-curau a doua zi de Paști în casa frumoasă, în camerele încăpătoare ale notarului Rodean. A-decă ar fi trebuit să se bucure, dar deoparte E-lenuța. de altă parte doamna Marina, notărășița, și slujnicilc, nu erau mulțumite.

Notărășița trebuia să se împartă în zece. Eu-genia și Octavin își uitaseră, lângă logodnicii lor, că oaspeții mai trebuiesc și serviți. Doamna Ma-rina avea noroc cu Elenuța, care abià apucă să iese din casă, să fugă în bucătărie, în pivniță.

Notarul Rodean îi zise odată, șoptindu-i așa cum puteà el șopti, încât se auzià la doi pași:

„Bagă de seamă, o să te afle tinerii nesu-ferită”.

Spusese „tinerii”, dar Elenuța înțelesese foarte bine că erà vorba de „tânărul”, de „soarele Voicu”, cum și-l poreclise îndată dela prezen-tare. Înțelesese și căutà cât mai des prilej să lipsiască din casă. Mai simpatic dintre toți prie-tinii tatălui său îi erà doctorul Prințu, și asta numai pentru ochelarii, cari îi lunecau mereu de pe nas, și pentru faptul, că nu venià odată la ei să nu-i zică:

„Pagubă că fratele dumitale nu a îmbrățișat cariera medicală.

Ii zise şi astăzi, și cum Ghiță erà aproape, fata-l trăsese de mânecă.

„Auzi. Ghiță, ce zice domnul doctor.

— Ce zice?

— Pagubă că nu ţi-ai ales cariera medicală, dragă d-le Rodean, îi spuse doctorul aplecân-du-se spre el, căci erà înalt cât o prăjină.

— Şi pentru ce să fie pagubă, d-le Prințu? în-trebă tânărul.

— S-alegeà un doctor bun din dumneata.

— Dar lot așa poate să iese din mine un in-giner bun, după cum sper, zise universitarul.

— Asta se ’nțelege, numai cât pentru omenime e mai salutară praxa doctoricească decât măsu-rătorile inginerilor”.

Tânărul Rodcan știà că doctorul Prințu, deși mai pe departe, da târcoale tatălui său să-l pri-miască acționar ia „Arhanghelii”.

„Dar dacă prin măsuraturile mele voiu desco-peri aur nebănuit încă de băieșii din Văleni? îl întrebă el râzând.

— Ho-ho! făcù doctorul, dumneata te faci in-giner de poduri și șosele, nu de băi de aur”.

Advocatul Poplăceanu, cum treceà pe lângă ei, auzi numai cuvintele din urmă ale lui Prințu dar asta nu-l împiedecà să-și deschidă gura largă și să-și necheze obișnuitul:

„He-he-he: he-he-he-he!”

Pe Elenuța o bufni râsul, și alergă în bucă-tărie.

Bărbații gustau mereu din diferite licheururi, îmbucau din șuncă, din ouăle de Paști, fumau. Cei doi logodnici se hotărau cu mare greutate să părăsiască pe felele notarului, să soarbă și ei câtcun păhărel. Așteptau ca acelea să-i îmbie, să-i împingă de spate.

Tânărul Voicu păreà mereu fericit, deși Elenuța nu-l învrednicise de zece cuvinte. Erà din ceata fericită a oamenilor cari, deși par’ așa de fini, așa de transpăreați, totuș sunt obduși c-o epidermă foarte groasă, și răbdarea lor pare a nu aveà nici o margine. El erà numai candidat de advocat, dar în preajma examenului prin care să obție libera practică advocațială. Chiar faptul acesta erà pentru el — în ochii lui — preroga-tivă: se simțià cel mai tânăr dintre toți, și nu-mai pentru asta aveà motive de-o fericire înde-lungată. Sorbià și el din păhărele—făcând impre-sia unei păsări exotice care-și umezește pe-o clipă pliscul luă o bucățică, dar numai o bucățică de șuncă - zâmbià tuturor și erà gata să continue din orice loc o conversație purtată de alții.

Pe la unsprezece se puse cepul unui butoiu de bere și doamnele avură întâetate. Dar ele se mulțumiră cu câte un pahar, afara de doctorița Prințu.

„Eu sunt amatoare de bere, în zadar radeți. Trei halbe mi-e măsura.

— Da, bea trei halbe într-un interval foarte scurt, întări bărbatul său.

— E ușor dumniei, zise advocatul Stoica, cu dumneata aproape nu se poate teme să i se în-tâmple ceva.

— Ași! făcù scandalizată doctorița. De trei pahare?

— Intr-adevăr, trei halbe e o cantitate neîn-semnată, întări iarăș bărbatul. Berea, adause el, știți cu toții, că conține foarte puțin alcool”.

Aici se auzi iarăș nechezatul advocatului Po-plăcean, și nu se știe de ce, toți cei de față înce-pură să râdă cu hohote. Chiar și notarul Rodean nu se putù stăpâni. Atunci Elenuța, care încă erà de față, băgă de seamă, că domnul Voicu nu poate râde. Da, tânărul plin de fericire şi de zâmbet nu putea râde ca lumea. Pe lângă toate sforțările lui nu puteà decât să scoată din par-tea. cea mai superioară a gâtlejului un fel de,,me-ke-ke’, ca o capră. Acum nu numai că nu-i erà simpatic, dar îi erà scârbă de el.

Voi să deschidă ușa să iese iar, dar notarul îi zise:

"Unde te duci? Rămâi odată și tu în casă!”

Ea mai rămase, până ce tatăl său privi în-tr-altă parte, apoi se strecură pe ușe. Notarul voi să fie prevenitor faţă de candidatul Voicu, pe care logodnicii cei doi îl aduseserp la expresa dorinţă a lui Rodean.

„Fetița mea trebuie să mai ajute mamei sale. Poftește cu noi în camera asta", îi zise lui Voicu directorul dela „Arhanghelii”.

„O, te rog, e foarte bine aici, e foarte bine. Mă rog, tinerii nu-s pretențioși! Tinerilor nu le stă bine să fie pretențioși”, zise el repede c-o voce zaharisită, zâmbind mereu.

Notarul îl privi o clipă încruntând din sprân-ceană; nu-l înțelesese, dar nu erà omul, care să-l întrebe a douaoară. Il lăsă și intră în ca-mera vecină, unde pe o masă lungă se aduceau necurmat paharele cu bere spumoasă. Puțină vreme zăboviră aici și cei doi logodnici, apoi se strecurară pe nesimțite afară, se întâlniră în verandă cu Eugenia și Octavin și le propuseră să facă puțină plimbare prin grădină.

De când sosiseră oaspeții între bărbați, între femei, conversația se învârtia în jurul aceluiaș subiect, în jurul „Arhanghelilor”, a vânei de aur celei noui descoperită de curând. Ca și când ocna aceasta ar 'fi fost un uriaș glob de lumină, din jurul căruia fluturii nopții nici cum nu se pot depărtà, căci flacăra îi atrage cu o putere nețărmurită.

Iosif Rodcan vorbià cu însuflețire, cu ochii aprinși de ocna asta. Le povesti până ’n amă-nuntele cele mai neînsemnate metodul său de exploatare, spuneà că au să descopere cu sigu-ranță peste trei-patru săptămâni o vână nouă, care merge paralel cu cea aflată și la care va ajunge prin gangul nou ce-l taie acum în stâncă. Inaintează destul de greu, căci piatra e ca cre-menea de vârtoasă, drumul spre aur e încuiat strașnic. Dar pân-acum gangul are trei sute de metri, încă zece, cel mult cincisprezece și vor a-junge. Spuneà că trebuie bani, mulți bani că lucră cu șaptezeci de băieși, și că la săptămână plătește de multeori peste o mie de zloți.

Oaspeții îl ascultau cu evlavie, ca și când ar auzi o destăinuire sfântă. Privirile lor ar-deau. Îndată ce rămâneau pe-o clipă singuri, începeau, să șoptiască. Ei erau siguii, că notarul nu le descoperise tot adevărul; advocații Poplă-cean şi Stoica afirmau că vâna cea nouă e și descoperită, numai notarul nu vrea să le spună, ci dimpotrivă, ca să-i sperie, le vorbà de chel-tueli enorme.

Intr-un rând Dr. Petru Stoica zise:

„Ce mai calea-valea! Eu pentru o acție dela „Arhanghelii” îmi dau în orice clipă diploma de advocat.

— N-ai avea gust rău, zâmbi doctorul Prințu, numai mi se pare că nu vei ajunge niciodată să-ți vinzi diploma”.

Bătrânul Poplăcean nedheză, apoi zise:

„Pe legea mea, sa știu băi și să mă primiască notarul, aș munci în rând cu cei șaptezeci. Eu pot jurà că, într-un an toți lucrătorii aceia vor fi mai bogați ca oricare din noi.

— Asta poate să fie foarte adevărat", zise în silă doctorul.

Ei tăcură, trimițând în gol priviri melanco-lice. Candidatul Voicu deschise încet ușa, privi înlăuntru, și-și retrase repede caipul.

„Pc cinstea mea de n-aș vreà să fiu june, zise Stoica.

— Asta o credem foarte bucuros, răspunseră ceilalți în cor.

— M-aș însurà cu una dintre domnișoarele Rodean.

— Cât despre asta, prietine, mi se pare că în zadar ai fi burlac, zise doctorul. Notarul își alege ginerii pe sprânceană. După un pierde-vară ca tine niciodată nu ș-ar mărità o fată. Lui îi trebuie oameni serioși, oameni de muncă, cum sunt Albescu și Târnăveanu. Tu nu te pricepi să înnouri paraua cu zece noduri.

— Of! făcù Stoica, dar să trăiești ca ăști, ca ursu-n vizunie, încă nu-i o plăcere! Câte-un strope de băutură înseninează vieața o-mului.

— Bravo! strigă bătrânul, ciocnind cu ceilalți— Eu, de-un păhărel, nu m-aș puteà despărți ușor, adause apoi ștergându-și mustața. Dar pentru o acție dela „Arhanghelii” aș lăsà să mă joace popa pe sfânta Evanghelie să nu mai gust bău-tură cât voiu trăi.

— Ce să faci! nu o dat la tot omul să fie avut, oftă doctorul potrivindu-și ochelarii.

Se auziră pașii grei ai notarului, în curând intrară și logodnicii, numai Elenuța întârzià pe-afară. Candidatul Voicu zâmbià grațios celor două surori, nu părù deloc indispus pentru lipsa Elenuței, dar notarul când îl văzù iar singur se mânie, își chemă fata, și, îutre patru, ochi, îi zise:

„Nu-mi place cum te porți. Ce vor gândi oas-peții despre tine?

— Gândiască ce le-or plăceà! Puțin îmi pasă, răspunse fata.

— Iți spun eu, că trebuie să-ți pese”. El o luă de mână și o duse în casă. Complimentarea, a-propierea lui Voicu, îi făcù impresia unui cocoș care se apropie căzând parcă pe o lăture, cu aripa întinsă. Spre fericirea Elenuței chiar în clipa aceea veni Lăiță.

VIII

In camera în care se încuiase, Elenuța se simții nenorocită, gândindu-se la ceata aceasta de oas-peți dintre cari abià doctorul Prințu îi erà cât de cât simpatic. Totuș îi parù bine că se putuise ascunde aici, unde aveà să rămână până la cea-sul prânzului. Ah! cât i-ar fi plăcut să nu mai iese de aici ziua întreagă! Iși spuse, că-i o ade-vărată nebunie să-ți strici în chipu-acesta săr-bătorile, cine i-a adus pe toți oamenii aceștia în casa lor? Mai înțelegeà prezența celor doi logod-nici, deși îi erau tot așà de străini ca și ceilalți, dar Poplăcean și Stoica și nevestele lor, și doc-torița cea cuptușită cu perini parcă, ce căutau la ei să le tulbure sărbătorile Invierii? Cum sta cufundată într-un fotel, se gândi cu cât vor fi mai fericite fetele popii, clericul Murășanu, cari pot să se bucure de mângâierea sărbătorilor în liniștea familiei. Și-atunci deodată îi veni în minte ocna de aur, „Arhanghelii”. Pricepù îndată, că oaspeții aceștia n-au venit la ei din prietinie cu-rată, ci atrași de acel puternic magnet, care erà baia „Arhanghelii”. Urî din tot sufletul ocna aceea, o urî mai ales pentrucă le adusese în casă și pe candidatul Voicu. Ce presimțise de când l-a văzut mai întâi, știa acum cu siguranță; pentru ea venise tânărul acesta nesuferit în casa lor. Și ea nu l-a putut ademeni aici, căci n-o văzuse niciodată, n-o cunoștea; ocna „Arhanghe-lii” îl târîse aici pe Voicu.

Dacă a fi avut înseamnă a te lăsà plictisit de toți lacomii, a le suferi glumele și privirile lingușitoare, atunci nu-i fericire a aveà o zestre mare. Elenuța își aduse aminte că, în societate, la petreceri, la școală chiar, erà privită de toți cu un zâmbet de mulțumire, i se spuneau vorbe măgulitoare, mai mult ca altor fete. Atunci nu pricepuse nimic, dar acum simțià, că toată bună-voința ce i-o arătau oamenii izvorà din baia „Arhanghelii”. Și cu cât se gândià mai mult la vieața sa, simțià cum „Arhanghelii” o apasă tot mai greu, ca o povară uriașă. Avù o sensație de scârbă, de groază, îi părù pe o clipă că-i legată de ocna aceea, că în jurul ei miroase a fosfor și a stâncă pătrunsă de umezeală.

Domnișoara Elenuța Rodean chiar în familia lor nu simpatizà decât cu Ghiță. Pe mamă-sa o iubise în anii copilăriei, pe când Marina se purtà încă îmbrăcată românește, în portul femeilor din Văleni. Dar de vreo șapte ani, de când ma-mă-sa purtà toalete ca orice cocoană dela oraș, încet-încet se înstrăinase de dânsa.

Când o văzuse mai întâi în noul port își a-duce aminte cum se speriase, și, alergând afară începuse să plângă. Surorile mai mari însă erau încântate. Băteau în palmi și o sărutau. Chiar notarul o privi cu multă satisfacție. De atunci Elenuța începuse să-și închidă inima și înaintea mamei sale și a surorilor. Numai cu Ghiță se mângăià.

Iși ziceà de multeori: „I-ar puteà fi și tatii destul”. Dar notarul erà mereu după trebi, me-reu agitat, vocea lui aspră, puternică, răsunà prin curtea largă de pe la ceasurile trei din noapte, de îndată ce se desprimăvărà.

Nu puteà suferi larma continuă, daraverile multe, înviălmășala aceea necurmată, care erà la ei acasă. De-o vreme încoace surorile ci înce-pură să facă un lux îngrozitor, să meargă în fie-care zi cu trăsura la plimbare în oraș, m-ai de-parte. ba se dedasceră la sportul vânatului și al călărilului. Costume peste costume se grămădiau în dulapurile din camerele lor. Eugenia și Oc-tavia umblau, râdeau sgomoloasc, pareà că lu-mea întreagă e a lor. Elenuța erà dela fire li-niștită și visătoare, păreà chiar aplicată spre me-lancolic. O irità fericirea sgomotoasă a surorilor, și se simțià fericită când trebuià să se înapo-ieze la școală.

Din an în an se simțià lot mai străină acasă. De câteori se înapoià, aflà un număr tot mai mare de slugi, de slujnice, fețele necunoscute sporiau mereu în jurul său, odihna și liniștea se depărtau tot mai tare de casa lor.

Cu Ghiță simpalizà chiar pentru faptul, că tânărul vorbià totdeauna cu ironie, cu dispreț chiar de baia „Arhanghelii”, de notarul chiar.

Ceeace aproape nu mai puteà suferi erà faptul, că în casa lor nu auzià vorbindu-se decât de aur, de „Arhanghelii”, de chilogramele puse de-oparte, de băieșii, cari mai trebuiesc angajați. Eugenia și Octavia se amestecau în discuțiile ce priviau băieșagul cu ușurința aceea uimitoare ci care vorbiau și de toaletele lor. De multeori Ghiță ziceà revoltat:

„Să vedeți numai, o să ne schimbăm cu toţii în statui de aur!”

Cum stà cufundată în fotel, domnișoara Rro-dean auzià veselia necurmată, care pătrundeà din camerele vecine și știà, că izvorul acestei vese-lii e aceeaș ocnă afurisită, care parcă nu mai erà în muntele Corăbiuța, ci se ascunsese la ei în casă. „Ce veselie stupidă”, își zise ea gândin-du-se la deosebirea enormă ce erà între larma asta și fericirea ciudată pe care o întrezărise ieri, în ziua întâi de Paști!

Vasile Murășanu îi trimisese încă Sâmbătă seara volumul de nuvele, pe care-l cumpărase în oraș. Dar sluga lor i-l dădù doamnei Marina, iar notărășița uită să i-l arete fetei până ’n ziua de Paști, după ce veniră dela biserică. Fata luà repede volumul și fugi în camera ei și a suro-rilor, unde Eugenia și Octavia se priviau încă în oglindă, admirându-și toaletele. Fără să le pri-viască se așeză pe divan și începù să cetiască. Surorile, cântând încet, fericite, eșiră îndată.

Elenuța ceti aproape într-un răsuflet, bucata întâie, apoi, obosită, începù să frunzăriască prin carte. Vedeà bine, că nu-i erà gândul liniștit și nu preà știa ce cetise. Cântările dela Inviere ră-sunau parcă mereu aproape de dânsa. Deslușià prin fumul de tămâie pe preotul Murășanu, pe clericul Vasile. Cântase frumos și acum, deși nu cu farmecul din noaptea înmormântării. Deodată, cum frunzărià mereu foile, pe fața albă, care venià îndată după scoarță, zări un șir scurt scris rcu literă măruntă. O adiere plăcută, ca o mân-găiere, simți că-i atinge obrajii albi și în suflet simți cum îi crește un simțământ nou de bucurie, de curiozitate. Ea ridică volumul și ceti c-uu fel de teamă:

„Adevărata fericire e în noi înșine”.

Nu erà nici iscălitură, nici dată lângă acest singur șir închegat din slove foarte mărunte şi fine. „Adevărata fericire e în noi înșineˮ repetă Elenuța. Erà aceasta o dedicație neiscălită, erà scris șirul acesta peste tot de Vasile Mu-rășanu? Erà o aluzie la poziția ei de fată avută? Erà o înfruntare din partea clericului, ori o sen-tință ca oricare alta, pe care Vasile, în vreo clipă de medilare, a aruncat-o fără nici o țintă, pe fața aceea albă? Domnișoara nu-și puteà da seama cum ajunsese șirul acela acolo, întoarse câteva foi să cetiască mai departe, dar îi fù peste putință.

Șirul acela o interesà acum mai mult decât în-treg volumul. Ea-l ceti din nou, și acum băgă de scamlă regularitatea cu care fuseseră așter-nute slovele acelea mărunte. Văzù, că scrisul erà proaspăt și-și zise deodată c-un fel de re-voltă:

E prea mare cutezanță din partea lui.

— Dar e oare cutezanță ceeace a tăcut? în-trebă numai decât un glas dintr-însa.

Ea se gândi, își aduse aminte de toate, cuvin-tele ce le vorbi cu Vasile, de toată înfățișarea și purtarea lui și nu puteà să afle nimic cutezător într-însul. Dimpotrivă, cum observase și Ghiță, erà prea sfiicios, prea retras, stângaci în toate mișcările, în toate gesturile lui, când erà cu dânsa. Dar dada șirul acesta nu vreà să fie o aluzie la poziția ei de fată avută, ce vreà să zică? Și iar se gândi, că poate e o convingere intimă a lui Vasile, pe care o însemnă aci fără de nici un gând ascuns. Ea își spuse mai de-parte, că în seminarii sunt prea obicinuiți tine-rii cu filozofări de acestea, cu sentințe; trăesc din scriptură și din predici, și nu-i mirare să aibă totdeauna la îndemână câte-o maximă. Dar ce se cuprindeà în șirul acesta erà un adevăr, care privește numai vieața preoțească?

Cât ce-și puse întrebarea aceasta, Elenuța simți din nou, că șirul e scris pentru dânsa. Da, acum nu se mai putea îndoi. Într-o clipă se gândi, că ea are tot ce poate sa facă fericirea unei fete, și totuș nu e fericită, simți într-o clipă; că adevărul acesta a stat de multă vreme ascuns chiar în sufletul său. Și deodată simți o mare prietinie pentru clericul acela sfiicios, ru-șinos, ca o fală mare, la care privise până acum cu o plăcere copilărească. Iată, el îi ghicise gân-dul! Cceace vorbise de multeori cu Ghiță, în-groziți de cultul aurului, care luă proporții tot mai înfricoșate în casa lor, iată, că e spus așa de limpede în cinci cuvinte de clericul Vasile Mu-rășanu. Nici nu-și putuse da scama bine până acum pentruce se simțià nefericită; pentrucă în sfârșit tot cultul vițelului de aur din familia lor putea s-o țină departe de ai lor, nu însă s-o facă pe ea nefericită. Insă acum înțelegea tot mai bine pentruce se simțià nenorocită; sufletul ei erà pustiu.

Simți cu atâta intensitate golul acesta din su-flet, încât avù un simțământ de nesfârșită milă pentru sine însăș. Aveà șaseprezece ani și încă nu avusese nici o mare bucurie în vieață, nu cunoșteà nimic, afară de convorbirile pătimașe despre aur, din taina ce o învăluia din toate păr-țile. Zilele de internat erau parcă singurele puncte de lumină în vicața ei.

Vai, cât erà de adevărat șirul ce-l tipări pe foaia aceea albă Vasilc Murășanu! Adevărată fe-ricire e în noi înșine! Da, ea simțià cât ar puteà să fie de fericită, căci sufletul ci erà dornic de tot ce e frumos și curat, simțăminte nenumă-rate pot încăpea într-însul! Și au să încapă de aici încolo! Da, ea va delăturà piedecile ce i se pun mereu în druimul, care duce spre o ieșire luminoasa. Dacă părinții ei, surorile, sunt îndestulați cu vieața asta de necurmate agitări, în care „Arhanghelii” aruncă pe fiecare zi fla-cări noui îi privește pe dânșii! Ea, mână în mână cu Ghiţă pe care acum îl iubià și mai tare fiindcă îl înțelegeà mai bine, va porni pe un drum nou spre fericire. Care va fi anume dru-mul acesta nu-și puteà da seama, dar gândin-du-se la fericirea nouă ce o aşteaptă îşi pretrecù într-o visare dulce ziua întâi de Paști. Ii păreà că vieața îi deschide nenumărate drumuri, cari duceau printre covoare de flori; îi păreà, ca un suflu nou plutește în aer, pe care îi sorbià cu lăcomie. Ceti cu uimire volumul de nuvele, simțind în lot cursul zilei întâi de Paști o a-dâncă recunoștință față de clericul Murașanu, care parcă zăbovià pe undeva aproape de dânsa, numai cât nu-l puteà vedeà.

In seara zilei întâi adurmise fericitaă; azi di-mineață se trezi cu holărîrea să-și facă vieața tot mai frumoasă. Din visarea aceasta fericită, senină, o tulburară, o deșteptară aproape bru-tal, oaspeții cari sosiră azi dimineață.

La început făcu sforțări uriașe să fie pe voia tatălui său, dar simți îndată că-i cu neputință. Ceeace vedeà azi în casa lor erà departe ca cerul de pământ de ce visase. Și oamenii, și vor-bele, și toaletele și mâncările chiar îi erau ne-suferite. Sufletul ei se dorià în mari înălțimi de la pământ, dela vieața închegată din lăcomie, din fală și prostie, și tot ce vedeà erà potrivit numai ca să-i frângă aripile albe, pe cari sufletul său le deschise, deși nu știà anume unde va sburà.

Și apoi prezența acelui Voicu, acelui "soare", o umpleà de-o scârbă deosebită. De bună seamă talăl sau îl credeà frumos, deștept, îi șopti chiar că-i dintro familie fruntașe și avută, dar Ele-nuța prin instinctul acela care pe unele fele nu le minte niciodată, prin un fel de „vedere clară” descoperi îndată că tânărul acesta s-apus toate strălucirile pe față, în priviri, în păr astfel, cî în suflet nu i-a mai rămas nimic. O uimeà me-reu contrastul izbizor care erà între cuvintelle lui şterse şi faşa strălucitoare şi îşi ziceà, judecân-du-l cu cruzime: "ăsta e un păun". Dar când bagă de seamă că Voicu nu puteà râde ca oa-menii disgustul ei faţă de candidat nu maii aveà margini.

„Așa dar acesta e prințul de care-mi vorbise tata, își zise c-un adânc dispreț față de toată lumea.

Cum stà cu camera încuiată se gândi cu groază că la masă va trebui să șadă lângă Voicu.

Nici nu-și putù da seama cât va fi rămas sin-gură, când prin camerele vecine auzi vocea ma-mei sale:

„Dai unde sa fie, frate! Așteptăm cu prânzul de-un sfert de ceas după ea”.

Sufletul Elenuței i-l inundă deodată o bucurie adâncă, o căldură deosebită.

„Ah! de nu m-ar aflà! Cât ar fi de bine să nu mă găsiască”, își zise ea.

Insă bucuria ei fù zadarnică. In clipa urmă-toare se auzi vocea lui Ghiță, care se apropià de camera încuiată.

„Poate va fi aici, zise cl, se va fi cufundat în cetit ca și ieri. Apoi dup’ un scurt ciocănit în-trebă:

— Aici ești, Elenuțo?”

Fata eși palidă. Înaintea ei sta Ghiță și mamă-sa. Abià eși, când sosi și notarul.

„Unde comedie umbli pe vremea asta?, o în-trebă el foarte iritat.

— M-a durut capul, zise fata, și la prânz nu viu decât sub o condiție.

— Sub condiție? întrebă uimit notarul.

— Da, să nu mă puneți lângă d-l Voicu. Nu-l pot suferi”.

Notarul dădù drumul unui râs puternic cu hohote.

„Bine, zise el liniștindu-se, lângă cine doreşti să fii?

— Lângă doctorul Prințu dacă se poate, răs-punse Elenuța care rămase mereu palidă şi pă-reà într-adevăr sferindă.

— Asta nu se poate, iubito, ar fi prea mare ofensă pentru tineri, zise Ghiţă.

— Mai sunt şi alţi tineri? " întrebă fata re-pede, cu obrajii aprinși într-o clipă. Nu-și puteà da seama de ce, dar la numele de "tineri" se gândi numai decât la clericul Murăşanu.

— Pruncul Șl Ungurean, zise Ghiţă zâmbind.

— Atunci ori lângă Pruncul, ori lângă Un-gurean, zise Elenuța c-un fel de deprimare în voce.

— Ei, bravo, strigă notarul. Tot cei dela „Ar-hanghelii” suni mai preferiţi.

Ei trecură prin trei camere, până ce ajunseră în sala largă, unde se servi prânzul. Mâncară pe 'ndelete, udând mereu bucatele cu vinuri vechi din pivnița lui Iosif Rodean. Erau băuturi tari, cari biciuiau în grabă sângele. Advocatul Poplă-cean nici nu mai puteà vorbi; limba i se încurcà mereu, chiar când slobozià obișnuitul nechezat, își deschideà foarte larg gura, în valurile de râs ale tuturor. Advocatul Stoica se cufundase într-o dispută filozofică cu universitarul Ungurean, care-l țineà mereu în respect prin obișnuita lui exclamare: „Colosal”! Petru Stoica de multeori nu știà ce să creadă: că-l aproabă acest tânăr, care vărsă mereu paharul pe gâtu-i larg, ori că-l batjocorește, și într-o clipă de furie, îi zise:

„Pricepi dumneata? Mie să nu-mi mai strigi „colosal”! Am discutat eu și cu alți oameni!

— Colosal!” oftă din nou Ungurean, și toți izbucniră în hohote înfricoșate, numai candidatul Voicu își trimeteà din gât, ca o batjocură, al lui „me-ke-ke’. Doctorul Prințu se încurcase în enu-mărarea avantagiilor și a dezastrelor, cari se pot datori alcoolului.

Furculiţele, cuţitaşele farfuriile, lărmuiau ne-curmat. Doctorița Prințu înghiți singură o jumă-tat de tortă. Bărbații nu cruțară vinul.

„Mai izvorește destul din „Ar-hanghelii”, spu-neà, la fiecare cană nouă ce se aduceà, advoc-tul Stoica.

La vreo jumătat’ de ceas după ce terminară notarul zise:

„De-acum să mergem la petrecerea din luncă”.

IX

Clericul Vasile Murășanu scrisese șirul acela cu intenția anumita ca s-o facă pe Elenuța să sufere și s-o pună pe gânduri. La început, când luà condeiul în mână, îl urmărià încă sentimen-tul care-l copleși de îndată ce se depărtă de cei doi frați, să scrie sentința aceea ca s-o jigniască pe Elenuța, pentrucă și el se depărtă rănit a-dânc de cei doi. Adevărat că rănirea lui venià numai din gândurile ce-și făcuse, că cei doi se țin de protectori ai lui, dar el o credeà reală, el se depărtă de ei cu răceală, ca de doi străini ce-i voiesc răul. Când luà însă condeiul, hotărî-rea de-a o jigni pe Elenuța se topi îndată și el mai simțià numai dorința s-o facă să sufere cât de cât. Nu aveà nici un drept, nici un razim pe care sprijinindu-se să fi putut cere dela d-șoara Rodean vreun fel de apărare, de considerație pen-tru el. Totuș, nici el nu știà cum, — poate ră-zimat pe visările-i îndelungate — el așteptà ca Elenuța mai ales, din întreaga familie Rodean, să-l părtiniască. Și dacă judecata lui ar fi fost destul de clară, ar fi putut înțelege ca într-a-devăr Elenuța e binevoitoare față de el. Ar fi trebuit să-și aducă aminte cum i-a aprins lumi-nița la încunjuratul bisericii, și n-ar mai fi tre-buit să stee la îndoială.

Dar sărmanul cleric nu mai vedeà limpede. Chiar noaptea aceea, întâlnirea neașteptat cu domnișoara Rodean îl tulburase aşa de adânc încât gândurile lui nu mai erau decât învă-luire cumplită. Intâlnindu-se cu cei doi fraţi pe drum simți iarăș că, adânca tulburare ce-i stă-pânià sufletul, din noaptea prohodului, îl cu-fundă în discursul acela nesfârșit, care-i păreà tot mai ridicol. Numai câteva clipe reuși sa se smulgă din vârtejul amețitor ce-i vuià în cap: când îi spuse domnișoarei Rodean ca-i va trimite cartea. Atunci îl parù că între el și ea n-a fost și nu va fi nimic, că-i o străină. Dar în drum spre casă căzù din nou în nenorocirea sa. Și voià săi se răsbune.

O nesfârșită părere de rău simți însă când luă volumul în mână. Cu alte intenții cumpă-rase el cartea aceasta! Ce sensații de fericire a-vuse gândindu-se cum îi va prezentă-o! Ce de-dicație frumoasă, sentimentală, se gândi să scrie pe foaia albă! Și iată, trebuià să-și îngroape acum toate planurile. Ce copil fusese că se în-crezuse în visuri!

Repetă însă de nenumărate ori în gând sen-tința pe care o avusese de mult gata, care-i veni aproape dela sine. I se părù ciudat că mai înainte, când se gândi să-i scrie o dedicație sen-timentală, nu știà pe care s-o aleagă dintr-a-tâtea, iar acum maxima: „Adevărata fericire e în noi înșine”, îi veni deodată limpede, hotă-rîtă. Simțià că altceva nu puteà să-i scrie. Totuș nu se putù hotărî s-o scrie încă. Muie de multe-ori condeiul în călimară, până ce în sfârșit îi veni un gând luminos să-l hotărască: „N-am dreptul, își zise, nici s-o jignesc, nici s-o fac să sufere. Cred însă că-i pot rămâneà un bine-voitor, care o face băgătoare de seamă la o pri-mejdie”. In convingerea aceasta se liniști, și scrise șirul acela. Dar simți îndată o adâncă sfă-șiare ca și când i-ar fi pătruns o sabie prin trup. Avu senzația că, cu șirul ăsta, se desparte pentru totdeauna de Elenuța, și-i părù bine când, recetindu-l, se gândi că va aveà să sufere cât de cât în urma acelei sentințe.

Inchise cartea, i-o dădù slugii s-o ducă la „domnișoara Elena Rodean". Deși învălmăşala simţămintelor sale țineà încă, el fù totuţ mai liniștit dupăce trimise volumul. Întâia zi de Paști trecù în silă, îl enervà veselia surorilor și a pă-rintelui Murășanu. Aproape ziua întreagă se gândi la seminar, la colegi, la profesori. Ar fi dorit mult să fie între zidurile reci ale bătrânei zidiri, și ziceà că ce prostie e să se doriască cineva acasă. Acolo erà adevărata vieața!

Astăzi, a doua zi de Paști, după predică, după discuția ce-o avù cu tatăl său se simțià mai vesel. Îndată ce prânzi se strecură pe ușe, și se duse să priviască petrecerea băieșilor.

Când ajunse Vasile Murășanu în luncă. Lăiță încă nu se întorsese. Clericul zări la una din mesele acoperite cu pânză cerată pe diacul Ga-vril și răzbind prin mulțime șezù lângă bătrân.

„Hristos a înviat”, zise el în tinzând mâna dia-cului.

„Adevărat c-a înviat!” răspunse bucuros bă-trânul. Apoi îl întrebă repede: „Iai o bere ori un pahar de vin?

— Un pahar de vin”, răspunse clericul, și își turnă într-un păhărel din vinul roșu.

— E carbanet, zise vesel moș Gavril.

— Da-i tare! făcù Vasile după ce-l gustă.

— Ce vreai! Odată-s Pașlile pe an, zise cu bucurie diacul. Dar dumnialor nu vin? întrebă apoi, punându-i paharul vârfuit.

— Cine?

— Părintele și preoteasa și domnișoarele?

— Cum nu, vin toți”, răspunse clericul.

Ciocniră din nou păhărelele și beură. „Prea des! zise Vasile zâmbind.

— Las’ să fie des! Nu-mi place mie să beau înainte de biserică, asta nu! începù diacul clă-tinând din cap. Dar de-acum pot să mă veselesc și eu! Ce zici, îți place petrecania? și diacul ri-dică ochii spre părechile de dansatori, cari se învârtiau ca vijeliile.

— Place! răspunse cu însuflețire clericul, care se însenină deodată în mijlocul mulțimii aceleia setoasă de vieață, în lumina dulce a primăverii.

— Să-ți și placă, zise diacul Gavril. petrecere de Paști ca la noi nu s-a mai pomenit. Odată ’n an se răsbună și băieșii noștri

In clipa asta se auziră strigăte de „vivat și „ura”. Lăiță cu cci șase sosi, și se începù numai decât hora.

„Nu te-avânți și dumneata? îl întreba diacul pe Vasile Murășanu.

— Mi se pare c-o să mă avânt, răspunse cle-ricul, care simți o furnicare prin tot trupul la acordurile horei.

— Aruncă-te, că se și cade, zise cu bucurie diacul, alți domni nu-s aici pân’ acum, după cum văd eu, și el cercà să afle pe cineva.

— Nu-i nime, zise iar, nici nolarul cel nou, nici scriitorul din cancelarie, nici domnii învățători. De-o vreme încoace se pun care mai de care să vină mai în urmă. Toți se iau după notarul Ro-dean”.

Clericul nu mai auzi cuvintele din urmă ale diacului: între două fete s-a prins și el în lanțul horei. Cât ținu dansul, diacul Gavril se ridică și privi însuflețit. Se simțià mângâiat că clericul îi ascultase sfatul. „Și tatăl său e om de omenie, își ziceà, dar băiatul lui e și mai minunat”. Bă-trânul erà și înfierbântat de „carbanetul” ce-l beuse, și se pomeni că-și balansează domol capul în tactul horei.

Când se întoarse clericul lângă diac erà aprins ca para focului, ochii îi străluciau, îi părù că se scuturà de pe el o haină grea de lut, pe care o purtase de câteva zile. Nu se mai dori acum în seminar, nu așteptà să i se termine cât mai în grabă vacanța nu se mai gândi nici la notarul Rodean, nici la Elenuța, nici la „Arhanghelii”. Însuflețirea, bucuria, fericirea sulelor de tineri şi tinere, a satului întreg, păreà că-i atinse, ca un puternic, curent electiic, și sufletul său.

Strașnică petrecanie! zise el șezând lângă diac.

— Intre tinerețe și voie bună să tot trăești, zâmbi diacul. Acum o tablă, zise el umplând pa-harele. „Tabla” însemnà sa bei paharul dintr-o dată.

Clericul nu se așteptà îmbiat. Beù repede vinul amăriu.

Taraful ăsta nu mai are pareche! zise iar Vasile, care nu se potolise încă de aprinderea în-tâiului dans în anul ăsta.

— Unu-i Lăiță, dommșorule Vasile, și odată cântă pe an în Văleni la tot satul. D-apoi încă fetele! Ai pișcat-o un strop pe cea dela dreapta? întrebă diacul mai încet, aplecându-se spre cleric și trimițându-i sub nas un cald răsuflu de viu.

— Ce stai să spui, moș Gavril, zise Vasile simțind oă se roșește până după urechi.

— Ce stă spun! E puțin ce zic, știi dumneata cântecul

Fetele săracele Gura dulce place-le. De le-ai da cu lingrura Nu le-ai putea saturà.

Diacul spuse versurile acestea în câte două tacturi fiecare, clătinând capul la dreapta, la stânga, le spuse cântându-le încet. Apoi, văzând că Vasile tace, zise iar:

„Știi pe cine-ai avut la dreapta?

— Mi se pare că a fost fata Pruncului, zise Vasile.

— Că bine-ai văzut-o! oftă moșul. Vezi, a-ceea-i fată cu zestre nu glumă. De n-aș grăi în-tr-un ceas slab, mi se pare c-o să aiba zestre mai mare ca oricare din fetele notarului Rodean.

— Decât domnișoarele Rodean? întrebă uimit Vasile.

— Da, da, n-ai să te miri de nimic, răspunse diacul. Pruncul are două părți la „Arhanghelii” de cincisprezece ani. Apoi banul care ajunge în mâna lui nu mai vede lumina soarelui, mai ales dadă-i galben. Pe când notarul nu prea strânge băierile pungii. Păcat că n-a purtat-o la școală, sfârși bătrânul.

— Pe cine? întrebă Vasile.

— Pe Mărioara. Pruncul nu sărăcià dac-o da prin școli vreo trei-patru ani. Minunată preoteasă s-ar fi putut alege din ca. Eu, în locul lui, aș fi ținut acasă feciorul.

— Pe Ilarie?

— Da, pe Ilarie, răspunse diacul turnând în pahare. Mi se pare că va ajunge advocat odată cu mine.

— O să se cumințiască, moș Gavrilă, e tânăr încă mânzul, zise zâmbind cu puțină răutate, clericul Murășanu.

— Ziua bună se cunoaște de dimineață, dom-nișorule, începù diacul. Acum eu mi-am luat orice nădejde dela Ilarie. Și mi se pare că și tatăl său, Pruncul”.

Ei ciocniră păhărelele și băură din „carba-het”. La spatele lor se auzi în clipa aceea un râs plin și sonor.

„Că bine vă pelreceți, un bătrân și-un copil”, zise Mărioara cuprinzând cu brațele grumazii lui Vasile.

Diacul se ridică, înclină din capu-i alb ca neaua: la spatele lor erà toată familia preotului.

„Să poftiți la noi, să poftiți! zise diacul vesel. Vai de mine, cum săi nu fie loc?” adause îndată, băgând de seamă că preoteasa se uità la o masă vecină.

Intr-adevăr, la masa diacului erà loc destul, dar mai lipsiau două scaune. Bătrânul luă re-pede două dela masa vecină, le așeză să nu se clătiască. Băieșii ocupară numai mesele cele de scândură albă; cele învălite cu pânză cerată știau dă sunt rezervate pentru „domni”. In fiecare an, la petrecerea dela Paști, pe lângă inteligența din sat veniau mulți domni dela oraș să-și petreacă aici sub cerul liber, să se amestece în hora bă-ieșilor.

Familia preotului șezù la masă, spre marea bucurie a diacului. Părintele Murășanu porunci numai decât unui ficioraș de serviciu, care se ivi repede lângă ci să-i aducă o păreche, un chi-logram de vin ș-o apă.

„Să-ți aducă carbanet părinte, e un vin!

— Să-mi aducă!” zise părintele vesel. Numai pentru dumneata nu-i prea tare vinul ăsta, diece?

— Bătrânii au lipsă de putere, părinte, las’ să-l beau, c-acuș nu-l voiu mai bea!” zise diacul, of-tând cu durere.

— Oho! dumneata ne poți cântà la groapă încă, diece. Nu te văd eu roșu ca un măr dom-nesc?” zise părintele cu fața zâmbitoare.

Vinul sosi, se umplură păhărelele, își închi-nară cu „Hrislos a înviat”. Fetele abià-și muiară buzele, preoteasa beù paharul de jumătate, cei trei bărbați sorbiră vinul până la un strop.

Mărioara svâcni de pe scaun, îl luă repede la braț pe Vasile, smâncindu-l să se scoale.

„O țarină, iubite, cu tine aș vrea să joc, să-mi fie de noroc, zise fata c-o voce sentimentală, apoi izbucni într-un râs răsunător, curat și dulce.

— Cu o condiție, zise Vasile vesel, să joci co-rect. El știà că Mărioara dansează cu multă pa-siune si eleganță.

In clipa următoare se amestecară între păre-chile de dansatori.

Larma veseliei se înălțà din toate părțile ca un vuet sgomotos ce nu se mai sfârșià. Tot mai des se auzià câte-un „ura”, câte-un „vivat” ridi-cându-se ca un signal de alarmă prin clocotul a-cela de glasuri. Laiţă, cu vioara sub bărbie, drept ca un ostaș, cu ochii închiși pe jumătate, cântà cu patimă, cu ușurință, ca și când acum ar fi început numai să-și joace arcușul. Feciorașii de serviciu alergau neîntrerupt pe la mesele în cari tot mai mulţi ciocăniau, strigând să vie părechile. Aerul erà domol și blând, prea cald parcă pen-tru o zi de primăvară. In reslimpuri treascurile mai trăsniau și acum pe Părăul caprii. Erau băiețași cari voiau să folosiască pulberea ră-masă. Feciorii și bărbații veniră pe vremea asta cu toții în luncă.

Birtașul cu nevastă-sa nu mai vorbiau acum: răcniau cu fețele disperate, cu ochii încruntați alergau și erau aproape să-și piardă capelele. Nici într-un an nu angajară atâtea ajutoare, și totuș nu mai răzbiau. Cu două căruțe trimiseră încă de pe la un ceas, după bere proaspătă. Cea adusă in ajun erà pe isprăvite.

Ei tropotiau mereu alergând, aruncau cuvinte de jumătate, și în reslinipuri își îndreptau pe-o clipă trupurile făcând: „Uf!” și își ștergeau re-pede sudorile.

Să nu fi avut nenorocul să-l întrebi acum ceva pe bădicul Spiridon; scriitorul din cancelarie, un tânăr înalt și palid, c-o umbră de mustață, cu-teză să-i zică:

„Trece apa, trece, nene Spiridoane!

— Uf! dă-mă dracului, zise cu furie birtașul. ăștia-mi scot scot sufletul”. In cele patru părți ale luncii fură tăvălite al treilea rând de buto-iașe. Oamenii alergau în cete într-acolo, se îm-bulziau s-ajungă mai în grabă la o sorbitură. Erau destui cari, înstăpânindu-se odată pe pahar, nu-l mai lăsau din mână până nu-l deșertau de treiori dup-olallă. Băieți de pe la anul al patru-sprezecelea în sus se izbiau prin iarbă, jucau, nu preà știau cum să-și mai poarte mânile. Gus-tară și ei binișor până acum; dela douăzeci de zloți în sus aveà fiecare bani de tocat pentru sărbători. Ici. colo, se puteà zări câte unul șezând palid și abătut pe pajiște; băură pe semne preaà mult și berea băută eși pe acelaș drum.

Foarte puține ouă roșii se puteau vedeà; mai ales băieți, copile sub zece ani se îndeletniciau cu ciocănitul lor; pentru ceilalți mai mărișori da-tina aceasta nu mai aveà nici un farmec, erà parcă prà neînsemnată pentru ei. Sub o salcie mai la o parte se rătăcise un băiețaș ca de vreo patru ani; în mână c-o jordiță lovià mereu în salcia bătrână cântând încet „Ghistos-a-în-viat din moți”. In cealaltă mână aveà un ou roșu: cântă neauzind, hcviăzând nimic, părând că el e persoana principală în toată lunca aceea.

La masa diacului părechea întâie erà pe sfâr-șite. Mai treceà pe lângă ei vreun fruntaș și trebuià să le zică un: „Hristos a înviat”.

Vasile și Miărioara nu se întorsese încă. Lăiță părù că nu mai are de gând să frângă țarina asta.

„Tinerețele, săracile! oftă diacul Gavril, oare cu cât le-aș mai puteà cumpărà, părinte?

— C-o pareche de ciubote vechi, râse popa Murășanu, neluându-și ochii dela cercul de dan-satori.

— Imi place de domnișorul Vasile! Uite, așa jucăuș eram și eu în vremea mea.

— Acum începe, diece, e dornic de-un strop de desmorțire, zise preoteasa.

— Ba să am iertare, a tras o horă pân' acum ’glăsui diacul.

— Așa? făcù părintele, care se bucurà din suflet că-l vede pe Vasile mai înseninat. Își bă-nui destul că i-a dat lecția aceea despre pre-dică. Credeà că din pricina asta fuse Vasile si azi indispus.

— Da, avuse la dreapta pe fata Pruncului. Ştii ce mă gândesc eu, părinte?

— La „Arhanghelii” de bună seamă, zâmbi popa.

— Nu. De-acum poate la cei din cer; aici pe pământ eu mi-am mâncat ce-a fost al meu, grăia diacul GayriL Mă gândiam la fata Prun-cului adause el. Ce potriveală ar fi cu domni-şorul. Păcat că na purtat-o tat’-so pe la școli. Ar fi eșit din ca o preoteasă să le fie Văleni-lor fală.

— Hoho! râse părintele, d-apoi cu, diece? Pe mine m-aţi scoale din sat?

— Incap și doi popi în Văleni, părinte. Mai ales dacă cel tânăr e ginerele Pruncului".

In clipa asta sosiră cei doi frați, aprinși la fețe ca doi bujori.

„Am dansat c-un tânăr îndrăgostit, de-acum o să mi se aprindă și mie călcâiele! strigă Mă-rioara șezând pe scaun.

— Pentru sfântul, Miărioaro. cum poți vorbi așa?” zise cu mânie preoteasa.

Fata se cuibări pe scaun, sorbi un pahar în-treg de borviz. Ea nu-i răspunse măsii, ci nu-mai înălță din umeri.

Vasile se făcù a n-auzi nimic, și chemă pe Anastasia la o țarină. Fata se ridică îndată, zâmbi spre miă-sa, și se depărtà cu clericul.

Mărioara n-apucă să i se liniștiască palpită-rile pieptului tânăr, gingaș, și îndată se închină înaintea ei vătavul petrecerii, un bărbat ca la treizece și șase de ani, cu fața palidă, cu ochii negri foarte vioi. Mărioara se ridică repede, și se depărtà cu vătavul.

„De-acum e lumea ei, zise zâmbind preoteasa; apoi, dup’ un răstimp începù să râdă cu lacrimi.

— Nu se mai satură de joc fala asta, spuse ea ștergându-și ochii.

— Pentrucă Dumnezeu să vă îmbucure în toți copiii dumneavoastră”, glăsui diacul punând mâna pe pahar.

— Amin, răspunse preotul. Ciocniră și băură.

— Tabla, doamnă preoteasă, pe asta se bea tablă, zise moș Gavril, văzând că preoteasa abià gustă din vin.

— Până voiu bea pentru fiecare copil, îl go-lesc, n-ai grije”, zâmbi preoteasa.

Părintele cerù a doua păreche. Fetele veniră, dar numai decât alți dansatori le învitau şi ast-fel la masă rămaseră bând și povestind numai cei trei. Vasile, aprins acum, părându-i că ritmul muzicii curge în însuș trupul lui, chemă o vă-lișoreancă, o fină de-a popii, la joc, apoi o fată și alta; — numai în restimpuri depărtate se mai ivià pe o clipă la masa diacului, sorbind un pahar de vin cu apă.

Intre dansatori se puteau vedeà tot mai mulți domni. Notarul Popescu, scriitorul său Bratu, vreo trei elevi de gimnaziu, apoi domni stră-ini, advocați, doctori, ofițeri chiar, cari veniră din oraș anume pentru petrecania asta. Aveau fiecare vreun cunoscut în Văleni, la care intrară trăsurile.

La o masă lungă, care fusese liberă până a-cum, cu toată îmbulzeala de pe la alte mese, se așeză familia notarului Rodcan, cu toți oaspeții. Advocatul Stoica nu terminase încă discuția cu universitarul Ungurean, și ei rămaseră în pi-cioare măsurându-se cu privirile, în vreme ce Petru Stoica spuneà cu însuflețire:

"Niciodată nu se va întâmplà ce spui dum-neata! Mă ’nțelegi? Niciodată. Comunismul fe-meilor ar fi cea mai oribilă imoralitate, mă în-țelegi, ar fi recăderea la starea de animal din care prin atâtea lupte a reușit să se smulgă o-menimea. Ar fi denaturalizarea ființei noastre celei niai intime, pricepi dumneata? Dar e o ab-surditate ce susții dumneata! șfârșl el printr-un gest, care însemnă, că numai are gust de vorba pe chestia asta.

— Colosal! zise Ungurean, arătându-și dinții mari, puternici.

Advocatul îi aruncă o privire furioasă, apoi șezù, începând îndată să vorbiască cu doctorul Prințu.

Lângă masa asta se ivi îndată însuși birtașul Spiridon, închinându-se adânc înaintea notaru-lui Iosif Rodean. Făceà impresia, că nu mai are nici o grabă acum.

„Ce spui că ai?” întrebă notarul.

Birtașul mai repeți odată numele vinurilor.

Adă rizting.

— S-aduci iubite cu vadra, zise Pruncul.

Vinu-i vechi și cupa-i plină Vino lângă min' vecină,

începù să fredoneze Ungurean, pe-o voce adâncă de bas.

Cei doi logodnici trecură cu Eugenia și Oc-tavia între dansatori. Elenuța sta tăcută, privind cu admirare frământarea asta uriașă. Ii părù, că nu se bucură numai mulțimea asta mișcătoare, ci și pământul și. văzduhul senin. Nu auziau cu-vintele celor din jurul ei și-i păreà că o învă-luie, încet-încet, un nor de lumină. Nu mai sim-țià povara oaspeților. Aici, sub cerul limpede, înalt, între pădurile de brad, cari luminau me-talic, cât de neînsemnate îi părură deodată micile ei mizerii. Ce depărtare prăpăstioasă erà între casa lor și lumea largă a lui Dumnezeu! Simță-minte noui, de continuă admirare, îi creșteau în suflet.

Tresări când Ghiță o atinse ușor pe umăr.

„Se ’ncepe hora a doua, zise el, pe cea din-tâi am scăpat-o. Să ne grăbim”.

Elenuța se ridică repede și porni la brațul lui Ghiță. Ii părù că plutește într-acelaș nor de lu-mină, ce-i învăluià ființa întreagă.

Două cane mari le așezară băieții de serviciu pe masa cea lungă. In urma lor răsări numai decât birtașul Spiridon, c-o sticluță în care lu-mină un lichid, care nu aveà nici o coloare. Se apropie de notarul Rodean și-i șopti:

„Te rog să guști dintr-ânsa.

— Ce vin e? întrebă notarul încruntând sprân-ceana și cercetând sticluța.

— Nu vă spun. Întâi să vedem de vă place?”

Notarul gusta încet, îl mestecă parcă, își plecă, puțin pleoapele. Apoi îi înapoie sticla fără să-i spună o vorbă.

— Să gust eu, tătucă, o să-ți spun îndată cât-plătește”, zise universitarul Ungurean.

El trase o dușdă zdravănă, plesni din limbă, își supse buzele.

— Mă ’mbată cu mirosul. E busuioacă! zise el c-un fel de descurajare.

— Pentruce n-ai spus înainte? întrebă notarul.

— Nu știam de vă place ori ba. Nici eu n-am mai avut în pivniță până acum”.

Ungureanu fù numai decât de părereà, ca riz-lingul să fie dus înapoi. Dar universitarul Prun-cul și doctorul Prințu se opuseră din toate pu-terile.

„O să-l amestecăm noi! se mestecă în vorbă advocatul Poplăcean și numai decât necheză de bucurie.

— Il bem ăsta și pe urmă ne aduci busuioacă, zise Iosif Rodean birlașului. Dar de altă dată, când ai o marfă bună, arată-ne-o dela început.

— Ințeleg, răspunse birtașul și în clipa a-ceea parcă l-a și înghițit pământul.

Cei doi universitari nu se mișcară dela masă, până ce nu supseră câte trei pahare de rizling curat.

Apoi se amestecară și ei în vârtejul jocului; Hora se terminase și acum se continuă țarina. Dansul acesta avea o mulțime de variante. Lăiță treceà dintr-una într-alta, revenià la cea originală, cea bătrână, și-i făceà pe dansatori când să tro-potească încet, domol, când să se legene abià, ținandu-se de-o mână sau de peste mijloc, când iarăș îi facea să se învârte ca prinși de vijelii rotitoare.

Indată ce intrară cei doi universitari în fier-berea dansului începură să s-audă strigăturile. O bucată de vreme ei nu dansară, ci tot ferin-du-se de roatele de poale, ce le sburau pe din-nainte, băteau în palme și strigau alternativ, u-nul un vers, celălalt altul.

Lele nu te legăna. Că rochița nu-i a ta. Nici rochița, nici polcuța. Numai ochii și gurița!

Dansatorii și publicul de pe la mese primiră chiuitura cu urate: „Bravo! Trăiască”.

Pentru mândra care-mi place Trei zile de bir aș face, Pentru care ’mi urît Una fac și pare-mi' mult! Mult mă mustră măicuța Lele pentru dumneata, Că bat seara ulița.

Ei însoțiau versurile lor de bătăi în palme, în ritmul strigăturii. Pe la mese unii se ridicară să-i vadă, alții se suiră pe scaune. Din toate părțile se auziau uralele. Lăiță zâmbià și-și jucà arcușul mai cu foc. Cei doi se prinseseră acum pe după cap și strigau lot alte versuri.

Se păreà că o patimă nouă se înstăpânià pe inimile dansatorilor. Se învârtiau tot mai vije-lios, părechi noui se apropiau, scaunele, lavițele, se goliau mereu, și în curând uriașa roată unde dansau erà prea strâmtă. Şi în roata asta uriașe nenumărate vârtejuri, nenumărate cercuri de poale.

Dupăce, între manifestațiile de plăcere ale pu-blicului, cei doi tineri chiuiseră un răstimp, își luă fiecare câte-o fată și începură și ei țarina. Strigatele lor se auziau acum mai rar.

Dragu-mi e cu cine joc Că miroase-a busuioc! Du-mă Doamne și mă lasă Unde nevasta-i frumoasă Și bărabtul nu-i acasă! Sub călcâiul cizmei mele Zace dracu’ ș-o muiere Și mă ’nvăţ' a face rele.

După cei doi universitari se îndemnară și din-tre feciori, dintre bărbați, și începură să se audă strigături din toate părțile. Dar ocnașii din Vă-leni își isprăviră în curând bagajul, și iar se auziau numai cei doi.

Din când în când se aratà lângă masa nota-rului când Pruncul, când Ungurean, și se adă-pau cu câte-un pahar mare de vin, tot pocnind din degete. Pruncul se apropià cântând:

Și cu cupa plină Orice dor s-alină.

Ungurean se apropià c-o față aprinsă, mare cât o lună. El începuse să se îngrașe de tânăr. Notarul le umpleà paharele râzând sgomotos. Bă-trânul Poplăcean îi întâmpinà cu însuflețire, fă-când să se audă un: „He-he-he, he-he-he"; mai prelung decât cel obișnuit.

De altfel la masă rămaseră numai bărbații; doamnele, conduse de notărășița, porniră să vadă mai de aproape dansul și toată mulțimea asta în culmea veseliei.

Din când, în când venià și Ghiță și Elenuța. Dar pe față o invitau mereu la joc feciorii din sat, bărbați, logodnicii surorilor. Numai candi-datul Voicu nu. El ședeà lângă bătrânul Poplă-cean și-i umpleà mereu paharul cu aceeaș fericire pe față. El nu știà dansà țarina, iar când se cântase la început hora, înainte de-a o cere el, Elenuța trecuse la brațul lui Ghiță.

Elenuța dansà fericită, părându-i că visează mereu. In horă încă îl zări pe Vasile Murășanu, se salutară în treacăt, apoi, schimbându-se mereu ceice treceau la mijloc, trecù și Elenuța și aici, în cercul ce undulà domol, mânile lor se atinseră. O înfiorare ciudată trecù prin trupul fetei la această atingere, care nu se asemănà întru nimic cu senzația ce o avù pân’ acum de câteori dă-duse mâna cu tânărul. Ei îi pârù că înfiorarea aceasta e asemănătoare cu fericirea, cu sărbă-toarea pe care o admirà în jurul ei, în văzduh chiar. Ca și când s-ar fi strecurat înfiorarea a-ceea în trupul ei nu din atingerea tânărului, ci din norul de lumină ce-i păreà că o învălue.

Indată după horă Vasile o invită la o țarină.

