Incă din vara anului trecut şi cu mult înainte de a pleca la Iaşi, Kneazul văzând că nu putea să îneapă cu toată familiea în casele vechi dela Ciripcău, hotărî să mai clădească un pavilion cu patru încăperi mari şi înalte în tavan, unde să locuiască cu domniţa, iar casele vechi să le meremetisească temeinic pcntiu copilul cel mic şi guvernantă, deocamdată şi să mai fie şi două odăi pentru băiatul cel mare când se va întoarce din străinătate.

Trimetea dar hojma la Soroca harabalele sale după şindrilă scânduri şi lemne de brad, pe care vechilul te cumpără dela plutele ce se cobor tocmai din munţii Bucovinei pe apa Nistrului.

Tot de la Soroca îi veni o pereche de meşteri lemnari ruşi: blonzi, bărboşi şi pletoşi, cu carea la mijloc şi legaţi la cap cu un fir de gumilastică, pen-trnca să nu le cadă părul pe ochi. Imbracaţi cu nişte şalvari vargaţi, vârgâţi în cizme, o cămaşă de cit roşu, deschisă într-o parte, după forma rusească, nişte caftane albastre de vară şi având la cingătoare o secure sau bărdiţă cu mânerul strâmb.

Aceştia se tocmiră, pe preţ foarte ieften, a lucra toată lemnăria de brad, apoi a-şi alege stejari din pădure, a-i tăia, şi a-i cara la curte cu ajutorul argaţilor şi a carelor boiereşti, a scoate din ei uşile şi ferestrele trebuincioase nouie clădiri şi a le aşeza la loc, dăndu-li-se bine înţeles toată lăcătuşeria gata. Pentru a duce la bun sfârşit aceste lucrări, aveau în sac întreg de unelte. Dar ce unelte, Doamne! Un ferestrău mare şi altul obişnuit; un rând de sfedele ordinare de toate mărimele şi vreo două rândele de geluit scândurile podelelor. In colo: nici compas, nici mă-sură, nici cumpână de apă, nici dreptar. Este de ne-închipuit iscusinţa poporului rusersc în ceia ce potriveşte lucrarea lemnului şi ce este în stare să facă numai, bărdiţa lui strâmbă! Cum face cum ocheşte cum se ia după apele lemnului, dar omul trân-teşte cu ca o lovitură îl despică aşa de drept că par că l-ar fi tăiat cu ferestrăul şi mai îndreptat apoi cu răudeaua!

După ce-şi alegeau copacul din pădure şi-l vedeau adus la loc, îl cojiau, îl ciopârteau cu ferestrăul cel mare ori cu topoarele, scoţând bucăţile de lucru, le uscau pe acestea, cum ştiau ci, la foc, apoi începeau să le lucreze mai mult cu bărdiţa, aşa din ochi, sfre-delindu-le pe unde era trebuinţa De măsurat, măsu-rau cu palme sau cu degetele; aşezau bărdiţa culcată pe lemn sau pe scândură, şi, din strâmbăturile ei, scoteau toate unghiurile şi curbele dorite; pentru o linie dreaptă ceva mai lungă şi pe care nu o puteau obţine dreaptă cu bărdiţa, bateau câte o ţintă la fiecare capăt şi legau de ele o sfoară nnsă cu praf de cărbune; de le trebuia un nivel absolut plan, se puneau cu burta la pământ şi trăgeau cu ochiul, teşind cu rândeaua nişte ridicături, pe care un meşter european le-ar fi scapat poate din vedere cu cumpăna de apă. Fiecare bucată odată isprăvită era trecută iar prin foc, şi, astfel uscată cu desăvârşite. De clei nici vor-bă înţăles. Tocmai într-asta consta arta lor: toate bucăţile se înjghebau una într-alta, prin nişte jgheaburi adânci, întărindu-le cu ţine, sau cuie de lemn. Apoi umblau cu lucrul lor, ca cu a duşmanului, lo-vindu-l din răsputeri şi trântindu-l cât colo, fără nici o milă.

„Incet mă! le strigă Kneazul într-o zi, văzând cum luaseră doi inşi cogemite uşă mare şi o trânteau peste altele ce stau în clit.!ˮ „Umblaţi mai încet că o să se spargă. Nu-i munca, voastră?ˮ

— „ Nicevo barin , adică: nu-i nimica cucoane, făcu cel mai bătrân. Dacă s-o sparge înseamnă că nu o trainic lucrată! Mai bine sa se strice acuma cât sun-tem noi aicea. Lemne ai destule în pădure şi facem alta: dar nu după ce vom pleca, să ne ajungă bles-temul D-tale din urmă pentrucă ţi-am furat banii!ˮ

Și cu asemenea mentalitate, cu asemenea unelte, lucrând sub arşiţa de Iulie şi de August, adăpostind lucrul gata în vreun grajd ticălos, aceşti muncitori cinstiţi şi cu frica lui Dumnezeu, săvârşiau nişte lucrări trainice, frumoase, cum nu le-ar fi putut săvârşi cei mai iscusiţi stoleri din zilele noastre, cu tot cleiul şi compasurile lui! Uşile şi ferestrele, lucrate de dânşii nu crapau niciodată, nu se umflau, nu aveau gă-uri de cari şi nu lasau vântul sau frigul să le răz-bată pe nicăirca. Tot astfel or fi lucrat şi meşterii noştri moldoveni frumoasele uşi şi struni pe care le mai găsim şi astăzi prin vechile noastre biserici, ori uşile şi ferestrele vreunii curţi boiereşti, ca de pildă la Roznov sau la Paşcani! Uneltele şi mat ales men-talitatea era aceiaş. Pe atunci se lucra încet, temei-nic şi bine; astăzi se lucrează iute, de mântuială şi prost. Uneltele sau înbunătăţit şi înmulţit, mentalitatea însă s-a stricat. Nu se mai teme muncitorul că-l va ajunge din urmă blestemul muşteriului.

Pe când Ruşii lucrau lemnăria, Kneazul plănuia faimosul pavilion depe marginea râpei, făcut din nuele şi lipit cu lut şi casele ţărăneşti. Patru odăi mari şi lu-minoase, bine poditepe jos; un iatac, un salon de primire, un cabinet de lucru şi o sufragerie. Acoperomântul de şindrilă, era aproape de două ori mai mare decât casa şi rezemat pe nişte stâlpi groşi de brad, alcătuind de jur împrejur o galerie largă unde puteai sta ziua întreagă şi mânca la umbra plantelor agăţătoare, care se înălţau până la ştreşină, împiedecând şi ploaia de a răzbate până în păreţi.

Din râpa cea sălbatecă, care se deschidea nu de-parte de pavilion, beizadea făcu o adevărata minune, lăsând poruncă vechilului ca în lipsa lui să sape de cu toamnă şi până în Noembrie o mulţime de gropi, iar în luna aceia, să aducă copaci mari din pădure, cu pământul lor la rădăcină şi să-i sădească în gropi, având grijă să-i aşeze în aceiaş direcţie, ce o avea şi în pădure. Aşa că în Aprilie când înapoie de la Iaşi, bucuria de a-i găsi pe toţi prinşi, parc-ar fi fost de treizeci de ani sădiţi acolo; mai ales că pămâtul din râpă tot de pădure era şi era şi prielnic. Nu-i mai râmase dar decât a mai drumuri şi ronduri de flori, a arunca nişte podeţe rustice pe gârla, care izvor, a chiar din râpă: şi la izvor, a clădi o minunătă peşteră, unde puteai sta la răcoare în timpul căldurilor, legă-nându-ţi visurile de şoaptele micului pârâiaş.

Vremea fiind cam uscată în fevruarie, vechilul se folosise de asta pentru a meremetisi curţile vechi, învă-lindu-le cu şindrilă, podindu-le pe jos, tencuindu-le şi văruindu-le din nou, pe când Ccoana Marghioala, mai cu lâna din sat, mai cu lemnarii ruşi rămaşi cu anul, mai cu cituri şi mătăsuri ruseşti găsite pela Bălţi şi Soroca, mobilă pavilionul tot cum mobilase şi casele cele vechi. Ba cu ajutorul lemnarilor, cu care se în-ţelegea de minune, dar numai prin semne, alcătui vreo două aşezări rustice prin grădină şi una mai mare în peşteră. Aşa că la sosirea lor, boierii se găsiră insta-laţi gata şi când se coborără în fosta râpă, dădură de un adevarat rai.

La sosirea lui, kneazul se apucă de meremetisit şi căsuţele celelate, învălindu-le cu şindrilă, nu numai pe dânsule, dar şi grajdurile, hambarele şi coşarele; apoi împrejmui totul cu un gard de nuiele cu cununa lui de spini, lui de stejar. Cu chipul acesta, curtea boierească din Ciripcău mai mult cu un sat deosebit, fără curte boierească.

In adevăr, în afară de cele două clădiri, pe care le cunoaşte cititorul, o căsuţă era pentru bucatar şi bucătăria, alta pentru argaţi şi tot aşa pentru toate trebuin-ţele casei şi ale gospodărie, începând cu locuinţa ve-chiului şi până şi ale găinăreselor! Cum se ivea vreo trebuinţă nouă pentru gospodărie sau huzurul boieresc, degrabă harabale la pădure după furci, costoroave pari şi nuiele. O haraba şi o căruţă la Soroca după şindrilă, uşi şi ferestre gata, ceva femei din sat la lipit şi numai ce vedeai ca se ridică un nou palat! Și toate să fie departe una de alta şi cât cu putinţă eu spatele la crivăţ. Când nu mai încăpură în înprejmuire se făcură alte ocoale sau ogrăzi, dar toate având căsuţele lor pentru argaţii sau vătăjeii moşiei.

—„Doamne, Alecule, făcu într-o zi domniţa! Decât toate cocioabele astea, departe de o poştă una de altă, mai bine clădeai şi tu o casă cum se cade, să le avem toate la îndemână. Iată în pavilionul ist nou, avem ietacul nostru, destul de mare şi frumos, nu-i vorbă, un salon menit a nu vedea musafiri niciodată (căci cine o să vie să ne cerceteze în pustietatea asta? Is-pravnicul tău Leondari?) cabinetul tău de lucru, unde ne ţinem doar când e vremea rea şi o sufragerie unde nu intrăm niciodată, de oarece mâncăm pe galerie! Copilul stă în casele cele vechi şi nu ştii cât îmi este de greu să merg noaptea să-l văd, mai ales când plouă. Ca să-mi văd de gospodărie cum se cade, îmi este şi mai greu, călcând prin iarba umedă, ba la bucătărie, ba la camară, ba la spălătorie;.... de păseri nici mai pomenesc. Fac găinăresele ce vor pentrucă sunt în altă ogradă, tocmai dincolo de poartă.ˮ

—„Apoi de, dragă nevastă, făcu la rândul său beizadea Alecu! Reşedinţa noastră princiară din Cirip-cău, se află în armonie cu mediul ei înconjurător; şi nu înţeleg că tocmai în o artistă în ale muzicei, tu cu simţul frumosului, să nu pricepi că o casă de piatra cu două etaje ar fi o disonanţă, care în muzica te ar face sa scrâşneşti din dinţi. In această curte mare, nnde căsuţele par aruncate la întâmplare, văzduhul trece slobod, ca prin satul de alăturea, ca prin câmpia nemărginită de prinprejur. Nu ne supără nici mirosul dela bucătărie, nici a sepunului dela spălătorie, nici a gunoaielor dela grajduri. Apoi mai este ceva la care nu te-ai gândit: în frumosul palat, ce l-am putea clădi, din lipsa pojarnicilor, am putea arde ca şoarecii cu toţii, sau în cel mai bun caz ne-ar trebui mai multe zecimi de mii de rable, pentruca să-l reclădim la loc. In întocmirile de astăzi însă închipuiţi că se aprnide bucătăria; ce se întâmplă? Sare satul şi argaţii cu to-poarele şi o dărâmă la pământ, aruncând cu lopeţile ţărână peste jaratec. Ce am perdut? Vreo sută de carboave lemnărie vechie, alte două sute de carboave oentru lemnărie nonă şi lucru; iar peste doua săptă-mâni bucătăria o la loc nouă nouţă! In asemenea întocmiri, pot să ardă şi toate, în voie bună, căci tot nu ne-ar costa nici pe sfert cât o clădire mare. Ș' apoi drept să-ţi spun, că nici nu mă prea trage inima să mă aşez cu totul şi temeinic în pustietatea asta.ˮ

—„Ar fi mai frumos la Cosăuţi, făcu domniţa.ˮ

—„Ba nici acolo dragă! Să mă uit eu ochii cât e ziua de mare, tot în ţara leşească!? Ah dragă Rux-andro! De aşi găsi ceva tot în Basarabia, dar pe malul Prutului şi nu departe de Iaşi, aş da cu bucurie şi Ciripcăul şi Casăuţii D-tale!“

—„Cum Aleculo? După câte am suferit şi tot nu te-ai săturat de scumpa ta Moldovă?

—„Ce vrei Ruxandro dragă, dacă aşa mi-i firea!? Nu m-aş întoarce în ţară pentru nimic în lume, căci prea am fost umilit şi prea m-am simţit iarna trecută străin între ai mei! Dar macar s-o văd de departe, macar să respir aerul care vine dela dânsa! Nu pot trăi departe de ea! Să schimbăm însă vorba. Ai drep-tate că este greu pentru tine, să ai copilul sub alt a-coperemânt. Vom desfiinţa sufrageria, care este aproape de ietacul nostru şi-i vom da lui Titi această odaieˮ.

—„Iţi mulţumesc Alceule; dar iarna unde o să mâncăm?“

— „Parcă iarna o să stăm aicea? Mai încolo mă voi duce la Kişinău şi voi găsi o casă mai în oraş decât ale lui Lazu. Pe urmă, văzând şi făcând, cum zise românul, ori le voi lua pe acela numai cu chirie, ori le voi cumpăra de veci de vor fi bune.ˮ

Se prefăcu dar sufrageria odaie pentru copil şi guvernantă şi se uniră toate căsuţele acelea răzleţe, prin un drum larg de dulapi groşi şi aşezaţi căpătăi, aşa că se putea trece dela una la alta pe orice vreme eu piciorul uscat.

Dar nu prea şedeau boierii la masă nici pe galerie, deşi ar fi putut să şadă nesuparaţi şi în vreme de furtună, din pricina ederei, a viţei sălbatice şi a stânjăniţei, care făceau un zid de verdeaţă ce nu-l putea străbate nici ploia şi nici vântul. De multe ori însă trimeteau îi căruţă pe bucatar şi pe sufragiu, să le gătească de-junul şi masa, tocmai la Sihăstria surpată, în fundul pădurei, unde se clădise un palat şi lui moş Sandu cel sfătos; iar baba lui Maranda îl învaţă pe d-l bucătar la nişte alivenci pe care nu le prea nimerea D-lui, ori învăţă dela dânsul vreo procletic franţuzească, de ce-lea care le plac boarilor!

Kncazul pleca de cu zori într-o căruţă cu un cal să-şi vadă plugurile, cosaşii, sau vreo altă lucrare du-pă anotimp, şt ajungea la Săhăstrie numai bine pentru dejun. Era aşteptat de domniţa, de copil şi de guvernanta, veniţi cu faetonul, după ce luaseră cafeaua cu lapte acasă.

Acolo petreceau toată ziua în umbra şi răcoarea pădurii, în mirosul toporaşilor, a lăcrămioarelor, în strălucirea florilor de codru, în căutările cucului şi a pri-vighitorilor, toate după anotimp. Copilul sub privighe-rea guvernantei şi însoţit de nepoţeii mamei Marandei, care cunoşteau pădurea, se afunda în codru, înapoin-du-se cu câte un cofoel de căpşunc sau de zmeură.

Domniţa, culcată într-un hamac indian, legat de doi pomi şi cumpărat dela Miculi din Iaşi, cetea câte vreun roman franţuzesc, ori asculta amintirile babei Maran-dei, care-i apucase şi pe turci, pe când era abia de şapte anişori.— „De mult de atuncea, Domniţă, Măria „Voastră! Ii tare de mult!! Și mie, mi se pare cu ar fi de ieri, de alaltăieri, spunea baba oftând!ˮ.

Beizadea Alecu, tolănit mai la o parte pe un lă-icer şi nişte perne, îşi fuma ciubucul, cu ochii pier-duţi în marea aceasta de verdeaţă, sau urmărind jocul unei raze de soare pe frunzuliţa străvede depe vârful unui măreţ stejar. Sorbea prin toţi porii lui a-ceastă poezie a codrului nostru românesc! Uita ce lume şi de oameni, de nedreptăţile Moldovei şi de coroana de Monomach. Simţea că şi el este o părti-cică din codrul acesta! Nu pentrucă era al lui, câşto-gat pe buna dreptate de la aceia care-l hrapiseră dela nişte orfane; dar pentrucă această întindere de o mie de fălci de pădure; făcea parte din acel codru mare, care se întindea odată dela Nistru până în munţi şi că din el au ieşit cămpiile cele mănoase, care nu ro-dit pânea cu care s-au hrănit strămoşii care l-au ză-mislit! „Prin câte pădure germane, poloneze sau ru-„tene n-am trecut eu până acuma se gîndea Maviro-„costa. Și acolo ca şi nici, tot copaci, tot umbră, tot „iarbă şi tot flori; ciripit de paseri, şi-acolo şi aice, „De ce n-am simţit şi acolo, ceia ce simţesc aicea? „De ce aicea parcă copacul face parte din trupul meu „şi iarba fir din sufletul meu? Pentruca pământul a-„cesta e alcătuit din cenuşa celor cu mine de un sân-„ge! Nici frunzuliţa cea străvezie de pe vârful ste-„jarului nu e străină mie şi până şi ciripitul păserilor „îmi aduce adieri de doină!“ Cu încetul sufletul i se copleşea de jale, de dor, de dorul Moldovei de dincolo... de peste Prut! Până ce somnul îi închidea pleoapele umede de lacrimi!... Atunci, adierea îmbăl-sămată a codrului celui mare, îi usca umezeala obraji-lor ca un sărut da mamă!... Și dormea dus, legănat la sîn de codru, de codru românesc,— această mamă mângâietoare şi răcoritoare din vremuri de de mult, a românului îndurerat!

Când se trezea, se simţea parcă un altul, atât îi împrospătase, vlaga dintr-nsul, vlaga firei înconjurătoare! Și această înrturire a văzduhului proaspăt şi a mirezmelor pădurei, nu o resimţea numai el: dom-niţa cam palidă şi anemică de fire, se întinse şi se îmbujorase; apoi D-nei care abia gusta din bucate capatase o mare poftă de mâncare. De asemenea co-pilul creştea şi se întărea văzând cu ochii. Până şi guvernanta Clotilda, o bătrînă venerabilă în vărstă de cincizeci şi patru de ani, pieptănată cu nişte zu-lufi de argint care i se coborau pe obrajii, nu se mai putea sătura şi spunea în glumă că se trezeşte în fiecare dimiueaţî mai tânără ca în ajun, aşa că a in-trat în grijă să nu revie la vârsta copilărie.

Uneori se înapoiau dela pădure în asfinţit de soare, mai cutreierînd pe răcoare frumoasele câmpii, îmbal-samate de cimbru şi sulfină. Alteori întârziau mai mult, întorcându-se sub vraja razelor de lună, care dau un farmec şi mai dulce înfăţişărilor nedesluşite!

In vremea troierului, bucătarul îşi sapa cotloane în pământ, nu departe de arie şi acolo îşi găsea bu-catele, poposind şi peste noapte cînd nu ploua. Cum se lumina de ziuă sosiau boierii şi copilul, rămânând la arie până în scară, adăpostiţi sub un umbrar, sau după vreo gireadă; în mirezmele paielor proaspete, în tropotele şi necheziturile hergheliei, în pocnetele harapnicelor şi strigătele herghelegiilor, copilaşul se tăvălea prin vrafurile de grăunţe, sub ploia de boabe care curgea de sus, dela lopeţile vănturătorilor.

Și astfel s-a scurs ca un vis vara aceasta la Ci-ripcău! Viaţa primitivă, sălbatecă poate pentru unii; dar viaţa dătătoare de sanatate şi de suflet curat! Nu era ruskaia şîrokaia jizni , adică, viaţa largă rusească, despre care am mai pomenit, ci viaţa largă, curată şi mândră românească, în strălucit de soare cald, sub umbră de stejar, frasin şi tei, sub belşug de grâu ar-năut, sau de porumb galben ca aurul! Nu sub fir pipernicit de orz sau de sacară, sub umbră de mesteacăn, de plopi, sau de brad, sub soare rece, sau sub strălucirea argintie a zăpezilor iernatice, pe întinsul cărora îşi dau întâlnire în raza lunei, lupul flămând şt corbul prevestitor de moarte!!

Pela sfânta Maria Mare, Kucazul primi o scrisoare dela proprietarul caselor din Kişinău, prin cărei înştiinţa cu trei luni înainte, după cum se prevedea şi în contract, că având a se muta cu familia în oraş, nu-i mai poate închiria casele din strada Goştinaia în iarna asta. Plecă dar îndată la Kişinău şi la înapo-iere îi spuse domniţei:

— „Iar am seapat de angaraua de a mai cum-para mobile! „Anul trecut am închiriat casele Aglăi-„ţei Răducanu cu mobilă cu tot; acum am dat peste „cea mai frumoasă şi cea mai nouă casa din Kişinău, „având nişte mobile foarte elegante, sobe do porţelan, „priavazurile ferestrelor sunt de marmoră, păreţii di-„năuntru de stuc, tavanele sculptate. O adevărată mi-„nune petru Kişinău şi pentru un preţ de nimica:„cinci sute de carboave pe an!

— „Ce spui Alecule, întrebă domniţa? Și unde asta?ˮ

— „In colţul uliţelor Goştiaia şi Jucovscaia, mai „bine canoscută sub numele de Gubernatovskaia, la „doi paşi de palatul gubernatorului, deci aproape de „griidina publicăˮ.

— „Casele doctorului Brodeschi, sări Cc. Ruxan-„dra?! Am auzit vorbindu-se de ele! Cum de şi le-a „închiriat şi mai cu seamă pe aşa preţ?ˮ.

—„Nu mi le-a închiriat el, saracul, ci chiar statul. Inchipuieşte-ţi nenorocire pe capul hu: Abia le clădise, cheltuind pe ele o avere întreagă, abia aşezase întrăn-sele pe tânăra lui soţie şi patru îngeraşi de copii, când într-o zi pe când stăteau cu toţii la masă, se opri o troică la uşa de intrare şi din ea se coborî un ofiţer de jandarmi, însoţit de vreo doi cinovnci. Pe bietul doctor îl şi pofti ofiţerul în sanie, dându-i pas doar să-şi ieie blana şi căciula şi administrativnim poriadcom , a-dică pe cale administrativă, fără nicio judecată, porni cu dânsul drept la minele de argint din Siberia! Cei doi cinovoici rămaşi, făcură, o amănunţită cercetare prin hârtiile lui Bradeschi, luară pe cele compromiţă-toare, pe celelalte le închiseră într-o odaie de jos, pe care o pecetluiri, făcură catagrafia tuturor mobilelor şi lucurelor care se aflau în casă, poftiră pe biata femeie să-şi ia tot ce era al ei de zestre şi lucrurile copilaşi lor, apoi o rugară respectuos să iasă pe uşă afară! Dela unsprezece dimineaţă când se oprise troica la poarta casei şi până lacramici după amiază, totul era isprăvit, copiii şi D-na Brodeschi la hotelul de Nord, unde, peste noapte, sarmana a şi înebunit!ˮ

— „E îngrozitor, zise domniţa! Dar ce făcuse bietul om?ˮ

—„ Se zice că în timpul războiului Crimeei, ca doc-tor militar, s-ar fi îmbogăţit dând soldaţilm medicamente falşe şi ca prin asemenea mijloace ar fi ucis mai mulţi soldaţi ruşi, decât cele patru puteri aliate. Dar eu nu cred. Și de ce numai pe dânsul şi nu pe toţi doctorii şi intendenţii care au lucrat la fel? De era a-cesta adevăratul motiv l-ar fi judecat la lumina zilei şi dovedindu-l vinovat, l-ar fi osândit în faţa lumei. EuîInsă bănuiesc cu totul altceva: Napoleon al III-lea tot ne poartă sâmbetele. Agenţii lui cutreieră ţara, căutând să-i răscoale pe leşi, făgăduindu-le ajutorul armatei franceze. Se vede că Brodeschi, ca leah, s-o fi dat în corespondenţă cu vreun agent de aceia, ruşii l-or fi simţit şi l-or fi trimis să lucreze la reînvierea Poloniei la minele de argint“

— „Atunci foarte bine i-au făcut ruşii, spuse domniţa cu patimă! Era doctor militar în armata rusească, jurase credinţă împăratului rusesc, mânca pâinea ruşilor şi nu trebuia să-i trădeze?ˮ

—„Doamne, Ruxandro, de ce eşti iar pătimaşă? Pentru tine eroii indepedenţei greceşti sunt nişte martiri, cu toate că mare parte din ei erau în slujba sultanului, deci îi mâncau şi ei pâinea. Bieţii poloneji însă, când încearcă a-şi scapa ţara de sub jugul străin, sunt numai nişte nemernici trădători, vrednici de toate caznele şi de toate cruzimele care-i lovesc până şi în fe-meile şi copilaşii lor nevinovaţi!ˮ

—„De ce nu şi-a dat macar demisia, înainte de a lucra pentru poporul lui?“

—„Tot atâta era şi poate şi mai rău! In Rosia, draga mea, demisia nu te desleagă de jurământul de credinţă. Demisionând, ar fi atras asupra lui bănuielele guvernului, care, urmprindu-l, ar fi putut bănui şi pe alţii, aşa că el tot n-ar fi scapat şi ar fi putut compro-mite pe mulţi.ˮ

—„Atunci, de ţi-era aşa de milă de dânsul, de ce ai închiriat casa lui? Iţi spun drept, cu toate că nu i pot aproba purtarea că o să-mi fie foarte greu sa locuiesc într-o casă unde s-a petrecut o asemenea dramă.ˮ

—„Să-ţi spun, dragă şt ce m-a făcut să trec asupra unor sentimente, pe care le-am resimţit ca şi tine.ˮ

—„Din întâmplare mă aflam în grajdanski sud, pe când se ţinea mezatul. Foarte puţini concurenţi printre care şi doctorul Jidovertzki, fost bun prieten cu Brodeschii; iar ceilalţi nişte jidani, tot puşi de dânsul îmi pare. Când m-am gândit că în casa unde trăise bietul leali în fericire, or să intre pistruieţii lui Jido-vetzki, gata s-o ieie cu 300 de earbuve, am dat 350, el 400 şi ca sănu rămâie pe o lui, am mai aruncat o sută. Când m-am dus să văd casa, m-am încredinţat, că aş fi putut da şi o mie, căci tot nu rămâneam în pagubă.

—„Foarte bine ai făcut. Alecule draga! Jidovctzki şi-ar fi bătut joc de sigur, de mobila bietului creştin, pe când cu voi îngriji de dânsa. Apoi, cine ştie!..., Poate i se va recunoaşte intr-o zi dreptatea, ori îl va ierta împăratul. Cu ce bucurie i-aş da casa în primire.ˮ

—„Se poate să-l ierte împăratul: dar numai bucuria asta no s-o ni niciodată, draga mea! Ce apucă haznaua rusească, nu mai lasă! De pe acum mi s-a pus în vedere că până la anul să mă pregătesc: sau să mă unit din ele, sau să le cumpăr de veci la mezat?ˮ

—„Atunci cumpără-le, dacă zici că sunt aşa de bune şi frumoase?ˮ

—„Ba numai asta n-o s-o fac. Una din pricina trecutului lor apoi nici nu-mi convin. Curtea-i mică, cu nişte ziduri înalte, care parcă-ţi apasă pieptul. Este chipurile şi o grădiniţă cât o batistă de mare, cu un singur rond de flori, iar la fiecare capăt câte o bol-tişuară de viţă, cu câte o măsuţă şi două bănci, ca la unele restaurante de vară. Acolo îşi primea biata leaş-că musafirii vara, răcorindu-i cu ceai şi cozonaci leşeşti! Căci vezi tu, dragă, ori rus, ori leah, tot un caifet la dânşii de a-şi răcori vara musafirii. Să te fereasca Dumnezeu de cinstea care ţi-o mai fac! Odată am fost la bietul om în vizită şi am ieşit de acolo leoarcă, ca dela feiedeul cel turcesc! De cumpărat tot o să trebuiască, să cumpărăm ceva!... Nu putem să ne tot mutăm în fiecare an, umblând ca ţiganii cu şatra după noi în căruţă!... Voi căuta pe îndelete o casă bună, în partea de sus, unde-i aerul mai curat. Cam în nouele cvartaluri, în dreapta grădinei publice, prin dosul caselor lui Dumitrache Rusu. Sunt pe acolo şi case bune şi locuri mari, unde am putea sădi ceva copaci şi alcătui o grădină frumoasă. Deocamdată, bine că am găsit să vă adăpostesc în iarna asta. Cum se va disprimăvara, fuga la Ciripcăul nostru, să ne spă-lăm plămânii de mirezmele ruseşti; căci de aicea nu avem, slava Domnului, să urnim nici o mobilă!ˮ

—„Dar bine, făcu domniţa, cu casa asta ce facem? Cum o lăsăm singură toată iarna? Căci de Marghioala am nevoie la Kişinăuˮ.

—„Casa de aicea o lăsăm pe seama nevestei lui Pavel Alexievici. E moldovancă nevasta vechilului, bună gospodină şi va putea îngriji de atâta lucru.“

Toate bune şi bine orânduite; venisă acum şi Sf. Maria mică, începându-se pregătitele de plecare. Micul Titi (Constantin) acum de opt ani, auzise el că vor pleca de iarnă la oraş; dar i se păruse până acuma şagă. Spusese în câteva rânduri, că el rămâne pe iarnă în Ciripcău, că nu putea pleca, că are treabă la ţară, că nu-şi poate laaa gospodăria pe mâna altora: dar nimene nu-l baga în seamă. Când însă văzu că pleacă caii cei albi la Kişinău cu Pavel Alexievici, însârcioat să le cumpere acolo fânul şi grăunţele trebuincioase pentru iarnă, se puse pe un plâns,... dar pe un plâns, că nu-l mai puteau astâmpara nici domniţa, nici beizadea:

— „Cum o să lese el pe Lenuţa, pe Săftica şi pe Pavlică ai lui moş Sandu chehaia? Pe Niculai, pe Nică şi pe Ghiţă ai lui Eremia? Cum să-şi lese moşia şi gospodăria lui? Grâul de toamnă neplivit şi popuşoii neprăşiţi?!“

—„Ce gospodărie? Ce lanuri? Ce popuşoi de prăşit, făcu kneazul?! Acuma ai semanat tu popuşoi? In Septembrie?

—„Sunt popuşoi de toamnă, făcu Titi cu îngâmfare! Din nu ai aşa popuşoi. Am luat sămânţa de la moş Sandu chehaia. Ii pui la Sf. Maria în parină, îi prăşeşti când sunt în două frunze, îi acoperi cu baligă de vacă albă şi cu paie multe, ca să nu degere peste iarnă şi dacă e primăvară devreme şi n-a fost iarna goală şi prea rece, eu am să-mi umplu coşarele, pe când D-ta i-ai prăşi pe ai D-tale de întăi! De nu mă crezi, vino şi vezi!ˮ

Şi luând pe tatăl său de mână şi pe mama sa de alta, îi târî pe amândoi prin parc, pana în fundul râpei trecând gardul prin deschizătura lasată pentru scurgerea pârăului şi acolo boierii spre mai marea lor uimire uimirie o adevarată gospodărie în miniatură:

Pe un dâmbuşor se afla o căsuţă mare cât o cutie de pălărie, făcută toată de nuieluşe şi din lut galben, cu prispa ei de jur împrejur, acoperită cu stuf, având hojiaguri, uşi de şindrilă, care stau toate deschise şi fereşti alcătuite din cioburi de sticlă vârâte în lutul zidului, aşa că vântul nu putea străbate prin cerceve-lele uscate. Acoperemântul era aşa făcut, că-l puteai ridica în sus şi boierii văzură atuncea, că înăuntru erau trei odăi şi o tindă, văruite cu îngrijire, având fiecare sobă şi podea pe jos. Ce era mai nostim, că erau şi mobilate cu mobile de păpuşe, luate din jucă-riile lui Titi. Iatac, salon şi sufragerie, în toată regulă.

Alăturea cm altă căsuţă cu cotlon, cuptor şi plită pentru bucătărie şi o odaie pentru cameră; iar altă căsuţă mai lungă, cu cuptor şi laviţe de lemn pentru argaţi. In curte fântână cu cumpănă, grajd şi şopron cu cai şi trăsuri, cumpărate la Iaşi. Totul era îngrădit cu un gard de nuieluşe subţiri de lozie. Apoi dela poarta curţilor lui musiu Titi, se făceau două lanuri mari fiecare cât salonul lui Cc. Alecu, cu un drum drept prin mijloc, unul cu grâu de toamnă răsărit ca peria, iar altul cu păpuşoi iernatici în doue frunze.

— „Și tu ai făcut toate astea, întrebă beizadea pe fiul său?

—„Ba nu, răspunse Titi. Lenuţa şi Săftica au fă-cut casele, sobele şi cotloanele din lut, apoi le-au vă-ruit frumos. Todirică al Casandrei ajutat de Nică şi de Niculai ai lui Irimia, au făcut acoperemântele po-delele uşile, grajdul, şopronul, hambarul şi coşarele Pavlică şi Ghiţă unde sunt mai mititei, an făcut fântâna cu cumpănă şi gardul de împrejmuire.ˮ

— „Nimene. Cine să ne înveţe? Eu spuneam: hai să facem o casă. Fetele se duceau după lut galben din malul de sus, eu aduceam apă dela pârău, băieţii şi cu Todirică care li mai mare, ciopleau lemnele...şi iaca că s-a făcut. Mai venea el dimineaţa şi seara şi moş Sandu chehaia ca să-şi aducă ori să-şi ieie nepoţii acasă. Ne mai ajuta şi el, dar mai mult cu sfatul, căci are nişte mâni cu degete groase, de nu încap prin uşile noastre! Sămânţa de popuşoi iernatici el mi-a dat-o; dar cu tocmeală, că ori să-i dau o carboavă la prima-vară, ori să ia dijmă din zece, una la cules. Ei bine, vezi tătucă? Zi şi mata: cum să le las cu aceste toate şi să mă duc cu D-ta la oraş?ˮ

—„Ei iaca Titi, să te învăţ eu cum să faci. Zici că în vechilul meu n-ai încredere?ˮ

—„Nu, nu, Doamne Fereşte. Băieţii spun că el te fură şi pe D-ta, d-apoi încă pe mine!ˮ

—„Ei bine, atunci ia-o pe Elenuţa ca să îngrijească de case şi de gospodăria din bătătura lor şi pe fratele ei ca vecini, ca să vadă de moşia ta. Numai o să trebuiască să-i tocmeşti cu leafă pe amândoi, să le dai tain şi tot ce le trebuie?ˮ

— „Dar unde am eu parale, făcu Titi descurajat şi aproape să plângă!ˮ

— „Te împrumut eu; iar după ce vei strânge pâinea de pe lanurile tale şi o vei vinde la negustori, îmi vei întoarce banii împrumutaţi. Nu-i bine aşa?ˮ

— „Apoi dacă nu se poate altfel, răspunse bietul Titi oftând, cată să fac aşa cum spui d-za!... Dar tot n-o să-i fie ca dacă aşi fi eu de faţă!ˮ „Ochiul stăpânului îngraşă calul. Apoi, d-tră aţi fi plecat fără mine şi nu v-aş mai fi revăzut până la primăvară. De cât aşa ceva, mai bine o dau dracului de moşie!.. Las că doar Elenuţa, va îngriji ca bine de casă: îi fată bună, harnică şi credincioasă; cât despre jupânul Pavlică, de nu va căuta bine de moşie, mi-o apune-o ca Elenuţa, şi apoi vai de steaua lui!“

— „Și să-ţi mai spun şi eu ceva, Titi, făcu domniţa: la Kişiunău o să te joci cu copii bine crescuţi şi de seama ta, nu cu nişte copii de ţărani proşti dela care n-ai ce învăţa.

—„Da! făcu Titi trăgănat şi bosumflat Că tare mai sunt deştepţi băeţii D-tale de ruşi dela Kişinău! Chiar dau în gropi de deştepţi ce sunt. N-ui ştiu eu? In băetii lui Vinogradski, de pildă, sunt ei în stare să sfătuiască un joc cum se cade? Ori se joacă de-a troica unul făcăudu-l pe iamşicul şi ceilalţi trei pe cai, ori cănd ostenesc, se joacă de-a vziatca făcând unii pe cinovnicul şi alţii pe impricinaţii şi stricând la hârtie şi la ceară roşie, deşi nu ştie nici unul carte macar cât mine!

— „Cum asta, întrebă kncazul mirat?ˮ

— „Ia bine, răspunse Titi! Doi se pun la o masă şi fac pe cinovnicii. Prefăcându-se că scriu, mânjesc hârtie, stric cerneală şi pun la peceţi de miroasă toată odaia a ceară roşie şi a fum de lumânare de său! Alţii cică vin să scoată vre o hârtie dela cancelarie. Ci-novnicul răspunde gros că n-are când da hârtia; împricinatul îi dă o carboavă (adică o hârtiuţă tăiată în chip de bumaşcă) se roagă frumos şi tot dă la carboave de acelea, până cade la învoială. De acolo începe cu adevărat jocul: tot meşteşugul este ca cel cari a dat banii, să-i fure înapoi, fură ca cinovnicul să simtă nimica! Apoi asta-i joc, mămiţă? Ei sunt de o sute de ori mai proşti de cât băieţii de ţarani. Apoi se bat şi se înjură cum n-am mai auzit. Ar fi ei în stare să clădiască o căsuţă ca nişte, ori să pue măcar nişte păpuşoi iernatici? Pot ei să stârnească jocuri frumoase şi să se joace cu un Mişu Stnrdza sau un Ma-vrocordat? Dă-i dracului tătucă, adăugă Titi eu dispreţ! Sunt nişte proşti din născare, ruşii d-tale!

—„Dai tu ce eşti Titi, întrebă kneazul? Nu eşti rus şi tu?“

— „Eu?... Eu sunt copilul d-tale şi al mameiˮ, răspunse Titi după un moment de gândire, cam ne-dumerit de această întrebare, căci niciodată nu-i ve-nise în minte că ar fi de un neam cu băeţii lui Vi-nogiadschi, sau cu vizitii de la caii cei albi.

— „Apoi tata şi eu suntem ruşi, Titi, adause dom-niţa Ruxandraˮ.

— „Da! Ruşi! Și d-ta nu ştii nici un cuvânt ruseşte, iar tata vorbeşte stricat. Nn văd eu cum zîmbesc ruşii când vorbeşte d-lui? D-tră sunteţi nişte ruşi de aceia ca împăratul şi cei mari dela Petersburg, care vorbesc între ei numai franţuzeşte şi poruncesc ruşilor ce să facă ca să nu dea în gropi, ca băeţii lui Vino-gradschi.

Cu tânărul Titi, nu era de scos la capăt! Avea D-lui vederile şi judecăţile d-sale, pe care le trîntea pe faţa şi fără sfială! Bucuroşi că i-au potolit durerea de a-şi lasa avutul în voia întâmplărei, kneazul şi domniţa îl trimiseră cu fuga înainte să spue sufragiului, să le dea la masă, pe când d-lor se urcau încet prin pare, la deal.“

— „Adevărat Alecule, că rău mai sunt crescuţi copiii lui Vinogradshi, făcu domniţa. Auzi: să se joace de a mitui pe cinovnici şi pe urmă de a-i fura! Ce fac guvernantele? Ce fac părinţii?ˮ

—„Părinţii s-or fi bucurînd, dragă, după cum e şi logic. Mă rog, când or fi mari, copiii ăştia nu tot cinovnici vor fi ca şi tatăl lor? E foarte cuminte dar să se înveţe de mititei cu mită şi să ştie să o şi apereˮ.

— „Dar bine, nu toţi cinovnicii iau mită, Alecule dragă! Or fi din ei şi cinstiţiˮ.

— „Lucru ce se poate, Ruxandro dragă. Cănd voi întâlni vreunul, să ştii că ţi-l voiu arata îndată. Știu că de patru ani de când am cu dânşii daraveri, n-am întâlnit aşa minune!ˮ

Mai trecură câteva zile pe la sfârşitul lui Septembrie pe o framoasă dimineaţă de toamnă, pleca însfârşit alaiul boeresc spre capitala Basarabiei. Mai cu caii kneazului, mai cu cai ţărăneşti, trecu prin mirişti, prin câmpii îngălbinite şi presărate cu stoguri de fân, girezi de paie trierate şi lanuri de popuşoi pe jumătate culeşi, până la poşta de la Sârăteni. Iar de acolo cu cai de poştă, trecură prin Orhei şi dădură de cedrul cel mare care-ţi îmbrăcase vestmânt de toamnă, cu frunze galbene, printre frunze verzi, pregătindu-se aşi îmbracă haina de iarnă, cu chiciură albă pe crengi şi cu toate franzele la pământ!

Dela poşta din Peresecina, kneazul trimise cele două carâte şl slugile înainte la oraş, pentruca ele să poată ajunge acolo încă cu ziuă; pe când el, domniţa, copilul şi guvernanta Clotilda, într-un faieton cu patru locuri, se abătură din drum, până la moşia lui cc. Andronache Donici, care nu odată îi poftise, să so o-prească şi pe la dânsul în treacăt.

La oraş, cc. Andronache, ţinea caifet rusesc în casele sale din faţa grădinei publice şi te cinstea după datinile ruseşti, cu obicinuitul pahar de ceai. Dis de dimineaţă, îl găseai ras cu îngrijire, îmbrăcat după ultima modă, cu mustăcioara lui albă, bine pieptănată, cu fruntea desvălită plnă-n ceată, între două tufe de par mai mult alb decât blond. Rar să-l întâlneşti pe uliţă sau pe aiurea, fără crucea Sf-tei Annei la gât. Aşa că la Kişinău era mai rus de cât toţi ruşii.

La ţarii însă era altfel de om: Il găseai veşnic în marele cerdac din faţa casei sale, îmbrăcat după cum era şi vremea afară; când în halat de vacă, când în haine de şâiac, când, şi cu câte o caţaveică cu blana de vulpe. Acolo te cinstea cu dulceţi şi cafele în masa lui era curat moldovenească! Asa avusese în-ţelegere cu cucoana d-sale: la oraş să fie ruşi ca toţi ruşii, iar la ţară neaoşi moldoveni!

Era om cumpătat şi cu stare, astfel câ ar ti pu-tut oricând să-şi clădească o casă de piatră cu acoperământ de tablă verde, ca ori-care pomieşcic vier-nopodannii, ca de pildă vechiul nostru prietin Ecc. Sa generalul major Nieanor Alexievici Starov, cel care sta de vorbă şi cu împăratul Nicutai Pavlovici. Mai vier-nopodanii de cât Cc. Andronache, nu cred să fi găsit altul în toată Basarabia: Vorbea ruseşte, mânca bucate ruseşti şi bea la ceai rusesc toată iarna şi veşnic era vârât la gubernator şi pe la toţi ruşii cei mai si-mandiooşi. Nu-i plăcea însă să-şi arate dragostea pentru împărăţie pună şi la ţară! Acolo venea să se odihnească şi să se întremeze în huzurul şi obiceiurile în care fusese născut; uşa că gospodăria şi casele sale dela moşie, erau mai mult de răzeş chiabur de cât de boer mare şi de neam, după cum şl era.

Destul de mari şl încăpătoare, cu acoperemântul lor ţuguiat, şindrilit şi streşinile mari, casele erau clădite pe o constă; aşa că prispele care o înconjurau de jur împrejur, de erau înalte abia de o palmă, două din partea de dindos, întreceau stânjenul din faţa. Pe cerdac te suiai pe vre-o opt trepte; iar sub dânsul se deschidea gura pivniţei, rotundă cit uşa alcătuită din gratii de lemn de stejar. Ograda era potrivită: cam mare pentru un răzeş, dar mică pentru o curte boierească. Abia câteva căsuţe pentru bucătărie, slugi şi argaţi; hambare, şoproane şi grajd: apoi trântite prin mi-jocul ei după întâmplările disjugatului: pluguri, borcane, căruţe şi care. Mai foiau în toate părţele, câte un lemnar tăind cu barda sau cu cuţitoaele nişte spiţe de cir; vre un ţigan, doi cu foalele, ascuţind vreun fer de plug şi sumedenie de curcani, raţe, gâşte, găini, cloşte cu pui, cotcodăcind, măcăind, găgăind sau bolborosind, pe când vre-un cocoş suit pe laitrarul sau proţapul unui car, răspundea vreunui alt cocoş coţarat depare, tocmai sus, pe vârful porţei de intrare.!

Sus de pe cerdacul lui mare, Cc. Andronaclte le vedea pe toate aruncând vreo dojană sau vreo glu-mă, argaţilor şi slugilor care umblau prin curte după trebile lor. Și se desfăta boerul în acest huzur mol-dovenesc, a cărei poezie ştia s-o priceapă s-o guste poate mai bine ca altul, având în el sânge de poet şi de mare fabulist român!

De cum treceai însă pragul tindei, te aflai în al-tă lume:

Casă răzăşească avea tavanuri înalte, odăi mari şi luminoase; salonul de primire avea mobilă capit-nată, îmbrăcată cu un cît luminos şi proaspăt, la fel cu perdelele uşilor şi ale ferestrelor, dar la fel şi cu păreţii şi tavanul. Apoi, pe fiecare scaun dormea rotocol, câte un căţeluş lăţos, nlb ca zapada şi mare cât pumnul. De cum intrai pe uşă, toată lumea asta mică, te zăpăcea prin lătrăturile sale ascuţite, dar dânsul din codiţe, aşa că nu ştiai la început de vrea să te prăpădească, ori numai să-ţi facă cinste de bun sosit! Dar iată că buna doamnă Donici, totdeauna îmbrăcată în negr, le face un semn şi se domolesc cu toţii re-luându-şi fiecare locul. Blânzi şi prietenoşi, au însă toţi foarte dezvoltat simţul dreptăţii şi al solidarităţei câineşti. Să nu te împingă păcătul să vrei să te atingi cumva de scaunul vreunuia! că-ţi arata colţii îndată şi sar cu toţii în aparmea obijduitului!

In salonul acesta, blânda şi duioasa doamnă Do-nici, după ce şi-a văzut de rugăciuni, de gospodărie şi la urmă şi de toaletă, îşi făcea mai mult viaţa, citind vrea carte, pe când Cc. Andronache îşi făcea viaţa, pe cerdacul cel mare după ce-şi isprăvea de văzut gospodăria moşiei şi de lucrul de pe câmp. Aşa că, chiar după cum spunea d-na Donici: „unul trăia în occident şi altul în orient, neintâlnindu-se decât în vremea mâncărilor totdeauna pe cerdacˮ. Acolo îşi împăr-taşiau gândurile şi vederile, stând uneori până noaptea târziu în vraja lunei, a cântecului vreunei privi cititori sau în tăcerea adâncă a nopţilor fermecătoare de la ţară!

Mult ti pliceau vânaturile lui Ce. Andronache şi cum se găteau la dânsul... mai rar aiurea! Aşa de pil

Indată după Paşti, beizadea Alecu mai având ceva treburi de rânduit prin Kişinău, îşi trimise familia la ţară, având a o ajunge ceva mai târziu din urmă.

Când după vreo două săptămâni sosi şi d-lui acolo, ce se găsească? Două cazane mari ferbeau în clocote, în mijlocul curţei, apoi ţărani, ţarance, babe şi copii, veniau cu străchini să ia din ele zeamă de carne; copilul şi guvernanta, stăteau închişi în pavilion, cu ordin să nu-şi scoată nici nasul afară; iar dom-niţa şi Cc. Marghioala, nicăere.

Ce era?

Mă rog, dăduse molima în sat, şi oamenii muriau de holeră ca muştele. Domniţa luase măsurile de mai sus şi însoţită de cămărăşiţă, vornicul satului şi vre-o doi argaţi mai inimoşi, pleca în sat de dimineaţă ai se întorcea noaptea târziu, să se culce în casele cele vechi nemâncată şi obosită ca vai de ea! In sat mergea din casă în casă pela toţi bolnavii, punea să-i ece cu traista de cal, îi învelea cu cenuşă caldă şi cărămizi ferbinţi, le da de băut ceai fierbinte de ro-mâniţă sau de izmă şi la fiecare jumătate de ceas, câte o linguriţă de spirt de camforă, amestecat cu mintă, aşa că cine avea zile, se întâmpla să şi scape!

Fuga în sat bietul Cc. Alecu, după domniţa; dar nici acolo n-o mai găsi. Află că o tocmai la Săhăstria surpată, unde moş Sandu trage acum de moarte; că baba i-a murit de ieri pe la toacă, după ce îngropase doi din cei trei copii, care le rămăsese dela fecior şi dela noră, morţi şi ei de o săptămână.

La Săhăstria îl găsi pe moş Sandu, lungit în mijlocul casei, învelit în cenuşă şi cu cărămizi în toate părţile; iar pe domniţa în genunchi, aplecată spre bolnav şi turnându-i cu linguriţa dintr-un şir de doctorii, pe când biata Lenuţa se bocea cât o lua gura, chemând pe măsa, pe bunica, pe Săftica şi pe Pavlică.

— „Nu mai este nici o nădejde, Alecule, zise domniţa pe franţuzeşte ca să nu o priceapă bolnavul. Am făcut tot ce am putnt, dar nu-i pot încălzi de loc. E race cum îi ghiaţaˮ, Moş Sandu îl recunoscu în-dată pe beizadea, vru să se ridice şi arătând-o pe Elenuţa ’i spuse: „Măria Ta! Fie-ţi milă de această biată copilă, că doar atâta mai rămâne din ăntregul meu neam de răzeşi moldoveni! De o trăi, să fie de acum a Măriei Tale, ca s-o creşti şi s-o măriţi în teapa ei. Avem şi noi o hlizâ de pământ şi o căsuţă în mahalaua Sorocei, de acuma a ei să fie de zestre! De o lua-o Dumnezeu şi pe dânsa, îngroap-o Maria Ta lângă noi, vinde casa şi pământul şi banii să-i dai la vro-o sfântă de biserică, de sufletele noastreˮ.

— „Fii pe pace, moşule, răspunse Cc. Alecu cu lacrimile în ochi. Lenuţa ta o să trăiască şi-ţi jur pe sfânta cruce, că de astăzi ea devine copilul nostru. Dar ai nădejde, Sandule, căci o să scapi şi tu cu vieaţă!ˮ

— „Ba numai asta n-o să fie, zise moşneagul. Eu simt ca mă duc după băbuşca mea şi după cei care au plecat înainte. Odată ca mi-ai luat grija Lenuţei, ce să mai tac umbră degeaba pământului? Dum-nezeu o să vă ajute pe amândoi să trăiţi în slavă şi fericire, că bune inimi mai aveţi! De molima să nu vă temeţi, că precum vă iubiţi ţăranii, aşa o să va iubiască şi Dumnezeu sfântul şi o sa va apere de cele rele!ˮ Mai trăi după asta ca vre-o două ceasuri şi muri.

— „Ei acum, destul cu nebuniile, zise kneazul către domniţa! In fata, du-te cu ca acasă, scald-o frumos, îmbrac-o cu albituri de ale lui Titi, uimite în sat să i se cumpere o rochiţă dela o casă unde nu-au fost bolnavi, schimbă-te şi tu până la piele şi arde în mijlocul curţei atât hainele tale, cât şi alo fetei. Tri-mite-mi degrabă un popă şi tot ce trebue pentruca să-l îngropăm pe bietul bătrân. Spune vichiullui să înconjure îndată satul din toate părţile cu vătăjei şi argaţi, cu poruncă straşnică să nu lese pe nimene să între sau să iasă din Ciripcău; apoi pregăteşte-ne de drum, că chiar astăzi plecăm cu toţii la Cosăuţi“.

— „Cum Alecle? sări domniţa supărată. Vrei să fugi înaintea primejdiei? Eu nu plec! Cum vrei să-mi las ţaranii? Nu mi-au fost lăsaţi de bunicul meu, care îi moştenise şi el din strămoşi? Am către dânşii o sarcină morală. Ce vor păţi ei, voi păţi şi eu! Mai mulţi din ei au scăpat de moarte, numai prin slabul ajutor ce l-am adus. De acest ajutor nu vreau să-i lipsesc, orice ar fi să se întâmple! Nu plec!ˮ

— “ Bine soro, asta îţi este încrederea ce o ai în mine, răspunse Mavrocosta? Cum ţi-ai putut închipui ca tocmai eu, să fug de primejnie ca un fricos? Iţi dau cuvîntul meu de onoare, că în lipsa ta, ţăranii tai vor fi cu mult mai bine îngrijiţi ca până acuma! De nu l-am avea pe Titi, crede-mă că te-aţi lasa să-ţi îndeplineşti frumoasa şi viteaza faptă pe care o admir. Gândeşte-te ce s-ar face Titi, dacă te-ar lua Dumnezeu şi ce m-aş face şi eu? Datoria ta morală către să-teni, o iau eu asupră-mi, dar pricepi, că dacă eu mă pot expune, n-am dreptul să vă expun pe voi. Țara-nii au nevoe de îngrijirile ştiinţei, pe care tu nu poţi să li le daiˮ. Domniţa nu mai avu ce zice. Işi sărută bărbatul şi pleca în grabă să îndeplinească toate celea ce i se spusese.

Rămas singur cu argaţii şi cu Ce. Marghioala, Cc. Alccu porunci să îmbrace mortul nescăldat şi să-l aşeze într-un frunziş în pădure, până o veni preotul. Apoi îngrămădi toate lucrurile ce aparţineau morţilor într-o odaie, până şi căruţa cu care se carase morţi, la biserica satului şi dădu însuşi eu mâna lui foc case lăsând-o să ardă până în temelii.

Ori cât se frământa cu gândul, de uu lucru nu şi putea da seama: în ce chip ajunsese molima tocmai la Ciripcău? Aflase el, încă depe când era la Kişinău, că o corabie venită din Caucazia, adusese holera la Odesa şi că se răspândise eu mare furie prin oraş şi împrejurimi; dar venise ştiri că se stinsese tot aşa de repede cum isbucnise; La Cherson, în Podolia şi în toată Bnsarabia, nu se ivise nici un caz.

Iată ce descoperi ănsă din spusele oamenilor:

Moş Sandu umblând prin pădure, dădu peste doi lucrători ruşi, veniţi dela Odesa în căutare de lucru, căzuţi şi svârcolindu-se în ţarină. Unul era aproape gata, dar nici celuilalt nu-i lipsea mult.

Milos cum era bătrânul, îl ridică pe cel mai cu viaţă şi-l duse în cârcă până la Săhăstria surpată, trimiţând indată pe fiul şi pe nora sa, să-l aducă pe celalt din pădure cu targa. El îşi încalecă iapa şi fuga la sat după popă. Când sosi prohodul, ruşii muriseră amândoi. Un drac de cioclu se bucură la mantalele ruşilor. Chiar a doua zi se îmbolnăvi, aducând molima în sat. La Săhăstrie muri după cum ştim, nora lui moş Sandu, apoi feciorul său, apoi Săftica şi Pa-vlică; la o săptămână îi veni rândul şi babei Maranda, care îi îngrijise pe toţi, apoi so duse după ei şi moş Sandu ce sfătos şi bun de gură!

Inainte de plecare, Cc. Alecu, cunoscând bine mentalitatea ţăranului nostru şi dându-şi seama de înrâurirea mare ce o are frica în asemenea împrejurări, se hotărâ să recurgă şi la o minciună, ca să îm-bărbăteze pe oameni. Adună dar tot satul la curte şi spuse: „Eu plec să-mi duc nevasta şi copilul până la Cosăuţi, dar cel târziu până poimâne dimineaţa sunt înapoi cu doctori şi doctorii; cu toate că puteţi fi li-niştiţi. Holera nu mai este, pentrucă aţi avut noroc o îngropaţi. E aproape de mintea omului ca ea se întrupase în unul din cei doi ruşi morţi în pădure. Cu el aţi bagat-o tu fundul pământului. Până peste şapte ani când se desgoapă morţii, să nu mai duceţi nici o grijă! Dar nici atuncea dacă aţi avea prevederea să îngrădiţi acele două morminte, ca să nu umble picior peste ele şi să se înţelenenscă bine pământul. Aşa câte unul, doi, tot or să mai moară din voi, dar molipsit de la alţii, nu chiar de la holeră. Căutaţi dar de vă spă-laţi cât mai des, de văruiţi şi îngrijiţi de curăţenia caselor; să nu beţi apă clocită şi să nu prea ieşiţi din sat, să nu vă prăpădiască alta pe drum, sau pe câmp. Aceste vorbe şi sfaturi făcură mai mult decât picăturile de camforă, mintă şi izmă domniţei.

Cc Marghioala, pe care domniţa o întrebă de nu-i e frică să rămâie în Ciripcău, spuse că Doamne fereşte, nu-şi lasă bolnavii. Și apoi cine o să îngrijească de beizadea şi de doctori, când or veni poimâne? Aşa că pe la o toacă plecară boerii în două trăsuri, luând cu ei numai vre-o două slugi şi pe biata Elenuţă, care deşi încetase cu bocitul, tot nu isprâvia de plâns

Cum îşi văzu familia la adăpost în Cosăuţi, Cc. Alecu, în aceiaşi noapte se inapoie la Soroca, de unde luă cu dînsul pe ispravnic, doi doctori, din care unul de la lampoli, vre-o patru felceri, câţiva cazaci pentru izolarea satului şi ne aşeză cu tot dinadinsul la Ciripcău. Avu bucuria ca după două săptămâni de muncă să se stingă molima cu desăvâişire, fără ca să se fi putut întinde peste hotarul acestei moşii.