Elenuța primi cu bucurie și-i întinse brațul.

„Volumul ce mi-ai trimis a fost foarte fru-mos, zise repede Elenuța.

— Da? V-a plăcut?” întrebă Vasilc părându-i că domnișoara asta e cu totul străină și de a-ccea la care a visat atâta, și de fata căreia i-a promis că-i va trimite ceva de cetit. El se sgu-dui, căci înțelese numai decât de unde o cu-noaște. Erà domnișoara care-i aprinsese lumi-nița la înconjuratul bisericii.

„Mi-a plăcut! zise fata. Atâtea lucruri noui, nebănuite am descoperit în ea”.

Clericul nu se mai zăpăci ca atunci când o zărise pe neașteptate la prohodul Domnului Hris-tos. Dar la cuvintele din urmă ale domnișoarei Rodean, îi veni deodalță în minte maxima ce-o scrisese pe carte, și crezù că fata face aluzie la șirul acela. Ii parù nespus de rău că-l scrisese, și nu știà ce să răspundă.

„Mi-a plăcut bunătatea ce transpiră din toate nuvelele acelea”, zise iar fata.

Vasile Murășanu învie numai decât.

„Intr-adcvțăr, zise el, e un volum foarte curat. Te simți mai încălțat parcă dupăce l-ai cetit, și nesmintit te simți cu mult mai bun. Dumneata ai observat foarle bine.

— Da, începù zâmbind Elenuța, mie nu-mi scapă nimic neobservat dinlr-o carte. Asta cred că trebuie s-o mulțumesc împrejurării că am cetit foarte puține cărți”.

Cum dansau, într-o clipă Elenuța își ridică pri-virile și-l întrebă:

Știi ce-am mai descoperit în volumul ce mi-ai trimis? O dedicație.

— Șirul acela? întreba cu groază Murășanu.

— Da! Șirul acela mărunt, râse fata.

— Nu-i o dedicație. E o simplă sentință, cercă să se scuze clericul.

— N-a fost scris pentru nime? întrebă râzând încă Elenuța.

— Nu!” răspunse Vasile cu ochii în pământ.

Elenuța deveni deodată serioasă. Il privi cum stă jenat înaintea ci, îl privi îndelung, și simți parcă o liniște, o pace adâncă în suflet. N-aveà nimic rău într-însul tânărul acesta. Ii zise ea și când ar vorbi c-un prieten vechiu, încercat:

„Nu-i frumos să tăgăduim ce-am făcut odată”.

Clericul nu răspunse, dai' Elenuța simți cum brațele lui se înmoaie parcă, și dansul lor a-proape conteni:

„Zic că nu-i frumos să ne tăgăduim faptele. Dumneata nu răspunzi nimic? îl întrebă din nou domnișoara Rodean.

— A fost o clipă nenorocită, domnișoară, șopti clericul. Erà foarle palid.

— Pentruce să fie clipa nenorocită? Pentrucă mi-ai scris adevărul acela?

— Nu. Pentrucă mă simțiam umilit și l-am scris c-o intenție rea!” reuși el să zică.

Indată continuară dansul mai cu inimă.

"Și pentruce tce-ai simțit umilit? îl întrebă zâm-bind acum Elenuța.

— Mi s-a părul că fratele d-tale își bale joc de mine. Vai, eu am unele clipe, domnișoară, când nu pot judecà limpede. Acum văd bine că însuși eu m-am făcut ridicol cu discursul acela”.

Elenuţa pe-o clipă părù că nu pricepe nimic. Dar îndată își aduse aminte de Sâmbătă seara, de plimbare.

Şi pentrucă nu-ți plăcea de frate-meu ai ținut sa te răzbuni asupra mea?” îl întrebă ea c-o voce caldă, plină de cântec, parcă chiar de-o anumită mireasmă.

Clericul zâmbi.

„Sunt răutăcios uneori, zise el. Mi-a părut rău îndată ce-am trimis volumul, dar mă mângâiam cu credința că șirul acela dumneata îl vei puteà luà ca o simplă însemnare”.

Elenuța se apropie mai tare de cleric. Ii zise cu o tremurare de durere în voce:

„Ai putea să mă cunoști mai bine, domnule Murășanu. Știi dumneata că eu nu dau nimic pe avere? Nimic, nimic, nimic! Și cu mine sea-mănă foarte mult Ghiță. Noi, adevărata fericire o căutăm în noi înșine, cum zici dumneata.

— O, n-o spun cu asta, domnișoară, nu-i din capul meu, răspunse cu vocea scăzută clericul.

— Se poale, zise fata, dar îți spun că mie nu mi-ai cauzat nici o suferință cu șirul acela. Pentru mine a fost chiar o descoperire fericită. Cercam de multeori să înțeleg depărtarea la care te țineai mereu de noi, și nu puteam. Acum știu, dar te-asigur că' ai fost în rătăcire. Cred că alte piedeci pot să-i țină departe unii de alții pe oameni, nu averea.

— Pentru credința asta eu vă sunt foarte mul-țumitor, domnișoară, zise încet clericul.

— Mă afli creștină bună și ai asigurată mân-tuirea unui suflet? întrebă zâmbind Elenuța.

— Nu pentru asta! Deși doresc să rămâi tot-deauna bună creștină, răspunse Vasile, simțind cum i se suie sângele în față. Ii părù că fusese prea mult.

— Vai ce copil ești dumneata” zise zâmbind, Elenuța văzându-l cum roșește. Dar tacù și ca îndată și, până la sfârșitul dansului, care de-aici încolo fusese plin de noui senzații pentru cei doi tineri, ei nu-și mai vorbiră.

Domnișoara Rodean dansă apoi cu cei doi lo-godnici, cu scriitorul Bratu, apoi cu mai mulți țărani. Vasile Murășanu îi mai cerù un joc, apoi încă unul, și dela o vreme cei de pe la mese băgară de seamă că dansează aproape numai amândoi.

Hm! nici cu asta n-ar fi pareche rea, zise diacul clipind din ochi.

— Dansează foarte bine domnișoara Rodean.” răspunse c-un fel de mângâiere, de satisfacție, preoteasa.

Popa Murășanu făcu numai: „Ei, ași!"

Larma era tot mai mare, nolărășița Marina se întorsese cu doamnele la masa cca lungă, gus-tară din vin, abià șezură, când Lăiță, dup’ un scurt repaos, începù țarina cca bătrână.

O mișcare neobișnuită se născù pe la mese, prin mulțimte. Se ridicau de pe la mese, de pe laviți, bărbați în vâstă cu femeile de mână, se ridicau moșnegii bătrâni și se apropiau de spa-țiul de joc. Unii pocneau în degete, cei mai mulți făceau ponturi cu picioarele, figuri, mișcări ciu-date, își băteau cu palmele lurecii lăcuiți ai ciz-melor. Erau ceasurile patru, și cei mai mulți erau aprinși de beutun. Iși mișcau în ritmul muzicii trupurile îmbătrânite, domol, în tacturi ciudate. Erà țarina cea mai veche și ceà mai frumoasă.

Diacul Gavriil se ridică și el și zise cătră preo-teasă:

"Nu mă vei face de râsul lumii, doamnă preo-teasă?”

Femeia se ridică zâmbind și trecù cu bătrânul în ceata dansatorilor.

Afară de popa nu mai erau douăzeci de inși cari sa nu joace.

Notarul Rodean își luă de mână soția și trecù în mulțime. Trupul lui uriaș se ridicà deasupra tuturor. Advocatul Stoica dansà cu nevasta mai la o parte. Se observà îndată că nu știà țarina asta. Doamna Poplăcean se necăjà zadarnic să-și scoale bărbatul dela masă; îl trăgeà de mână, îl îndemnà.

Dar bătrânul, ori că erà prea comod ori mai ales, că erà prea beat, râdeà să se prăpădiască și ziceà mereu:

„Eu nu mai pot. Eu nu mai pot. Hc-hc-ne, nu mai pot, he-he-he-he!”

Iosif Rodean jucà cu multă preciziune țarina cea bătrână, dansà cu patimă: ochii îi străluciau

Câțiva veniră aproape, să-l vadă cum dan-sează. Deodată se auzi vocea lui puternică:

„Ei Ungurene, ei tinere!”

Universitarul îl auzi și începù numaidecât:

Mândra mea de mândră mare...

Și îndată dintr-altă parte se auzi răspunsul lui Pruncul:

Nici o iie bună n-are Că ș-asar’ am fost la ea

tună vocea notarului Rodean.

Cea mai rea erà pe ea

se auzi iarăș Ungurean.

Cea mai bună ș-o cârpià

încheie Pruncul.

Și de-aici încolo strigăturile le chiuiau toți trei, alternându-se. Veselia începù acum să vu-iască. Se auziau urale, chiote.

Iu ha, iu ha, iu ha, ha! Tot așa și iar așa!

Lăiță cânt acum cu ochii închiși. Veselia mare a petrecerii erà cea mai tare beutură pentru el.

Se repezi pe-o clipă și birtașul Spiridon. A-sudat de atâta alergătură, de atâta zoală, el se învârtià ținându-și capu ’n sus, și suflând ca dintr-un toiu. In răstimpuri cei trei aruncau în slavă altă strigătură, oamenii chiuiau, băteau în turecii cişmelor, se frământau şi sudoarea curgea de pe fețele cele mai multe.

Țarina cea bătrână ținù aproape o jumătate de ceas. Când o sfârși Lăiță, mulți începură să strige "cum a fost", dar el nu-i mai ascultă. Și îndată-după țarina asia urmă o pauză. O ju-mătate de bute de vin și cinci butoaie mari de bere trecură în pauza asta scurtă.

Pe toate mesele se întinseră mterindele albe, și femeile le umplură îndată cu fripturi reci de miel, de rațe, de purcel. Felii mari, albe de colac luminau între cărnuri. De mult așteptau bunătățile acestea învălite în merindețele curate. Marea mulțime nu încăpù pe la mese. In grupuri de câte patru, de câte șase, mai mulți, se lăsară pe pajiștea verde, desfăcură bucalele și începură să se înfrupteze.

La masa notarului Iosif Rodean veni și Prun-cul și societarul cel gras dela „Arhanghelii'’, Un-gurean, asemenea și notarul cel nou, Popescu, cu scriitorul său Bratu.

Slujnicele aduseră de-ale mâncării în trei coșuri albe, nouă. La masa cea lungă mâncără în grabă. Un răstimp fù liniște, toți ochii erau a-țintiți asupra bucățelelor pe cari mânile le vor luà în clipa următoare. Mai iute se satură univer-sitarul Ungurean.

„Acum să gustăm din tămâioasa asta, zise el, ștergându-și mustățile. Pe masă erà un pahar de bere, care nu ştie nime cum se rătăcise aci, tânărul îl umplù cu vinul acela nou, îl duse la gură și nu-l mai luà până ce nu supse și cel din urmă picur. Exemplul lui îl repetă numai-decât colegul său Pruncul. Advocatul Poplăcean intuise mâna după pahar.

„Ia să vă — văd eu... nu mai pot!” Și slobozi un nechezat spart, de care izbucniră cu toții în hohote mari de râs.

Dar soția sa luă paharul și-l puse pe-o masă vecină. Ii șopti la ureche: „Nu mai face prostii, că te râd oamenii.”

Beură apoi cu toții din busuioacă și aflară foarte bun și aromat vinul acesta, chiar și fe-meile.

Scriitorul Bratu, dupăce goli un pahar de vin, se strecură neobservat dela masă, și nu peste mult se apropie cu doisprezece ficiori pe cari îi instruase mai de mult să cânte în patru voci. La capătul mesei se opri și-i puse înainte și în-dată începură cântecele.

Cântară mai întâi , apoi alte și alte coruri.

Intre oaspeții dela masă se făcù liniște, apoi și la mesele vecine și în curând începù să se apropie mulțime de curioși s-asculle. După fie-care cântare se auzià: „Bravo! Bravo! Trăiască.”

Notarul Iosif Rodean ascultà cu sprâncenele încruntate, ca totdeauna când ceva reușià să-l emoționeze. Dupăce muriră și acordurile cântă-rii celei din urmă, el strigă unui ficioraș de serviciu:

„Cinci vedre de busuioacă cântăreților.” Apoi își coborî privirile în masă și multă vreme nu mai zise nimic. Dar scriitorul Bratu își drese glasul, și începù o doină din munți. Aveà o voce de tenor curată, vastă, cântarea curgeà pă-rând fără sfârșit:

Bălăioară dela munte Nu-ți mai pune flori pe frunte Că ți-or eși vorbe multe. — Las să-mi iasă că nu-mi pasă Că bădiţa-i dus la coasă, Să cosască floricele Rupe-i-s-ar coasa ’n ele, Să vie ’n brațele mele; Să cosască flori pe rouă Rupe-i-s-ar coasa ’n două Să vie la alta nouă.

Bătrânul Poplăcean îl ascultà cu gura căscată, clar nu mai scoteà obișnuitelce-i sunete, dimpo-trivă erà foarle emoțional, din ochi i se pre-lingeau lacrimile pe părăiașele feței.

Elenuța ascultà învăluită parcă într-o ceață de melancolie. Așa din bun senin simți o adâncă părere de rău că Vasile Murășanu nu-i aici la masa lor. Si, întâiaoară în vieață, pricepù adânc cât se poartă de nedrept familia lor, chiar ea, cu familia preotului din sat. Iată și acum sunt atâția străini la masa lor, sunt aici chiar so-cietarii Pruncul și Ungurean; cu cât sunt aceștia mai buni, decât părintele Murășanu, preoteasa, fetele lor? Ea simți că i aproape rușine, și ceva cald îi porni dela inimă. Cu batista își sbici doi stropi curați, ce izvorâră în ochii ei negri, stră-lucitori.

Notarul Rodean se apropie de Bralu, ii puse o mână pe umăr, și-i zise: „Ei, tinere!”

Bralu începù îndată o doină nouă. Erà foarte emoționat și de vin, dar mai ales de cântec.

Dorul meu ș-al dumitale Facă-l Dumnezeu o floare Ca să-l pun la cingătoare, Unde inima mă doare.

Lăiță se ivi acum la spatele lui Bratu și a-companià din vioară. O mulțime enormă se strân-sese în jurul lor, o mare de capete se îndesà din țoale părțile. Elenuța zări între cei cari ve-niră să asculte de deaproape și pe clericul Mu-rășanu. Bratu și Lăiță cântau încet doina astà plină de durere. Clericul nu se putù răbdà să nu se apropie s-asculte, căci dela masa părintelui nu se auzià. El trecù deci peste toate obiccțiu-nile ce-i făcù tatăl său, și ascultà cu însufle-țire. Fața, privirile lui, erau scăldate în lumină. Era frumos în clipa asta, păreà că trăește în-tr alte lumi, dar mai ales se desprindeà din chipul lui o nevinovăție de copil. Nici prin gând nu-i trecù să se țină umilit că trebuie să rămână în îmbulzeala aceea, ca să asculte cântăreà! Ele-nuța însă simți un junghiu adânc, îndată ce-i zări, și-și întoarse repede privirile, ca o vino-vată. Oftă cu durere și o mare mâhnire i se întipări pe față. In clipa asta depărtarea dintre Vasile Murășanu şi cei doi universitari ori can-didatul Voicu îi parù enormă, și totuș acești trei erau cinstiți la masa lor. Simți în acceaș clipă cât îi disprețuește pe aceștia, și cu ce largă sim-patie îl învălue pe clericul Vasile Murășanu.

Bratu, acompaniat de Lăiță, mai cântă trei ro-manțe, apoi, dregându-și din nou vocea, începù cântarea favorită a notarului Iosif Rodean:

— Colo ’n munții Țebei Unde Horea-odată își strângea oștirea Sub falnic gorun. Se vede-o movilă S-o cruce uitată A lui Avram Iancu Eroul tribun.

Textul erà destul de slăbuț, de forțat, cetit... dar melodia ce însoțià versurile acestea seci îm-prumutau vibrări adânci fiecărui cuvânt. Melo-dia aceasta aveà mult din vibrarea goarnelor care s-aude departe, care-ți taie parcă din trup cu tăișuri subțiri.

Mulțimea ascultà într-o uriașă roată, ascultà tăcută. Umbre de nori li se așezară bărbaților pe fețe. Lăiță acompanià, clătinându-se domol în ritmul muzicii, cu ochii închiși. Păreà dă nu mai cântă el, ci o ființă tainică ascunsă în vioara lui și că și el ascultă numai:

— Dormi etern în pace Eroule mare, Că și de-a ta umbră Dușmanii se tem!

Cânta Bratu palid ca un somnambul, și când sfârși se înălță în văzduh un vifor nemai po-menit de aplauze.

"Spiridoane, Spiridoane! birlașule! tună vocea a lui Iosif Rodean. Unde-i birtașul, un-de-i Spiridon? Unde-i prăpăditul acela? strigă notarul învârtind în toate părțile ochii lui crunți.

Ca din pământ răsări Spiridon înaintea no-tarului.

"Mai este vin? îl întrebă cu mânie Iosif Ro-dean.

— Cum păcatele! făcù birtașul.

— Dar bere?

— Este! Este!”

O liniște de moarte se înstăpâni acum în jurul acestui dialog.

„Poți să știi câtă beulură mai ai?

— Mă rog! Prost stăpân aș fi dacă....

— Ea mea toată, strigă cu furie notarul. Pune cepurile la buți, desfundă butoaiele, și pârău, pârău să curgă beutura! M-ai înțeles?” Spiridon începù să tremure: chipul notarului erà îngrozi-tor. Pe-o cliplă crezuse c-a înebunit. El mai aveà peste două sute de vedre de vin, și vreo cinci-sprezece butoaie de berc. Cei dela masa notarului îl priviau înghețați de spaimă.

Birtașul se reculese.

„Dar, domnule notar, bcetura cât-o am e și pentru mâne și pentru poimâne.

— Dă-le la oameni să bee, bestie, pune cepul la buți, desfundă butoaiele. Plătesc eu tot, beu-tura ce-o ai toată, dar aleargă și dă-le oamenilor să bea!”

Splridon, galben și prăpădit, își pierdù urma. Câteva clipe fù o tăcere de moarte. Apoi văz-duhul începù să se cutremure.

„Trăiască directorul dela „Arhanghelii”, vivat „Arhanghelii”, trăiască „Arhanghelii”! izbucni izbucni deodată din sute de piepturi. Dela o vreme nu se mai puteau auzi nici strigătele de „directorul”. nici „să trăiască”, nici „vivat”, ci un nesfârșit lanţ de „Arhanghelii” — „Arhanghelii” — „Ar-hanghelii” tot mai înalt se ridicà în văzduh. Si-laba din urmă, cu cei doi „ii”, răsunà de sus, tre-ceà în depărtări, ca un picurat din nenumărați clopoței de argint.

Obosit parcă, notarul Iosif Rodean se așeză la masă. Un oftat adânc scăpă din pieptul soției sale. Doamna Marina erà palidă ca turta de ceară.

In tăcerea generală dela masă, Ghiță luă mai întâi cuvântul.

„E un gest și ăsta! Adevărat că eu nu l-aș fi făcut, dar acum nu ne mai rămâne alta decât să ne petrecem!”

Nime nu-i răspunse, poate nici nu-l auziseră. Tăcerea stăpâni încă puțin, apoi deodată se auzi o țarină nouă.

Cei doi logodnici, înspăimântați de purtarea, viitorului socru, fură bucuroși că pot să se de-părteze cu fetele. Elenuța, foarte palidă, luă bra-țul lui Ghiță și se pierdù în mulțime. Petrece-rea începù cu vijelie. In văzduh se înălțà mereu, strigătul clar „Arhanghelii, — hanghelii — liii”. Deodată, dinspre Părăul caprii, trăzni un treasc, apoi altul și altul, până la o sută și unul.

„Asta zic și eucă-i petrecanie”, șopti aproape de urechea lui Iosif Rodean candidatul Voicu. El singur rămăsese neimpresionat, cu aceeași fe-ricire pe față.

Dar notarul nu-i răspunse nimic, nu-l învred-nici nici de-o privire cel puțin. El se ridică dela masă, își luă nevasta și intră în cercul dansa-torilor.

Până se întunecă fù un ropotit necurmat, o-fierbere îngrozitoare, ca și adâncile agitări din masele poporului, cari prevestesc o mare ne-norocire. Numai cât acum nu erà vorba de nici o nenorocire, erà singurul fapt că petrecerea de Paști din Văleni își ajunsese culmea.

Domni, doamne, coconițe, muncitori în ocne, țărance, formaseră o singură masă, îi însufle-țà acelaș suflet.

Rari sunt petrecerile poporale în cari pătura noastră cultă să se amestece în chipul acesta cu muncitorii pământului. In Văleni păreà ca stă-pânește democratismul cel mai înaintat. La pe-trecerile dela Paști se puteau vedeà fete de ță-ran dansând cu advocați, cu doctori. Stăpânul si slujnica lui se învârtiau în țarină. Nu se făceà nici o deosebire între oameni. Un singur senti-ment îi însuflețià pe toți: să-și petreacă.

Faptul acesta va fi fost urmarea împrejurării că țăranii din Văleni aveau toți bani destui, pe cari nu puneau nici un preț, ori împreju-rării că în Văleni erà o singură petrecere pe an a satului întreg, — cine-ar puteà spune? Poate din amândouă condițiile acestea izvorià aceea sinceră, nefățărită democrație, egalitate, care stă-pânià și petrecerea de acum. Și, din această in-timitate, izvorau două lucruri de preț foarte mare: petrecerile erau mai reușite ca în oricare alt sat, și țăranii, ocnași, știau cinsti pe „domni” cu mult mai bine decât în satele unde pătura cultă formează la toate ocaziile „cerc”!

X

Inserarea se coborî ca o ceață fumurie, care clipă de clipă se făceà tot mai deasă. Pe mesele din jurul spațiului de dans se aprinseră lumânările. Odată cu dansatorii trecură cei mai mulți în sala vastă dela birtul lui Spiridon și în cele patru săli laterale. Rămaseră însă destui și la mesele din lunci, ori că nu mai încăpeau în birt, ori că se încinseră în vreo discuție pe care nu o mai puteau terminà.

La o masă învălită cu pânză cerată rămase un băieş fruntaş cu nevasta, cu două surori, cu dia-cul Gavril care zăbovi aci, dupăce familia preo-tului se depărtase. O cană mare, plină cu bu-suioacă, erà pe masă. Patru pahare erau vâr-tuite, numai al diacului Gavriil erà sec.

Fruntașul erà Vasile Corncan, primarul din Văleni, societarul dela „Arhanghelii”. Dela cea-surile două el rămăsese neclintit la masa lui. Toată veselia uriașă, care curgeà în jurul său păreà că nu-l atinge. El nu jucase o singură țarină, nu se dusese la masa cea lungă, cu toate învitările notarului Rodcan, nu se mișcă nici chiar când scriitorul Bratu cântă:

„Colo-n munții Ţebeiˮ.

In fața lui erà o masă de scânduri de brad și la masa aceea se așezase, îndată ce el își o-cupă! locul, o văduvioară subțirică, năltuță, cu fața albă ca de omăt, cu ochii ca doi Cărbuni, mari ca doi sâmburi de piersică. Dochița veni cu mamă-sa, cu un frate care erà bărdaș, și cu două-trei rudenii mai depărtate. De-un an erà Dochița văduvă, dar nu erà mai în vrâstă ca de douăzeci și cinci. Indată ce se cuibări, foș-uindu-și poalele, pe lavița de scândură, aruncă, așa ca în treacăt, o privire spre masa lui Cor-nean, dar ochii ei întâlniră fără greș privi-rile primarului. Se aplecà spre frate-său, îi spuse ceva la ureche, apoi isbucni într-un râs clar, care se auzi până departe.

Vasile Cornean ridică paharul, îl zvântă și-l izbi cu putere de masă. Nevasta lui, Salvina se cutremurà din nemișcarea în care stăteà, privi la dreapta și zări pe Dochița.

Se sgudui din nou, se făcù și mai palidă de cum erà, și-și plecă privirile în pământ. Un zâm-bet de durere îi încreți buzele, fața.

Dochița, veselă și fericită, se ridică repede dela masă, și zise, trăgând cu coada ochiului spre Vasile Cornean:

„Vreau să-mi petrec! Când vă va fi urît, che-mați-mă!” și trecù repede între dansatori.

Primarul își mușcă buza și fără să vrea privi în urma Dochiții, până ce aceea dispărù în mul-țime. Ochii lui erau aprinși și-și supse buzele.

„Nu joci și tu o țarină, Vasile?” cuteză să-l întrebe nevasta. Societarul dela „Arhanghelii” îi aruncă o privire de ură și, nu-i răspunse. Se răzimă cu colul pe masă, își întoarse capul spre bătătura jocului, și rămase așa nemișcat.

Surorile lui începură deodată să vorbiască tare foarte vesele, părând că vreau să înseni-neze pe Salvina. Dar femeia nu răspundeà decât c-un „da” ori „nu”, și din palidă începù să de-vină vânătă. Durerea din fala ei se amestecà acum cu liniile disperării.

De-un an de când rămăsese Dochița văduvă, traiul se înveninà în casa primarului Cornean.

Salvina se meritase din dragoste după omul acesta; ea-i adusese zestre cinci punți de aur. Cornean ca flăcău erà lipit pământului. Din ba-nii ei a izvorî toată avuția lor de acum. Fără de acei cinci punți, Vasile nu puteà ajunge îna-inte cu cincisprezece ani societar la „Arhanghe-lii”. Il iubià și pentrucă erà frumos și pentru hărnicia lui. Le închisese de mult gura părin-ților, cari nu voiră odată cu capul s-o mărite după Cornean.

„Un băieș de bir; un ciocan ș-o iascăˮ obișnuiau să-i zică părinții, desmântând-o dela căsă-torie.

Dar ea n-a voit să-i asculte. A alergat unde a tras-o inima și nu-i păreà rău. Chiar bătrânii se bucurară în curând de căsătoria aceasta. Sal-vina erà foarte blândă, foarte evlavioasă, și-l iu-bià pe bărbat cu iubirea aceea domoală și veci-nică ce o deșteaptă de obiceiu lucrurile sfinte. Iubirea ei erà aproape un cult.

Și,nu-și bănuià că-și adoară bărbatul. Vasile Cornean se purtà cu ca cu multă gingășie. Co-rect față de ea fusese totdeauna în anii cei dintâi.

Dar, cu vreo trei ani înainte, Dochița asta, măritată pe-atunci, spălà măciniș de aur la piuăle lui Cornean. Erà o zi de primăvară, călduță, lu-minoasă şi tânăra nevastă, cu mânecile sufulcate, muncià cântând. Primarul eși din casă, coborî scările de lemn, se ivi în curte, și ziua aceea a-proape întreagă, își făcù de lucru pe la piuă. Când Salvina îl chemă la prânz, veni mânios și abià îmbucă de câteva ori.

Dădcà mereu târcoale în jurul Dochiței, o în-trebà mereu câte ceva, și nu se îndurà să se de-părteze de dânsa.

Din pridvor, cu inima răcită, Salvina vedeà tot ce se petreceà jos în curte, lângă piuă. Nu-i zise nimic bărbatului, dar, de-atunci, pe Dochița n-o mai primi la lucru niciodată.

Erà nevastă săracă Dochița, bărbatul ei fu-sese de-asemenea bărdaș, ca și fratele Dochiței, bine plătit pentru piuăle ce le cioplià din nou, dar bețiv 0de n-aduceà nici o para acasă. Ea muncià veselă pe la unii, pe la alții, câștigà bani destui și păreà foarte fericită. Erà o fire veselă, care treceà foarte ușor peste patima băr-batului și își căutà mulțumirea de care erà dor-nică, acolo unde o puteà aflà.

Din ziua în care ca munci la Vasile Cornean, Salvina începù să audă șoapte despre bărbatul ei și despre Dochița. De-atunci îi intră un ghimpe la inimă, care nu mai voià să se depărteze cu nici un preț. De când pălmașe văduvă Dochița, prietinile bune se grăbiau să-i aducă tot mai multe vești, și Salvina începù să devie tot mai palidă, să se usuce pe picioare.

Bărbatului nu-i ziceà o vorbă legănată, dar el, cu cât o vedeà mai pierită, se făceà tot mai dur, mai brutal, erà gata s-o răniască oricât de adânc pentru toată nimica. Din purtarea lui fe-meia înțelese adevțărul, înghețà și mai tare, dar n-aveà putere să iee nici o hotărîre. Din ră-ceala și neîndurarea bărbatului simțià, că inima lui are alte dorinți, murià de mii de ori pe zi, dar nu se puteà hotărî să-l părăsiască. Il iubià și-și ziceà mereu: Se gândește la ea, dar pân’ acum poate că nu-i nimic între ei. Aceasta credeà c-o înțelege și din purtarea câteodată nespus de crudă a lui Cornean. Erà dintre femeile cari iu-besc adânc, dar iubesc fără patimă, și cari tot-deauna sunt bucuroase să ierte bărbaților, să-i creadă nevinovati. Erà dintre puținele femei cari plâng nu atât după omul ce se depărtează de ele, cât mai cu seamă după sufletul pe care și-l cred prieten, și pentru care simt o adâncă răs-pundere.

Vasile Cornean rămâneà serile dearându-l, dar ca își ziceà mereu, așleptându-l: „care dintre so-cietarii dela „Arhangheliiˮ nu-și petrece, nu che-tuiește?ˮ și erà foarte bucuroasă dacă primarul sosià acasă odată cu zorile zilei.

Cu orice vorbă ce-i spuneà voià să-i deie să înțeleagă, că ea-l iartă, pentrucă-l iubește și acum, și, cuprinsà mereu cu purtarea ce voià să iee față de el, nu băgă de seamă cum se ofilise, cum se trecuse, mai ales în anul acesta de vă-duvie al Dochiţei.

Astfel și acum, deși simți pentru ce-i necăjit bărbatul ei, totuș se încumetă să-l întrebe că nu vrea să joace o țarină, părând a-i spune că trece cu vedereà tot ce-a fost.

Dar tăcerea lui Cornean o izbi cu mult mai dureros decât de obiceiu. Pân’ acum, între alții, primarul nu se arătà în dușmănie cu nevasta. Salvina simți o durere amară, văzându-se bat-jocorită în fața rudeniilor.

Răspundeà scurt la flecăririle cumnatelor, și nu-și puteà stăpâni suspinele cari veniau tot mai dese.

Din când în când Vasile Cornean își întorceà capul, își umpleà paharul și beà. Apoi privià iar spre horă.

Dar Dochiţa rămânea puțin între dansatori, venià saltând, se așezà la masă lângă mă-sa, în fața lui Cornean, bea din paharul proaspăt, radeà, vorbià cu triluri de râs, și aruncà pri-viri galeșe primarului.

Atunci Cornean o privià cu lăcomie, fără să se mai jeneze. Cum erà și tulburat de vinul tare, nici nu se mai gândià că soția sa, surorile, sunt de față. Gura lui senzuală învià parcă, bu-zele lui aveau tremurări nervoase.

Când ochiadele celor doi erau prea bătătoare la ochi, Salvina se ridicà și se depărtaàdela masă, palidă, ca și când acum ar fi scos-o din sicriu.

Surorile îl rugau să le joace, făceau gălăgie în jurul lui, vedeau și ele că se întrece cu gluma. Dar primarul rămâneà mereu la masă, bea, tă-ceà, și când Dochița se arătà la masa vecină o priviți cu lăcomie.

In răstimpuri rămâneà singur la masă. Sal-vina, surorile lui se duceau să priviască de a-proape dânsul. Surorile jucară chiar în mai multe rânduri. Dar pe Salvina nu cutezà s-o invite ni-menea la joc. Erà palidă ca o moartă.

In multe rânduri îi părù că nu mai poale răbdà chinurile cari se sporiau mereu, ca în-tr-un mușuroiu furnicile. Ii părea că toşi băr-bații, femeile, copiii chiar știu ce se petrece la masă. Fiecare ochiu ce se îndreptà asupra ei îi împlântà în inimă o nouă suliță de durere. Ii părù că numai de aceea s-a adunat mulțimea asta mare de oameni, ca să vadă ce se petrece în inima ei. Până azi ea suferise în tăcere, nimenea nu puteà să bănuiască ce patimi o muncesc, și părù că acum văd cu toții limpede nenoroci-rea ei.

Porni de multeori să meargă acasă, dar abià făceà câțiva pași se întorceà fricoasă, tresărind, ferindu-se de privirile oamenilor, ca o căprioară spăimântată, care din toate părțile e înconju-rată de vânători.

Dup-amiaza aceasta fusese pentru ca un chin cumplit. Il vedeà pe bărbat mereu nemișcat la locul lui, înțepenit parcă în scaun, vedeà că n-are nici o voie de petrecere, că chiar vinul îl bea cu mânie. Ca și când ar aveà în fața sa un dușman așa privià păhărelul, și simțià cum se răcește tot luai tare. Când se aprinseră lumâ-nările avu în sfârșit o tresărire de speranță: Dochița trecù în birt cu dansatorii.

Dar primarul, dupăce văzù că masa vecină rămâne mereu goală, se întunecă și mai tare și zise:

Acum e rândul nostru sa jucăm! Așa în în-tuneric, fără muzică, așa ni se șade nouă ca la bătrâni, ca la oamenii betegi”.

La cuvântul din urmă Salvina scăpă un țipăt. Batjocura asta îi păru grozavă! De mult făceà Vasile aluzii la boala ei, la bătrânețe. Dar ea nu se simțià nici bolnavă, nici bătrână, ci neno-rocită. Salvina își adună loate puterile și reuși să-i zică:

„Dar, bine Vasile, cine te oprește să nu-ți pe-treci, să nu joci? Pentruce nu mergi în birt? Eu pot să merg acasă. Cine te oprește?”

Primarul o privi cu ură adâncă. Beuse singur o groază de vin, și își simțià pe sub piele vinele încordate, tari și groase, încât îl dureau.

„Cine mă oprește?” zise el dup-un răstimp, rângind, „Cine mă oprește? Tu mă oprești!”

Femeia simțià că amețește și se prinse cu mâ-nile de scaun.

In clipa aceasta sosi diacul Gavriil.

„Și mai bună seara, și mai bună seara! zise moș Gavriil, apropiindu-se de masa lor în mers clătinător. Bucuroși de oaspeți?

— Bucuroși, diece, bucuroși”, răspunseră deo-dată surorile lui Cornean.

Legănându-se pe picioare diacul se apropie de primarul.

— HristoS a înviat, zise el cu limba ’mpiede-cată, răsuflând miros de beutură.

— Adevărat c-a înviat, răspunse în silă pri-marul.

Bătrânul se lăsă numai decât pe-un scaun.

— Nu judăm, nu ’ntinerim, nepoate? întrebă iar clipind din ochi.

— Poate de-un paliai de vin, diece”, răspunse Cornean umplând paharele. Dupăce beură, mo-șul își plesni limba de cerul gurii.

— Ce vin e ăsta, nepoate?

— Busuioacă, moșule, răspunse surorile pri-marului.

— Mai bine nu-l gustam, începù diacul, n o să-mi tihniască petrecania de azi, când mă gân-desc c-abià acum am dat de el.

Primarul îi mai puse un pahar, și moșul îl sorbi numai decât.

— Asta trebuie că-i dc-al lui tata Noc cel bă-trân, zise vesel diacul Gavril. Apoi ridicându-și privirile, văzù pe Salvina palidă, nemișcată.

— Nepoțica nu se simte bine? o întrebă el cu bunătate.

— Ba da, moș Gavriil, cine nu-i fericit în sfânta zi a Învierii?, răspunse nevasta, silindu-se să zâmbiască.

— Adevărat, făcù diacul căscând; pe ochi pă-reà că i se lasă ca o ceață lină. El începù să cânte încet din troparele învierii, pe podobia glasul al cincilea:

— Aceasta e ziiiua care a făcut-o Dooomnul să ne bucurăm și să ne vcseliim într-însa”.

Un glas gros, ca dintr-o bule, se auzi în clipa asta la spatele lor:

„Hiristos o ’nviat”.

Nime nu-i răspunse, cei dela masă își întoar-seră capetele. Înaintea lor se clătinà încet pe picioare o femeie ca de patruzeci și cinci de ani, mare puternică, cu fața lată, cu ochii in-jectați cu sânge. „Bărbătoiul”, — cum îi ziceau oamenii, văzând că nime nu-i răspunde, întinse spre masă o mână uriașe, luă un pahar plin și, clătinându-se mereu, mai zise odată: „Hiristos a 'nviatˮ dădù paharul peste cap. Apoi, cu privirile aiurite, porni încet spre masa vecină, re-pețându-și salutul și bând la fiecare masă câte-un pahar. De vreo jumătate de ceas începuse să colinde așa, dupăce se îmbătase întâi la masa, unde ospătau niște rudenii mai îndepărtate de-ale ei.

Asta știu că ’nghite, zise diacul Gavriil, asta-i bute, nu-i muiere. Când va ajunge talpa iadului, știu că va băgă în sperieți pe dimoni; cu vinul cât a beut va stânge focul din iad.

Diacul clătină din cap, își umplù paharul și, după ce-l beù zise iar:

— Dumniavoastră, oameni tineri, ar trebui să vedeți de joc. Se umple birtul și nu mai încă-peți. Nu vă stà bine să stați aici mânioși, adause încrunlându-și sprânceana. El băgă numai decât de scamă, că între cei doi soți este ceva.

— Asta cel puțin își petrece, zise deodată pri-marul Corneanu, ca și când s-ar fi trezit numai acum din contemplarea „Bărbătoiului”.

— Cine? întrebă diacul.

— Sofia asta, „Bărbătoiul”. E beată tun, cu ziua de cap, și cel puțin așa își uită de năca-zuri. Vede vieața frumoasă și-i place să trăiască! El oftă și fața lui se întunecă și mai tare.”

— Of! așa vieață! suspină diacul.

— E o ticăloșie, zise încet Salvina.

Primarul o privi crunt și se ridică deodată dela masă.

— Mergem! zise el c-o voce șuerătoare.

Nevasta se ridică numai decât. Surorile lui și diacul rămaseră la masă.

— Treceți în birt? întrebă diacul.

Salvina zâmbi cu durere, dar nu-i răspunse. Se grăbi în urma bărbatului, care înaintà cu pași repezi, largi, alergà aproape. Nu schimbară nici un cuvânt pe drum. Acasă primarul aprinse grab-nic o lumânare. Ochii lui fioroși căutau în toate părțile prin casă. Salvina se îngrozi de privirile, de fața lui: nu mai siămănà a om. Dar în clipa următoare îi îngheță sângele: bărbatul pusese mâna pe-o curea groapă, împletită, — un fel de potâng, și începù s-o izbiască. Ea scoase un țipăt de spaimă la lovitura cea dintâi, apoi un lung răstimp tăcù sub izbiturile dese. Deodată, ne mai putând suferi, începù să țipe ca din gură de șarpe. Bărbatul izbià mereu cu furie, eșit din minți.

„Nu mai da, Vasile, pentru numele lui Dum-nezeu! Nu mai da! Mor! O să mă omori! Du-te la Dochița! Adu-o aici! Trăește cu ea! Dar nu mai da! Valeooo! Oasele mele”. După geamăte îndelungate, țipetele începeau din nou. Apoi trupul ei începù să se înmoae și ca atinsă de vânt căzù, izbindu-se de podele. Abià-și mai mișcà o mână, un picior.

Bărbatul aruncă cureaua, își șterse sudorile, și-i răcni c-o voce răgușită:

„Afară — afară — afară din casa mea! Să nu le mai văd”.

O voce stinsă, ca la oamenii ce mor, se auzi acum:

O să mă duc, Vasile, mă duc — mă duc — ma duc”.'

Salvina închise ochii și pe-o clipă părù c-a murit: nu se mai mișca, nu mai respirà. Îngro-zit c-a făcut moarte de om, primarul o luă pe brațe, o așeză în pat, începù s-o frece cu oțet pe frunte, pe tâmple, îi ținù lichidul sub nas. In-tr-un târziu Salvina își deschise ochii: păreau două răni negre, nu mai semănau a ochi.

Dimineață mă duc, începù aceeaș voce stinsă. Of! Dumnezeule! Unde-i răsplata dragostii și cre-dinței mele?” Ea începù să suspine, apoi plânsul izbucni cu hohote, cu părae de lacrimi.

Vasile Corncan fugi de lângă pat, își luă pă-lăria care-i căzuse pe podele, și se îndreptà spre ușe. Când ușa cârțăi, plânsul nevestei conteni de-odată, ea se ridică într-un cot, îi aruncă o pri-vire de ură nemărginită și-i strigă:

"Bătaia lui Dumnezeu are să te-ajungă!".

Bărbatul pe-o clipă se opri în prag, părù că vrea s-o bată din nou, dar, răsgândindu-se în-chise numai decât ușa în urma lui.

Ajuns în luncă merse deauna la masa unde-și petreceau cei doi societari dela „Arhanghelii”, Ungurean și Pruncul, și fără o vorbă șezù pe-un scaun. Incepù să bea c-o sete ne mai pome-nită. Cei doi tovarăși îl priviau încremeniți cum soarbe vin, bere, rachiu, ce-i cădeà înainte.

Pe la miezul nopții, trei băieși dela „Arhan-ghelii”, chemați aici de cei doi societari, îl du-seră acasă, mort pe jumătate.

Societarul cel gras cât un butoiu râdeà, ținân-du-se cu mânile de pântece.

„Nu-i nimic de râs, îi zise Pruncul. „Arhan-ghelii” ăștia o să vă înebuniască pe toți.

— Dar o să putem bea și nebuni, iubite, râse Ungurean, asta-i de căpetenie, să putem bea! De-acum, mi se pare, o să ne punem la întrecere: eu, notarul și primarul! Stă știi că-mi place: pe Cornean încă nu l-am văzut așa beat!”

Pruncul nu-i mai răspunse, ci-l privi numai bat-jocoritor. Apoi se ridică:

„Noapte bună. Eu mă duc de-acum! zise el.

— Ce face? Așa iute? Dela miezul nopții?” întrebă repede Ungurean, dar Pruncul nu se mai întoarse.

XI

In sala cea mare a birtului dansul se continuà cu patimă lot mai mare. Geamurile aburiseră, și luminau palid în noaptea înstelată. In curând o-chiurile de deasupra trebuiră să fie deschise, căci în sală căldura erà tot mai înăbușitoare. In răstimpuri muzica amuțià, se stropià cu apă podeaua de scândură. Totuș colbul se ridicà, plu-lià în nourași lini, făceà cercuri mai palide în jurul lămpilor spânzurate de tavan, se așezà, ca o bură surie, pe pânza cerată a meselor, pe pă-tării. Se simțià în nări, în gât, pișcălor ca un prav de ardei.

In sală se dansară câteva valsuri, se înciripă un cadril chiar, pentru fețele domnești. Până se terminau dansurile acestea țăranii nu păreau de fel nerăbdători, ci dimpotrivă erau foarte mân-găiați, mulțumiți.

La cadril, candidatul Voicu dansă cu d-șoara Elenuța Rodean. Fata nu mai putù scăpà de el, surorile îi aruncau priviri mustrăloare, văzând-o cum tot coardă să nu se întâlniască cu tânărul acela strălucitor. Dar notarul Rodean nu mai luà în seamă purtarea fetei față de candidat. De când îi șoptise în luncă: „Asta zic și cu că-i pe-trecanie”, notarul nu-l mai putea suferi pe tâ-nărul acesta fericit. Ii erà scârbă de el, deși nu-și puteà da seama de ce. Poate unde fraza asta ba-nală nu însemnase nimic față de marea agitație ce stăpânià pe notarul în clipa aceea. Încă a-colo în luncă îi părù că Voicu e prea mărginit, și-i fù ciudă că se putuse înșelà așa de mult în judecata lui de până acum. Dar când băgă de seamiăi că fata lui dansase atât de mult cu clericul Murășanu, când crezù că înțelege intenția fetei de-a fi condusă și în cadril tot de feciorul popii, notarul își încruntă sprâncenele, își chemă fata și-i zise:

„Ai o datorie și față de oaspeții noștri. Te rog să nu uiți”.

Cuvintele acestea le spusese c-o voce din care se putee ceti un fel de compătimire pentru E-lenuța. și fata îi răspunse numai decât cu ve-selie:

Da, tată, o să fiu în cadrilul ăsta lângă soa-rele Voicu”. Și, râzând, se apropie de candidat.

Vis-à-vis-ul însiă îi fù clericul Murășanu cu sora lui Mărioara. Clericul erà palid, un fel de mânie i se desprindeà din liniile feței, din pri-viri. Din când în când se uità cu ură la tânărul acela strălucilor, dar mai mult își țineà pri-virile plecate, silindu-se să nu-l vadă.

Elenuța băgă de scamă îndată că lui Murășanu nu-i place că dansează cu Voicu, și simți o a-dâncă bucurie. Totuș prin nimie nu-și dcscope-rià bucuria aceasta, dimpotrivă, părând că nici nu-l mai vede pe cleric, ciripià mereu cu candi-datul, râdeà, după toate semnele își petreceà foarte bine. In vremea asta Vasile Murășanu se întunecà tot mai tare și începù să arunce pri-viri provocatoare fericitului Voicu.

La o figură a dansului, când Elenuța prinse mâna clericului, simți că erà rece ca ghiața.

„Vai, cât îmi pare de rău că nu ești în locul meu, domnule Murășanu, îi șopti ea aproape de ureche.

— In locul dumitale? întrebă clericul, neî-țelegând-o.

— Da. Dumnitale ți-e frig. Ești ca ghiața și ai fi lângă soarele Voicu. Nu-l vezi cum; strălu-cește? Te-ar încălzi numai cu strălucirile”.

Vasile Murășanu își ridică ochii, voi s-o cer-ceteze ce vrea să spună, dar Elenuța trecù mai departe în lanțul de dansatori, care se schimbà necontenit. Totuș un surâs fugar îi putù zări pe buze, și surâsul acesta îl liniști deodată: în-țelese că vorbise în batjocură de candidatul Voicu.

Soru-sa Mărioara băgă de seamă că frate-său s-a schimbat deodată. Erà vesel, începuse să glu-miască, și-i ziceà necurmat „dragă Mărioaro”.

„Hm! făcù Tata, subțiindu-și buzele.

— Ce „hm”? întrebă zâmbind Vasile.

— D-apoi cred că nu mie ar trebui să-mi spui „dragăˮ, zise soru-sa.

— Nu ție? Cui dar?

— Domnișoarei cu care te-ai întâlnit înainte cu câteva clipe. Apoi adause îndată c-o voce se-rioasă.

„Rău faci, Vasile!

— Ce fac rău? întrebă clericul, simțind cum îngălbinește.

— Rău faci că te gândești la domnișoara Ro-dean. Ți-am mai spus odată că-s prea acrii stru-gurii. Vezi bine ce gânduri are tatăl ei.

— Domnișoara Elenuța nu seamănă cu nota-rul, reuși să spună cu vocea scăzută clericul.

— Intr-adevăr că tu ești copil! zise Mărioara. Am văzut și eu că Elenuța dansează bucuroasă cu tine. Insă, Doamne Sfinte! suspină soru-sa, asta nu înseamnă decât că tu ești băiat frumos, lângă care se simte bine orice fată. Elenuța vrea să-și petreacă, ș-atât! După ce se vor încheià petrecaniile dela Paști, o să vezi că nici nu te mai cunoaște.

— Iar ești răutăcioasă, zise încet clericul.

— Nu, dragul meu, ci aș vrea să nu-ți faci gân-duri zadarnice. Planurile pe cari le țesem prea departe de noi, deși sunt numai visări, au darul să-ți umple sufletul de durere, când se spul-beră. Și, de obiceiu, se spulberă. Pentruce ți-ai cauzà cu voia o desamăgire, care va veni cu si-guranță?

— Mi se pare că nu te-ai bucurà să mă vezi fericit”, zise în silă clericul.

Ei povestiau în cursul dansului; făceau figurile cari urmau, se depărtau, se întâlniau din nou, și-și continuau conversația. Clericul erà tot mai convins că Mărioara îl pismuește pentru norocul ce poate-l așteaptă, și vorbià cu ea tot mai rece.

„Nu-mi mai zici „dragă”? îl întrebă Mărioara spre sfârșitul cadrilului.

— O să vedem noi, în curând, care vom aveà dreptate, răspunse clericul cu răceală.

— In curând?” întrebă fata, și numai decât iz-bucni într-un râs nestăpânit.

Valsul cel dintâi, după cadril, Elenuța îl dansă cu Vasile Murășanu. Abià făcură câteva undulări prin sală, și domnișoara Rodean îl întrebă ve-selă:

Mi-ai știi spune, domnule Murășanu, ce în-seamnă: înger palid ce te-ai ați în vise, și în urma la lași toate porțile fericirii deschise?

— Nu e citat dintr-o poezie?, răspunse Vasile zâmbind.

— Nu. E o compoziție proprie. Nu știi ce în-semnează?

— Inger palid, repeți clericul pârând că se gândește.

— Ingerii nu-s palizi, nu-i așa, domnule Mură-șanu?

— Eu cred că-s albi, domnișoară, răspunse clericul. Mai corect cred că-s cu fețele albe, um-brite puțin de gene dese, negre...

— Ei, dumneata încunjuri răspunsul, zise re-pede fata, simțind cum îi înfloresc obrajii. Deci nu știi înțelesul „îngerului palid?”

— Nu-l știu.

— Bun. Acum să-mi spui de cunoșli versurile următoare:

Si dacă ramuri bat în geam Și se cutremur plopii, E ca aminte să te am Și ’ncet să te apropii.

Ea spuse c-o voce tânguitoare aceste patru șire, ca și când ar imità pe cineva. Pareà că chiar un fel de disperare se desprinde din in-tonare.

„E dintr-o poezie de Eminescu, domnișoară.

— Adevărat. Dar ia’ să-mi spui: bal ramuri în geam noaptea asta?

— N-aud, răspunse clericul, părând că as-cultă.

— Și sunt plopi la fereastra birtului?

— Nu sunt”.

Elenuța își înălță privirile spre tavan și în-cepù, în vreme ce abià-și puteà stăpâni râsul: "E așa de mare fericirea să fii alături de-o ființă scumpă. Ah! înger palid, ce te-arăți în vise și ’n urma ta lași toate porțile fericirii deschise! Tu nici nu bănuești —Elenuța declamă tot cu mai mare patos — tu nici nu blănuești în clipa asta că, „dacă ramuri bat în geam, — și se cutremuri plopii, e ca aminte să te ani și 'ncet să te apropii”.

Cuvintele din urmă abia le mai putù rosti. Ochii ei râdeau de când începuse citatul, piep-tul ei tânăr și curat se vedeà dela început în mare agitare, dar încheind citatul izbucni în-tr-un râs atât de sgomotos, încât toate privirile din sală se îndreptară spre ea și spre clericul Murășanu. Acesta trebui să conteniască dansul pe câteva clipe, Elenuța, cu capul plecat pe spate, râdeà cumplit, și nu mai puteà face un pas. Va-sile zâmbià, pentrucă râdeà cu atâta căldură, așa de fericită Elenuța, simțià o adâncă mân-gâiere, văzând-o așa de fericită, dar se jenà, simțind toate privirile ațintite asupra lor.

„Pentru Dumnezeu, domnișoară’, nu mai râde așa tare! Are să-ți strice, zise el c-o căldură deo-sebită în glas.

— Nu, nu! Dimpotrivă, are să-mi folosiască, domnule Murășan, zise fata, lăsându-se să fie condusă măi departe în ritmul larg al valsului Spune-mi dumneata, nu-i o stupiditate citatul lățsta, nu-i cea mai mare prostie? Și știi dumneata ce-a vrut să fie frăzoiul ăsta împodobit cu patru ver-suri?

— Nu pot să știu, d-șoară, răspunse clericul. Cred că e o imperechiare încurcată de citate.

— Nu, dragă domnule cleric, e un compliment! Inchipue-ți, e un compliment și mi-a fost adresat mie! Inchipui-ți ceva mai ridicol? continuă Ele-nuța tot mai înverșunată. Inchipue-ți că un tânăr, pe care până azi nu l-ai mai văzut, te bombar-dează la cel dintâi dans cu așa prostii ne mai pomenite! Nu, e într-adevăr revoltător! sfârși ea cu ochii aprinși acum de mânie.

— Domnul candidat? întrebă încet clericul.

— Da, el! El azi, și mâne poate altul, și poi-mâne al treilea, începù cu mânie domnișoara Rodean. Fiecare din tinerii aceștia, cari vânează mimai zestre, se cred îndreptățiți să se îmbul-ziască în tine, să te scârbiască cu curtea ce-ți fac! Eu sunt convinsă: că dacă în locul meu ar fi fost o păpușe și păpușa aceea ar fi avut zestrea mea, domnul ăsta i-ar fi spus aceleași cuvinte. Cum vorbià, domnișoara Rodean se însuflețeà, cuvin-tele-i curgeau tot mai ușor; se vodeà îndată că-i foarte iritată, iar că vorbește din convingere a-dândă. „Oamenii aceștia, continuă ea, deși-s nu-mai materie, cu trup cu suflet, vreau să-și îm-brace gândurile în haină poetică și se fac în-grozitori de ridicoli. Dar ce-i mai greu de su-portat e faptul dă ei nu pricep ridicolul acesta.

— Se vede că e foarte primejdios să-ți facă, cineva curte d-tale, domnișoara Rodean, zise Va-sile zâmbind.

— Așa o curte e o adevărată batjocură, să mă ierți dumneata. De altfel cu cred că nici nu e lipsiă de prostia asta. Cred că...”

Ea nu mai continuă, amuți deodată, simți cum se roșește. Ar mai fi voit să zică: Cred că două suflete se pot împrietini cu mult mai ușor pe alte căi. Dar tăcù, părându-i că spune prea mult, și, dup’ un răstimp de tăcere, adause:

„Cred că educația d-voastră în seminar e cea mai bună!

— Pentrucă nu spunem vorbe frumoase dom-nișoarelor? întrebă Vasile privind cu mare plă-cere obrajii purpurii ai Elenuței.

— Și pentru asta, dar nu numai pentru asta”, răspunse fata.

Cum o privià mereu, cum o simțià aproape,celericul își ziceà necontenit că Mărioara nu aveà dreptate. Elenuța se deosebià așa de surorile ei, încât nici rudenii mai apropriate le-ai fi putut crede. Ii păreà în clipele acestea că Elenuţa ar puteà foarte uşor să fie odată cu a lui şi la gândul acesta simțià o adâncă fericire.

Universitarii Ungurean și Pruncul nu mai dan-sau de mult. Ei se așezaserră la masa notarului într-una din camerele birtului și, cu ceilalți oas-peți ai lui Iosif Rodean, ciocniau mereu paha-rele, discutau aprinși, cântau într-o larmă mare. Doamnele cu domnișoarele și cei doi logodnici se duseră acasă îndată după miezul nopții. Băr-bații, singuri acum, începeau adevărata petreca-nie cu beutură. Părintele Murășanu veni, pe la nn ceas din noapte, la masa lor, beù un pahar de vin ciocnind cu notarul, apoi se depărtă și el cu fetele și cu preoteasa. Clericul nu voi să meargă acasă. Elenuța îi zâmbi cu atâta farmec la despărțire, îi zise așà de dulce „la revedereˮ, îi strânsese mâna cu atâta prietinie, încât Vasile Murășanu simți o voie de chef ca niciodată. Dan-să fără încetare cu felele din sat, începù să spună strigături, erà neobosit. Birtul întreg vuià mereu, părând că larma mullă o să-l spargă. Intre ju-cători se arătà mereu și Ghiță.

Advocatul Poplăcean se trezi ca dintr-un somn proaspăt, cu sete nouă de beutură. Dupăce vreo două ceasuri nu spusese aproape nimic, și mo-țăia mereu de somn, acum nechezatul lui se au-zià mereu. Bătrânul acesta puteà trei nopți în șir să nu se culce, îi erà destul să moțăe un ceas-două, ca să continue, tot cu mai mare plăcere, cheful.

Celalalt advocat, Petru Stoica. abià acum ajun-sese în stadiul acela al beției, în care unii oameni își simt mintea mai limpede, mai strălucitoare de inteligență. El discutà acum, cu multă aprin-dere, cu universitarul Pruncul. Din cum ascultau și din cum se amestecau cu toții în discuția asta filozofică, se vedeà că toți sunt atinși bine de puterea vinului. Altfel, pe cei mai mulți oameni, chestiile aceste abstracte nu-i interesează.

„Admit și eu, ziceà Stoica, să nu credem de-cât ceeace vedem și ce putem pricepe. Admit că materia e singură și vecinică. Dar nu pot să cred că materia asta nu-i stăpânită de anu-mite legi. Legile acestea le vedem în fiecare clipă. Nu zic că legile acestea sunt croite de-o putere superioară, însăși materia și le-a făcut, ca să fie stăpânită prin ele. Materia oarbă e brutală.

— Dar nu vezi dumneata că în lumea asta totul e brutalitate? îi riăspunsc repede Pruncul. Nu vezi dumneata că toiul se întâmplă în lume orbește? Indată ce admiți o lege, trebuie să ad-miți și o inteligență.. Da, sunt forte în materie, dar nu sunt legi; în legi trebuie să descoperi o finalitate, o țintă.

— In legile materiei îți descopăr o țintă, răs-punse, zâmbind superior, Stoica. Conservarea sau învierea continuă a materiei, a lumii întregi, e ținta legilor sale. Iată, de pildă, să luăm trupul omenesc, numai cine nu-l cunoaște poate spune că nu-i stăpânit de legi. Să luăm inima, tubul digestiv, aparatul respirator, toate acestea nu-s conduse de legi? Și legile acestea au altă țintă decât să conserve individul și să-l propage mai departe?