Doctorii hotărâtă însă, ca după ce s-or fi scos la margine şi ars cu îngrijire toate gunoaiele din sat şi de la curte, după ce se vor fi văruit toate casele fără deosebire, după ce se vor fi spălat cu leşie şi afumat cu pucioasă toate ţoalele, scoarţele şi boarfele ţarani-lor să se mai aştepte ca şase săptămâni, iar dacă în acest în restimp nu se va ivi nici un caz nou, numai a-tuncea să se întoarcă boerii în sat. Se striviră cu plugul toate grădinăriile şi mai ales bostănăriile; fructele se culeşeră verzi depe pomii roditori şi se îngro-pară adînc în pământ, turnându-se peste ele var. Bie-ţii oameni, cu toată paguba ce li se pricinuia, primiră bucuroşi toate măsurile acestea, atât li răzbise frica de molimă. Cu toate acestea, pentru mai bună încredinţare că se vor îndeplini toate cu sfinţenie, se lăsă în sat un felcer şi câţiva cazaci, iar doctorii şi beizadea Alecu, părăsiră în sfârşit Ciripcăul.

Ajnns la Cosăuţi pentru ca să se odihnească de atâta trudă şi sbucium, beizadea găsi un maldur întreg de scrisori, care-l aşteptau; căci pentru a păzi izola-rea cu mai multă străşnicie, poruncise să nu se trimită după dânsul, decât dacă, Doamne fereşte, s-ar îmbolnăvi domniţa sau copilul. Scrisorile să le des-chidă domniţa, şi să răspundă cum va judeca şi socoti mai bine.

Din toate scrisorile acelea, patru erau mai vaj-nice: una dela un unchi al lui, care avea un mare proces la Petersburg, şi-l conjura să se ducă să-l reprezinte la Senatul ocărmuitor (curtea de casaţie); alta de la contele Adlerberg, care-l încunoştiinţa că având a se face mari serbări la curte şi prin urmare a se mări numărul curtenilor efectivi, concentrându-se parte din cei învoiţi, îl trecusă şi pe dînsul pe lista celor ce urmau a fi chemaţi. „Aceasta am făcut-o dragă prin-ţule, mai adăoga nobilul conte, chiar în interesul viitorului D-tale, ca să nu te uităm şi noi pe aicea, cum ne-ai uitat D-ta pe noi, de aproape trei ani de zile. Sub forma cea mai delicată, era totodată o dojana şi un ordin, la care nu te puteai împotrivi. A treia scrisoare era dela foasta lui cumnată care trăia la Paris şi care-i apunea că din împrejurări de familie cu totul neprevăzute, nu-i mai era cu putinţă nici să-l ţie pe fiul lui în casă, nici să se mai oupe de dânsul, pen-truca trebuia să se mute în sudul Franţei. In sfârşit cea de a patra era chiar de la fiul său mai mare, Andrei, care împlinea acum vârsta de nouăspreze ani. Prin ea nu-i cerea nimic mai puţin de cât învoirea să se facă cetăţean francez şi să între în şcoala de marină dela Brest. „Eu, ţara unde m-am născut nici nu o ţiu minte, şi limba ei nu o cunosc, spunea bietul baiat cu destulă dreptate; chiar pe mata tata nu te cunosc, decât din fotogrefiile matale ce le văd la mătuşă. Aici în franţa am deschis ochii, aicea am învăţat a vorbi şi a gândi şi numai Franţa îmi este patrie. Aicea dar veesc să rămîn şi în orice caz, nu în noua D-tale patrie care nu de mult era în războu, cu Franţa şi despre care nu am auzit vorbindu-se pe aicea, decît ca de o ţară selbatică, unde oamenii mănâncă lumânări de seu!ˮ

Cînd o mai citi şi pe asta, bietul Cc. Alecu nos-tru, se şi pregăti de drum! Luă careta cea mică; nu-mai fu loc de a porni po doroghi stolbovoi, apucă drumul prin Sculeni, Iaşi, Vaslui, Tecuci şi Galaţi, le unde trimise careta îndărâpt la Ciripcău; iar el prin Buda-Pesta, Viena, Munchen şi Strasburg, ajunse cu bine la Paris, de unde îşi lua iubita lui odraslă şi pe mare ajunse cu bine la Petersburg.

In lipsa lui Cc. Alecu, domniţa Ruxanda şi micul Titi, duceau la Cosăuţi o viaţă din cele mai plăcute şi din cele mai folositoare pentru educaţia micului băeţel.

El dormea în acciaş odae cu guvernanta Clotilda şi cu Elennţa, care de acum era îmbracată ca o domnişoară: cu ciorapi, ghete, albituri fine, rochiţă şi pălărie de paie la fol. De albituri, rochiţă şi pălăie, se bucura mult fetiţa; cu ghetele însă şi cu ciorapii, fu mai greu să se deprindă. Zicea că-s prea calde, c-o ard la picioare şi n-avea altă grijă de cât sa se ascundă pe undeva, ca să le scoată măcar o clipa pentru a se mai răcori. Bătrâna Ciotilda îi dădu peste leac, frecându-o seara pe tălpi cu coold-cream ca sa le moaie. Se sculau tustrei de cum se lumina de ziuă şi porniau la primblare; ori, când Clotilda avea trabă şi nu putea sp-i însoţiască, se jucau în grădină cu copii posesorului. La opt, domniţa era totdeauna îmbrăcată, îl chema pe Titi să-şi facă rugăciunea înaintea icoanelor, apoi eşia cu dânsul în antret, unde-şi beau cu toţii cafeaua cu lapte; pe urmă intrau în salon unde Titi îşi făcea lecţiile cu mama, pe când Lennţa sta cuminte într-un colţ cosând rochiţe pentru păpuşă.

Domniţa era lipsită de orice diplomă, habar nu avea de didactica. Nu ştia nici latineşte, nici chimia, nici fizica, nici geometria şi câte le mai învaţă fetele în zilele noastre; dar stăpânea desăvârşit limbele fran-ceză, germană şi italiană, cu toată literatura lor; iar muzica o citea, cum citim noi gazetele. De geografie nici nu mai vorbesc; dar cât despre istorie ar fi putut discuta şi cu un profesor universitar, căci pe lângă cărţile de istorie în care învăţase, citise toate memoriile diferitelor veacuri, chiar în limbele în care fuseseră scrise; apoi era abonată la şi cum găsia ceva mai însemnat în cronică bibliografică, cumanda îndată cartea la Paris. Aceasta era singura ei cheltuială de lux. Intr-un cuvânt învăţase cum se învăţă pe atunci, cu scop de a cunoaşte şi de a învăţa mereu toată viaţa; nu ca astăzi în scop de a trece examenul, a scapa de carte, pentru a o arunca pn urmă în buruene, ascunzându-şi ignoranţa sub vreun titlu academic sau universitar!

Ca didactică, Cc. Ruxandra avea una care o întrecea cu mult şi pe a lui Pestalozzi: didactica marnelor iubitoare şi deştepte, care prin o rabdare îngerească, o dojana blândă, dar făcuta la timp sau un dulce sărutat ca răsplată, în sfârşit prin povestiri sau citiri frumoase, bine alese şi, mai cu scamă bine pricepute, desvoltă în copil şi mintea şi inima şi drngostea de carte. Urmarea fu că la vrâsta lui de nouă ani trecuţi micul Titi citea perfect franţuzeşte, ştia ceva şi din gramatică, aşa că scria binişor; cunoştea adu-narea, scăderea, tabla lui Pythagora până la 7 X 7 = 49. De acolo înainte se cam încurca, dar cu ajotorul adunărei şi a degetelor tot ieşea la scop. Adeseori, domniţa îl lua pe Titi după dejun şi plecau amândoi cu trăsura la Va-silcău la familia doctorului Dalas: două ceasuri dusul şi întorsul şi un ceas două pe loc, aşa că erau totdeauna înapoiaţi în ora mesei. Cu prilejul acestor plim-blări, domniţa pentruca să-l distreze pe Titi şi să-l facă să se astâmpere în trăsură lua cu dânsa trage-riile lui Cornelie, ale lei Racine sau comediile lui Mo-liére vreuna din ele Titi, care nu mai pu-tea de bucurie şi se făcea foc când ajungea trăsură la destinaţie, tocmai în mijlocul unui act. Apoi aştepta cu nerăbdre ceasul plecărei, pentruca sa afle sfârşitul piesei. Mai ales Moliére, îl făcea să râdă cu la-crimi. Cu rânduiala asta, la vrâsta unde copiii abea încep să silabisească, D-lui cunoştea o bună parte din scrierile acestor maeştri ai teatrului Francez. Dar mai erau şi alte cărţi pe care Titi le citea singur, sau cu M-me Clotilda, ca de pildă: cartea pentru copii a d-nei Tasat, povestirile contesei Dasch, dar mai cu scamă aventurile lui Robinson Cruzoe. Intâmplările acestui nenorocit singuratec, părăsit pe o insulă sălbatecă, în mijlocul mărei, Titi, le povestea şi Letiuţei şi copiilor posesorului!

Numai de biata Elenuţa, nu se îngrijea nimeni să-i dosvolte inima şi înţelepciunea, învâţându-o vreo buchie, două de carte. Adevărat că şezând la masă cu boerii, se depriusese a mânca curat, iar trăind veşnic sub supraveghierea Clotildei, începuse a pricepe binişor franţuzeşte, ba îndruga chiar câte o vorbă, două în această limbă. Apoi din observaţiile ce le făcea bătrâna lui Titi, se folosea şi ea. Atâta era totul; dur s-o înveţe cineva a citi sau a scri, după cum ar fi dorit ea, nici gând n-avea domniţa. Și mai tutui în ce limba? Moldovenaşte, nu ştiu dacă domniţa ar fi fost în stare s-o înveţe, dar nu erau nici cărţi! Ruseşte? Cărţi s-ar fi găsit destule, dar nu ştia domniţa. Și la urma urmei ce să facă cu cartea pe care ar învaţa-o, ea o biată ţătăncuţă menită să se ducă după un ţaran prost poate vreun fecior boeresc, vreun vataf, sau, cel un vechiş de moşie? Carte o să ceară el dela dânsa ori să-i găteascămâncarea, să-i spele cămăşile, să-i ţie casa curată şi să îngrijească de gospodăria din bătăturâ? Mai încolo, când vom fi la oraş, îşi zicea în gând domniţa voi trimetr-o la popa enoriei noastre s-o înveţe rugăciunile pe care trebuie să le ştie şi creştinuş, puţină carte moldovenească şi ceva socoteală, cât trebuie ca să scrie şi ea un izvod.

Bătrâna Clotilda însă, o îndrăgise mult pe Ile-nnţa. Mirata de deşteptăcimiea acestei mici sălbatice care, în vre o câte-va luni ajunsese sa se înţeleagă binişor cu dansa în franţuzeşte, pe cînd dumneei, fe-mee cultă şi cu experienţă, nu fusese în stare în cinci ani de zile să rostească nici un cuvânt din limbele ce se vorbiau pe aicea. Se apucase în ascuns să-i arâte literile şi silabisirea într-un vechi abecedar de a lui Titi, apoi să citească în curtea d-sale de rugăciune. Ii vorbi de Dumnezeu şi o puse să înveţe pe dinafară şi fără a pricepe bine ce spunea: Tatăl nostru, Ave Maria şi crezul catolic.

Am mai spus îmi pare mai sus, că dimineaţa şi sara, domniţa îl chema pe Titi în etacul ei şi acolo în faţa icoanelor se închinau amândoi. Intr-o seară cînd isprăviseră mai devreme, i se păru că citeşte cineva cu glas în odaia Clotildei, oare era alături. Deschise uşa şi ce se vadă: Leituţa şi Cşotilda îngenun-chiate înaintea patului bătrânei, la peretele căruia se resfaţa pe o frumoasă cruce de abanos, un Christ de sidef eu obicinuita scoică pentru aghiazmâ şi nelipsita ramură de crinisor pentru stropit, iar pe nepoţica lui moş Sandu dela Sihăstria surpată, crucindu-se cu toacă palma şi zicând foarte lămurit pe franţuzeşte, că crede în sfînta biserică catolicească şi apostolicească romană, în reînvierea sfinţilor, în purgatoriu şi în vieaţa veşnică, Amen!. Acestea sunt, de nu mă înşală amintirele, ultimele cuvinte ale micului crez catolic. Mica Lenuţă cânta aproape ultimul cuvînt, zicând: „Aaamènˮ cu intonaţia celui mai cuvios pater de la biserica St, Sul-pice dela Pari! Domniţa rămase înlemnită pe pragul uşei, dar nu avu curajul s‘o ocărască prea tare pe bătrâna guvernantă, pentruca dela primele cuvinte de dojana, biata Clotilda îi răspunse cu nevinovăţie: „Vă rog să mă iertaţi, dacă am greşit, doamnă principesă, dar cu socotimn că fac bine. La noi este mare păcat să laşi pe un copil de vrâsta şi înţelepciunea Ilenuţei, să crească ca un mic animal, fără să bănuiască măcar că este un Dumnezeu în cer. Văzând că nimene nu se gândeşte s-o înveţe legea ei, am învă-ţat-o să se roage în legea mea, căci alta nu cunosc. Apoi cit poate acum ceti binişor franţuzeşte, iar nu cred să-i fie de rău: o învăţa mai uşor sa citescă în limba ei, când a fi s-o înveţe. Eram atât de departe de a crede că fac vre-o faptă rea, cu voiam chiar să vă fac o surpriză plăcută, punându-o sa vă citească ceva şi aşteptam numai să se deprindă mai bine.

Pentru o persoană de creşterea şi evlavia domniţei Ruxandra, lecţia ce o primise dela bătrână guvernantă era usturătoare, arătându-i că greşise în faţa lui Dumnezeu, îngrijindu-se numai de partea materială şi uitând cu desăvârşire de sufletul acestei orfane. Răspunse dar Clotildei că departe de a o învinui că s-a ocupat s-o înveţe carte pe biata Elenuţa, îi admira fapta ei cea bună şi o mulţumea din suflet; numai fetiţa fiind botezată în legea părinţilor ei şi menită să trăiască în ţara ortodoxă, o ruga cu stăruinţă a nu-i mai vorbi niciodată despre religie. Dacă binevo-eşte, poate să urmeze a-i da lecţii şi mai departe. Poate s-o înveţe chiar şi sfânta scriptură, dar numai biblia, mai departe nu. „Religia ei mă însărcinez să i-o predau chiar eu şi chiar de mâne dimineaţă să mi-o trimiţi odată cu Titi în ietac, pentruca să se închine odată cu noi. Fetiţa era atât de deşteaptă, cit nu trecură două săptămâni şi numai din auzite, învăţase rugăciunile la limba ei aşa de bine, că într-o zi le spunea Titi şi într-o zi ea, fără a se încurca nici-odată.

Mai mică cu vre-o paisprezece luni decât Titi, care împlinise vârsta de zece ani tocmai la 2 Iulie, pe când ea intrase în al optulea an la 28 Martie, fetiţa aceasta de ţăran era înzestrata cu o gingăşie şi o în-nalţinie în simţiri, pe care anevoe le-ai fi găsit la copii mai mari şi din treptele de sus.

Nu mai era iubire ceiace resimţea pentru kneazul şi domniţa, ci o adevărată slăvire; şi pentru Titi tot aşa. El înlocuise în inimioara ei de copil dragostea ce o avusese peutra Săftiea şi Pavlică. Cînd îi spunea Titi că o iubeşte pe domniţa mai mult decât o putea iubi Elcnuţa: „Ba eu, răspundea fetiţa! Ca mine nu-i altul pe pământ s-o iubiască pe domniţa! Mata eşti dator să-ţi iubeşti părinţii şi ei sunt datori să te iu-biscă, să te hrănească, să te îmbrace frumos şi să te înveţe. Pe mine mă hrănesc şi mă îmbracă numai de buni ce sunt şi eu îi iubesc aşa de tare, nici pentru hrană, nici pentru haine, ci numai pentru bunătatea lor cea mare!“ Titi, umilit că poate cineva să-i iubiescă mai mult pe mamiţa lui, se înfuria şi o bă-tea măr pe biata copiliţă. Lenuţa însă cu toate că era mai iute şi mai vânjoasă, deşi mai mică de ani, se lăsa bătută, răbda în tăcere, nu se jăhluia niciodată şi plângea în ascuns. Ba îi mai spunea băeţelului răutăcios: „bate-mă ucide-mă, dar şi pe mata te iubesc mult, mult, când nu mă baţi, pentrucă eşti copilul lor şi eşti hun şi mata că mă primeşti lângă matale şi te joci frumos cu mine, o fată de ţaran!

Intr-o zi când se duceau eu toţii pe jos la scăldat, trecând prin mijlocul satului ca să ajungă la Nistru, Titi şi Lenuţa o apucară înainte alergând cât ce puteau. Câinii satului văzându-i fugând, se luară după dânşii, îi înconjurară şi un dulău mare de stână de oi care i opresc în loc şi pe lup, se repezi la Titi ca să-l muşte. Copiii n-aveau nici cel mai mic beţişor ca să se apere. Lenuţa noastră nici una, nici două, scoasă un ţipet, se aruncă înaintea lui Titi, îl primi pe dulău în braţe, îl strînse la piept cât putu şi căzu ca el în ţarină! Dulăul, mai mult ca să scape de îmbrăţişarea fetiţei, o muşcă de obraz şi fugi speriat, cu coada între vine şi schelălăind de groază, sări peste un gard şi dispăru!

Săriră oamenii, alergară şi cei ramaşi în urmă, o luă domniţa în braţe pe fetiţă şi o duse Ia curte, unde o spălă de sânge, îi puse o compresă de arnica, o bandajă cum putu mai bine, îi dădu să bee apă de flori ea s-o liniştească, apoi îi zise: „Bine nebunatico, ce ai avut tu să te arunci înaintea dulăului? Nu puteai să fugi?ˮ

— „Apoi se aruncase asupra cuconaşului Titi să-l muşte! Puteam să-l las şi să fug? Ce-ai fi zis mata domniţă, să-l vezi pe cuconaşul Titi muşcat şi pe mine teafără? Decît să-l doară pe Titi şi mata să plângi mai bine să mă muşte pe mine toţi cîinii din sat!ˮ

Atâta uitare de sine, atâta mărinimie şi asemenea vorbe la un copil care împlinise opt ani abia de cinci luni!

Altădată se îmbolnăvi Titi de gâlci. Domniţa, temându-se straşnic de anghină, trimise în grabă după doctorul Dalas la Vasilcău şi porunci s-o depărteze pe Lenuţa, ca să nu se molipsească. Dar fu chip mă rog? Cum veni Dalas, se rugă atătde frumos de dânsul, în cât bunul doctor după ce-l examină pe bolnav şi se încredinţa că-s numai nişte gâlci, o învoi şi pe dânsa în odae. Cât ţinu boala, fetiţa nu se mişcă nici ziua nici noaptea de lângă pătişorul lui Titi, nici nu închise ochii o clipă şi abia mânca ceva când o silea domniţa sau Clotilda. Ea îi aducea ceaiuri peste ceaiuri, ea îi spunea poveştile frumoase, care le apucase dela moş Sandu, tot cu zmei, cai năzdrăvani şi zinc! Și cu ce gingăşie, înţelepciune şi dragoste le făcea pe toate!

Cum sta cu ceasurile nemişcată când adormca bolnavul! Cum nu-l perdea din ochi decât ca să se uite în icoane şi să îi spue: Doamne şi Maica Domnului! Daţi zile lui Titi ca să nu plângă kneazul şi domniţa, iar dacă vă trebue numai decât un copil, luaţi-o pe Lenuţa, că tot n-are cine sb bociască!ˮ Domniţa şi Clo-tilda se minunau la început, de nu-şi credeau vederile; apoi, ajunseră amândouă s-o iubiască la nebunie!

După ce se îndreptă Titi, domniţa o chemă pe Lenuţa într-o dimineaţă şi după ce o sărută şi o mângâie, ceia ce mi făcuse niciodată înainte de boala lui Titi, îi dădu cinci hârtii a câte cinci carboave una şi-i spuse că după dejun se va duce cu madame Clo-tilda în trăsura posesorului la Iampoli să-şi cumpere pentru dânsa ce o găsi acolo mai frumos şi-i va plă-cea mai mult. Fetiţa sărută mâna domniţei, puse banii în buzunarul rochiţei şi ieşi din odaie sărind, jucând şi bătând din palme! Bucuria asta şinu ca un ceas şi mai bine. Apoe se făcu serioasă, gânditoare, îşi puse banii în cufărul ei şi ceru voie domniţei să nu mai meargă la Iampoli, căci ea mai bine strânge darul pe care i l-a făcut, decât să-l cheltuiască pe nimicuri. O să-şi cumpere ceva la Ciripcău, nu la Iampoli.

— „Cum Lenuţo, o întrebă domniţa mirată? Dar la Iampoli sunt bomboane dulci, jucării frumoase, păpuşi mari care vorbesc singure! La Ciripcău nu găseşti aşa lucruriˮ.

— „Nu vreau nici bomboane, nici jucării frumoase, nici păpuşi care vorbesc. Vrea să cheltuesc banii la Ciripcău, pentru ce ştiu eu“.

— „Ei bine, fă cum vrei; dar mie nu vrei să-mi spui ce vrei să cumperi la Ciripcău?

— „Ba eu, nu spun. Ai să vezi mata acolo după ce-oi cumpăraˮ,

Domniţa o lăsă în voia ei şi-i spuse Clotildei ca tot s-o ducă la Iampoli, dragă Doamne în primblare şi odată acolo să-i cumpere o păpuşă şi nişte bom-bone o ca din partea d-sale.

— „Aţi văzut, mă, rog, prinţeso, mica sgâvcită? Nu vrea să cheltuiască din banii ei! Cărpăuoasa de ţărăncuţă! Aşa sunt şi la noi cu toţii, dela mic şi pînă la bătrân. Se lipsesc de toate, le ghiorăie maţele de foame şi li se scurg ochii de poftă, dar cum au un ban doi, îl vâră degrabă în ciorapul cel de lână!ˮ

— „Nu, Clotildo dragă, cu cred că te înşeli. Ța-ranul nostru e cu totul de altă fire şi din nenorocire pentru dânsul, numai strângător nu este. O să vezi că o să-şi cumpere fetiţa vre-o vacă sau nişte viţeluşi la care râvneşte poate de mai de mult!“

Ei bine, se înşelau amândouă şi adevărul eşi în curând la iveală, căci totul fiind gata şi desinfectat, iar termenul prescris de doctori trecut, părăsiră cu toţii Cosăuţii pentru a se reîntoarce la Ciripcău.

Cu vre-o câteva zile după sosirea lor acolo, vechilul veni după obiceiul său la curte, să cerceteze dacă sunt ceva scrisori de dat la poştă sau ceva de cumpărat la târg, având să plece la Bălţi. Lenuţa îl luă la o parte, îi dădu nouăsprezece carboave şi-l rugă să-i cumpere dela târg grâu frumos, zahăr, cofeturi şi tot ce trebuie de găcut şase colive. De o carboavă să ieie lumânări, iar cu ce va rămânea, testemeluri de dat de pomană. Toate acestea sa le ducă nevestei pălimarului cu care se învoise ca să i facă colivele şi să-i gătească pomana. Apoi într-o sâmbătă, dădu cele şase carboave, cei mai rămăsese bătrânului părinte Tureatcă ca să facă un parastas frumos pentru odihna sufletului bunicului, a bunicăi, a mamei, a tatei, a lui Păvlică şi a Săfticăi înşirăndu-i după cum erau rân-duiţi în inimioara ei şi precum îi iubise ea când erau în viaţă. Când erau află şi pe asta, bătrâna franţuscă alergă într-un suflet să-i spue domniţei. „Adevărat, prinţesă, că ţaranii de aicea sunt altfel ca la noi şi uu copil ca Lenuţa noastră nu s-ar găsi în toată Franţa!“

Iubită şi răsfăţată de cătră cei de sus, toate slugile aveau mare necaz pe biata orfană. Știţi d-tră veşnica ură a ciocoiului surtucărit şi linge-talgere, îm-potriva mândrului nostru ţăran.

Să slujească, mă rog, domnul sufragiu la masă, în haine negre şi îmnănuşat, plodul lui moş Sandu dela Săhăstria surpată, se putea mai mare batjocură? Să gătească Cc. Vasile bucatar vestit, bucate franţuzeşti pentru o gură deprinsă cu ceapă, usturoi şt blânzii lâncedă, nu era pacat? Dar domnul perdegiu se ia în braţe ca se puc în trăsură cu boerii, pe ţarancă, cu scop s-o scoată când va fi mare, o cămărpşâţă ceva mai cilibie decât D-neei, care nu ştia nici scrie, nici franţuzeşte.

Fel de fel de uneltiri plîzmuiau cu toţii, ca s-o scoată din inima boierilor! Ba o îndemnau la rele doar vor avea prilej s-o pârască; domnul sufragiu, dacă strica vre-un pahar sau vre-o ceaşcă, în loc să dea vina, cum făcuse întotdeauna şi în alte case, pe mâţă sau pe motan, o învinuia şi o pâra pe dânsa.

Biata fetiţă suferea în tăcere nedreapta dojană, fără a-şi a-para nevinovăţia. Apoi de ocăra domniţa pe o slugă vinovată, sigur că numai spurcăciunea de ţărăncuţă o pârâse, căci de unde era se afle aşa lucru. tocmai domniţa, care şade toată ziulica în salon, citind la cărţi franţuzeşti.

Sâmbătă seara era silită să se ducă la spălătorie să-şi facă feredeul şi acolo era o adevărată martiră; Cc. spălătorese care o iubiau ca sarea-n ochi, sub cuvânt de lăutoare, îi smulgeau cu nemiluita din frumo-sul ei păr auriu; sub cuvânt c-o spală o frecau cu ciudă din toate puterile lor, o înjurau şi o şi bateau pe înfundatele, zicând că nu şade cum trebue şi le face de necaz. Rabda fetiţa şi tăcea. De o întreba Clo-tilda de ce e cu ochii roşi, răspundea că-i intrase sopon în ochi şi se frecase cu pumnii, pentrucă o us-turau.

Cc. Marghioala încercase în mai multe rânduri sa-i zică domniţei, că fetiţa asta nu face ca să se joace cu cuconaşul Titi, căci poate să-l înveţe cuvinte proaste, că fură dulceţi şi strafide din camară şi câte alte minciuni. Văzând că toate clevetirele ei nu găseau ascultare, ba că-i aduseseră de căteva ori, dojane cam aspre, D-nei fu cuprinsă de odată de o neţer-murită dragoste pentru scumpa şi drăguţa ei Elenuţă, acoperind-o cu serutări falşe şi încercând s-o îndoape cu fel de fel de bunătăţi, ori ieşindu-i înainte cu nişte dulceţi şi apă cu ghiaţă, când o vedea asudată leoarcă, doar o reci, ori îşi va strica stomahul, s-o îmbolnăvi şi o lua-o dracul! Fetiţa însă nu era lacomă, se se-tura bine la masă şi nu mai lua nimic în gură peste zi; căci aşa îi deprinsese pe amândoi, buna M-me Clotilda, că de vor capata vre-un fruct sau vre-o bom-boană peste zi, să le păstreze pentru a le mînca îndată după ce se vor scula dela masă; şi oricât le-ar fi de sete să rabde până ce le va trece sudoarea şi apoi să beie cât or pofti

După pilda Cc. Marghioalei, se luară toate slugile arătând Elenuţei cea mai mare dragoste faţă cu dânsa; iar pe dindos blestemând-o, nescoţind-o din spurcă-ciune ţărănească cu picioarele crăpate şi căutând veş-nic ărilejuri ca s-o pârască la stapâni.

Cu mulţi ani în urmă, când eşiră toate la ivealăă domniţa o întrebă într-o zi: „Bine fetiţo, mie de ce nu-mi spuneai nimica? Oare te îndoiai de dragostea mea către tine?ˮ „Ba nu, Măria Voastră, tocmai pen-truca nu mă îndoiam, de aceia şi tăceam. Știam foarte bine că nu m-aţi fi aruncat pe drumuri, orice ar fi spus ei, pe când dacă m-aşi fi jeluit, ştiam de asemenea că i-aţi fi dat afară, şi în mintea mea de copil, credeam că nu vor găsi altă pâine şi vor muri de foame. Atunci de ce să le fac aşa rău mare? Mai bine răbdam şi tăceam!ˮ

Aşa dar, fetiţa aceasta de ţaran, la vârsta ei de opt anişori şi jumătate ajunsese, de sigur în neşitire, să înfăptuiască cea mai înaltă închipuire a legei noastre creştine!

Pare uimitor, nu-i aşa?

Dar ia să ne gândim de câte veacuri a primit neamul nostru creştinismul? Câte spiţe de oameni au fost spalate în sfânta apă a botezului ortodox? Să ne mai mirăm oare că vlăstarul acesta al neamului nostru românesc—care a suferit toate chinurile toate durerile şi toate umilirile, fără şcoli, fără lumină şi rezemat numai pe sfânta lui credinţă — i-a ramas din atavism, aceasta credinţă, în sânge chiar de la naştere?!ˮ

Lenuţa n-a bănuit niciodată că de suferinţele sale primii vinovaţi erau chiar binefăcătorii ei, caii erau datori să-şi stăpânească slugile. Mica inconştientă dar adevărate creştină, iubia din toată inimioara ei de co-pil pe cei ce-i aratau dragoste făceau bine; îi er-ta pe cei ce-i făceau rău şi o chinuiau, jertfindu-se chiar pentru dânşii, căci nu avea decât să-si deschidă guriţa ca să fie daţi afară. Dar unde să găseşti ură şi răzbunare în sufletul ei? Nu aveai de ce te mira căci asta-i era firea moştenită din moşi strămoşi!