— Da, sunt legi acestea, zise doctorul Prințu. Organismul nostru nu-i decât un complex de legi. Toate funcțiunile trupului se întâmplă c-o regu-laritate uimitoare, până când organismul e sănă-tos. Numai cât cu cred, dă pe calea ce ați apu-cat nu veți reuși să deslegați niciodată chestia dela care ați pornit. Ori le ziceți forțe, ori legi, singur mecanismul materiei nu explică vieața.

— He-he-he! făcù bătrânul Poplăcean știam eu că îmblătesc paie oamenii ăștia. Nu explică vieața! Nici nu se poate așa ceva!

— Ba se poate foarte bine, zise cu mânie Stoica. Vieața nu-i decât un lanț nesfârșit de legi, din care tot ce există se înnoește din nou și se va înnoi, sub alte forme totdeauna. Pen-trucă materia e vecinică, e mama noastră a tu-turor.

— Și totuș rămâne încă să ne explici ce e vieața, zise Ghiță, care în clipa aceea, se ivi la masă.

— Dumneata poți să glumești, domnule Ro-dean, dar ce susțin eu e rezultatul multor cer-cetări științifice și al multora metafizice, zise Stoica. Dar băgând de seamă, că Ghiță zâmbește mereu, se înfurie deodată și adăuse: Ei bine, să știi dela mine că eu nu cred în creație, nu cred în Dumnezeu, nu cred în suflet și vieața vii-toare. Acestea toalc-s fleacuri, zise el cu mânie.

— Colosal! se auzi vocea groasă, a lui Un-gurean.

— Mărturisirea asta de credință nu-ți ajută ni-mic, domnule, zise Ghiță zâmbind. N-ai făcut decât să despopulezi vieața, s-o areți și mai pu-stie și mai neînțeleasă.

— Dumneata crezi în creația lumii? îl întrebă cu baljocuijăi advocatul.

— Sc poate să cred. Dar eu nu răspund, fiind-că cu nu mi-am pus de gând să explic vieața.

— Asta-i, luă cuvântul Pruncul. Trebuie să ad-mitem, că nu pricepem nimic. Toate legile dumi-tale nu-mi explică nimic. Că de-mi vei spune, că inima mea bate ca să pună în circulație sân-gele, te voiu întrebà, ce lipsă am de această cir-culație? Și de-mi vei răspunde, că e necesară cir-culația susținerii organismului, pentru vieața lui, le voiu întreba, că ce sens are organismul ăsta să trăiască, dacă odată va muri? Și de-mi vei zice ca să propage specia omenească, îți voiu răspunde, că ce sens are această propagare de care cu nu-mi voiu mai putea da seama și care va scoate la iveală ființe a căror vieață e lot așa de neînțeleasă ca și a mea? Dar dacă spun: forțe, nu legi, atunci știu dela început, că nu le voiu putea pricepe și mă mulțumesc să mă ros-togolesc prin vieațiă fără nici un gând, ca un bo-lovan ce se prăvale pe-o coastă. Nu cunoaștem și nu vom cunoaște nimic! Dealtfel e și mai bine așa, să fim nepăsători, să ne petrecem până putem să nu ne pese de lume, de vieață. Aceasta e cea mai bună palmă ce i-o putem da neînțe-lesei vieți.

— Ce să-i dăm palme, frate, ce s-o pălmuim? începù Ungurean. S-o îmbrățişem, s-o strângem cu putere la piept, iubite. Căci vieața e plăcută, vieața e dum-ne-ze-iască. Numai două vorbe sunt nenorocite în lume, două cuvinte pe cari le u-răsc din tot sufletul: sărăcia și moartea.

— Moarte nu există, zise repede advocatul Stoica, e numai o înnoire a materiei.

— Of! să fie a dracului înnoirea asta, oftă Un-gurean. Ia să-mi spui dumneata, că dupăce mă voiu înholbà din ochi pentru cea din urmă dată și voiu înțepeni, voiu mai gustà cu busuioaca asta, îl voiu mai auzi pe Lăiță, voiu mai strânge în brațe un trup tânăr de fată? Va fi o bucurie pen-tru mine, dacă din trupul meu vor crește bu-ruieni?

— Vieața ar fi prea tristă, dacă am crede, că materia e totul, zise doctorul Prințu. Eu, deși o vieață întreagă am pipăit numai materie și am tăiat numai în materie, toluș cred că nu-i cu neputință să existe o putere mare, care stăpânește în lume.

— Crezi în supranatural? îl întrebă c-un zâm-bet de batjocură notarul Rodean, care până acum ascultase în tăcere, părând, că nu-l interesează ceeace se vorbește.

— Pentruce n-aș crede, domnule Rodean?

— Pentru faptul simplu că nu există. Nici o putere nu ne cârmuește. Noi ne cârmuim. Dacă ne pricepem și avem voință tare, ne facem vieața frumoasă. Învingem orice, domnule doctor. Lup-tăm și ne bucurăm — asta e totul”.

— Notarul spuse cuvintele acestea cu vocea seacă. Sprâncenele-i erau cruntate și ochii lui negri ardeau adânc în orbite.

„Dar moartea, domnule Rodean, adause docto-rul. Moartea încă o putem birui?

— După ce le-ai luptat și te-ai bucurat o vieață. moartea nu mai înseamnă nimic. Adormi sătul, poate obosit, de luptă și de plăcerile vieții. Asta e totul!

— Dar alunci, dumneata nu crezi, ca și d-l Stoica, nici în Dumnezeu, nici în existența sufle-tului și totuș mergi la biserică, pui pe popa să-ți jure băieșii când intră mai întâi în serviciul du-mitale, faci feștanii pe la băi. Pentrace? îl în-trebă doctorul atins neplăcut de zâmbetul de bat-jocură ce stăruià pe fața mare a lui Rodean.

— Pentrucă toate acestea-s de lipsă în lupta pe care o port eu, zâmbi notarul.

— Ce luptă?

— Lupta cu întunerecul, cu lăcomia, cu necu-noscutul.

— Arme de luptă deci și nimic altceva? în-trebă doctorul.

— Nimic. Nu fac decât mă îngrijesc ca izbânda mea să fie mai sigură, răspunse cu acecaș ironie pe față notarul Rodean.

— Se poate, domnule notar, să judeci așa și să fii fericit. Nu zic ba, începù iarăș doctorul. Sunt atâtea credințe în lume câți oameni. Totuș îmi pare cu neputință ca dumneata să nu li avut vreo clipă în vieață când să te fi îndreptat spre puterea de care am vorbit cu.”

Notarul tăcù un răstimp. Surîsul ironic căzù de pe fața lui, aceea se întunecă tot mai tare. La masă începură să vorbiască alții, tot mai a-prinși de vin.

„M-am gândit odată, începù cu o voce adâncă și rece notarul și îndată se făcù liniște la masă. M-am gândit înainte de asta cu vreo douăzeci de ani. Lucram alunei la baie la „Aruncata”. Bă-ieșii mei tăiară un gang de peste două sute de stângeni în piaţă ca de cremene. Imi înghițise o avere întreagă. Imi ziceam dela o vreme, des-nădăjduit, că nu mai descopăr vâna după care umblam, „o să-mi ajute Dumnezeu de-acum! Nu m-a lăsa pe drum cu familia.”

Vocea lui devenià lot mai închisă, tot mai sură parcă, și umbrele i se lăsau tot mai dese pe faţă.

„Cineva a șoptit în minte, continua el, „cu si-guranță Dumnezeu te va ajutà și nu le va lăsà pe drumuri”. Băieșii nici au măi lungit gangul cu șase sute de slângeni. Mi-am fost dat aproape și cămașa de pe mine. Mă înglodasem în da-torii, cu multe rugăminți am înduplecat pe por-tărei să nu mă facă de rușine. Nădăjduiam, nă-dăjduiam în puterea de care-mi spui dumneata. Ei bine, șase ani am sperat mereu, simțiam mâna ocrotitoare de-asupra mea, a fost un delir, o ne-bunie în cei șase ani. Când au fost scobiți în stâncă opt sute de slângeni, într-o seară băieșii îmi veniră mai plouați ca cânii cei rătăciți, în-țelegi dumneata, mai plouați ca cânii! „Meal” îmi ziseră ei. „Meal?” întreb eu. „Meal” îmi răspund din nou. Gangul răspunsese într-un teren bun de vale, dar nu să afli aur. Ei bine, domnule doctor, eu atunci erà să nebunesc. Puterea cea ocroti-toare n-o mai simțiam, pentrucă nu fusese ni-căiri. In urmă am începui să muncesc la „Ar-hangheliiˮ.

El tăcù și câteva clipe la masa lor fù liniște; se simțià cum năvălește în golul acela larma me-selor vecine. Apoi deodată se auzi vocea bătrâ-nului Poplăcean:

„Vi-vi-vi-vat „A-a-nghelii”. El nu se luà după alții să închine odată cu ei. Svântà pahar după pahar cu setea pământului fript de secetă.

Numai decât se ciocniră toate paharele. In clipa aceea se apropie și Ghiță aducându-l aproape cu puterea pe clericul Vasile Murășanu. Când îl zări Ungurean bătù în palme.

"Aceasta să ne deslege problema! Vino, Vasile, vino iubite, tu vorbești cu Dumnezeu, haida șivmângâie pe-un nenorocit, zise el, împiedecându-i-se mereu limba.

— Pe mine? întrebă cu mănie advocatul Stoica; El, într-adevăr, păreà foarte nenorocit cum nu-i reușise să-i convingă pe ceilalți despre adevărul convingerilor sale. Ungurean apucase de braț pe cleric, îl trăsese lângă sine, și-i zise:

— Spunemi iubite ce-o fi dacă murim?

— O să vedem atunci! răspunsese zâmbind Vasile. El erà aprins de dans și-și sbicià fața cu batista.

— Asta-i adevărat răspuns de filozof, zise Pruncul. Inchină, dragoste, un pahar cu mine.

— Intr-adevăr ar fi interesant să-ți auzim pă-rerea, zise doctorul Prințu. Prin orice cleric, prin orice preot, vorbește biserica.

— Nu e momentul potrivit pentru astfel de în-trebări, domnule doctor. E ceasul trei din noapte, zise clericul.

— Preoții nu se declarà decât atunci când știu că oamenii-s aplicați să le creadă poveștile lor. zise cu un zâmbet ironic notarul Rodean.

— A vorbi în vânt nu înseamnă a-ți împlini chemarea, domnule notar. Și, în sala asta, cred că numai la moarte nu par a se gândi oamenii, răspunse clericul.

— Ba da, iubite, începù Ungurean pe un glas tânguitor, eu mă tem grozav de moarte. Mie, mi-e frică să mor. Of! Universitarul, ori de beție, ori într-adevăr de frica morții erà cu fața în des-compunere. Ochii lui clipeau bolnăvicios.

— Dacă ți-e frică de moarte, dragă Ungurene, înseamnă că nu te prea gândești la ea.

— Ba mă gândesc! Imi vine gândul ăsta în mijlocul chefurilor, zise universitarul.

— La moarte se poate gândi într-un singur chip cu folos: gândindu-te la ea să-ți întocmești vieața astfel încât să nu-ți fie frică de moarte. Cei ce-și împlinesc datoria nu se tem de moarte”.

Vasile Munășanu spuse cuvintele acestea cu se-riositate, cu convingere. Se simți deci aproape rănit auzind hohotele de râs în jurul său.

Nu poate un popă să vorbiască și să nu pre-dice, zise cu batjocură notarul Rodean dupăce se conteni râsul dela masă.

— Se vede că asta e datoria noastră, domnule notar, răspunse cu vocea schimbată clericul. El deveni palid și se depărta numai decât dela masă.

La masa notarului se beù cu patimă mai de-parte. Cântau acum, câte unul se ridicà să toas-teze, spunea cu limba împiedecată câteva cuvinte în întreruperile necontenite ale celorlalți, apoi între strigăte de „ura”, „vivat”, „trăiască’', go-liau paharele.

Lumina dimineții începù să se iviască: lămpile din birt împrăștiau o lumină gălbue, flacăra lor devenià tot mai palidă. In sala de dans lumea se mai rărise: muzicanții erau palizi, obosiți, dar cântau necurmat. După fiecare joc se apropiau tot alți ficiori de Lăiță, îi puneau în mână uq ban de argint:

„Numai o țarină încă, Lăiță”.

Lăiță erà angajat să cânte până la trei și ju-mătate, căci dela ceasul zece dimineața trebuià să înceapă din nou jocul în luncă ș-a treia zi, ș-a patra zi de Paști. Dar jocul nu se sparse la patru, ci abia pe la șapte.

La masa notarului nu mai rămăseseră decât cei doi universitari. Ungurean se sili din răspu-teri să-l mai reţină pe directorul dela „Arhan-gheliiˮ, se apudă chiar să-i cânte troparul: „Unde umbrează darul tău Mihaile Arhangheec”, pe care îl cântà de câleori se îmbătà tare. Dar nici odată la „Arhanghelii”, cum o numià Ungurean cân-tarea asta nu avù darul să-l mai rețină pe Iosif Rodean. Muzica tăcù în birt, și Lăiță, cu tovarășii după el, îl petrecù pe notarul și oaspeții acestuia până acasă, cu marșul .

Cei doi universitari închinau încă din pahare, în camera plină de fum. când la spatele lor au-ziră o voce groasă, ca din fundul adânc al unei buți.

„Hiristos o-nviat.

— Adevăăăt’ ’-viat zise Ungurean și clipi din ochi spre femeia care se legănă înaintea lor. cu fața aproape vânătă.

— Ptii! lele Sofio, dumneata erai? Să bei un pahar de vin cu noi. zise el.

— Ce-așlept eu alta! răspunse cu vocea adâncă „bărbăloiul”.

— Să bem și să joci cu noi un joc, suflete, zise Pruncul.

— Oi bea, da n-oi juca, durdui glasul „bărbă-toiului”.

Dar îndată ce bcură, cei doi tineri se ridicară ș-o luară la joc. Insă abia reușiră să se învârtă de câteva ori. Nici pe ei nu-i mai țineau picioa-rele, iar văduva Sofia păreà o statuă de piatră pe care o clătești cu greu, și după ce-ai clătit-o trebuie s-o sprijini din toate puterile să nu se răstoarne.

„Ești plumb, lelițo”, zise Ungurean lăsându-se pe scaun cu multă grije, respirând din adânc.

„Hâ-hâ!” făcù femeia, și porni îneci, pipăind parcă, la alte mese unde se mai vedeau oameni. Și salutul ei adânc se mai auzi de câteva ori.

Cei doi universitari moțăiră un răstimp, apoi a-durmiră cu capul pe masă. Erau așa de palizi, în-cât păreau că-s scoși din sicriu.

Afară luminà dimineața zilei a treia de Paști. Obosiți se strecurau pe uliță, pe Părăul caprii, pe Vălișoara, bărbați, femei, fete. In birt muzica tăcù, muzicanții se trântiră într-o cameră goală acum și începură numai decât să sforăe. Prin camerele birtului rămaseră însă destui oameni. Unii dormitau cu capul pe mese, alții se treziau acum și porunciau bculură proaspătă. Nici bir-tașul Spiridon, nici nevastă-sa nu se mai arătatu prin birt. O slujnică buhoasă la păr, cu fața um-flată de-o scurtă ațipire, servià pe acești oaspeți întârziați.

Ca să-și poată face cineva o idee completă despre petrecania de Paști din Văleni în anul acela, trebuie să se mai spună că și a treia și a patra zi de Paști veselia, abia restrângându-și în măsură neînsemnată proporțiile, vui cu aceeași însuflețire ca și în ziua a doua.

Joi dimineața o căruță largă ducea din Văleni patrusprezece bolnavi, îmbulziți unul într-allul. patrusprezece morți, așa erau de palizi, atât de nemișcate fețele lor. Erà taraful lui Lăiță.

XII

Din ziua a treia de Paști Ielița Chiva nu mai are hodin, lasă pe fiecare clipă din căsuța de bârne, privește cu spaimă pe drum, pe potecile de pe culmi, și intră iar în casă la copiii, pe cari neliniștea ei începea să-i îngroziască. A-proape în fiecare ceas Ielița se repede până la birt, cercetează cu privirile aiurite printre oa-meni, apoi se întoarce, aproape alergând, acasă, părându-i că va aflà aici ceeace cautà. Inima îi bate să-i sfarme pieptul cum intră în curte și-i pare că vede o urmă necunoscută. Înfrigurată intră în casă, dar aici sunt numai copiii. Cerce-tează în cămară, pe sub șopron, în grădină. Dar pretutindenea o îngheață acelaș pustiu, acelaș mi-ros de părăsire.

Luni noaptea bărbatul ei, Gligoraș, și-a dosit sculele de băit și-o lumânare de său, și a plecat la „Arhanghelii” să taie aur. Gligoraș erà unul intre oamenii aceia neînțeleși pe cari îi afli în toate păturile sociale, oameni cari deși trăesc în aceleași împrejurări ca și vecinii lor, totuș rămân mereu săraci, mereu lipsiți, deși în jurul lor cu aceleași mijloace, alții se îmbogățesc. S-ar păreà că pungile lor sunt sparte și pun în zadar bani în ele. Gligoraș munci vreo cinci ani la, „Arhanghelii’’, dar, prins odată cu mai mult de un font de aur, notarul Rodean îi dădù drumul. N-aveu însă de ce să se plângă: în Văleni erau și alte băi bune, și fù angajat numai decât. El știuse un ungher, pe-un gang părăsit acum, la „Arhanghelii”, unde dup-o împușcătură puteai să tai în aur slobod. De multă vreme tot stătù în cumpănă: să-și cerce norocul ori ba?

Ocna „Arhanghelii” erà păzită de opt străji, ziua-noaplea. Dar, cu sărbătorile Paștilor, știà Gligoraș că-și mai petrec și străjile. Dacă nu încearcă acum, trebuià să-și agațe nădejdea ’n cuiu. Nevastă-sa Chiva l-a desfătuit, l-a ocărit, l-a bllăstămat că-i umblă gânduri tâlhărești prin cap în zilele cele măi sfinte ale anului.

„Avem din ce trăi, nu le spurcà, nu lăsà să le biruiască ghiavolul”.

Dar Gligoraș, palid și tăcut, se sirecură din casă și de-atunci — dus a fost! Femeia nu mai știa pe cc lume-i, nu mai pricepeà întrebările, rugămințile copiilor, ci așteptà, alergà, cercetà prin unghețe, prin pivniță, fugià cu mintea ră-tăcită până la birturile din sat. Il căutà ca pe-un vârf de ac, dar nu întrebà pe nime dacă nu l-a văzut cumva pe Gligoraș.

Vineri dimineața la ușa notarului bătù o straje dela „Arhanghelii”.

„Intră, se auzi vocea puternică a lui Iosif Ro-dean.

— Hristos a ’nviat, zise intrând feciorul spătos, voinic, dar foarte palid. Un miros de pământ, de sulfur, se năspândi numai decât în cameră. Mirosul acela gâdăli plăcut pe notarul, el se învioră, ochii i se umplură de strălucire.

— Adevărat c-a înviat, Mitruț! răspunse el ve-sel apropiindu-se de strajă. Ce mai nou la „Ar-hanghelii?” Nu v-a căzut vreun șoarece în clupsă?

— Nu ne-a crezut, răspunse scurt feciorul.

— Şi v-ați petrecut și voi. Mitruț? V-a fost de-ajuns beutura ce v-am trimis?

— De-ajuns, stăpâne, ș-a mai rămas. El tăcù și neliniștea îi tot creșteà pe fată, în priviri, în voce. Rodean băgă de seamă și încruntă sprân-cenele.

— Ai să-mi spui ceva, Mitruț? îl întrebă cu vocea mai închisă, mai rece.

— Da domnule director, pentru asta am venit.

— N-au venit băicșii nici astăzi? întrebă re-pede notarul.

— Au venit, dar nu vreau să s-apuce de lucru. Stau șaptezeci în jurul băii trântiți pe spate. Până la gura vârtejului au mers, dar nici unul n-a vrut să se coboare.

— Ai înebunit? strigă notarul zguduindu-l de umăr.

— N-am înebunit, stăpâne, dar jos în fundul vârtejului s-aud ca niște geamete. Băieșii au as-cultat și n-a vrut stai se coboare nime. Au eșit tăcuți și s-au trântit pe spate în jurul băii.

— Dar voi, nemernicilor, voi și hocmanii pen-tru ce sunteți? Nu le-ați putut porunci atâta scamă? N-ați putut merge vreunul să vedeți de ce se tem slăbănogii ăștia? Notarul erà cuprins de furie și nu mai vorbià ci răgnià.

— Am fost, stăpâne, zise Mitruț, ș-am auzit și noi. Schelălăe ceva în fundul vârtejului. Nu-i părere, e adevărat. Oamenii nu vor să se miște la toate poruncile noastre. Nici n-ai cu cine vorbi dăci tac toți ca piatra”.

In loc de răspuns notarul eși câ o vijelie în verandă și începù să strige:

Niculae! Măi ticală! Pune șaua pe Murgu, măi Niculae!

— Să ierți, stăpâne, începù Mitruț dupăce se toarse notarul, „să ierți de veste, dar oamenii se tem. Vâlva baii dă de știre că se apropie o nenorocire: bate din ciocane și huiește!

— Să-ți vezi de drum, nemernice, să aflu la baie, răgni notarul. Am să vă scot pe toți din slujbă!”

Mitruț cși îndată, apucă pe-o potecă și începù să urce spre Corăbioara. Dar abià se depărtase de sat și, pe acceaș cărare, notarul Rodean trecù vijelios pe lângă el. Nici nu se uità la straje, ci împintenă mereu calul ud de sudoare.

Ajunse într-o jumătat’ de ceas la „Arhanghelii”. Când îl zăriră, băieșii se ridicară, se adunară pâlcuri-pâlcuri, și începură să șoptiască.

Zoii albe, ca de săpun, curgeau de pe calul care se scutură cu putere, îndată ce Iosif Ro-dean stări din șea.

Băieșii, străjile, bocmanii, îl întâmpinară cu o tăcere de moarte. Păreau cu toții foarte ho-tăriți în liniștea cc-i stăpânià.

„Intr-atâtea femei nici un bărbat nu se află?” strigă notarul c-un surîs larg de batjocură pe față.

Mulțimea rămase tăcută.

„Dar ce v-a ajuns, prietinilor, de-ați împietrit, cu toții, or doar ați vrea să serbăm și a șasea, zi de Paști?”

Băieșii tăceau mereu cu fețele 'n pământ.

„După mine, feciori! strigă Rodean înaintând spre gura neagră a băii, care răsuflà necontenit: pânze dese de aburi și miros aspru de pământ umed. Cine nu intră azi în vârtej e scos din slujbă. Muierile să rămână acasă”. In gura băii se opri, chipul lui uriaș erà acum în negura ce izvorà mereu din ocnă. Nime nu-l urmà.

„In vârtej nu mai lucrăm, începù în silă unul-dintre băieși.

— Nu mai băim în vârtej, ziseră alții.

— Părăsim vârtejul, se auzià acum din toate părțile.

— Ni s-a dat de știre c-are să urmeze moarte de om, dacă ne mai coborîm acolo se auzi, într-un răstimp de liniște un glas singuratic.

Notarul nu mai zise nimic. Cerù o lumânare de său și porni prin gangul întunecos și umed. De deasupra din boltitură, de pe păreți, picurau mereu stropi grei în bălțile de jos, plescănind pornind răsunete triste, pustii, ciudate, pe sub boltitura de piatră. Gangul erà destul de înalt dar notarul trebuià să meargă frânt de spate. Notarul înaintà repede, oălcà în bălți, dar nu mai simțià nimic. Va fi făcut vreo trei sute de metri, când simți că i frig. Intrase în ocnă asu-dat și răceala pământului, umezeala, îl pătrunse fără ca să observe. Sc opri o clipă, își prinse doi nasturi dela surtuc și porni din nou. In curând se află la gura vârtejului. Sc opri și un răstimp nu auzi decât ecourile gangului, stârnite de picu-rii cari cădeau necontenit din boltitură. Lumâ-narea de său pătà în jur cu lumină gălbuie-roș-cată, negura de care erà plin gangul. Afară de ecourile acele sinistre, cari păreau că se alungă, că se ascund, erà liniște adâncă. Deodată se auzi din adâncimile vârtejului ca ecoul depărtat al unui urlet de câne, apoi altul mai clar puțin, a-poi altul stins aproape. Liniștea se înstăpâni din nou, și, deși notarul nu credeà nici în vâlva băi-lor, nici într-alte duhuri, simți cum-i se răspân-desc în trup fiori de ghiață. Începu să asude. Așteptă îndelungat până ce din vârtej auzi din nou un sunet, un fel de „haaau” prelung, înfiorător.

Se ridică apoi cum stà cu urechea aplecată spre vârtej, și porni pe gang înapoi. Când ieși din ocnă, erà foarte palid și păreà și el cu fața împietrită. Nici o urmă de mânie nu mai erà în glasul lui când zise:

„Ne trebuie o funie lungă. In fundul vârte-jului moare un om.

Limbile străjilor se deselegară numai decât.

— Nu se poate, domnule director. Suflet omenesc n-a intrai în baie de Joi. Jurăm pe asta, am fost mereu cu ochii în patru.

— Vă spun că în adâncimi moare un om. Cău-tați funii, legați-le deolaltă. In spate nu-l poate, scoate nime, căci vârtejul e prea strâmt și nici, scările nu-s așa de tari.

Convingerea cu care vorbi notarul învioră nu-mai decât pe băieși, și repede căutară funii, le-legară într ’o lungime de șasezeci de metri, și cei mai mulți intrară după notar în ocnă. Dar din vârtej, oricât ascultară, nu se mai auzi nimic.

„Va fi murit cu siguranțiă pân-acum, zise Iosif Rodeau.

— Eu zic c-a fost vâlva, domnule notar, ne-a dat de știre și s-a dus. Ș-a făcut datoria”, zise un băieș bătrân, ras cu totul pe mustață și pe barbă.

— Nu mai spune prostii, bade Petre, străjile-s de vină la toată nenorocirea. Unul să se coboare pe setări să lege trupul mortului cu funia și-l vom trage afară.. zise notarul cu vocea foarte rece, foarte scăzută. — Cine se coboară? întrebă apoi îndatlă, întorcându-se spre băieși.

Un răstimp nu răspunse nime, apoi un om uscat, numai pase, se ivi înaintea lui Rodean, își făcù o cruce, și începù să se coboare pe scări.

In liniște grea așteptau ceialalți la gura vâr-tejului. Cei mai mulți își făcură cruce, când to-varășul lor se coborî în adânc. Iosif Rodean își ștergea mereu sudoarea. La flăcările gălbui ale lumânărilor de său oamenii aceștia palizi, cu fețele plecate, păreau niște stafii ce-au încreme-nit în rugăciuni. Un fiot de ușurare îi sgudui pe toți, când din fundul vârtejului se auzi glasul lui Lisandru:

„Om! Aruncați funia!

— Om!” repetară băieșii, și glasurile lor vuiră într-un amestec ciudat prin gangul lung și în-tunecos.

In câteva minute mortul fù scos din vârtej.

„Ei, sărace, te-ai săturat de-acum de aur!” zise notarul Rodean aplecându-se spre mort. Dar nu-l putù cunoaște. Țeasta capului îi erà sdrobită, fața lui erà plină de sânge închegat și de pă-mânt. Câțiva băieși îl spălară numai decât pe față.

N-a murit de mult. Incă nu s-a răcit ce tot, zise unul dintre cei cari îl spălau.

— E Gligoraș, strigă apoi tot acelaș om.

Capetele se plecară: sub flacăra lumânărilor de său îl recunoscură cu toții.

— Da, e Gligoraș”, zise cu tristeți notarul. Pre-țul lui ar trebui să-i plătească străjile dela „Ar-hanghelii”.

Dar cei opt feciori începură să se jure in fel și chip că, pe gura băii n-a intrat suflet de om.

Notarul cunoștea credința oamenilor săi și căzù pe gânduri. Puse pe opt dintre băieși să facă un pat din crengi de brad să-l ducă pe mort în sat, porunci la patru hocmani să intre numai decât cu ceialalți băieși în ocnă și să-i împartă ca de obiceiu: jumătate să se coboare în vârtej, ju-mătate să taie înainte în gangul unde descoperi-seră în anul acesta vâna cea bogată de aur. El, cu două străji, porni să iscodiască jurul ocnei. Uu gând i se înfipsese ca un cuiu în cap, și nu mai voia să se clăliască: știà că este un gang părăsit, tăiat din bătrâni, care răspundea în gangul de-a-cum al „Arhanghelilor”, dar intrarea lui dinspre partea de răsărit a muntelui o știà de mult as-tupată de surpături de stânci și pământ. De când a pomenit „Arhanghelii” cei mai bătrâni din sat, gura băii pe-aici erà închisă.

Gura de-acum a „Arhanghelilorˮ răspundeà în partea de cătră apus a muntelui Corăbioara, chiar la poale, într-o vălicică ce șerpuià printre căl-darea răsturnată a Corăbioarei și printre mun-tele Paltinul. Amândoi niunții erau învfăliți cu păduri bătrâne de brad, cari își înălțau în cer creștetele ascuțite. La „Arhanghelii” se puteà veni din Văleni pe doua poteci, tot peste munți, și pe o cale care șerpuià dealungul văii aceleia cu a-pele alburii cari învârtiau piuăle cele mai multe din Văleni. In valea asta își vărsà undele ar-gintii, limpezi, pȘărăiașul ce curgeà pe dinaintea „Arhanghelilorˮ. Din drum cârniai la dreapta pe pârâiașul acesta în sus, care, în cursul vremilor își tăiase între munți o călicică destul de largă a să se poată feri două care, dacă se întâlneau. Deci din calea principală până la „Arhanghelii”, carele veniau pe pârâiașul acesta sămănat peste tot cu bolovani, printre cari boii înaintau foarte încet, și carele hurducau, cârțăiau la tot pasul. Oricât ar fi fost curățit de bolovani, erà de-ajuns un potop de vară, ca să se umple din nău de bucăți de stâncă, de pietre rotunde, albe. Pe jos veniai ușor și pe pârău, căci te puteai feri de bolovani și răcoarea te împresurà din toate părțile, în toiul verii, ca o mantie deasă. In față ve-deai îndată muntele Corăbioara. ca o uriașă căl-dare răsturnată cu fundul în sus. Se zăriau tot mai bine marile grămezi de piatră surie, îmbucă-țite de ciocane, așteptând să fie încărcate pe care, și duse la piuă. Cinci cramuri noui din bârne sănătoase străjuiau între grămezile de piatră, u-nul chiar lângă gura băii. Acesta erà mult mai mare decât celelalte patru, avea o sală vastă în-conjurată de paturi de bârne, pe cari se odih-niau băieșii.

Intrând pe gura băii, te conduceà în sânul Co-răbioarei gangul principal, în care răsuflà, ca la trei sute de stânjini departe dela intrare, vârte-jul. Din gangul principal se desfăceau la stânga două ganguri laterale, la dreapta trei, unul pă-răsit de mult altul în care descoperiseră de cu-rând vâna de aur, și mai departe al treilea abià început, abià de vreo treizeci de metri. Intr-a-cesta nâdăjduià notarul să descopere vâna de aur, care credeà siă meargă paralel cu cea bogată. Dela vârtej înainte gangul principal se mai con-ținuà cu vreo patru sute de metri. In capătul din-spre răsărit al acestuia răspundeà scobitura cea din bătrâni. Dar aici, erà și mai închisă intrarea ca afară.

Sub gangurile acestea erà un gol uriaș, în care băieșii se coborau pe scările din vârtej. Muntele, dedesubt, erà mâncat până ’n mari depărtări, ca niște biserici enorme se deschideau în toate păr-țile. Răsunetul ciocanelor erà aici foarte puternic, glasurile omenești târau o trenă nesfârșită. De multeori se surpà un colț de stâncă, ce atârnà din boltituri. Munca aici erà foarte primejdioasă, dar notarul Rodean nu voia s-o sisteze: un șir lung de ani băise aici cu izbândă.

Cu cei doi feciori ajunse curând la intrarea cea veche a „Arhanghelilor”. Erà mai sus ca cea de-acum, ascunsă cu totul în tufișuri, în smeuriș, dar cei trei oameni se cățărară pe dărâmături și văzură numai decât, că o stâncă e răsturnată de curând la intrare și prin deschizătura ce ră-măsese, un om s-ar fi putut strecurà cu oarecare trudă.

Notarul privi deaproape deschizătura, făcu un „hm!”, șe întoarse cu cei doi străjeri, intră pe gura de-acum a „Arhanghelilor” și cercetă închi-zătura gangului celui vechiu și în sânul pămân-tului. Aici însă nu putù descoperi nimic. Pietrele dărîmate umpleau ca și pân’ acum, astupau in-trarea.

"Se poate că drumul lui să fi fost astupat în-dată, zise notarul, dar cu siguranță a intrat pe-aici, a lunecat în vârtej nenorocitul de Gligoraș.

Incă în ziua aceea Iosif Rodean angajă doi străjeri noui, cari aveau să vegheze la „gura din bătrâni” a „Arhanghelilor”.

In Văleni se lăţi îndată vestea, că la „Arhan-gheliiˮ baia ar fi omorît un om. Abia plecase notarul și vestea asta începù să alerge prin sat. Leliţa Chiva îngheţă de spaimă, cu moartea în suflet începù s-alerge pe drum în sus. Dar pe la calea jumătate se întâlni cu cei opt băieși, cari cu capelele descoperite îl aduceau pe patul de crengi pe Gligoraș. Când o văzură, oamenii lăsară mortul domol pe pământ și așteptară tă-cuți. Femeia se aruncă, nebună de durere, asupra mortului, îl strigă tare pe nume, îl pipăi, îl să-rută, cercă să-i miște brațele. Dar acelea căzură înțepenite. Gligoraș stà nemișcat, cu buzele strân-se păreà că și acum îl doare cevà.

„L-ați omorît, l-ați omorît!” începù să urle mu-ierea, cu hohote de plâns.

— Ceasul rău, Chivo, nu noi, zise cu silă un băieș.

— Voi l-ați omorît! Voi l-ați pușcat. Ticălo-șilor! sbieră femeia, frângându-și trupul în miș-cări disperate. Să deie Dumnezeu să trăzncască ’n „Arhanghelii”. Să deie Dumnezeu să sece tot aurul, tot, tot!

— Ințelege, Chivo, că nu l-a pușcal nime! N-a intrat pe gura băii, a intrat prin mâncălurile din bătrâni. Nu l-au pușcat străjile, zise altul.

— Să seeece toată sămânța aurului din toți munții, din toată lumea! țipă femeia, privind ca într-un extas spre cer. Ea privi mult, neclintită, albastrul, apoi își făcù o cruce largă și zise iar:

— Doamne, seacă sămânța aurului!

— Nu blăstămă, muiere, începù un băicș mai în vrâstă. Nu blăstămă. Uită-te, țeasta capului i spartă, nu l-a pușcat nime. A căzut în vârtejul dela „Arhanghelii”.

Lelița Chiva nu auzi decât cuvântul din urmă. Iși întoarse privirile crunte spre cei opt și în-cepu să țipe din nou, c-o voce înfricoșată:

„In „Arhanghelii” să periți și voi, cânilor! Pen-tr-un zdrob de aur mi-ați pușcat bărbatul! Nu s-a mai săturà nici notarul, astupà-i-ar Dumnezeu gura, gâtlejul și pântecele cu aur topit”. Apoi, frântă deodată, se aplecă asupra bărbatului și plânse îndelungat, cutremurându-se hainele pe ea. Cei opt băieși o ascultau cu inimile strânse, cu feşele îngândurate. Cine știe, nu vor plânge o-dată și soțiile lor deasupra trupurilor lor sdro-bile de stâncile „Arhanghelilor”? Nu vor blăs-tămà ca și sărmana Chiva?

Așteptară nemișcați, până ce femeia își boci bărbatul. Apoi ridicară palul de crengi de brad și porniră. Cât ce intrară în sat tot mai multe femei se alăturară și sporiră bocetele Chivei. Când trecură cu mortul pe dinaintea birtului, pe lângă lunca unde stăpânise atâta veselie, era un convoiu întreg de femei, care cântă în gura mare. In mulțime se vedeau și bărbați, cari în-aintau tăcuți, cu capetele descoperite. Se știa a-cum adevărul, că Gligoraș mersese să fure aur dela „Arhanghelii”. Dar, în Văleni, a fură aur nu erà socotit de păcat, căci aurul Dumnezeu l-a pus în stâncă, numai să fii harnic să-l tai. Bă-ieșii priviră moartea nenorocită a lui Gligoraș ca și când într-adevăr l-ar fi ucis baia, pe când muncià cu cinste, și ziceau: Nu e lucru bun la „Arhanghelii”, baia a mai omorît un om. Și mulți rostiau cu groază numele acesta, pe care în sărbători îl proslăviseră cu atâta însuflețire.

XIII

Clericul Vasile Murășanu sărută mâna părin-ților, își îmbrățișe surorile și sări îu căruia care așteptà în curte. Erau ceasurile trei după prânz în Dumineca Tomii. Tatăl său îl reținù să-i a-jute la înmormântarea lui Gligoraș, care abià azi s-a putut îndeplini. Veniră comisii, se ascultară martori, spre cea mai mare desnădejde a Ieliței Chiva. Dacă pleacă acum tot are să sosiască pe la opt la gană; aci va durmi până la trenul de miezul nopții, și mâne, cu puțină întârziere, aveà să fie la cursuri.

Clericului nu-i părù rău că tatăl său îl mai reținù, ar fi rămas bucuros acasă și mai multă vreme!

Indată ce căruța durăi pe podețul dinaintea, porții și apucà pe drum, clericului îi părù, că toate amintirile din vacanța asta scurtă fug a-lăturea cu el, îl urmăresc.

O impresie adâncă lăsă în sufletul său pre-dica pe care azi a ținut-o tatăl său la groapa lui Gligoraș. Se gândià cu un adânc respect la tatăl său, și acum, nu-i mai păreà că el o să-l întreacă pe bătrân în arta predicii. Dar nici nu fusese aceea predică, ci o erupție de durere, de milă, de adâncă compătimire. Tatăl său vește-zise toate măririie lumești, se oprise cu multă durere la lăcomia omenească, la setea nepotolită după avuții, după aur. „Ce vei dobândi, ne-bune, dacă vei câștigà lumea întreagă și-ți vei pierde sufletul? Popa Murășanu arătase în culori foarte vii cât e de seacă, de goală, vieața omului, dacă n-o umple decât setea de avuții. „Noi trebuie să ne umplem sufletele cu avuții, cari nu se pot pierde niciodată: cu credință, cu nădejde, mai ales cu dragoste. Acestea rămân și când nu va mai fi un strop de aur in sânul pământului, și ne apără, ne luminează și ne în-călzesc și când ajungem în cea mai neagră să-răcie.” Pornind dela cazul lui Gligoraș, preotul mai zise: „Dumneavoastră sunteți oameni foarte de treabă, dar îmi pare că prea mult vă umplo sufletul acest singur cuvânt: aur! Aur cât mai mult! Dar, să băgați de seamă, că aurul acesta se poate pierde și-atunci stă nu lase prea mare gol în sufletele voastre. Ați fi cei mai nenoro-ciți oameni, pentrucă pierzând aurul v-ați pierde bucuria, pofta de muncă, tăria, poate si cinstea vieții.”

Clericul se gândià cu bucurie la citatele a-cestea, cari i se întipăriră adânc în minte. Se gândià mai ales cu adâncă satisfacție, căci intre, lumea multă, aproape tot satul, ce ascultă pre-dica, erà și notarul Rodean și Ghinţă și domni-șoara Elenuța. Ba lui Vasile îi păreà că tatăl său vorbise anume pentru familia notarului, pen-tru bătrân mai ales. Las’ s-audă adevărul! Las’ să-i spună cineva în față adevărul!

Clericul se gândi mult la cuvântarea tatălui său și îi parù foarte bine, că nu plecase de dimineața. Ii păreà chiar, că notarul Rodean ascultase cu oarecare emoție predica părintelui.

Dar ceeace-i întipări mai mult în minte vorbirea dela groapa lui Gligoraș erà faptul, că, în drum spre casă, Elenuța se apropiase de el și predica asta a fost prilejul convorbirii lor de adio.

Zâmbind, clericul repetà tot ce și-au spus dela cimitir până acasă. Caii alergau în trap mărunt pe drumul pietros, căruța lărmuià și Vasile, în-văluit într-o dulce lumină, cu ochii închiși pe jumătate, auzià iar vocea curată, emoțională a Elenuței.

„O să predici odată și dumneata așa de fru-mos, domnule Munășanu?

Și se auzià pe el răspunzând:

— Abia cred, domnișoară. Nu știu dacă din-tre însușirile bune ale părinților se moștenesc multe.

— Oricum, dumneata trebuie să fii foarte mân-gâiat, că ai de tată un preot așa de deosebit de alți preoți. Azi pleci?

— Da, domnișoară!

— Și vei fi așa de bun să-mi lași mie volu-mul ce mi-ai trimis?

— Cu toată plăcerea, domnișoară.”

Aici închipuirea clericului hodini puțin. Îna-inte cu trei ceasuri, când ajunseseră la cuvintele-acestea fata tăcù, părù întristată, lui Vasile i se năzări, că vede chiar ca o strălucire de la-crimi în ochii ei. După un răstimp Elenuța în-cepù, cu silià parcă:

"Dac aș ști, ca nu te incomodez aș mai aveà o rugare.

— Niciodată dumneata nu mă vei puteà in-comodà cu cevà, domnișoară, răspunse cu în-suflețire el..

— Cu nimic? întrebă Elenuța uimită parcă, dar cu multă căldură în voce.

— Cu nimic.

— Așa dar te rog să-mi mai trimiți, din când-în când, câte ceva de cetit, zise fata cu prie-tinie.

— Va fi cea mai mare fericire pentru mine, domnișoară”.

Aici el se opri din nou. Simți, c-un nespus deliciu, cum cad privirile senine ale domnișoarei Rodean asupra sa. Fata-l privi cu multă simpatie.

„Două luni mai ai de seminar, domnule Mu-rășanu? întrebă apoi Elenuța.

— Da, domnișoară, la sfârșitul lui Iunie is-prăvesc cursurile.

— Și, dup-aceea?

— O să-mi văd de-o parohie.

— Incă în anul ăsta? întrebă cu uimire Ele-nuța.

— Da, domnișoară.

Dup-un răstimp de tăcere domnișoara Rodean, zise iar:

— Și frate meu își ia diploma în Iunie. Dar cuvintele acestea le spuse par-că cu mult regret, ca și când i-ar păreà rău, că cei doi tineri isprăvesc cu anii de școală. Ajunseră la locuința no-tarului, fără să-și mai vorbiască. Elenuța se opri, îi strânse cu multă căldură mâna și-i șopti:

„Adio, domnule Murășanu.

— Adio, domnișoară.

— Călătorie bună, mai adause fata.

— Mulțumesc”, răspunse el.

El porni, dar la câțiva pași își întoarse capul: Elenuța îl privià, cu mâna pe mânerul portiței. El se înroși, pledà îndată, dar după alți câțiva pași își întoarse din nou capul: fata îl petreceà mereu cu privirile. Dar când se uità a treiaoară înapoi, domnișoara Rodean dispăruse.

Un zâmbet de fericire copilărească, de fericire adâncă i se întipărise pe față, ca niște unde jucăușe de lumină, până ce clericul își aminti toate cuvintele, toate privirile și mișcările ace-stea. Se simțià fericit că se întâlnise cu Elenuța înainte de plecare, și mulțumit cu sine că fusese așa de cutezător. Căci îi păreà că niciodată nu-i vorbise Elenuței așa de limpede, așa de deschis acum. Și se gândià ce bine să fie omul câteodată; și cutezător! Căci se simțià acum așa de liniștit, se întorceà în oraș, la școală, mai vesel ca totdeauna. Ii păreà că între ei sa stabilit de-acum o înțelegere, că au luat chiar o hotărîre, deși, într-adevăr, n-a fost decât o despărțire, cu-vinte de adio. Dar clericului i se păreà că, mai ales în faptul dă el își întorsese capul de treiori și privise înapoi și că fala de douăori îl văzuse și-l urmărise asemenea cu privirea, zace foarte nultà însemnătate.

Iși aminti apoi de dup-amiaza zilei a treia de Paști. Chiar se apropià de lunca în care petre-cerea curgeà cu vuet, cu larmă mare, când în-nainte îi eși Ghiță Rodean. Tânărul Rodean aveà o privire foarte ciudată atunci, nu erà nici o urmă fie batjocură pe fața lui.

„Te-ai odihnit, d-le Murășanu? îl întrebà cu prietinie studentul în tehnică.

— Vreo patru ceasuri cred, dar capul mă doare încă, răspunse clericul.

— Atunci ne potrivim, zise Ghiţă, cred că nu mai dansezi astăzi.

De dansat încă se mai poate colo spre seară, dar beutură nu mai gust astăzi. Ieri am beut prea mult.

Ghiță îl privi puțin mirat, dar cu multă sim-patie. Ii zise:

— Facem o plimbare?

— La poruncă! răspunse clericul. Şi porniră amâmdoi.

— Dumneata te plângi c-ai beat prea mult ieri, dar după cât știu eu abia ai gustat din când în când.

— Te ’nșeli, răspunse Vasile. Am beut puțin ș-acasă. apoi cu cantorul, cu părinții, mai cu un fin de-al tatii.

Ghiță tăcù un răstimp, apoi îl întrebă cu vo-cea schimbată:

— Spune-mi drept, domnule cleric, n-ai luat în nume de rău că dumneata n-ai fost invitat la masa noastră?”

Vasile Murășanu se roși, se rușinà: El nu se gândise niciodată c-ar fi trebuit să fie invitat și el la masa notarului, și în faptul că n-a fost che-mat nu văzuse o umilire pentru el pân’ acum. Așa ceva nu-i trecuse nici prin minte. Dar acum, că Rodean îi puneà întrebarea asta, el se simți rușinat deodată, ca și când desconsiderarea no-tarului numai acum l-ar fi atins.

„D-voastră ați avut prea mulți oaspeți, și fără mine, zise el tulburat.

— Totuș ai fi putut aveà loc și dumneata, stă-rui universitarul.

— Asta nu face nimic, domnule Rodean, che-stia principală e că ne-au petrecut bine.

— Dumneata ți-ai petrecut bine? îl întrebă Ghiță privindu-l cercetător.

— Nici că se puteà altfel.

— Ai dansat mult și cu soru-mea. Dansează bine?

— Numai Mărioara noastră mai e așa ușoară și plină de mlădieri în dans ca d-șoara Elenuța”, răspunse cu însuflețire clericul.

Un lung răstimp merseră în tăcere. Apoi, de-odată Gheorghe Rodean îl întrebă:

„Ce părere ai dumneata despre petrecerea asta?

— C-a fost foarte frumoasă și este încă și acum. Dar proporțiile ei mi se par exagerate.

— Iți pare prea costisitoare? întrebă Gbiță ve-nindu-i deodată în minte gestul tatălui său, de-a plăti toată bcutura din pivnița lui Spiridon.

— Nu pentru asta. In sfârșit bani au oamenii destui. Nici nu știu cum să-ți spun cceace sim-țesc. Imi pare că ceva nu-i la locul lui aici în Văleni răspunse clericul, enervat că nu poate exprimà mai clar cceace simțià.

Ghiță își încordà deodată toată atențiunea.

„Nu-s mulțumiți oamenii, ori sunt prea mul-țumiți? îl întrebă el.

— Nu-i asta. Imi pare că nu-s liniștiți oa-menii. Petrecerea asta îmi face impresia unui scurt popas pe-un drum îndelungat. Drumul a-cesta și de-un cap și de celalalt se pierde în nesiguranță. Oamenii, bucuroși că-s pe-o clipă la-olaltă, încep deodată să se bucure, să-și petreacă, înfiorați parcă. Asta-i, da. asla-i: e petrecerea unor oameni neliniștiți, cari plutesc în nesigu-ranță. Clericul tăcu o clipă, părând că se gân-dește, apoi adause repede: Cred că lot în chipu-acesta își petrec marinarii, corăbierii, toți aceia a căror vieață atârnà de-un fir de paiu mai sub-țire decât a noastră.

Ghiță îl ascultă cu plăcere, c-un fel de uimire, apoi îi zise.

— D-ta ai o pătrundere adâncă. Schimbă însă repede, vorba, și-l întrebă cu deamănuntul despre vieața din seminar.

Clericul, surprins începù să-i descrie traiul lor între zidurile vechi și reci. Dar, trecând peste amănuntele neînsemnate, el vorbià tot cu mai mare însuflețire despre educația ce li se face despre chestiile mari de vieață cu cari profesorii cearcă să-i familiarizeze. Nu se plânse de nimic, nici de disciplină, nici de profesori, nici de colegi, ci aveà numai cuvinte de laudă. El se simțià mulțumit că poate să descrie vieața asta și altora din sat, afară de părinții săi.

„Mi se pare c-ai rămas student bun și în se-minar, d-le Murășanu, zise Ghiță dupăce termină clericul.

Vasile zâmbi.

— Nu-i merit așa mare ăsta, d-le Rodean.

— Adevărat e că d-voastră nu pierdeți vre-mea în seminar, zise iar Ghiță. E foarte im-portant pentru vieața unui om să nu-și piardă vremea în tinerețe”.

Clericul Murășanu își aduceà aminte c-a mai vorbit încă mult cu Ghiță, dar despre lucruri de puțină însemnătate, așa că le și uitase. Acum, în căruța popii din Văleni, ca și atunci, alături de Gheorghe Rodean, simți larga simpatie cu care îl privià tânărul acela. Și-și zise cu satisfacție: e un om foarte cumsecade; am greșit mult când l-am crezut mândru și obraznic.

Predica tatălui său dela moartea lui Gligoraș, convorbirile cu cei doi frați, îi reveniră mereu în minte în drumul acesta spre seminar. Unde ușoare de căldură, de lumină, păreà că-i străbat mereu sufletul. Nu-și putea da seama ce-i cople-șește întreaga ființă, căci nu erà nici iubire, nici nădejde, ci mai mult un fel de liniștire, din care părea că se strecoară încrederea.

Il trezi neplăcut din visarea dulce și senină vocea răgușită a birtașului, care-l întâmpină în curte cu lumânarea în mână cu salutul Paștilor.

„E adevărat că la „Arhanghelii” s-a mai pră-pădit un om?” îl întrebă îndată birtașul.

— Adevărat, răspunse fără nici o voie clericul.

— L-au pușcat străjile?

— Nu. A mers stă fure ș-a căzut în vârtej.

— Pedeapsa lui Dumnezeu! oftă birtașul.

— O nenorocire ca și altele, răspunse clericul.

Dup-un răstimp omul cel greoiu îl întrebă:

— Este mult și acum?

— Ce să fie?” întrebă Vasile urcând scările.

— Aur la „Arhanghelii”.

— Nu știu, dragă domnule, nu l-am văzut, nu mi l-a arătat nime. Dar Vălenarii noștri spun adevărate minuni.

— Și.... n-ați încercat sa vă faceți rost de-o acție?

— N-am încercat! răspunse în silă clericul. Dar, te rog; îmi poți face rost de-o cameră până la trenul de douăsprezece?

— Cum să nu! Și numai decât deschise o ușe și se auzi: „Domnișoarăăă!” Vasile Murășanu se retrase îndată, deși știà că nu va puteà durmi. Dar vai, cu cât erà mai de dorit să viseze, să-și dapene mereu amintirile, decât să asculte pe omul acesta

Dimineața pe la zece se apropià de seminar.

Când zări mai întâi zidurile mohorîte, o tris-tețe adâncă i se așeză pe suflet. Dar își zise în-dată: „Două luni! Apoi!...” Ce va fi dup-aceea? El nu puteà să-și dee scama, dar intră destul de vesel în seminar, încurajat de acel: "Apoi...!”

XIV

In Văleni băteau toate piuăle în primăvara asta. Păreà un sat întreg de mori cari își în-vârliau fără hodină roțile negre, din cupele că-rora curgeau șiraguri nesfârșite de nestimate, ori fulgerătoare străluciri de oglinzi în lumina de argint a soarelui. In jurul piuălor, printre gră-mezile mari de piatră mărunțită, ședeau, frânți de șale, bărbați, și femei, destui copii, cari spă-lau, alegeau aur, ori sfărmau în bucățele brușii m-ai mărișori de piatră cu ciocănașe lucii. In. „toc-loc”-ul lăstarelor grele, cari își izbiau ne-curmat măseaua de cremene, oamenii munciau tăcuți, cu hainele udate, pătate de cirul alburiu. Pe lângă larma piuălor nu se auzià decât vreun strigăt mai răstit, ca boii să tragă aproape de grămezi carele încărcate. Carele veniau șirag pe drum, scârțăind, hurducând peste vreun bolovan. Şiarguri nesfârșite de cai, în șea cu mari co-șuri dăsăgite pline cu piatră, se coborau pe că-rări iuți de munte, cu capetele plecate, cu pri-virile triste. Băiețașii chiuiau pe lângă ei, săltau în răstimpuri, se opriau în cele, priviau o bu-cățică de piatră în care se deslușià bine aurul, și pe care stăpânul, printr-un smâncel, o ascundeà în buzunar. Atunci cei din cele se reslățiau, pă-șiau alăturea cu căluții, cercetau prin coșuri și din când în când ascundeau bucățele de piatră pe care erà aur mai mult. Ajunși în drum ri-dicau din când în când de jos sfărâmături că-zute din cară. In chipu-accsta fiecare băiețaș își aveà, în Văleni, banii lui, se simțià independent, cdeacd se puteà vedeà mai ales când, dcșerlân-du-și coșurile acasă, se reîntorceau la baie, că-lări acum într-o goană nebună. Nu le păsă de cai, de coșuri, alergau vijelios, părând a fi fie-care un căpitan fără de oaste.

In Văleni erau boi mulți de jug, dar și mai mulți cai. Dela unele ocne mai mici, ori situate în locuri prăpăstioase, piatra de aur se puteà a-duce numai pe spatele acestor cai mărunți, cu coama lungă și aspră.

Se zice că într-un sat, dacă moare cineva, du-păce n-a mai fost caz de moarte de multă vreme, trage după sine și alți oameni, și nu se întâmplă să fie o moarte singuratică decât prea arare.

Așa erà acum și cu ocnele de aur în Văleni. Incepuse să fie bună mai întâi baia „Arhanghe-lii”, și, în curând după ea, se descoperi aur și într ’altele, se descoperiră chiar vine noui, și se formară noui societăți. Apariția asta se datorià faptului că îmbunându-se „Arhanghelii” locuitorii de Văleni ori ca băieși aci, ori „mănători” cu carul ori cu calul, începură să câștige lot mai mulți bani și astfel avură mijloace să munciască mai cu stăruință și la alte băi. Dintre băieși erau unii cari înțelegeau faptul acesta, dar cei mai mulți credeau că tot belșugul ăsta venise în urma nu știu căror semne ce le făcuse vâlva băilor pe muntele Corăbioara, în care pe lângă „Arhanghelii” mai erau încă trei băi bune.

In curtea notarului Iosif Rodean carăle, cai, intrau și eșiau necurmat. Cele două caii de piuă, mari și întărite, se rostogoliau ziua-noaptea. Aveà aici străji, ca și la „Arhangheliiˮ, dar nu erà noapte ea el să nu se strecoare încet prin curte, să nu tragă cu urechea, precum nu erà noapte care să-l apuce cu pușca neîncărcată. Nu se bi-zuià pe nime, el pornià, el întrerupeà sau sfârșià fiecare dintre multele lacrări migăloase, ce se cer la alesul aurului.

Vălenarii mai bătrâni, văzându-l cum se pri-cepe la toate, ziceau de multeori: "Da-l-aș dracului, parcă ar fi crescut de copil între noi!” Rari însă mai erau băieșii cari să-i zică: „Veni-turà dracului! A venit să se imbogățiască la noi”.

Iosif Rodcan erà într-adevăr „venitură”, adecă străin în Văleni. Venise înainte cu vreo treizeci de ani dintr-un sat de pe Murăș. Locul de baștină al părinților lui, cari ținuseră o prăvălie, nu erà nici regiunea Mureșului ei un sat din partea din miazăzi a Ardealului.

Părinții îl dădură târziu la școală, având de gând să-l țină de ajutor în prăvălie. Dar când văzură că n-au nici un folos de cl, câ băteà ziua întreagă ulițele salului, îl trimiscră la în-vățătură.. Anii miliției îl apucară în clasa a cin-cia de gimnaziu, și cu învățătura asta a și ră-mas, fiindcă după miliție, cum apucase să prindă ceva nemțește, dobândi în curând un post de notar. Erau anii întâi după absolutism și știința de nemțește prețuia încă foarte mult. In satul în care fusese ales nu-i plăcù însă, și după doi ai fù ales notar în Văleni.

In Văleni veni călare pe-o iapă albă, c-un vechiu geamantan în șea. Vălenarii mai în vârstă își amintesc și acum foarte bine, de tânărul a-cela uriaș, ale cărui picioare atingeau tina dru-mului, cum venià călare pe iapa cea albă. Dru-mul erà cu mult mai neîngrijit ca acum și nu preà pomenià să treacă trăsuri ori cel puțin căruțe pe el.

Se așeză cu geamantanul într-o cameră dela primărie, și vreo doi ani n-a făcut altceva de-cât să tot scrie, să tot înjure, și să se certe cu oamenii, băgându-i în sperieți cu vocea lui puternică. Oamenii, în vremea asta, nu-i ziceau de-cât „uriașul dela cancelarie.