Ceia ce trebue să uimească pe cugetător, este gân-dul că: unde şi la ce înălţime s-ar fi putut ridica poporul acesta românesc, de ar fi trăit în alte în tocmiri şi de ar fi avut pururea cine să-l ferească de vân-turile ciumate, venite din afară!

Cu beizadea Alecu n-am dat ochii, tocmai de când plecase dela Moşia lui să facă înconjurul Europei, pen-truca să smulgă dintre franţuji pe fiul său mai mare Andrei şi să-l readucă în noua sa patrie, la Petersburg, unde boerul nostru avea treabă destulă.

Plecat precum ştim dela Cosăuţi într-o caretă uşoară, luminarea sa, n-avu să schimbe caii la poştă decât de douăzeci de ori, ca în două zile şi o noapte să-şi ajungă la Galaţi: iar de acolo până în Viena nu avu să se urce decât în trei vapoare: unul care-l aduse dela Galaţi la Baziaş, altul dela Baziaş la Budapesta şi al treilea care-l lăsă pe cheiurile frumoase ale Vienei. Și aceasta încă pentruca erau apele mari: altfel se mai suia şi în al patrulea mai mic, ca să treacă porţile de fier, adică dela Turnu-Severin la Ba-ziaş. Pe vapoarele acelea insă, noi, nouţe încă, era un mare lux, care părea cu atât mai mare, că lumea nu era deprinsă cu el ca astăzi. De luai o cabină de pe punte, plăteai, nu-i vorbă, între treizeci şi patruzeci de galbeni: dar masa era delicioasă, căci compania având în vedere că pasagerii de clasa întâia, făceau parte din aristocraţia bogată din Rusia, România, Serbia şi Ungaria, nu ţineau decât bucătari din cei mai buni. Tot din pricina aceasta, atât salonul cât şi partea rezervată a covertei, era un adevărat salon de lume mare, unde ceasurile treceau plăcute într-o lume aleasă şi distinsă, pe când vaporul luneca plăcut printre maluri cu mult mai selbatice decât cum le vedem în zilele noastre.

Ceasurile treceau nesimţite, zilele şi chiar septă-mâna, şi ajuns ta capitala Austriei, te despărţeai de vapor cu părere de rău.

După atâta huzur material şi intelectual, când se văzu beizadea, înghesuit cu alţi trei nemţi şi doua nemţoaice, într-una din acolo trei cuşti care alcătuiau pe atunci un vagon cl. I-a, îi peri tot cheful. Cuşca aceia zisă pe partea locului cupe avea şase jilţuri destul de largi şi de tihnite, îmbrăcate în catifea roşie; pe unul din pereţi o oglindă rotundă, iar pe celalt charta drumului ce aveai să-l faci în acelaş vagon cu staţiile toate, până la locul unde aveai să-l schimbi cu altul la fel. Apoi sus nişte reţele unde se înghesuiau în ele, geamantane, panere cu mâncări şi băuturi. Nu era rar să primeşti pe vârful capului câte un geamandan nemţesc, vre-o păreche de krenvirşti, vre-o şuncă de Praga, sau conţinutul unei sticle de Fe-slauer, care destupându-se dela sine sgomotos te boteza catoliceşte prelingându-se de pe ceafă până cine ştie unde!

Proprietarul sticlei îţi zicea un pardon pe limba inter-naţională franceză, pentru cazul când n-ar fi ştiut nem-ţeşte şi erai liber să te usuci la soare sau să-ţi oblojeşti cucuiul cu colonie. Trebuia să-ţi stăpâneşti picioarele ţinându-le şgribulite sub jilţ, ca să nu dai peste genunchii ascuţiţi sau peste bătăturile vecinului din faţă: cât despre vecinul de alăturea, de ’l prindea cumva somnul, apoi după ce moţăia cât moţăia înainte şi înapoi, numai ce te pomeneai cu căpuşorul lui chel rezemat dulce şi amoros pe umărul tău, ca în momentele cele mai fericite ale lunei de miere! Unde erau ca astăzi coridoare unde să-ţi poţi dezmorţi picioarele! Her conductor îşi încuia cu îngrijire pasagerii în cuşcă deschizând oblonul numai după oprirea trenului în staţie: iar pentru trebuinţele tale intime, trebuia să-l previn la timp şi atunci venia de te lua când livenia şi lui şi te ducea până la capătul trenului, unde te suia în aşa zisul abort-wagon , unde te încuia într-o cabina şi huzureai de bine până la staţia viitoare dacă şi aducea aminte neamţul de tine, iar de nu te co-borai la staţie a doua sau a treia. Mai adăogaţo vă rog, cu trenul cel mai iute nu făcea decât douăzeci sau mult douăzeci şi cinci de kilometri pe oră şi se oprea câte un minut la fiecare static, fie şi cea mai neînsemnată! Adevărat că într-o staţie de acelea se întâmpla foarte des să aştepţi şi un ceas întreg treimi întârziat, cu care erai să te încrucişezi tocmai acolo. Trebuiai musai să recâştigi timpul pierdut: trenul pleca ceva mai repede, dar tot nu putea ajunge la ora reglementară la staţia cu restaurant, uude ştiai că ai 25 de minute pentru dejun. Atunci, în loc de 25, trenul se oprea numai cinci minute în staţie, aşa că numai bine aveai vreme să te uiţi la bucate plă-tindu-le însă dinainte.

Poftim Cc. Aleculc de trăeşte patru zile şi patru nopţi în asemenea întocmiri. Să nu-ţi poţi întinde picioarele nici noaptea, să nu-ţi poţi îmbracă halatul şi papucii, să fii lipsit de dulceaţa şi cafeaua turcească, de hatârul cărora plătise şi biletul de drum clasa II-a pentru Ienacachi dela Galaţi la Paris!

Poftim de te hrăneşte atâta vreme numai cu sand-viciurile şi Feslauerul ce le puteai comanda dela fereastra vagonului şi le mâncai pe loc, bând deadrep-tul din sticlă! Ori de se întâmplă să ajungă trenul fără intarzieie la vre-o gară cu restaurant, să plăteşti trei gulden table d-hôte ca să sufli tot timpul în zupper mit knedel (supă cu găluşte) şi să fugi la vagon cu pâinea, şniţelul şi sticla de Bordeau în braţe, pentru ca să nu pierzi trenul, care nu vrea să ştie că ţi-ai petrecut vremea sutlând în zupper mit knedel , care a-burea mai dihai decât locomotiva!

Aşa dar, bietul boer, fu silit să se oprească la München, unde 'şi regăsi amintirile lui de student, la Strassburg, unde era pe atuncca graniţa franceză şi în sfârşit la Paris unde ajunse în faptul zilei a cincia mult mai trudit de cât fusese în cele opt zile ce le făcuse în vestita lui daradaică, pe când se dusese în-tăi la Moscva!

Din pricina deselor opriri pe care nu le socotise la plecare, beizadea Alecu, nu mai avu vreme să cer-ceteze Parisul. Stătu numai cât îi trebui ca se scoată paşaportul fiului său, să-i mai cumpere ceva haine şi albituri gata şi porniră amândoi la Hâvre, unde se îmbarcară foarte veseli, cât stătu vaporul legat cu parâma de mal; unul socotind că va huzuri de bine pe Dunăre cetalt, care deşi un navigase niciodată de cît pe Seina la Asniéres şi nu văzuse marea decât în tablouri şi la teatru, o iubia aşa de mult cu voia cu hotărâre să-i închine viitorul făcîndu-se marinar.

Dela primele valuri însă, kneazul simţindu-se indispus, se duse după îndemnul doctorului de bord să se culce în spaţioasa cabină cu două paturi, începând ai părea răii c# nu luase mai bine drumul pe uscat, dar mângâindu-se cu gândul că-şi va putea întinde picioarele în voe şi îmbrace halatul.

Andrei sta vitejeşte la prora bastimentului pri-vind cu o nespusă bucurie la valurile spumoase care se izbeau de botul vaporului, umplându-l şi pe dânsul de stropi. Acum se simţea ridicat în înălţimi, acum cufundat ca într-o prăpastie! Văzduhul sarat şi proas-păt îi umplea plămânii, înviorându-i şi sufletul şi firea. Ah! ce frumos! Cu ce milă şi dispreţ nu-şi amintea de apa, tulbure şi liniştită a Seinei! „Asta-i apă, asta-i viaţă, strigă el beat de fericire!ˮ „De nu‘mi e-ste dat să intru în marina franceză, hotărât voi intra în cea rusească; numai la uscat să nu rămân! Ce-mi pasă mie de Franţa ori de Rusia! Adevărata patrie a marinarului cate marea cu furtunile şi primejdiile ei,... nu uscatul cu văzduhul lui întinat! Da, voi intra în flota rusească, iar când voi ajunge la vârsta legiuită o vrea, n-o vrea papa, demisionez şi intru în flota franceză! Cât sunt de fericit!ˮ

Dar cunoaşteţi d-tră o fericire care să ţie mult pe acest pământ.... şi chiar pe mare? Cum frumoasele valuri ale Mânicei se tot înteţeau şi malurile Franţei disperaseră cu totul, tânărul nostru fu cuprins de o nespusa şi neînţeleasă melancolie şi părere de rău pentru acea ţară în care îşi petrecuse copilăria. Işi aminti de buna lui mătuşă care-l crescuse dela vrâsta de patru pană la nouăsprezece ani; de camarazii lui pe care nu-i va mai întâlni, împrăştiaţi şi ei de valurile vieţei!

Intr-un cuvânt, din vesel şi fericit ce fusese, ajunsese acum întunecat ca totul. Apoi i se puse parcă un cerc de fier împrejurul capului, simţi o greutate mure la stomah care se urca mereu în sus, până ce trimise peste bord deliciosul dejun ce-l făcuse la Hâvre. Bunul doctor de bord care tocmai trecea pe acolo, îl luă de braţ şi-l duse aproape în nesimţire în cabina părintească uude-şi regăsi pe făuritorul zilelor sale cu capul în lighian şi despărţindu-se şi el cu jale de gustosul său dejun. Mai uşuraţi amândoi şi după ce viteazul marinar se culcase pe patul celait, beizadea rugă pe chelnăriţa să-i spue lui Ianacache să le gătească câte o cafea turcească fără zuliar căci e bună de mahmureală!

Se întoarse femeia chiar îndată cu o coală de hârtie scrisă cu slova veche şi zicând că Ienacache nu poate face nici o cafea, de oarece este ocupat ca şi d-lor; zbiară cât îl ia gura că-şi aşteaptă moartea din clipă în clipă şi că să-i ducem îndată la uscat. Iată şi ce putu citi cu greu beizadea Alecu, pe coala de hârtie scrisă cu litere de un cot:

„Sărut mâna, Măria Voastră,

„Eu cu nici un chip nu vrau să merg mai de-parte. Vă sărut picioarele dar nu vă înduraţi de viaţa mea! Porunciţi blestematului de căpitan să-şi oprească coraghia că mor! De mine nici nu vra să ştie, dar de Măria Voastră, o să asculte cum este datoare toată lumea. Eu vă mulţumesc pentru pâine şi sare. Mă lepăd şi de slujbă şi de leafă, numai opriţi coraghiaa în loc că nu mai pot! Pe jos mă duc să mor în ţara mea, de este ca se mi se sfârşească zilele. Măria Voastră, va rog în genunchi să nu vă suparăţi. Nu mă lăsaţi eu mor în saramură! Sărut mânile şi picioarele. Slugă plecată: Ienacache Stamate“.

In loc de Ianacache se înfăţişă doctorul de bord aducându-le câte o sticlă de cloral, în loc de orice cafea şi poruncind chelnăriţei să le dea câte o lingură la jumătate de ceas, şi tot mai rar pană se vor linişti. Atunci să-i silească să mănânce biftec cu piper şi muş-tar iar ca băuturp numai maderă. Cu asemenea regim o duseră tot drumul bieţii noştri cplători într-o toro-peală vecină cu leşinul: cînd culcaţi pe spate; când cu faţa la perete încercând să doarmă; când cu capul în lighian, de cum luau ceva în gură; iar îu clipele de linişte, mai vorbiau unul cu altul.

— „Frumoasă carieră, îţi aleseseşi, băiete, îi spunea kneazul lui Andrei într-o asemenea clipă!ˮ

— „Asta e pentru că nu suntem deprişi cu marea, papa. Cu timpul se deprinde stomahul şi nu mai suferiˮ.

— „Aşa e! Ai dreptate. Dovadă vestitul amiral Nelson, acel care a biruit flota ta cea franţuzească! a trăit o viaţă de om, a ajuns mai mare peste toată flota engleză, dar de răul de mare n-a scăpat de cât odată cu viaţa. Cel puţin aşa arată istoriaˮ.

„Adevărat, bine zice papa! Apoi ştii ce? Decât o viaţă întreagă să fiu ameninţat să stau cu nasul în lighean, mai bine lipsă!

—„Lasă Andrei, că-ţi găsesc eu o carieră mai plăcută decât aceia de marinar. Te înscriu la ministerul afacerilor străine, intri în şcoala limbilor orien-tale, treci un esamen destul de uşor şi poţi ajunge şi Ministru plenipotenţiar sau chiar ambasadorˮ.

— „Adică de ce numai decât carieră, întrebă tâ-nărul auzind de şcoală şi de examen? N-avem ce mânca acasă? Să mai rătăcesc pribeag în lumea toată? N-am fost destul de înstrăinat până acuma? Mai bine ţine-mă lângă D-ta, să mă bucur şi eu de casa părintească, de a doua mea mamă şi de frăţior, pe care nici nu-l cunosc. Mă vei învăţa agricultura, mă voia preumbla calare, voiu merge la vânat, într-un cuvânt voiu duce viaţa de gentilhomme campagnard mai folositoare şi mai neatârnată decât orice carierăˮ

— „Bine, dragul meu Andrei, răspunse kneazul să-rutându-l cu dragoste. Dacă este dorinţa ta, aşa să fie că şi dorinţa mea ascunsă era aceiaş. Ca părinte însă eram dator să-ţi propnn o carieră şi să te susţin cu toate mijloacele mele, că să o poţi face câz de stră-lucităˮ.

Ajunseră ănsfârşit la Cronstadt pe o mare liniştită şi pe o frumoasa zi de vara. Intrară pe o mare ca o-glinda în golful Petersburgului, din care se desvălue privirilor o privelişte cu adevarat măreaţă şi pecare patriot îi ruşi nu se sfiesc a o asemăna cu intrarea Bosforului. Bastimentul pluteşte mai întâi dealungul coastelor ostroavelor, pline cu vile şi grădini mari şi frumoase ale bogătaşilor capitalei. Apoi intră în măreţul rău al Novei şi în faţă şi se arată măreţul pod Niculai, din dosul căruia se desfăşură în toată mărimea lor impunătoare vestita cetate Petru Pavlovski şi amiralitatea, ale căror turle îţi apăruseră de mai bine de un ceas, răsărind încet din apele golfului.

Pe cer soarele dogorea ca la noi pela ceasurile patru. Ia vezi la ceasornic cât este ceasul, îi spuse kneazul lui Andrei. Tânărul îşi scoase ceasornicul, îl privi nedumerit, îl puse la ureche să vadă de nu cumva uitase să-l întoarcă, apoi zise: „Se vede că merge înainte, căci îmi arată nouă trecute.

— „Ba merge bine, aşa arată şi al meu şi înadins ţi-am făcut întrebarea. Aşa e pe aicea băete. In lunile Iunie, Iulie şi jumntate din August nu este noapte de loc. Doar abia simţi un fel de amur-g pela miezul nopţii, înlocuit îndată prin zorii dimineţii şi răsăritul de soare. Totul so încheie între 11 şi 1, fără ca se te împiedece a-ţi citi jurnalul în mijlocul uliţei! In schimb ploile încep pe la sfârşitul lui August şi ţin într-una până se preschimb în ninsoare şi ajungi să nu mai vezi lumina decât două ceasuri pe ziˮ.

— „Și la noi în Basarabia, tot aşa să fie, întrebă Andrei îngrijorat? Căci şi Basarabia, doar tot în Rosia so aflăˮ.

— „Ba nu copile! La noi e zona temperată, pe când aicea ne aflăm în plină zonă boreală. Vezi tu Andrei, că Rosia e mare,... foarte mare! In cuprinsul ei găseşti aliciul şi rena laponului, dar şi asinul şi cămila arabului; ai pinul şi mesteacănul, dar şi măslinul lămâia şi portocala în Crimeia şi Caucaz“.

— „Bine că nu-i la noi aş»a. Te papa ispră-veşte cât mai degrabă ce ai mata de făcut pe aicea şi să fugim înainte de a ne apuca noaptea veş-nică Auzi? Două ceasuri de zi şi douăzeci şi două de noapte! Aş vrea să fiu şi pornitˮ.

Pe la sfârşitul lui iulie Cc. Alecu îşi isprăvise treburile, audienţele, faimoasa tournée des grands ducs şi vizitele de concediu; iar punga i se uşurase cam peste măsură. Deci era numai bună vremea de plecare, de nu voia să rămâie amanet la otel până să-i vie alţi bani de la Cosăuţi. Până să scrie şi să primească răspunsul, te pomeneai că începeau şi ploile. Hotărâ dar să plece cât mai curând.

Lesne de zis, dar greu de făcut. N-avea trăsură. Să mai cumpere o dara-daică? Știm că avea până acum două cupele şi un faieton. Era prea destul! Să plece cu perekladnaia (căruţa de poştă rusească, pe care o voi descri cu alt prilej), ar fi ajuns amândoi spetiţi, poate şi bolnavi, după opt zile de hurducătură. Trebuie ca cineva să fie rus din moş-strămoş ca să poată îndura teafar un asemenea chin. Contele Narişkin îl sfătui să cumpere un tarantas , pe care-l poate avea cineva cu o sută, mult o sută cincizeci de carboave şi se găseşte de vânzare în orice oraş rusesc.“

Il luară dar şi pe Andrei şi câteşi trei merseră într-o mahala a capitalei la un meşter rotar ras şi iată ce văzură:

Intr-o curte mare, în care intrai pe sub o boltă umedă a unor case cu trei caturi, tot atât de umede ca şi bolta, tocmai în fund erau înşirate vreo trei tarantasuri pe care meşterul bărbos, pletos şi cu nelipsita gumilastică în jurul capului, se silea să le boiască în un verde ca buratecul.

Acele trăsuri se alcătuiau din patru roţi cu obezile largi ca de car; ele se învârteau pe două osii de lemn tot ca de car. Osiile acestea erau depărtate între ele de către vreo cinci prăjini sănătoase dar subţiri şi mlădioase, de o lungime de peste trei metri. Deosebirea între osia de dinainte şi cea de dinapoi era numai că sub această din urmă mai atârna şi o pocorniţă, căci roţile se ungeau cu păcură. Pe prăjinile cele mlădioase era legată cu zbanţuri de fier şi se legăna alene, cogeamite covată ca de frământat cozonaci, însă ca de vreo doi metri lungime pe 1 ½ lăţime, a-vând la mijloc câte o scară din fiecare parte, întocmai ca la căruţele bulgăreşti. Covata aceasta fiind aşezată drept la mijlocul prăjinilor, rămânea dinapoi ca o jumătate de metru, pe care îţi puteai aşeza bagajul. Pe jumătatea de metru rămasă goală între coş şi roţile de dinainte se înălţa pe patru drugi de fier cogeamite capră pentru vizitiu şi slugă, având în partea ei stângă o rezemătoare de piele, umplută cu lână; aşa că ciocoiul de capră, care nu se schimba la toate poştele ca surugiul, să se poată măcar rezema şi aţipi puţin în timpul călătoriei. Jumătate de covată era ferită de ploi, de soare şi de colbul de pe drum, prin un coviltir de muşama neagră, având şi perdele de piele, cu bucăţele de geam prin mijlocul lor; cealaltă jumătate deschisă şi la aer curat. Mai adăugaţi, vă rog, două hlube şi două urcice pentru nelipsita troică şi veţi avea adevăratul tarantas rusesc.

In el, cinovnicii transferaţi de la o margine la cealaltă a împărăţiei, îşi înghesuiesc părinţii, nevasta, toţi copiii şi bejănia toată. în el pleacă cu toţii la datorie, şezând ziua pe moale, pe fân şi pe saltelele strânse, iar noaptea desfacându-le şi dormind pe ele grămadă, legănaţi ca în vis pe drugii cei mlădioşi şi ciocnindu-şi capurile la vreun hop, ca ouăle la Paşti!

Tânărul Andrei fu încântat de acest nou mijloc de călătorie şi ca un neaoş parizian îi găsi „un cachet étranger, tout à fait couleur localeˮ . Beizadea Alecu însă, mai practic, se bucura mai întâi de ieftinătatea preţului şi apoi că nu zdruncina ca pericladnaia, că nu te bătea nici ploaia, nici soarele, dar mai cu seamă că-ţi puteai întinde picioarele mai în voie însă decât în vagoanele drumurilor de fier. Aşa că nu stătu mult la tocmeală; cumpără ta-rantasul cu 150 de ruble, înlocui fânul prin o saltea mare şi groasă de păr de cal, care stătea ziua şi noaptea întinsă la picioare şi alte două saltele de lână care se întindeau numai noaptea peste aceea, iar ziua se strângeau rotogol la fund, alcătuind un divan cât se poate de moale. Mai adăugă perine şi ceva pături de învelit noaptea şi încărcând în tarantas tot bagajul, îl trimise cu lenacache la poşta de la Pskov să aştepte acolo; D-lor având a sosi a doua zi cu trenul.

După un prânz ce-l dădură la Danon în onoarea contelui Narişkin, care aştepta tot cu aceeaşi linişte, grabnicele instrucţiuni ce avea să le ducă la Lisabona, plecară la Pskov cu trenul şi după o noapte de odihnă, porniră în zori de zi pe frumoasa şosea pe care am mai descris-o într-un alt capitol.

Fu o adevărată plăcere călătoria aceasta:

Telegarii dela troică, duceau ca în zbor tarantasul pe şoseaua netedă şi bine îngrijită, prevăzută cu restaurante bune la fiecare trei poşte; iar d-lor legănaţi pe prăjinele de sub coş şi aşezaţi cum erau pe cele trei saltele, huzureau mai în tihnă, decât în cea mai frumoasă caretă cu opt arcuri, şezând pe moale, rezemaţi pe perinele de puf, umbriţi de coviltirul care-i ferea şi el de colb.

Când părăsiră şoseaua le fu şi mai moale, căci moale era şi sub roţi; din pricina lărgimii obezilor, ele nu se puteau îngropa prea tare în nisip, încât mai adăugând un faleiter cu doi cai sau pe unele locuri şi doi la podorojnă, puteau merge şi la trap, iar uneori şi în fuga mare. Această împrejurare îi făcu să câştige vreo zi şi jumătate de drum, aşa că a şasea zi după plecarea lor din Pskov, trecură Nistrul la Moghilev, dejunară la prinţul Mihail Cantacuzino, ce se afla la Otaci, iar pe la toacă se văzură în sfârşit şi la Ciripcău.

Când domniţa, dar mai ales Titi îi văzură ieşind de sub coviltir, nu-şi putură stăpâni râsul. Râdeau şi slugile, râdeau şi ţăranii cari alergaseră la curte, să privească la minunăţia asta rusească, pe care nu o mai întâlniseră niciodată!

— „Ce-i asta, Alecule întrebă domniţa? Ai plecat cu careta şi mi te întorci cu harabagii?ˮ

— Apoi careta, nu ţi-am trimis-o înapoi de la Galaţi? Asta nu-i braşo-veancă de harabagii, ci tarantas naţional rusesc, draga mea. Ai să vezi şi tu îndată ce bine este într-însul. Și ridicând-o în braţe o aşeză pe saltelele de sub coviltir, pe când Andrei îl aşeză pe micul Titi lângă mămiţa lui. Apoi porunci iamşcikului să-i ducă până la pădure şi înapoi!

Cu toate că-i erau caii osteniţi, lipovanul atins că proştii de maldavani râdeau de tarantasul rusesc şi că chiar cneaghinea binevoise a-l lua drept harabagiu jidovesc, o porni de la scară într-o năstruşnică goană, strigând cailor celebra poezie a iamşcicilor ruşi:

şi şuerând ca şarpele!

La întoarcere domniţa îşi regăsi soţul spălat, dezbrăcat şi huzurind pe galerie în halat de vară, cu papuci căleaţi în picioare, şi după ce se răcorise cu dulceţi şi apă rece de izvor, sorbindu-şi cafeaua parfumată dintr-o ceş-cuţă de porţelan de Saxa cu zarful ei de filigran de argint.

Tânărul Andrei, se simţi de îndată la el acasă. Cc. Ruxandra îi arăta cea mai mure şi mai sinceră dragoste de mama, silindu-se a lua în inima orfanului locul celei dispărute.

In zadar îi fură însă toate silinţele, căci dragostea de mamă prin nimic nu se poate înlocui şi de către nimeni. Dimpotrivă, la o fire egoistă şi interesată ca a tânărului acestuia, care nu cunoscuse niciodată dragostea de mamă şi era deprins de la vrâsta de trei ani a se lipsi de dânsa, această dragoste ce i-o arăta mama lui vitrigă i se părea o făţărnicie, o linguşire către tatăl său, menită a-şi menţine înrâurirea covârşitoare ce o avea asupra bătrâ-nului. Bătrân nu era Cc. Alecu, căci nici nu împlinise 42 de ani; dar în ochii tânărului Andrei, precum şi ai întregului tineret francez de pe atunci, ceva mai idealist poate decât acel de astăzi, datoria unui tată era să fie cât de bătrân, să-ţi dea bani cât de mulţi, să-ţi plătească datoriile şi să fie destul de bine-crescut ca să se ducă la vreme să-şi regăsească strămoşii, lăsându-ţi o moştenire cât de mare şi cât se poate mai neîntârziat.

I se dăduse ca locuinţă casele cele vecin, alcătu-ite precum ştim din patru odăi şi o tindă. Sculat de dimineaţă, lua vre-o una din puştile tatălui său şi pornea la vânat. Rar de se întorcea fără vre-o ciocârlie, sau vre-o cioară moartă de bătrâneţă. Ori încăleca pe vre-o rablă de cal a vre-unui vataf şi cutriera toată moşia, bine încredinţat că în va ţii astfel agricultura şi făcându-şi planuri de în bunătăţi rele ce le va face, după moartea bătrânului.

Când va suna ceasul acela mult dorit, va fi el stăpân pe acele patru moşii, adică peste 19 000 de falei! Adevărat că mai era şi micul Titi care trebuia pus la socoteală şi baba bătrânului. Până atuncea însă câte crupuri, anghine, tifosuri şi accidente, nu trebuiau puse şi ele la socoteală? Apoi câştigând inima bătrânului, spera să-l convingă să urmeze pilda lui Râşcanu, care obţinuse de la împărat să i se declare averea majorat. Dacă se stabilise aceasta pentru un Râşcanu, familie fără niciun titlu şi nicio însemnătate istorică, cum de nu s-ar face pentru prinţii Mavrocosta?! Atunci ca fiu mai mare, va moşteni întregul majorat, facându-le o pensie atât babei, cât şi micului Titi, cât vor trăi.

Copilul însă îl îndrăgi de îndată pe frăţiorul său mai mare, care-i adusese o grămadă de jucării frumoase şi se juca şi el cu dânsul ca un adevărat copil. între altele îi adusese şi un frumos vapor mecanic pe care-l făceau amândoi să plutească împotriva curentului pe pârâul din fundul râpii, încărcându-l cu recolta de pe moşia lui Titi, treierată, vânturată şi pusă în saci, cusuţi de către isteaţa Ilenuţă. Toate jocurile lui Andrei nu erau însă tot atât de nevinovate; dinaintea galeriei se făcea un fel de pavilion de scânduri, drept deasupra grotei din fundul râpii, deschizându-se astfel o prăpastie cam de vreo cinci-şase metri. Din această platformă îngrădită dinspre prăpastie cu parmaclâcuri, marinarul Andrei îşi alcătuise un bastiment cu pânze, ridicând două catarge, cu frânghiile lor foarte bine imitate şi pânze din cerşafuri. Apoi când era vânt prielnic, manevra pânzele, comandând Ilenuţei să se caţere pe catarg ca să le desfacă sau să le strângă.

— „Dar cu ce se fac, întrebă Titi? Vrau să fac şi cu pe marinarul.

— „Tu eşti prea bnunduc şi neîndemânatic, răs-pundea Andrei. O să cazi în nas. o să începi a urla şi o să mă ocărască măta”.

— „ Ba vreau să fac şi eu ceva. Ce numai Elenuţa să se joace cu tine? Eu nu?

— „Ei bine, tu o să faci ancora. Și legând pe bietul copil de mijloc îi dădu drumul încetişor peste parmaclâc cu gândul de a-l scoborî până-n grotă, ca pe urmă să ridice ancora în sus şi să plece cu bastimentul spre Calcuta, după cum era itinerarul. Titi neînţelegând primejdia şi încântat că o face pe ancora, nu urlă deloc, dar urlă Elenuţa când îşi văzu cuconaşul plutind pe deasupra prăpastiei. Ba urlă aşa de tare că într-o clipă săriră şi slugile, şi Clotilda, şi cneazul, şi domniţa! Ancora fu îndată ridicată la bord, catar-gurile tăiate, armătura confiscată şi marele amiral degradat la moment şi dojenit cum i se şi cuvenea de către bătrânul.