Din zilele cele dintâi ale slujbei. Vălenarii în-țeleseră cu groază un lucru: Iosif Rodean nu iertà pe nimeni. In condamnarea celor ce tăiau vreun brad fără concesiune, în pedepsirea ho-ților de aur, în încasarea birurilor erà neîn-duplecat. In măsură mai mică, băile se lucrau și pe-atunci în Văleni, și de-un lemn de brad oa-menii aveau trebuință destul de des: întăriau gura băilor, gangurile, nu puteau să alerge pentru fiecare scândură, după concesiune! Apoi, de pe la băi, de pe la piue, din vechime erau o-bișnuite furturile. Stăpânii acestora nici nu se folosiau decât foarte arareori de sculul legilor, avea fiecare o pușcă încărcată, țineau srăji.

Notarul cel nou descoperià însă numai decât pe hoți, în cazul când stăpânii păgubiți nu-i de-nunțau. Şi atunci croia pedepse și pentru stăpâni și pentru paserile de noapte.

In vremea aceea de doi ani notarul nu-și tăcù nici un prietin: umblà singuratic, bea un pahar de vin tot singur. Vălenarii începură să se teamă de el, deși îl disprețuiau din instinctul acela pu-ternic cu care țăranii desconsideră pe cei mai săraci decât ei, mai ales dacă aceștia sunt domiii. Și Iosif Rodean erà mai sărac decât ei, — după judecata băieșilor — nu era părtaș la nici o ocnă, nu avea piuă, nu aveà car, nu aveà cel puțin un cal.

Iosif Rodean trăià singuratic, nu vorbià decât chestii ce se țineau de slujba lui, dar în schimb observà necurmat, și se gândià cu atât mai mult.

Cătră sfârșitul anului al doilea, părinții lui se pdineniră c-o scrisoare prin care-i avizà că se va căsători în timpul cel mai scurt c-o fată din Văleni. Nu le spuneà de-i domnișoară ori fată de țăran, dar bătrânii nici nu se gândiau la o noră dintre țerance. Ei înșiși se simțiau sepa-rați de masa poporului în urima situației lor, de comercianți. Mare le fù mirarea, când la întrebă-rile. lor amănunțite, ficiorul le răspunse că-i o fată fără nici o școală, una de-o chiamă Marina Negru.

Vestea aceasta, afară de notarul, o știură mai întâi părinții lui. Nici bădicul Ion Negru, nici fată-sa Marina, nu puteau bănui cevà. Notarul nu le călcase odată pragul, nu vorbise o singură dată cu fata, nu se împrielinise cel puțin cu vii-torii socri.

Dar dupăce răspunse la scrisoarea părinților, Iosif Rodean cerù mâna Marinei. Părinții răma-seră ca împietriți la vestea asta. O bună vreme nici nu putură scoate o singură vorbă: uimirea, zăpăceala lor nu aveà margini. Notarul așteptà liniștit, până ce ei reveniră la realitate. Dar nu credeau nici acum.

"Fata noastră e neînvățată, domnule notar", zise cu mare silă Ion Negru.

— Are să se deprindă. Mie nu-mi trebuie fe-meie care știe prea multe.

— De, dacă domnul notar... începu femeia, dar nu-și putù isprăvi fraza.

— Da, eu vă cer de soție pe fala d-voastră Ma-rina. E singurul copil, nu-i așa?

— Singurul răspunseră deodată cei doi soți.

— Dumneavoastră aveți două roate de piuă; de zestre vă cer o roată și zece părți din cele douăsprezece dela „Arhangheliiˮ care sunt pro-prietatea d-voastră.

— Dar „Arhangheliiˮ e o baie părăsită, dom-nule notar: de ani îndelungați numai scurmăm, nu băim în ca”, zise uimit Ion Negru. Mai bine să vă dăm dela „Pintenul” e baie în lucrare și dă bine aur.

— Eu rămân, pe lângă cele zece părți dela „Arhanghelii”, zise liniștit notarul.

— Atunci vi le dăm toate douăsprezece, răs-punse Ion Negru.

— Cu atât mai bine! Așa dar suntem înțe-leși?” întrebă Iosif Rodean.

Cei doi soți se priviră o clipă nedumeriți, pă-rându-le că nu lor li se pune întrebarea asta. Răspunseră, uitându-se într-altă parte.

„O să întrebăm și fata, domnule notar.

— Bine, s-o întrebați, și mâne scară să am răspunsul dumneavoastră și al fetei”, zise no-tarul și eși.

Ion Negru erà pe vremea aceea omul cel mai avut în sat. Plătià regulat cinci băieși la săptă-mână și apoi mai învârtià și un sirop de economie. Bucate pentru casă nu prea cumpără. Aveà două slugi și șase boi. Cinstea, de care-l în-vrednici notarul, îi parù totuș prea mare, nu pentru alta, dar din Văleni încă nu se măritase nici o fată după domn. Preoții, notarii cari le veniau în sat, veniau căsătoriți. El pricepù însă îndată că omul ăsta vrea cu tot prețul să se a-puce de exploatarea băilor de aur, și înțelese că dadă nu fata lui, apoi alta din sat va fi notăru-șiță. Intr-alt chip nu erà cu putință pe-atunci să ajungi societar la băile din Văleni. Unii își dă-deau băile în arendă, dar de vândut nime nu-și vindeà părțile: nădejdea într-un viitor de belșug niciodată nu-i părăsià cu totul.

Ion Negru mai înțelese ciă din căsătoria asta va aveà și el folos: înseamnă mult să fii rudă cu notarul din sat, mai ales cu Iosif Rodean, care în croirea pedepselor era neîndurat.

Părinții se înțeleseră deci în grabă și încă în ziua aceea îi spuseră și Marinei noutatea. Fata ce albi ca peretele și noaptea întreagă n-a curmat din plâns: nu-l cunoșteà pe notar decât din văzute, și se temea grozav de omul acela uriaș.

Dar la doua săptămâni căsătoria se făcù, spre uimirea satului întreg.

Marina se purtà și mai departe în portul ei gătesc, erà mereu tristă, păreà mereu suierindă se vedeà că nu o fericià căsătoria asta. Umblà, printre oameni cu capul plecat, se rușinà parcă, și daxă cineva îi zicea „doamna notărășiță” se roșià până după urechi.

La câteva săptămâni după nuntă, într-o noap-te, notarul eși tiptil din curtea primăriei și-și descărcă amândouă țevile puștii. Dupăce bubui-turile se depărtară, o umbră se zări sărind re-pede un gard înalt de scânduri.

De-atunci Marina amuți parqă, pe multă vreme. Se albi și mai tare, se închise în casă, și rar de-și mai cercetă doar părinții.

Copiii începură să vină, grijile și necazurile se înmulțiră, și ca păreà că nici nu-și mai a-duceà aminte, când vreo prietină îi șoptiă, de tâ-nărul după care pușcasc notarul.

De altfel Iosif Rodean nu-i pomeni niciodată de tânărul acela, pe care-l speriase să nu se mai apropie mai mult de cancelarie. El îl ob-servase în câteva sări, îl înțolesc, îl pândi, și-l ochi. N-a fost vina lui că nu l-a nimerit, ci vina nopții. Dar feciorul înțelese și luă învățătură pen-tru vieața întreagă. Intre notarul și Marina n-a fost nici un schimb de vorbe pentru întâmplarea asta.

Notarul nici nu prea aveà, de altfel, vreme pentru poveste. Indață după nuntă cercetă cu deamă-nuntul ocna „Arhanghelii”. El văzuse în cei doi am de tăcere că „Arhanghelii” se lucrau puțin, dar știà asemenea că aproape toate furturile de baie se întâmplau la „Arhanghelii”. Auzise de nenumărateori șoaptele băieșilor, cari ziceau că cu bani mulți s-ar puteà face minuni la „Arhan-ghelii”. El cercetă, cutrieră baia întreagă și se convinse numai decât că nici paralele ce le aveà el nu erau deajuns, ca să înceapă lucrarea aici. Numai reparaturile gangurilor, cari se surpaseră aproape pe deantregul l-ar fi ţinul o avere în-treagă.

In cei doi ani de tăcere notarul observă de aproape lucrările ce se cer la băi, la măcinatul, la alesul aurului, începù să cunoască deosebi-tele, straiuri de piatră, cea preferită de aur, mealul în care se termină deodată vinele de piatră. Dupăcc cercetă cu deamănuntul „Arhan-gheliiˮ, rămase încredințat că baia asta ar aveà un viitor strălucit, dar că cere multă cheltuială Înțelese, asemenea, pentruce. Ion Negru o lă-sase aproape în părăsire, numai c-n muncitor. Atunci își zise:

„S-adun întâi bani!"

Și a luat cu arendă întâi o băiță, apoi două, pe urmă trei și a început să munciască cu a-tâta patimă și înfrigurare, încât socrul său ăi zicea de multeori căzând pe gânduri:

„Așa o să ajungi la sapă de lemn”.

De când se căsătorise, Iosif Rodeau vorbià bucuros cu băieșii, își petreceà cu ei, oamenii începură să aibă altă atragere față de „uriașul din cancelarieˮ. Mulţi îl sfătuiau ca și Ion Negru să nu arunce banii așa fără nici o ju-decată.

„Poți să te frigi pe toată vieața, domnule no-tar, îi ziceau unii. Iată noi ne-am pomenit din moși-strămoși cu băile și știm a băi uneori e curată risipă. Bagă de seamă că poți să te frigi.

— Să știu că ard scrum, și de-acum nu mă mai las”, răspundeà cu hotărîre notarul și ochii lui ardeau mereu sub sprâncenele stufoase. O nădejde înfiorătoare îi întăreà inima. De câteori plătià Sâmbătă scara pe băieși, își ziceà cu a-dâncă satisfacție: „Asta e plata cea din urmă!”

Dar trecură doi ani de zolire, de înfrigurare continuă și aur nu aflà. In urmă rămase să lucreze o singură baie „Aruncataˮ. Aceasta îi în-ghiți și banii din urmă ce-i mai aveà și el în-cepù să se îngloade în datorii. Partea dela pă-rinți o isprăvi de mult și acum începù să iscă-liască polițe grele. Cu chezășia socrului său că-pătă cu ușurință bani.

Șase ani munci la „Aruncataˮ, băieșii clătinau din cap când îl vedeau alergând ziua întreagă, uitându-și aproape de cancelarie, de slujbă. Țineà un scriitor, pe care îl sperià în fiecare zi cu răc-netele sale.

In vremea aceasta copiii se sporiră mereu. Trei fețișoare și Ghiță așteptau să fie trimiși la școală. Marina ajunsese să-și blasteme zilele cu așa domnie, mai ales cu „omul ăsta turbat”, cum îi spuneà notarului, care n-o mai asculta să-i spumă, o vorbă, ci de câteori intră în casă speria copiii cu răcnetele sale.

Vălenarii începură să se teamă din nou de no-tarul.

„Până-și frânge gâtul nu se astâmpără!

— N-are hodină până nu va ajunge la sapă de lemn.

— După cum se poartă, o să-și mai piardă și mințile, Doamne ferește!

— Săraca Marina!

— Vai de vieața ei!

— Vai de domnia ei!”

Dar Iosif Rodean nu voià să știe de nimic. Cu sprâncenele încruntate, cu ochii a-rzând mereu, a-lergà în toate părțile. Vălenarii se feriau ca de foc de furturi. Să nu fi dat Dumnezeu să fie adus cineva sub judecata notarului în răstimpul acesta de înfrigurare! Nu-l uità câte zile aveà!

In sfârșit Vălenarii ajunseseră să nu-l mai poată suferi.

Cătră sfârșitul anului al șaselea, de când mun-cia Iosif Rodean la „Aruncata”, fruntașii satului se adunară, se sfătuiră și hotărîră să ridice jalbă la cei mari, ca să le ducă din sat pe „turbatul ăsta, care ne socotește de câni, nu de oameniˮ. Dar când fù să fie înaintată jalba, scrisă frumos de învățător, băieșii dela „Aruncata” veniră la notarul cu vestea c-au dat de meal.

Fruntașii nu mai trimiseră jalba, căci Iosif Ro-dean se înmuie deodată. Privirile dujmănoase i se stinseră, vocea lui pierdu toată brutalitatea de până acum. Păreà c-a dat peste el o boală, care-i muià toate oasele.

In aceeaș vreme i se sistă și creditul la bănci, și numai cu multe rugăminți, și prin protecția unor prietini reuși să nu-i fie protestate cambiile îndată.

Oamenii îl priviau acum c-un fel de compăti-mire.

„Asia știu că s-a fript, ziceau unii.

— Poate să-i fie de învățătură pe vieața în-treagă!”, ziceau alții. Dar totuș aveau multă ad-mirare pentru omul care „a cutezat să-și cerce în chipu-acesta norocul”.

O jumătate de an Iosif Rodeau munci tăcut în cancelarie. Iși aduse în ordine lucrurile foarte neglijate, pentru care fapt fusese de nenumărate ori în cercetare disciplinară. Marina fù mai li-niștită, mai mângâiată în acel răstimp, începù chiar să-i mulțumiască lui Dumnezeu că „l-a mai potolit”.

Dar dup-o jumătat’ de an. primăvara, notarul îi zise Marinei:

„De-acum pun în lucrare „Arhanghelii”.

— Ce faci? întrebă femeia, care de uimită nici nu înțelese numele băii.

— Pun în lucrare „Arhanghelii”.

— Baia cea părăsită?

— Nu-i chiar părăsită: un om sfredelește în fiecare zi în stâncă. Notarul spusese cuvintele acestea vesel, zâmbind.

— Te-ai înțeles și cu tata? îl întrebă, palidă, femeia.

— N-am vorbit decât cu mine. Baia asta va trebui s-o mulgem bine.

— Vorbești tu în glumă, Iosife? întrebă Ma-rina însuflețită de-un strop de nădejde.

— Nu glumesc. „Arhanghelii” trebuie să ne pună în picioare, altfel nu ne mai sculăm nici-odată”. Cu cuvintele acestea notarul încheie dis-cuția și nu-i mai dădu voe nevestei să mai facă nici o observare.

In ziua următoare angajà trei băieși noi.

Dar înțelese că cheltuelile erau așa de mari încât singur, acum la început, fără credit, nu le puteà suportà. Atunci, călcându-și pe inimă, vândù două acții lui Vasile. Cornean și câte una lui Ungurean și Pruncul. Din douăsprezece părți dela „Arhangheliiˮ mai rămase cu opt.

Dar, în schimb, mai fură angajați trei băieși și lucrarea se porni la „Arhanghelii”.

In cea dintâi ședință a nouăi societăți, Iosif Rodean fusese proclamat directorul băii și tot atunci hotărîră că deocamdată, nu desfundă de-cât cincizeci de metri din gangul principal, și bat unul nou la stânga. După zece metri în gan-gul cel nou aflară piatră care, probată, dădeà douăzeci și cinci până la treizeci de grame carul.

Aurul cel dintâi îl alesese Iosif Rodean îna-inte de asta cu cincisprezece ani. Deatunci se ’ntoarse roata norocului. Erau restimpuri de săp-tămâni, de luni întregi, în care piatra ce-o sco-teau din baie erà mereu bogată, sub douăspre-zece grame lada niciodată. Dar, urmau adeseori și săptămâni sărace, când vâna de aur se as-cundeà, ori se, subțià de tot, când piatra se a-runcà grămadă s-o descoloreze și s-o crepe soa-rele.

In anul cel dintâi, „Arhanghelii” dădură însă atâta aur cât să-și plătiască Iosif Rodean o mare parte din datorii. Apoi, din an în an, se lucrà, aici cu puteri tot mai multe, și din anul al pa-trulea al lucrării baia deveni deodată renumită: aflară aur liber în preț de treizeci de kilograme.

Acum se desfundară toate gangurile părăsite, se săpà vârtejul și Văleriarii nu mai vorbiau de-cât de bogăția ce zace în „Arhangheliiˮ. Din an în an tot mai mulți băieși munciau aici, tot mai multe cară și cai erau angajați în slujbà socie-tarilor dela „Arhanghelii”. In scurtă vreme nu-mele acesta deveni centrul de greutate în jurul căruia se învârtià toată vieața din Văleni. Cu bani câștigați la baia astà se puseră altele în lucrare, și astfel în Văleni se porni o mișcare ne mai obișnuită de mult.

Prin succesele dela „Arhanghelii”, notarul Iosif Rodean ajunse deodată în ochii Vălenarilor un om minimal, temut și respectat în aceeaș vreme, pe care se obișnuiră să-l salute de departe și fără de care nici nu-și puteau închipui munca înfrigurată ce începuse în satul lor.

In vremea asta notarul începù să se umple, să se îngrașe, ceeace-l făceà să pară și mai uriaș. El își purtà copiii prin școli, și nu se uità la nici o cheltuială. In cancelarie țineà acum doi scriitori, el nu făceà decât să iscăliască actele. Mergeà regulat la cinci în cancelarie, unde rămâneà o jumătat’ de ceas.

Superiorii nu-l mai putură suferi dela o vreme, și începură să urzască din nou împotriva lui procese disciplinare. Dar numele lui Iosif Ro-dean erà cunoscut acum în jurul întreg: primii șefi puneau pârile la o parte. Vălenarii începură să-i zică tot mai des „domnule director” în loc de „domnule notar” și respectul lor față de Iosif Rodean creștea din ce în ce.

Indată ce se simți la adăpost înconjurat de săculeții de aur, notarul începù să meargă tot mai des la oraș; prietinii se iviră numai decât. Cei mai mici veniau nechemați, pe cei mai pu-ternici se silià el săi-i câștige.

Cu puternicul simț prin care descoperià tot-deauna realitatea, el băgă de seamă dclă cele din-tâi conveniri cu fruntașii de prin oraș, că educația lui lasă mult de dorit. Erà târziu să ș-o continue acum de unde o într erupsese în clasa a cincia de gimnaziu, dar făcù îndată singurul lucru po-sibil: își abonă gazete, reviste românești și nem-țești și, îndată ce aveà un sirop de timp liber, cetià cu sete dela articolele prime până la cele mai neînsemnate notițe. Folosul cel dintâi ce-l avù din cotitul gazelelor fù că vocabularul lui se înmulțise binișor, vorbià mai fluent, cu ter-mini mai selecți. Se știà orientà asupra chestiilor la ordinea zilei, și simții o mare satisfacție când vedeà că poate discutà în cafenea c-un advo-cat, c-un doctor. Nici vorbă, cronicile științifice, artistice, erau și acum pentru el de cele mai multeori fără de nici un înțeles, dar că profitase foarte mult din celitul gazetelor știà cu siguranță, și faptul acesta fù dcajuns ca să aibă abonate în fiecare an o mulțime de gazele.

El presimțise dela înlâiele convorbiri cu frun-tașii din oraș, că îndată ce se va lustrui puțin, îi va bate pe toți, ajungând el persoana cea mai cu vază în tot jurul acela. Știà că aveà la spate baia „Arhanghelii”, care prețuește foarte mult.

Totuș în aprecierea oamenilor rămase toată vieața puțin cam zăpăcit. De multeori se încun-jurà cu prietini pe cari el îi țineà între cei dintâi fruntași, dar cari în realitate nu se bucurau de preà multă stimă și simpatic, înconjurând per-soane cari trăgeau mult în cumpănă. Impresia ce l-o lăsa cineva într-o anumită clipă, printr-un gest, printr-o privire ori ținută a trupului, erà pentru el de cele mai multeori hotărîtoare și rar se puteà smulge din greșala în care căzuse. Nu se ferià nimeni de prietinia lui: de oamenii bogați, și mai ales de aceia cari din clipă ’n clipă pot ajunge tot mai grei de aur, nu se ferește nime. Și totuș erà înconjurat de cele mai multe-ori de advocați ca bătrânul Poplăcean, candi-datul Voicu ori alte asemenea apariții.

Rămăsese în el multe laturi ale ridicolului care, însoțește fatal pe toţi oamenii cari s 'au întrerupt educația, dacă aceștia nu-s niște inteligențe deo-sebite. Astfel, de când „Arhangheliiˮ deveniră renumiți, notarul Rodean căpătî parcă altă în-fățişare, alt umblet, altă voce și alte priviri cari schimbiăiri toate n-aveau altă menire decât să crească importanța directorului dela „Arhan-ghelii”. Schimbările acestea îl prindeau cu atât mai rău, cu cât trupul lui de uriaș: nu erà potrivit pentru nici o sforțare de mimică, ci pentru o liniște și seriozitate cât mai mare. Astfel el ajunse să fie mai impunător sătenilor cărora se arătă grav și serios, aspru, cum și erà într-adevtăr, de-cât orășenilor pentru cari învățase o mulțime de poze. Da’ și uriașii au slăbiciuni omenești, numai cât în trupul ăsta de gigant slăbiciunile păreau mai ridicole ca la alții. Două-trei familii din oraș se și ținură mereu departe de directorul „Arhanghelilor”.

Cei mai mulți se bucurau însă de prietinia lui și în public niciodată nu făcură chestie, vrednică de discutat din purtarea notarului Iosif Rodean, până în ziua când văzură mai întâi pe Marina, pe notlărășița, înțolită ca o cocoană. Atunci la cafenea, prietenii directorului se împărțiră în doua, tabere.

"A făcut foarte rău că ș-a părăsit portul ori-ginal. ziceau unii.

— Ii stă mai bine așa! Dacă cineva a intrat în-tr-o nouă clasă socială, las să fie intrarea com-pletă! afirmau alții.

Adevărul erà că Marina nu se aşteptase mult îmbiată din partea notarului ca să-şi schimbe portul. De când mergeau bine „Arhangheliiˮ, de când începù să trăiască în belşug, ea începù să judece astfel viaţa. Departe notarul nu mai strigă la dânsa, nu-i mai sperià copiii, de altă parte domni mulți începură să se învârtă în casa lor, ea putù gustà tot mai în tihnă bucu-riile, prerogativele unei nolărășiţe bogate. Apoi, de când se îmbuiară și alte băi în Văleni, fe-meile din sat purtau haine tot mai scumpe, așa că în curând două-trei femei nu se lăsau nici-odată în urma Marinei, în scumpetea și bogăția costumelor.

Adevărat că la început se simțià destul de stânjenită in mers și mișcări de hainele cele noui. Simți un restimp chiar un fel de rușinare: glasul cel mai adânc din ea îi spuneà că nu i se cade să poarte astfel de toalete. Dar încet pe 'ncetul se obișnui, se simțià bine în noua-i con-diție, căci îi păreà că numai acum e cu adevă-rat notărășiță.

Inainte cu trei ani se descoperi din nou mult aur slobod la „Arhanghelii”. Atunci un medic tânăr din oraș peți pe d-șoara Rodean cea mai mare, pe Maria. Notarul, deși nu-i plăcù de o-mul acesta blond ca un German, cu ochii al-baștri, care trăià foarte retras, totuș își mărită cu multă satisfacție, fata după el. Când se svoni de zestrea ce-o căpătase Mărioara, orășenii se priviră uimiți, și multă vreme cele patruzeci de mii fur.ă subiectul celor mai multe discuții. Iosif Rodean crescu mult în considerația lor, și nu erà familie în oraș acum care să nu-l vadă bucuros.

Zestrea Măriei apucă pe mână bună de altfel. Doctorul Ilie Vraciu se mută de grabă într-un oraș mare, și din an în an adăuga la cele patru-zeci de mii. Dela cununia Măriei, „Arhanghelii” se tot îmbunară. Patruzeci, apoi șasezeci, miai pe urmă șaptezeci de băieși munciau ziua-noap-tea în sânul Conăbioarei. Se află mereu și aur slobod, apoi vâna din galeria cea nouă se tot în-gr-oșà; Și cei mai necredincioși dintre Vălenari credeau acum că norocul lui losif Rodean a prins rădăcini adânci. Tot mai mulți se îmbnl-ziau să aibă dc-a face ori în ce chip cu „Arhangheliiˮ: ca băieși, ca slrăji, ori apoi ca mână-tori cu carul cu boi ori cu caii. Nicăiri nu e niai. adevărată zicătoarea că „cine umblă cu miere își linge deștele”, decât în vieața băieșilor. Vălenarii înconjurau cu știință tot mai mare pe directorul Rodean, ba dela o vreme unii începurră să creada că are cine știe ce legături cu puteri ascunse, cu vâlva băilor ori chiar cu diavolul.

Dacă băieșii credeau acum în norocul lui Io-sif Rodean, acesta nici nu mai vedeà în viitor decât saci cu galbeni. Erà atât de încredințat că nu se va mai isprăvi aurul din „Arhangheliiˮ, încât nici nu mai aveà decât un singur gând: cum să scoată aur și mai mult și cum să-și în-zestreze fetele încât să se vorbiască în jurul în-treg de directorul dela „Arhanghelii”. Erau clipe, când se gândià că de el va vorbi odată, țara întreagă. Și se vede că clipele acestea erau dese, căci adeseori se uità destul de provocător la oa-meni cari nu l-au mai văzut niciodată, ca și când ar fi voii să le zică: „Cum se face de nu ma salutați? Nu știți că-s directorul dela „Ar-hanghelii”?”

Increderea tot mai oarbă în ocna asta și do-rința de-a atrage lot mai mult admirația altora asupra sa, erau două patimi cari creșteau în el aproape zi de zi, erau aproape singurele sim-țăminte ce-i umpleau sufletul. De mult se tot gândià să demisioneze din postul de notar, dar credința că ar scădeà în considerația oamenilor prin faptul acesta îl tot reținea și-l făceà să poarte mai departe slujba, pentru care nu mai aveà nici o atragere.

Abià acum doi ani, când începu să bată, o nouă galerie în „Arhanghelii” care să meargă paralel cu cea dintâi, se hotărî să-și deie demisia.

Seara sosi foarte bine dispus dela „Arhanghe-liiˮ. Cele dintâi pușcături bubuiră în stânca ne-începută și cântecul acesta îi cutremură sufletul îi părù signalul celei mai desăvârșite învingeri. Se simțià mare și puternic, ca un general care vede prin ochian cum ficiorii lui au încunjurat de toate părțile oștirea dujmană, pentru care nu mai rămâne nici o mântuire. In cuvinte pu-ține tălmăci femeii nouile lucrări, îi vorbi de alte patru piuiă pe cari va trebui să le ridice cât mai în grabă, când intră un pârgar dela pri-mărie și-i puse pe masă un teanc de scrisori.

In cea dintâi pe care o desfăcù i se cereà să trimită în douăzeci și patru de ceasuri socotelile comunei sub pedeapsă de una sută zloți, căci erà a treia provocare. Iosif Rodean, îndată cc o ceti, o puse peste vraful de scrisori, le izbi în mijlocul casei, luă o coală de hârtie și numai decât își scrise demisia.

„Du-le ’n cancelarie, strigă, el pârgarului ară-tându-i scrisorile risipite, și cu zdrențe dc-aces-tea mic să nu-mi mai intri în casă! Ai înțeles?

— La poruncă, domnule director, răspunse pa-lid pârgarul adunând repede hârtiile și ieșind.

Marina îl privi un reslimp în tăcere, apoi îi zise:

— Ce faci?

— Ce trebuia să fac de mult. Nu mai vreau să atârn de toți sărăntocii, de toți vântură țară, răspunse Iosif Rodean împăturând coala de hârtie.

— Te lași de slujbă? întrebă femeia pălind.

— Nu pricepi atâta lucru? făcù notarul ro-tindu-i o păreche de ochi suri.

— Faci rău, Iosife, faci rău, începù Marina. Oricât aduce de puțin notărăşia, în vreme de primejdie...

— Ce vreme de primejdie? o întrerupse nota-rul cu mănie.

— „Arhangheliiˮ poate n-or fi tot bogați!

— Prostii! Curat prostii! Ce-a i visat azi noapte? întrebă bărbatul zâmbind acum.

— Nu-s prostii, Iosife! Noi știm că băile o vreme suni bune, apoi deodată aurul se ascunde. Și ’n vreme de primejdii...

Bărbatul sări de pe scaun și, privind-o cu fu-rie, începù să răgniască la ea ca în anii dintâi.

— Eu o să-ţi spun de ce ţini lu la slujba asta: ticăloasă! Da, îți spun! Crezi că nu mai vei fi doamnă așa mare ca pân’ acum! Nu! Nu tă-gădui, că le cunosc! Dar vino să-ți arăt. El o luă cu putere de braț și o duse la fereastră, locuiau pe-atunci în casa de acum, care abià în anul acela fusese terminată. Vezi satul ăsta? o întrebă Iosif sguduind-o. E al meu întreg, îi bag în buzunar pe toți Vălenarii cu băiţele lor cu tot. Vezi drumurile, potecile pe colnice? Toate trag, toate se ’ntâlnesc la mine în curte! Da, pri-vește ori încătrău vei voi! Peste foarte puțin timp nime nu va puteà trece intre Corăbioara și mun-tele Vlădenilor, fără ca să fi călcat pragul curții meld. Voiu fi tot mai temut, tot mai puternici. Ce-mi pasă mie de-o sdranță de slujbă?

El tăcù respirând din adânc. Vorbise mai mult pentru sine decât pentru nevastă. Căci lui îi tot păreà că n-ar mai rămâneà domn atât de mare dacă nu va mai fi notar, și aflà, fără să-și deie seama, foarte potrivită clipa asta de mănie ca să-și alunge gândurile ce-l tulburară atâta vreme, să le alunge departe să nu se mai întoarcă niciodată. El se simți într-adevăr mai conștiu de puterea sa după izbucnirea asta de mănie.

Marina vorbise din convingere; ea se temeà într-adevăr de pasul ce-l făcù notarul, fiindcă în ea rămase mai puternic simțul realității, şi ca știà din pățăniile bătrânilor că de multeori bă-ile de aur cele mai bune lăsaseră săraci lipiți pe proprietari.

„Fă cum vrei! zise ea cu durere și ieși.

— Nici că mi-a trecut prin gând să fac altfel”, strigă în urma ei, încă mânios, Iosif Rodcan.

In ziua următoarce avuse întâiul schimb de vorbe aspre pentru gangul acesta nou cu prima-rul Cornean și mai ales cu Pruncul. Celalalt societar. Ungurean, aflà de foarte bun tot ce făceà notarul. Dar tovarășii cei doi nu fuseseră la „Arhanghelii” când drtunară cele dintâi puș-cături la noua lucrare. In ziua următoare însă se duseră, cercetară cu deamănuntul bucățile puș-cale, stânca din care erau rupte, și își făcură în grabă aceeaș convingere.

„Locul nu e nimerit ales de unde începem, zise Pruncul.

— Așa cred și eu, dar ce să facem? întrebă Cornean.

— Să-i spunem directorului. Aici aruncăm ba-nii de-ageaba!

— Putem să-i spunem, dar cred că nu folosim nimic, zise cu sită Cornean. Știi ce credință are! Ii se pare dă nime nu se pricepe la băit ca el.

— Asta s-o facă pe socoteala dumnealui, dar aici suntem și noi în joc, zise Pruncul. O să-i spun eu încă azi. E o prostie să bați în zadar cremenea asta”.

Incă după amiaza aceea îl aflară pe Rodean, dar el nu voi să audă de nici o schimbare.

„O să vedeți că vă înavuțesc și fără voia voa-stră! râse Iosif Rodeau.

— Ar fi bine să ne gândim, domnule director, că uneori, băile înghit averi foarte mari, zise Pruncul.

— Așa? Ție ți-e frică de sărăcie? Foarte bine, ieși din tovărășie și rămâi bogat! Cine te o-prește? răspunse înfuriat notarul.

Cei doi societari ieșiră, cu fețele 'n pământ, ca opăriți. Ințeleseră că nu erà de glumit cu omul acesta. Ori țin cu el și merg alăturea la pierdere sau câștig, cum se va nimeri, ori tre-buie să părăsască „Arhanghelii”. De lucrarea cea nouă se temeau, dar ocna asta n-ar fi părăsit-o cu punerea capului, nu erà de lepădat un izvor de aur care aduceà patru-cinci sute de zloți la săptămână după două acții. De-atunci se tăiară la trei sute de metri în galeria cea nouă de vâna-de aur nu dădură încă, dar cei doi societari numai ziseră nici o vorbă împotriva lucrării, deoparte vâna din gangul mai vechiu se tot în-groșà, aurul se vedeà preserat tot mai des pe ea, și astfel cheltuelile lucrării celei noui le suportau cu ușurință; de altă parte se temeau de mânia notarului. Dela o vreme încrederea oarbă ce o aveà Iosif Rodeau în viitorul băii îl convinsese și pe Cornean că într-adevăr aurul dela "Arhanghelii" nu va mai secà în veci. Numai Pruncul coceà în el: lui îi păreà rău după banii ce-i zvârlià, îi păreà că-i rupe din trupul său.

In Văleni veni notar nou, dar erau destui cari îi mai ziseră până târziu și lui Rodeau „domnule notarˮ, pe lângă numirea cu mult mai deasă: „domnule director”. Venirea notarului Popescu nu stârni nici o vâlvă în Văleni. Mulți nici nu-i luară în seamă: furnicarea ce-o trimiteà aurul stăpânià tot mai tare vieața Vălenarilor. Faptul că notarul cel nou nu preà fu luat în seamă, îi umplu de bucurie pe directorul dela „Arhanghelii” și-i deveni numai decât simpatic. Vorbià cu el cu prietinie, c-un aer de protector, care de multe ori ar fi putut jicni adânc pe alt om în locul lui Popescu. Dat omul acesta zâmbià me-reu din ochii lui verzii, ori ce spuneà hotarul, râdeà de glumele lui cele mai proaste și treceà cu ușurință peste aluziile ce le făceà losif Rodeau la multele mizerii ale vieții de notar. De multeori directorul dela „Arhanghelii” se simțià jicnit de nu-l poate răni cu nimic pe Popescu, păreà că are de-a face c-un pește luciu ce-i scapă mereu din mâni. Dar nu se puteà mănià pe notarul cel nou care, se păreà, nu-și dă nici el însuși vreo importanță, ci se simte fericit că poate fi alături de Iosif Rodean

La început notarul pensionat credeà că Po-pescu rabdă orice umilire fiindcă are de gând să-i ajungă ginere. Ar fi fost foarte satisfăcut să fi avut Popescu intenția asta, să fi venit într-o zi la el și să-i ceară vreo fată. Iar el să-i fi răspuns: "Domnule Popescu, mi se pare ai greșit adresa. Eu nu mai sunt notar" Gândul acestui refuz îi făcù multe clipe de fericire. Dar notarul cel nou nu-i cerù nici o fată, nu arăta prin nici un semn că ar aveà astfel de gânduri. Atunci Io-sif Rodean se mulțumi cu convingerea că omul ăsta îi simte puterea, îi simte superioritatea și de-aceea îi zâmbește mereu, și Popescu îi rămase mereu simpatic.

Il invită deci cu multă prietinie la logodna Eugeniei și a Octaviei, înainte de Pastile anului acestuia, prin Martie.

Logodna celor două fete veni, ca și căsătoria celei dintâi, în urma unei îmbunătățiri și mai neașteptate a „Arhanghelilor”. Vâna de nur, care se îngroșà mereu. Într-o zi, după trei pușcături ce bubuiră deodată, apărù deodată galbenă ca și când ar fi vărsat cineva pe ea făină de porumb. Vestea asta se răspândi repede.

Iosif Rodean, la logodna celor două fete, făcù un adevărat ospăț. Scrisese fetei celei mai mici, Elenuței, să vine după ea în Viena s-o aducă la logodna surorilor, dar Elenuța îi răspunse tele-grafiindu-i că nu va puteà veni sub nici o împre-jurare, fiind cam bolnavă. Notarul îi telegrafia lui Ghiță să vină și el, dar tânărul îi răspunse că se află în fața unui examen foarte important, și nu-i stà în putință să-i împliniască porunca.

Și fratele și sora doriau de altfel fericirea cea mai deplină surorilor. Dar cu dorința aceasta notarul nu fù mulțumit, el pufni mereu pe nări până ce puterea vinului îl făcù să treacă deodată într-o veselie mare.

Elenuța nu erà bolnavă, Ghiță aveà să deie un examen, dar numai prin Iunie. Insă ei mu veniau bucuros acasă. mai ales când știu că vor fi petrecanii.

Intreagă famiilia lui losif Rodean erà alcătuită într-un chip foarte ciudat, El însuşi se apropià de tipul omului jumătate cultivat numai, dar care, îmbogăţi pe neaşteptate, ajuns tot astfell în so-cietate, îţi părăseşte credinţele şi datinile pă-rinţilor, fără ca să-i reuşiască în acelaş timp să se adapteze noului mediu în care a intrat. Nici credinţele, nici convingerile, nici preocupările pmului cult nu-l ating decât în treacăt, nu le sîm-beşte decât la suprafaţă, ca pe nişte lucruri de foarte puțină însemnătate. Dar, ca toți oamenii a-cestia desrădăcinați brusc dintr-un mediu și a-runcați spre altul, Iosif Rodean erà condus de câteva simțiăminte egoiste, puternice însă,şi mai ales aveà o putere de voință uriașă, care îl țineà la suprafață și făceà să fie considerat de alții. Astfel, el discutà ceasuri întregi tot felul de chestii, politice mai ales, în unele clipe erà naționa-listul cel mai înfocat, dar terminând discuția se ștergea orice urmă de impresie mai adâncă ce i-ar fi lăsal în suflet aceste discuții. Simțià că pentru el toate acestea-s fleacuri, lucruri de foarte, puțină însemnătate cari pot să fie ori nu. Nu se încălzià sincer, adânc, pentru nimic ce nu erà în legătură cu viitorul de aur cc i-l arătà "Ar-hanghelii". Insă în dorința de-a adunà tot mai multe bogăţii şi în forinţa, tot aşa — dacă nu mai mare — ca şi cea dintâi, de-a atrage atenţià oamenilor asupra sa, de-a face "furoare", se cu-prindeà fiinţa lui întreagă. În aceste două patimi îşi scăldà, c-un neînchipuit delicu, mintea şi i-nima, şi voinţa lui; când erà vorba de aceste patimi, erà tare ca fierul. Ca şi când aceste două simţăminte l-ar legà ca două funii puternice din-tre cari dacă numai una ar plesni, din el întreg s-ar alege hârburi, ca dintr-un vas de pământ izbit de-o stâncă.

La aceste două patimi se mai puteà adîugà mai ales de-o vreme încoace, plăcerea de-a hrăni din belşug. Căpătase un apetit înfiorător așa că slujnicile lui spuneau adevărate minuni despre ce poate înghiți stăpânul lor.

Ca cei mai mulți de felul lui, nu aveà o con-vingere superioară asupra vieții, ori pentru faptul că sufletul lui erà prea sărac pentru o astfel de convingere, ori pentrică o concepție mai înaltă îți ridicà totdeauna multe stăvili în căile mai puțin corecte ale vieții, și el nu voià să știe de nici o piedecă. El se țineà de ceata vâ-nătorilor și în acelaș timp de a celor vânați. Patimile îl vâ-nau pe el și el vână aurul și tot mai multă uimire se ivii în inimile celor ce veniau în atingere cu el. Cu tot belșugul deci, vieața lui nu se putea numi de fel liniștită. Dar am greși crezând că lipsa unui ideal superior l-ar fi pus vreodată pe gânduri ori l-ar fi făcut chiar nefericit! Dim-potrivă, continua înfrigurare îi făceà plăcere, din ca se hrănià. Și chiar neliniștea asta nu se puteà cunoaște decât foarte rar pe fața lui. Aceasta, de obiceiu, erà nemișcată. Înfrigurarea ce-l stăpânià se putea ceti numai din ochii lui cari ardeau ne-curmat, și poate urmarea acestei stări sufletești să fi fost și vocea sa puternică, aspră, și apli-carea lui spre mânie grabnică.

N-aveà simț pentru idealele superioare ale vieții omenești, dar când cetià prin gazete vreo bat-jocorire, vreo luare în râs, sau și numai o încer-care de-a trage la îndoială, existența vreunui ast-fel de ideal, — fără să-și deie seama de ce sim-țià o adâncă satisfacție. Ii păreà, poate, că toate acestea îl întăresc pe el în felul lui de-a trăi.

Rămase însă în toată vremea om destul de cin-stit. Furtul nu-l puteà suferi nici acum, să se bucure de ceea ce-i a altuia, răpindu-l, nici nu-i treceà prin gând. Cu băieșii vorbià omenește, a-fară de clipele lui de mânie. Dar atunci nu a-legeă între oameni, vorbià brutal cu toată lumea.

Vezi bine, c-un astfel de fond sufletesc, convor-birile lui aveau un cerc forte strâmt când erà în sânul familiei și cu băieșii: aurul „Arhanglie-lii” care însemnă parcă tot aur, erà centrul tu-turor conversațiilor lui și ale băieșilor din Vă-leni.

Nevastă-sa Marina se apropià de tipul țărancii care ajunge boieroaică. Începù cu sfială căsnicia, c-un fel de rușinare, nenorocită chiar, vremea, cât se mai gândi la iubitul ei din fetie după care pușcase notarul. Apoi, în vremea de muncă și cheltuială zădarnică, se simți nenorocită, ca să învie cu atât mai strțălucit când roata norocului începù să-și schimbe mersul. Ea se bucurà cu toată lăcomia celui bine conservat și de belșu-gul și de domnia ce dase peste ea. Dar convingerea că-i boieroaică n-o oprià câtuș de puțin dela lucru. In privința aceasta rămase și acum țărancă de pe vremea când în Văleni femeile e-rau obișnuite încă cu economia. Se sculà cu noaptea ’n cap și țoată ziua, cu mânecile su-fulcale, alergà după irebi ca și o slujnică de-a ei. Ii rămase credința copilăriei, credința în bi-serică și visuri, și erà stăpânită mereu de teama care nu iese niciodată cu lotul din sufletul ade-văraților țărani, nici cânii sunt în situațiile cele mai bune, că într-o zi sau alta se poate întâmplà o nenorocire, după voia lui Dumnezeu. De aceea ea îndemnà des pe bărbat să facă feștanii la băi, să meargă la biserică, și nu arareori aveà să-i sufere izbucnirile lui de mânie pentru în-demnurile acestea.

Fata cea mai mare, Maria, măritată după doc-torul Vraciu, fusese abià un an la școală la oraș, ea se depărtase din casa părinților pe când bel-șugul abià începeà să se iviască. Deși căpătase o zestre așa de mare, Iosif Rodean pe vremea aceea aveà încă datorii de plată, locuià în casele socrului său, și cruțà banii cu patimă. Maria își formă caracterul abià după ce se măritase, și după ce nimeri un om foarte cumsecade ea trăià în liniște și mulțumită, bucuroasă de lumea nouă; în care intrase.

Eugenia și Octavia crescură în anii de belșug, și cum și ele n-avură o creștere prea aleasă se aleseră două svăpăiate, cari îmbrăcau pe zi cale trei toalete, Iosif Rodean nu le lăsa nici pe ele să steie multă vreme în străini. Pe-atunci obiș-nuia să-i zică Marinei:

„Muierea sță fie avută și frumoasă! Nu-i pen-tru ea cartea”.

Și felele fură foarte bucuroase să rămână a-casă, unde toate micile prostii le erau îngăduite, și de unde puteau în fiecare zi să meargă la oraș. Purtarea lor n-aveà cine să o supravegheze. Notarul aveà un singur gând: să le adune zestre cât mai mare, iar mania lor nu prea îndrăznià să facă observări „domnișoarelor” cum sunt de obiceiu toate mamele țărance cari au copii domni, și cari nu-s înzestrate c-o inteligență deosebită. Apoi mai credeà că poate pentru niște domnișoare așa se cuvine: să aibă și cal de călărit și costum de vârtătoare și toalete peste toalete.

Eugenia și Octavia erau adevărate surori, cu aceleași gânduri, cu aceleași dorințe. Ele simpa-tizau mai ales cu tatăl lor, față de Marina se purtau cu o abia întrezărită disconsiderare. Peste tot se simțiau independente, și în aceasta își a-flau cea mai mare fericire. Roiuri de tineri le curteniau pe la petreceri.

Când ajunse Elenuța iată de școală, notarul Iosif Rodean se hotărî deodată s-o poarte prin toate școlile. Ca orice om ce nu are o credință hotărîtă, convingerile lui se schimbau necontenit, ș-acum zise Marinei:

„Partii strălucile fac felele cu o culiură com-pletă, dacă mai au și o zestre frumoasă”.

Cetise undeva părerea asta, se născu în capul lui, ori avea gânduri mari cu Elenuța, destul erà dela vârsta de șapte ani până la șasprezece fata cea mai mică crescuse mai mult între străini decât acasă. In Văleni se simțià și ea străină, și Surorile se simțiau străine față de ea. Marina se purta, însă cu un deosebit respect față de Elenuța, fie că crescuse domișoară mare nu sub ochii ei, fie că purtarea fetei celei midi nu sămănà de fel cu a celor două mari. Elenuța erà tăcută, blândă, nu-și cerea niciodată toalete noi, vorbià prietinește cu slujnicile, cu toată lu-mea, mergeà bucuros la biserică, îi plăceà să cetiască cu ziua de cap, ceeace pentru țăranca Marina, care abià își iscălii numele, însemnà foarte mult și o umpleà de uimire și de-un fel de venerație.

Petrecerea aceasta îndelungată între streini, ex-periența destul de bogată prin multe orașe, la vârsta ei, observările continue de oameni și împ-rejurări noui, o făcură să se gândiască de ti-nără. Vieața, pentru ea, erà cu mult mai largă decât pentru surorile sale.

Ceeace-i spusese clericului Murășanu, c-a cetit puțin, fusese numai o apucătură nevinovată ca să-i facă tânărului o plăcere și ca, trimițându-i și alte cărți, să continue a țineà o legătură cu clericul acesta, care-i erà tot măi simpatic. Ea cetise prea mult poate, și o mare parte din po-somorîrea ce simțià în fața vieții, și care la vâr-sta ei nu prea erà firească, îi venià poate, chiar, din cetilul prea mult. E adevărat că cetilul înde-lungat, mai ales fără control cuvenit, are ele multeori urmări dezastroase, dar iarăș e foarte adevărat că, fără îndeletnicirea asta, oricât ar umblà cineva prin școli, rămâne cu un cerc de vedere foarte strâmt.

Cercul acesta de vedere la Elenuța erà larg, dar erà încă tulbure. De multeori, din bagajul de cunoștințe și simțăminte ce se grămădește în noi în anii tinereții, numai m-ai târziu se des-prinde câte-o stea luminoasă.

Așà confuz cum îi erà sufletul, totuș simți în-dată că vieața asta curat materială, ce curgeà în casa lor, nu-i erà simpatică, și astfel nu se doria acasă.

Ghiță erà Elenuța mai bătrână cu unspre-zece ani. Astfel obișnuià să se caracterizeze în-suș universitarul Gheorghe Rodean. Din „bătrâ-neța” aceasta izvorà faptul că, în toată familia, singur Ghiță aveà o idee mai completă despre starea financiară a lui Iosif Rodean. In vacanțe el observà totul, se informà de aproape despre plățile ce se fac, despre aurul câștigat; avuse chiar cutezanța să se informeze despre polițele ce le mai aveà notarul Iosif Rodean. La univer-sitate cerea, din lună în lună, deslușiri dela tatăl său despre „Arhanghelii”. Aveà un caiet întreg preserat cu notițe. Tatăl său s-ar fi îngrozit, dacă, privind în caietul acela, ar fi văzut însem-nate și cheltuelile lui din anii cei dintâi, cari spese el le uitase de mult. Aproximativ erau in-duse aici plățile săptămânale ale băieșilor, ale slrăjilor, ale hoemanilor, cheltuielile „mânatului”, până și reparaturile cc se făceau destul de des și cari puteau să-i ajungă la, cunoștință.

Și, tot ce priviau „Arhanghelii”, puteà să afle ușor dela tatăl său, căci notarul se simțià foarte măgulit că feciorul se interesează așà de mult de baia asta. Il avizà de câteori aflau aur slo-bod, îi făceà cunoscut numărul kilogramelor, al funților și chiar al gramelor. Când erà acasă, tânărul supraveghià de aproape măsurarea, și se convinse repede că tatăl său nu-i ascundeà nimic.

Dar Ghiță, îndată ce începù să se ridice stu-dent mare, băgă de scamă că tatăl său nu ține nici o socoteală de „intrate și eșite”. Tânărul a-veà mare aplicare spre miatematici, dar totuș notițele nu și le făceà din pasiunea asta. El băgă de seamă, încă de prin clasa a opta de gimnaziu, că tatăl său ar puteà foarte ușor să se prăbu-șiască într-o prăpastie, fără ca să știe.

Și, după socotelile lui, pe cari și le încheiase mai pe urină în vacanța Paștilor din anul acesta averea directorului dela „Arhanghelii” nu erà chiar așa de considerabilă, după cum o credeau cu toții, şi chiar insuș notarul. Galeria cea nouă mai ales înghițià o groază de bani. Adevărat că despre asta se plângeà uneori și notarul, dar el o făceà mai mult cu scopul să taie gustul prie-tinilor de-a se dori societari la „Arhanghelii”. Apoi, oricât ș-ar fi cunoscut cheltuelile enorme, el nu le luà în scamă, fiindcă vedeà viitorul tot mai strălucit, îndată ce vor nimeri vâna de aur și în gangul acesta. Și aceasta nu o credeà, o știà.

In vacanța asia Ghiță se gândi la măritatul ce-lor două surori, își făcù o mică socoală cu zestre, cu mobilă, cu trusou, și ce mai rămâneà nu erà o avere de invidiat. El căzù chiar pe gânduri, dupăce vorbi cu Pruncul, care se arătà și el foarte neîncrezător față de gangul cel nou. Erà adevărat însă că vâna de aur din galeria cea veche se îmbunătățise ca niciodată și se puteà cu ușurință să fie tot mai bogată. Astfel gândurile lui se împrăștiară.

Iosif Rodeau țineà mult la feciorul său, chiar pentru faptul că se interesà mereu de rezultate. Dar nu-și puteà explicà nicidecum purtarea lui Ghiță: nu se însuflețià pentru nouile îmbună-tățiri, nu-i scrisese o singură dală o scrisoare triumfătoare privitor la „Arhanghelii”. Chiar a-casă numai rezultatele îl interesau. Îndată ce în-cepea tatăl său să vorbiască despre noui lucrări, despre mijloace mai potrivite pentru alesul aurului, ori pentru spargerea stâncii, îndată ce se lăsà răpit de nădejdile viitorului, Ghiță se stre-cura încet pe ușe. In clipe de acelea totdeauna își aflà ceva de lucru.

Directorul dela „Arhanghelii” erà mândru de Ghiță, dar totuș bucuria vieții lui o făceau cele două fete, logodite acum, Eugenia și Octavin. Cu ele puteà vorbi în tihnă despre viitor îl ascul-tau cu privirile înflăcărate și nu se grăbiau nici-odată să-l părăsiască.

In familia asta ciudată, ei trei se înțelegeau mai bine și ei purtau aproape toate discuțiile. Marina erà veșnic cuprinsă prin curte, prin bucă-tărie, Elenuța, când erà acasă, rămâneà singura-tică în vreun colț de divan și cetià; Ghiță făceà excursii, măsurà, ziceà că „face practică pentru cariera lui de inginerˮ. Adeseori o luà și pe E-lenuța la hoinărit cu el, și atunci aveà fata cli-pele cele mai bune din vacanțe.

De familia lor, de tatăl mai ales vorbiau ara-reori fratele și sora. Prin viua intuiție comună la amândoi, ei băgară de seamă că în toată des-fășurarea vieții acesteia de belșug în casa lor, erau multe laturi de ridicol, pe care ei în locul părinților, în locul lui Rodean mai ales, le-ar fi încunjurat. Simțiau și pentru ce nu-i stà în pu-tință lui Rodean să le înconjure. Cu inima strânsă de-un fel de umilire și de regret, simțiau că dacă tatăl lor ar fi un om cu adevărat cult, ar în-cunjurà multe apucături ridicole. Într-o astfel de stare sufletească va fi fost Ghiță, când zise, du-păce notarul porunci birtașului să desfunde bu-boaiele pe socoteala lui.

„E un gest și acesta! Adevărat că cu nu l-aș fi făcut”.

XV

Abià trecù o săptămână dela depărtarea celor trei universitari din Văleni, când într-o seară sosi un cursor cu două telegrame, una pentru Ionuț Ungurean, alta pentru Gheorghe Pruncul, socie-tarii dela „Arhanghelii”. Telegrama ce o desfăcù Ungurean erà: „Patru sute telegrafic, dacă nu mă împușc!ˮ Bădicul lonuț, îndă înainte de-a desface telegrama zise cursorului:

„Mă prind pe orice că iar e dela feciorul meu!”

Cursorul ridică din umeri, privind obosit. Ve-nise într-un răsuflet din oraș. Bădicul nu fù sur-prins, căci de vreo opt ani șe obișnuise cu te-legramele. Dar când ceti „patru sute” uu se putù stăpâni să nu zică:

„O, de le-ar mai luà și draculˮ

Chemă numai decât pe femeie și-i arată hârtia de pe masă. Nevasta lui nu știà ceti, dai cunoșteà pecelta roșie, și se făcù deodată palidă.

Dar e numai o săptămâna de când s-a dus, şi i-ai dat două sute bune”, zise ea cu uimire.

— I-am dat trei, nu două, zise cu durere Ionuț plecându-și capul în piept.

— Parcă ne-a fost înțelesul să-i dai numai două?

— Ințelesul! făcù mânios bădicul. Parcă am putut scăpà de el! Parcă te poți apărà de-un tâlhar ca el.

— Rău ai făcut, bărbate, tare rău ai făcut. Și două îi erau prea multe, începù femeia apro-piindu-se mai tare și privind hârtia de pe masă. „Eu zic să nu-i trimiți nici un ban. Cu ce-a avut puteà trăi două luni de zile. Acum rabde.

— Dar cum să trăiască fără bani în vavilonul acela, femeie? Cine-l cunoaște, cine-l ajută? Crezi că poate luà un împrumut de undeva? Rămâne ’n uliță peritor de foame. Acolo nu-i ca într-un sal, să mergi la un prietin să te împrumute!”

Bădicul Ionuț spuse cuvintele acestea c-un fel de satisfacție, simțindu-și superiori la tea față de femeie. Deși îi vorbise așa aproape în fiecare lună, mai ales în anii din urmă, lui i se păreà că-i spune un lucru nou și o privià c-un fel batjocură.

„Nu se prăpădește, nu-ți fie frică! Trebuie să învețe odată a cruțà”, zise femeia, părând că nu-i ia în seamă privirile. „Tu-l înveți rău și să te căești odată.

— Dar să se puște?” o întrebă cu mânie bădicul

— Nu se puşcă, n-ai teamă! A mai ameninţat el cu astaˮ răspunse femeia. Apoi întorcându-se repede aspre cursor, îi strecură un ban alb în mână şi-i zise:

— Dumneata poți merge, bade Andreiu, te-a-pucă noaptea”......

Societarul cel păntecos dela „Arhangheliiˮ se albi ca părelele și abia putù zice:

— Nu, rămâi Andrei. Nu te duce!” și el ieși nu-mai decât în curte și cobori în pivniță. Femeia înțelese c-a vorbit înzădar.

„Copilul ăsta ne sărăcește zise ca cu durere. A mâncat pân’ acum o avere întreagă.

— Și mai rămâne de-o sută de ori pe-atâtà, răspunse Andreiu zâmbind. Lasă, năcazul ăsta al dumniavoastră să mi-l tot dea Dumnezeu mie!”

Cursorul erà vesel: știà că dacă se coboară bă-dicul Ionuț în pivniță, înseamnă că-l cinstește c-un pahar de vin vechiu, iar cinstea asia i-o dă fiind-că totdeauna lui îi încredințà bădicul banii cari trebuiau trimiși telegrafic. Pentru acest mic ser-viciu Andreiu căpăta dela bădicul dela cinci până la zece zloți. Erà om încrezut, căci de multeori îl scăpase „de glonț” în chipul acesta pe univer-sitarul Ungurean.

Ionuț Ungurean intră aducând o cană cu vin și două pahare.

„Să-ți mai prinzi o leacă sufletul, Andrei, zise el punând beutura pe masă și umplând, din pi-cioare, paharele.

— Mulțămim dumnitale, domnule Ungurene, răspunse zâmbind cursorul, apoi, luând paharul în mână: Și Dumnezeu să dec noroc la "Arhan-ghelii".

Apoi, șezură amândoi și cursorul beù în tihnă: știà că până nu se gatà vinul de pe masă, nu poate plecà.

Când svântară și cel din urmă pahar, bădicul Ionuț se ridică aprins la față, trecu într-o cameră vecină, zurul din chei, și deschise ușa dela o cassă de fier. Veni apoi și-i numără patru bi-lele de câteo sută, iar unul de zece i-l puse de-oparte.

„Dar ăștia vor fi cei din urmă ce-i mai tri-mit”, zise bădicul, ca și când ș-ar continuà tare gândurile ce-i umblau prin cap.

Cursorul zâmbi, le dori noapte bună și ieși. Fe-meia tăceà într-un colț aplecată pe-o cusătură, Ionuț se plimbă de câtevaori prin casă, iritat că nevasta nu-i mai zice nimic, apoi deodată izbucni cu mânie:

„Să nu-l fi făcut, dacă-ți pare rău să-i dai bani!”

Dar femeia se parù că nici nu-l aude. Coseà mai departe. Un restimp bădicul se plimbă iar, în vreme ce fața i se umfla parcă tot mai tare.

„Cum să-l las pe drumuri! îi strigă apoi oprin-du-se iar. Și dup’ un lung interval de plimbare:

— Ala se pușcă! Las’ că-l cunosc eu! îi sbieră din nou, acum aproape de ureche.