— „Bine, nebunule, îi spunea cneazul, nu înţelegi că puteai să-ţi omori fratele, de se rupea cumva frânghia ori o scăpai din mâini?!

— „Doamne fereşte, papa, asta nu se putea întâmpla. Frânghia era în stare să ţie zece inşi ca Titi şi doar mă socotiţi atât de becisnic ca să nu pot ţinea un copil de zece ani?

— „Dar dacă se rupea parmaclâcul?! făcu cneazul, dând cu ciudă în el cu piciorul şi facându-l la moment să se prăbuşească în prăpastie?!

La aceasta nu mai avu bietul Andrei ce să spuie.

Tăcu din gură, dar în gândul lui: „Ei şi? De se prăbuşea parmaclâcul, cu mormoloc cu tot? Mare pagubă! Doar era cine să-l moştenească şi scăpăm şi eu de belea. Bine ar fi, Doamne, şi fără dânsul! Poate s-ar fi dus după el şi baba, şi moşneagul de scârbă!”

Se reîncepu dar în toată poezia ei la Ciripcău viaţa de mai înainte; cu prânzurile din pădure, cu zilele petrecute la arie, cu plugurile răsturnând brazda neagră prin mirişti sau ţelini, cu toate belşugurile şi duioasele frumuseţi de un început de toamnă. Kneazului îi plăcea să-şi păcălească pe naivul său parizian, trimiţându-l să strângă fragi din pădure pentru dus la biserică de Sf. Maria mică, ori arătându-i două farfurii pline cu grăunţe şi întrebându-l care e cu grâu şi care cu sacară, şi fel de fel de cabazlâcuri la fel.

In sfârşit veni vremea să se reîntoarcă cu toţii la Kişinău tot în casele lui Brodeschi, pentru care guvernul nu găsise încă muşteriu şi le mai închiriase pe şase luni. Totuşi nu era de stat cu mâinile în sân, de nu voiai să te expui a sta la Ciripcău iarna viitoare.

I se dădu lui Andrei apartamentul cel din fundul curţei, având intrare deosebită aşa că-şi putea primi prietenii în voie şi să iasă ori să între la ori ce oră fură să supere pe nimene. I se cumpărase lui Tili, un pooney foarte cuminte şi foarte drăguţ, iar lui Andrei un frumos cal sur, din hergheliele lui Meleli. Era un fugar de mâna întuia şi săria obstacolele dela dânsul purtând eu vrednicie numele de Iepuraş, ce i-l dăduseră herghelegii. Cuconaşul Andrei văzându-se propri-proprietarul unui asemenea cal, nu avu astâmpăr până nu-şi porunci un rând de haine cum văzuse la Paris pe directorii de circ când fac înalta şcoală înaintea publicului, adică pălărie înaltă, frac albastru, încheiat cu două rânduri de nasturi, pantaloni albi de piele de căprioară şi botfori de glanţ nemţesc. Tinerii de bonton între cari cneazul Andrei se număra printre cei dintâi, încredinţaţi că aceasta este ultima modă a Parisului, se îmbrăcară cu toţii la fel şi îndemnară şi pe doamnele şi domnişoarele călăreţe să-şi facă amazoanele tot la fel, adică pălăria, fracul cu două rânduri de nasturi peste amazoana albă. Aşa că atunci când plecau împreună prin vecinătăţile oraşului, la reîntoarcerea lor puteai crede că vreun circ vestit îşi face intrarea solemnă în Kişinău. Iluzia o întărea şi mai bine micul Titi, călare pe frumosul său ponney Malcik

Cu accentul lui parizian, cu glumele hd franţuzeşti tânărul prinţ Andrei era iubit şi răsfăţat de toată societatea înaltă şi o duse iarna asta într-o petrecere, rămânând să înveţe agricultura la primăvara vii-toare.

Intr-o dimineaţă pe când domniţa era încă în pat, beizadea Aleea, intră la dânsa în halat şi în papuci, cu ochii plini de lacrimi şi-i aruncă pe pat o scrisoare zicându-i:

— „Na, Ruxandro! Citeşte tu singură căci eu nu pot, sunt prea mişcat. Apoi trântindu-se pe o dormeză începu a plânge, pe când domniţa îi citea scrisoarea cu glas.

Era chiar dela Alexandru Vodă Cuza.

Prin ea îl ruga pe prietenul său de copilărie să părăsească drumul greşit pe care-l apucase într-un moment de furie; să-i fie milă de însăşi fericirea lui şi de viitorul copiilor săi; să nu se osândească nici pe dânsul, nici pe ei de a se pierde în neam străin. „Aminteşte-ţi de strămoşi şi de marele nume ce şi l-au lăsat, mai adăugă Vodă. Vino să lucrăm împreună ca nişte români cu sufletul curat la fericirea şi propăşirea singurului tău neam. Aicea, şi nu aiurea, dragă Alecule, îţi este rostul şi fericirea, aicea unde-ţi sunt îngropaţi părinţii! Foloseşte-te de dreptul ce ţi-l dau legile ruseşti de a te reîntoarce în ţara ta. Vezi că şi ele recunosc că pot fi caractere destul de înalte şi de leale, care cu toată bunăvoinţa nu-şi pot pierde dragostea lor pentru ţara de unde au venit. Te cunosc în destul, Alecule, pentru a-ţi putea prevesti că nu numai nu vei putea să-ţi schimbi firea ta de moldovan, dar că nici nu vei fi în stare să te foloseşti cum se cade de pasul care l-ai făcut, căci numai omul interesului nu eşti tu! Cu averea ta de peste Prut, pe care nu o datorezi milei împărăteşti, ci dreptăţii cauzei tale, vei putea rescumpăra cu prisosinţă moşiile părinteşti şi pe bună dreptate ţara este datoare să te despăgubească măcar în parte de ceea ce ai pierdut. Acum că ţi-am vorbit în interesul tău, lasă-mă să-ţi vorbesc şi într-al meu, în interesul fratelui tău, care te cheamă şi-ţi strigă: Alecule, nu mă lăsa!

„Mă cunoşti îndeajuns pentru ca să-ţi închipui cât de puţin preţuiesc scaunul meu de catifea roşie cu baldachinul lui cu tot, precum şi onorurile de care sunt înconjurat. Ce bucuros l-aş mai da eu naibii, ca să-mi pot relua viaţa mea liberă din trecut! Sarcina ce mi-am luat-o este mare şi foarte grea! Nu-ţi închipui, prietene, cât mă simt de singur pentru ca s-o pot duce la bun sfârşit. Mă simt înconjurat de pretutindeni sau de duşmani care luptă pe faţă împotriva mea, sau de prieteni care exploatează în chip ruşinos prietenia aceasta în folosul lor şi mă compromit prin nesăţioasa lor lăcomie. Dintre toţi, singurul bietul Pisoschi îmi este mai devotat; dar îl cunoşti. Este el om în stare să-mi dea un sfat? Nu l-ar ajunge capul. Ceilalţi, toţi la fel. Ahtiaţi după portofolii ori precupeţindu-şi sfaturile şi ajutorul prin bani peşin, gheşefturi, „gheliruri!” De va merge tot aşa, nu cred să împlinesc nici cei şapte ani de domnie a unor domni fanarioţi.

Numai tu, Alecule, cu înţelepciunea mai presus de nivelul obicinuit, numai tu cu inima ta mare, nobilă şi dezinteresată, ai putea fi omul, în sufletul căruia mi-aş revărsa tainele, gândirile şi năzuinţele! Tu m-ai întări în ceasurile de amărăciune şi prin sfaturile tale m-ai feri de multe greşeli. Nu vin să-ţi ofer nici portofolii, nici foloase. Nu cu asemenea fleacuri se ademeneşte un Alexandru Mavrocosta.

„Iţi spun numai:

„Vino frate în ale tale, vino lângă fratele tău care te iubeşte, vino să muncim amândoi din greu şi fără răsplată la îndeplinirea frumoaselor noastre ide-aluri din tinereţe, pentru care amândoi ne-am vărsat sângele şi ani fi gata a ne jertfi şi viaţaˮ.

In tot timpul cât ţinu citirea acestei scrisori, bie-tul beizadea Alecu, plânse ca un copil şi gemea din când în când câte un cuvânt şi tot acelaş: nu se poate!

„Of! de acuma nu se mai poate!ˮ

— „Fireşte că nu se mai poate acum făcu domniţa. După cât bine ţi-a făcut împăratul, cum ai pu-tea să te lepezi de dânsul, pentruca să te duci să te faci dadaca ciocoiului de Cuza?ˮ

— „Te rog, dragă Ruxandro, să nu mai vorbeşti în asemenea chip de cel mai bun prieten al meu, zise Mavrocosta. Ceea ce spui nu are niciun temei. O singură audienţă la ţar şi aş fi dezlegat chiar de dânsul de jurământul pe care l-am făcut. Favoarea care i-am cerut-o era întemeiată pe buna dreptate şi cu toate că mi-a facut-o ca unui supus rus, redevenind străin, nu mi s-ar putea lua moşiile mai ales că sunt ale tale, iar tu n-ai făcut niciun jurământ; ai urmat condiţiunea bărbatului tău şi alt nimic. Chestiunea e cu totul alta. Simt că nu mă voi putea ruşi niciodată şi că aicea voi fi nenorocit şi străin toată viaţa mea. Apoi se înfundă iar cu capul în perine, rămânând tăcut şi dus pe gânduri.

Domniţa, atunci învălindu-se într-o haină de dimi-neaţă se sculă binişor din pat şi mergând cu cătră barbarul ei, îi zise măngâindu-l:

— „Alecule dragă, tu ştii că te-am urmat şi te voi urma oriunde. Mi-am părăsit pentru tine şi mamă, şi surori. De nu te poţi deprinde în ţara aceasta, să vindem moşiile ce le avem aicea şi haidem să ne reîntoarcem în ţara noastră. Tu ştii bine că ce-i al meu este şi al tău, căci amândoi unul facem. Ca mamă însă şi ca soţie, te rog, să cumpăneşti bine pasul pe care vrei să-l faci. Tu singur zici că înainte de douăzeci de ani ţara noastră o să fie gubernie rusească. Care va fi atuncea poziţia ta şi a copiilor tăi în Rusia?

— „Nici a mea, nici a lor nu va fi mai rea decât astăzi, răspunse kneazul.

— „Atunci să nu ne mai gândim, făcu domniţa, cu toate că eu văd lucrurile altfel. Acolo unde te-oi vedea fericit, fericită voi fi şi eu lângă tine. Țara care ţi-o aleseseşi a fost ţara mea până acuma, cu atât mai mult îmi va fi ţara aceea unde te cheamă şi firea unde m-am născut şi unde-mi voi regăsi cu bucurie mama şi surorile.

— „Iţi mulţumesc din suflet, draga mea Ruxandro, şi pentru jertfele tale de până acuma, şi pentru acelea ce eşti gata să mi le faci şi astăzi împotriva vederilor tale. Nici nu aşteptam altceva din partea ta. Până acum însă cred că nu vei avea de făcut nicio jertfa, căci ceea ce-mi cere Cuza mi se pare cu neputinţă; dar pentru nişte cuvinte cu totul altele, decât acelea pe care mi le înşirai adineoare. De voi găsi mijlocul să le împac pe ele cu fericirea mea sufletească, îţi voi primi fără sfială jertfa, fiind bine încredinţat că vei reveni foarte curând asupra unor prejudecăţi nedrepte, pe care nişte împrejurări anormale le-au impus sufletului tău curat. Nu pot însă lua o hotărâre atât de vajnică, fără să mă gândesc măcar vreo câteva zile. După ce mă voi fi liniştit de tulburarea sufletească, în care m-a pus scrisoarea iubitului meu prieten, voi răspunde şi-ţi voi arăta răspunsulˮ.

Peste câteva zile dar, iată scrisoarea pe care o trimese beizadea lui Vodă Cuza, prin maiorul Ștefanică Roset, adghiotant domnesc, venit în Kişinău pentru remonta cavaleriei:

Răspunsul nu în târziă.

Vodă Cuza spunea că recunoaşte cu durere temeinicia cuvintelor lui Mavrocosta, că-l plânge din suflet, pentru că ştie că niciodată nu va putea fi fericit pe pământ străin; că e păcat ca un asemenea caracter şi o asemenea înţelepciune să fie osândite a se pierde fără folos.

Prinţul Andrei însă răspunse lui beizadea Alecu că nu, Mavrocosta e de prea mare nobleţă pentru a se face aghiotantul lui Cuza. Apoi şi armata de carton a moldo-valahilor, nu este destul de serioasă pentru unul ca dânsul! Adevărul era însă că tânărul bănuia în această propunere ceva miros de carte şi de şcoală; aşa că-i plăcea mai bine să-l facă iarna pe tânărul de bonton prin saloanele Kişinăului, iar vara pe gentil homme campagnard.

„Caută şi vei găsi” ne învaţă Sf. Scriptură. Aşa şi beizadea Alecu după mai multă căutare găsi în partea dorită de dânsul o casă abia isprăvită în care nu locuise încă nimene, foarte ieftină chiar pentru acele vremuri, alcătuită din nouă încăperi mari pentru stăpâni, câteva mai mici pentru slugi, cămară bună, bucătărie mare, spălătorie, grajd şi şopron, cu pod încăpător pentru fân, hambar pentru grăunţe, hămurărie, locuinţe pentru vizitei şi pentru nelipsitul dvornic; într-un cuvânt, o gospodărie întreagă zidită şi împrejmuită numai din piatră şi pe care o plăti opt mii de carboave hârtie: adică în bani româneşti de astăzi douăzeci şi una de mii două sute de lei. Adevărat că pe atuncea cu opt mii de carboave îţi puteai cumpăra în voie prin ţinuturile unde pământul era mai ieftin cogeamite moşioară cam de vreo opt sute de fălci; dar ceea ce-l ademeni mai mult pe beizadea să cumpere acele case, fu aşezarea lor la marginea oraşului, cu toate că aproape de sobor şi de Grădina Publică. Această proprietate împrejmuită din toate părţile cu ziduri înalte, dedea pe trei uliţi; uliţile laşilor, Nemţească şi a Renilor. Fiind însă cea din urmă casă, din uliţa Iaşilor, la spatele frumosului palat al cneazului Mihail Cantacuzino, avea o faţadă care da pe o adevărată câmpie de ţelină ce se întindea până la viile moşiei Buiucani. Clădirile nu acopereau nici a cincea parte din loc, aşa că aveai toată voia să prefaci curtea cea gunoioasă şi murdară în o frumoasă grădină care să-ţi îmbălsămeze văzduhul destul de curat şi aşa din pricina câmpiei de care am pomenit mai sus. Ceea ce căuta beizadea mai înainte de toate era să trăiască la Kişinău unde-l sileau interesele sale să se stabilească, măcar şase luni pe an; dar să trăiască la aer cât mai curat şi ferit de miresmele pe care le-am descris în mai multe capitole. Acum că s-au prelungit uliţele Podolskaia şi Kievskaia pe câmpul acela de verdeaţă, nimeni nu-şi mai poate da seamă de frumoasa privelişte ce o aveai din casele lui Mavrocosta. Pe d-lui îl ştim că era meşter a plănui şi a improviza grădini. Se folosi dar de lipsa coanei Ruxandra dusă cu Titi la prietena sa, principesa Manuk-bey, tocmai la Hânceşti, tocmi de la puşcăria din Kişinău o roată de arestanţi care în câteva zile curăţi tot băligarul din nemărginita ogradă, o săpă toată cam de vreo două hârleţe adâncime, alcătui la mijloc cogeamite movilă mai înaltă decât zidurile împrejmuitoare; deschise drumuri şi alee, săpă gropi pentru copaci şi porni cântând să niveleze stradele oraşului astupând cu îngrijire cu gunoiul scos, gropile ce le făcuse pe uliţe ploile. Era pe atunci singurul pavaj cunoscut de edilii oraşului.

Mai pe urmă, prin noiembrie se sădiră copaci mari, tufe de aluni şi de lilieci pentru desişuri, se prundu-iră drumurile şi aleele şi... gata grădina, rămânând ca la primăvară să se sădească trandafirii şi glycinele, să se samene flori şi iarbă măruntă, prin ronduri, pa-jişti şi coastele movilei. Pentru casă cumpără ceva mobilă de la Odesa, mai aduse ceva tablouri şi suvenire din Ciripcău, aşa că cu ajutorul a doi jidani tapiţeri şi cu mobila ce putu găsi în localitate, izbuti până să-i vie familia, a da nouei sale locuinţe o înfăţişare destul de drăguţă şi de tihnită.

Pe când domniţa era la Hânceşti, se pomeni într-o seară chemată grabnic la Bujor, la sora ei mai mică, domniţa Profiriţa, căsătorită cu Petrache Keşcu. Ea îi ştia tocmai la Florenţa, dar se întorseseră de curând la moşia lor Bujor.

Aici suntem siliţi a deschide o lungă parenteză pentru a înfăţişa cititorilor aceasta familie, chemată a juca un oarecare rol în povestirea noastră.

Profiriţa era cea mai mică dintre surorile domniţei Ruxandra şi netăgăduit cea mai frumoasă. Brună, cu ochi mari, sprâncene bine arcuite, trăsăturile feţei de o nespusă gingăşie, iar pieliţa de o frăgezime aproape străvezie, lăsând să se zărească vinele de la tâmple şi sângele care-i întran-dafirea obrajii, aşa că frumuseţa ei era luminoasă ca zorile dimineţii de Maiu. Talia ei mijlocie era de o gingăşie şi de o eleganţă rară, dar însuşirile ei sufleteşti întreceau cu mult cele trupeşti. Spirit de o înaltă cultură, în curent cu literaturile cele mari ale Europei de pe atunci, pe care le citise în text, iar nu în traduceri, era înzestrată cu o puternică voce de contralt-o, de toată frumuseţa. într-o seară, în saloanele mamei sale, fu apucată pe neaşteptate de o năvalnică emoptizie. Toţi doctorii Iaşului chemaţi în grabă o declarară oftigoasă, boală cam ereditară în neamul Sturdzesc. Adio de atunci frumoasa voce de contralt-o, căci medicii nu o mai lăsau să cânte, iar când încerca, se oprea singură cu lacrimile în ochi, constatând că nu-i mai rămăsese vocea nici pe sfert! Adio de asemenea visuri de dragoste şi de viitor, căci aflând că e oftigoasă nu mai vroia să se mărite.

n timpul bătăliei cu turcii dela 53, locotenentul de husari Piotr-Ivanovici Keşcu, ofiţer de ordonanţă al generalisimului prinţ Mihail Gortciacof, fiind rănit la picior înaintea Silistrei, fu încuartirat la Iaşi, în casele vistiernicului Neculai Roznovanu, unde-şi petrecu convalescenţa toată. El era fiul bogatului boier basarabean, Cc. Ioan Keşcu, iar după mamă era din neamul Catargiilor, aşa că nu avea rusesc în el decât uniforma şi dragostea pentru regimentul lui de husari. în timpul şederii sale la Iaşi, domniţa Profiriţa făcu asupra inimii sale o mare impresie. Nu zise însă nimica. Plecă să-şi regăsească şeful tocmai la Sevastopol, unde capătă mai multe medalii şi decoraţii, împreună şi cu o sabie de onoare pentru bravură; iar după rezbel sosi într-o bună dimineaţă la Iaşi şi cu învoirea tatălui său, ceru Cc. lui Neculai Roznovanu mâna fiicei sale Pulheria, în căsătorie.

— „Dragă tinere, îi răspunse marele-vistiernic, Profiriţa nu este fiica mea. A avut-o soţia mea din întâia sa căsătorie cu beizadea Niculache Sturd-za; aşa că trebuie să-ţi îndreptezi cererea către dânsa. Din partea mea ţi-aş da-o din toată inima. D-ta eşti Catargiu după mamă, iar numele de Keşcu este cunoscut de trei sute de ani printre boierii divăniţi ai ţării. Este însă o singură piedică, dar atât de mare, că-mi pare de neînlăturat. Ca om cinstit trebuie să te prevestesc că fata a vărsat sânge şi că toţi doctorii laşului au hotărât că-i oftigoasă. Nu te poţi dar expune ca să ai copii oftigoşi.”

— „Eram, răspunse tânărul, pus de mai înainte în cunoşiinţă de cele ce-mi spuneţi. Am vorbit despre aceasta şi cu tatul meu, aşa că suntem hotărâţi a trece şi peste piedica aceasta. Daca voi avea cinstea şi fe-ricirea să obţin mâna D-rei Profiriţa o voi duce în ţări calde o voi căuta-o acolo cu nişte doctori mai de seamă decât acei de la Iaşi, iar prin dragostea mea, prin viaţa largă fericita şi veselă, pe care averea mea îmi îngăduie să i-o ofer, o voi îndrepta în aşa chip, că numai oftigoşi n-or să fie viitorii nepoţei ai D-tre.

— „Odată că şi părintele d-tale şi d-ta sunteţi puşi în cunoştinţă şi stăruiţi în hotărârea aceasta, nu mai am nimic de zis. Vino dar cu nimic la Marghioliţa să te ajut şi eu pe lângă dânsa.

Lucrurile se hotărîră uşor. Mai greu fu de înduplecat pe d-ra Profiriţa, care după cum ştim se lăsase de gândul căsătoriei; dar ce piedică nu poate înlătura amorul?

Cununia se făcu în paraclisul casei Roznovanului şi cine a avut prilejul să vadă pe miri în seara aceia nu-i va uita câte zile o mai avea.

El, puţin mai răsărit decât dânsa, frumos şi de o eleganţă naturală, în frumoasa lui uniformă de husari, cu spenţelul cafeniu, dolmenul căptuşit cu blană neagră, dar la faţă roş, la fel cu pantalonii, totul împodobit cu găetane groase şi dese numai în aur.

Ea, gingaşă şi frumoasă, cu rochia ei albă numai din mătuşă şi dantele scumpe, părea, o ziuă din poveşti, cu ochii ei mari strălucind de fericire, cu părul ei negrii amestecat în două cu peteala, care pentru a nu o înveli în întregime, era reţinut prin trei fionguri de peteală a-mestecată cu floride lămâiţă, în trei locuri: adică unul în dreptul cefei, altul în dreptul taliei şi al treilea pe poalele rochiei în dreptul gleznelor; şi totuşi acest văl nesfârşit de păr şi de aur se mai prelungea peste trena rochiei de mai bine de o palmă domnească!

Perechea aceasta era atât de frumoasă în gingăşia şi strălucirea ei, încât chiar în mijlocul protipendadei moldoveneşti, atât de bogată pe atunci în frumuseţi de tot felul, părea coborâtă din lumea basmelor. Chiar după nuntă, mândrul ofiţer se ţinu de făgăduinţă.

Cu toată dragostea ce o avea pentru frumosul lui „ahtirskih gusarskii polk” demisionă îndată din oştire şi porni cu iubita lui nevestică, cât mai încet, ca s-o ferească de cea mai mică oboseală, prin toată Eu-ropa, consultând la rând pe toate somităţile medicale, apoi instalându-se la Florenţa după povaţa lor. Acolo tânăra domniţă se întremă aşa de bine, încât medicii declarară că nu mai este nicio urmă din primejdioasa boală de care suferise. Și în adevăr: acolo născu pe prima sa copilă, Natalia, care trăieşte şi astăzi şi care cu toate zbuciumările şi durerile pe care le-a îndurat ca soţie, ca regină şi ca mamă, numai de oftigă nu poate fi bănuită.

Lecuită cu desăvârşire şi fiind pentru a doua oară în stare binecuvântată, apoi încredinţată de doctorul ei că de astă dată, după toate probabilităţile, va da naştere unui băiat, hotărâră amândoi ca moştenitorul numelui să se nască pe pământul Basarabiei. Porniră dar spre Bujor şi ştiind-o pe domniţa Ruxandra în Basarabia, Cc. Profiriţa nu-i scrise nimica de planurile sale, ca s-o surprindă mai plăcut. Fiindcă pierduse multă vreme pe drum şi că termenul era de acum foarte aproape, luară în trecerea lor prin Iaşi şi o moaşă, iar ca doică, găsiră la Bujor o moldovancă voinică şi groasă cât un turn.

Fie că drumul ce-l făcură de la Iaşi la Bujor grăbise termenul, fie că se încurcase în socoteli, dar abia ajunsă şi pe când se pregătea să meargă ca s-o surprindă pe sora sa la Hânceşti, unde aflase că era, fu apucată de primele dureri şi nu o putu înştiinţa decât prin un om călare, căci aceste două moşii erau cam la două poşte una de alta. Aşa că până ce sosiră domniţa şi Titi la Bujor, noul născut era şi scăldat, iar lehuza se odihnea după o noapte cam obositoare, dar ferită, slavă Domnului, de orice primejdie.

Era în dimineaţa zilei de Dumineca Mare. Ce drăguţe se arătau casele şi curtea din Bujor, împodobite cu frunzare, după datina străbună! Nu mari, dar cu odăi destule şi încăpătoare, aveau o faţadă spre curte, iar cealaltă împodobită cu o frumoasă verandă plină de flori şi de plante agăţătoare, care da într-o grădină mare, dar încă la începutul ei; căci nu toată lumea avea însuşirile lui Mavrocosta să sădească codrul bătrân într-o singură iarnă. Măricel şi răcoros, salonul era mobilat foarte elegant pentru un salon de ţară şi pe pereţi erau tablouri, dintre care trei de mare valoare, zugrăvite de un mare pictor italian, necunoscut pe atuncea, dar ajuns în urmă la o faimă universală. Două din ele înfăţişau pe stăpânii casei, iar al treilea reîntoarcerea secerătorilor: un car cu doi boi, plin cu snopi, iar fete şi flăcăi cu secere, jucând înainte şi împrejurul carului în mers. Astăzi acel tablou se află vulgarizat pe toate copertele şi cutiile de lemn de măslin prin toată Italia; originalul însă se răsfăţa pe atuncea în salonul de la Bujor.

La sosirea lor, Cc. Petrache le ieşi înainte ţinând de mână pe duduia Natalia, un îngeraş cu bucle negre, care abia putea să umble, dar dar care-l şi botezase pe micul ei frăţior cu numele de Mimi, nume ce i-a şi rămas, cu toate că biserica era să-l creştinească mai pe urmă sub numele de Ion. Vedeţi d-voastră că mica duduie, moldovancă de tată şi de mamă, italiancă prin naştere şi prin doica ei florentină, începea a îngăima câte un cuvânt, două italieneşti, sau mai bine zis dintr-o limbă latină vorbită numai de d-ei şi abia înţeleasă de către cei mai de aproape ai ei. Limba aceasta care se îmbogăţea în fiecare zi şi era menită în urmă a se slaviza întrucâtva, se alcătuia pe atuncea din trei cuvinte: tată, mamă şi... mimi. Cele două dintâi aveau un înţeles individual pe care-l înţelegea oricine. Cuvântul mimi însă avea un înţeles mai larg: tot ce-i plăcea sau îi era drag, se numea mimi. Aşa de pildă; carnea, vinul, bomboanele, prăjiturile erau toate mimi; de asemenea şi frăţiorul său tot mimi era. Câinele, pisica şi bucatele care nu-i plăceau nu mai erau mimi. Pentru dânsele întrebuinţa d-ei un al patrulea cuvânt, alcătuit din două silabe, dar pe care nu mă încumetez a-l rosti aicea.

Doica duduici era o frumoasă italiancă. florenţină cu ochii mari, părul negru şi faţa roşcovană, îmbrăcată în frumoasele ei haine naţionale, de parcă era coborâtă depe tabloul cel din salon. Ea se înţelese îndată în vorbă cu colega ei de la Bujor

Camaradinerul lui Cc. Petrache era şi el italian: întruchiparea servitorului de case aristocratice din Italia. La Bujor mai facea şi serviciul de majordom, poruncind celorlalte slugi în numele stăpânului şi tot în numele lui ocărându-i cu „corpo di baco sangue di Cristo!” şi alte amabilităţi. Mare ciudă avea pe slugile de sus pe care Cc. Petrache le alesese dintre foştii lui husari! Cum îl întrebă într-o zi domniţa Ruxandra, cum se împacă el cu ruşii: „Dio mio, Excelenţă, îi zise bătrânul signor Francesco, ruşii sunt nişte bestii murdare, mult mai proşti decât ţăranii lor, care vorbesc o limbă italienească stricată, dar pe care tot o pot pricepe nişte urechi de creştin!”

Nu mai descriu duioşia revederii dintre cele două surori, care se iubeau atât de mult şi fuseseră atâta vreme despărţite. După opt zile veni şi beizadea Alecu să-şi vadă cumnaţii şi să-şi reia soţia. Cu toţii hotărâră că ajunşi acum tuspatru vernopodanîie să strângă şi mai tare legăturile de rudenie ce-i uneau şi să trăiască pe cât se va putea mai aproape unii de alţii. Chiar iarna aceasta, familia Keşcu nefiind aşezată încă nicăire, o va petrece la Kşinău, în casele familiei Mavrocosta. Aceste hotărâri odată luate, beizadea Alecu plecă cu soţia şi copilul spre casele lor din lasovskaia uliţa.

Moşia aceasta era încă şi atuncea mai mare de cât Ciripcăul şi Cosăuţii la un loc. In hotar cu Lăpuş-na, se întindea până aproape de Nemţenii depe malul Prutului. Fusese dată de către Cc. Ion Keşcu fiului. Fusese dată de către Cc. Ion Keşcu fiului său Petrache când l-a însurat; dar ştim că tânăra pereche trăise mai mult în Italia până atunci. Nici Cc. Ion însă nu trăise mai statornic la Bujor, deoarece avea moşii mai mari, pe care făcea agricultură, cu lanuri de câte o mie şi două de fălci unul. Pe celelalte unde satele erau mai mici şi mai rare şi se aflau la depărtări mai mari de schelele de desfacere, după cum era şi Bujorul, d-lui se îndeletnicea cu creşterea vitelor.

Când zic ca se îndeletnicia cu creşterea vitelor este pentru că aşa era vorba pe atuncea. îndeletnicirea lui se mărginea cu vânzarea prăsilelor şi a frupturilor, căci de crescut, creşteau ele bietele dobitoace cum puteau: sub ochiul lui Dumnezeu, sub ciomagul ciobanului, măciuca boarului, harapnicul herghelegiului şi dinţii ascuţiţi ai lupului, care lua şi el dijină din toate foloasele lui Cc. Ion. Poate că lupilor le mai ajutau şi câte un cioban mai şmecher, vreun boar sau herghelegiu mai iutişor de mână, dar tot pe socoteala lupului se puneau toate.

Din împrejurările acestea, Bujorul rămăsese, ca multe alte moşii, în întocmirile de înaintea anului 1812, cu toate că Basarabia trecuse de mult la starea agricolă, trimiţând carele sale cu grâne tocmai la Odesa. Dovadă că carele acelea erau numeroase este că pe locul pe care tăbărau s-a durat o întreagă mahala care şi astăzi se cheamă Moldovanca. Pe toată întinderea însă a Bujorului, nu ştiu dacă se arau trei sau patru sute de falei pe an, ceea ce alcătuieşte cam o mie două sute de falei de semănătură, unde ştim că în Basarabia se ara la trei ani o dată. De acolo ieşea hrana sătenilor, a argaţilor de la curte şi a păstorilor boarilor şi herghelegiilor, precum şi orzul, şi ovăzul pentru cai. De vândut însă, nu se vindea niciun grăunte.

Satul era mare şi bogat, iar la marginea lui se clădise grajdurile şi cazarma unei sotnii de cazaci, cu locuinţa căpitanului. Această măsură se luase se luase de guvern într-un îndoit scop: 1) ieftinătatea furajului şi cărnii era scopul mărturisit, 2) scopul ascuns însă şi ruşinos, dar de căpetenie, era de a introduce sânge rusesc în vinele românilor. Ceea ce dovedeşte că acesta era scopul adevărat, fu că măsura aceasta imorală se întinse de la cazaci şi la infanterie care nu avea să caute ieftinătatea furajelor. Nu pe la sate mici şi rare se stabilea infanteria, ci dimpotrivă în satele cele mai mari, mai dese şi cu precădere în satele locuite de răzeşi şi de mazili. Acest sistem de rusificare, odios şi murdar, n-avu însă alte urmări decât a îmbolnăvi câteva văduve destrăbălate, câteva muieri sau fete cu purtări rele. De la ele se molipsiră şi câţiva bărbaţi şi astfel se întinse numai sifilisul pe la sate, boală până atuncea necunoscută pe acolo; dar sânge rusesc în vine de români, tot mai ba! De întâlneşti cumva vreun copilaş cu părul blond, sau mai deschis, poţi cerceta fără grijă: vei afla că tatăl său sau mama sa, sau amândoi, tot blonzi erau şi înainte de a se lua această măsură. Notaţi, vă rog, că măsura era generală: nu rămâneau în oraşele-reşedinţe de regiment decât ştabul şi cel mult un batalion, celelalte trei erau dislocate prin comunele mari din vecinătate. Dar socotiţi măcar că aceasta a avut vreo înrâurire asupra limbii şi obiceiurilor? Asupra obiceiurilor nici pomină! Asupra limbii însă nu pot tăgădui: de la ofiţer până la soldat, toţi după 6 luni, îndrugau stricat, nu-i vorbă, câteva cuvinte moldoveneşti!

Dar să mergem acuma să regăsim familia Mavrocosta în casa ei din Ki-şinău. Domniţa lăudă foarte mult gustul cu care beizadea mobilase odăile, încă din iarna trecută, micul Titi lua lecţii de piano cu o domnişoară poloneză care era o adevărată artistă, a căreia mamă se căsătorise de al doilea cu un elveţian, profesorul Lanny. Fetei i se zicea tot dra Lanny, pentru a nu îndepărta clientela rusă prin numele ei polonez. Copilul făcuse cu dânsa mari progrese şi cânta de la prima vedere bucăţi uşoare din metoda Hunten. Acuma învăţa ruseşte tot de la un polonez, un anume Conobca Smocrovici, fost ofiţer în regimentul husarilor de Grodno şi camarad de arme cu tânărul Trubaceief care-l şi recomandase. Era un tânăr foarte bine-crescut, care fu primit îndată prin cele mai bune saloane din Kişinău. Și cu acesta Titi facea mari progrese, dar îi era scris să nu devie nici mare muzicant, niciun scriitor de seamă în dulcea literatură rusească.

Mai întâi dra Lanny fu chemată grabnic de către principesa Czartoriţka ca dră de companie ataşată lângă dânsa. Titi care o iubea foarte mult, era cât pe ce să se îmbolnăvească; de aceea îl şi luase domniţa cu dânsa la Hân-ceşti. Când însă fu vorba să înveţe piano cu un profesor neamţ, micul încăpăţânat nu voi nici să audă despre una ca asta, mai ales că neamţul care era şi acordor, şi reparator de pianuri, îi mirosea a clei! Abia îşi revărsase toată dragostea ce-o avusese pentru dra Lanny, spre iubitul său Conobca, care după lecţie se juca cu dânsul de-a soldaţii, că-l pierdu şi pe acela. De la primele bande de răsculaţi ce se iviră prin pădurile Poloniei şi cu mult înainte de ivirea lui Langhievici, tânărul intră într-o dimineaţă în cabinetul lui Mavrocosta şi-i spuse:

— „Kunezule, vă mulţumesc pentru bunătate cea aţi avut-o către mine şi nu voi uita niciodată ceasurile ce le-am petrecut în casa luminărei voastre. As-tăzi însă, când fraţii mici de neam se ucid pentru reînvierea patriei poloneze, onoarea mă cheamă lângă dânşii. Faţă cu un caracter ca al Luminării Voastre, a vă ascunde scopul meu adevărat, ar fi a vă insulta şi a mă înjosi. Cunoscându-vă înaltele sentimente, nici prin gând nu-mi poate trece că de-a dreptul sau pe căi piezişe mă veţi împiedica de la datorie.

— „Fiind amândoi în tabere opuse, îi răspunse beizadea, este adevărat că datoria mea ar fi să te dau pe mâna autorităţilor, dar nu numai că nu o voi face, dar te voi ajuta încă în frumosul d-tale avânt cu primejdia de a mă compromite. Bravo, copile! Cine nu e gata în tot ceasul a se jertfi neamului său, acela este un nemernic, nevrednic de a trăi pe lume! Pentru ca să nu te poată bănui nimene, văzându-te că pleci de la mine pe neaşteptate, iată ce vom face: diseară suntem poftiţi amândoi la gubernator, unde va fi bineînţeles şi poliţmaistru. Pe la mijlocul seratei, eu voi primi o scrisoare ca de la posesorul meu din Cosăuţi şi te voi ruga în faţa lor să pleci a doua zi acolo cu instrucţiunile ce şi le voi da dimineaţa. Apoi îţi voi mai da o scrisoare către Costache Leondari, ispravnicul de Soroca, spunându-i că te trimit prin Polodia să-mi cauţi muşterii pentru grâul meu de la Ciripcău şi că vremile fiind cam tulbure, îl rog să-ţi deie un bilet de liberă trecere ca să nu întâmpini nicio greutate pe drum. In chipul acesta, dacă nu vei găsi un alt mijloc, vei putea să ajungi nesupărat până la fraţii D-tale.

— „Nu, prinţule, asta e prea mult. Scrisoarea lu-minărei voastre în mâinelo lui Leondari, ar putea să vă compromită.

— „Asta e treaba mea, tinere. Eu ţi-o voi da-o lăsându-te să faci, ori să nu faci uz de dânsa. Dă-mi voie să-ţi mai ofer şi aceste 500 de ruble ca gra-tificaţie pentru bunele d-tale îngrijiri către micul Titi; aceasta bineînţeles peste leafa ce-o ai de primit. Acum vino de mă sărută, dragul meu copil. Dumnezeu să-ţi fie de pază şi întru ajutor.

Chiar a doua zi şi plecă viteazul tânăr, iar după două luni într-o luptă cu nişte cazaci, fu prins şi spânzurat de primul molift ce-l întâlniră ci în cale! Această ciudă veste i-o aduse kneazului chiar acasă, d-nul general Fonton de Veraillon, guvernatorul Basarabiei.

— „Nu se poate, generale, făcu Mavrocosta cu sânge rece. Trebuie să fie o greşeală de nume. Apoi căutând într-un sertar al biroului său: poftim scrisoarea ce am primit-o alaltăieri de la dânsul din Cosăuţi. Nu putea să fie în aceeaşi vreme şi cu condeiul în mână la Cosăuţi şi atârnat de un molift în Polonia! (Era adevărat că Conobca scrisese această scrisoare, dar înainte de plecare pentru a feri de bănuială pe binefăcătorul său; nu purta însă nici data şi nici nu avea plic.) Voi scrie îndată şi lui, şi posesorului meu din Cosăuţi şi vei vedea, generale, că bietul Conobca nici gând nu are să se vâre printre răzvrătiţi. Ce dracu! O fi el polonez, dar asta nu e vina lui. Să nu uităm că a fost în garda imperială. E prea cuminte pentru o asemenea nebunie!

— „Asta nu este un cuvânt, răspunse Fonton. Leahul e trădător din fire. Conobca d-tale nu numai că te-a legat la ochi, dar şi pe mine, şi pe poliţmai-strul meu. S-a folosit de propunerea pe care i-ai facut-o înaintea noastră, pentru a ne scăpa printre degete.

— „Scriţi, vă rog generale, ispravnicului de So-roca de a primit acum două luni prin Conobca Smo-crovici, o scrisoare prin care îl recomandam lui

— „E de prisos şi nici d-ta nu mai scrie posesorului d-tale. Prima măsură pe care am luat-o a fost să trimit chiar pe Leondari la Cosăuţi în cercetare, îmi răspunde că niciodată picior de Conobca ori de Smocrovici n-a călcat pe acolo. Și-a bătut joc ticălosul şi de d-ta, şi de mine.

— „Bine, dar scrisoarea asta, făcu beizadea?

— „ Cine ştie când a scris-o, căci nu are dată şi cine ştie ce emisari de ai lor o fi pus-o la poştă la Soroca! Poate chiar directorul poştei de acolo. în sfârşit, acum că se leagănă pe creanga de molift, ce să ne mai îngrijim de dânsul? Dar şi d-ta, cneazule, fereşte-te mai bine de polonezi în viitor.

„Sărmanul, bietul copil, oftă Mavrocosta după ce plecă gubernatoruL Ce inimă nobilă! N-a vrut să se folosească de scrisoarea mea către Leondari, de teamă să nu mă compromită! Apoi după un timp de gândire: Of! bat-o s-o bată de inimă! O să mă vâre ea odată într-un bucluc, de nu mă va putea scoate nimene nici cu boii! Ce aveam eu, mă rog, să mă bag unde nu-mi fierbea nicio oală? Trebuia să-l iau pe leah binişor de ureche, să-i dau o dojană părintească, să-l speriu, căci poate mă asculta şi ar fi trăit şi astăzi! Dar l-a luat înainte pe vechiul student german cu onoarea şi cavalerismul... şi totuşi... tare mi se pare că de s-ar mai ivi o asemenea împrejurare... tot aşa aş face!

Dar iată că sosi şi luna octombrie şi cu ea Cc. Profiriţa Keşcu, Cc. l Petrache, duduia Natalia cu limba ei latină mult mai bogată şi cu frăţiorul ei Mimi.

Tata şi mama, distinşi, eleganţi şi iubitori de petreceri cum erau, luară din primele zile locul de frunte în societatea kşinăuiană. Se alcătuiră la început concerte intime în casele lui Mavrocosta; apoi unul la teatru în folosul lui Levasseur, celebrul compozitor şi canţonetist parizian; apoi concerte şi reprezentaţii de binefacere date de înalta societate în faţa unui public încântat, dar nedumerit, cum nişte feţe simandicoase nu se ruşinează a face pe comedianţii în folosul săracilor, când le-ar fi mai lesne a scoate câteva teancuri de bumaşte şi a le da deadreptul celor nenorociţi, fără atâta trudă şi hălăgie?! Totuşi erau atât de măguliţi, că abia îndrăzneau să aplaude şi ofereau pentru un bilet de cinci ori mai mult decât preţul cuvenit. Acum de erau toţi în stare să guste gingăşiile unor piese franceze ca: sau ” de Alfred de Musset, nu v-aş putea-o spune. Ba mai că-mi vine a crede că nişte francezi, propăşiţi din întâmplare la vreuna din aceste reprezentaţii, auzind de tânărul Trubaceief (primul amorez) proforisind Mon onchel, voila che nous allions nous fachier , iar pe conaşul Alecu Rally, răspunzând: „Vui, mo nevio” , anevoie şi-ar fi stăpânit râsul, căci nici Cc. Petrache, nici Cc. Profiriţa nu şi-l puteau uneori stăpâni nici pe scenă.

Teatrul în care se jucau aceste capodopere ale scenei franceze fusese pe vremuri o magazie de pâine zidită din piatră şi cu două caturi. Ea se afla cam la mijlocul uliţei Gostinaia şi proprietarul ei o închiria destul de scump trupelor trecătoare prin Kişinău, dar cu tocmeală că orice îmbunătăţiri faceau actorii să rămâie în folosul teatrului. Mai greu fu de aceia care-i făcuseră safteaua, că ei avură să facă scena şi cortina, precum şi băncile parterului; alţii făcură un rând de loji, alţii podiră sala, toţi îşi făcură decorurile de hârtie sau de carton, închiriau prin oraş scaune pentru loji şi rândurile întâi, mobilă pentru scenă şi rechizită, iar cu toate cheltuielile acestea tot se alegeau cu ceva. Publicul era darnic pe atuncea cu actorii. Dacă unul din spectatori găsea că sala este slab luminată, cumpăra 5-6'l0 legături de lumânări de seu şi arăta el singur unde trebuiau aşezate. în asemenea întocmiri au jucat la Kişinău şi Millo, şi Luchian, şi Merişasca. Nu mai vorbesc de trupele ruseşti.

Când însă juca înalta societate, era altfel. Se trimiteau toţi malerii din Kişinău să reîmprospăteze decorurile, ori să le facă pe pânză. Chiar cortina vedea atuncea penelul artiştilor şi ieşea o frumuseţă! Numai marmoră şi flori, încât nu puteai alege dacă înfăţişează mai multe temple antice, sau numai un elegant cimitir jidovesc! Tineretul dăruia de obicei oloiul pentru lămpile de la rampă, lumânări de spermanţetă pentru loji lustru şi triche-luri, cumpărau sticluţe de sfeşnice, ori le făceau de tinichea ca, Doamne fereşte, să nu se păteze rochiile mamei şi ale surorilor, ba şi fracurile, şi uniformele; apoi bomboane pentru surori şi şampanie pentru ei, pe care le plăteau a doua oară la bufet, mult mai scump decât le cumpăraseră la prăvălie. Nobilii actori şi actriţe puneau la dispoziţia teatrului întregul şi bogatul lor mobilier, aşa că în ziua reprezentaţiei şi a doua zi vedeai o companie întreagă de soldaţi împărăteşti purtând în spinare unul sau mai multe pianuri, covoare, tricheluri bogate, mese de marmoră cu picioarele aurite, canapele, jeţuri, scaune, gheridoane, lămpi şi multe altele. Și mobilă, şi oameni erau sub comanda unui feldfebel şi a doi unterofiţeri, pentru ca din mobilă să nu dispară nimica, iar oamenii să nu piardă nici pasul, nici alinierea.

Țineau lista lucrurilor încredinţate lor, iar din gură numărau: raz-dva raz-dva, ravniaisi! Pravaia plecio vpiriod! Adică: un-doi, un-doi, alinierea! Ocolire la stânga! Căci ce să facă soldatul împărătesc când nu este de murit pentru ţar şi matuşka Rusia? El poate purta orice pe puternicele lui spete. Numai alinierea şi pasul să nu le piardă niciodată, căci atuncea nu mai este russkii soldat! Raz-dva, raz-dva, raz-dva!

Viaţa aceasta de petrecere, care ţinu toată iarna spre mai marea bucurie a ambelor surori, obosise cam prea mult pe cucoana Profiriţa. Adusă din frumoasa climă a Italiei nordice, în clima ceva mai rece a Basarabiei, poate că nu i-ar fi făcut niciun rău, căci venise în toiul verii şi avusese timp să se deprindă cu încetul cu iernele noastre, în case mai călduroase şi mai higie-nic încălzite decât ale Italiei. După o facere însă, nu trebuia să se ostenească, pe când în vara şi în toamna aceea fusese numai de două ori la Stâncă să-şi vadă mama (vreo optzeci de kilometri) şi de multe ori la Hânceşti fiind în vizită regulată cu principesa Manuk-bey, care venea şi ea la Bujor (vreo patruzeci de verste). Mai adăogaţi şi o răceală ce o căpătă pe la sfârşitul iernii şi nu va fi de mirare nimănui că se iviră iar nişte simptome care îngrijiră pe doctori, dar şi mai tare pe Cc. Petrache.

Acesta speriat, nu pierdu vremea. Cum se îndreptară puţin drumurile îşi luă nevasta şi copiii şi plecă tocmai la Nizza unde-şi aşeză familia pe mai mulţi ani, curmând astfel deodată frumoasele planuri de convieţuire, pe care le făuriseră cu atâta dragoste cu toţii. Se-ntoarse singur peste puţin pentru a lua în stăpânire marea moştenire ce o căpătase de la părintele său, care încetase din viaţă la Odesa şi după ce-şi regulă toate treburile, se reîntoarse iar la Nizza, de unde nu avea să mai vie în ţară decât cu alte două fetiţe tot atât de predispuse ofticei ca şi surioara lor, duduia Natalia!

Beizadea Alecu, avea să-şi vadă şi el visul împlinit, de a locui pe malul Prutului, în faţa podgoriilor laşului şi putând zări de departe nu numai acele patru turnuri ale Mitropoliei, dar şi bătrâna Cetăţuie, precum şi mănăstirea Galata.

Pe malul basarabean al Prutului, nu departe de Ungheni, între moşia Dănuţenii a boierului moldovan Teodosiu şi Valea-Mare a moştenitorilor lui Panaite Gustea, se află şi astăzi moşia Buzdugana, acum abia de 900 de falei, dar pe atuncea de peste 4 000, pentru că cuprindea într-însa cea mai mare parte din pământurile moşiilor Valea-Mare, Merenii şi Floriţoaia dinspre răsărit şi miazăzi, iar dinspre apus şi miazănoapte - toate pământurile moşiei Țuţora, trecute în Basarabia odată cu închiderea Prutului, hotărân-du-se cu Dănuţenii, începând de la Staniştea de pe malul apei şi întinzân-du-se în linie dreaptă până la cârciuma zisă Iubita de lângă pădurea mare aproape de satul Buzdugana, înfundat în valea Grozeasca.

Aceste două moşii, adevărate comori, fuseseră încurcate în felurite procese, pentru că cine se sculase mai de dimineaţă după închiderea Prutului, pusese mâna pe ele, cu toate că adevăraţii lor stăpânitori se judecau tocmai de atuncea pentru ele, înaintea instanţelor ruseşti, fără nicio izbândă. Alecu Mavrocosta şi cu cumnatul său Costache Moruzi, încredinţându-se despre dreptatea proprietarilor moldoveni, şi că nu era nicio prescripţie de termen, le cumpărară ieftin drepturile lor, unul asupra Buzduganei, iar celălalt asupra Dănuţenilor. Merseră dar înainte cu judecata, cheltuind aproape cât faceau moşiile şi după mult zbucium şi nenumărate drumuri ce le făceau când unul, când altul la Petersburg, izbutiră în sfârşit prin iarna anului 1860-61 a se vedea puşi în stăpânire: Mavrocosta pe Buzdugana şi Moruzi pe Dănuţeni.

Dănuţenii începeau de la hotarul Buzduganei şi se hotărau cu Unghenii, Bereştii, Valea Roşea, Pârliţii, Vulpeştii şi Unţeştii, aveau o cătună numită Răzâna, iar satul îi era aşezat pe malul Prutului, aşa că de la casa lui, beizadea Costache se bucura de priveliştea Cetăţuiei, a Frumoasei şi a Galatei, abia întrezărind turnurile Mitropoliei ieşene, din pricina dealurilor de la Cristeşti şi Mânzeteşti care le ascundeau în parte.

Moşia lui beizadea Alecu, se înfăţişa ca două paralelograme foarte lungi şi foarte late, care începând unul de la Prut, iar celălalt, tocmai de dincolo de la Moreni, ar fi venit să se întretaie în unghi drept tocmai în pădurea mare de deasupra văii Grozeasca, în fundul căreia era tupilat, după datina veche, satul Buzdugana.

Satul acela cam de vreo sută treizeci de gospodari era destul de mare şi de frumos, dar puteai trece de-a binelea alăturea de dânsul, fără să-i dai de urmă, aşa era de înfundat în adânca vale Grozeasca.

Din partea dinspre Floriţoaie era ascunsă de nişte stejari uriaşi care se uneau cu desişul pădurii; din partea despre Prut, care sclipea sub razele de soare, la vreo şase verste depărtare îl ascundea o altă pădure mai mică, cu fel de fel de soiuri de copaci, de la stejar până la alun, adică şi frasin, şi ju-gastru, şi tei cât voiai; doar brad, mesteacăn şi molift nu ai fi găsit într-însa.

Intre aceste două perdele de verdeaţă se deschidea valea Grozeasca, o adevărată văgăună, din mijlocul căreia izvoare îmbelşugate de apă bună şi rece alcătuiau un pârău care se revărsa în Prut dincolo de satul Valea-Mare, iar pe amândouă coastele văgăunei stăteau aruncate la întâmplare cele 130 de case, bune şi mari, cu edecurile, gospodăriile, livezile şi grădinile lor. La mijlocul satului, unde se lărgea valea mai mult, lângă casa de obştie şi aşa-zisa curtea boierească, o bisericuţă veche de lemn, sprijinită din partea în care umbla să cadă de nişte bârne groase de stejar, arăta că nu de ieri, de alaltăieri se aşezase satul Buzdugana. Aşa tupilat şi ascuns cum era, se afla tocmai la mijlocul moşiei, căci tot atâta drum aveai de bătut ori până la apa Prutului, ori până la Moreni, - cătunul Buzduganei, care se hotăra cu răzeşii din Boldureşti şi Vânători. Chiar la marginea păduricii de care am pomenit mai sus şi foarte aproape de sat, era o vie de cincizeci de pogoane, tot viţă bună şi aleasă, pusă de răposatul Ciuntu Baloş, pe când stăpânea zice-se amândouă moşiile.

Dela via aceia, precum şi din orice margine a pă-duricei, aveai o privelişte eu adevărat uimitoare prin întinderea şi frumuseţea ei:

De urmai cu privirea malul basarabean al Prutului, vedeai la picioarele tale: Valea-Mare, Dănuţenii, Unghenii şi toate satele de pe malul lui şerpuitor, până aproape de Sculeni, cu toate holdele lui cele bogate. De te uitai peste graniţă, în zilele senine, zăreai şi clopotniţa de pe dealul Stâncii Roz-novanului, apoi răşchirate pe malurile Jijiei şi ale Prutului, toate satele până la Mânzeteşti, Cristeşti, Țuţora şi Oprişeni! Ceva mai departe, aveai la stânga podgoriile laşului, rezemate de măreţul Păun care când se îmbrobodeşte cu nori vesteşte a ploaie şi a belşug! în faţă zăreai Socola şi vedeai lămurit Cetăţuia, Frumoasa şi Galata, iar Ia dreapta ta, ca în palmă, laşul, întregul Iaşi cu zecile lui de biserici scânteietoare în asfinţitul luminos! în sfârşit, departe de tot şi numai în dimineţile cele mai curate, când văzduhul e mai străveziu, învineţea ca într-o ceaţă: Ceahlăul!

„In aici, îi de mine, dragă Ruxandro! Aici o să-mi sfârşesc zilele în fericire. O Moldovo, Moldova mea iubită, cât eşti de frumoasă! Dacă soarta nu-mi în-găduie să trăesc n sânul tău, cel puţin ochii mei nu te vor mai pierde din vedere, până nu se vor închide pentru veşnicie. Iar atunci, aicea să mă îngropaţi, copii, în ţarina aceasta neagră moldovenească, în frumoasa biserică ce am s-o clădesc tot aicea pe deal, unde am să durez şi casele cele mari, pe care mi le cereai la Ciripcău, Ruxandro!

— „Adevărat, Alecule, că rar mi s-a întâmplat să dau peste aşa privelişte!

— „Aşa e, Ruxandro? Aicea mă trage şi pe mine inima să clădesc o casă frumoasă, oricât ne-ar costa. Numai să mă laşi, draga mea, să-ţi vând moşiile tale de la Soroca, pentru ca să plătesc datoriile făcute ca s-o capăt pe asta, să ne rămâie bani ca s-o pot gospodări cum trebuie şi să ne putem aşeza frumos pe dânsa.

— „Doamne, Alecule! făcu domniţa supărată. Pentru ce mă jigneşti şi mă superi cu asemenea vorbe? Nici Ciripcăul, nici Cosăuţii, nici Manta, nici Vadul lui Isac nu le-am privit vreodată ca ale mele. Eu le-am pierdut încă din faşe. Tu, cu banii tăi, cu munca ta, cu înţelepciunea de care eşti înzestrat, ai ştiut să le recâştigi. Când oare mi-a trecut prin minte să fac vreo deosebire între ele şi Buzdugana? Mă simt tot aşa de acasă la mine aicea, ca în oricare dintr-însele! Eu nu vreau să am niciun amestec în trebile tale. Iţi place să ne aşezăm aicea? Și mie îmi place şi mai mult. Uite-te, aici devale o am pe sora mea, Catinca, acolo în depărtare, văd Stânca unde vara trăieşte mama, iar în faţa mea văd laşul unde petrece ea iarna şi în care trăiesc celelalte surori. Cum să nu-mi placă mai bine decât Kişinăul sau Cosăuţii? Destul să nu trăiesc în mijlocul societăţii de dincolo şi să-mi pot vedea când vreau rudele şi prietenii. Vinde şi toate moşiile mele, fa cum vrei şi cum crezi mai bine, dar, te rog, să nu mă mai întrebi niciodată.

— „Aşa ar fi, dragă Ruxandro, dacă n-ai avea un copil şi eu altul. Nu pot să-l nedreptăţesc pe Titi în folosul lui Andrei şi trebuie să ne sfătuim.

— „Cum, adică să am nevoie să-mi apăr copilul împotriva copilului tău? Asta, dragă, nu o voi face-o niciodată! Nu eşti tu tatăl lui Titi ca şi al lui Andrei? Nu pot admite dar, ca inima ta de soţ şi de părinte să poată nedreptăţi pe oricare din noi trei.

Bine, dragă, răspunse beizadea. Odată ce mă laşi liber, voi face cum cred eu că e bine; dar trebuie măcar să-ţi arăt pricinile care m-au făcut să iau o asemenea hotărâre. Destul că moşiile de lângă Cahul din pricina depărtării lor mă silesc să le dau în posesie, neaducându-ne nici jumătate din venitul ce l-aş lua căutându-le singur. Tot aşa s-ar întâmpla şi cu acelea din Soroca, odată ce ne-am hotărât să ne aşezăm aicea. Ba am mai avea de plătit şi dobânzi grele şi parte din banii împrumutaţi, care le-ar mai scădea venitul cine ştie pe câţi ani de zile. Desfăcându-ne de dânsele, scăpăm de datorii şi cu banii ce ar rămânea aş scoate de pe aceste patru mii de fălci de aicea îndoit, iar mai târziu înzecit mai mult, decât pe acelea şapte mii de acolo. Vezi tu, dragă, că Buzdugana are mare viitor! Nu se poate ca peste câţiva ani să nu se unească Kişinăul cu Iaşii printr-un drum de fier. în acest caz, vom avea desigur şi staţie, şi vamă în apropiere, dacă nu chiar pe moşie şi venitul, precum şi valoarea pământului se vor înzeci. Apoi închipuiţi ce înlesnire pentru tine, de s-ar deschide măcar vama deocamdată, fie la Dănuţeni, fie chiar la noi în dreptul Țuţorei. Cu caii noştri ai putea fi la Iaşi, în mai puţin de un ceas, iar mai pe urmă cu trenul, nici în 20 de minute! Am şi vorbit cu cumnatul nostru de la Dănuţeni şi am hotărât să stăruim amândoi ca să ne deschidă ruşii măcar o trecătoare în apropiere.