Femeia ţipă, sări de pe scaun și eșind pe ușe zise:

— Uf! Cum m-am săturat de voi! De m-ar trăzni Dumnezeu!

— De te-ar trăzni, n-ar fi mare pagubă”, răgni bădicul cât putù de tare în urma ei. Apoi își luă pălăria și eși la un vecin, să bea un pahar de vin. Scena aceasta, aproape neschimbată, erà obișnuită între ei de câteori universitarul cereà bani telegrafic. Când avizul nu venià prin sârmă, ci în epistolă, se mai întâmplă uneori să nu-i trimită, ori nu atâția câți cereà. Dar față de te-legrama obișnuită, societarul dela „Arhanghelii” n-aveà nici o putere de opunere. Depărtarea, hao-sul ce-i lăsà în cap capitala, îi înfricà și cea mai mică întârziere erà convins că poate să descarce gloatele în inima fiului său. Dar s-ar înșelà cine-ar crede că scenele acestea făceau traiu rău între, cei doi soți. Le uitau repede, și pe când se în-torceà Ionuț „dela un pahar de vin” păreà că nu se întâmplase nimic între soț și soție.

Mânia ține mult numai în lipsă, în sărăcie, când e omul hodinit și cu traiul asigurat mânia se risipește grabnic în vânt.

Cursorul Andreiu se duse eu telegramă și la Pruncul, dar aici nu fusese omenit cu vin și de data asta, nu fù încredințat să ducă nici un ban, la poștă. Luă un zlot pentru osteneală și-și făcù ca-lea întoarsă. Feciorul îi trimisese o telegramă cu mult mai lungă decât Ungurean, el își motivà cererea prin faptul că, dimpreună cu paltonul de primăvară, îi pieriseră, afară de zece zloți. toți banii într-o sală de cursuri.

Când ceti vestea asta tatăl său zâmbi cu rău-tate. Se păreà că într-adevăr tânărul a trebuit să fie beat când alesese motivul acesta, căci Prun-cul știà că feciorul său se nimerià foarte arare-ori în săli de cursuri. El înțelese numai decât că minte, și că banii i-a tocat în vreun birt.

„Mai puțini lot i-ai fi putut trimite, zise femeia într-un târziu.

— Nu-i de lipsă. Cu zece zloți poale încă trăi pân’ la sfârșitul lunii, răspunse cu aceeaș răutate Pruncul. Apoi dup’ un restimp de tăcere adaugă: Mi se pare că va ajunge în loc de advocat straje la vreo baie. Atâta e sfânt că eu, dup’ un an, n-am să-l mai cinstesc c-un singur ban. E mare de-acum, vadă și hrăniască-se!”

Femieii i se strânse inima. De mulreori se mai arătase nemulțumit bărbatul său, dar niciodată înfățișarea lui nu fusese atât de răutăcioasă ca acum. Și nevasta știà că, dacă pe obrajii lui Pruncul se sapă părăuțe adânci, cari rămân ne-mișcate și peste cari trece mereu un zâmbet pa-lid, — bărbatul său ș-a luat o hotărîre. Ea se simțià rănită adânc la gândul că feciorul său, crescut domnișor, va ajunge să trăiască în rând cu baieșii.

De altfel simțământul acesta nu erà strein nici de societarul Pruncul. El băgase de mult de seamă că feciorul lui e un om de nimic, care nu va face nici o ispravă la școală, dar se rușinà să-l aducă acasă. Apoi feciorul lui nici nu chel-tuia atâta cât Ungurean: de cele mai multeori își petreceà pe banii acestuia. Pruncul nu chel-tuià prea mult, fiindcă nu aveà de unde. El erà mai setos de beutură decât Ungurean: acestuia îi plăceà mai mult larma, cântecul și uimirea ce o stăruiau în jurul lui petrecaniile pe cari le plălià.

Așà și în anul acesta. Încă dela gară Ungurean trimise o telegramă la un prietin în capitală: „Dragă Vasilache! Comandă, în numele meu, o cină cu șampanie pentru patruzeci de persoane. Vezi ș-adună băieții. Să nu lipsiască Pârvu”. Iscălitura „Arhanghelul Gavril”.

Ghiță cercà să-l opriască dela o prostie ca asta. Dar fù înzadar.

„Las’ măi, să mai apuce o sfârmitură și șoa-recii bisericii! Or fi răbdat destul în vacanța astaˮ.

„Șoarecii bisericii” erau universitarii cărora, nu le da mâna să-și facă cheltueli cu atâtea drumuri pân' acasă, și cari, astfel, își petreceau sărbă-torile în capitală. Pruncul erà hun bucuros, știà că are numai șaptezeci de zloți în buzunar, și n-aveà să piardă, deci, mult. El își îmbrățișă colegul și-l sărută pe obraz.

„Trăiască Arhanghelul Gavril”, strigă apoi, fă-când semn crâșmarului să Ie aducă o păreche.

Doisprezece tovarăși îi înlimpinară încă dela gară. Fură duși în triumf, în trăsuri, deadreplul la restaurantul „Splendid”, unde Vasilache aran-jase cina într-o sală închiriată anume. La in-trarea lui Ungurean zeci de voci izbucniră în strigăte:

„Trăiască Arhanghelul Gavril”. Apoi, după ce-i strânseră mâna lui și a celorlalți doi, tinerii fă-cură grabnic cerc în jurul lui Ungurean și începură să cânte pe-o melodic de marș, în patru, voci, aceste versuri datorite lui Vasilache:

Din munți coborîtor Arhanghelul Gavril — Prea minunat copil — Sosi mântuitor! Din galbni are scut Și platoșe din aur, Intreg e un tezaur Cum nu s-a mai văzut. Veniţi cu toți, copii. Genunchii să-i plecăm. „Osana!” să-i strigăm. C-aduce zece mii. In slavă să-l suim Apoi, pe brațe tari De universitari. Să simtă că-l iubim!

Ei cântau, legănându-se mereu, ținându-se pe după cap, în vreme ce Ungurean, în mijlocul lor, cu fața radioasă, da tactul, tăind mereu cu dreapta prin aer.

După strofa din urmă tinerii strângeau tot mai tare cercul în jurul lui Ungurean, cântând:

— Dați cercul tot mai strâmt... Ușor să-l apucați. In slavă-l ridicați... Ura! dela pământ!

Aici îl înălțară pe brațe. Ungurean, strălucitor de fericire, balansà din brațe să-și țină echilibrul; tinerii, neîntrerupând nici pe-o clipă cântarea, își ridicară privirile spre el, grămădindu-se în cei ce-l țineau pe brațe.

Ca soarele răsai Și ’n zări senine treci! Coboară și-ți petreci Ne du cu tine ’n rai! Arhanghele Gavril Prea minunat copil. Din zări coborîtor Ne vii mântuitor.

La versurile din urmă îl lăsară domol și sala răsunà de nesfârșite urale. El, într-un târziu, le făcù semn cu mâna să se liniștiască.

"Fraților, zise el cu fața strălucitoare, vă mul-țumesc pentru cinstea ce mi-ați arătat-o, ixmtru care vă pot încrcdințà că și potrivnicul meu din cer mă invidiază. Vă rog ocupați-vă locurile, să vedem ce bunătăți pot fi pe pământul ăsta ne-mernic!"

Alte urale noi izbucniră, și ’n mare larmă uni-versitarii șezură la masă. La dreapta lui Ungu-rean șezù Vasilache, la stânga lui Pruncul. Până ce ținù cântarea, Ghiță Rodean se strecură afară. Erà și obosit de drumul îndelungat, și, apoi, știà că petrecania asta va țineà până în zori. Dar lipsa lui nu se simți, tinerii. în mare veselie, se apucară să cineze. Sala erà înaltă, spațioasă, lu-mina electrică din candelabre o umpleà de străluciri. Râsul, veselia tinerilor o țineau într-un nesfârșit clocot. Deși erà cină cu șampanie, Va-silache comandase, pentru început, vin. Se mânca, se bău cu veselie un restimp. Apoi, Vasilache se ridică la dreapta Arhanghelului Gavril. In sală se făcù deodată liniște, se auzi de câtevaori „pssst”, și Vasilache, un tânăr mai vcchiu, trun-chios, pătrat. își începù discursul:

Doamnelor și domnilor!

Suni clipe de bucurii neînțelese, de bucurii transcendentale, când ni se pare că vieața e un vast fluviu ce ne poartă pe undele-i săltărețe. Zenitul deasupra noastră e ca un ochiu enorm de smarald ce ’nfăcărează inimile cu armonii divine. Nu mai suntem humana gens, ci angelica! Cerul și pământul parcă se topesc de vibrația efemeră a sufletelor noastre.

Doamnelor și domnilor!

Am avut fericirea de-a salutà în mijlocul nos-tru pe sfințitul Arhanghel Gavril, marele pro-tector al lumii celor mici, a celor ce oarbecă întunerecul diafan și-s seloși de-o rază violetă. A venit strălucitor de lumina nopților polare, ș-a binevoit a se umili și a rămâneà în mijlocul pi-licilor, când pe el îl chemau înălţimile Himalaii. Entuziasmul spectroscopic ce-l, simțim nu-l pu-tem descrie decât poate să-l arătăm aplicând razele Rönlgen. Dar vom povesti urmașilor din generațiile viitoare lumina minții și puterea în-chipuirii; emanații solare vor pluti peste veacu-rile viitoare și vor duce ale noastre urale de „Vivat Ungurean! Vivat Arhanghelul Gavril”.

Și Ungurean și ceilalți tineri întrerupseră des-discursul Iui Vasilache cu hohote de râs, cu strigăte de „Bravo! Trăiască'.”

Acum uralele fură nesfârșite și la adresa lui Ungurean și a lui Vasilache. După ce se mai liniștiră, Ungurean îi șopti celui dela dreapta:

Parc-ai mai slăbii. Vasilache?

— Nu. Dimpotrivă: dar s-aducem șampania.

Tot hazul acestui tânăr pătrat erà că puteà să țină vorbiri fără nici un înțeles, să împărecheze adjective cu substantive, care nici când n-au fost puse laolaltă. Ungurean, pentru calitatea asta. îl prețuià mult, și apoi îi plăceà că Vasilache nu se obosià să fi chefuit trei nopți în șir.

Dar acum abia beuse, abià începù să i se des-lege limba, și nu-i reuși să spună un toast care să-l uimiască cu totul pe Ungurean. Pentru ca să poată vorbi curat fără nici un înțeles, aveà ne-voe să înghită cel puțin două chilograme de vin vechiu. Poate din admirare, poate din prea de-sul contact, Ungurean începù să-l imiteze pe Va-silache în vorbirea fără șir. Dar și-l țineà me-reu de maestru, vedeà că la perfecția lui Vasi-lache nu va puteà ajunge niciodată, și de aceea-i plăceà dacă puteà auzi lot cap d-opere din gura prietenului său.

Vasilache erà unul dintre universitarii cari nu se prea grăbesc, cari înțeleg că vieața cea mai fericită e vieața comodă. La aranjatul chefuri-lor nime nu se pricepeà ca el și Ungurean. — Indată ce se aduse șampania, după cel dinții pahar, comandă un cântec nou, apoi altul. Se aduseseră cutii cu țigări, de-ajuns ca să aibă toți tinerii ăștia pe-o lună. Norii de fum începeau, să se înalțe prin larma tot mai mare.

Pruncul se îngrijià ca paharele să se cioc-nească tot mai des. Ungurean îl făceà pe Vasi-lachc să se ridice mereu. Hohotele de râs, u-ralele, cântecele umpleau mereu sala. In răstim-puri între tineri se încingeau discuții aprinse, pe cari la momentul suprem Vasilachc le liniștià cu un toast.

Târziu după miezul nopții Ungurean își ținù discursul obișnuit, care însemnà c-au ajuns la mijlocul petrecerii.

M-am gândit cu dragoste la voi, fraților, și mi-a fost dor să vă revăd..Acum, că v-am văzut, nu mai mă pot despărți de voi. Veste nouă v-aduc, că până dimineață la opt nime nu se mișcă de-niei. Ș-acum să-l auzim pe Pârvu!”

Pârvu erà un student dela medicină din anul al treilea; un băiat albeneț, înalt, care își vedeà binișor de carte, dar nu se ferià nici de chefuri. Erà un cântăreț cum nu mai auzise Ungurean. Și el, de șase ani de când e la universitate, a cu-noscut mulți cântăreți printre tinerii ce se pe-ndulară prin capitală.

Larma încetă acum și Pârvu își începù cântecele.

Se aduse din nou mâncare și bcutură, alte cu-tii cu țigări. Vasilache toastà în lot timpul cât nu cântà Pârvu, și dimineața sosi în grabă.

Dacă Ungurean ar fi fost în buzunar numai cu cele trei sute ce i-a dat tatăl său, n-ar fi avut cu ce plăti cheltuelile nopții acesteia. Dar. cât ținù vacanța, tatăl său îi mai dădù destui bani, de cari însă își uitase de-atunci.

Luându-se la braț, merse cu Pruncul la locu-ința acestuia.

Se întâmplà să doarmă de mullcori laolaltă cei doi tineri, fie că se reîntorceau târziu de pe la chefuri și nu se simțiau în siguranță unul fără altul, fie că, obosiți, intrau în locuința ce le eșià mai întâi în drum, dar de cele mai multe-ori din simplul fapt că nu aveau decât o singură locuință. Când Ungurean, când Pruncul rămâneau pe drum, pentru restanțele mari de chirie. La trei-patru luni se întâmplà chiar ca nici unul să nu aibă locuință, până ce nu le sosiau telegra-fie bani de-acasă. In astfel de împrejurări se a-jutau, așa că rămâneau până târziu prin calende, ori se plimbau pe străzile orașului.

Tocară mulți bani acești doi Vălenari prin locurile de petrecere ale capitalei. Dar luau carte în mână, dar și atunci o aruncau îndată, cu disgust. Erau clipe când se gândiau mai serios la poziția lor de sludenți întârziați, aveau uneori chiar mici remușcări, când totdeauna își propuneau să se pue pe ’nvățat. Dar voința lor erà slăbită, și mai ales veștile bune ce le pri-miau de-acasă despre „Arhanghelii” îi făceau să-și continue vieața de chefuri și de somn.

Ungurean ziceà de multeori cu năcaz:

„Cine dracu-l mai pune pe lata să mă avizeze de fiecare îmbunătățire dela „Arhanghelii”? Dar neplăcerea aceasta îi treceà repede, și după fiecare veste bună trăgea un nou chef.

Părinții-i avizau, fiindcă în fața aurului cade orice judecată, orice considerații pentru cei mai mulți oameni. Ii avizau fiindcă se simțiau feri-ciți, tari, neînvinși, și ca să-și măriască bucuria le împărtășiau și lor veștile bune.

Astfel cu timpul cei doi tineri ajunseră să se intereseze cu mult mai tare de „Arhanghelii” decât, de pildă, de sănătatea părinților, a fraților și surorilor. Nu erà scrisoare în care să nu ceară amănunte despre sporul societății. In ei se strecură pe ’ncetul convingerea că numai dela „Arhanghelii” atârnă fericirea ori nefericirea lor, că „Arhanghelii” li-s tată și mamă. Părinții lor, puteau să moară: dacă rămâneà baia mereu bună, cu partea ce-o au acolo vor puteà trăi mereu in belșug, și nu vor li siliți să-și schimbe vieața. „Arhanghelii” ajunseră pentru ei soarele dătător de vieață, la care își ațintiau mereu privirile. Nici nu-și mai aduceau aminte, nici nu le mai păsa de celelalte băi la cari aveau acții părinții lor. Acestea erau disconsiderate ca niște zdrențe.

Și, dacă s-ar fi interesat mai de-aproape, s-ar fi putut convinge că n-au dreptul să le dispre-țuiască. Ionuț Ungurean și Gheorghe Pruncul puneau nădejde toi mai mare și ’n „Pintenul” și ’a „Vlădeasa”. Tânărul Ungurean, dacă ar fi cercetat mai de-aproape, s-ar fi putut convinge că aurul ce-i trece prin mână nu-i numai dela „Arhanghelii”.

Familiile Ungurean și Pruncul, ca și familia Negru — socrii lui Iosif Rodeau — erau băști-nașe din Văleni. Moșii și strămoșii lor se înde-letniciră când cu băiatul, când cu economia, ori apoi cu amândouă. Un strămoș de al lui Ungu-rean fusese poate chiar mai mare proprietar de băi ca azi Iosif Rodean. Erà pe-atunci înflori-toare o baie vestită „la Husdoape”. Ei se pomeniră între fruntașii salului, și casele lor erau mai frumoase, mai largi, cu mai multe camere decât celelalte locuințe din Văleni. Din neamul lor nici într-un timp nu se pomeniră vlăstare ca să nu fie și proprietari de băi, deși aceste două fa-milii, și alte trei-patru din sat, ar fi putut trăi și fără ocupația asta, căci aveau moșii mari, fâ-națe mai ales, dar și pământ pentru semănături.

Cei doi tineri, gândindu-se la viitor, ar fi pu-tut să pună preț și pe averea asta a părinților. Dar ei nici n-o cunoșteau, nu eșiseră odată în vremea cositului, ori la strânsul fânului, pe pla-iurile luminoase unde erà moșia lor. Nu se sim-țiau legați de ea prin nici o legătură. Numai "Ar-hanghelii" le luminau mereu înainte.

Nu se gândiau de-asemenea că, din venitele ce le au, cât chelruesc și cât pun de-oparle părin-ții lor. Dacă ar fi cercetat mai de-aproape ar fi putut băga de seamă chiar și Ungurean că tătăl său nu toacă toți banii. Intr-adevăr, omul acesta nu știa să cheltuiască banii decât într ’un singur chip: pe beutură și cinste lui Lăiță. Apoi oricât puteà înghiți, oricât erà de setos, beutura singură nu-l puteà sărăci, luând în seamă venitele dela „Arhanghelii” și dela celelalte două băi. Cu Lăiță nu se înlâlnià atât de des chiar, căci om greoiu, mergeà mai rar la oraș. Astfel el pusese și de-oparte „părăluțe albe pentru zile negreˮ pusese mai ales nevastă-sa. Gheorghe Pruncul nu știa, nime ce are, dar șlià tot satul că leagă paraua cu zece noduri. Amândoi societarii aceștia dela "Ar-hanghelii", fiindcă n-au fost săraci niciodată, nu căzuseră nici acum în extreme, în lux mare, pentrucă erà vreme de belșug. Ungurean erà fericit să se hrăniască bine. Pruncul să strângă tot mai mulți bani. Datele cele mari, la amândoi, erau lot pentru creșterea celor doi tineri.

Aceștia însă nu puneau, ca și pe moșie, nici un preț pe ceeace părinții lor ar fi putut pune deoparte. Ei se simțiau strânși legați de „Arhan-ghelii”. și în clipele când se gândiau că baia asta ar puteà încetă odată să fie bună, se îngroziau, ca și când o prăpastie fără fund ar sta să-i în-ghită. Nu se poate ști pentru ce disconsiderau ei tot ce-ar fi putut aveà părinții și i-ar fi putut ajutà în caz de primejdie, afară de „Arhanghelii”. Poate că simțiau din instinct, că tot ce-i pus deo-parte, tot ce nu izvorește mereu avuție, pentru ei înseamnă foarte puțin, aproape nimica. Poate presimțiau că astfel de averi se pot tocă într-o lună, că lor, cu vieața cu care s-au obișnuit, nu le-ar ajunge nici pe-o măsea.

Dar clipele în cari se gândiau că la „Arhan-ghelii” ar puteà să se gate aurul erau foarte rari. Toate semnele, din an în an, arătau că baia asta abià de aici încolo va ajunge renumită. Ei își petreceau mai departe, și din lună în lună Un-gurean zicea tovarășilor:

„De-acum mă ’mpușc!”

Aceștia știau ce ’nsemnează cuvintele aceste, știau că, cel mult peste trei zile iar vor tace un chef în proporții mari, și strigau cu bucurie:

Ura! Trăiască Arhanghelul Gavril”.

XVI

Cu câteva zile înainte de Ispas, directorul dela „Arhanghelii” primi următoarea scrisoare dela doctorul Vraciu, ginerele său:

Iubite socrule!

„Mi-am scuzat odată absența mea și a Măriei dela sărbătorile Paștilor. Țin să repet și acum că-mi pare nespus de rău, că n-am putut veni: petrecere de Paști ca ’n Văleni nu sa mai po-menit. Acum, de Ispas, vreau să dreg ce-am stri-cat atunci: voiu veni dimpreună cu soția și — cu ăncă cineva! Te avizez dela început că nu-i vr-un pețitor la „Arhanghelii”, nu-i dintre oamenii cari îți dau mereu roată, doar de-or putea a-junge părtași la societatea ta. Iți spun numia i că e un om de viitor, un tânăr foarte cumsecade, care, din vedere, o cunoaște pe domnișoara Ele-nuța. E numai de un an în orașul nostru și azi e advocatul celei mai puternice bănci dela noi. Pot să-ți mai spun, că e simpatic și foarte corect. Mi-am luat îndrăznealà să-l învit la Văleni, fără ca să-ți fi cerut învoireà. Acum, n-am ce-ți face, îl voiu aduce chiar dacă nu-ți va plăceà. Până la revedere, vă îmbrățișem' pe toți.

P. S. Nu uità să ne trimiți trăsura Miercuri, sosim cu trenul de amiazi”.

Iosif Rodean ceti scrisoarea asta cu plăcere. Se bucurà, că poate s-o revadă pe Maria, pe doctorul, dar mai ales erà vesel, că-i va intrà în casă un om așa de lăudat de ginere-său. Iosif Rodean prețuià mult pe doctorul Vraciu și pă-rerile ce le aveà despre cineva. Apoi, omul acesta, desigur tânăr, venià pentru Elenuța. Dela Paști, el își luă cu totul gândul dela candidatul Voicu; pe acesta nu-l mai puteà suferi, nu-l mai invitase o singură dată în Văleni, și în oraș, din cât puteà îl încunjurà. Pe Voicu nu i-l recomandase nime: el îl alesese. Auzise numai că se trage din familie fruntașe. Tânărul acesta îl prinsese în cursă prin zâmbetul, prin aprobările lui nesfâr-șite. Apoi îi părù că-i frumos, elegant, cum cre-deà el că trebuie să fie un tânăr de care să-i placă Elenuței. Acum se simțià ușurat, că s-a scăpat de el, și bucuria că va vedeà îndată un nou candidat la mâna Elenuței, îi erà cu atât mai mare cu cât pe tânărul de-acum îl credeà cu lotul altfel decum erà Voicu.

Elenuța intrase în anul al șaptesprezecelea, mai puteà să aștepte până cel puțin la anul al opt-sprezecelea, vârsta peste care cele două logod-nice trecură una cu doi și alta cu trei ani. Dar directorul dela „Arhanghelii” aveà o grabă deo-sebită să o mărite pe fata asta. Poate unde-o vedeà mereu indispusă, poate un simț tainic al iu-birii părintești îl îndemnà să-i asigure viitorul, poate chiar unde nu se simțià destul de slobod întâlnind-o prin casa lui pe fata asta tăcută, care zâmbià așa de rar. Dar se poate iarăș să fi băgat de seamă, că Elenuța începe să se uite după clericul Vasile Murășanu. El n-ar fi dorit de-loc ca fetei lui să-i cauzeze odată dureri prea mari, silind-o să rupă legăturile ce s-ar fi putut, naște cu ușurință între cei doi tineri, ținând seamă de firea Elenuței. Și el erà hotărît să le rupă, căci la o încuscrire cu popa Murășanu nu s-ar fi învoit niciodată, și ginere popă nu-i trebuià în casă.

Dupăce ceti scrisoarea gincrului său chemă p Marina și-i spuse vestea cea nouă, şi-i dădù să înțeleagă, că va trebui să se poarte cu multă prietenie față de domnul cel străin.

Marinei nu-i trebuià nici un îndemn penii asta, ci îi erà deajuns să-și vadă fata cea mare, ca să fie prietinoasă cu toată lumea.

Elenuței îi comunicară că de Ispas vine Ma-ria cu bărbatul său, dar despre persoana a treia nu-i pomeniră nimic. Notărășița însă începù să facă pregătiri deosebite, comandă dela oraș pră-jituri, suci grumazii unei curci, a unei gâște în-dopate. Elenuța băgă de scamă că slujnicile, sub supravegherea notărășiței, pun în ordine două odăi, și înțelese numai decât că părinții nu-i spuseră întreg adevărul: mai venià și a treia, ori poate mai multe persoane. Din unele zâm-bete ale Marinei, din unele priviri ale notarului, se convinse curând că nu-i vorbă de mai multe persoane străine, ci numai de una.

Simți cum i se strânge inima, și cum începe să se răciască. Dela Paști Elenuța gândise mult, visase și mai mult, și simțià că străinul acesta va veni numai să-i tulbure visurile. Peste vieața Elenuței se lăsase un farmec nou, necunoscut, dela Paști încoace. Ii păreà că plutește mereu pe unde foarte line, cari o leagănă dulce. Undele acestea curgeau în lumina primăverii, soarele le umpleà de străluciri: dacă închideà ochii păreà că și vede strălucirile acelea.

Fiebare volum nou ce-i trimeteà clericul îi mă-ria acest farmec, și Vasile Murășanu își țineà c-o regularitate uimitoare promisiunea: în fiecare săptămână îi trimeteà un nou volum. Ciudat, dar fetei îi păreà, că farmecul ce-o copleșià se des-prindea din volumele cari îi sosiau în fiecare Sămbătă seara. Adevărul erà că fiecare carte nouă i-l apropià tot mai tare pe cleric. Începând dela volumul cel dintâi, ce-i trimisese din oraș, Elenuța căutà cu înfiorare toate fețele, să vadă dacă nu mai este vr-o însemnare, vr-un șir mă-runt rătăcit pe undeva. Ea ar fi dorit să afle, să găsiască în fiecare volum scris câte ceva de mâna lui, păreà că pentru însemnările acestea așteptà cu atâta înfrigurare Sâmbătă seara.

Dar clericul nu mai însemnă nimic în cărțile ce-i trimetea. Totuș scrisoarea lui erà acolo pe adresă! Cât erà de cu îngrijire scris pe banda albă ce strângeà volumul: "Stimatei domnișoare Elenuța Rodean". Când ceti mai întâi adresa asta. Elenuța îl află pe cleric foarte prozaic, dupăce chiar fetele, prietinele ei. când îi scriau îi ziceau cel puțin drăgălașei domnișoare’ ele. Și el, tânăr, tânăr frumos, să-i spună simplu „Stimatei”. Dar dupăce frunzări în zadar volumul să afle vr-o însemnare de-a clericului, dupăce în sfâr-șit, îl ceti năcăjită, se convinse deodată că „Sti-matei domnișoare” e adresa ce i se potrivește mai bine. „Pentru ce?” își zise însă repede.

Și, în loc de răspuns, văzu de-odată foarte a-proape chipul surprins, uimit, al clericului, când în noaptea din Sâmbăta Paștilor, îi aprinse lu-minița stânsă. „Da, cu adevărat, Vasile nu-mi poate zice altfel decât.„stimatei domnișoare” își zise Elenuța. „Lui i se șade mai bine dacă îmi zice așa”.

Simțià că alții ar trebui să-i scrie nu știu ce titlu de politețe, că, dacă-i scriu, fără ca să le ceară ea, ei folosesc aceste titluri, uneori destul de umflate și fără nici un sens, dar cu el nu pu-teà să-i zică decât așa.

Dar când își da silința să pătrundă mai adânc în deosebirea aceasta, de care nu se mai puteà îndoi că există între cleric și toți ceialalți tineri, simțià că nu poate înaintà c-un singur pas. ci farmecul care-i învăluià sufletul, luă atunci pro-porții deosebit de mari: își simțià sufletul mai mângâiat ca ori și când.

Visarea în care se cufundase Elenuța în zilele acestea senine de primăvară începù să se arete și în fața, și în privirile ei. Surorile o priviau de multeori cu invidie: Elenuța se făcuse cu mult mai frumoasă. O blândețe, o seninătate și o du-ioșie nesfârșită se desprindeà din obrajii ei albi și deticați. din privirile ochilor negri, umezi. Um-bletul ei căpătà mlădieri noui. păreà că mai mult plutește decât umblă. Și, din mișcareà bra-țelor, din legănatul capului se desprindeà o mo-leșire dulce. Erà mai tăcută, dar totuș cu mult mai veselă decât înainte. Nu se mânià, nu se irità de larma continuă din casa lor, care altădată i-erà nesuferită. Iosif Rodcan îi privià cu bucurie zâm-betele senine, și își zicea: „îi place acasă’’.

Singură, în vreun colț de divan, ori în gră-dină sub cireșii în floare, o împresurau mereu cântece abia auzite, ca niște acorduri largi, vaste, ce se sting în depărtare. Începù să iubiască cu patimă florile și în fiecare zi plivià, răsădià în straturile din grădină. Uneori se aplecà, frângân-du-și cu gingășie trupul svelt sărutà repede o floare și, când se ridicà în obrajii ei albi înflo-riau trandafiri. Inflorià astfel în urma aplecării repezi, ori taine dulci, neînțelese încă, i se ridi-cau din adâncimile sufletului?

Din vieața aceasta de vis și de plutire în ne-mărginit, veni s-o trezească vestea că de Ispas un om străin va veni la ei. Eugenia și Octavia văzură că Elenuța e mai posomorită ca înainte, și se bucurau pentrucă nu mai erà așa frumoasă. Ea se gândi dela început cu dușmănie la străinul care venin să-i tulbure vieața și nu puteà pri-cepe cu ce drept pot să se apropie de ea ne-chemați fiind și nedoriți, unii tineri. I se păreà că se îmbulzesc și-i păreau disguslălori. Fără ca să-și dee seama. Elenuța începù să judece pe toți tinerii după un singur tip, după clericul Va-sile Murășanu.

Ce simțià față de cleric nu erà iubire, erà un fel de recunoștință care izvorià din faptul că Va-sile Murășanu nu erà ca al ți tineri. El niciodată nu s-a apropiat de ea nechemat. Ii părù că e un om care poate să trăiască în el însuși, care nu se urește în singurătate și care se pierde a-deseori în contemplarea vieții. Elenuța îi atribuià poate chiar prea multe calități, își ziceà că e un om care plutește departe de pământ, care și când tace, și când surâde, și când vorbește se deo-sebià atât de mult de alți tineri. Uneori îi păreà că-l cunoaște de mult, se gândià pe-o clipă că e un frate de-al său, alte dăți iarăș, se uità în urma lui, ca după un străin pe care nu l-a mai văzut.

Când Eugenia și Octavia nu se mai putură re-țineà să-i spună vestea cea nouă, Elenuța le răs-punse liniștită:

„Am știut.

— N-ai putut să știi, zise Octavia neplăcut a-tinsă de liniștea Elenuței. Noi ți-am spus mai întâi. Vezi și te silește să fii veselă. Poale îți vine norocul.

Elenuța zâmbi cu tristeță.

— Norocul unei fete nu poale veni dela un tânăr care vânează zestre, zise ea.

— Dar de unde știi că vânează numai decât zestre? o întrebă Eugenia subțiindu-și buzele.

— Nu poți presupune altceva despre un om care nu le cunoaște.

— Dar te cunoaște, dragoste, zise repede Oc-tavia. Vezi că nu știi nimic? Te cunoaște din ve-dere.

Elenuța ridică ochii spre cele două surori, și le privi cu stăruință.

— Nu, noi nu-l cunoaștem, nu știm cine-i, dar cumnatul a scris tatii, că domnul acela străin te cunoaște”, zise Octavia.

Elenuța își simți sufletul mai ușurat. Crezù întâi, că e vr-un tânăr dintre ceice s-au obișnuit să facă vizite familiei Rodean și că surorile îl cunosc, numai nu vreau să-i spună numele. S-ar fi simțit și mai nenorocită dacă ar fi fost ast-fel. Acum ca se gândi în zadar să-și aducă a-minte de vr-un anume tânăr, care o cunoșteà pe ea din văzute. Până acum nime nu i-a atras a-tenția într-o măsură mai mare afară de clericul Vasile Murășanu. Dar el nu puteà să fie! Ea-și spuse cu hotărîre, că Vasile nu puteà să fie, dar hotărîrea aceasta îi coborî o neînțeleasă tris-teții în suflet. Nu l-ar fi dorit să vină, să fie și el printre cei atrași de "Arhanghelii", și totuș îi părù rău pentru imposibilitatea asta.

Miercuri seara ea voi să se retragă de cu vreme în camera fetelor. Spuneà că o doare cum-plit capul. Erà într-adevăr, foarte palidă și păreà că în fiecare clipă poale să i se facă rău. Dar tatăl său nu se învoi odată cu capul.

„Trebuie să aștepți și tu, Cel mult într-o ju-mătate de ceas sosesc. Trebuie să îmbrățișezi pe soru-ta. pe doctorulˮ.

Elenuța rămase într-o mare neliniște până ce trăsura durăi în curte. Eugenia și Octavia fu-giră la fereastră, părinții erau în curte. Abià pri-viră prin geam cele două surori și se întoarseră repede, cu ochii plini de pismă, și cu buzele strânse, albe ca părelele. Ele văzură coborând din trăsurii un tânăr înalt, brunet, cu mult mai frumos și mai elegant decât logodnicii lor. Înțe-leseră într-o clipă, că partea Elenuței va fi cea mai bună, fiindcă ele credeau cu siguranță că Elenuța se va îndrăgosti nebună de tânărul a-cela, înaintea căruia chiar tatăl lor se plceà atât de adânc.

Din solemnitatea cu care intrară oaspeții în casă, din mișcările mai clastice decât de obi-ceiu ale notarului, din mulțumirea ce erà înti-părită pe fața notărășiței, se puteà vedeà, că pă-rinților le-a plăcut dela întâia privire străinul, și că are să urmeze ceva foarte serios.

„Domnul Dr. Pavel Crăciunˮ zise doctorul Vraciu, zâmbind spre fete.

Străinul se înclină ușor înaintea celor două domnișoare apoi întorcându-se spre Elenuța o întrebă zâmbind:

"Nu cumva îți aduci aminte de mine, domni-șoară"?

— Regret dar nu-mi aduc aminte, zise aproape cu indiferență Elenuța.

— La o convenire a Românilor în Viena — într-o seară dansai cu prietenul meu Perian. V-am oprit în cursul dansului, fiindcă aveam să-i spun ceva foarte urgent și eram grăbit, zise ad-vocatul privind mereu la fată, cu multă simpatie.

— Nu-mi aduc aminte”, zise din nou Elenuța, apoi trecù repede lângă soru-sa Maria, și înce-pură să-și spună o mulțime de nimicuri.

Vremea trecù repede până la cină, deși se puteà simți mereu aerul de solemnitate, în toate convorbirile, în toate mișcările celor din casă. Cele două logodnice mai ales se simțiau foarte stânjenite. Le izbià mereu superioritatea advo-catului Crăciun, de care logodnicii lor erau de-parte.

Advocatul Dr. Pavel Crăciun erà dintre oa-menii corecți și ’n vorbe și ’n purtări, cari nu se silesc să fie astfel ci se poartă așa în chip firesc, erà dintre oamenii conștii de puterea lor, cari nu caută să placă nimănui cu sila, și rămân totdeauna mulțumiți orice primire le-ai face. Ră-mân mereu corecți, poate chiar pentru faptul că-și cunosc superioritatea și puțin le pasă de părerile altora despre ei. Crăciun băgă de seamă îndată ca Elenuța nu l-a primit cu zâmbetul acela fugar, dar care spune așa de mult, cu care îl întâmpi-nară pân’ acum alte fete. In locul lui altul poate s-ar fi simțit chiar ofensat de răceala cu către-i spuse Elenuța câteva cuvinte.... Dar el după ce o cercetă din câteva priviri repezi, cum fac oamenii care se știu orienta cu ușurință și își fac o părere destul de adâncă din câteva pri-viri sau vorbe, se convinse că fata asta ar fi foarte potrivită ca să-i fie soție, și se mulțumi cu atât. Nici nu se gândi dacă ar puteà să se îndrăgiască de ea sau nu: îi erà de-ajuns con-vingerea că, pentru a-i fi soție, pentru a-l în-soți în cercurile în cari se învârtià el. Elenuța ar fi potrivită. Chiar în drumul spre căsătorie el nu-și pierdù nici pe-o clipă simțul realității, orice pas în drumul acesta știà că trebuie să-l facă având ochii ațintiți mereu asupra vieții, ce i se deschideà lui cu atâta noroc, și nici prin gând nu-i trecù să cadă în visări, ori să înceapă a face curte Elenuței. Oamenii prea co-recți în lucrările lor de obiceiu sunt cu inima cam îmbătrânită; închipuirea la ei rămâne cu mult în urma minții, care le zidește mereu o vieață întreagă din calcule și prevederi.

Acest tânăr erà, ce e drept, frumos, impună-tor, elegant, dar din severitatea liniilor feței sale se vedeà că vieața pentru el înseamnă mai mult luptă și învingere decât plăcere.

El începù cu doctorul Vraciu și cu notarul să se cufunde cu lotul în modalitățile de exploatat ale băii „Arhanghelii”; vorbiră despre deosebi-tele straiuri de pământ, de stânci, despre direcția urmată de obiceiu de vinele aurifere, despre ca-zurile când se poate descoperi aur liber și despre originea acestor bogății ale pământului. Advoca-tul începù, spre uimirea lui Iosif Rodeau, care nu mai înțelegeà nimic, începù un întreg tractat de geologie, îi purtà prin deosebitele epoce de for-mațiune ale pământului, și sfârși afirmând că pe sub valea în care erà așezat satul, unde erà și casa notarului, trebuie să se continue nesmintit vinele de aur cari tind dela Corăbioara, dinspre răsărit, și se ivesc în „Pintenul” și alte băi din Munții Apuseni.

„Chiar sub casa dumnitale, la o adâncime de treizeci-patruzeci de metri, cred c-ai nimeri con-tinuarea vinelor de aur, zise el cu hotărire. Par-tea din urmă a cuvântării lui Crăciun o înțelese și directorul dela „Arhanghelii”.

— Nu știu ce-i drept, ce nu, d-le advocat, dar se spune că la săpatul unei fântâni s-ar fi aflat într-adevăr piatră, care măcinată a dat aur, zise el încântat că poate sprijini cu ceva părerea lui Pavel Crăciun.

— Nu mă îndoesc cât de puțin de adevărul acestei afirmări, zise el repede. Numai cât aurul de-aici va mai hodini în pământ cine știe până când! Poate niciodată nu se vor bale galbini din ei.

— Pentru ce nu?” întrebă doctorul Vraciu.

Aici advocatul începù o nouă conferință des-pre vinele de apă, despre solurile nisipoase, și sfârși arătând că nu s-ar plăti scoaterea aurului din vinele continuate pe sub sat fiindcă apa le-ar face greutăți enorme.

„Nici nu știam că te pricepi și la geologic, dragă prietine, zise doctorul sculându-se și a-propiinduse cu toții de odaia vecină unde masa erà așternută.

— Mie-mi place știința asta, răspunse vesel Crăciun, când am, cât de cât, timp liber cetesc bucuros despre tainele acestea ale pământului.

Cina la început fusese destul de tăcută. Iosif Rodean păreà încurcat în fața omului ăsta, care păreà că se pricepe mai bine ca el la căile pe cari s-a închegat aureii în pământ. Mânca în tă-cere, aruncà din când în când priviri ciudate spre advocatul Crăciun. Cele două fete multă vreme spionară pe Elenuța, care erà și acum foarte palidă, dar cele două logodnice credeau că Elenuța e prea emoționată de apropierea vii-torului bărbat. Insă, mereu spionând, dup’ un restimp descoperiră pe față Elenuței un fel de silă, și cele două surori numai decât se schim-bară. Pe cei dela masă, afară de Elenuța, îi în-curcară pe toți într-un lanț de întrebări, convor-birile începură cu veselie, și doctorul Vraciu le trimise un zâmbet de mulțumită: până aci a-proape numai el rupeà tăcerea dela masă. Larma erà elementul lui Iosif Rodeau, și îndată ce o-auzi, îi parù că se trezește dintr-o amorțire, și, luând sfârșit solemnitatea de până acum, petre-cania se începù.

Insă îndată Maria, scuzându-se cu oboseala dru-mului îndelungat, se ridică dela masă și o duse cu sine și pe Elenuța.

„Vă lipsesc puțin de-o plăcereˮ, zise ea ară-tând spre Elenuța.

Nime nu răspunse ei bărbații priviră zâmbind spre cele două femei, ca și când ar fi zis: mer-geți numai, știm noi pentru ce vă retrageţi.

Abià eșiră în gangul ce duceà spre odaia pre-gătită pentru Maria și bărbatul său, și sora cea măritată, îi puse Elenuței mânile pe umăr, o opri, și o întrebă zâmbitoare:

„Ce zici drăguță? Iți place?

— Advocatul Crăciun? răspunse fata, lăsân-du-și brațele moarte dealungul trupului.

— Da.

— Poate să fie un om foarte cumsecade, dar mie nu-mi place.

— Ei, auzi tu ce spune! Auzi tu gâscuţa! se uimi Maria luând-o la braț și conducând-o în ca-mera ei. Aprinse repede lumânarea din sfeșnicul de argint, apoi apropiindu-se de Elenuța, punân-du-i din nou mânile pe umeri, o întrebă, privind-o țintă în ochi:

— Ce nu-i place domnișoarei în protejatul nostru?

— Ti-am spus că poate fi un om de omenie, răspunse fata ferindu-și privirile.

— Dar nu-ți place!

— Nu. Pentru ce să-mi placă? întrebă Elenuța. oprindu-și de data asta privirile pline de melancolie asupra Măriei.

— Uite, uite! strigă Maria, domnișoarei noa-stre chiar nu-i placee! Credeam că numai glu-mești. „Ea își retrase mânile de pe umerii fetei o luă de mână și șezură amândouă pe divanul de catifea albastră.

— Să-mi spui, zise ea cu vocea schimbată, mai adâncă, cu mult mai simpatică decât înainte, să-mi spui ce afli respingător în advocatul Cră-ciun?

— Nu aflu nimic, răspunse încet Elenuța.

— Si toluș nu-ți place!

— Ei, Doamne!” începù iritată puțin Elenuța, dar omul e așa ca un arbore de pildă, ca un pom?

— Ca un pom? făcù mirată Maria.

— Apoi da! Un arbord poți să spui dacă-ți place dela întâia vedere. Te uiți la trunchiu, la ramuri, la frunze și zici „ce arbore frumosˮ. Simți că printr-asta ai spus totul, că despre ar-borele acela nu mai ai ce să zici, și-ți place. Dar un om!

— Ei bine, un om care e tot așa de tânăr, de frumos ca și arborele de care ai spus tu! zise Maria nepricepând pe soru-sa.

— Nu, dragă soră, nu e tot atâta! începù E-lenuța cu însuflețire. Pe un om îl cunoști nu nu-mai cu ochii. Ce cunoaștem cu ochii e foarte puțin.

— Ah! da! înțeleg acum, zise Maria, nu vrei să te declari, până nu vei aveà prilejui să-l cunoști mai de-aproape pe protejatul nostru. Foarte bine faci. In urmă tot are să-ți placă!

— Dar nu înțeleg pentru ce ar trebui să-mi placă tânărul ăsta sau oricare altul!” zise cu vocea înălțată Elenuța. Nu pricep pentru ce ni se arată azi o față cu mustață, mâne alta! Ce înțeles are defilarea asta de panoramă?

— Că trebuie să ne mărilăm, dragă Elcnuțo. E acesta un chip de-a face cunoștință cu oa-meni, zise cu blândețe Maria.

— Minunat mijloc, n-am ce zice! spuse cu vo-cea plină de ironie Elenuța. Ca și când ai aveà să cunoști penele unui cocoș, creasta, ciocul! Și dacă le pune păcatele să spui că-ți place cucu-rigatul lui, îți strigă toată lumea: ce fericire! îi place cântecul cocoșului, are să-l cumpere cu siguranță. Și nu se gândește nime, că cucuriga-tul lui le deșteaptă de obiceiu în zorii zilei din visurile cele mai frumoase.

— Așa dar l-am adus în zadar? întrebă după un restimp Maria.

— Pentru ce să-l fi adus în zadar?

— Dacă nu-i pe placul tău!

— Asta nu înseamnă că a venit în zadar. Mâine e o frumusețe la noi, excursie la izvor, feștanie, botez, petrecere în muntele Vlădenilor! Va ve-deà lucruri noui și nu-i va păreà rău că a venit. In sfârșit mie încă nu-mi face nici o neplăcere. Se vede un om, care gândește. Dar de aici până la măritat mai este! Depărtarea e lot așa de mare ca și când nu l-aș fi văzut niciodată.

Maria, la cuvintele din urmă ale Elenuței, tra-sări, o privi cu băgare de seamă și-i zise:

— Așa dar ți-e indiferent?

— Tot așa de indiferent ca și doctor Eugen Ionescu, pe care nu l-am văzut nicicând, și nici nu știu dacă există, răspunse Elenuța râzând.

— Impresia ce ți-a făcut e atunci dintre cele-mai nenorocite, zise Maria.

— Nenorocite?

— Da. Nu te vei mărità cu el niciodată!

— Asta e adevărat, răspunse cu veselie Ele-nuța, dar cred că nu e nici o nenorocire. Eu de altfel, i-am spus și lui Ghiță, că presimt de mult, că voiu rămâneà fată bătrână”.

Ea spuse cuvintele acestea veselă, fericită. Se sculă de lângă soru-sa și începù să danseze, cân-tând, prin casa. Maria o privi un restimp, apoi ca și când i-ar fi venit ceva în minte, se ridică repede, ajunse pe soru-sa, o opri, îi puse iarăş mânile pe umeri, și-i zise:

„Mi se pare c-am venit prea târziu.

— Prea târziu?

— Da. Tu iubești pe altul!

Elenuța i se smulse repede din brațe, mai săltă de câteva ori prin casă, apoi se opri, și începù să-i bată soru-sii în pumni, c-o bucurie copilărească.

„Pe nime! Pe nime! Pe nime! Dar nu vreau să mă mărit. Uf, nu-i mai urât decât să te mă-riți”, zise ea râzând. Apoi văzând că soru-sa se apropie, începù iar să danseze prin casă, în jurul mesei. Ochii ei negri străluciau sub sprâncenele dese, groase, ca două arcuri de cărbune și o-brajii ei erau înfolriți cu trandafiri.

Maria se opri, și-i zise cu hotărîre:

„Ori ce-ai spune, tu ești îndrăgostită!”

Elenuța se opri din dans, se strecură ușoară lângă soru-sa, o cuprinse cu brațul alb pe după gât, și-o sărută pe obraz.

„Nu sunt, dragă soră mare! Nici nu m-am gân-dit! Sunt veselă, că nu-mi place de protejatul vostru! Atât! Ea tăcù, o sărută și pe obrazul celalalt, apoi adause: Mâne, la excursie, te rog să fii cu mine și cu el, să-i ții de urît. Vei fii așa de bună?”

Maria o privi cu bunătate, cu dragoste: vese-lia Elenuței păreà că-i umpluse și sufletul ei cu lumină.

„Vorbă să fie, o să te-ajut, răspunse ea zâm-bind. Dar mie totuş mi-ai putea spune: cine-i?

Elenuța în loc de răspuns își înălță sprânce-nele, îşi atinse puțin gâtul și o privi cu ochii măriți, ca și copiii cari vor să ascundă că pri-cep întrebarea.

Nu te mai face că nu 'nțelegi, dragă Ele-nuța! Spune-mi, n-o să-ți descopăr taina! zise Ma-ria tot cu bunătate.

— Dacă vrei îți spun cu jurământ: nu-i nime. Cine-ar puteà fi? Ea râse si îmbrățișe din nou pe soru-sa.

— Bine! Dacă nu-mi spui, tot voiu afla eu odată. Dar acum întoarce-te la masă, o să-ți iee în nume de rău că întârzii atâta. In schimb îți promit că mâne, din cât voiu puteà te voiu suplini pe lângă advocatul nostru!

Cele două surori se despărțiră, dar Elenuța se duse de-auna în camera felelor și se culcă.

A doua zi merseră cu toții la biserică, apoi după liturghie, îndată după preotul Murășanu și cantori, se duseră și ci in fruntea procesiei până la izvorul unde se făceà la Ispas feștanie. Izvorul acesta, aveà, din bătrâni, o istorie. Ci-că aici ar fi adus pe-un băieș strivit de stâncă, l-ar fi spălat cu apă, și, omul, deși erà mai-mult mort decât viu, deschise ochii la cei dintâi pi-curi ce-l stropiră, își făcù cruce, și se ridică îndată. Ca prin farmec rănile lui se închiseră, și omul, mântuit, o săptămână s-a rugat în ge-nunchi lângă izvor. Așa se vădi atunci că apa lui e făcătoare de minuni. Alte vindecări mai ne-însemnate se întâmplaseră și în vremea mai a-propiată, dar totuș vindecarea băieșululi rănit îi făceà și acum renumele.

Izvorul acesta, numit al „Precestei” erà des-tul de departe de, sat, în muntele Vlădenilor. Insă cerul erà limpede, luncile pline de flori, păsări cântau neobosite, în procesie erà aproape întreg satul, și drumul îl făcură aproape fără să bage de scamă.

Directorul dela „Arhanghelii’’ erà cu mult mai vesel decât eri. Se mai obișnuise și cu advocatul Crăciun, apoi Elenuța azi erà numai râs și ve-selie. Ea mergeà cu soru-sa Maria și cu advo-catul. Soru-sa îi promisese că va ajuta-o în con-versația cu advocatul, dar acum vedeà uimită că nu e nici o trebuință de acest ajutor. Și se-gândià: „poale, că fata asta râde de mine, și protejatul nostru i-e mai mult decât simpaticˮ. Dar, puțin după ce intrară în pădurea bătrână de brad, văzù că se înșelase, și până la izvorul „Precestei” ea trebui să-i ţină tovărășie lui Cră-ciun. Elenuța tăceà cu încăpăținare.

Când intrară în pădure, advocatul, încurajat de veselia Elenulei, se aplecă puțin spre ea și-i șopti: „Nu ești dumneata zina pădurii?”

La cuvintele acestea veselia Elenuței amuți de-odată, și ea începù să priviască cu stăruință în lături. Abià mai răspundeà câteodată cu un „da” sau „nu”.

De câteori ieșiau Vălenarii la izvorul „Preces-stei” își duceau totdeauna și merinde și beutură. După ce se făceà sfințirea apei, după ce se bo-tezau, urmà petrecere pe pajiștea poienii, până târziu după prânz. Petrecere cu mâncare și beu-tură, fără joc.

La Ispasul dc-acum, însă, birtașul Spiridon își împroviză un cort, cceace nu făcuse pân’ acum, și îndată după feștanie începù să împartă beu-tură. El presimțise bine că ’n anul acesta nu se vor îndestuli oamenii cu beutura ce și-au dus-o de-a casă!

Pâlcuri-pâlcuri se așezară pe pajiște, dcsfăcură merindețele; râsul și veselia începù numai decât și ținù până spre seară. Pădurea din jur înghițià cu lăcomie larma ce se ridicà mereu, și trime-teà până departe chiotele ficiorilor. După ce se așezară și ai notarului pe pajiște, Elenuța, care rămase mereu tăcută până acum, zise c-un fel de sfială:

„N-ar fi bine să-l invităm și pe părintele? E numai singur cu diacul Gavril”.

Notarul, notărășița, priviră încătrău se uità fata și văzură că într-adevăr cele două fețe bise-ricești sunt singuri și păreau obosiți.

„N-ar fi rău, zise Marina.

— Dacă vreți, n-am nimic împotrivă, deși pe mine nu m-a botezat, zise Iosif Rodean privind c-un zâmbet de ironie spre popa. El într-adevăr n-a vrut să se apropie să-l stropiască popa cu aghiasmă.

— Să-l învit?” întrebă din nou Elenuța.

— Nici nu mai întrebà, răspunse Maria, ne mai trebuesc ajutoare la gâscă asta”.

Elenuța se ridică sprintenă, ușoară, și se a-propie de părintele.

„Sunteți invitați la masa noastră, zise ca sim-țind că se roșește până după urechi. Ii era ciudă pe agitația ce începù s-o slăpâniască, fară să înțeleagă de unde ș-a născut.

— Mulțumim, domnișoară, o să venim numai decât, răspunse cu vocea sonoră, hotărîlă, pă-rintele.

— Să mergem la un pahar de vin! zise dia-cul răzimându-se ’ntr-un cot.

Dar Elenuța nu se mișcă de lângă ei.

— Vă rog să veniți acum, zise ca. V-așteaptă.

— Oho! făcu diacul, iacă ne sculăm!

Porniră toți trei, și popa Murășanu o întrebă numai decât:

— Cum v-a plăcut procesia, domnișoară?

— Ca de obiceiu, domnule Murășanu; aș veni în toată săptămâna odată la izvorul „Precestei”, dacă ar fi după mine. Ea spuse cuvintele a-cestea cu ușurință, c-un fel de stimă. Simțià că nu mai e îmbujorată, că se liniștise. Înfățișarea, privirea, vocoa preotului aveà totdeauna darul s-o liniștiască, s-o umple de încredere.

— Numai eu mi-am mai dat duhul pân’ aici, zise moșul Gavril. Să urci și să mai și cânți, nu-i mai slujbă pentru mine. De-acum o să-l las pe Niculiță în loc.

— Nu s-a prea văzut ca dumneata să fii o-bosit, moșule”, zise Elenuța. „Dimpotrivă la feș-tanie ai cântat foarte frumos.

— Pădurea și cerul lui Dumnezeu, face asta, domnișoară, zise diacul măgulit de lauda Ele-nuței. Aici, între brazi, e o biserică cum nu pot zidi oamenii.

— Da, e adevărat, începu Elenuța. E așa de deosebită slujba din biserică de cea din natură. Nu-i așa, domnule Murășanu?”

Dar preotul nu mai apucă să-i răspundă. Ajun-seră și nolărășița îi primi cu bucurie și-i pof-tiră să șadă cu ei.

De-aici încolo Elenuța nu mai fù tăcută. Vese-lia îi reveni din nou. Dar cine ar fi stat să o urmăriască mai de-aproape, ar fi băgat de seamă, că toată atenția sa erà îndreptată spre cele două fețe bisericești, mai ales spre părintele Mură-șanu. Ea-i alegea bucățelele cele mai bune, ca-i turnă mereu vin în pahar, pe el îl îndemnă ne-contenit. Lui îi zâmbià, lui îi râdeà, el păreà că e izvorul veseliei sale întregi.

Dar, plimbarea pân’ aici, aerul de munte, re-crearea înviorătoare ce-o simțești, când după un drum îndelungat le întinzi pe pajiște, le făcură tuturor o poftă de lupi, ș-o veselie deosebită. S-ar puteà numi mai mult îndeslulire, stadiul întâiu al hodinei ș-al mâncării, în care fiecare se simte, se bucură, se delectează de sine însuși mai întâi. Vorbește, zâmbește cu alții, ține chiar discuții, dar din toate acestea nu înțelege nimic: simte numai deliciul mâncării ș-al hodinei.

N-aveà deci cine s-o urmăriască mai de a-proape, afară de notarul Rodean, care intrigat de prezența părintelui, nu se simțià chiar tihnit, și din când în când ridică ochii la fata care-l servià mereu pe popa și pe diacul.

Grija delicată ce o purtà Elenuța față de pă-rintele Murășanu o observà dup-un restimp și Ma-ria, și pe-o clipă îi parù că i se luminează. Dan alungă numai decât gândul ce-i veni: „Nu so poate, își zise cu hotărîre. Va fi altul”. Ea, din seara trecută se muncise în zadar să gâciască tânărul de care credeà că e îndrăgostită Ele-nuța. Se opri la foarte mulți, dar nu se putea legà de nici unul. In urmă își zise: „E o prostie să măi cerc să-l aflu. Elenuța a umblat prin multe orașe”. Dar de crezut credeà că inima so-rioarei sale nu mai e slobodă. Din purtarea ei ciudată de-aseară se convinsese deplin.

La patru după prânz trăsura așteptà în curte să-i ducă la gară pe oaspeți. In poiana din mun-tele Vlădenilor nu rămaseră mult, și la ceasurile două, familia directorului dela „Arhangheliiˮ dim-preună cu oaspeții erau acasă.

Iosif Rodean, Marina, cele două logodnice, stâ-rniră îndelungat pe lângă doctorul Vraciu să mai rămână. Dar nici el nici advocatul Crăciun nu mai puteau rămânea: amândoi aveau afaceri urgente.

„Dracu s-o ia vieață! strigă înfuriat notarul. Dacă ești așa de tare legal de un oficiu, nu se plătește să trăești.

— Ti-e ușor dumnitale”, zise ginerele zâm-bind.

In urmă se împăcară sub condiția ca să rămână aici Maria până Duminecă.

Elenuța bătù în palme de bucurie pentru des-legarca asta, își îmbrățișe sora, o sărută pe a-mândoi obrajii, zicându-i mereu:

„Cât îmi pare de bine! Cât îmi parc de bine!”

Cu puțin înainte de patru, întâi doctorul Vra-ciu luă o înfățișare solemnă, parcă i se mai întunecă fața; el șopti ceva și cu directorul și cu advocatul și aceștia îndată deveniră asemenea plini de solemnitate, numai cât lui Iosif Rodean, cum beuse foarte mult astăzi, îi ședeà nespus de caraghios solemnitatea asta: păreà că alt om îi caută din fața mare, vineție și altul din ochi și din nas. Păreau două fețe contopite: una de cea mai completă îndeslulire și alta inspiratore de solemnitate.