Hotărârea luată, beizadea tocmi mi vechiu şi pentru Bnzdugaiia, dând aproape toată moşia fie cu dijmă, fio pentru strânwnrea de vite, căci numai lipsă de lume nu duceai pe acolo, învecinată cum era Buz-dugaua tot cu sute mari răzeşeşti. După co le punerii acestea la calc, plecară cu toţii înapoi la Kişinău.

Dar numai domniţa şi Titi petrecură vara la oraş, căci cneazul era mereu pe drumuri: ba la moşiile de la Soroca, ba la cele din Cahul, ba la Odesa şi mai făcu şi un drum la Petersburg.

Cât despre tânărul Andrei, el ceruse să rămâie la Buzdugana pentru a învăţa agricultura pe moşia părintească, pe care o privise de îndată ca a lui. El era acolo şi casierul, şi contabilul şi cum erau ceva bani în casă, punea patru cai la cabrioleta şi goana până la Iaşi, unde îl făcea pe bogătaşul prince-russe pe la oteluri, cu o şapcă albă de cinovnic pe cap, deşi nu era nici într-o slujbă. Cum ajungea la ultima bumaşcă de cinci carboave, punea iar caii la cabrio-leta şi goana la moşia sa Buzdugana, unde dormea pentru câte nopţi nu dormise la Iaşi. Cum se întrema bine după atâta muncă şi învăţătură agricolă, fugea iar la Iaşi, să se mai distreze! Cu aşa învăţătură adâncă despre agricultură, ajunse cu vremea cel mai mare agronom din toată diplomaţia rusească, în care a intrat mai pe urmă; iar când sună ceasul mult dorit să clironomisească Buzdugana se grăbi, prin înrâurirea ce o căpătase în diplomaţie, s-o amaneteze de două ori cât făcea ea toată şi muri mofluz.

In desele călătorii ce le făcea beizadea Alecu la Odesa, făcu cunoştinţa bogătaşului grec Bazili, om cu o spuză de copii, după cum se jeluia el singur la ori ce ocazie, fost consul general rusesc în Orient şi retras cu gradul de ministru plenipotenţiar.

Pe vremea lui, consulii din Orient, dar mai ales cei din Ierusalim, cum avusese d-lui parte să fie vreo 22 de unii în şir, pe lângă o leafă măricică şi cheltuieli de reprezentaţie ad libitum, mai puteau strânge averi însemnate, împărţind, nu pe gratis, decoraţiuni frumoase la toţi călugării mari, iar de cumva vreun Preasfânt se lăsa ademenit de Satana la cele lumeşti, plătea bietul popă cât nu-i făcea păcatul, numai ca să nu-l părească dl consul general la Petersburg. Dar cunoaşteţi zicătoarea: „Merge ca ulcica la apă până ce se sparge” şi se împlineau 22 de ani de când ulcica dlui Bazili tot mergea la apă; aşa că ambasada rusească de la Constantinopol găsi că era vreme să afle ceva din câştigurile reprezentantului său pe lângă Sfântul Scaun al Patriarhiei Sf. Mormânt. Delicaţi, cum sunt diplomaţii ruşi şi miloşi faţă de oameni cu o spuză de copii, îi oferiră dlui Bazili titlul şi pensia de ministru plenipotenţiar, numai ca să plece dlui de acolo fără scandal, pentru ca să nu închidă calea procopselii urmaşului său, care şi venise la Constantinopol, cu puternice recomandaţi! de la Petersburg. Dl Bazili care făcuse scurtă la mână, tot umblând cu ulcica la apă şi sătul de Orient, primi ca recunoştinţă această înaintare şi părăsi cetatea sfântă cu mare alai şi multe mărturisiri de dragoste, dar mai ales cu un muzeu de amintiri şi cadouri de mare preţ. în aşa întocmiri, se aşezase Excelenţa Sa la Odesa unde-şi cumpără un palat pentru muzeu şi spuza de copii. Fiind foarte zgârcit, trăia mai mult din pensie, decât din venitul însemnatului capital ce-l avea depus pe la băncile din oraş.

Din vorbă In vorbă, aflând că Mavrocosta ar fi dispus să se desfacă de şapte mii de deseatini de pă-mânt negru în Basarabia, îi spuse că ar fi dornic să le cumpere, dar că fiind om sarac şi cu o spuză de copii, nu avea trăsură de drum şi nu se putea decide să se despartă de un capital atât de mare ca plata a şapte mii de dosiatini, pe nevăzutele.

Mavrocosta îi oferi bucuros să-l ieie în trăsura lui şi-l duse pe cheltuiala sa pe la amândouă moşiile os-pătându-l cât putu mai bine. Grecul încântat îi oferi iui preţ destul de mare pentru acele vremuri, se făcură şi actele la Kişinău şi se plăti şi poşlina

Când veni vremea de plată, după care numai se putea face vodul vo vla-denie, treaba merse mai greu; nu că nu avea grecul parale, dar cum să se despartă el om sărac şi cu o spuză de copii de aşa bani mulţi?! Nu s-ar putea oare ca plata să se facă după vodul vo vladenie, parte din veniturile capitalurilor, ce le avea la bănci, parte din chiar venitul acelor moşii, în timp de vreo doi-trei ani de zile? Nu era destul că se lipsea atâta vreme de aceste venituri, el, un biet om sărac, cu o spuză de copii?

După vre o două drumuri la Odesa făcute în zadar, Mavrocosta pierdu răbdarea şi-i tăcu grecului o somaţie formala, prin care nu numai că renunţa ai mai vinde moşiile, dar îi mai cerea nişte danne-înte-resc, aproape cât preţul de cumpărătură!

Speriat să nu se vadă şi cu banii daţi, şi fără moşii, bietul grec îşi cumpără iute o trăsură de drum şi sosi în goană la Kişinău, unde după câteva ceasuri de lacrimi, de oftări şi de milogeală, plăti toţi banii până la o copeică şi intră în stăpânirea Ciripcăului şi a Cosăuţilor.

Tocmai de prin luna iulie, când se încheiase vânzarea între el şi Ba-zili, beizadea îşi trimise la Buzdugana plugurile, boroanele, uneltele toate, harabalele, boii de jug, tamazlâcul şi herghelia, începând cu ele de îndată parina pentru anul viitor, iar mobila şi toată gospodăria casnică fură aşezate, cum încăpură, în casa boierească din sat, care nu mai văzuse gri-jit sau văruit de peste douăzeci de ani. Munci biata Cc. Marghioala la Buzdugana cu aceeaşi înţelepciune şi ispravă, cum muncise şi la Ciripcău, aşa că prinţul Andrei putu să doarmă neploat şi tihnit, când se întorcea de la Iaşi.

La Cosăuţi schimbarea de stăpân trecu nebăgată în seamă, căci boierii trăind mai mult la Ciripcău, oamenii nu avuseseră când să se deprindă cu dânşii.

La Ciripcău însă fu alt cântec, mai ales când dădu satul cu ochi de Ba-zili, care chiar de cum venise să vadă moşiile, se arătase atât de ţâfnos şi de grozav cu oamenii, tratându-i ca pe arapii de la Ierusalim, încât se ridică tot satul cu femei şi copii, umplu deodată curtea şi-i spuse beizadelei:

— „ Cum, Măria Ta? După ce ne-ai scăpat de leah şi de holeră, vreai acum să ne laşi pe mâna caţaonului? Cum o să trăim noi cu dânsul? Nu-l vezi? De dimineaţă se dă ţapul dracului la om; dar mai încolo, câtă bucurie de la dânsul! Parc-ar fi păscut tot în grădina raiului, mânca-l-ar râia şi cârciagul să-l mănânce, aşa grăieşte cu omul! Altfel te purtai, Măria Ta, cu noi, măcar că eşti de neam domnesc, iar domniţa noastră de neam Sturzesc care ne-a stăpânit cu blândeţe din moşi-strămoşi! De aveaţi aşa gând rău cu noi, de ce v-aţi primejduit vieţile ca să ne scăpaţi de molimă? Să ne fi lăsat să ne ia holera pe toţi, decât să ne dai pe mâna ţapului! Să nu-ţi faci aşa păcat cu noi, că se vor scula morţii din groapă ca să te blesteme! Cu aista vedem noi c-o să intrăm în mare belea şi atunci o să ne ai pe suflet. Iaca am venit cu toţii să-ţi hotărâm, că ori rămâi aicea în satul d-tale, ori spargem satul şi venim cu toţii după Măria Ta să te găsim oriunde ai fi, că de noi nu scapi, Doamne fereşte!

Ia asta era mai boacănă decât toate! Cum putea să vie bietul beizadea cu tot Ciripcăul după dânsul, tocmai la Buzdugana, unde şi aşa numai lipsă de braţe nu ducea? Apoi te pomeneşti că grecul văzând că i se sparge satul, se lasă de cumpărătură. Băgă însă de seamă că cei care făceau mai multă gură, erau flăcăii, gospodarii mai tineri şi femeile care o boceau pe domniţa; pe când bătrânii şi oamenii mai stătuţi, oftau numai cu ochii plini de lacrimi şi plecaţi la pământ. Zguduit şi el în fundul inimii, îl luă pe grec în casă, căci holba ochii la oameni fără a pricepe ce spun şi-i zise că prea aspru s-a purtat cu dânşii de la început şi că ei ameninţă acum să spargă satul şi să-i lese moşia pustie.

— „Ce? făcu Bazili înfuriat. Te rog kneazule să le spui din partea mea că pot pleca şi astăzi cu toţii şi până la unul. Am cuvântul D-tale de gentilom, am început şi actele, nu de frica lor luă voi laşa de cumpărătură. Nu vor fi plecaţi de o săptămână că îi voi fi şi înlocuit cu hoholi de peste Nistru, oameni mai harnici decât dânşii şi cu care mă voi putea înţelege şi în vorbă. Iată Nistru, o palmă de loc! Lac să fie, că broaşte se găsesc cât de multe!

Kncazul ieşi atunci pe galerie şi le spuse oamenilor răspunsul lui Bazili, adăugând:

— „N-ar fi păcat, oameni buni, să vă lăsaţi mormintele părinţilor şi casele unde v-aţi născut şi aţi trăit până acuma, pe mâna celor de peste Nistru, pentru ca să vă mutaţi în nişte locuri cu pământ mai puţin şi lume mai multă? Acum mă căiesc şi eu că am vândut Ciripcăul, dar cuvântul nu mi-l pot întoarce şi actele sunt ca şi făcute căci mi-am pus iscălitura pe ele. Greşit-am înaintea voastră, oameni buni, şi vă rog să mă iertaţi; dar cine s-ar fi aşteptat la atâta dragoste şi recunoştinţă din partea voastră, pentru puţinul bine ce l-am putut face aicea, când cei de o seamă cu mine şi pentru care mi-am vărsat şi sângele, m-au răsplătit cu vrajbă, clevetiri şi surghiun? De bănuiam măcar, ce inimi curate şi frumoase bat în piepturile voastre, nu vindeam moşia să-mi fi dat pe dânsa de zece ori mai mult! Acuma păcatul l-am făcut, să mă ierte Dumnezeu! Apoi să vă mai spun ceva, oameni buni: străinul acesta vă vede acuma pentru întâia dată. Cum vă va cunoaşte, vă va iubi, cum v-am iubit şi noi, pentru că sunteţi buni, vrednici şi gospodari. Rămâneţi dar cu bine şi suflet curat de moldoveni cinstiţi, la vetrele voastre, în preajma sfintei voastre biserici, ca s-o apăraţi de limbă străină. Căci odată voi plecaţi şi ruşii aşezaţi pe locurile voastre, se va ruşi şi biserica lui loniţă Sturdza-Vodă, şi pe ruseşte i se va pomeni numele său de ctitor. De am păcătuit faţă de dânsa, nu vă luaţi după mine, nu vă schimbaţi locul, căci de dânsul vă este legat şi norocul, care sălăşluieşte întotdeauna aproape de mormintele părinteşti! Iaca eu mă leg să primesc pe Buzdugana, până la douăzeci de gospodari mai tineri, şi deci mai puţin legaţi cu pământul Ciripcăului, cu tocmeală însă că numai după ce se vor încredinţa că nu se pot împăca cu noul lor stăpân.

Cât ai clipi din ochi, se desfăcută din grămadă vre-o douăzeci de inşi, care într-un glas, ziseră cu toţii:

— „Noi uu vroim nici să facem aşa încercare! Rămâie cine o vrea cu ţapul! Să-i hie de bine! Dar noi plecăm după Măria Ta!“

N-avu încotro beizadea, fu nevoit să-i primească; dar la Buzdugana ajunseră abia vreo cinci-şase. Ceilalţi se răzgândiră; dar şi din cei plecaţi, doi s-au reîntors la Ciripcău după vrei doi ani de zile, atât de dulce şi atrăgător este pământul unde pentru întâia dată ai văzut lumina zilei!

La plecare tot satul sta grămadă şi descoperit în preajma bisericii, pe unde trebuia să treacă trăsura lui beizadea Alecu; dar niciun răspuns la cuvântarea lui de rămas bun. O tăcere năbuşitoare! Ochii încruntaţi sub sprâncenele stufoase şi ca o dojană tăcută pe feţele tuturora. Iar când plecă trăsura, ochii aceia o urmăriră până-n zarea dealului, ca pe o nălucire care după ce te-a îngânat o clipă, dispare şi te lasă mai stingher în luptă cu amarurile vieţii!

Să mai descriu durerea Elenuţei, când află că pământul în care se odihniau dragostele ei cele mai scumpe, încăpuse pe mâni străine?! Dai era numai începutul durerilor sale, căci în curând trebuia să răcnâie fără Titi, fără Madame Clotilda şi fără domniţa, lasată în voia cc. Marghioalei în casele din Kişinău şi să nu mai don ochii cu dânşii, tocmai după ce se vor fi clădit curţile mari dola Buzdugana!

In adevăr: odată ce se desfăcuse beizadea Alccu de moşiile dela Soro ca şi de datorii, Ktşinăul care fusese până atunci jumătate cale între acelea şi moşiile de lângă Cahul, îi venia acuma peste mână. Dela Bitzdugaun unde avea să se aşeze, erau vre-o sută de vrcsco până în Kişinău şi nici patruzeci şi cinci până la Iaşi, chiar dacă o luai pe drumul Sculcnilor. Apoi dola Iaşi aveai şosea bună până la Tecuci, de undo prin Pcchca ajungeat la Manta şi Vadul lui Isac mai repede, mai sigur şi mai tihnit, decât prin Kişinău, Tatar Bunar, sau Leova, de unde nu mai aveai nici poşta. Hotărî dar cu până îşi va clădi casele noi la Buzdugan a, să-şi aşeze familia la Iaşi şi să vadă de va putea obţine dela cei în cădere, voia de a trece numai el personal Prutul doadreptul la Țuţora. Fu foarte greu şi i se impusă să plătească şi să întreţie pe seama sa un cinovnic detaşat de la tamojna din Sculeni cu dreptul de a vămui şi percepe taxele asupra lucrurilor ce le-ar aduce anume pentru dânsul de la Iaşi. Cât despre autorităţile române, mai inteligente şi mai puţin formaliste, bine încredinţate că un om ca Mavrocosta nu era să se înjosească la rolul de contrabandist, dădură de-a dreptul ordin pichetului de la Țuţora să-l lase nesupărat să treacă şi să se reîntoarcă de câte ori va binevoi. Cu aşa înlesniri putea merge în voie bună în toate zilele să-şi privegheze lucrul la Buzdugana şi seara să fie înapoi la Iaşi. Venea cu o trăsură până la Țuţora, trecea Prutul cu o luntre şi la cordonul rusesc de dincolo îl aştepta altă trăsură. Tot aşa se întâmpla şi la întoarcere.

Cc Marghioliţa Roznovanu era pe atuncea la Paris, unde fiul său, Nunuţă, îşi isprăvea în chip strălucit cursul învăţăturii, iar fiica sa, Emma, se logodise cu contele Henri de Bouille, căpitan de stat-major în armata franceză. Cum află că fiica sa, Ruxandra, avea de gând să se aşeze pe vară la Iaşi, îi puse la dispoziţie vreo şase odăi din palatul ei din faţa Mitropoliei. Domniţa primi cu atât mai multă bucurie, că în acel palat era şi sfântul paraclis în care fusese cununată şi ea, şi toate surorile sale şi îşi botezase copiii.

Palatul Roznovăneştilor nu avea pe atuncea frumoasa faţadă de astăzi, nici acel acoperământ măreţ care te lasă să visezi la vreun impunător castel din basmele germane; îi lipsea poate ceva ca înălţime şi catul de jos nu se potrivea tocmai bine cu cel de sus, dar în schimb avea în el ceva pe care anevoie îl va mai recăpăta vreodată: viaţa şi sufletul.

Sufletul i s-a smuls, odată, cu ultima piatră a sfân-tului său paraclis!

Streşinul sub care s-au adăpostit şi au trăit în slavă mai multe rânduri de veliţi boieri moldoveni s-a prefăcut într-un impunător monument, ce parcă l-ar fi ridicat Moldova în amintirea lor! Gol, lipsit de suflet şi de viaţă, cu toată puzderia de oameni ce se perindează într-însul când slujeşte ba de primărie, ba de locaş al dreptăţii. Cât despre locaşul sfânt în care s-au botezat, s-au închinat şi s-au cununat atâtea sute de credincioşi, în zadar ai căuta măcar urma altarului său! Mare va fi răspunderea celora, care având aşa comoară n-au fost vrednici s-o păstreze deplină şi neştirbită! Veni-va poate timpul când vlăstarul născut şi botezat în legea neamului, atunci când ţara îşi va mări hotarele, îşi va alege reşedinţa sa de moştenitor la Iaşi. Atunci mândrul monument va redeveni iar locuinţă omenească şi dispărutul paraclis se va reînălţa iarăşi mai falnic de cum a fost, aducând binecuvântările cerului asupra augustului său reîntemeietor!

In locul frumosului grilaj, care desparte bătătura casei de uliţă, ca oricare proprietate particulară, erau, din loc în loc, nişte stâlpi de piatră de vreo patru-cinci palme înălţime, tencuiţi şi văruiţi şi legaţi între dânşii cu un lanţ de fier mai gros decât braţul unui om. Tot locul acela alcătuia ca o piaţă deosebită de uliţă şi în care se rânduiau birjele, trăsurile şi caretele musafirilor. Nu o dată la vreo zi mare sau vreo serată am văzut-o aşa de ticsită, încât abia îţi puteai face loc de trecere.

Faţada simplă, văruită şi cu gratii de fier la ferestrele catului de jos, avea ca şi astăzi, la mijloc, acel gang cu balcon, care serveşte de intrare de onoare. Prin alte două porţi mari, boite verde, intrai în două ganguri care duceau: cel din dreapta într-o frumoasă grădină din dosul paraclisului, având copaci mari şi stufoşi şi o pajişte mare, în mijlocul căreia un havuz de marmură primea apa de la turnul Goliei. Grădina era împrejmuită cu ziduri de un stânjen înălţime ca să ascundă grajdurile din dos. Din gangul cel din stânga puteai intra şi cu patru cai buziş în curtea palatului, unde se aflau bucătăriile, spălătoriile, ţigănimea, mămăligăria, şoproanele pentru trăsuri şi un grajd unde patruzeci de cai puteau sta în voie în şase table şi patru stănoage pentru telegari. Dar mai era o curte tot împrejmuită cu ziduri, în care se aflau bordeiul bivoliţelor, gheţăriile, fânăria şi stânjenii de lemne, socotiţi câte unul de sobă pe an.

Intreaga clădire era străbătută în toată lungimea ei, atât jos, cât şi sus, de un lung coridor, întrerupt jos de către sala de intrare, iar sus de către peristil.

Tavanul sălii de intrare era susţinut de două rânduri de stâlpi, cam prea groşi pentru înălţimea lor, dar susţineau podeaua salonului de dans, în care jucau de multe ori în voie până la cinci sute de perechi dănţuitoare. Pe coridorul din dreapta, cum intrai, erau trei odăi de-o parte şi trei de alta, ocupate atunci de către nepotul coanei Marghioala, colonelul lorgu Roz-novanu, comandantul regimentului de lăncieri; iar în fund, peste gang, era ghevghirul. Pe coridorul din stânga erau cinci odăi şi o scară de serviciu; aceste odăi erau ocupate de către Cc. Elencu, cămărăşiţa, cămara şi odăi pentru slugile de sus, iar în fund peste gangul celălalt era cancelaria cu odaia grămăticului spre uliţă, iar dând spre curte, odaia vătafului de ogradă.

La răscrucea alcătuită de sala de intrare şi cele două coridoare, se ridica scara cea mare, oare după vreo douăzeci de trepte se împărţea în două, urcându-se îndărăpt până la catul al doilea, din dreapta şi din stânga sălii de dans, care facea faţă uşii de la paraclis. Acest măreţ peristil era susţinut de nişte coloane mai subţiri şi mai elegante decât cele de jos, care imitau marmora şi erau unite între ele cu nişte parmaclâcuri de lemn boit, care nu se prea potriveau cu măreţia acestui peristil, asemenea nici pereţii zugrăviţi cu boia de apă. In noaptea de Paşti însă, când uşile paraclisului erau deschise şi toată boierimea Moldovei umplea peristilul unde se citea Evanghelia învierii, tabloul era nespus de măreţ!

Salonul de dans era mobilat după gustul timpului cu resps de matasă galbenă, mobilele în stil em-pire, policandre şi tricheluri aurite, iar între fereşti console de mahon, ca şi mobila şi cu nişte oglinzi până-n tavan. Ca să vă dau o idee despre grosimea zidurilor acestei clădiri, aflaţi că în toate odăile de sus, uşile uriaşe în două canaturi erau duble şi prevăzute cu perdele dintr-o parte şi alta, iar când se deschideau toate canaturile niciunul nu ajungea până la perdele. Acest salon cât era el de mare, n-avea decât trei uşi: una de intrare, alta în dreapta şi alta în stânga. Sus mai era şi o galerie pentru muzicanţi care îşi ocupau locurile prin o scară ascunsă în grosimea zidului.

Prin uşa din dreapta, intrai în apartamentele coanei Marghioliţa şi dai mai întâi de un salon, a cărui mobilă empire era îmbrăcată cu tapiserie; pe consola dintre fereşti un ceasornic înfăţişând un castel medieval, la poalele căruia ieşeau din două tuneluri două trenuri, care se încrucişau în sunetul unui vals nemţesc. Pe pereţi portretele în mărime naturală al coanei Marghioliţa şi al răposatului mare-vistiernic, opere scumpe plătite artistului vienez Winterhalter. Ei bine, în acest salon au jucat în iarna anului 1862-63 de la 25 până la 40 perechi dănţuitoare, căci în sala cea mare de bal nu mai era destulă boierime în Iaşi ca s-o poată umplea, aşa că n-a mai slujit de atuncea decât pentru concerte de binefacere şi odată chiar ca teatru, când artistul Luchian a jucat într-o seară cele două canţonete ale lui Vasile Alecsandri: „Clevetici şi Napoilă”. Din salonul acesta dai într-un budoar lungăreţ, mobilat cu catifea albastră, apoi în iatac, iar în unghi drept cu dânsul: toaleta cucoanei, camerdineria răposatului Cc. Nicolai şi o altă odaie mai mare, în care huzurea de bine madama Catrina, nemţoaica cucoanei Marghioliţa.

Din salonul acesta dai într-un buduar lungăreţ, mobilat cu catifea albastră, apoi în iatac, iar în un-ghiu în drept cu dânsul: toaleta cocoanei, camerdineria răposatului Cc. Neculai şi o altă odaie mai mare, în care huzuria de bine madama Catrina, nemţoaica Ccoanei Marghioliţei.

Peste coridor şi uşă în uşă cu salonul cuconiţei era sufrageria, de o mărime cu salonul, iar alăturea cu ea bufetul cât o bucătărie de mare şi unde se încălzeau bucatele venite tocmai din fundul ogrăzii. Sufrageria nu avea altă mobilă decât o masă care se lungea sau se scurta după trebuinţe şi o armată întreagă de scaune galbene, îmbrăcate pe locul şederii cu nişte chingi de reps verde, împletite de mai multe ori.

Prin uşa din stânga sălii de bal, dădeai de acelaşi număr de odăi şi toate de aceeaşi mărime ca dincolo; iar peste sală, în locul sufrageriei şi al bufetului erau alte trei odăi, ale căror ferestre dau spre grădină şi aveau aceeaşi scară de serviciu ca şi dincolo.

Apartamentul acesta fusese locuit până la moartea ei de Cc. Anica Roznovanu, mama marelui vistiernic Nicolai şi fusese lăsat întocmai cum era pe vremea ei. Acolo, apoi aveai ce vedea! Las’ că în privinţa mobilelor găseai mostre din toate stilurile: otomane, divanuri, canapele, bergere, jilţuri Voltaire îmbrăcate cu marochin, până şi scaune de cele vieneze, al căror fund se dădea frumuşel la o parte, de nu băgai seama bine, şi te cufundai într-însele până pe podele. Odată bine aşezat, n-aveai decât să baţi în palme şi alergau îndată trei perdegii, nu mai puţin, Doamne fereşte, căci doi ţineau de scaun, pe când cel mai voinic te trăgea de mâini şi în chipul acesta tot ieşeai la suprafaţă! Apoi fiecare odaie era de altă culoare, văpsită şi ea cu văpsea de apă: ba verde cu chenarele roşii (culorile Roznovăneştilor), ba liliachiu cu chenare galbene şi aşa mai departe. Minunea mare erau însă tavanurile! Fiecare tavan înfăţişa câte o scenă mitologică, ca de pildă: moartea lui Icar, carul lui Apolon, ori Venera ieşind din fundul mării cu patru cai buzişi. Ca regulă estetică, mările erau cafeniu-deschis, cu alb pentru a înfăţişă spuma valurilor, munţii erau vineţi, cu verde-închis la margini, pădurile şi cerul albastre, caii verde-deschis, iar zeii bolnavi de galbanare, mai ţineau, săracii, policandrul de lemn aurit al odăii, în dinţi. Numai tata Joe scăpase de această angara, poate unde prezida Olimpul în salonul coanei Anica şi policandrul fiind mai mare i se aninase numai de buric ca să i se poată vedea mai bine cinstita faţă! Apartamentul acesta era pus la dispoziţia familiei Mavrocosta! Astfel era palatul Roznovanului în anul mântuirii 1861 şi cu mulţi ani în urmă.

Incă de pe la mijlocul lui aprilie, cneazul pusese prima piatră de temelie a nouei sale reşedinţe la Buzdugana, iar după Sf. Costantin, îşi duse familia la Iaşi, pentru ca s-o aşeze acolo.

De cum trecu Prutul la Sculeni, micul Titi se simţi de îndată că intră într-o lume nouă, mai frumoasă, mai apropiată de firea lui, mai deschisă şi mai veselă decât aceea pe care lăsase la Kişinău şi chiar dincolo de Sculenii ruseşti.

D-nul căpitan de pont era îmbracat ofiţerii francezi, pe care-i văzuse Titi zugrăviţi în , era zâmbitor şi amabil, nu vorbea ruseşte, ci numai moldoveneşte, amestecat însă cu multe cuvinte franţuzeşti, poate şi din pricina uniformei.

D-nul şef de vamă, un băiat blond, cam ciupit de vărsat şi foarte vesel, Cc. Grigore Guriţă, care de îndată se jucă cu Titi până se schimbară caii. Cu toate că era şi el cinovnic ca şi Upravliaiuşcii de dincolo, nu purta nici mun-dir, nici şapcă cu cozoroc.

Numai grănicerul de pază la mal, nu-i prea plăcu cu mantaua lui zdrenţuită, roasă, cu două rânduri de nasturi, din care lipseau aproape jumătate şi cu căciula lui rotundă, învelită cu o muşama cojită, de parcă era o cratiţă veche cu fundul în sus, împestriţată cu funingine şi cenuşă! Apoi sub manta era îmbrăcat ca de plug, cu cămaşă, brâu, iţari şi opinci în picioare! Aşa erau îmbrăcaţi pe atuncea premergătorii falnicilor dorobanţi, care nu ştiu de erau şi ei mult mai eleganţi la 77, numai că li s-a înlocuit cratiţa de pe cap, prin căciula lui Mihai Viteazul.

Apoi nici caii de poştă nu erau înhămaţi ca dincolo: tot doi câte doi în şir, cu câte un surugiu călare la patru cai, însă mergeau ca vântul şi surugiii chiuiau şi plesneau cu harapnicele, de-ţi era mai mare dragul să-i auzi.

După ce trecură podul de pe Jijia, ale căruia podele se mişcau ca clapele unui clavir, urcară cam din greu un deal mare şi împădurit, lăsară drumul poştei la dreapta şi tot urcând dădură pe un drum prundit cu îngrijire şi umbrit de nişte copaci bătrâni; trecură apoi pe dinaintea bisericii din parcul de la Stânca şi puţin mai înainte pătrunseră prin o poartă din gratii de fier într-o alee încântătoare care tot printre florărie, păjişti, crânguri şi ronduri de flori, te ducea la scara reşedinţei de vară a Roznăvăneştilor, care nu era nicicum mai mică decât palatul lor de iarnă de la Iaşi.