Femeile, în clipa asta erau într-allă cameră, eși îndată și doctorul Vraciu, și cei doi răma-seră singuri.

Vremea e scurtă, domnule director, începù foarte liber, nestânjenit de nici o considerație advocatul Crăciun. Cred că ginerele dumnitale te va fi încunoștiința despre scopul vizitei mele

Pe cât păreà de liniștit advocatul pe atât erà de agitat Rodean. Cum erà şi plin de vin, în-cepù să fiarbă întreg, ca într-un cazan. Ținea mult să se facă înrudirea asta.

Da, domnule advocat, zise el bufnind.

— Eu, deci am onoarea de-a cere pe fiica dum-neavoastră Elenuța în căsătorie. Adevărat că sim-țămintele fetei nu le cunosc în de-ajuns până a-cum, dar cred că ca nu mă va refuza,” adause zâmbind. El se gândi, într-adevăr că Elenuța, când tăcù deodată după ce-i spusese: „Nu ești dumneata zina pădurii”, e pe calea de a se în-drăgosti de el. Oamenii prea serioși și prea co-recți se înșală ca și alții, ori poale și mai tare.

„Noi suntem învoiți, domnule advocat, răspunse c-o voce foarte răgușită notarul. Noi suntem fe-riciți. Cred că și fata se va învoi!”

El își ridică acum privirile și așteptă să în-tâlnească strălucirea fericirii pe fața, în ochii ad-vocatului.

Dar acesta, fără nici o emoție, zise iar:

„Așa dar o lature a cestiunei ar fi limpezită.

— Totul e limpezit, strigă cu bucurie Rodean.

— Să-mi dai voie, zise destul de rece advo-catul. O lature a afacerii e limpezită, dar a doua, nu. Și a doua e următoarea: cer optzeci de mii zestre, cari bani, într-un libel de depuneri, să-mi fie predați în ziua cununiei”.

Notarul făcu un pas înapoi, îl privi prostește și, dup’ un restimp de tăcere. îi strigă:

„Ceri optzeci de mii pe cari să ți-i predau în-tr-un libel de depuneri în ziua cununiei?”

Advocatul, surprins de vocea detunătoare a directorului, se uită la el, îl văzù negru și amenințător, avù o mișcare instinctivă de retragere, dar totuș răspunse:

„Da, atâta zestre cer!”

Toți, mușchii se mișcau ca niște vietăți în fața mare a notarului. Ochii lui se injectară cu sânge, se vedeà, că foarte cu greu se stăpânește.

Și eu îți cer dumnitale să ieși numai decât!” Ori cât cercà să se stăpâniască, cuvintele aces-tea se auziră până în camera a treia, jos în curte. Să ieși numai decât! Nu mai am poftă să te văd. M-ai înțeles?”

Uimit, palid, tânărul eșise în gang, pe când no-tarul răgnià cuvintele din urmă. Erà convins, că Iosif Rodean are un acces de nebunie din cauza prea multei beuturi ce-o înghițise de-aseară. El nu răspunse nimic la întrebările celorlalți, își luă adio, palid, c-o ușoară tremurare în toate mem-brele, coborî amețit scările, și se simți mai bine abià când se lăsă pe perna trăsurii. Sus în casă erà larmă mare, tunetele notarului se spărgeau mereu. Abià sosi doctorul, și sluga atinse caii, cari eșiră ca o vijelie în uliță.

Directorul dela „Arhanghelii” abià într-un târ-ziu putù fi liniștit de Marina și de fete. Invine-țise se 'negrise, și ziceà mereu:

„Ce nerușinare! Să vină el, un sărăntoc, și să-mi spună mie, directorului dela „Arhanghe-lii”, câtă zestre să-i dau fetei! Mic! Ce ticăloșie! Nu! Să-mi dai pace, nu mai vreau s-aud de el”.

Cuvintele din urmă o priviau pe Marina, care, după ce se mai liniști notarul, ziceà c-ar fi bine să-l cheme înapoi, să-i spună c-a fost o neîn-țelegere la mijloc sau orice, numai să nu se strice căsătoria asta.

Directorul Iosif Rodean însă nu mai voià să audă nimic de el. Se plimbà prin casă, bufnind mereu pe nări, sforăind aproape ca și caii când sunt speriați, și nu se mai puteà liniști. Nu-i puteà eși din gând c-a fost cu putință să-i nu-uniască zestrea, omul acesta pe care-l stimase foarte mult. Când a putut înțelege că advocatul îi răpește toată bucuria, toată fericirea lui, îi veni să-l strângă de gât, și brutalilalea ce-a dove-dit-o a fost numai o palidă lumină a flacărti ce ardeà în el.

Dacă ginerele său Vraciu ori cei doi logod-nici de-acum, ar fi urmat pe Crăciun și ar fi cerut zestre, mai ales o sumă definită, de bună seamă ar fi pățit ca și advocatul. Căci, pe lângă patima de-a scoate tot mai mult aur din "Ar-hanghelii", bucuria vieții directorului Rodean erà să surprinză, să uimiască, să facă furoare cu bogăția sa. Patima aceasta, cum s a mai spus, erà chiar mai mare ca cea dintâi. Pentru el erà o ce-rință capitală a fericirii să-și înzestreze cât mai bine fetele, dar înzestrarea aceasta să-l priviască numai pe el, șă știe numai el de ea. Erà pentru el un deliciu neînchipuit să audă șoapte, îndată ce erà vorba de căsătoria vr-uneia din fetele sale, că-i va da atâta și atâta zestre! De orice sumă auzià spunându-se el râdeà în sufletul său. își băteà joc de oamenii aceștia cari nu pot să gâciască ce zestre poate el să deà unei fete, și gustă înainte mulțumirea adâncă de-ai vedeà pe toți uimiți, îngroziți chiar, auzind pe urmă ce sumă a statorit directorul dela „Arhanghelii” pen-tru o fată.

Tot intervalul dela logodna și până la căsăto-ria unei fete, Iosif Rodean avea plăceri adânci auzind șoaptele altora despre înzestrarea copilei șale. Din cât puteà se silià chiar să lungiască intervalul acesta cât de mult, Să tot amâne căsă-toria, ca beția lui de fericire să țină cât mai îndelungat. In restimpul ăsta îi păreà că prețul lui crește enorm, că oamenii îl privesc cu mai mult interes, c-un fel de teamă și de admirație.

Dela logodna Eugeniei și Octaviei erà cufun-dat în înfrigurarea asta de fericire bolnavă. El se hotărîse chiar să zidiască în oraș două case noui, două palate, pe seama fetelor sale. Gândul acesta îl umpleà cu mulțumire nouă, nu-l spu-neà la nimeni, nici nu gândià să-l întrupeze pân’ la primăvara viitoare. Las' să nu știe nici cei din casă nimic, nici fetele, nici Marina! Las’ să poată zâmbi cât mai des, pe socoteala acestor palate, fără să-i priceapă cineva zâmbetele!

De când îi scrisese ginerele său despre un pe-țitor pentru Elenuța, el începù să se gândiască la trei ospețe deodată. Elenuței se gândià să-i deà o zestre princiară, să bage în sperieți pe concetățenii lui Crăciun. Și, iată, nebunul ăsta, vine și stabilește el zestrea. Nime să nu mai șoptiască nici o părere să nu se mai audă despre înzestrarea Elenuței! In vreme de câteva zile toți să știe cât a cerut advocatul! Nu i-ar fi putut da prin nimic o palmă mai aspră decât cerând cele optzeci de mii. Notarul erà rănit adânc de gândul că un om a cutezat să ceară dela el o anumită sumă de bani. Ce poate ști străinul cât poale da el. cât s-a hotărît să deà? In aceste două lucruri el se simțià suveran, și nu per-mitea nici un amestec străin.

Indată ce înțelesese despre ce-i vorba, Ele-nuța izbucni într-un râs nestăpânit, cum nu o mai auziseră niciodată. Marina se trezi prea târ-ziu să-i facă semn să se depărteze: fata știà c-ar mări și m-ai mult mânia notarului și fugi îndată pe gang, se închise într-o cameră și râdeà mereu, cu o patimă care creșteà din ce în ce, hohotea ca o nebună.

Ea suspinà încă de râs, când notarul mai li-niștit, trecâd pe lângă ușe o deschise repede și-i strigà cu mănie:

„Ai puteà să nu te veselești înzadar. Ăsta s-a duș, dar să nu crezi că-mi voiu luà de ginere un popă.

— Un popă?” întrebă cu uimire Elenuța, con-tenind din râs, dar ochii ei zâmbeau mereu.

„Nu crede că-s orb! N-am văzut eu cât te-ai mai învârtit astăzi în jurul vulpoiului celui bă-trân?

— Doamne ferește!” zise Elenuța, mereu ve-selă și râsul o bufni din nou.

Tot ce se întâmplà mai înainte îi părù atât de ridicol, încât nu mai puteà simți nici o im-presie nouă, și nu puteà fi decât de-o veselie nestăpânită.

Directorul dela „Arhanghelii” o părăsi mor-măind mânios. El n-aveà chef de glume în clipa asta. Deși erà mulțumit de ce făcuse, simțià o adâncă părere de rău că-l pierduse pe advoca-tul Crăciun. Simțià că ar fi fost o partie stră-lucită pentru Elenuța.

In vremea asta trăsura care duceà în goană pe cei doi ajunsese departe. Doctorul și advoca-tul nu-și spuseseră o vorbă încă. Advocatul nu-și puteà da seama nici acum de ce s-a întâmplat. Erau clipe când îi păreà c-a fost numai un vis urât.

Doctorul Vraciu erà cu inima strânsă. Se sim-țià nenorocit că pe cel mai bun prietin al său l-a adus la o umilire așa de mare. Trebuià să-i spună mai de-aproape ce fel de om erà socrul său! Dar doctorul nu se gândise că prietinul său se va grăbi atât de tare să aranjeze căsătoria asta.

Târziu, făcând o mișcare de silă, advocatul își întoarse fața spre doctor. Un zâmbet rece, bat-jocoritor erà întipărit pe obrajii lui, în ochi, în colțul buzelor.

„La părul lăudat să mergi cu sacul spart, zise el cu disgust. Știam vorba asta din bătrâni, dar par-că dracu-mi luase mințile.

— Tu ai fost de vină!” răspunse cu silă doc-torul.

„Eu?

— Da! Dau cu socoteala că i-ai cerut zestre” zise mai hotărît doctorul.

„Asta se. ’nțelege! Dar erà de lipsă pentru asta un așa scandal?

— Nu trebuia să ceri nimic, și în schimb că-pătai mai mult decât ți-ar fi trecut prin gând. Te-aș fi făcut atent la slăbiciunea socrului, dar nu credeam că tu, la întâia vizită, vei ajunge până la zestre”.

Ei tăcură și se retrase fiecare într-un colț al trăsurii. Din ziua asta prelenià lor fù străbătută de-o răceală continuă.

XVII

Ca de obiceiu, pe la ceasurile zece se împărţi și în ziua aceea poșta în seminarul de clerici. Tinerii se grămădiră în jurul unui elev din anul al patrulea, capelele se plecară, se îmbulziră să cetiască adresele, brațe se întindeau peste umeri, și cei fericiți, cărora le sosise civa, se depărtau repede cu epistola în mână. Pân’ să numeri la zece, împărțitorul de epistole mai rămase în mână cu una singură. Indată se auziră strigăte prin coridorul rece și întunecat:

„Murășene! Măi Murășcne! Murășan! Ai o scri-soare!”

Erà o zi de Iunie, zi de recreație înainte de prânz, și mulți dintre clerici erau împrăștiați prin curte, prin grădină. De sub un teiu, de pe bancă, svâcni repede Vasile Murășanu, și alergă în seminar. Numai de două zile căpătase o scri-soare dela tatăl său, și acum se gândià agitat că cine-i va scrie.

„Multă corcspondență porți tu, iubite”, îi zise colegul zâmbind. „Alaltăieri, azi, de sigur și poi-mâine”, adause el dându-i epistola.

Murășanu nici nu se uità la el, ochii lui erau mereu ațintiți pe adresă: erà scrisoarea Elenuței! Da, a văzut-o pe ilustratele trimise surorilor sale, și nu mai puteà să uite slova fină, pe care ar fi cunoscut-o dintre o mie.

El porni, alergând, înapoi, șezi pe aceeaș banca, și, ținând scrisoarea în mână, nu cutezà să o desfacă. „E cu neputință să-mi scrie!” își ziceà mereu, clar, tot de-atâtea ori privind a-dresa, vedeà că-i scrisă de Elenuța. Tot între-bându-se că ce-ar puteà să-i scrie, îi veni așa din bun senin gândul că, poalt Elenuța e bol-navă. La gândul ăsta inima îi svâcni cu putere și el rupse cuverla. Un simțământ de bucurie, de liniștire. îi inundà numai decât sufletul: erà o scrisoare lungă, nu puteà să fie bolnavă Ele-nuța! Cine-i bolnav nu scrie opt fețe. Și de opt fețe, paginate, erà epistola Elenuței. El ceti un cuvânt de pe-o față, altul de pe alta, și păreà că nu cutează să o cetiască pe de-a-ntregul. Zâm-bete de lumină îi treceau mereu pe față. In urmă se hotărî, se așeză mai bine pe bancă, și, tre-cându-i mereu dulci adieri prin suflet, începù să cetiască:

„Stimate domnule Murășanu!

„Aș dori ca epistola mea să te afle într-o dis-poziție foarte bună, ca să nu mă judeci cu as-prime, pentrucă mi-am luat curajul să-ți scriu. Ca ușurare pentru mine îmi servește faptul, de care te asigur, c-am stat foarte mult în cumpănă până m-am hotărît. Vai, știu cum sunt apreciate, de obiceiu, fetele care, ele mai întâi, încep co-respondența cu un tânăr. Dar n-am avut ce face: de două săptămâni mă mustra mereu conștiința, și neavând în apropiere un om care să se pri-ceapă la cestiunile acestea gingașe, am fost ne-voită să mă adresez dumnitale ca să mă clari-fici. In seminar nu sunteți străini de cestiunile acestea, dumneata termini peste câteva zile, și trebuie să le ai în degetul cel mic, ca să poți fi un bun preot. Nu pot să-mi calific păcatul meu, de aceea mă mărginesc să-ți comunic faptele așa cum s-au petrecut. Pe scurt aș puteà să-ți spun că am râs de un om, ba nu, am râs de doi, sau mai bine ani râs și m-am bucurat de-o în-tâmplare cu sfârșit prost pentru doi oameni. Dar simțesc că dacă-ți spun numai atâta le voiu încurcà și pe dumneata, și scurta tot eu voiu trage-o, pentrucă te-aș aduce în imposibilitate de a-mi da un jăspuns liniștitor, de care, vai, am așa de mare lipsă. Așa dar, cu voia dumnitale, o să-ți comunic și câteva amănunte.

Pe mine vreau să mă mărite cu orice preț, d-le Murășanu, să nu te miri de asta, căci, vai, așa e soartea noastră, domnule cleric, a felelor avute, că trebuie nesmintit să ne mărităm. Lucrul acesta cred că nu va fi nou nici pentru dumneata, îl știi și dum-neata. Acum, de Ispas, cum-natul Vraciu mi-a adus un pețitor, un om frumos și se vedeà de treabă advocat. Se ziceà că-i ad-calul unei bănci puternice. Se spuneà că are un viitor strălucit. Sora, cumnatul, părinții încântați de el; surorile mă pismuiau, se vede că erà cât pe-aci să fiu azi măritată, stimate d-le Murășanu! Am făcut o excursie la izvorul „Precestei”, tatăl dumnitale a sfințit apa, ne-a botezat, afară de tata, căci știi dumneata, domnule cleric, că tata nu-i prieten cu aghiasma. Ca de obiceiu am și prânzit în poiană, apoi ne-am întors acasă. Pă-rinții veseli, surorile pismoase, cumnatul îmi făceà semne! Da, domnule Murășanu, îmi făceà semne pe cumcă azi se hotărește un lucru mare. Și erà să se chiar hotărască, domnule cleric, de nu se întâmplă lucrul care m-a adus pe mine la păcat. Inchipue-ți, domnule cleric, tata a ră-mas între patru ochi cu tânărul, — se vede că așa se fac lucrurile acestea, — a rămas foarte puțină vreme între patru ochi, căci tata l-a dat afară numai decât. Eu am înțeles îndată ce s-a întâmplat, am priceput mai repede ca oricare, și m-a cuprins un râs, dar un râs nemaipomenit, un râs nebun. Din toată inima îmi păreà bine că s-au certat cei doi, și-mi păreă bine că s-au certat pentru bani, pentru „Arhanghelii”, adecă nici nu s-au certat ci tata s-a mâniat, când dom-nul acela de omenie a cerut zestre.

Am râs mai mult de două ceasuri, m-a certat tata, iar soru-mea Maria mi-a spus că acestà e un. râs... (îmi vine așa de greu să și scriu cuvântul acesta) un râs... imoral. Da, domnule cle-ric, râs imoral! Te-ai fi gândit dumneata să-mi facă cineva o acuză atât de gravă?

„Nu-i imoral, i-am răspuns cu hotărîre Măriei.

— Ba da, iubito, e imoral, fiindcă râzi de pă-rinți, râzi de tata.

— Eu râd de-o prostie, i-am răspuns.

— Cum?

— De-o prostie, de ceeace s-a întâmplat, am zis iar.

— Iți spun că ce faci tu e imoral”, îmi mai zise ea, și, mâniată, mă părăsi.

Acum eu atâta m-am tot gândit la judecata asta a soru-mea încât în unele clipe îmi zic și cu, aproape convinsă, că am greșit, lăsându-mă astfel stăpânită de râs. Sunt apoi clipe când îmi zic că n-am greșit nimic.

De aceea, domnule cleric, mă întorc cu toată încrederea cătră dumicata, și te rog să-mi spui dacă într-adevăr am păcătuit?

Pentru ca să-ți ușurez hotărîrea dumitale, țin să mai adaug că eu n-am râs de tata ca părinte ci ca de-un om stăpânit de-o patimă. Cunosc și urmez porunca a patra dumnezeiască. Nici n-am râs de domnul acela — îl chiamă Crăciun — ca de-un om care ajunge în strâmtoare, ci ca de-un pețitor ce-a pățit fiasco. Dar îmi pare că și cu atâta mă acuz prea tare. Imi pare că sfâr-șitul prost al întregii afaceri m-a făcut așa de veselă. Nu te vei mirà, sper, domnule cleric, că nu-ți pot limpezi bine ceeace s-a petrecut atunci în sufletul meu; nu-i așa că de multeori ne în-tristăm ori ne bucurăm adânc, fără ca să putem analizà, cu deamănuntul cauzele?

Dumneata vei fi așa de bun, ca luând în dreaptă cumpănire toate acestea, să-mi trimiți un răspuns care să mă liniștiască, plecând cumpăna ori în dreapta ori în stânga. Spunându-ți drept, mi-ar plăceà să am eu dreptate nu soru-mea, Maria, m-aș simți prea nenorocită văzând c-am făcut o greșală atât de mare. Insă, dorința asta a mea, stimate domnule cleric, rog să nu-ți clatine ju-decata dumitale, dumneata trage concluzia care vei afla-o mai dreaptă. In sfârșit m-aș învățà și eu să nu mai râd când văd lucruri ridicole.... A!... Ridicole! Asta e adevărul, pentru care am râs! Pețitul lui Crăciun s-a sfârșit ridicol! Cum ne vine uneori în minte expresia potrivită, când nici nu ne gândim la ea, nu-i așa domnule Mu-rășanu? Cât m-am gândit eu să aflu un termin potrivit pentru faptul care m-a îndemnat la râs, și iată-l. Ridicol!

Dar, deși e vorba acum, cu un sfârșit ridicol m-a îndemnat la râs, dumneata vezi și scoate concluzia cea mai severă. In sfârșit noi trebuie să ne învingem, să ne stăpânim și în fața si-tuațiilor acestora.

Ca cel din urmă sprijin în favoarea mea țin să-ți mai amintesc numai atât, că după mine, mare imoralitate zace chiar în faptul că cineva, făcând un târg bănesc, crede că încheie o căsă-torie. Ș-acum te rog, stimate domnule cleric, să nu întârzii mult cu răspunsul, dacă îți zace, cât de cât la inimă, liniștea mea sufletească.

Cu toată stima,

Elena Rodean

P. S. La izvorul „Preceslei”, după' feștanie, am avut onoarea de-a avea oaspe la masa noas-tră și pe domnul părinte Murășanu Dumnealui, ca de obiceiu, a fost foarte vesel, și deși avu-sese slujbă multă în ziua de Ispas, nu erà obo-sit. Mi-a spus că dumneata termini în curând, și că sperează să-ți capeți cât mai îngrabă o pa-rohie. Azi am vorbit cu surorile dumitale, și să știi că le invidiez, mai ales pe Mărioara. Aș vrea bucuros să fiu în locul ei, aș da mult cel puțin să știu râde ca ea. Ș-acum îmi răsună în urechi vocea ei așa de clară...

Elena.

P. S. Te mai rog nu cumva să arăți epistola asta și altor clerici, după cum aud că e obiceiul pe la dumneavoastră. E scrisă cu așa de puțin spirit își n-aș vrea să fiu judecată de ei. Dumnea-voastră sunteți oameni prea serioși.

P. S. 3. Mulțumesc de cărți.

Elenaˮ.

Clericului Vasile Murășanu îi zâmbi întreg su-fletul până ce ceti epistola Elenuței. Dela șirele cele dintâi înțelese că toată cestiunea cu mustra-rea de conștiință erà numai un pretext ca Ele-nuța să-l poată încunoștiință despre vizita ce-o avase în Văleni. Dacă ar fi auzit dela altcineva despre vizita advocatului Crăciun ar fi căzut în mari bănueli, dar așa îi venin și lui să râdă din toată inima de întâmplarea aceea. O adâncă tre-serire de bucurie avù clericul îndată ce văzuse pomenit numele pețitorului. Fără ca să-și zică nimic simțià, că dacă Elenuța îi descopere în acel chip taine familiare, apoi... apoi de bună seamă că simte o încredere, o atragere spre el. Adevărat că în-treaga aventură erà povestită în-tr-un chip glumeț, dar clericul știa că tot astfel îi vorbise la Paști despre comiplimenlele ce-i fă-cuse candidatul Voicu. Erà firea Elenuței astfel, ori doară în chipu-acesta puteà ea mai ușor să se apropie de cleric? Căci de ceva erà sigur acum Vasile: cu scrisoarea asta ciudată Elenuța nu-și băteà joc de el! Dacă i-ar fi scris așa înainte de petrecerea dela Paști, clericul s-ar fi simțit adânc rănit, ar fi luat întreaga scrisoare ca o batjocură amară. Dar de când dansară îm-preună, de când își vorbiră, el se liniști deplin, știà că Elenuței nu-i va fi cu putință să-l bat-jocoriască niciodată.

Apoi Elenuța îi scrià de preotul Murășanu, de surorile clericului, cu multă sinceritate.

Dupăce mai ceti, tot mai îmbujorat la față, de câteva ori scrisoarea asta, clericul se sculà cu-prins de-o mare veselie, alergă pe cărări, îmbră-țișe pe clericii ce-i eșiau în cale, și strigà mereu:

„Ce zi minunată! Ce zi minunată!”

Eră într-adevăr o zi senină, cu cerul adânc albastru, cu miresme în aerul proaspăt; rându-nici se arătau ca niște dungi negre, ce dispăreau fulgerător; dintr-un tufiș în grădină fluerà o mierlă. Clericii îl cunoșteau pe Murășanu că se însuflețește de frumusețile zilelor, de primăvară, dar niciodată nu-l văzură așa de vesel ca astăizi.

„Cu ăsta poți prinde iepuri”, zise un coleg pri-cind bănuitor în urma lui Vasile, care alergà acum în seminar să-i răspundă Elenuței. Da, îi erà sufletul așa de plin încât simțià că trebuie să ia numai decât condeiul să scrie. El erà convins acum, simțià, că-i simpatic Elenuței. Nu cutezà să-și spună că domnișoara Rodean îl chiar iu-bește, pentrucă deocamdată nici nu-l interesà de-cât gândul, dorința de a-i fi simpatic fetei; să știe că-i place să fie aproape, să stea cu el de vorbă, să râdă amândoi. El însetà parcă după prietenia Elenuței, pe care, odată o crezuse așa de departe. Dorià prietenia ei, pentrucă, de când o cunoscuse mai dcaproape, începù să o stimeze.

Vasile Murășanu șezù la masă, luă condeiul, dar nici un cuvânt niui i se cobora în el. Sufletul îi erà plin, cu adevărat, dar păreà că toate sim-țămintele ce se învăluie acolo, sunt numai pentru el, sunt concrescute cu sufletul său, și nu pot fi smulse, nu pot fi înstrăinate. Tot ce simțià păreà că nu privește de fel și pe-o a doua persoană ci numai pe el, viitorul lui, fericirea lui. Elenuța-i păreà că-i departe, ori unde-și întorceà ochii nu se vedeà decât pe sine, strălucitor, de fericire. Frazele din scrisoarea Elenuței îi sunau, mereu în urechi, totuș pe ea n-o vedeà. Ce să-i scrie?

Și în vreme ce se gândià: ce să-i scrie, se a-precià tot mai mult pe sine, îi păreà că-și vede noui și noui calități pe cari până acuma nu le-a luat în seamă, îi păreà că-i mai inteligent, mai frumos, chiar mai înalt de statură! Avea senza-ția că crește. El rămase multă vreme uimit, cu condeiul în mână, și nu-și puteà da seama ce se petrece cu sine. In loc să se apropie de ce-și propusese, să-i răspundă domnișoarei Rodean, gândul lui alergà departe. După ce se examinà de aproape pe sine trecù la părinții lui, la surori, la întreaga familie, și în fiecare membru din familia asta descoperià calități noui. Ca şi când scrisoarea Elenuței ar fi aruncat puternice fețe de oglinzi, în cari se vedeà și el, și-i vedeà și pe-ai lor într-o lumină cu mult mai curată de-cât până acum. Înțelese deodată cu mult mai limpede adevărul, că între oameni averea nu poate fi o piedecă ce să-i opriască de-a se îm-prieteni, că, deci, tatăl său ar fi putut să fie în relații de prietenie cu notarul Iosif Rodcan. Ve-deà că preotul din Văleni e chiar superior directorului dela „Arhanghelii”^ că cultura celor două surori ale lui nu lasă nimic de dorit, că, dacă până acum între cele două familii n-au prea fost re-lații de prietenie, vina e a notarului nu a preo-tului. S-ar puteà împrieteni, însă, de-aici încolo El și Elenuța parcă sunt anume chemați ca să apropie aceste două familii. Ba mai este încă și Ghiță! Niciodată nu-l înțelesese așa deplin pe uni-versitar ca acum, în urma scrisorii Elenuței. Il ve-deà foarte deștept, cinstit, cu păreri bine hotă-rîte asupra vieții.

Dar nu numai el și ai lui, nu numai cele două familii, ci la orice se gândià acum, îi apăreà cu mult mai clar, mai limpede. Fugitiv îi trecură prin cap unele probleme din morală, pe cari nu le putuse deslegà până acum, și cari îi apărură cu răspunsurile gata, numai chiar să le rostiască; se gândi la un prieten cu care avuse un mic conflict, și simți că-l iertase de mult. Și ciudat, ia orice lucru se gândià, pe lângă că-i erà luminat mai intensiv ca până acum, îi păreà chiar, lucrul acela deosebit de cel de mai înainte. Și lucrurile și persoanele. Astfel tatăl său, sorioa-rele, toți păreà că-s niște persoane noue, cu mult mai bine definite ca cele de până acum.

Când în urmă îi părù că se trezește din vi-sarea asta plină de vederi adânci și iuți, îi părù că chiar el e alt om. Se simțià mai hotărît, m-ai tare, mai greu parcă.

Scrisoarea Elenuței îi deșteptase conștiința de sine în proporții cum până acum niciodată nu fusese trezită.

Increderea plină de unde de râs, încrederea cea mai sinceră deci, ce se desprindeà dintre șirele epistolei ce-i trimisese Elenuța, se vărsă ca o ploaie roditoare peste sufletul timid al clericului. Sulletul acela se trezi în toată splendoarea sa, se simți, se cunoscù întâiaoară, poate, cu ade-vărat în vieață, și astfel, pentru un restimp destul de îndelungat, uitându-și de Elenuța, se văzù nu-mai pe sine, căci acest „el” pe care-l vedeà acum, erà cu lotul nou, și-l umpleà de uimire. Sosise pentru el marea clipă din care omul începe să se cunoască pe sine, se întâmplase cu el minu-nea care naște cu adevărat pe om pentru înțe-legerea vieții.

Când se trezi, deci, el simți o adâncă recu-noștință pentru domnișoara Elenuța Rodean, și se gândi acum cu gingășie cum să-i răspundă mai potrivit. Acum nu-i mai erà gândul gol, sim-țià că va putea să-i scrie, știà ce-i va răspunde.

Dar fericirea lui erà așa de mare încât nu se îndură să-i scrie încă. Voia să guste cât mai multă vreme mângâierile nesfârșite ce-i adiau prin suflet. Căzù într-o dulce reverie, văzù frân-turi din vieața sa, se gândi mai de-aproape la familia lui și la a notarului. Cercà parcă să pă-trundă pentru ce stăpânià răceală între aceste două familii. Din cât își puteà aduce aminte, în casa lor niciodată nu se vorbià de rău familia notarului. Și totuș, afară de tatăl-său, păreà că şi mamă-sa și fetele, se purtau cu oarecare re-zervă față de familia notarului. Rezerva, depăr-tarea aceasta, înstrăinarea ce se puteà ceti și din privirile mamei și a fetelor, el nu puteà să o înțeleagă decât din faptul că ai notarului trăiau într-un mai mare belșug. El descoperi cu durere că în sufletul femeilor din casa parohială erà destulă pismă, deși nemărturisită față de traiul mai bun al proprietarului „Arhanghelilor ”.

Vasile Murășanu, de când fù de opt ani, numai vacanțele și le petreceà acasă, și nu puteà să cunoască mai de aproape cauzele cari înstrăinau pe-ai lor de familia Rodean. Astfel îi judecà pe nedreptul, pentrucă singur averea mare a lui Ro-dean nu încordase relațiile dintre cele două fa-milii. Nu averea, ci acelea țișniri necurmate de-a cercà să umiliască, să îngenunche pe cei mai să-raci, cari țișniri izvorau ce-i dreptul din avere, îi făcù pe ai popii să se răciască de familia Rodean. Dacă Ghiță și Elenuța nu se lăsau conduși de aceste mici și dese răutăți, dacă ei poate nici nu le simțiau, în schimb toți ceilalți din fa-milia notarului îi desconsiderau, când numai pu-teau, pe ai popii.

Când se stabili în Văleni preotul Murășanu, „Arhanghelii” încă nu erau renumiți, notarul stă-teà bucuros de vorbă cu părintele, îl salutà de câteori se întâlniau pe drum, el mai întâi; ba în, anii cei dintâi familiile își făceau vizite, și pe-treceau laolaltă de multeori. Insă cu cât se înălțà mai sus steaua „Arhanghelilor”, familia lui Iosif Rodean se închideà tot mai strâns într-un cerc de fier, peste care ai preotului nu mai puteau trece decât umilindu-se. Astfel preotul se trezi într-o bună zi că notarul, care un lung șir de ani îl salutà cu respect, trece pe lângă el și aș-teaptă să-și ridice preotul mai întâi pălăria. Mu-rășanu zâmbi, îl salută, îl înțelese și trecù foarte ușor peste această mică vanitate. Dar femeile nu putură să-l urmeze pe drumul cel nou. Preo-teasa nu se puteà nicicum hotărî să dee ca bi-nețe mai întâi notărășiței, care trecuse acum la toalete, dar care totuş rămase unde-a fost: abià știa să-și scrie numele. Preoteasa nu puteà în-țelege să se umiliască înaintea acelei femei, care îi erà inferioară ca educație și cultură, și astfel, din cât le erà cu putință se ferià una de alta, și când trebuiau să se întâlniască se uità una într-o parte, alta în ccealallă. Fetele simțiră in-stinctiv că trebuie să urmeze purtarea mamelor, mai ales ale preotului, căci domnișoarele Rodean și fără nici o pildă tot astfel ar fi urmat. Când numai puteau privi au cu milă toaletele mai să-race, lucrate acasă, ale domnișoarelor Murășanu; și când acestea băgară de seamă mai întâi, se aprinseră de rușine și de mânie.

Notarul nu puteà vedeà cu ochi buni orice lucru nou ar fi început preotul, dacă din lucrarea aceea puteà să crească numele bun al părintelui. Directorul dela „Arhanghelii” se puneà cruciș, cu toată autoritatea de care se bucurà în Văleni, în drumul popii, de multeori când erà vorbà de lucrurile cele mai salutare pentru sat. Părintele îl înțelegeà, zâmbià, uneori lăsà lucrarea baltă, dar de cele mai multeori cercà, luptà, și reușià și fără ajutorul notarului.

Preoteasa îi ziceà de multeori: „Ar trebui să-l dai la gazetă să știe lumea ce fel de sprijinitor, al satului e directorul”.

Dar părintele îi răspundeà mereu zâmbind: „La ce bun? Micile noastre mizerii nu-s făcute să îmbătăm lumea cu ele”.

Toate acestea Vasile n-aveà de unde, să le cu-noască, fie că se petrecuseră pe când el erà la școală, fie că încă nu ajunsese să se intereseze de „binele public”. Ei credeà deci că numai din faptul că familia Rodean e proprietara „Arhan-ghelilor” izvorește răceala între cele două fa-milii. Băgase el de scamă, în vacanțe, privirile de superioritate, de desconsiderare, cari li le tri-meteau mai ales domnișoarele Eugenia și Octa-via Rodean, dar pe atunci cele două familii nu mai erau prietine. Și-acum, având înainte scri-soarea Elenuței, se simțià cu mult mai aplicat să afle scuze pentru familia Rodean decât pentru a preotului. Judecata lui, vai, nu mai erà dreaptă.

Când se trezi din reveria asta el începù numai decât să scrie:

„Stimată Domnișoară!

„N-am cuvinte să-ţi spun cu ce bucurie am cetit scrisoarea duinitalc. M-ar fi înseninat să fi fost în cea mai nenorocită stare sufletească. Increderea dumitale mă onorează foarte mult și-mi pare că dumneata faci pasul cel dintâi ca familiile noastre să mai lase din încordarea ce este între ele. Într-adevăr, domnișoară, dacă am o suferință adâncă, apoi aceasta izvorește chiar din faptul, că părinții noștri sunt mai străini decât dacă ar locui în sate deosebite. Convin-gerea mea este, că și așa trăim destul de pă-răsiți pe satele noastre, și dacă sunt în acelaș sat două-trei familii de intelectuali, aceia să nu tră-iască reslățiți. Pe lângă faptul că-mi scrii, dum-neata îmi mai comunici, că tata a fost la masă dumneavoastră la Ispas, în poiana din muntele Vlădenilor, apoi, că ai vorbit cu surorile mele și pe Mărioara ai aflat-o drăguță. Nu pot să-Ţi spun cât vă sunt de recunoscător pentru asta. Nu pentru alta, ci pentrucă la dumneata văd o pricepere superioară.

Și, acum, să-mi dai voie să-ți mulțumesc pen-tru cazul interesant ce mi-ai comunicat.

Cred că singurul meu răspuns la tot ce mi-ai scris nu poate fi decât o mulțumită caldă și a-dâncă! Dar, ca să nu crezi cumva, că n-aș fi pregătit îndeajuns ca să fiu preot bun, iată îți declar, că n-ai făcut nici un păcat, nici un lucru imoral. In urmă noi nu suntem totdeauna stăpâni pe voința noastră, mai ales când e vorba de izbucniri ale simțăminlelor noastre. Și dacă ad-mirăm, fără nici o rezervă, un peisagiu frumos de pildă, tot astfel râdem de un lucru ridicol, fără ca să ne dăm seama. Acestea sunt lucrări ale in-stinctului. Iau asupra mea, cu cea mai mare bu-curie, păcatul pe care l-ai fi făcut.

Râsul dumnitale mi s-a comunicat şi mie, dar cu n-am râs cu hohot, ca dumneata, o, nu. Unde fine, ca de argint, îmi tremură și acum în su-flet. Dacă ai fi făcut un lucru imoral, apoi eu nesmintit aș fi părtaș păcatului dumitale. Numai de ceva mă tem: să nu fii dumneata aplicată cum-va din fire, ca să râzi cu hohot de toți aceia, cari te vor mai cere în căsătorie. Dumneata, deși spui că nu te gândești cu plăcere la căsătorie, totuș vei aveà încă foarte mulți pețitori, și nu numai pcntrucă ești bogată...

Vai, dumneata ești fericită pcntrucă poți să aștepți... Dar noi, domnișoară, noi clericii suntem foarte nenorociți: noi trebuie să ne căsătorim în grabă și să ne ocupăm parohiile. Noi nu putem să râdem ca dumneata! Iată, de pildă, chiar eu va trebui să mă căsătoresc încă la toamnă, poate. Spune-mi acum dumneata ce aș simți eu când ar râde și de mine fata care m-ar refuzà? Eu înțeleg foarte bine, că pol ajunge într-o situație ridicolă, și oricine ar aveà, dreptul să râdă de mine, dar totuș, te asigur, râsul acesta nu mi-ar plăceà.

De când am cetit, că dumneata nu le gândești cu plăcere la căsătorie, să crezi c-am început și eu să judec aşa. Aș amânà-o bucuros, mai ales pentrucă nici nu știu vreo fală, care ar veni după mine. Da, noi clericii suntem destul de ne-norociți, domnișoară!

Scrisoarea dumitale nu va vedeà-o nime, te-asigur. Dar nu pentru faptul, că ar fi scrisă cu puțin spirit. O, nu! Dacă ar fi motivul ăsta, aș arătà-o la toată lumea și aș zice: „Vedeți cum știe scrie de minunat o domnișoară frumoasă pe care o cunosc eu?” Nu mi-ar fi teamă să zic așa, pentrucă dumneata n-ai fi de față să m-auzi. Știu că nu-ți plac complimentele, dar acesta n-ar fi decât adevărul cel mai curat.

Insă cu nu voiu arătà epistola asta nimănui, pentrucă mi-e prea scumpă. E cea dintâi și cea mai mare comoară a mea, stimată domnișoară Rodean. Pot să fiu și eu sincer cu dumneata și să-ți spun, că dela Paști am avut destule fră-mântări, deși am plecat liniștit de-acasă. Ce fel de frământări? Pentruce le-aș spune când poate dumneata, n-ai fi curioasă să le știi. Gânduri, închipuiri, combinații, o învălmășală de simță-minte... Dar acum au trecut, dumneata trebuie că ai scris cu o cerneală fermecată: m-am liniș-tit. Iată îmi mărturisesc o slăbiciune: de multe-ori am crezut, mi s-a părut, că dumneata vor-bești binevoitor cu mine numai din compătimire, din milă. Acum nu mai cred și mă simt foarle fericit.

De aici în colo îmi vin alte cuvinte în condei, nici nu-s cuvinte, stimată domnișoară, ci e un cântec, vai, un cântec, care mă înfioară și mă cutremură, și pe care nu știu dacă voiu puteà să-l cânt vreodată altfel decât în tăcere. Aș scrie despre alte lucruri, aș aveà atâtea de spus, dar mi-e peste putință: cântecul acesta nou se îm-bulzește tot el înainte. Inainte de-a încheià vei fi așa de bună să-mi faci cu o plăcere mai mult? Să-mi dai voie să-ți trimit un... un... Vai, dar mai bine tac. mi-e frică să n-aud la spatele mele un hohot de râs.

Al dumitale cu toată stima:

Vasile Murășanu.

P. S. O să trimit în curând două volume cari, cred, îți vor plăceà mai mult ca toate cele tri-mise până acum.

XVIII

Intr-alți ani, pe la sfârșitul lui Iunie, când se începeau căldurile mari ale verii, piuăle din Vă-leni băteau mai rar, nu doar, că n-ar fi avut ce măcină, ci pe cele trei văi se mai împuținà apa spre marea părere de rău a proprietarilor. Mai ales Vălișoara secà mai de timpuriu, apoi Pă-râul Caprei. Valea cea mare, pe care erau așe-zate cele mai multe piue, curgeà și-n toiul verii, dar nu mai aveà putere să învârte toate roțile.

Anul acesta însă nu fusese secetos. De când se desprimăvărase, venià și ropăià câte-o ploaie a-proape tot la trei zile. Pădurile păstrau umezeala, micile izvoare ce hrăniau cele trei văi își stre-curau mereu argintul printre dărâmăturile de stânci, și piuăle umpleau cu „toc-tocul” lor tot cu-prinsul Vălenilor. „Arhanghelii”, „Pintenul”, „Vlă-deasa” și o mulțime de alte băi mărunte vărsau mereu piatra auriferă. Vălenarii erau mai veseli, mai plini de larmă ca ori când: banul nu li se mai gătà din mână. Prin birturile satului înce-pură petrecanii fără sfârșit, iar când se abăteà câte-o ceată, care băià la „Arhanghelii”, prin o-raș, țineà cheful câte trei zile în șir.

Societarii dela „Arhanghelii” nu m-ai pomeniau nimic de spesele tot mai mari ce se cereau la galeria cea nouă, singur. Pruncul erà mai gân-ditor și păreà că coace cevà în inima lui. Un-gurean mai căpătă vreo trei telegrame în care feciorul amenințà, că se împușcă dacă nu ca pătà bani în grabă, și, se ’nțelege, bădicul Ionuţ nu-l lăsă la nenorocire pe viitorul advocat. Prun-cul se mărgeni să ardă toate telegramele ce-i trimeteà universitarul, și odată pe lună îi trime-teà câte optzeci de zloți.

Dintre părtașii dela "Arhanghelii" numai pri-marul Vasile Cornean erà mereu mânios, mereu întunecat.

De când își bătuse soția în noaptea zilei a doua de Paști, casa lor se schimbase în iad. Încă în dimineața următoare nevasta lui, Salvina, se dusese la părinți. Erà bolnavă și de bătaie, dar mai mult de desnădejdea ce-i copleși sufletul. Părinții ei înlemniră când o văzură palidă, frântă, îmbătrânită. Mamă-să izbucni numai decât în ho-hote de plâns:

„Copila mea, fata mea!”

Ea înțelesese de mult pe unde-i umblă gân-durile primarului, dar nu voià să creadă c 'ar fi ajuns cu ticăloșia așa de departe.

„Asta-i învățătură pentru cine n-ascultă de pă-rinți” zise cu mânie tatăl său. Dar, îndată ce văzù că Salvina plânge cu hohot, îi părù rău, se apropie de fată, o mângâie pe cap și-i zise:

„Nu mai plânge. Acum asta așa a fost să fie! Puteam noi ști că din câne nu faci slăniă. Dar nu-i nimic. O să vă despărțim, o să-ți dea Dum-nezeu alt noroc”. Cele două femei se bociră, își amestecară lacrimile până târziu. Salvina ră-mase două săptămâni în casa părinților; dar nu se tămăduià, dimpotrivă păreà că îmbătrânește cu fiecare zi.

Mă-sa. ca toate femeile obicinuite cu suferința, pe cât plânsese la început, pe atâta dorià acum s-o vadă pe Salvina împreunată din nou cu pri-marul. Dorià aceasta cu atât mai vârtos, ca la „Arhanghelii” se pusese chiar acum din nou aur slobod, apoi gura satului începù să torăie: „Ve-deți-o pe afurisita de Dochița? A stricat casa pri-marului”.

Indemnurile ei începură să fie tot mai dese ca Salvina să se întoarcă la bărbat. Salvinei nu-i trebuià mult îndemn, ca-l iertase pe Vasile din noaptea în care a sdrobit-o în bătăi și s-ar fi întors foarte bucuroasă la bărbat. Dar se simțià încă așa de slabă, și se îngrozià să se arete ast-fel înaintea primarului Cornean. Știà că nici alte-suferinți mai mici ce ieșiau la iveală pe fața ei, ori în priviri, bărbatul nu le puteà suferi, că se-scărbià parcă de ea în astfel de clipe. Așteptà deci să se tămiăduiască mai bine.

Și, într-o dimineață, după ce trecuseră două săptămâni, se simți mai în putere și mai veselă, și, zâmbind, părăsi casa părintească. Mă-sa o în-țelese și se bucurà din toată inima: „Așa, suflete, fii tare; are să fie încă bine”, îi zise ea la ple-care.

Când ajunse acasă, bărbatul erà dus la „Ar-hanghelii”. Nici un lucru nu mai erà la locul lui prin casă. Pe laviți, pe scaune, erau împră-știate haine, cuțite, furculițe, farfurii. Un miros de părăsire, de pustiu, umpleà camerele. Salvina se apucă cu dragoste să dereteciască prin casă, simțind o adâncă bucurie că poate face ordine, că Vasile când se va întoarce își va aflà casa ca un pahar. Deși-l așteptà mereu, ziua îi trecuse repede, abià îmbucà cevà, nici nu-i venià în minte să prânziască: pregăti o cină bogată pentru seară.

Inima i se opri de-a mai bale, când auzi pe scări pașii grei ai primarului. Chiar erà hotărîtă să-i sară de gât, să-l sărute, să-l roage de ier-tare. când Vasile, intrând, se opri deodată în prag și-i zise:

„Piei drace!”

Apoi, fără altă vorbă, se întoarse pe scări în jos, se auzi cum izbește portița și pieri în noapte. Merse de-aunu la birt, porunci de cină și beu-tură, și după ce se îmbătă sparse toate geamu-rile birtului, răgnind mereu: „Cine s-apropie de taine îl împușc!”

Trei zile n-a mai dat pe-acasă. Gura satului spuneà că primarul a fost văzut prin aluniș, pe dealul băii, în valea Pintenului, cu Dochița pe după cap. Un băieș duceà după ei un coș mare plin cu de-ale mâncării și cu vin.

După trei zile, abătut, pierit la față, intră în casă.

Femeia, care ’n restimpul de trei zile murise şi ’nviase de-atâtea ori cât păr în cap aveà, nu se putù opri să nu scoată un suspin.

„Of pentru tine, dar nu pentru mine, muiere! zise, cu răutate bărbatul. Să-ți aduni hainele și să te duci. Nu mai pot trăi cu tine! Nu mai pot! S-a isprăvit, nu mai pot.

Oricât erà de frântă Salvina, tot își mai putù adunà puteri să-l întrebe:

— Cu ce ți-am greșit eu ție, Vasile?

— De asta nu e acuma vorbă! Nu mai pot trăi cu tine; ai înțeles? îi zise el cu aceeaș voce rea și disprețuitoare. Mie-mi trebuie o nevastă tânără! Asta-i! O nevastă tânără!

— Așa? întrebă, albă ca păretele, ridicându-se de pe scaun. Salvina.

— Așa! Toată lumea se veselește, începù el ca eșit din minți, toată lumea se bucură! Și cel din urmiă sărăntoc din Văleni e azi mai fericit ca mine. Și eu cu „Arhanghelii” îmi urăsc vieața. Uite ce-i, zise el cu brutalitate întorcând ochii scânteitori spre femeie: mie îmi trebuie o ne-vastă tânără. Vin este, bani sunt, raiul e pe pă-mânt, dar raiul c-o muiere trecută ca tine se schimbă în iad! He! rânji el, mie îmi trebuie a-cum! o nevăstuță durdulie, plinuță....

— Să-ți fie rușine, îl întrerupse repede Sal-vina. Batjocurile ce i le aruncà în față cu a-tâta brutalitate, îi dădură curaj, vrednicia ei de muiere cinstită o făcù să-l priviască cu mân-drie ca o zeiță a dreptății și a răsbuuării.

— Să-ți fie rușine că-mi poți vorbi astfel, mie care ți-am fost soție cu credință, zise ca din nou. Își țineà acum trupul drept, ochii ci străluciau, și nu mai semănà cu femeia înfrântă de mai înainte.

— O să te căești tu odată, sărace, de ce faci acum. Dar va fi prea târziu, prea târziu. Noapte bună, zise ea și eși repede pe ușe.

— Niciodată nu mă voiu căi, strigă el cu mâ-nie. Niciodată! Abia de-acum voiu începe să tră-iesc, cu, Dochița și „Arhanghelii”. Vivat „Arhan-ghelii” de-acum!” Nu erà primarul limpede la cap nici acum, dar totuș era conștiu de ce făceà.

In ziua următoare se duse la părintele Mu-rășanu și-i spuse că, cu voia amândurora, se desparte de nevastă.

Popa Murășanu părù foarte surprins de vestea asta: îl pofti să șadă, și începù să-i vorbiască despre datoriile soților căsătoriți.

„O să te mai gândești, domnule primar, o ho-tărîre așa mare nu se ia deodată. Vei cercà să cumpănești mai bine lucrurile. Mici neînțelegeri se întâmplă în orice căsătorie. Insă darul lui Dumnezeu dc-aceea se dă celor doi soți, ca să învingă, să se stăpâniască. Dumnezeu a lăsat că-sătoria așa ca să nu se poată desface decât prin moarte.

Primarul avu un zâmbet de batjocură.

— Se poate, părinte, să fie așa cum spui. Noi nu prea știm ce-a zis Dumnezeu.

— Faci rău destul că nu știi, ori nu vrei să știi, răspunse părintele cu durere; dumneavoastră credeți că un singur lucru e vrednic să-l cunoaș-teți și să vă interesați de el: aurul. Mi se pare că aurul vă umple așa de tare toate simțurile, încât nu mai sunteți în stare să simțiți și alt-ceva. N-ar fi rău dacă v-ați gândi câteodată ce veți face când nu va mai fi aur?”

Primarului îi veni să zică: „N-om cere dela dumneata, fii liniștit”, dar numai zâmbetul de rău-tate ce răsuflà din acest gând i se ivi pe față.

— Vom vedeà noi atunci, părinte”, zise el. Nimc nu poate știi ce o să se întâmple.

— Chiar pentru asta ar trebui să nu vă ba-teți joc de legile lui Dumnezeu, începù iar pă-rintele.

— Eu nu-mi bat joc de nici o lege; nu mai pot trăi cu femeia și vreau să mă despart. Atât, rânji primarul Cornean.

Preotul începù să se agite.

— Ba îți bați joc, eu numai decât o să-ți arăt că-ți bați joc. zise el cu vocea mai înălțată. Pe dumneata eu te-am cununat; știu ce mi-ai zis a-tunci, că numai din dragoste curată le căăto-rești cu Salvina. Și nici nu se puteà altfel; a fost fată frumoasă, avută, a venit după dumneata fără ca să fie părinții ei pe deplin mulțumiți. Ani de zile ați trăit bine, ați trăit în pace. Le-gea lui Dumnezeu zice că legătura iubirii între bărbat și femeie să țină până la capătul vieții. Dumnezeu nu deaceea ne dă bunătăți ca să căl-căm legea asta. Eu te-asigur pe dumneata, că dacă belșugul nu te-ar fi ajuns, ai trăi și azi bine cu nevasta. Dar „Arhanghelii” vă sucește mințile. Vă dedați la traiu bun, mai ales la beu-tură, și vă place dacă vi se deșteaptă tot mai puternice poftele cele dobiloceșli. Beți mereu, vă petreceți și nu mai voiți să ascultați decât de legea trupului. Dar legea asta calcă legea lui Dumnezeu, și să știi dumneata că păcatul ăsta se răsbună odată foarte amar. Dumneata vreai să-ți părăsești nevasta legiuită și vreai să te în-soțești cu Dochița! Spune dumneata, nu-ți bați joc în-chipu-acesta de însăș mila lui Dumnezeu care te-a făcut avut, ș-acum le lași stăpânit de trup?

— Nu-i scris nicăiri să iau pe Dochița, răs-punse cu răceală primarul și se ridicà de pe scaun. De altfel, continuă el întunecat, eu n-am ve-nit să ascult cazania dumitale, ci numai să-ți a-nunț și să te rog să pornești procesul de divorț.

— Chiar asta nu voiu s-o fac, zise cu hotă-rîre părintele! N-am să urzăsc procesul pentrucă ar fi înzadar. N-aveți cauze de despărțire.

— Asta te privește pe dumneata, zise primarul cu mânie, dar cred că sunt instanțe mai mari.

— N-o să-ți primească nimenea procesul, te-asigur, mai zise preotul. Primarul se opri în prag, îl privi pe popa cu dispreț, și zise:

— O sută de zloți la protopopul și ’n trei săp-tămâni suntem despărțiți, părinte. Știm noi cum se fac lucrurile acestea...

In urma scenei acesteia preotul rămase foarte tulburat. Se puse la masă și-l aviză numai de-cât pe protopop.

Primarul își înaintă rugările de despărțire, și acum săptămâni întregi nu se mai trezià din beție. Dacă mergeà în oraș rămâneà cu săptă-mâna de cap, și împrăștià banii ca și când ar fi risipit năsip. In clipe de beții adânci băieșii îi văzură plângând de multeori. Mulți ziceau că-i pare rău că se desparte. Pe la „Arhanghelii” aur mai mergeà, ci spre scârba celor mai mulți Vă-lenari, când erà acasă, duceà pe Dochița la el, slugile aduceau poveri de vin dela birt și sco-teau prin sat veștile cele mai slabe despre cei doi.

Nici iui răspuns nu-i venià la cererea lui de despărțire, și el păreà tot mai înrăutățit, când într-o zi pe la începutul lui Iunie, clopotul în-cepù să cânte în turnul bisericii.

„A murit primăreasa!” își ziceau cu uimire niu-erile.

Salvina într-adevăr nu putuse să rabde multă vreme vieața pe care o duceà. Slăbise ca un schelet, și pe urmă îl deslegase pe Cornean; pu-teà să se cunune cu Dochița.

„S-a îngrijit Dumnezeu să-i despartă, ziceau femeile.

— O să-i pară rău. Femeie ca Salvina n-o să-și mai afle.

— D-apoi Dochița?

— Uf! Dochița! Nici nu poate asemănà.

— Asta o să-i pună coarne și lui!

— De-ar da Dumnezeu, că e vrednic.

Gura salului începù să torăe și nu se mai opri până ce auziră qă la Sânziene se cunună pri-marul cu Dochița. Atunci gura satului amuți pe un restimp, ca să se porniască apoi și mai ne-hodinită. Se descoperiră toale păcatele vechi și noui ale Dochiței. Salvina fusese o sfântă, prima-rul are să se ticăloșiască, femeia cea nouă are să-l înșele!

Gura salului pornise cu mai mare înverșunare, fiindcă multe văduve tinerele credeau că Dochița le-a furat norocul. Nu erà puțin pe vremea asta să fii soția unui părtaș dela „Arhanghelii”, și încă a unuia care aveà două părți, care se nu-mără îndată după directorul Iosif Rodean.

Erà c-o săptămână înainte de Sânziene, într-o Sâmbătă seara, când primarul îl află pe notarul Rodean în curte, lângă piue, și-i spuse c-ar aveà să-l roage de ceva.

Directorul îl duse numai decât în casă și-l în-trebă cu ce-i poate sluji.

„Te-aș rugà foarte mult, domnule director, în-cepù primarul, să-mi fii nănaș, să mă cununi dumneata.

— Așa dar e adevărat că te însori a doua oară? întrebă directorul c-un zâmbet ciudat pe fața lui mare.

— Adevărat, răspunse primarul plecându-și capul.

— Și cu Dochița?

— Cu Dochița!

— N-aș fi crezut! Faci foarte rău că te căsă-torești cu femeia aceea.

— Acum, asta nu se mai poate schimbà, dom-nule director!” zise primarul.

Iosif Rodean tăcù un restimp, se plimbă cu pași grei prin cameră, apoi îi zise cu hotărîre:

„Dacă nu se mai poate schimbà, caută-ți alt nănaș. Nu te cunun”.

Vasile Cornean îl privi uimit, nu-i venià să, creadă ce auzise, și din ochii lui se vedeà că aș-teaptă încă răspunsul.

„Nu te pot cununà, caută-ți alt nănaș!” zise! cu mânie directorul.

Primarul îl înțelese acum și rămase uluit. El țineà foarte mult să-l cunune un domn din sat, mai ales directorul dela „Arhanghelii”.

„Pe cine să-mi aflu așa de ’ngrabă? întrebă! el zăpăcit.

— Puțin îmi pasă pe cine-ți vei aflà! strigă no-tarul și ieși în verandă. Indată se auzi vocea lui puternică:

— Pune piatră, măi Niculae, fire-ai al dracului de ticală! N-auzi că bate ’n gol?

— Seara bună”, zise primarul strecurându-se pe lângă el.

Directorul ori nu-l auzise, ori erà încă mânios, căci nu-i răspunse. Vasile Cornean ieși foarte a-bătut în stradă. Refuzul notarului îl rănise adânc. El mergeà cu capul plecat, când trăsuri deo-dată:

„Bună sara, tovarășe, bună sara, iubite!” îi strigă cineva dela spate.

El se întoarse și-l văzù pe universitarul Ungu-rean apropiindu-se cu dreapta întinsă.

„Noroc!

— Noroc! răspunse încă tot abătut Cornean. Când ai sosit? îl întrebă apoi.

— Numai cât am picat, iubite, numai cât am picat! Ș-am vrut să-l văd pe nenea Spiridon de mai trăește? Ce mai faci?

— Ei, iacă! răspunse ridicând din umeri Cor-nean!.

— Stai, drace, cum erà să-mi uit. Te ’nsori?” îl întrebă deaproape Ungurean răsuflându-i în față acreală de butoiu.

— Mă ’nsor!

— Primește felicitările mele! Cu Dochița?

— Cu!

Universitarul își supse odată buzele, zâmbi și-i zise:

— Ai ales-o pe sprânceană. Inc-ai știu că ai ce strânge în brațe. Dar nu pot să-ți iert că nu m-ai chemat încă la nuntă”.

Ungurean o vorbià mai întâi de bine pe Do-chița. Primarul îl privi cu bucurie, apoi deodată îi veni un gând mântuitor. Iși puse o mână pe umărul tânărului și-i zise:

„Dacă nu te-am invitat până acuma e că te poftesc de nănaș”.

Universitarul la cuvintele acestea izbucni în-tr-un râs nestăpânit. Printre hohote se puteà me-reu auzi exclamarea favorită: „Colosal”, „Colo-sal”. Apoi, după ce se liniști, îi bătù primarului în palmă și-i zise:

— Se face, iubite, se primește cu bucurie. Dar cine să fie nașe?”

Primarul se gândi o clipă, apoi răspunse:

— O soară de-a mea, care vrei.

— Bun! Se primește și asta. Și — la Sân-ziene?

— La Sânziene!

— Foarte bine! Te ’ngrijeşte numai de beu-turică bună.

— Este, răspunse vesel Comean.

Iși mai bătură odată pâlmile, apoi se despărțiră.

Preotul Murășanu îi cunună în ziua de Sân-ziene. Nu ținu nici o cuvântare, cum era obișnuit să facă, nu voi să meargă nici la masă. Preoteasa păreà supărată, îi chiar zisese:

„Nu-i bine că te pui pe picior de bătae cu toții fruntașii satului.

— Ehei! făcù popa, unde le gândești și tu. Nu mă duc, fiindcă am fost împotriva despăr-țirii şi chiar și împotriva căsătoriei acesteia. Sunt convins că Salvina a mărit numai din vina ticălosului acesta!

Dar în schimb au luat parte la masă toți frun-tașii, chiar și directorul dela „Arhanghelii”. A-devărat că numai singur, și s-a depărtat devreme, dar totuș cu prezența lui ridicase foarte mult nimbul ospățului. Feciorul său, Ghiță încă nu se întorsese din capitală, acum își făcea exa-menele cele din urmă, după cari aveà să se re-întoarcă cu diploma de inginer. Pruncul și Un-gurean, notarul Popescu, scriitorul Bratu, erau însă aici și-și petreceau cu însuflețire.

Din când în când Ungurean tânărul schimbà priviri cu Dochița, și, la începutul unei țarini, ca se strecură pe ușe. Indată după ea ieși și Ungurean. Nime nu le luară seama; bărbații e-rau amețiți de beutură, femeile, felele dansau. Lăiță cântă cu însuflețire.

După un reslimp destul de îndelungat cei doi intrară aproape unul după altul. Ungurean, cu fața bubăită, luă un pahar plin, îl supse, și între hohote de râs, începù să strige:

„Of! primarule, primarule, să fi fost tu al dracului!”

Dochița zâmbià și-i umplea paharul. Cornean îi priivà cu ochii prostiți: nu mai pricepeà ni-mic, căci erà beat turtă.

„Of! primarule, să fi fost tu al dracului!” zi-cea mereu Ungurean, izbucnind necontenit în hohote de râs.

— Di-di-dice să să fi fost?” izbuti să-l în-trebe într-un rând primarul cercând să zâm-biască. Dar nu mai puteà; ochii lui erau două răni parcă.

— Pe onoarea mea de nu-i colosal! strigă Un-gurean în loc de răspuns. Apoi ridicându-se în-cepù să țină, un discurs în larmă atotstăpânitoare. Numai frânturi se puteau înțelege din cuvintele lui.

— Fraților — primarul — inima noastră „Ar-hanghelii”... Izvorul de petrecere... N-am fi nimic fără „Arhanghelii”. Vivat „Arhanghelii”.

La cuvântul din urmă cei de lângă el înce-pură să bată cu pumnul în mese, și tot mai mulți erau cari strigau „trăiască Arhangheliiˮ până ce toți nuntașii izbucniră în strigătul ăsta. Muzica încetă, pe-o cliplă se făcù liniște, și Un-gurean se sui pe masă, și zise, cât putu de tare:

„Fraților, popa nost n-a vrut să ne cinstiască în sara asta cu prezența Sfinției sale. Să-mi daţi voie, ca dându-i „vot de blam”, să fiu eu popă în noaptea asta, ori cel puțin diac și să vă cânt troparul protectorilor noștri cei cerești, troparul „Arhanghelilor”.

— Vivat! Vivat! Ungurean, se auzi din toate părțile. Apoi, deși îl auziră cântând de multeori cântarea asta, se făcù liniște. Așteptau.

— Se cade să ne aducem aminte în toată buna vreme de Arhanghelii din cer, cari fac să stră-luciască și fratele lor de pe pământ, alungând nenorocul, sărăcia și lipsa din satul Văleni. In cinstea lor ș-a soarelui care luminează în Vă-leni și lumina lui nu se mai stinge, să cântați cu toții după mine!”

Și el începù pe-o voce groasă, adâncă, de butie:

„Unde umbrește darul tău Mihaile Arhanghele de-acolo se gonește puterea diavolului, că nu sufere să rabde lumina ta luceafărul cel ce a căzut; Pentru aceea ne rugăm ție; săgețile lui cele de foc purtătoare, cele pornite asupra noastră, stân-ge-le cu mijlocirea ta, mântuindu-ne pe noi din smintelele lui, vrednice de laudă, Mihaile Ar-hanghele.”

Puţini îl secundară, fiindcă nici nu se puteà. El cântà „lauda” asta într-un chip deosebit, cu figuri aflate de el. Erà glasul al cincilea, ca și la laudele dela Paști, dar Ungurean pusese a-tâtea întorsături de-ale lui în melodia biseri-cească, încât nime nu i-o puteà învățà.

Deși erau cei mai mulți beți, după cântarea bi-sericească, afară de domnii cari erau de față nime nu strigà: „să tnăiască”. Asupra țăranilor în orice împrejurări cântarea bisericească face o impresie adâncă, le învălue sufletele cu mis-ticismul care se desprinde din ea.

Ei rămaseră un restimp tăcuți, apoi petrecania începù din nou.

Ca orice izvor de bogății prea mari, venite la repezeală, pe neașteptate, „Arhanghelii” aruncau destule raze de lumină, dădură mare avânt vieții din Văleni, dar avântul acesta îi împingeà pe oameni mai mult spre prăpăstii. Erau mulți cari începură să imiteze vieața domnilor, așa cum o puteau ei înțelege, pe care o cunoșteau de prin birturi și alte localuri de petrecere, unde se în-tâlniau.

Dochița erà una dintre femeile vrăjite de pu-terea aurului, de farmecul luxului, și bine o cu-noștea notarul Iosif Rodean ce plătește. El, de când începuse să se hrăniască și să beie cât îl încăpeà pielea, nu mai consideră într-un nimic legile morale, și asta nici nu o mai socotià de păcat. Universitarul Ungurean asemenea își petre-cuse de multeori cu Dochița și înainte de cunu-nia ei cu Cornean, și nădiăjduià să-și petreacă și de-aici în colo. Notarul Popescu și scriilo-rul Bratu cunoșteau aproape pe toate „chipu-rile de mironosiță” din Văleni, deși nu erau de mult în sat. Orice s-ar spune, dar se pare că demoralizarea la sate, fără sprijinul puternic al celor din pătura cultă, nu ar înaintà niciodată așa de repede și nu ar ajunge atât de departe.

Se pare că pilda lor e mai molipsitoare decât a altora; se iau oamenii după ei din vanitate ori în fapta lor simt o liniștire a conștiinței lor, zicând: „Ei sunt mai învățați și tot trăesc așa!”

Poate din amândouă cauzele, adăugând făptul că „domnii” sunt mai preferiți de țărance.

XIX

De când veniseră cei doi universitari chefurile se țineau lanț în Văleni. In birturi nu se ntai stingea lumina până ’n zori. Societarii, băieșii h,ocmanii dela „Arhanghelii” mai ales își făceau de cap. Femeile lor începură să se pună pe gân-duri, când câte trei-patru zile nu-i mai puteau urni din birturi. Ungurean și Pruncul, tinerii, treceau dintr-un birt într-altul, legănându-se în curbe largi pe drum, începeau chelul din nou cu fiecare grup de băieși. Ei erau primiți pretu-tindenea cu însuflețire, cu urale. Cei doi îi de-prindeau încet-încet cu ponturi obișnuite prin birturile din capitală; după ce se ’mbătau, bă-ieșii începeau să spargă sticle, pahare, să joace pe mese, să stropiască podelele cu beutură din sticle; pariau care puteà bea mai mult, trăgeau sorți care să plătiască în cutare noapte, pentru că fiecare ar fi voit ca el să deie beutura. Când sorții cădeau pe unul din cei doi universitari, ei erau scutiți totdeauna pentru cinstea de „pre-zidenți ai mesei”, și atunci plătiau, pe rând, cei-lalți băieși.

Birturile ferbeau neîntrerupt, se vedeau ieșind, din când în când, oameni cu fețele de mort, clă-tinându-se. Pe uși năvălià atunci fum gros de tutun amestecat cu duhoarea beuturii.,ca răsuflul înădușitor al unei peșteri.

Duminecile și ’n sărbători veniau de obiceiu domni dela oraș, anume ca să-și petreacă în Vă-leni. Nu erà străinul care, intrând odată în Vă-leni, să nu fie cinstit cu mâncare, cu vin. Bădi-cul Ionuţ Ungurean, primarul Cornean, se puteau afla aproape în orice vreme în birt, și cum stră-inii trăgeau aici, societarii dela „Arhanghelii” îi luau numai decât sub scutul lor, ceeace însemnà că puteau să mănânce și să beie cât aveau poftă, și de multeori și pe deasupra, și puteau rămâneà aici în sat cât ar fi voit. Dacă cei doi boeri nu erau din întâmplare în birt când pica străinul, se aflau totdeauna alți Vălenari cari să-i iee în primire. In acest chip se purtau cu oaspeții mai neînsemnați; când sosià vreun domn în sat nu-mai decât erau avizați cei doi universitari, ori vreunul dintre societarii „Arhanghelilorv”, chiar și directorul Iosif Rodean.

Dumineca și ’n sărbători însă veniau de obiceiu persoane cunoscute din oraș, cari ș-au mai petrecut de multrori în Văleni. Alunei se înciripà repede o ceată de zcce-cincisprezece în jurul lor, începeau pe la zece cu bere și terminau, în zori, cu vin și cu rachiuri. De cele mai multeori ieșiau într-o poiană la o frigare. Miei, purcei, se rume-niau în flăcările cioturilor uscate de brad, chiui-turi, uralc, cântece se înălțau în noapte până târziu: în jurul flăcării uriașe se vedeau, mișcân-du-se mereu umbre.

Dacă, noaptea târziu, ar fi trecut prin Văleni un străin cu prilejul astorfel de chefuri, ar fi crezut că-s niște nuntași întârziați, cari au ră-tăcit prin poduri. De altfel convingerea aceasta ș-ar fi făcut-o și dacă ar fi trecut ziua prin Vă-leni. Pe lângă larma nesfârșită, din birturi, când dintr-o casă, când dintr-alta, pătrundeà veselia. Vecini, prietini, se adunau să guste vinul adus de curând „dela țară”, și dintr-o glumă se în-cingeà câte-o petrecanie, care țineà cu zilele.

Insă nici într-un an biăile nu fură așa de bo-gate ca ’n vara asta, și deci, nici chefurile atât de dese. Erau băieși cari strigau în gura mare, în vreme de beție, că înnebunesc de atâta bine. Aproape nu erà săptămână să nu se răpeadă Lă-iță cu vreo doi până în Văleni. Universitarii cei doi aduseră cântece noui în sat, romanțe vesele, pe cari în scurtă vreme le cântau și băiețașii cari aduceau piatră cu ciăiluții de munte.

Săptămânile treceau repede într-o fierbere și veselie nesfârșită; erau mulți Vălenari, cari au-zind Sâmbătă scara clopotele, își ziceau cu mi-rare::

„Măi, mâne iar e Duminică.”

Ca în fiecare an, așa și acum, într-o Dumi-necă dela sfârșitul lui August, fruntașii din Vă-leni se adunară în birtul lui Spiridon de pe la ceasurile zece înainte de prânz, să prăznuiască depărtarea din mijlocul lor a universitarilor. Nu-mai de doi aveau să se despartă în anul acesta de Ungurean și Pruncul, Ghiță Rodean își luase diploma, dar nu aveà încă slujbă. El mai ră-mânea deocamdată în Văleni. Insă Ungurean și Pruncul trebuiau să plece în curând.

Liturghia în biserică încă nu se sfârșise, când paharele pline cu bere proaspătă se înșiruiră pe masa lungă. Pruncul, tatăl, nu erà de față, însă bătrânul Ungurean, ca de obicriu, fù cel dintâi, care luând paharul în mână începù să închine:

„Să mergeți cu bine, feciori, și să vă întoarceți sănătoși. La anul să vă vedem advocați pe amândoi.

— Trăiască advocații, strigară în cor ceilalți

— De nu mă voiu întoarce la vară cu diploma în mână să nu-mi mai ziceți pe nume! zise cu hotărîre universitarul Ungurean, după ce-și șterse mustața de care se prinsese spumă de bere.

— Va da Dumnezeu, va ajutà Dumnezeu!” răs-punse cu bucurie tatăl său, mângăiat de hotă-rîrea ce se desprindeà din fața tânărului. Erau și încordate liniile feței lui, păreà mai degrabă un căpitan care dă o poruncă, decât un om care promite ceva.

De altfel bătrânul Ungurean nici când nu des-nădăijduise de viitorul copilului său. Că tândălia de-atât amar de vreme prin capitală nu-i păreà lucru așa de mirat, erau multe cărțile pe cari trebuià să le învețe! Dar odată va eși domn mare din feciorul său! Un domp de care să se vorbiască în șapte sate! Cine-l va vedeà odată înglobat în bogății la oraș, să zică: iată, mă, pe domnul acesta mare l-a purtat la școli un părtaș dela „Arhanghelii”, societarul Ionuț Ungurean. El și spuneà la toată lumea, îndată ce apucà la cap: „cheltuesc cu el? Nu face nimic! O să iasă domn odată din el, nu glumă”.

El beù deci cu însuflețire și al doilea păhar și, uitându-se zâmbitor pe la toți, zise:

„Bună bere!”

Poveștile, gălăgia începură numai decât și fu-mul țigărilor se ridicà repede, vinețiu în bătaia razelor de soare. Toți erau predispuși spre ve-selie, de-o săptămână nu mai fură atâția laolaltă — patrusprezece — ca astăzi. Intre ei erà și directorul Rodean. Ghiță și clericul Murășanu, cari într-alți ani erau și ei de față la cheful tra-dițional, astăzi lipsiau: porniseră de dimineață într-o excursie prin munți.

Universitarul Pruncul nu se puteà însufleți nici într-un chip. O adâncă părere de rău, un fel de disperare era întipărită pe fața și în pri-virile lui. Cei dela masă făceau glume pe so-coteala lui.

„Să știți că-i pare rău după Văleni!

— După Văleni nu, poate dup’ o Vălenăreancă!

— Ori apoi ș-a pus în gând să vie advocat gata la primăvară!

— Asta trebuie să fie! Ii pare rău după vieața de student,

— Trăiască advocatul Pruncul!”

Dar el rămâneà mereu trist. Sufletul îi erà în-ghețat și acum, de azi dimineață păreà că-l ur-mărește o mare nenorocire.

Căci, azi dimineață, abià se îmbrăcase, abià-și aprinsese cea dintâi țigară, când tatăl său intră la el, cu fața, cu privirea foarte întunecată. Tâ-nărul, văzându-l, simți numai decât că are să-l dăscăliască tatăl său, cum făcuse de atâleaori pân’ acuma. Voi să încunjure furtuna și se a-propià de ușe. Insă tatăl său îl opri c-o privire.

„Rămâi, zise el rece, avem de vorbit amândoi.

Scăpând un oftat tânărul șezù pe un scaun și aruncă țigara după cuptor.

— Avem de vorbit, repetà tatăl său. Azi mi se pare e cheful de despărțire?

— Da, ești învitat și dumneata, răspunse în silă universitarul.

— Eu m-am săturat, nu mai mă duc; tu însă poți să iei parte. Ai bani?

— N-am, răspunse cu desgust tânărul.

Tatăl său daschise portofelul și-i puse pe masă trei bilete de câte zece.

— Iai, sunt ai tăi; poți să-i petreci azi. Toacă-i pe toți dacă vreai, începù cu răceală tatăl, dar să știi că pleci pentru cea din urmă oară la școală. El tăcù, obrajii palizi i se umplură de pă-răiașe adânci. Așteptà să-i răspunză feciorul; însă acela tăcea tăcereà peștelui. Se îngălbenise la față și privià neclintit în masă.

— Anul acesta ți-l mai dau. zise cu mânie Prun-cul, văzând că tânărul nu răspunde. Poate fac rău, dar m-am hotărît așa. Un an mai jertfesc. Apoi, — eu mi-am isprăvit datoria față de tine. Știi câți bani ai mâncat tu pân’ acum?”.

Universitarul își ridicà, uluit privirile la tatăl său, dar nu răspunse.

— Și dintr-un cal ași fi făcut advocat până acum cu banii ce i-am cheltuit cu tine! Ințelegi tu? N-a mai rămas în tine un strop de bărbăție? Un strop de cinste? Mai ai tu nas să mai ieși între oameni, în oraș? Iată mie mi-e rușine de rușinea ta. — Așa dar un an încă și cel din urmă! Și vei trebui să te mulțumești cu patruzeci de zloți pe lună.

— Patruzeci de zloți! se uimi tânărul, acum deslegându-i-se mai întâi limba.

— Da, patruzeci, nici un ban mai mult. Ce crezi tu că banii stau grămadă la mine și nu se mai gată? Nu ști ce ’nghite gangul cel nou dela „Arhanghelii”? Nu mă sugi tu de ani de zile? Așa dar ne-am înțeles! sfârși Pruncul ri-dicându-se și ieșind. Din prag îi mai zise:

— Pe mine să nu m-aşteptați; sunt bolnav!

Universitarul rămase încă multă vreme nemiș-cat, după ce ieși tatăl său. Se simțià la margi-nea prăpăsliei, căci știà că tatăl său nu glu-mește. Ce va face? Să termine într-un an, când, el abià are un examen, n-are praxă, n-are cărți, n-a mai ascultat de ani întregi cursurile decât poate de trei-palru ori într-un an! Dar el min-țise pe bătrân, îi spusese că face praxă în can-celaria unui advocat din capitală! Cum să-i spună că nu-i nimic adevărat din tot ce se lăudase și că e peste putință să-și ieie diploma într-un an? Dar ar folosi ceva chiar dacă l-ar convinge pe tatăl său? Ar mai fi cu putință ca el să se pună pe muncă, părăsindu-și chipul de traiu de până acum?

El vedeà că nici cum nu se poate mântui, și simțindu-se la marginea prăpăstiei își zisese, ridicându-se: „Eh, să triăim până e bine!” și plecase spre birt cu hotărîrea să-și petreacă straj-nic, ca niciodată.

Insă erà prea sguduit, ca să se poată reculege în grabă. Beù încă mlultă vreme în tăcere, între glumele și ironiile celorlalți. Numai după ce în-cepù să-l amețiasecă puterea beuturii, începù să-și petreacă cu adevărat.

Birtașul Spiridon se ivià, în dese restimpuri, la masă, adunà repede paharele goale, țincănin-du-le de-olaltă, și, pân’ ai bate ’n pâlmi, le în-șiruià, pline, la locul lor. La cheful de adio al universitarilor, de vr-o opt ani acum, nu lăsà pe nime să serviasecă. Se învârtià ca un prisnel.

„Așa, nene Spiridoane, așa iubite, o să-ți port, în cinste, o sută de procese, îi ziceà universitarul Ungurean, de câteori se ivià, cu paharele pline, birtașul. Hohote de râs izbucniau după cuvintele lui Ungurean.

— Trăiască advocatul „dea-geaba”, strigă ve-sel directorul Rodcan, când Ungurean întâmpini pentru a zecea oară cu aceleași cuvinte pe Spi-ridon. „O să mori de foame, prietine, purtând gratuit atâtea procese dea-geaba, adause el în-dată.

— Trăiască advocatul „dea-geaba”, trăiască an-tropofilul, strigă Pruncul râzând cu hohote. Şi mulți izbucniră după el:

— Trăiască antropofilul!

— Ii auzi, tată?” întrebă c-un zâmbet larg tâ-nărul pe bătrânul Ungurean, de-acum îmi ves-tesc mărirea viitoare! Râdeți voi, puțin credin-cioșilor, eu voiu merge mereu înainte, cu curaj ’nainteee. Vivat! Cu curaj ’naintere. Vivat!”

Cuvintele din urmă le sfârși cântându-le pe melodia marșului economilor. Numai decât în-cepù să bornăe Pruncul, advocatul Pascu care venise anume pe ziua de azi în Văleni, începù să mormăe încet doctorul Prințu melodia ace-luiași marș. Vocea scriitorului Bratu, care în-cercă acelaș cântec, se ridicà printre tot mai desele bornăituri de bondari ce începură să în-cunjure masa. Erau cu toții de jumătate amețiți de beutură, erà înainte de prânz. Deodată aghe-untul Bratu se ridică dela masă, se aplecà în spre cele patru regiuni, dând tonul, și, dup-un gest repede al mânii ridicate în vânt, se începù, pe patru voci:

Pas în pas Tra-la-la Hai toți înainte, Tot voioși Bucuroși Cu curaj ’nainte Tra-la-la

Greșiră textul, începură marșul din nou, iar îl greșiră, și abià după ce-și mai dreseră gla-surile cu un pahar de bere, reușiră să cânte marșul până în capăt. Când ajunseră la versu-rile:

Și cu cupa plină Orice dor s-alină,

luară cu toții în mână paharele, pe cari Spiri-don le umplù la repezeală, și ciocnind mereu, între țincănitul lor sfârșiriă marșul, în picioare. Cântarea se schimbase acum în urlet, erà ceasul doi după prânz. Dup|ă ce beură, directorul dela „Arhanghelii”, întorcându-și grumazii ca de laur spre ușa din stânga striga:

„Măi Ticallă Spiridoane!

— La poruncă, domnule director, la porunca dumnitale!

— Pst! făcu Iosif Rodean. Trei purcei i-ai pus de-oparte?

— Guiță flămânzi de-aseară, d-le director.

— Știi tu când sunt ceasurile trei și jumă-tate? întrebă directorul privindu-l c-un ochiu în-cruntat.

— Purceii junghiați, curățiţi, focul aprins în plaiul cerbului! răspunse militărește Spjridon, du-cându-și palma dreaptă la ureche.

— Ticală! strigă cu mânie directorul, așa-mi ții tu minte?

— Un butoiu de zece ferii la umbră! strigă repede, palid birțașul.

— Ei, și apă, măi Spiridoane. Trimite și două lăzi de borviz.

— La poruncă, domnule director, și pâne și sare și furculițe și cuțitașe!

— Măi, da-l-aș dracului, cum se pricepe, zise universitarul Ungurean.

Spiridon îl privi pc-o clipă, îi aruncă un zâm-bet de batjocură și răspunse:

— Care cu meseria lui, domnule advocat; noi la glăji, dumneata la legi”.

Hohote de râs izbucniră, urale nesfârșite: „tră-iască Spiridon”. Ungurean bătrânul râdeà și el cu gura larg deschisă, nu mai pricepeà de-i laudă ori de-i batjocură pentru fiul său ce spusese bir-tașul; dar simțià că e foarte plăcut să râzi așa, fără să știi de ce, să râzi prostește. Spiridon venià urmat de trei feciorași, fiecare cu pahare proaspete de bere în mână.

„Să poftiți, asta-i dela botul calului, pentru paharele acestea nu cer nimic.

Oaspeții erau în picioare gata de ducă. Luară fiecare câte-un pahar.

— Trăiasaă cel dintâi hotelier al Vălenilor, strigă universitarul Ungurean.

— Trăiască tata Spiridon!”

Ei beură, goliră din câte-o pauză paharele. Nu-mai bătrânul Ungurean nu-l mai luà dela gură până ce nu sorbise și spuma cea din urmă.

— Să fii tu al dracului Spiridoane, asta-i bere dintr-un butoiu început acum, să mai aduci nu-mai decât o rundă!

— Vivat tata, trăiască marele pricepător”, urlă tânărul Ungurean.

Din picioare mai beură unul câte trei pahare. Spiridon știa, că după ce cinstià el de ducă, se mai trece o jumătat’ de butoiu până se depăr-tează oaspeții. In urmă oaspeții se duseră, numai universitarul Pruncul se lăsă pe-un scaun, și fă-cându-i lui Spiridon semn să se apropie, îi zise pe-un glas plângător:

„Adu butoiul lângă mine, tată Spiridoane... De-acum tu-mi ești tată!”

Birtașul băgă de seamă că universitarul e beat turtă, dar totuș îl uimi vocea lui disperată. Erà și palid, aproape verziu tânărul Pruncul.

„Să nu mai beai domnule advocat, o să ți se facă, rău”, zise birtașul aplecându-se spre el.

Pruncul rostogoli asupra lui doi ochi tulburi, reci, părù o clipă că nu-l cunoaște pe Spiridon, apoi, oftând din adânc, suspină:

„Tu ești tata meu. Vin să te sărut!

— Să nu mai beai, răspunse cu desgust bir-tașul. Ar fi mai bine să mergi acasă, domnule advocat, să prânzești, să tragi un puiu de somn până pe la patru. Altfel n-o să poți petrece la noapte. Ar fi bine să mergi acasă.

— N-am casă, suspină cu durere tânărul,fe-gănându-și mereu capul între umeri, ca și când ar compătimi pe cineva.

— N-am casă, n-am părinți. Tu ești tata meu de-acum; mă arunci în drum? El își opri înde-lungat ochii mari și tulburi asupra lui Spiridon.

— Pentru toată lumea, nu, domnule advocat!

— Atunci ascultă rugămintea fiului tău, și adă butoiul. N-o să le mai incomodez, o să-mi torn eu în pahar; știu umpleà paharul cu bere, tată Spiridoane.

Birtașul se închină, se depărtă repede, părând că se grăbește să-i împliniască cererea. Insă își văzù îndată de alte trebi. Își zicea; „are să a-doarmă acum, îi cunosc năravul”. După ce-și aranjă unele mărunțișuri, dupăce împărți po-runci, pentru „Irigarea” de după prânz, se așe-zase cu nevasta și copiii mai mici la masă, și chiar se pregătià să înghită cea dintâi lingură de supă, când ușa dela camera vecină se crepă și prin deschizătură se ivi capul universitarului Pruncul.

„Nu mai vine butoiul ăla, tată? întrebă el pe-acelaș glas plângător.

— Nu mai este, domnule advocat! zise bir-tașul, uimit că tânărul nu adurmise după cum crezuse el.

— Ei, drăcie ca asta! strigă deodată cu mânie Pruncul. Să-mi vinjăi beutura! Ce porcic faci dum-neata astăzi?”

Spiridon, palid, tremurând ușor de indignare și năcaz dă n-are hodină să înghită o lingură de supă, se sculă repede, trecù pe lângă "ad-vocat", trăviăli butoiașul cel început, îl așeză lângă masă, îi fixiă bine pompa, și chermându-l pe Prun-cul îi zise:

„Poftește, domnule advocat. Mai sunt cel pn-țin patruzeci de pahare.

— Pofta! zise Pruncul întinzându-i un bilet de douăzeci.

— Nu acum, domnule advocat, ce știu eu cât să rețin. Las’ până la urmă.

— Poftim! insistă din nou tânărul. Ia-ți plata. Nu ești tată bun nici tu, Spiridoane. N-ai milă de om. Ia-ți plata și du-te!

Spiridon îi lăsă, biletul pe masă și ieși.

Trecuseră ceasurile patru când începură să s-a-dune tovarășii de petrecanie. Pe plaiul cerbului vâlvătaia focului se înălța de mult. Tovarășii se întâlniră în birtul lui Spiridon, şi mare le fù mi-rarea când pe Pruncul îl aflară tot acolo, cu paharul de bere înainte. Vreo câțiva ciocăniră butoiul: sunà a gol. Il clălinairă: vânt! Dar nici Pruncul nu se puteà mișcà din loc. Stăteà nă-zimat de spăteaza scaunului cu spatele, c-un cot pe masă, iar picioarele și le ținea țeapene, în-fipte parcă în podele, ca și când ar fi rămas așa într-un acces de amețeală. El privià cu ne-păsare la cei din jurul săiu, păreà că nu-i cunoaște. Din când în când oftă din adânc și a-veà o mică clătinare din cap. Tovarășii se adu-nară în jurul lui lărmuind, strigându-l pe nînne, pipăindu-l, alții îl sguduiau. La sguduiri mai pu-ternice Pruncul lăsà să s-audă un mormăit înă-dușit, ca și când ar veni din mari depărtări.

„Pe ăsta încă o trăbui să-l ducem pe sus până, pe plaiu, zise cu mânie notarul Iosif Rodean.

— A beut un butoiu de bere; mă mir că n-a plesnit, zise doctorul Prințu aplecându-se la u-niversitar și pipăindu-l. In clipa aceea se auzi din nou mormăitul lui Pruncul, el se mișcă pu-țin și zise, ca de pe altă lume:

— Porcilor!

— Of, of! încă o să ne deie lecții de morală”, râse advocatul Pascu.

Pruncul se mișcă mai tare pe scaun, cercă să se ridice, dar nu reuși; să râzimă din nou de spăteaza scaunului, și zise iar;

„Porcilor! Sunteți cu toții niște porci”.

In clipa asta în birt intră universitarul Un-gurean, se apropie cu pași largi de Pruncul, fe-rind din cale pe cei ce se grămădiau în jurul tânărului beat.

„Salutare, colegă, salutare! zise Ungurean cu fața radioasă de fericire. Ai beut? Te-ai îmbă-tat? Ai durmit?

— Veni, vidi, viei! răspunse Pruncul închi--puind un zâmbet rânjilor din umerii obrajilor parcă.

— Nu-i beat de tot! declară îndată Ungurean. După formula asta de întrebare și răspuns cu-noșteà de mulți ani stadiul beției lui Pruncul.

— Vii cu noi, iubite? îl întrebă apoi vorbin-du-i la ureche. Dar Pruncul păreà că nu-l auzise.Mormăi încet:

— Sunteți niște porci!

— Ai cognac, Spiridoane? întrebă Ungurean, îngrijorat.

— Este, domnule advocat.

— La repezeală cognac și un păhărel. O să-l deștept îndată, zise el întorcându-se spre ceilalți.

Câteva priviri se ’ntoarseră întrebătoare spre doctorul Prințu.

— Se poate, răspunse el. Beția de bere e ca o ceață, deasă ce-i dreptul, dar nu-i grea. Alcoolul berii nu apasă creerii cu pondul alcoolului de vin, ori mai ales de rachiu. De aceea beția berii nu-i adâncă. Ea moleșește trupul întreg, îngreu-nează mai mult stomacul”.

După câteva păhărele de cognac, beute unul după altul, Pruncul începu să-și scuture capul, brațele, apoi, ajulat de Ungurean, se ridică. Erà mai palid ca un mort.

„Acuma repede, afară la aer, comandă Ungu-rean.

— Ar fi și vremea; o să se răcoriască bine pan’ ajungem pe plaiu, zise bătrânul Ungurean.

— Colosal! răspunse tânărul. Doar nu te vei teme de ’ngheț? Ai blană groasă de slănină pe dumneata”.

Ei se strecurară pe-o hudiță, apucară pe-o că-rărușe, trecură valea pe-o punte destul de în-gustă, peste care Ungurean îl conduse cu multă grije pe Pruncul. Dar în aerul curat, în urma mișcării, în urma cognacului care-i încălzi stoma-cul, tânărul începù să se deștepte binișor. Când începură să urce pe plaiu, cl se desfăcù de brațul lui Ungurean, zicându-i:

„Lasă-mă!

— In sfârșit! oftă Ungurean ușurat. Dar cine mama dracului te-a pus să te îmbeți de bere, când pe azi dup-amiazi îți erà rezervată plăce-reà să te îmbeți de rizling ori de tămâioasă?

— Nu mi-ar fi fost nimic, dacă n-aș fi fost flămând! zise cu silă Pruncul.

— Păi, n-ai prânzit azi?

— De-aseară ajunez!

— Ce spui, frate! D-apoi atunci tu ești mai tare ca un bou! se mirà Ungurean. Și cum te-ai hotărît să ajunezi? Te-ai îmbăiat și azi dimi-neață?

Pruncul tăcù un restimp; urcușul iute îl făcù să gâfăe.

— Nu. Am un conflict cu bătrânul, reuși să răspundă.

— Ei, un conflict! Părinți și fii! Ce-i mai de toate zilele, ca asta? Pentru atâta lucru faci tu prostii?

— Uf! Lasă-mă dracului, lasă-mă dracului. Un-gurene! oftă cu desniădejde Pruncul. A fost mai mult decât un conflict, a fost un „ultimat”.

— Ultimat? se miră Ungurean nepricepând în-dată de ce-i vorba.

— Un an îmi mai dă parale; într-un an să-mi iau diploma”, zise cu silă Pruncul. Ii fù și ru-șine să spună cât îi promisese lunar chiar pe anul acesta.

Ungurean începù să râdă cu hohot. Se opri, căci râsul nu-l mai lăsă să facă nici un pas pe urcușul iute Cărărușa, oricât de spirală pe coasta plaiului, era din ce în ce mai greu de urcat; ceilalți apucaseră cu mult înaintea lor.

„Nu fi copil, iubite, nu te prosti acum, cal bătrân! Ultimate de acestea câte n-am mai căpă-tat noi, zise Ungurean după ce se mai liniști, pornind din nou.

— Bătrânul meu acum odată n-a glumit. Il pricep ru! Pot să-ți s-pun că-i un om amarnic, zise cu durere Pruncul. Spune, că galeria cea nouă dela „Arhanghelii” i-a înghițit o avere în-treagă.

— Și tu alta, îl întrerupse repede Ungurean.

— Și cu alta și că nu mai are bani”, încheie cu desnădejde Pruncul.

Un răstimp tăcură; urcau mereu aplecându-și înainte trupurile, ghetele lor ronțăniau în pie-trișul potecuței. Plaiul întreg erà un uriaș piept de piatră acoperit cu un strat subțire de pră-mânt, de pietriș. Pc cărărușe pe alocuri ieșiau la iveală spinări, muchi de stâncă; ploile spăla-seră pe-aici pajiștea și preseraseră întreagă că-rărușa cu pietricele.

„Despre asta una să nu mai vorbim, zise în-tr-un târziu Ungurean.

— De acord! răspunse Pruncul, chiar acum îmi venise gândul că atitudinea cea mai bună ce-o putem' luà în fața vieții e să fim fataliști.

— Grecii și Românii n-au fost proști, iubite. Nu ’nzadar întreaga antichitate e clasică.

— Pentru o bucată de purcel mă ’mpac cu toată lumea, declară Pruncul, care începù să simtă o foame de lup. Începù să-l iee cu amețeli din golul stomacului.

— Păcat dă nu te chiamă Ion, ți-aș zice acum Ion Gură de aur, răspunse Ungurean, pe care încă începù să-l răsbiască foamea. După berea ce-o beuse, acasă la prânz nu mai putuse mânca decât foarte puțin.

— Ba să-mi zici mai bine Ion Gură de lup” zise vesel Pruncul.

Când ajunseră ei, ceilalți erau trântiți pe pa-jiște; gustaseră câte două păhărele, și acum, aș-teptând friptura, fumau din țigări, conversând cu veselie, râzând, trimițând câte un huhurizat, un fel de țipăt, care se auzià strident până jos în vale, în sat.

Pruncul fù întâmpinat cu urale: doctorul Prințu îi pipăi pulsul și declară, că mai are pu-ține ferbințeli, eu siguranță cel din urmă efect al alcoolului de bere.

„O ceapă nu plătește știința ta doctore. Sti-matul meu coleg, advocatul Pruncul, e flămând. N-a mâncat dc-asară nimic!” declară cu superio-ritate Ungurean.

Deasupra unei enorme grămezi de jar, din care numai pe de lături mai fumegà vr-un tăiciune, se frigeau în frigări doi purcei cu râturile în-tinse. Pelița li se rumenise, pe alocuri era tran-dafirie, băteà încă în viu, — codițele se subțiară, se întăriră. Trupșoarele lor plinuțe se tot în-vârtiau în frigări, și cei doi ficiori, cari pregătiau friptura picurau, din când în când pe spate, pe pântece, pe coaste, din slănina friptă. Câte-un picur ajungeà la jar, sfârăià, împrăștiind mi-reasma, care dilatà nările celor trântiți pe pa-jiște. Cei doi purcei păreà că se tot subție, ori, mai bine, se roltunzesc, dela o vreme nu se mai puteà deosebi unde-i spatele și unde coastele, pe unele locuri pelița plesnise abià văzut și mustul se ivià în tăietura fină. Mireasima se răs-pândià tot mai mult în aer.

„Destul Filipe! strigă directorul dela „Arhan-ghelii” apropiindu-se și luând o frigătoare și cu purcelul înfipt în ca se întoarse în triumf la ceilalți.

— Întâietatea o are pustnicul ce petrece în ajun, strigă el vfăzând o ceată de cuțite, de bricege apropiindu-se în atac de purcel. Pruncul își tăie repede o bucată și îndată, strecurându-se din mulițme, se lăsă pe-o dungă. Pâne își tă-iase de mai înainte și acum începù să îmbuce cu lăcomie.

Filip, unul din cei doi ficiori, aduse și purcelul celalalt, și ospățul începu acum în tihniă.

Mâncară și beură,, apoi iar mâncară, pe urmă se apucară cu sete de vin. Larma creșteà tot mai tare, și paharele se deșertau dintr-o închinare, nu le puteau țineà în mână cu vin, iar jos pe coastă se prăvăliau. Vinul erà vechiu, erà risling, busuioaca se isprăvise din pivnița bădicului Spiridon. După ce se săturară de car-nea delicioasă, beutura păreà că nu-i stâmpără de fel: le păreà mereu că n-au beut nimic. Bine hrăniți și în aer curat, ei nu simțiau puterea vinului. Se înserà, umbrele începură să cadă, pă-durile de brad în jurul lor se înegriră, și aer tare, înviorător, să te scoale din morți, se co-borà pe pământ. Ei nu erau mulțumiți, căci dru-mul la un adevărat chef îl pregătește puterea vi-nului. Și vinul ăsta păreà că nu are nici o putere. Vorbiau, râdeau, cercau să cânte, nimic însă nu le succedeà cum ar fi vrut, căci Vălenarii și oaspeții lor nu erau mulțumiți cu orice fel de animație; ei erau artiști în privința asta și aveau gusturi rafinate. Beau mereu, încât cei doi fi-ciori, cari fripseseră purceii și le slujiau și de paharnici, abià mai răsbiau să le umple paha-rele.

Ficiorii strânseseră tăciunii, puseseră lemne proaspete, de cari adunaseră din bună vreme două grămezi. prccuim și cetină verde și uscată. Flăcările se ridicau în limbi mari, unele înguste altele late ca niște fiare de plug. Cu cât cădeà mai tare noaptea, lumina flăcărilor erà tot mai vie, mai colorată. Unii se sculară, luară lungi crengi de brad cu colină verde și le aruncau în flăcări. Pe-o clipă flacăra se înnădușà în fum, se auziau pârâituri multe, scurte, fulgerătoare apoi aprinzându-se ramul, îl ridicau deasupra capului, și uriașa torță își înălță flacăra care grăbià în văzduh, până la înălțimea brazilor.

Plăcerea asta îi astrânse în curând pe toți în jurul focului. Crengile de brad se înălțau în văz-duh pârăind, grăbindu-și flăcările multe, săltărețe. Fețele oamenilor străluciau arămii în lu-mină. In curând isprăviră crengile de brad și atunci alergară la brazii din apropiere, rupseră, tăiară altele și jocul începù din nou.

Când în sfârșit se obosiră, cei mai mulți se clătinau pe picioare. Beția îi cuprinse pe neaș-teptate, ci începură să chiue, să cânte. In curând se iviră din noaptea ce căzuse doisprezece fe-ciori din sat, băieși la „Arhanghelii”, cu cari Bratu începù să cânte deosebite marșuri și alte cântece pe patru voci. Larma, gălăgia creșteà mereu, vinul se beà tot mai cu sete. In liniștea nopții cântările, chiotele lor se auziau până departe peste sat, și flacăra înaltă a focului erà hrănită mereu de lemne proaspete.

Târziu flacăra se potoli, se fripse purcelul al treilea, și, după ce-l înghițiră în câteva clipe, se începù beția.

Trecuse de mult de miezul nopții, când se ho-tărîră să coboare în sat, să continue petrecania în birtul lui Spiridon. Butoiul gol îl rostogoliră pe coastă la Vale, și bubuiturile lui, în salturi tot mai largi, se auziră până târziu. Afară de Iosif Rodean toți ceilalți erau turtiți de beutură. In-naintau prin noaptea care nu erà așa deasă, cu mânile înainte ca și când ar fi vrut să prindă ceva. Lună nu erà, dar cerul erà preserat cu stele, erà o semi-umbră dulce, răcoroasă, însă flăcările focului le deprinsese vederea cu lumină mare, și acum orbecau ca și când ar fi fost în-tunerec păcură.

Coborâșul și în vreme de zi erà mai greu de-cât urcușul pe coasla prăpăstioasă a plaiului. Dar acum cărarea n-o mai puteà țineà nici Io-sif Rodean. Din când în când se prăvălià câte unul, se roslogoliau chiuind pe coastă la valle, și erau răstimpuri când din toată ceata abia trei-patru mergeau pe picioare, ceilalți se du-rigau pe povârniș, împrăștiiudu-se în toate păr-țile. Hohote de râs izbucniau mereu, câte-un „aio! să fii al dracului”, apoi urmau răstimpuri de tăcere, în care se chemau și-și răspundeau:

„Hop-hop!

— Hop-hop”.

Se siliau să se apropie, să coboare în șir, dar nu le succedeà: prăvăliri, rostogoliri urmau ne-contenit și ei iar se împrăștiau. Pământul păreà că le fuge de sub picioare.

Cu chiu e vaiu ajunseră lângă valea ce șopotià tainic în noapte. Iosif Rodean trecù mai întâi puntea, dar ceilalți căzură unul după-altul în apă. Unii reușiau să rămână în picioare, în apă pân’ la genunchi, dar cei mai mulți căzură pe coaste, pe spate, dealungul.

„Ți se ’nneacă advocatul, ca țiganul la mal, dragă tată, strigă Ungurean care căzuse pe spate în apă și păreà că se simte foarte bine astfel și nici gând n-are sa se ridice.

— Numai să nu fie pipa mea la el”, răspunse bătrânul, care se silii să se ridice din apă și să iese la țărm.

In birtul lui Spiridon erà încă lumină. Ceata întreagă năvăli pe ușe, începură să se scuture. Dar răcoarea apei, departe de a-i supăra, le făceà plăcere. Numai universitarul Ungurean, ur-cându-se în silă pe-o masă lungă, se întinse pe-spate, își puse manile cruciș pe piept și de-clară că-i mort.

Numai decât în jurul lui se adunară cântă-reții, și sub conducerea lui Bratu începură în cor frumoasa cântare dela prohod:

„Plâng și m-ă tânguesc când gândesc la m-oarte, și văd în morminte zăcând frumuseța noastră, cea după chipul lui Dumnezeu făcută, fără po-doabă, fără mărire, neavând chip! O, minune! Ce taină este aceasta care s-a făcut pentru noi? Cum ne-am dat stricăciunii, cum ne-am înjugat cu moartea? Cu adevărat după porunca lui Dum-nezeu, precum! e scrisă, celui ce dă hodină celui adurmit”.

Ei cântară în cor bărbătesc pe patru voci. Lugubra melodie umplù sala, cutremură feres-trele, sgudui sufletele oamenilor cari păreau că încep să se treziască. Urmă o tăcere destul de-lungă, până ce Ungurean deschise ochii.

„Voi înșiși strigați că-i păcat s-apună în mor-mânt o frumusețe ca mine! zise el. Dați-mi mâna, tovarăși, nu voiu s-a mă înjug cu moartea, ci cu vieața. Trăiască vieața veselă!

— Trăiască veselia”, strigară ceilalți în cor, apucându-l de mâni și săltându-l de pe masă.

Spiridon își trezi în grabă o slujnică: știà că are de lucru până dimineața și nu va răsbi sin-gur, căci oaspeții începură să strige deodată și după mâncare și după beutură.

Petrecanii, beții ca acestea se întâmplau destui de des în Văleni de când băile, mai ales „Arhan-ghelii”, dau aur mult. Nime nu le mai încrestà, nime nu se mai mirà de ele. Numai unele femei, mai rele din fire, anai neîmpăcate, de obiceiu cărora nu le plăceà nici beutura, mai blăstămau diminețile pe la ușile și la ferestrele crâșmelor.

Acestea le știà și popa Murășanu, care dela o vreme începù să predice în biserică Dumineci dearândul tot împotriva beției, dar cu un singur rezultat: bărbați, feciori, veniau tot mai puțini la biserică.

Proprietarii de birturi și prăvălii aveau tot mai mari câștiguri. Ei adunaseră cheag destul nu numai pentru cât vor trăi ei, ci și copiii lor, o vieață întreagă. Și din ce se îmbogățiau își serviau oaspeții cu tot mai multă atenție. Din surâsuri și vorbe dulci nu-i prea puteà scoate nici bețivul cel mai mofturos.

XX

Domnișoara Elenuța Rodean nu mințise: tre-cuse într-adevăr prin mari frământări până se hotărî să scrie clericului epistola care-l umpluse cu o fericire așa de mare. Dar frământările a-celea nu izvorîseră din convingerea că nu s-ar cuveni să-i scrie, din teama ca să nu fie judecată cu asprime, ci din faptul că nu putuse află până târziu chipul cum să-i facă cunoscută lui Vasile dragostea ei.

Căci ea, îndatiă ce se liniști din râs, după ce o mai înfruntase și soru-sa Maria, își dădù seama că, toată bucuria ei nestăpânită izvorà din fap-tul că rămase și pe mai departe liberă; râsese ele advocatul Crăciun și de notarul, pentrucă se puteà gândi și mai departe, în liniște, la cleric. Nu-și mai puteà ascunde adevărul acesta! Ea simți că tot ce făcuse, dela Paști încoace mai ales, erà în strânsă legătură cu clericul Vasile Murășanu: în vorbele, în purtările sale, în bu-curii ca și în întristări ea simți c-o urmărise pre-tutindenea tânărul acela rușinos ca o fată mare. Amintirea, prezența lui în închipuire, îi deșteptase o lume nouă de gânduri și de simțăminte. Într-o clipă văzù limpede că simpatia ei pentru cleric nu începuse numai în noaptea prohodului lui Hristos, ci cu mult înainte. Poate chiar prin faptul că familia lor erà așa de rece față de a preotului, deșteptă în ea mai multă atenție, mai multă curiozitate față de cleric și o făceà să-l privească mai cu emoție decât pe alți tineri cari veniau pela familia notarului.

Insă, afară de plăcerea ce-o aveà înlâlnindu-l vorbind uneori cu el, nu simțià nimic deosebit. Privirile lui senine, foarte clare, îi înseninau, ce-i drept, sufletul; o încredere, o liniște deo-sebită o stăpânià, de câteori se depărtà dupăce vorbise puțin cu el. Un fel de mirare erà parcă tot ce-o apropia până la Paști pe Elenuța de cleric, mirarea pe care o simțim totdeauna față de-o persoană pe care ni se pare c-o cunoaștem și nu știm de unde, ni-e simpatică și nu știm pen-tru ce, care însă poate fi sigură că vom preferi-o altora cât de cunoscute. Mirarea aceasta izvorà din faptul că Vasile se purtà în vacanțe așà de deosebit de ceilalți sludenți din Văleni, că-l pu-teai vedeà mai mult singur, în mână cu vr-o carte, că încunjurà petrecaniile și umblà regulat la biserică? Ori din faptul ca foarte arareori îl puteai vedeà vesel și aproape niciodată râzând cu hohote? Ori iarăș, începutul simpatiei să fi fost în împrejurarea că Vasile erà puțin îndrăz-neț, și din cât puteà o încunjurà pe Elenuța? Ori doară pentru împrejurarea că din fața lui de tânăr se desprindeà atâta nevinovăție, că la vârsta de optsprezece ani păreà copil încă?

Insă mirarea ce-o simțià față de cleric n-o silià decât foarte arareori să simtă lipsa apro-pierii lui, să-l vadă și să-i vorbiască. II vedeà din săptămână în săptămână și erà liniștită. S-ar pu-teà spune că erà mulțumită cu el, ca o mamă care numai în intervale depărtate aude vești bune de fiul sau și totuș e liniștită pentrucă-i convinsă că fiul ei o om de omenie. Convingerea dă Va-sile Murășanu e un tânăr cumsecade se înstă-pâni de mult în sufletul Elenuței. Nu-și puteà închipui ca să poată face ceeace făceà Ungurean ori Pruncul! Erà curioasă această convingere, căci ea nu cunoșteà mai de-aproape vieața cle-ricului nici în sat, dar încă în orașul unde erà aproape anul întreg la învățătură.

Astfel vr-o patru ani ea rămase cu o părere bună despre cleric, și cu un fel de mirare de câteori se întâlnii cu el, ori chiar numai se gândià la el. Insă de când îl auzi cântând în Sâmbătă Paștilor noaptea, de când îi aprinsese luminița, mirarea de mai înainte se schimbă în dorința tot mai mare de-a se apropià de cleric. Și, singura apropiere acum, fără cuvinte, fără priviri, o făceà fericită. Apoi după petrecerea dela Paști ea simți deodată, cutremurată de un simțământ nou, că-i pare așà de rău că Vasile se va întoarce iar la școală. Încrederea ce o sim-țise până atunci în el, în sărbători se și vădi când începù să-i înșirue complimentele ce i le făcuse Voicu. Despărțirea dela înmormântarea lui Gligoraș, rugarea să-i trimită cărți, înfrigu-rarea cu care așteptà volumele, nenorocirea care o simți la vestea că-i vine un pețitor, toate aceste se succedară atât de repede pentru ea, încât n-a-vuse nici vreme să-și deie seama de simțămin-tele sale.

Dar acum, după nereușita lui Crăciun, după râsul ei nestăpânit, ea desluși într-o lumină ful-gerătoare toate simțămintele delicate ce-i înflo-riau în suflet, și se simți îndrăgostită de simță-mintele sale parcă, nu de cleric. Se gândià ce-i drept la Vasile, dar lucrul cel dintâi ce-l făcù după ce înțelese adevărul fù, că se sărută cu multă sfială în oglindă! Apoi, aprinsă Ia față ca bujorul, alergă în grădină, se încununà cu flori și până seara nu mai intră în casă.

De cu noapte i se începù apoi sbuciumul, care se liniști numai după ce-i reuși să deie forma aceea ciudată epistolii sale, care îi descoperià totul clericului, fără totuș ca să-și simtă atinsă cât de cât modestia ei de fată.

Nici prin gând nu-i trecù că nu va pricepe clericul adevăratul înțeles al epistolei sale, şi așteptà deci cu mare neliniște răspunsul lui Va-sile Murășanu.

Și clericul nu se înșelă! După ce-i ceti epistola domnișoara Elenuța izbucni în hohote de râs îi curgeau lacrimile, și ziceà mereu cu vocea înaltă: „Să nu cuteze nici atât să-mi trimită un sărut de mână!” Ea însă se mințià acum cu bună voie pe sine însăși: nu râdeà de punctele ce le pusese clericul după „un sărut de...”, ci râdeà fiindcă nu-și mai puteà stăpâni fericirea care-i inundà mereu în suflet ca niște unde puternice de lumină, de dăldură. Sfiiciunea tânărului ș-o alesese numai de scut ca să se poată bucurà în deplină libertate, pentrucă altfel îi venià să-i zică:

„Ce fată rău crescută ești! Să le îndrăgos-tești așa de nebunește!”

Incă în seara aceleiași zile în care primi scri-soarea lui Vasile, se pregăti siă-i răspundă. Ceea-ce-i scrià clericul, că el va trebui să se căsăto-riască în grabă, o umplu de neliniște. Insă nu avù putere să-i scrie un singur șir. Parcă i se topise toată cutezanța, toată hotărîrea de pân’ acum. Deși știà la scrisul întâiei epistole că Vasile o va pricepe, totuș atunci, dupăce se hotărî îi scrisese cu destulă ușurință. Acum erà hotărîtă să-l întrebe cum înțelege chestia căsătoriei lui, și zotuș inima ei se încuiase, și nici un cuvânt nu se coborà în condeiu. Amână scrisoarea pe-a doua-zi, apoi pe-a treia. Dar cu cât treceau zilele, puțerea ei de voință se tot împuținà, și se con-vinse că nu va puteà să afle adevărul din cu-vintele lui Vasile. Se mângăià cu credința că, desigur, clericul îi va trimite și alte epistole.

Volumele sosiau cu regularitate în toată Sâm-bătă seara, dar — nici o epistolă. Intimitatea ce ș-o arătaseră în cele două scrisori păreà că se pusese ca o piedecă între ei. Amândurora li se păreà că se văd, dar nu cutezau, se sfiau să se cheme, să se apropie. Nu-și spuseseră aproape nimic până la cele două scrisori, iar în ele își destainuiră deodată prea mult. Păreà că se genează unul de celălalt, dar această curată sfiiciune îi umplù pe amândoi c-o adâncă fe-ricire, până la începutul vacanței de vară.

Când se întâlniră mai întâi, clericul salută de departe, își ridicà în trei rânduri pălăria, căci de douăori i se părù că Elenuța nu l-a băgat de seamă, cum râdeà la brațul lui Ghiță, ve-nind pe drum în jos, spre cleric. La al treilea salut însă Elenuța înclină adânc din cap, Ghiță își ridică vesel pălăria și-i strigă:

„Bună seara, domnule cleric, bună seara, dom-nule candidat de preot!” Clericul nici nu auzi cu-vinlele lui, el se apropià privind mereu pe Ele-nuța mângăindu-i și acum sufletul înclinarea ce-o făcuse din cap domnișoara Rodean. El o privià uimit: nu mai erà domnișoara Rodean cea de până acum, era parcă o ființă dintr-alte lumi, o zână, o fată tainică, ce s-arată uneori în vise tinerilor îndrăgostiți. Lui Vasile o clipă îi părù chiar foarte ciudat că fata aceea vorbește.

Mâna Elenuței erà rece, tresări ușor când a-tinse mâna clericului. Insă cu toată zăpăceala în care căzuseră amândoi, mai tari, mai hotă-rîți decât ei, ochii lor se întâlniră, se priviră adânc, și într-o clipă obrajii amândurora înflo-riră ca trandafirii.

„Imi pare foarte bine că vă aflu sănătoșiˮ, zise clericul, cercând să pășiască cu grije, cât puteà de gingaș pe lângă Elenuța. Ii părù, în cele dintâi clipe, că dela umbletul acesta atârnà întreaga lui vieață, întreaga lui fericire, Ba-i părù că nu-i de fel important ce va spune, ce va întrebà, ci numai mersul să-i reușiască!

„Și noi asemenea ne bucurăm; domnule Mu-rășanu, că te vedem vesel, se grăbi să răspundă Elenuța:

— Asta e puțin, declară Ghiță, trebuie să-l fe-licităm! c-a terminat cursul de clericie cu dis-tincție.

— Așa? făcù părând uimită Elenuța.

Clericul își plecà privirile: lauda asta nu-i erà binevenită, și se gândi că de unde știe Ghiță cu ce succes a terminat el.

— Sau poate ai căzut? întrebă iar Ghiță, vă-zând că Vasile nu răspunde.

— Nu, asta nu, zise clericul zâmbind.

— Dacă n-ai rămas corigent, n-ai putut decât să reușești cu distincție. La tineri ca dumneata numai aceste două alternative sunt cu putință”, spuse cu convingere Ghiță Rodean.

Elenuța mai mult simți decât observă că lau-dele acestea nu-i plac lui Vasile, se opri, își ri-dică ochii strălucitori, umezi de fericire spre cleric, și-i zise:

„Am onoare, domnule Murășanu, să-ți prezint pe inginerul Ghiță Rodean, fratele meu, și la cuvintele din urmă ea își aplecà cu grație capul spre Ghiță.

— Ah! da, vedeți eu la asta nu m-am gândit, îngână Vasile, sguduit de farmecul ce-i strecură în suflet privirile și vocea Elenuțci. Trdbuià să mă gândesc — adause el repede — că dumneata încă vei fi terminat anul acesta.

— Și totuș frate-meu anume te-a lăudat pe dumneata, ca să-ți aduci aminte de el și să faci asemenea, zise cu veselie Elenuța.

Cuvintele ei picuriau argintii, păreau un cântec.

— Primește sincerile mele felicitări, domniile Rodean, zise înfiorat clericul.

— Felicită-l pentrucă ș-a luat diploma singur eu distincție între treizeci și cinci de inși, a-dause râzând Elenuța.,

— Nici că se puteà altfel, nici că se puteà”, răspunse Vasile, ne mai știind ce să zică: îi păreà că începe să se învârtă pământul cu el, viăzând c-a rămas să poarte conversația singur cu Ele-nuţa.

Căci într-adevăr Ghiță nu mai ziceà nimic: pri-vià zâmbind la cei doi, fie că erà mângâiat în suflet știindu-se om cu cariera lui de-aici încolo, fie că aflà o deosebită plăcere privind la cei doi tineri, cari nu puteau nici cum să-și ascundă agitația ce le stăpânià inimile.

„Văd că v-ați înțeles să mă nenorociți, răs-punse în urmă Ghiță. Dacă ar fi să mă bată ci-neva odată nu mi-ar păsà, numai să-i văd așa de strălucitori de fericire ca pe voi doi acum — pardon „dumneavoastră” am vrut să zic”.

Elenuța pomi numai decât, porni și clericul, simțind necesitatea ca numai decât să alerge. La cuvintele din urmă a lui Ghiță, lui îi părù că inginerul descoperise tot ce era ascuns în sufletul lui. O senzație asemănătoare, dar în proporții mai mici, avù și Elenuța: ei i se părù că Ghiță bănuește ceva.

„Trebuie însă că sunteți mici la suflet, râse Ghiță pornind și el. dacă vă place să râdeți de-un om necăjit. Pentrucă eu într-adevăr sunt. Am diplomă, clar n-am slujbă.

Murășanu se mai liniști, îi părù că poate s-a înșelat, poate că Ghiță nici nu bănuiește ce-i în sufletul lui.

— Neplăcerea asta o avem toți, domnule in-giner, zise clericul. Până ne vedem puși în slujbă trebuie să alergăm, destul.

— Adevărat, răspunse Ghiță, dumneata ase-menea n-ai încă un sat.

— Vai, grăbiți mai sunteți, stimați domni cu diplome; abià ați terminat și numai decât vă do-riți în oficiu; parcă nu vă veți sătura de el o vieață întreagă.

Elenuța spuse cuvintele acestea c-o voce în care erà amestecată și ironie, și părere de rău şi gingășie. Parcă tot mai multă gingășie.

„Asta e soarta bărbaților, domnișoară, răs-punse Ghiță c-o voce pretențioasă. Noi trebuie să ne gândim serios la vieață, pentrucă povara ei pe umerii bărbaților apasă. Dumneavoastră secsul cel frumos, intrați în cuibul gata, și nici prin minte nu vă trece cu câtă muncă a fost zi-dit cuibul acela.

— Hoho! mai încet!, râse Elenuța. Altfel mă faci să compătimesc de pe-acum pe viitoarea ta nevastă.

— N-am dreptate, domnule candidat de preot? întrebă inginerul adresându-se lui Vasile. Acesta nu știu ce să răspundă: îi părù că-l întreabă despre cuibul în care ar duce el pe Elenuța.

— Domnul Murășanu nu-i așa de egoist ca tine, răspunse Elenuța în locul clericului.

— Nu e vorba de egoism acum ei de adevăr, zice Ghiță. și adevărul nu-i de partea mea, dom-nule Murășanu?

— E întrebarea cum înțelegi dumneata cuibul... răspunse Ghiță.

— Un cuib! Ei, un cuib unde se ascund doi inși să se apere de furtunile vieții. Căsătoria o înțeleg, zise Ghiță.

— Bine, răspunse vesel clericul. Atunci cui-bul acela nu poate apărà de nici un rău, dacă nu-i făcut de amândoi soții. Vezi și rândunelele și vrăbiile...

— Bravo! strigă cu bucurie Elenuța. Știaim eu că domnul Murășanu nu-i așa de egoist ca tine.

Incurajat de vocea fetei, de bucuria sinceră ce tremură în glasul ei, clericul continuă în-dată:

— A câștigà o diplomă și prin ea o slujbă încă nu însamnă să ai un cuib în care bărbatul și femeia să se simtă fericiți, apărați de furtunile vieții. Cum să mă exprim oare? Cuibul căsătoriei nu e material, nu se face din poziții și lefuri. Câți bărbați cu poziții și cu lefuri bune n-au putut oferi un cuib pretinos unei femei. Cred că ne înșelăm dacă credem că având o slujbă, trebuie să se simtă fericită femeia care ni se a-lătură nouă. Ea nu intră deagata în nimic, de-oarece căsătoria nu e ceva material. Cuibul ade-vărat al căsătoriei cred că se zidește din simță-mintele ce simpatizează, a lor doi tineri; și în chipu-acesta contribuie deopotrivă amândoi la ri-dicarea adăpostului care să-i scutească de furtu-nile vieții. Dacă nu reușesc cei doi soți să-și ridice un astfel de adăpost închegat din sinceri-tate înainte de toate, oricare altul e iluzoriu, și toată diploma noastră e zadarnică: nu poate a-duce fericirea unei femei”.

Elenuța ascultă cu deliciu cuvintele însuflețite ale clericului. Iși înălțà mereu spre el privirile umede, și se simțià mândră și fericită.

„Dacă privim chestiunea în felul acesta, se ’nțelege că dumneata ai perfectă dreptate, răs-punse Ghiță. Dumneata ai obiceiul să le cobori direct în inima chestiilor. Pătrunderea dumitale se îndreaptă deauna spre sâmbure, nu spre în-văliș. Ei bine, eu am vorbit numai de învălișul căsătoriei, de coaja ei. dacă-ți place astfel. Dum-neata știi că orice adevăr are o haină, și orice sâmbure un miez, din care trăiește, ori cel pu-țin în care se adăpostește.

— Da, domnule inginer, răspunse clericul, nu-mai că, după convingerea mea, învălișul acesta material are foarte puțină importanță în căsăto-rie, pentrucă în căsătorie însuși învălișul trebuie să fie țesut din simpatii, din simțăminte, din a-celaș fel de gândire ca să poată trăi în miezul căsătoriei, sâmburele, care, după părerea mea este activitatea conglăsuitoare a celor doi soți. Slujba ce-o are cineva, averea, riuimai atunci poate servi de scut în vieața celor căsătoriți, dacă felul lor de-a lucrà pornește ca dintr-o singură voință. Altfel totul se dărâmă. Apoi eu mai am o con-vingere care în, ochii multora pare ridicolă, ori cel puțin copilărească: Averea, poziția de câtă avem lipsă în vieață, materia deci, ni se dă dacă: ne silim să ne câștigăm înainte de toate avuția imaterială: moralitatea gândurilor, simțirilor s-a faptelor noastre. Eu, domnule inginer, cred în ce ne învață Mântuitorul: „căutați înainte de toate împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte vi se vor adăugà vouă!”

Clericul spuse cuvintele acestea lot mai aprins, mai însuflețit. El simțià că Elenuța îl ascultă cu plăcere și se bucurà că poate vorbi, în auzul ei, despre căsătorie, susținând o discuție pur teo-retică.

Elenuța, când sfârși Vasile, nu se putù stăpâni să nu zică:

„Foarte frumos vorbești dumneata, domnule Murășanu” și-l învălui într-o privire dulce, caldă, care-l înfiorà pe Vasile în tot trupul.

Inginerul Rodean încă-l ascultase cu plăcere. Din expresia feței se vedeà că-l aproabă însă el așteptà să fie cât se poate de logic clericul în argumentările sale.

„Și eu cred în cuvintele Mântuitorului, dom-nule Murășanu, zise el, dar împărăția lui Dumne-zeu și — căsătoria! Mi se pare că e vorba de ceriu, de vieața viitoare nu de pământ și de căsătorie”.

Elenuța își ridică c-un fel de teamă ochii spre Vasile. O clipă crezù că tânărul nu va mai ști ce să răspundă și-i erà ciudă pe Ghiță că fă-cuse observarea aceasta.

„Impărăția lui Dumnezeu nu-i numai în cer ci şi pe pământ, domnule inginer, începù clericul. Împărăția lui Dumnezeu e prelutindenea unde se îndeplinește voia lui. In lumea vegetalelor, în drumul sorilor, în mișcarea stelelor, în toate le-gile naturii e împărăția lui Dumnezeu, pentrucă pretutindenea se îndeplinește voia lui, care e iz-vorul acestor legi. Un împărat înceată dc-a fi îm-părat într-o țară străină, unde nime nu-i ascultă legile. Chiar în țara lui, o revoluție poate să-l detroneze. Pe Dunnezeu nime nu-l poate scoate din împărăția lui decât omul, omul care nu-i ascultă legile. Convingerea mea este: în drum spre căsătorie, în căsătorie, trebuie să căutăm împărăția lui Dumnezeu, adecă să ne silim a ne câștigà moralitatea gândurilor, a simțurilor și a lucrărilor, și loale celelalte,adecà mâncarea, beutura, casa, îmbrăcămintea, ni se voi da nouă. Dumneata, domnule inginer, poate vei zâmbi, dar nu înțeleg nici eu, că prin căutarea împă-răției lui Dumnezeu ne vor cădeà porumbi fripți în poală, ci atâta de cât avem lipsă vom reuși, prin munca noastră și ajutorul de sus, să câști-găm. Deci, împărăția lui Dumnezeu poate fi foarte bine aici pe pământ, și încă chiar în căsătorie”.

Inginerul băgă de seamă, că în tot decursul vorbirii lui Murășanu, soru-sa îl privește încân-tată, cu admirare. Ascultă cu plăcere lucrurile acestea, cari, în parte erau nouă pentru el, căci el niciodată nu se gândise la o interpretare mai largă a cuvintelor Mântuitorului, și după ce sfârși clericul îl întrebă mulțumit, zâmbind:

„Și ți-ar plăceà să intri cât mai în grabă în împărăția asta, domnule Murășanu?

— Asta-i altă chestie, e cu totul altceva” răs-punse zăpăcit clericul, care credeà, că Ghiță iar face aluzie la el și la Elenuța.

In clipa asta o slugă îl chemă pe Ghiță acasă. Veniră dela „Arhanghelii” un hocman c-un să-culeț de aur slobod și Iosif Rodean lipsià de-acasă.

„Vă rog să mă scuzați dacă vă părăsesc o clipă, o să mă întorc îndată”, zise Ghiță pornind cu sluga.

Cei doi tineri, rămași singuri, merseră un lung restimp în tăcere. Clericul simți, că trebuie să se depărteze mai tare de Elenuța, și că între ei ar fi încăput bine o a treia persoană. Se sîmțià aproape nenorocit, că nu-i venià nici un cuvânt pe buze, și cu cât se îndelungà tăcerea se acuzà tot mai tare din cauza asta. Ii păreà că Elenuța așteaptă merru să rupă el tăcerea. Dar în privința asta se înșelà: fata se gândià încă la ceeace spusese clericul mai înainte și nici nu băgà de seamă cum se ferià de ea tânărul, nici nu-și puteà da seama câtă vreme înaintară, în tăcere. Apoi, trezindu-se din visarea asta, simți un fel de frică văzându-se singură cu Vasile și zise:

„Dumneata vorbești frumos, domnule Mură-șanu. Toți vorbiți așa în seminar?

Vocea ei erà dulce, măngăitoare, și tânărul simți cum se liniștește.

— Se poate, domnișoară, răspunse el.

— Nu-mi vine să cred”, zise copilărește Ele-nuța.

— Nici mie nu-mi vine să cred ceva..., dom-nișoară, spuse Vasile încurajat de sinceritatea Elenuței.

— Anume? întrebă fata ridicând o clipă ochii negri, catifelați acum, spre cleric.

— Că o altă fată ar mai puteà scrie o epi-stolă așa de drăguță ca dumneata, răspunse Va-sile, năvălindu-i tot sângele în față.

— Ah! oftă Elenuța cercând să râdă; dar nu putù inima începù să-i bată ca un clopot.

— Intr-adevăr, domnișoară, continuă tânărul cu însuflețire tot mai mare, epistola dumnitale e o raritate.

— O raritate? întrebă fata coborând din nou privirile asupra lui. Ea erà palidă acum, ochii și sprâncenele negre apăreau și mai distincte.

— Da, o raritate!

— O raritate de ce? De nedibăcie? De cute-zanță? De caligrafie proastă?

Până-i puse întrebările acestea ea nu se uità la el. ci privià stăruitor vârful ghetelor sale, lucitoare.

— Te acuzi zadarnic, domnișoară, răspunse încet tânărul, epistola dumnitalle e foarte fru-moasă, m-a uimit și m-a umplut de-o nespusă fe-ricire.

— Dar dumneata mi-ai răspuns așa de scurt la întrebarea ce ți-ami pus-o, zise repede Ele-nuța, temându-se parcă să-l lase să vorbiască mai departe. Și întrebarea aceea erà simburele epi-stolei, chestia de căpetenie. Cuvintele acestea le spusese ciripind. Ele căzură ca o ploaie de tri-luri în sufletul clericului.

— Eu nu mă pot asemănă cu dumneata, dom-nișoară; răspunsul meu de bună seamă a rămas departe în urma epistolei dumitale. Dar eram așa de copleșit de fericire! Aceasta cred că e o scuză pentru mine căci... dumneata ești de vină”.

Fata nu răspunse, ci sinii ei tineri și curați se înălțau des. Merseră un restimp în tăcere, apoi Elenuța zise, șoptind aproape, — cercând să zim-biască.

„Fericirea e în noi înșine, nu în alții!

— Ba da, ba da, fericirea mea e în dumneata de-acum! ” zise cu vocea cutremurată tânărul.

Tăcură iar, în vreme ce se siliau să meargă tot mai repede. Ca și când ar fi voit să fugă, să se depărteze de ceva de ce le erà teamă.

„Așa dar dumneata-ți renegi principiile? în-trebă într-un târziu Elenuța. Dealtfel mă tem, că dumneata nu ești sincer, zise ea mai veselă.

— Nu înțeleg, domnișoară, răspunse clericul simțind cum i se strânge inima.

— Apoi dumneata înveți lucruri sfinte, vor-bești despre legile lui Dumnezeu și la sfârșitul scrisorii ce-mi trimiți, îmi ceri...

Clericul făcù o față așa de disperată încât pe Elenuța o bufni râsul.

— Nu râd de dumneata, zise ea repede văzând uluirea ce-o produsese în cleric râsul său. Vai, crede-mă nu râd de dumneata, adause cu mul-tă suferință în voce. De dumneata de-acum nu măi pot râde. Dar pentru ce n-ai scris cuvân-tul întreg?”

Vasile Murășanu își ridică ochii plini de su-ferință, de groază, de fericire, spre ea și nu putù răspunde.

Elenuța tăcù un restimp, apoi apropiindu-se de cleric, îi luă cu încredere mâna. Atingerea asta, deosebită de toate cele de până acum, îi sgudui pe amândoi. Elenuța îl învălui într-o privire de dragoste adâncă.

— Iţi fac cu o plăcere mai mult” zise ea în-florindu-i pe buze un surîs de adâncă fericire. Vasile Murășanu ridică încet, cu sfială, cu sfin-țenie mâna albă, delicată a Elenuței, și o să-rută abià atingând-o. El nu simți nimic la să-rutul acesta, păreà împietrit, un fel de desnă-dejde păreà că-l cuprinsese, dar pe Elenuța o înfioră un deliciu negustat încă. Mâinile lor nu se despărțiră; merseră multă vreme cu ele îm-preunate.

Drumul erà pustiu, căzuse binișor și însera-rea, totuș ar fi putut să-i vadă cineva. Dar cei doi tineri numai la asta nu se gândiau. Trăsă-riră ca la atingerea focului, când auziră vocea lui Ghiță în nemijlocită apropiere.

„Eră să nu vă mai ajung, să știți dă vă pun la pedeapsă!”

El erà foarte vesel. Văzuse pe cei doi ținân-du-se de mână, dar se făcù că n-a luat nimic în seamă, ci începù să vorbiască despre „Ar-hanghelii”, unde iar s-a aflat aur slobod.

Se întoarseră toți trei și povestind despre lu-cruri neînsemnate se apropiau de casă. Cei doi tineri păreà că nici nu mai înțeleg întrebările și cuvintele lui Ghiță. Aveau o senzație ciudată, ca și când ar auzi cu alte urechi și ar vedeà cu alți ochi, ceeace se auzià ori se vedeà în jurul lor. Puterea de atenție, de observare, parcă le perise. Ca și când li s-ar fi ascuns în suflet toate simțurile și-i făceau să plutiască mereu în depărtări mari dela pământ.

Ajunseră la locuința celor doi frați, clericul le pofti noapte bună aproape cu indiferență, și câ-teva zile, Vasile Murășanu privi mereu ca un om ce nu mai pricepe nimic la părinți, la su-rori, la casa parohială, la florile din grădiniță.

Elenuța fù cu mult mai veselă decât cleri-cul. Ea, de-acum, se bucurà înainte de întâlnirile viitoare, de cuvintele ce și-or spune, de toată fe-ricirea care ave să fie neîntreruptă de aici în-colo.

Din ziua aceea întâlnirile celor doi tineri de-veniră tot mai dese, ori pentrucă Ghiță știà mai mult decât credeà Elenuța și Vasile și căutà me-reu prilej să-i apropie pe cei doi tineri, ori că iubirea îi făcù mai iscusiți și-și aflau ei înșiși prilej de-a se întâlni cât mat des. Mai ales a-junseră amândoi să nu poată fi o singură zi fără să facă plimbări îndelungate. Elenuța ieșià de cele mai multe ori cu Ghiță, dar adeseori și singură, Vasile d-e obieiu cu soru-sa Mări-oara. Sburdalnica aceasta înțelese repede că între frate-său și domnișoara Rodean se întăriă tot mai mult o legătură sinceră, se uimi viăzând-o pe Elenuța îndrăgostită de frate-său, care erà numai cleric; dar dupăce se convinse că o pie-dică de căpetenie e înlăturată între acești doi tineri, ca nu mai râdeà de cleric, ci se făcù protectoara celor doi îndrăgostiți. Când se în-tâlmplà să fie numiaii ea cu ei, știa a aflà totdea-una clipa potrivită când să-i lase un sfert de ceas singuri: își uità acasă ori o batistă, ori o carte, sau aveà să-i comunice Anastasiei ceva de foarte mare importanță. Ea ajunsese indispen-sabilă pentru cei doi tineri; Elenuța o privià tot cu mai multă recunoștință, Vasile o adorà, și ar fi intrat în foc la un singur semn ce i-ar fi făcut.

In plimbări, în excursii făcute la propunerea lui Ghiță, în biserică, la cele două petreceri ce se ținură în oraș în cursul vacanței de vară, cle-ricul avuse vreme sa-i cânte Elenuței cântecul cela nou, de care pomenise în epistolă.

In plimbările do seară, ei plutiau într-o lume; tainică, sfântă, le păreà că anume pentru ei ră-sare luceafărul și se împodobește cerul cu stele. Erau restimpuri, când nu-și spuneau un singur cuvânt, le păreà că nici nu mai sunt oameni, că nu mai au trupuri, și, din când în când; își atingeau mânile, ca să se convingă.

In excursii Ghiță îi puneà să-i ajute la pro-bele de măsurat și nivelare ce făceà; întocmià astfel lucrurile încât el să fie mereu departe de cei doi tineri cari întindeau sforicelele, se cufundà în socoteli, în vreme ce Elenuța și Vasille erau răpiți tot mai mult de valurile pe cari iubirea le ridicà tot nouă în sufletele lor... Ascultau cân-tecul pe care când unul, când celalalt îl con-tinuă.

Dela biserică domnișoara Rodean nu mai lipsià niciodată. Nu aflà nici un păcat șă-l asculte cu adorare, cum cântà clericul în strană; ea nu simțià nici o dorință vinovată, ci din sufletul ei dragostea făceà să răsară numai flori albe. Partea cea mai adâncă din ființa sa se înălțà cu,evlavie și recunoștință spre Dumnezeu.

La cele două petreceri de vară ci dansaseră mult împreună; din dansurile acelea amețitoare ei se aleseseră parcă cu o singură ființă, se simțiră legați pentru totdeauna. Fericirea lor erà prea mare, ca alții să nu o bage de seamă.

Dintre ai preotului, după Mărioara, mai mult se bucurà preoteasa. Ea începuse să scuze multe din greșelile, din purtările familiei Rodean. Se gândià, făcându-și planuri enorme, la căsătoria care, — poate — va fi cu putință. Dela o vreme nu se mai putù stăpâni să-și ascundă gândurile şi într-o seară îi zise părintelui Murășanu:

„Incă se poate să ne ’cuscrim cu directorul.

Popa o privi cu mânie, cu revoltă.

— Ai gânduri de copil și acum!

— Mă rog și pentru ce nu s-ar puteà? în-trebă preoteasa înțepată.

— Dacă vorbești așa însamnă că nu cunoști oamenii. Vasile a face cu mult mai bine să caute într-alte părți; până în iarnă ș-ar aflà o fată și i s-ar da o parohie. De altfel e încă tânăr, un an poate sa aștepte”. Preotul spusese cuvintele din urmă c-un fel de regret. El obser-vase purtările lui Vasile, țineà foarte mult la Elenuța, pe care o aflà de cea mai deșteaptă între toate fetele directorului, și se gândià că din jocul acesta o să iese ars binișor feciorul său. El nu credeà în posibilitatea acestei căsă-torii, și, încă de mult și alesese — în gând — o fată potrivită pentru Vasile. Erà domnișoara Laura Pop, fiica părintelui din Gureni, coleg de școală cu popa Murășanu. Dar și fala erà încă prea tânără, și de aceea părintele încăț nu-i a-minti nimic lui Vasile, zicându-și că mai este vreme.

Directorul dela „Arhanghelii”, Iosif Rodeau, erà mereu la baie, la piue, în drumuri ca să schimbe cât mai cu câștig aurul, el nu preà aveà răgaz să vadă ce-i fac fetele. Dar în schimb cele două surori, Eugenia și Octavia, începură de mult să se cotiască, să-și șoptiască, să le bufniască un râs nestăpânit când Elenuța se în-torceà dela plimbare. Oftau, de multeori, în auzul Elenuței, își duceau mâna la inimă, și în toate cercau să-și bată joc de ea, să o răniască.

Pe Elenuța n-o prea atingiau nici mai înainte observările celor două surori; însă acum nici nu le luă în seamă..

Fericirea ei erà cu mult mai adâncă decât să o poată deșteptà din ea micile răutăți ale suro-rilor, cari începură să facă aluzii la Elenuța și la cleric și în fața părințillor.

Astfel și directorul și nevastă-sa începură să se convingă, urmărind mai de aproape purtările fetei că într-adevăr Elenuța e tot mai atrasă spre feciorul popii. Iosif Rodean începù să tu-șască grozav, decateori fata se întorceà cu Ghiță dela plimbări, începù să-i înfrunte că prea mult umblă cu „domnul molitvelnic”.

Infruntările acestea le simțià mai mult Ghiță decât Elenuța; ei păreà că puțin îi pasă de toată lumea.

Spre sfârșitul vacanței, într-un rând când ti-nerii, din neglijența ocrotitoare a Mărioarei, ră-maseră singuri, păreau mai triști ca orișicând.

„Ei, bine ce vom face Vasile? întrebă cu durere Elenuța, dupăce multă vreme merseră în tăcere.

— Eu am un plan, răspunse tânărul. Încă în toamna asta să...

— Să ne căsătorim?” întrebă repede, cu vo-cea înfiorată de fericire Elenuța.

De mult ea se îngrozià la gândul că va tre-bui să mai rămână mult între surorile sale, în-tr-o casă cu directorul dela „Arhanghelii”. Casa lor niciodată nu-i fusese așa de nesuferită ca în vara asta. Vieața pe care începuse să o cu-noască și s-o guste erà așa de superioară, așa de deosebită de tot ce se desfășură zilnic în familia directorului, încât îi părù că nu va pu-teà să o sufere mai departe. Toată nădejdea ș-o puneà într-o căsătorie apropiată cu clericul; nici nu-i mai treceau prin minte piedecile ce s-ar puteà ivi din partea familiei Rodean, ca se te-meà numai dacă va puteà Vasile să fie hirotonit și să i se dee o parohie încă în toamna asta.

Cufundați în visarea lor, necurmată, pierduse și clericul simțul realității; el nu se mai gândià de mult acum că Elenuța e fiica directorului Rodean, că întră ei se sapă prăpăstioasă ocna „Arhanghelii”. Lui îi păreà acum că are drept să ceară pe Elenuța de soție, îi păreà că fata-asta este chiar, a lui.

— Da, răspunse el la întrebarea Elenuțcî, să ne căsătorim!

— Dar încă n-ai o parohie, dragă Vasile — şi poate n-o să vree nici să te hirotoniasdă; n-ai trecut de douăzeci și patru de ani.

— Am oameni buni între gremialiști, între pro-fesori, răspunse clericul. O să-mi reușască amân-două cererile cu siguranță”.

Fata îl privi cu însuflețire. Se simțià deodată tare, neînvinsa. Vrăjiți de aceeaș dorință, ei nu se mai gândiră la piedeci, nu se mai gândiră dă trebuie să cumpăniască mai bine o hotărîre așa de însemnată. In cea mai bună înțelegere deciseră ca încă în ziua următoare Vasile să călă-toriască la Episcopie, să pună la cale și chestia hirotonirii și a parohiei.

Părintele Murășanu nu-i putù da însă căruța până a doua zi. El nu știuse nimic de călătoria lui Vasile, și nici acum nu prea credeà moti-vul ce-l îndemnà pe cleric să meargă la Vlădicie. Vasile îi spusese că vor fi examenele co-rective acum, și el își dase cuvântul la doi co-legi să le fie de ajutor.

Ce-i spuse clericul nu erà neadevăr; se nime-rise printr-o fericită întâmplare ca chiar acum să se hotărască să meargă, când se țineau și exa-mene corective. El își uitase ce e drept și de promisiunea făcută celor doi colegi, și de termin, dar acum erà fericit că-și poate țineà și cu-vântul dat.

Clericul se duse de-auna la profesorul Marin.

„Sărut mâna!” zise tânărul intrând și, după-ce se închină din prag, porni spre bătrânul care scrià la masă, și abià-și întoarse pe-o clipă capul peste umăr când îi răspunse: „Bună ziua! Apoi continuă iar să scrie.

— Sărut mâna, domnule profesor, zise din nou clericul, acum din nemijlocită apropiere.

Preotul își întoarse iarăș capul, și, cunoscân-du-l dintr-o ochire pe Murășanu, svâcni repede de pe scaun, și punându-i mânile pe umeri, îi zise vesel: „Salutare iubite,, salutare Murășene băiete! Dar ce vânturi pe la noi? Ți s-a făcut dor de școală? Mai vreai să stai un an? Of! Să nu faci o prostie ca asta! Las-o dracului în-vățătură! Dar ce-i pe-acasă? Ce face părintele? Sorioarrle, frățiorul? Ce-i cu „Arhanghelii”, s-au-de că varsă aur prostește!”

Profesorul îi puse întrebările acestea sgudu-indu-l de umeri la fiecare, foarte vesel, cu ochii strălucitori. Păreà întinerit.

Clericul începù să-i răspundă în vreme ce pă-rintele Marin, privindu-l țintă în ochi, făceà me-reu „Hm! asta-i bun!” Când ajunse clericul cu răspunsurile la „Arhanghelii”, întări vestea, care venise pân-aici. „E belșug” sfârși el.

— Și voi n-ați putut face rost de nici o acție la societatea aceea? îl întrebă profesorul.

— Nu. Notarul pensionat Iosif Rodeau e a-proape singurul proprietar, și el nu înțelege să-și vândă părțile. Nime nu poate încăpeà lângă el.

— Nu, adevărat, răspunse profesorul cu vo-cea serioasă, luându-și mânile de pe umărul cle-ricului. Oamenii de omenie totdeauna și pretu-tindcnca rămân pe de laturi. In frunte se îm-bulzesc proștii și brutalii. A lor e vicața, continuă el după o scurtă tăcere, a lor e vieața și tot nu e a lor, căci fericirea foarte arareori merge alăturea cu ei”.

Il pofti pe cleric să șadă și mulltă vreme po-vestiră despre noul an școlar, care aveà să se înceapă peste câteva zile, despre elevii primiți la cursul întâi, despre cartea nouă din domeniul teologiei la care lucrà de mulți ani acum profe-sorul Marin și care erà spre sfârșite; în urmă clericul îl întrebă:

„Parohii vacante, cari să vină la concurs în toamna asta sunt, domnule profesor?

—Parohii vacante? întrebă părintele Marin a-runcandu-i o privire iute și pătrunzătoare.

— Da.

— Și pentruce ai vrea dumneata să știi? Pro-fesorul îl fixà mereu.

— Aș aveà și eu lipsă de una, domiiule pro-fesor, răspunse Vasile cu ochii în podele.

— Of! d-apoi atunci e sfârșitul lumii! strigă părintele vesel. Iți trebuie o parohie! Cu siguranţă deci „parofia” o ai asigurată!” adause el tot mai vesel.

Sub numele de „parofie” se înțelegeà preo-teasa; clericii le ziceau astfel, viitoarelor soții. O numire fără nici un înțeles dealtfel, dar, spus odată de unul, se încetățeni în grabă în voca-bularul seminarului de mulți ani.

Clericul nu răspunse, el își țineà mereu pri-virile în pământ; în față îi năvălise tot sângele.

„Dar asta nu se poate! strigă, râzând profe-sorul și se ridică de pe scaun. Nu se poate să creștem o generație așa de... așa de coruptă! Ce vreai dumneata? Un băiat încă și să-ți și ai parofia!” Cuvintele acestea le spuse stând îna-intea clericului, le spuse c-un fel de asprime prefăcută, bătà chiar din picior când pomeni de „generația așa de coruptă”.

— Păcalele-s pe oameni, domnule profesor, răspunse clericul cercând să zâmbiască.

— Pe oameni pot fi, dar nu pe băieți! Dum-neata ești un băiat numai, vlădica nici nu te-ar hirotoni, chiar de-ar fi parohii vacante cât de multe. Cum, dumneata ai și uitat care-i etatea canonică pentru taina hirotonie? Nu te-ar sfinți de popă, pentrucă nu l-ar lăsà canoanele”.

Profesorul Marin, după ce spuse c-un fel de nemulțumire cuvintele acestea, șezà iar pe scaun și băgă de seamă, că pe fața și în privirile lui Vasile se întipări o tristeță adâncă. Părintele pă-răsi felul de-a vorbi de până acum.

„Dumneata Un an, doi ani, poți să mergi în-vățător într-un sat; mai vezi lume, mai cunoști vieața, începà preotul; nu te luà după colegii dumnitale, cari te întrec cu ani destui. Este vreme, și de hirotonire.

Vasile Murășanu, mereu desnădăjduit, zise.

— Pentru mine ar fi o adevărată nenorocire dacă etatea m-ar opri dela hirotonire în toamna asta.

— Așa vorbesc cei îndrăgostiți, tinere, însă un viitor preot nu trebuie să se lase răpit ae nici o patimă. Dealtfel o să mai vedem ce va fi cu putință și ce nu, zise cu bunătate părin-tele Marin. Parohii vacante, bune — sunt, a-dause îndată.

Vasile Murășanu se uită cu teamă la profesor: știà că are obiceiu să-și cam bată joc de oa-meni.

— Nu glumesc, zâmbi profesorul, sunt patru parohii foarte bune, cari vor cădeà sub con-curs la toamnă. Mie mi-ar mai plăceà dacă ai mai așteptà doi-trei ani, dar în sfârșit, dacă situația e critică, nu voiu să fac moarte de om, tinere. Ți-ar trebui, deci, o parohie bună?

— Dacă s-ar puteà!...

— Și dispensație dela vârsta canonică?

— Dacă va fi cu putință!

— Ei, vom cercà să se poaltă! zise cu hotă-rîre profesorul. Numai cât un viilor preot — adause îndată — nu trebuie să se îngroziască în fața nici unei piedeci. Nu-i îngăduit ca ne-succesele în viața aceasta să-l facă nefericit. Nu trebuie să uiți, că noi suntem puși în slujba vieții vecinice.

Clericul nu erà mulțumit cu ce-i spusese pro-fesorul: nu-l asigurà de nimic. Începà să se miște pe un scaun, și nu știà cum să scoată o asigurare din partea părintelui Marin.

— Domnule profesor, începà Vasile, dar nu putù continuà.

— Vai, dumneata vei fi nefericit, pcnlrucă nu te mulțumești cu. nimic, zise batjocoritor profe-sorul. Ce mai vreai?

— Aș vrea să știu dacă...

— Ei, ticală, vrei să mai știi dacă poți face logodna, pregătirile pentru căsătorie! Ce nu spui! Poți, iubite, în toamnă avem lipsă, peste tot dle optsprezece preoți și nu ați terminat anul trecut decât patrusprezece. Pricepi acum? Vei căpăità și dispensă și parohie, dacă nu una chiar de frunte, de bună seamă nici una dintre cele mai slăbuțe. Ești mulţumit acum?

— Vă sunt foarte recunoscător, domnule pro-fesor! răspunse fericit clericul.

— Mie n-ai de ce să-mi fii recunoscător, — n-am murit eu de optsprezece ori ca să rămână optsprezece parohii vacante. Dar ceva aș vrea să știu: părinții dumnitale aproabă pasul ce vrei să-l faci?

— Da, cu siguranță!” răspunse repede cleri-cul, nici nu-și mai dădù seama că spune un ne-adevăr, că părinții lui nici nu știau nimic. Dar fericirea, speranța lui erà așa de mare acum, încât îi păreà că orice e cu putință, că la orice întrebare ce privià viitorul lui nu ar fi putut răspunde decât afirmativ.

Clericul Vasile Murășanu sosi în Văleni în cea mai bună dispoziție; părinților le povesti cu în-suflețire cum au reușit la examen amândoi colegii lui; surorilor le cumpărase câle-o frumoasă păreche de cercei, pe frățiorul mai mic îl cinsti cu cartea lui Robinson-Crusoe. Cu Elenuța ho-tărîră ca, în restimp de cel mult trei zile, s-o ceară în căsătorie dela directorul „Arhanghe-lilor”.

Oricât ar fi cumpănit de serios unele lucruri, mai ales mărunțișurile, adevărul erà că în ches-tiile de căpetenie holtărau foarte repede. Față de acestea se purtau copilărește încă, oricât s-ar fi ținut de „mari”. Făceau așa pentrucă erau, în multe privințe, copii încă, ori dragostea lor îi făceà să-și piardă simțul realității?

Din visarea aceasta, orice va fi fost? îi trezi însă, cumplit de brutal, purtarea lui Iosif Rodean

Clericul, a treia zi după ce sosise din oraş, pândi clipa când nime nu erà acasă decât direc-torul „Arhanghelilor”. Nu voià să știe nici chiar Elenuța când se va prezentà înaintea tatălui său.

O slujnică îl conduse pe cleric până la o ușe, îl lăsă în gang și ca intră în cameră.

„Să vie! se auzi după puțin vocea aspra a di-rectorului.

— Poftiți! zise slujnica ieșind și grăbind spre scări.

Notarul se sculase, chiar în clipa în care intrà Vasile, dela o masă unde făceà însemnări pe-o coală de hârtie. Fața lui era cu mult mai întu-necată decât de obiceiu; un suris de batjocură îi îngheță în colțul buzelor.

„Bună ziua, domnule director, zise Vasile in-trând și, înaintând puțin, se opri. Erà palid ca mort, și ochii-i ardeau.

— Ani onoarea să te salut, domnule teolog. Cu ce-aș puteà să-ți mulțumesc pentru cinstea deosebită ce-mi faci? întrebă directorul c-o voce plină de sarcasm.

Tânărul își ridică privirile o clipă spre Ro-dean și îngheță de spaimia, căci uriașul îl privià c-o batjocură grosolană, prostească. Se gândi o clipă să nu-i mai spună nimic ci să iese îndată. Dar în clipa următoare, își luă inima în dinți și-i zise:

— Poate o să viă surprindă ceeace am să vă spun, domnule director.

— Nici de cum, poftește numai; n-am obi-ceiul de-a mă lăsà surprins de nimic! răspunse losif Rodeau.

— Aș fi fericit dacă dumneavoastră v-ați învoi să-mi dați de solie pe domnișoara Elenuța, zise cu vocea clară, fără emoții, clericul.

Notarul nu-și mișcă; nici un mușchiu al feței, rămase drept, privindu-l fics.

— Mai spune odată! zise el cu vocea rece, șuerătoare.

Clericul îl privi înlemnit de indignare.

— Dumneata nu auzi? reuși el să-l întrebe.

— Ba da, eu aud, dar mi se parc că dumneata ai greșit numele, răspunse cu dispreț directorul. Mi se pare că n-ai vrut să zici Elcenuţa, ci Nuța. Apoi Nuța nu e nici fiica mea, nici domnișoară: e servitoarea care te-a condus aici.

— Domnule Rodcan, domnule director, zise tremurând do indignare tânărul.

— Zadarnic te enervezi, pe Nuța nu dela mine trebuie s-o pețești. Poftește în bucătăriei!” zise c-o bucurie drăcească. Iosif Rodean șă în aceeași clipă îi și destinse ușa.

Lumea începù să se învârtă cu bietul tânăr, și el nu-și mai putù da scama cum coborî scările, cum ajunse în uliță, și pe unde va fi rătăcit până ajunse acasă.

După întâmplarea asta Elenuța căzù bolnavă, avù ferbințeli între treizeci și nouă și patruzeci, clericul nu mai eși din curtea parohială patru zile în șir. Atunci Ghiță se schimbă în îngerul păzitor a celor doi tineri nenorociți. El cercetà mereu și pe unul și pe celalalt, reuși să-i deie altă înfățișare întregului conflict, reuși să le pi-cure speranță: nouă în suflete, și nu numai spe-ranță, ci când băgă de scamă că cei doi tineri încep să uite, îi asigură de sprijinul său. Prin mijlocirea lui Ghiță cei doi tineri se înțeleseră să mai aștepte, că Vasile va merge un an învă-țător, cum îi propusese și profesorul Marin, și că situația o să se schimbe în favorul lor.

Dar lui Ghiță nu-i succese s-o mai poată duce pe Elenuța la plimbare, să se mai întâlniască cu Vasile. Se simțià așa de tare rănită, așa, de adânc umilită, prin purtarea tatălui său, încât nu mai avea putere să deie față cu Vasile. Cle-ricul nu-i spuse la întrebările ei decât că directorul nu se învoește la căsătoria lor; însă pur-tarea brutală a notarului se șliù în grabă, o spuse el însuși în bucătărie între slugile și sluj-nicile sale.

Clericul scrisese profesorului Marin că s-a răs-gândit, că un an ar merge bucuros învățător un-deva. Profesorul, fară să se uimiască de schim-barea clericului, știind că tinereța e nestator-nică, îi răspunse în grabă că face foarte bine și că dacă vrea să meargă învățător în Gureni, comună fruntașe, n-are decât să-i scrie și va a-ranjà totul. Clericul, prin mijlocirea lui Ghiţă se înțelese cu Elenuța și-i răspunse lui Marin că primește cu bucurie propunerea.

Epistola aceasta era trimisă în Dumineca în care se ținù petrecania de adio a universitarilor. Ghiță nu se dusese anume la chelul acesta, ci-i luă pe cleric la o excursie de dimineața, știind că pe când se vor întoarce, tatăl său va fi cu ceata, iar logodnicele și notărășiţa în oraș. Astfel credeà că va puteà mijloci o întâlnire între cle-ric și Elenuța, cu atât mai vârtos, că Vasile Murăşanu peste două zile aveà să plece la Gu-reni, de unde-i venise avizul că postul de învă-țător provizor îl așteaptă.

Speranțele lui Ghiță se împliniră. Când, pe la cinci după prânz, sosi cu Vasile din excursia ce-o făcură, la notarul acasă nu erà decât Elenuța. Când înțelese că Vasile trebuie să plece peste două zile, domnișoara Rodean dori să-l vadă numai decât. Dar Vasile nu puteà să mai calce a douaoară pragul casei acesteia. Veni până la poartă, dar aici păli și nu mai putù face nici un pas. Inginerul înțelese, se albi și el ca păretele, și dup-un restimp de tăcere îi zise:

„Așa dar domnule Munășanu la șase fără un sfert așteaptă-ne la podișorul Căprarului; o să venim cu siguranță!”

De patru zile nu se văzuseră, dar aceste patru zile fură mai lungi ca patru veacuri. Elenuța erà palidă, obosită, mândri ei ochi erau înroșiți de plâns. Un suspin adânc de ușurare simți când atinse mâna clericului.

„Nu ești supărat pe mine, domnule Murășanu? întrebă ea c-o spaimă adâncă în voce și privire.

— Pe dumneata? Niciodată, domnișoară”, răs-punse cu hobărîre clericul.

Ghiță erà cu ochii umezi. Privià în toate păr-țile. Zări un băieş care urcà la dreapta pe-o cărărușe, îl strigă, îl ajunse și începù, mergând cu el.. o discuție foarte aprinsă. Se vedeà cum gesticulà necontenit.

„Nu ești supărat Vasile? îl întrebă din nou fata.

— Nu: nu ești de vină, de vină-i aurul, de vină-s „Arhanghelii”, zise clericul. Vinovat e sin-gur domnul Rodean.

— Nici să nu fii! Fără tine aș muri de-acum, înțelegi tu? aș muri!” zise încet Elenuța și nu-mai decât începù s-o sguduie un plâns adânc.

Vasile o ascultà încremenit; nu cutezà s-o mân-glăie, nu îndrăsnià s-o atingă cu mâna. Drumul acesta lateral, aproape o cărare numai, pe sub bolțile arinilor, erà părăsit cu totul în dup-a-miaza asta de Duminecă.

Vălenarii își petreceau prin birturi, pe-acasă. Pe vremea asta cei mai mulți erau amețiți de beutură.

Pe Elenuța o sguduià plânsul tot mai cu pu-tere. Aproape nu mai aveà puteri să meargă mai departe, să se țină pe picioare. Ea întinse bra-țul spre cleric, și el i-l dădù pe-al său, spriji-nind-o.

Această întâie atingere în singurătate îl în-fioră pe cleric din creștet până ’n tălpi. El sim-țià brațul ci rotund, căldura dulce, parfumată a tinereții, și, simțind parcă deodată datoria lui de bărbat, îi zise:

„Nu mai plânge. Are să fie bine, dragă! El aproape îi șopti cuvintele acestea aplecat spre urechea fetei.

— Oh! oftă Elenuța, cât ar fi de bine să mor!

— Nu, dragă, nu spune asta, zise cu durere clericul. Nu vorbi așa.

— Ți-ar păreà rău?” îl întrebà repede Ele-nuța contenind din plâns și ridicând spre el pri-virile-i înlăcrimate.

Privirile acelea umede se coborîră până în sufletul tânărului, și, pierzându-și capul, Vasile îi trecù domol un braț în jurul grumazului ș-o sărută cu patimă pe buzele roșii.

Un lung oftat sdăpă din pieptul ce palpità des al Elenuței. Ea rămase un lung restimp cu ochii închiși.

„Acum! cred dă nu ești supărat pe mine! zise ea zâmbind și la zâmbetul acesta toată primă-vara tinereții, care se risipise de câteva zile, se făcù din nou stăpână pe obrajii, pe ochii, pe gurița domnișoarei Rodean, pe vocea ei.

Un lung reslimp se plimbară spunându-și vorbe dulci, uitând de toată lumea. In urmă auziră pe Ghiţă cum îi caută. „Hop-hop!” strigă me-reu inginerul, ca să le dee de știre sosirea lui. La „hop-hopul” lui, cei doi tineri se treziră din beția ce creșteà mereu din cuvintele, din privi-rile lor, și oftând din adânc Elenuța zise:

„Așa dar peste două zile ne despărțim.

— Nu ne despărțim, dragă; gândindu-ne mereu unul la altul vom fi mereu aproape, apoi ne vom scrie.

— Da, ne vom scrie!” zise fata cu însuflețire.

Ghiță! sosi, începù să le spună amănunțit discuția ce-o avuse cu băieșul acela privitor la „Ar-hanghelii”. Omul acela, Nichifor, prorocià acum și de-o jumătat’ de an că în curând se va is-prăvi aurul dela „Arhanghelii”. Discuția aceasta o istorisi Ghiță până ce ajunseră la locuința notarului, unde se despărțiră. Peste două zile clericul se duse învățător în Gureni.

XXI

Pe Ia mijlocul lui Noemvrie inginerul Gheor-ghe Rodean își căpătă uu post în partea de mia-ză-noapte a Ungariei. Înainte de-a plecà, tânărul intră la tatăl său, cu fața îngrijorată. Iosif Ro-dean chiar socotià plățile băieșilor dela „Arhan-ghelii” pe săptămâna aceea.

„Eu sunt gata de plecare, tată, zise Ghiță a-propiindu-se de masa la care lucra tatăl său.

— Are să-ți pară rău pe toată vieața că nu primești propunerea mea: să rămâi acasă și să te facem inginer peste toate băile din Văleni, zise tatăl său.

— Eu cred că fac bine, răspunse Ghiță, și ca să plec cu conștiința liniștită aș voi să-ți atrag atențiunea asupra unui lucru, ce de mult mă neliniștește.

Iosif Rodeau puse condeiul pe masă, se în-toarse spre Ghiță și, c-un fel de uimire în pri-viri, îl întrebă:

— Ce vrei să-mi spui?

— Pentruca să nu ajungi în grele încurcături bănești, trebuie să sistezi numai decât lucrările în galeria cea nouă dela „Arhanghelii”. Lungi-mea ei s-apropie la patru sute de metri, și să mai bateți de-o sută de ori pe-atâția, nu veți da de aur. Direcția e greșită, și eu cred de altfel, că în „Arhanghelii”, afară de vâna care dă aur destul și acum, nu mai este alt strat rentabil pentru lucrare. Dumneata ai vărsat o groază de bani în galeria asta nouă. Trebuie să știi că eu de multă vreme port o mică socoteală asupra in-tratelor și eșilelor dela „Arhanghelii”. — Aici inginerul scoase din buzunar un carnet, îl des-chise, frunzări prin el, fără să-i arunce directorului o singură privire. — După însemnările mele — conținuă el oprindu-se la o față a carnetului — în două săptămâni din luna Mai, într-una din Iunie, în trei din August și în două din Septem-vrie cheltuelile au întrecut venitele „Arhanghe-lilor”. In săptămânile acestea dumneata ai avut aproximativ o pagubă de opt până la zece mii de zloți. Astfel de săptămâni au fost și mai înainte, şi, după cât se pare, vor mai veni.

— Asta e tot ce vrei să-mi spui? întrebă no-tarul abià reținându-și indignarea și mânia.

— Nu, mai este, începù Ghiță, fără ca să-i impresioneze cuvintele tatălui său. Mai întâi din depozitele dumitale va trebui să înzestrezi cât de curând două fete, să le cumperi mobilă — să le căsătorești, mai pe scurt. Nu știu cât ai de gând să le dai, dar după socotelile mele, dând tot în bani gata, depozitele dumitale ar scădeà aproximativ la douăzeci și cinci pană treizeci de mii. Intr-un an presupunând că dum-neata vei continuà lucrările la „Arhangheliiˮ în măsură tot așa de mare ca pân’ acum, presu-punând că nu vei încetà lucrările în galeria cea nouă și că vor urmà destule săptămâni de defi-cit, — ei bine, într-un an dumneata rămâi la sapă de lemn. Insă, și fără asta, dumneata mai ai și acum datorii de peste zece mii”.

Ghiță făcù expunerea aceasta cu mare liniște și cu multă convingere. Notarul însă dela o vreme nu-l mai putù ascultà în liniște. Se ri-dică de pe scaun, se uită la el cu mirare prostită a uriașului care vede că un pitic cutează să i se pună piedecă în cale, făceà câțiva pași grei prin casă, apoi se întorceà înțepenindu-se înaintea lui Ghiță, și-i aruncà acceaș privire. Incepù să buf-niască tot mai des pe nări, ca un cal speriat.

„Ești nebun! Nu se poate să fii cu mintea trează! zise el cu disgust dupăce sfârși ingi-nerul.

— Pot să fiu și nebun, cum zici dumneata, dar cele spuse de mine, deși nu vor fi curatul adevăr, pentrucă n-am date întru toate exacte, desigur se apropie foarte mult de el. Dumneata faci foarte rău că nu-ți dai silința să-ți cunoști situația reală, zise Ghiță.

— Ești cel mai mare nebun ce-am întâlnit vreo-dată! strigă cu mânie directorul. Peste câteva săptămâni, poate chiar numai zile, o să dăm de piatră bună în gangul cel nou. Asta e mai sigur decât că eu stau înaintea ta acum! Apoi, dacă lucrarea din gangul principal va fi adus și săp-tămâni cu deficite, a dat destule cu profit mare și va dà mereu. Aur slobod nu vezi că se află tot mai des? Nu vezi tu că baia asta acum începe să-i fie Dumnezeul jurului întreg? Ești ne-bun, că-mi poți spune prăpăstii ca acelea. De altfel n-am să cer sfatul nimănui, și tu ai face foarte bine dacă nu te-ai prea interesà de depo-zitele și datoria mea, e timp pierdut aceasta. Eu nu prețuesc întru nimic nici banii ce-i am nici datoriile. De-aici încolo o să scot bogăția, pământului cu care să mă fălesc! Ințelegi tu, Ghițiă? In pământ e toală strălucirea încă, ce-i afară nici nu merită o atenție.

Inginerul se ridică să iese. Fața lui erà întu-necată, preșimțiri dureroase îi treceau prin suflet.

— Eu n-am ţinuț dator să-ți spun ce-am spus, zise el cu amărăciune. Dacă dumneata nu iai acum în seamă sfaturile mele, peste un an cred că va fi prea târziu. Dumneata ar trebui să te gândești că ai o familie! O, nu mă înțeleg pe mine! zise el văzând răutatea disprețuitoare din ochii lui Iosif Rodean, eu sunt, de-aici încolo liber, mă pot susțineà singur. Eu am să-ți fiu recunoscător pentru cheltuelile ce le-ai avut cu mine și atât. Dar mă gândesc la fete, mă gân-desc ce s-ar alege de ele trezindu-sc deodată sărace, după ce au fost obișnuite de mici cu belșugul!

— Te-asigur că nu le vei vedeà niciodată sărace, stimate domnule inginer, zise batjocoritor directorul, nu vor veni să le ții dumneata și să le măriți. Dar, acum e destul, despre asta să nu-mi mai vorbești mai mult. Ințeles-ai Ghiță? Prostia asta să n-o mai faci cât vei trăi. Ș-acum, adause el pe altă voce, mai ai lipsă de parale?

— Nu mai am, mulțumesc, răspunse Ghiță și eșind își luă adio dela toți, se urcă în trăsură și porni.

— O să-mi vii tu acuși cu rugarca să te fac acționar la „Arhanghelii”, strigă notarul în urma lui. Notărășița, fetele, îl priviră uimite nu știau ce înțeles aveau cuvintele acestea.

Incă în după amiaza aceleiași zile în care ple-case Ghiță, cerù să vorbiască cu directorul dela „Arhanghelii” societarul Gheorghe Pruncul. El vorbise de multeori cu inginerul despre galeria cea nouă dela „Arhanghelii” și se sfătuiră să cerce amândoi pe lângă Iosif Rodean, poate s-ar hotrărî să sisteze lucrările din gangul cel nou. Abià apucă să se depărteze Ghiță, căci el. dacă n-ar fi reușit încercarea inginerului, erà hotărît să părăsiască „Arhanghelii”, cheltuelile lunilor din urmă îl îngroziseră. Ghiță îi spusese însă că numai în ziua plecării va încercà să-l convingă pe tatăl său.

Indată ce se apropie de Iosif Rodean băgă de seamă că uriașul îl privește mânios, bănuitor. Abià-l lăsă să-i dee binețe, și-l întrebă cu vocea mai răgușită decât de obiceiu.

„N-ai vorbit dumneata cu feciorul meu despre „Arhanghelii” acum de curând?

— Ba da, chiar mai de multeori, răspunse Pruncul, și un zâmbet îi încreți în multe pără-iașe fața.

— N-ar trebui să vorbești prostii în fața ti-nerilor, te trezești că ei le chiar cred. Ce-i vei fi spus despre galeria cea nouă nu-s decât vorbe de clacă, prostii, zise cu mânie directorul.

— Să mă ierți, domnule director, nu-s prostii. Eu aș dori foarte mult să te pot convinge și pe dumneata că svârlim degeaba atâta amar de bani. Dumitale poate nu-ți pasă, dar noi, cari suntem mai lipsiți de mijloace, ne-am pus pe gânduri.

— Uf! făcà desgustat Iosif Rodean, nu mai înceți a te plânge; de când te știu, tot de sărăcie te plângi. Bagă de seamă, Pruncule: de ce se teme omul, nu scapă!

— Se poate, domnule director, răspunse rân-jind Pruncul, dar nu oricărui om îi merge așa de bine în vieață. Vreau să zic de copii; iată ai dumitale e cu pâneà în mână, al meu mă suge și acum. Vreau să zic că școala înghite mulți bani. Dumneata ar trebui să fii cu considerare la tovarășii dela „Arhanghelii” și să nu-i pui la biruri cari nu le mai pot plăiti. Dumneata ne-ai fost totdeauna așa de binevoitor, ai puteà să ne fii și acum și să oprim lucrările în gangul cel nou. Să facem cruce peste cei patru sute de metri, să zicem: atâta pagubă, dar să nu mergem mai departe. Azi nu mai pot birui eu cheltuelile, mâne Ungurean, poimâne primarul, și crede-mă, dom-nule director, o să ajungi și dumneata la rând.

— Greșești dacă crezi că-mi poți vorbi astfel, zise cu răceală directorul, apoi deschizând ușa îi răcni:

— Afară, nerușinatule, petecosule? Afară din casa mea!

Pe fața lui Pruncul se săpară și mai multe brezde, un zâmbet palid se strecură printre pă-răiașele acelea. Societarul rămase neclintit, și continuă:

— O să ies îndată, domnule director, pentru asta nu e de lipsă să-mi strigi așa. Dar înainte de-a mă depărta țin să te vestesc, că din întâia lui Decemvrie ies din tovărășie. Pân’ atunci o să-mi vând partea care o am la „Arhanghelii”. Deci, de-atunci încolo, biletele de plată vei face bine să nu mi le mai trimiți mie”.

Iosif Rodean pe-o clipă rămase uimit. Nu-i venià să creadă că Pruncul va părăsi „Arhan-ghelii”. In gangul principal erau chiar acum semne de mai mare îmbunire. Dar când văzù fața încrețită, privirea de pisică a lui Pruncul, simți că omul ăsta nu glumește. Hotărîrea lui Pruncul păreà că-i clatină și convingerea lui în „Arhan-ghelii”. Dar aceasta fù numai o scurtă fulgerare. Cu o voce în care se amesteca ura, disprețul, mânia, îi zise:

„Dacă vrei să te spânzuri eu nu te pot opri. Dar parteà cui vrei să ți-o vinzi?

— Cui dă mai mult, domnule director.

— Bun; atunci e a mea!” zise cu satisfacție Iosif Rodean.

Dela întâiu Decemvrie Rămăseseră numai trei societari la „Arhanghelii”, notarul, Ungurean și primarul. La zece zile după ce-și vânduse partea Gheorghe Pruncul, aflară la „Arhanghelii” aur slobod vreo cinci șase chile.

—S-a fript, ziceau veseli oamenii despre Pruncul.

— Las’ c-a înșelat și el pe destui. Nu-i nici o pagubă!

— Parcă-l văd cum își va mușca buzele!

Gheorghe Pruncul păli într-adevăr când auzi de aurul slobod, dar din vorbele și purtările lui nu putù înțelege nime de-i pare rău ori ba.

Peste alte patru săptămâni se află iarăş aur slobod la „Arhanghelii”. Insă cu toate venitele acestea, cu începutul iernii societarii începură să lucreze cu puțin câștig. Gangul cel vechiu erà mereu bun, dar lucrările în galeria cea nouă erau tot mai costisitoare.

Insă nu mai erà cine să-și bată capul cu a-ceasta; toți trei societarii cari mai rămăseseră credeau orbește că vor descoperi vâna de aur în galeria cea nouă, că mergând vreo câteva sute de metri paralel cele două vine, abătute de-un întreg nou, care se puteà cunoaște dela suprafața pămânlului, se vor întâlni și, îngroșându-se în-tr-una singură, se va pune aur să taie în el ca ’n mămăligă. Afară de asta Iosif Rodean erà a-gitat mereu de planul său de-a zidi în oraș doua locuințe splendide pentru cei doi gineri, primarul Cornean erà răpit cu totul de grațiile Dochiței, iar Ungurean, ca de obiceiu, erà prea mulțumit dacă se puteà ameți în fiecare zi cu vreun prieten.

Nu putea să se gândiască nici unul la chestii așa de neînsemnate, și din cauza că în jurul lor larma Vălenarilor creșteà tot mai tare, înfrigurarea se înstăpâni pe toate sufletele, aurul și petrecaniile erau căutate cu sete tot mai mare. De sute, de mii, de zeci de mii chiar, băieșii din Văleni începură să vorbiască cu mare ușurință, ca și când ar fi fost vorba de câțiva bani de aramă. Satul păreà din ce în ce tot mai populat, cară încărcate cu piatră cârțăiau pe drumuri ziua-noapte, căluții cu coșercile desăgile împle-tiau o rețeà nesfârșită pe ulițele satului. Mirosul de mineral scos tot proaspăt din sânul pământu-lui, plutià peste sat umed, sulfuric, pișcător, tâm-pit uneori, deschideà larg nările băieșilor, cari se îmbătau de el mai mult decât de orice beutură. Piuăle toctocau neîntrerupt, umplând de răsunete uscate și înfundate bătrânele păduri de brad.

Sfârșitul Volumului I.

ION AGÂRBICEANU

ARHANGHELII

R O M A N

EDIȚIA II

EDITURA LIBRĂRIEI „UNIVERSALAˮ ALCALAY and Co.