De cum urcai scările de afară, intrai într-o măreaţă sală cu lespezi de marmoră pe jos, boltita de altfel ca tonte odăile acelui cat, a având şi ele pe la toate ferestrele gratii groase de fier ca şi la palatul din Iaşi. Sala aceasta de intrare era despărţită prin un geamlâc înalt până-n tavan, de sufrageria de vară, care da în partea grădinii şi tot atât de mare ca sala, mobilată întocmai ca sufrageria, pe care am mai descris-o în capitolul precedent. Atât numai, că pe pereţi erau atârnate patru pămătufuri mari din pene de păun, cu care perdegiii în timpul mesei faceau vânt şi alungau muştele. în aceste două încăperi, oricât de mare ar fi fost căldura afară, domnea o dumnezeiască răcoare.

Tot ca la Iaşi, casa era străbătută în toată lungimea ei, atât jos cât şi sus, de un lung coridor, unde dădeau uşile tuturor odăilor precum şi scările de serviciu. In stânga şi de curo intrai în sală, ora scara de onoare care te ducea la catul de sus. Acolo aceiaş Împărţire ea jos, cu deosebire însă eă odăile corespon-deau şi între ele prin uşi, iar cât ţinea jos sala de intrare şi sufrageria de vară, sus ora salonul mare, o imensă încăpere lungăreaţă, primind lumina din ambele salo capete şi având câte un balcon mare la fie care capăt.

In toată clădirea aceasta, în zadar ai fi căutat o bucătărie. Bufete erau vreo două, alăturea de sufrageriile lor, mari cât o bucătărie. Am zis două bufete pentru că tot două erau şi sufrageriile, căci mai era una zisă de iarnă, în catul cel de sus. Ca să te întâlneşti cu locaşul unde se găteau bucatele boiereşti, aveai de călcat o bucată bună de loc, pentru ca să dai de heiuri; dar ce are a face! Nu erau ţigani destui ca să care la bliduri sub privegherea dlui bucătar, care le mai încălzea puţin la bufet înainte de a le da la masă?

In lipsa stăpânei, primirea o făcu Cc. Safta, cămărăşiţa, o băbuşcă zdravănă, sănătoasă şi pătrată, ca să nu zic cubică; aceasta o cunoştea pe domniţa de când era copilă şi-i zicea şi acuma duduie. Legată la cap cu un tulpan negru, tocmai de când o lăsase în văduvie răposatul d-lui, veşnic cu o fustă neagră, cămaşă de in şi papuci căleaţi pe care îi şlepăia umblând din colo în colo după treabă, bălăbăind în mâini nişte chei mari care sunau mai dihai decât clopoţeii de la sania boierilor.

Cât ai clipi din ochi, masa era pusa în sufragerie cu mămăliga ţa boierească înotând în unt proaspăt, smântână, brânză zburată, pui fripţi, vin vechiu de Cotnar şi de Stâncă, fragi, cafea şi vutcă de sacâz, specialitatea Cc. Saftei.

Pe când se odihneau boierii după masă, Titi însoţit de către unul din cei şase puşcaşi, care făceau strajă cu schimbul, câte doi pe săptămână, se duse în primblare prin grădină şi parc.

Grădina aceea de-ar fi avut apă ar fi întrecut poate şi cele mai frumoase parcuri din Europa, dar în lipsă erau 24 de sacale în câte doi boi şi 24 de flăcăi, care nu aveau altă treabă, decât să care dimineaţa şi seara apă de la Jijia.

Chiar în faţa caselor era o instalaţie lângă o piramidă de flori, unde boierii îşi beau cafelele după masă, în cântecul păsărilor din parcul de devale, bucurându-se de frumoasa privelişte a Jijiei, a şesului şi a orăşelului Scule-nii de dincoace. De acolo te duceai la umbra copacilor şi prin nişte pajişte cu bordure de flori şi de trandafiri, până la aşa-zisă grădina conaşului, unde sub o boltă de iederă, bietul Nunuţă când era copil mergea să-şi înveţe lecţiile. Din partea cealaltă a instalaţiei de dinaintea casei, mai era puţin mai departe un soi de belveder cu lespezi de marmoră, de unde zăreai Prutul, Sculenii de dincolo şi arăturile din Basarabia; apoi iar pajişte cu bordure de roze şi de flori, până înspre biserică, pierdută într-o mare de verdeaţă, de nu-i mai zăreai decât clopotniţa albă cu crucea aurită în vârf. Dincolo de biserică şi mai la fund se facea o alee mare de nuci şi de castani, unde era un joc de popiei tot pentru micul Nunuţă Roznovanu. Dar chiar lângă biserică, ascunsă de o adevărată pădure, era o poiană unde dormeau somnul cel veşnic sub nişte cruci înnegrite de vreme, sub moviliţele acoperite de iarbă şi de flori de pădure, rânduri de slujitori credincioşi, care după ce trăiseră o viaţă de om sub umbra stăpânului îşi înveliseră trupurile pentru totdeauna în ţărâna lui cea neagră de la Stânca. Mai era un cavou şi în biserică, dar nimene nu fusese încă înmormântat acolo, căci familia Roznovanu avea cavoul ei în vechea Mitropolie a Moldovei. Cine s-ar fi gândit pe atuncea că tocmai acel copil răsfăţat, pentru care se făcuse grădina cuconaşului şi popicile, era menit să doarmă stingher în cavoul de la Stânca, păzit de mormintele acelor slugi credincioase! Pe când oasele iubitei sale mame, ale marelui vistiernic şi ale atâtor moşi, strămoşi au fost duse fără voia lor în biserica muscălească de la Roznov! Pace sufletului aceluia, care a făptuit în viaţă o asemenea nelegiuire!

De te coborai în parcul alcătuit din diferite neamuri de copaci, te-ai fi putut crede în fund de codru bătrân şi la o poştă de orice locuinţă omenească, de nu erau drumurile foarte bine întreţinute şi meşteşugit săpate, aşa ca să poţi sui sau coborî fără osteneală pantele cele mai repezi. Apoi din loc în loc, bănci rustice pentru odihnă. într-o poiană, pe un dâmb, era un chioşc chinezesc, iar puţin mai departe într-o altă poiană, ruinele unui castel medieval, cu temeliile lui de piatră necioplită acoperită cu muşchi, cu două „inpace” cu gratiile lor de fier, cu lanţuri prinse în zid de nişte inele şi în care seniorii din Evul Mediu ferecau în lanţuri şi închideau pe vrăjmaşii lor. Totul era asa de bine imitat, că mai anii trecuti un turist român, care avuse prilejul să le viziteze, îmi aducea ca dovadă despre cruzimile boiereşti din trecut rămăşiţele vechiului castel roznăvănesc de la Stânca, unde se văd încă fioroasele temniţe în care-şi ţineau în lanţuri pe sărmanii lor clăcaşi, până ce mureau bieţii oameni de foame şi de sete!

După ce mai trecu arşiţa, cam pe la toacă, faetonul lui Mavrocosta trase la scară şi după ce her Franz Richter, capul grădinarilor şi autorul fioroaselor ruine din parc, oferi domniţei un frumos buchet de flori, plecă trăsura în pocnetele harapnicelor şi în sâsâitul roţilor, pe prundişul aleii care ducea spre Iaşi. Aşa că ajunse cu bine la rohatca Copoului, tocmai în toiul plimbării şi în vreme ce muzica militară din Grădina Publică mângâia, cu ariile sale cele mai dulci, pe cei patru lei deşălaţi de către groaznicul bolovan de piatră pe care crudul Mihalache Sturdza Voievod l-a aşezat fără de milă pe spinarea lor, chiar înainte de a se mazili şi de sub care n-au mai putut scăpa nici astăzi!

Pe la ceasurile cinci d.a. în sus, Podul-Verde, cum se numea pe atuncea, era fermecător. Verde prin copacii grădinuţelor din faţa caselor frumoase, clădite pe amândouă laturile lui, el era pavat din proaspăt până la rohatcă, cu piatră cubică (de altfel ca şi uliţa mare, care se prelungea fără schimbare de nume, de la casele Cc. lui Elencu Sturdza (actualul Tuffli) şi până la vechea curte domnească. Foia de lume şi de trăsuri. Echipajii bogate, cu livrele sclipitoare, birje mai frumoase decât ale muscalilor bu-cureşteni de astăzi, ofiţeri călări, în frumoasele lor uniforme de lăncieri, sau de husari albaştri, cavalcade de amazoane, lume multă şi bine îmbrăcată pe trotuare, căci pe jidani îi întâlneai numai sâmbăta, mergând cârduri, cârduri cu căciulile lor de blană de vulpe şi balabuştele cu peruci de mătasă după dânşii. într-un cuvânt, întregul Iaşi se ducea la deal să se răcorească. Doar calici să nu fi întâlnit, dar îi găseai şi pe aceştia din belşug pe la răspântii! Și toată lumea aceasta o întindea până la lagărul soldaţilor, unde cânta altă muzică pe un tăpşan de iarbă verde, din dosul grădinii lui Ghica-Vodă.

Pe cine nu întâlni şi nu salută familia Mavrocosta de cum intră trăsura pe pavaj?! Coco Sturdza, lancuşor Canta cu Cc. Catinca, Vasile Alexandri, Neculai Docan cu familia, aga Alecu Beldiman cu monoclul, Moruzi Izvoreşteanu, pe atunci ministru, şi câţi alţii! Cam prin dreptul teatrului naţional, gardistul făcu semn surugiilor să se dea în lături şi să se oprească; apoi se văzu viind călare un colonel de husari albaştri în mică ţinută, urmat de un alt ofiţer cu eghilete de aghiotant şi chipiu alb cu vipuşca vişinie, iar puţin mai în urmă un sergent de lăncieri urmat de doi oameni, tustrei în mare ţinută.

Cum dădu cu ochii colonelul de Mavroeosta, care recunoscându-l se sculase în picioare, se dădu cu calul lângă trăsură şi plecându-se îl luă pe beizadea de gât sărutându-l, apoi îl întreabă:

—„Unde tragi Alecule?ˮ

—„La soacra mea Roznovanu, Măria Taˮ, răs-punse Mavrocosta. căci mândrul colonel de husari, nu era altul decât Alexandru Ion I-iu domnitorul Principatelor-Unite.

—„Să mă aştepţi dragă prietenie, făcu Vodă urmându-şi calea. „Să ştii că pesta doua ceasuri sunt la tine. Avem multe de vorbit împreună!ˮ

Și în adevăr! Nu trecusă două ceasuri şi sosi Vodă Cuza la palatul Roznovanu într-o frumoasă trăsură, cu tradiţionala liorea roşie a domnitorilor Moldovei.

Ce s-o fi vorbit între aceşti doi prieteni de copilărie, nu s-a ştiut niciodată, căci se închiseră de îndată într-un salon, ale cărui uşi erau după cum am mai spus duble şi prevăzute cu perdele din ambele părţi. Atât pot spune că la ieşire erau amândoi cu lacrimi în ochi şi coborând scările peristilului Cuza îi spuse lui Mavrocosta:

—„ Tu, Alecule, ar fi trebuit să trăieşti în evul „mediu, pe timpul cavalerilor!... Câtă deosebire între „tine şi cei ce mă înconjoară! Tu jertfindu-ţi drago-„stea şi fericirea unui scrupul cavaleresc, ei gata în „tot ceasul să mă vândă, lăsându-mi ponosul greşalelor „pe care ca om muritor ce sunt, nu le voi putea în-„lătura şi lucrând pentru ca istoria să-i îmbrace cu „faptele cele mari ce le-aş putea săvârşi! ce le-aş putea săvilişi!

Chiar a doua zi plecă Vodă Cuza la Bucureşti, unde-şi avea de acum reşedinţa.

După ce se înapoia domniţa de la Paris - era cam după Sf. Dumitru - hotărâră soţii amândoi să petreacă iarna în casa lor, lucru ce nu li se mai întâmplase cam de vreo trei ani.

Am descris în altă parte cum petreceau boierii cei mari la moşiile lor, în timp de iarnă, socot dar de prisos să mai revin, căci casa de la Buzdugana era adevărată casă de boier moldovan, nu numai prin înfăţişarea ei din afară, ori huzururile şi obiceiurile pe care le găseai înlăuntrul ei, dar şi prin sufletul şi mentalitatea celor ce o locuiau:

Toate slugile erau de la Iaşi. în grajd găseai patru table în câte şase cai, cu câte un surugiu de fiecare tablă, ajutaţi de câte trei grăjdari, care învăţau meseria de surugiu şi încălecau şi ei ca înaintaşi, când se înhămau opt cai şi chiar ca rotaşi când lipsea vreun surugiu. Tot ei se duceau de trei ori pe săptămână, cu căruţa cu doi cai, să aducă carne şi băcănii tocmai de la Scu-leni, pentru masa boierilor şi a slugilor. Ca în toate casele cele mari erau trei mese deosebite; una pentru boieri, alta pentru slugile de sus şi mămăligăria unde mâncau spălătoresele, lăptăreasa, femeile de curte, surugiii, grăjdarii şi argaţii de ogradă.

Vechilul, vătăjeii, pădurarii şi chehaia surugiilor aveau casele lor în sat şi, pe lângă leafa şi tain, aveau pământ şi vitele scutite pe tot anul în cireada boierească. Afară de chelar, care era macedonean, toţi vătajii erau veniţi precum ştim din Ciripcău ori chiar din Buzdugana. Chiar şi vechilul - cunoscutul nostru Pavel Alexeievici, cel cu nevasta gospodină - era moldovan curat deşi-l facea pe rusul; dar ştia carte rusească, cunoştea binişor legile, aşa că era nevoie de un astfel de om, pentru ca să se înţeleagă cu cinovnicii ruşi, cunoscându-le bine toate chichiţele.

In afară de toată lumea asta, mai găseai la odaie - locul unde erau hambarele, coşarele, şoproanele pentru pluguri, boroane şi unelte, apoi mai târziu şi maşinile de treierat - cam la vreo şaizeci şi optzeci de argaţi cu anul. Tot la odaie erau ocoalele şi saivanele pentru vite, herghelia şi caii de dâr-vală, în sfârşit şi păsările; găinăresele aveau grijă şi de mâncarea argaţilor, sub privegherea unui anumit chelar al odăii, inspectat şi el zilnic de către vătaful de pluguri, ba chiar şi de către Pavel Alexeievici.

Cuconul Alecu nu se îngrijea niciodată să-şi pregătească munca de cu iarnă, ca s-o aibă mai ieftin. Ara cât vedea cu ochii, semăna sămânţă bună, gropa frumos, fără să se gândească la praşă sau la secere. Când venea vremea la praşila întâia sau a doua, ori de începeau pâinile a da în copt la vreun lan, trimitea harabale sau căruţi la Sculeni, după carne sau peşte sărat, după cum era vremea de post sau de dulce; apoi trimitea vătafi prin satele de primprejur să lase vorbă că în cutare zi, înainte de răsăritul soarelui, se împănează pe Buzdugana cutare lan de praşilă sau de secere şi se plăteşte chiar pe lan cu acelaşi preţ de firtă ca aiurea; se mai dă mâncarea de două ori pe zi şi câte trei păhăruţe de rachiu de fiecare sapă sau secere.

In ziua hotărâtă aşteptau la marginea lanului: harabalele cu merinde, vechilul, vătafii toţi, purtând pe după gât o lăduncă de piele cu bani mărunţi şi înarmaţi toţi, care cu hârtie de însemnat, care numai cu răbuşul şi cu o prăjină de falcie măsurată şi tăiată de către însuşi beizadea Alecu. îndată ce veneau oamenii începeau a-i împana pe lan, dându-le şi primul păhăruţ de rachiu şi îngrijind să puie pe cât era cu putinţă oamenii din acelaşi sat alăturea. Apoi trimiteau carele cu merinde tot pe marginea lanului, cam în apropierea locului unde socoteau că vor ajunge muncitorii de amiază şi pe locul acela se pregătea şi mâncarea, pe când vătafii privegheau lucrul. După mâncarea de amiază, carele cu merinde se mutau mai departe: iar cum îşi isprăvea un om bucata, vătaful nu avea voie să-i măsoare, ci da prăjina unui om mai cu vază, dar tot din satul muncitorului, care măsura el. Munceau oamenii din răsputeri, ca să cuprindă muncă cât mai multă şi alergau după parale proaspete, fugind de unde se legaseră de cu iarnă pe preţ mai mic şi cu mâncarea lor. De la răsăritul soarelui şi până-n seară foiau pe lan: bărbaţi, femei, flăcăi şi fete, ducând-o în chiote şi veselie, ca la claca cea bună! Munca însă se facea multă şi curată, căci leneşul sau vicleanul era scos afară din lan în râsetele şi batjocura tuturor.

Cc. Alecu venea pe lan de două şi de trei ori pe zi, le vedea toate şi nimic nu-i scăpa din vedere. Le striga mereu oamenilor: „cinstit, curat şi frumos, copii! Nici voi pe mine, nici eu pe voi!... Că din cele drepte ia dracul pe jumătate, iar din cele strâm-„be îl ia şi pe boier, şi pe român!” De se întâmpla ca vreun vătaf să puie mâna pe prăjină la măsuratul bucăţii, ori să lovească pe cineva, al lui era dracul! Dacă vreunul din cei aleşi ca să măsoare, mai lungea prăjina, cu gând să-şi facă nume bun înaintea boierului: „Mulţumesc de bunătate, măi badeo, îi spunea „beizadea, dar mie muncă de haram nu-mi tre-„buie. la-ţi plata pentru cât ai muncit şi du-te sănă-„tos de munceşte pe la acei cărora le plac asemenea chilipiruri. Ieşi îndată de pe lan!”

Cu rânduiala asta cât a trăit niciodată n-a dus lipsă de braţe şi munca toată se făcea la vreme şi repede. De-l îndesa vreo nevoie mare, fie şi iarna, la vreun cărat de vin sau de pâine, îşi trimitea vechilul pe la satele răzeşeşti de primprejur cu vorba că kneazul se află în mare nevoie pentru cutare lucru şi vă roagă să-i săriţi în ajutor. Plăteşte atâta de fiecare car. Să nu-l lăsaţi! Atâta era vorba, că a doua zi erau care şi oameni cât voiai! Răzeşii aceştia cuprinşi, îşi lăsau la o parte alte nevoi ale lor şi porneau cu tabăra, ca robii, uneori tocmai la Odesa. Iată cine este ţăranul moldovan! Și pentru ce?... Pentru că i se plătea cinstit şi la vreme, pentru că i se măsura drept, era bine hrănit şi nu-l obijduia nimene.

Calea aceasta dreaptă şi frumoasă, o luase beizadea Alecu după pilda cumnatului său, beizadea Cos-tache Moruzi, care tot aşa făcea la dânsul pe moşia Dănuţenii.

Numele lui Costache Moruzi l-am mai pomenit de vreo câteva ori în cursul povestirii noastre. Cred că a venit vremea să înfăţişez cititorului figura aceasta măreaţă. Voi începe însă cu locuinţa ce şi-o clădise la Dănuţeni, fiindcă-i întruchipează destul de bine mentalitatea, fiind plănuită şi privegheată de dânsul, fără niciun arhitect cu diplomă.

Ridicată pe un mal înalt, la marginea satului şi la vreo trei sute de metri de apa Prutului, casa de la Dănuţeni era o clădire înaltă, în mărime de vreo douăzeci de stânjeni lungime, pe alţi douăzeci lărgime. Acoperământul era de şindrilă şi întrecea din toate părţile zidurile casei cu trei metri cel puţin. Dar ghiciţi, vă rog, din ce erau zidurile, groase de peste 1 ½ metri? Temelia până la un metru în sus era de piatră, iar încolo... de vălătuci! N-avea Moruzi mijloace s-o facă măcar de cărămidă? Pricina era că din ceasul ce se hotărâse a-şi clădi o casă, ar fi vrut s-o şi locuiască. „Ce să-mi pierd vremea să car pietre ori să ard cărămizi? Când voi avea timp să mă gândesc la aşa lucruri, dau şandramaua asta jos şi-mi fac un palat!” Aşa zicea el. Fapt este însă că şandramaua clădită la 1862, netencuită decât o singură dată la clădirea ei, dar văruită regulat de Paşti şi Sf. Dumitru, este şi astăzi în picioare şi va mai putea dăinui încă 50 de ani. De jur-împrejur era o mare galerie susţinând streşinul prin stâlpi de brad şi acoperită cu iederă, stânjiniţă şi viţă sălbatică, apărând zidurile de ploi şi de ninsoare; însă adevăratul ei scop era ca să se poată primbla beizadea pe orice vreme, fără a se tot învârti în loc. Vara trăia toată ziua pe galerie, intrând în casă doar numai ca să se culce.

Felul acesta de clădiri este cel mai călduros iarna şi mai răcoros vara, din pricina grosimei zidurilor ferite şi ele de umezeală la temeliile lor de către duşumeaua galeriei, iar în sus de către streşinul acela de trei metri, înăuntru erau vreo zece odăi mari şi încăpătoare, mobilate cu destul gust. Beizadea Costache însă îşi rezervase mobilarea cabinetului său de lucru după gustul lui. Era o încăpere mare şi lungă, cu o singură uşă şi trei ferestre, din care două dădeau spre grădină, iar a treia spre Prut. Priveliştea era acolo încântătoare! încălzitul se facea iarna prin o sobă cu stâlpi, moldoveneşte, şi un cămin franţuzesc: soba pentru a da căldură, iar căminul pentru plăcerea ochilor, căci se aprindeau în el numai vreascuri de vie. Pe peretele dinspre cămin era o mare bibliotecă de stejar, ticsită cu cărţi şi purtând sus stema Moruzeştilor săpată în stejar. înaintea uneia din cele două fereşti dinspre grădină, un mare birou, la fel cu biblioteca care primea lumina din stânga şi era plin cu diferite bibelouri. O altă masă de scris era pentru secretar. Peretele, unde era fereastra dinspre Prut, cuprins întreg de către un mare divan turcesc, cu perine de perete, care era îmbrăcat cu covor. Dintr-o parte şi de alta, din fund şi până lângă fereastră, mai multe salteluţe de lână, suprapuse una peste alta şi îmbrăcate cu stofa orientală. Cât ţineau aceste două divanuri, peretele era îmbrăcat cu nişte salteluţe capitonate şi de aceeaşi stofa cu saltelele, iar de dânsele erau atârnate mulţime de fotografii încadrate, amintiri de familie, ori de prieteni din tinereţe. în sfârşit, de amândouă capetele divanului şi mai sus decât salteluţele de perete, portretele în ulei ale lui beizadea Dumitrache, tatăl lui beizadea Costache şi al lui Alexandru-Vodă Moruzi, bunicul său. Cel dintâi, îmbrăcat nemţeşte, şade pe o terasă cu flori, fumându-şi ciubucul de lemn de cireş, purtând un fes de catifea liliachie, al cărui canaf de aur îi atârnă pe urechea stângă. Celălalt e îmbrăcat în haine domneşti: antereu de moar-antică albă, şal turcesc încingându-i mijlocul, mantia şi cuca de samur, cu egreta de briliant deasupra; iar pe o masă de lângă tron, sabia şi topuzul... în partea dinspre sobă era o canapea cu teluri şi capitonată, singurul huzur franţuzesc, ce-l îngăduise Moruzi în cabinetul său, de hatârul nevestei sale, care nu se putuse obişnui niciodată a şedea greceşte sau într-o rână, după cum cerea huzurul divanului.

Alăturea de casele acelea, mai era una lungăreaţă clădită cu acela? fel de material şi tot eu galerie de jur împrejur. Acolo erau odăile copiilor, căci şi beizadea Costache, tot doi feciori avea şi el, dar erau duşi acuma tu străinătate la învăţătură. Apoi venitul odăi de musafiri, cancelaria, odaia secretarului, bu-fetul, camara şi odăi pentru slugi. Bucătăria era departe şi în drcpţul ei era o casă deosebită pentru bucătar şi pentru câte şlugi nu puteau încăpea în cele două casc de sos. Dela bucătărie înainte se începea curtea cu mai multe căsuţe acoperita cu stuf, eu prispe de jur împrejur şi departe de o poştă una de alta: mămăligăria, spălătoria, lăptarii cu casa lăptăreselor, cazarma argaţilor, grajdurile, şopronul trăsurilor, gheţăriile, bivolăria şi câte altele.

Grădina însă, un adevărat parc, care acoperea vreo patru falei de loc de jur-împrejurul casei, era o adevărată minune. Dinspre Prut erau viţe de soiuri alese şi străine; din partea cealaltă o mare alee de trandafiri de vreo 50 de soiuri; apoi ronduri şi partere de flori. Ceea ce îi mărea frumuseţa, era parcul de arbori mari prin care treceai cu trăsura, fie la sosire, fie la plecare, pentru ca să ajungi la scara mare. Mai ales primăvara era un adevărat farmec, căci ani de zile se sădise printre copaci care întregi cu toporaşi şi lăcrămioare care te îmbătau cu mirosul lor, pe când liliacii uriaşi de la marginea drumului cel mare îşi scuturau florile în trăsură prin întunericul desişului de crengi stufoase!

Mai frumos şi mai înalt decât cumnatul său Alecu, Costache Moruzi era de o nespusă măreţie în mişcări. Mi-aduc aminte, între altele, că la 1872 am fost cu dânsul la Bucureşti. într-o zi, tocmai în ora primblării, ne duserăm pe jos spre şoseaua Kisseleff. După obiceiul lor, slugile, în lipsa stăpânilor, îi aşteptau la poartă, şăzând pe o bancă, ori pe vine, vorbind şi flecărind între ele şi privind trăsurile care treceau pe uliţă. Ei bine, pe unde trecea Costache Moruzi, tăceau cu toţii şi se sculau respectuoşi în picioare, fără a-l cunoaşte, fără a fi auzit poate de numele lui!

Omul acesta avea în el puterea de viaţă a zece oameni: de aceia resimţia de zece ori mai tare şi bucuriile şi suferinţele. Doctorul Rusu, pretindea că pentru Moruzi, orice boală este periculoasă şi că pentru dânsul muşcătura unei viespi e tot atât de dureroasă, ca pentru altul o lovitură de sabie, înţelepciunea, puterea de pătrundere şi de însuşire erau de neînchipuit la dânsul: era destul să frunzărească o carte, ca să scoată tot miezul dintr-însa şi să nu o mai uite niciodată. Făcuse studii bune în Germania şi se ţinea în curent cu toate noutăţile ştiinţei sau ale literelor. Când îşi da părerea asupra unei chestiuni de drept, un Vasile Boierescu se minuna, nu de ştiinţa lui, ci mai ales de logica şi limpezimea de gândire cu care descurca încâlciturile cele mai mari. în chestiuni financiare sau de economie politică era specialist şi nu o dată a discutat cu financiari şi economişti europeni. Având întotdeauna un secretar, pierduse aproape cu totul obiceiul scrisului şi dacă trebuia să descurci ceea ce binevoise a însemna pe hârtie, nu faceai nicio ispravă fără ajutorul domniţei Catinca.

Tocmai pentru că vedea lucrurile prea în mare şi prea repede, nu-şi pierdea vremea cu amănunte care au şi ele uneori rostul lor. Vedea numai scopul urmărit şi căta să-l atingă îndată. Cum îşi făcuse casa de vălătuci, aşa le facea pe toate. Ieftin la faină, era scump la tărâţă şi râdea el singur de meteahna lui. Niciodată nu era mai mulţumit decât atunci când vedea că un vătaf scoate un cui de la o boroană pentru ca să-l aşeze la un car, drept „cui prin dric”! „Bravo, Ioane, îi spunea el, m-ai scutit de o cheltuială. Până o mai veni vremea să boronim, om vedea ce facem şi cu boroana asta stricată!” Cumpăra hojma trăsuri vechi pentru că sunt mai ieftine şi cheltuia îndoit ca să le dreagă, decât făcuseră ele noi! Cine avea coşere mai dărăpănate, hambare mai stricate, unelte mai hârbuite ca ale lui? Când vreuna din ele ameninţa să cadă, se întreba dacă cu câteva proptele n-ar mai putea sluji anul acesta, ca la anul s-o clădească din nou? De voiai să-i dovedeşti că o să fie mai scump atuncea decât dacă i-ar fi făcut mici reparaţii din când în când, îţi răspundea: „Pentru că nu te gândeşti că pierzându-mi vremea cu asemenea nimicuri, aş păgubi de o sută de ori mai mult!”

Nu era grână să nu o fi semănat pe moşia lui... până şi tutunul, şi noho-tul! De aceea poate nu s-a auzit niciodată că Moruzi să fi avut vreo recoltă straşnică, dar nici că a pierdut totul la vreun an rău. Păgubea la două-trei producte şi câştiga la alte cinci-şase; aşa că-şi scotea paguba şi rămânea şi cu ceva câştig. îşi amanetase moşia la banca nobilimei nu de nevoie, ci pentru că devii ca împrumutător şi acţionar al băncii şi cu timpul îţi mai da o dată capitalul împrumutat. Ratele erau foarte mici şi le-ar fi putut plăti cu înlesnire. Socotiţi că plătea vreun ban până nu i se scotea moşia în vânzare? Și atuncea chiar plătea în ultimul moment. De-l întrebai de ce? „Pentru ca să fac gustul duşmanilor, să mă creadă mofluz şi să le stric cheful când li-i bucuria mai mare!”

Avusese şi el aproape aceleaşi dureri şi deznădejdi în viaţă, pe care le avusese şi cumnatul său Mavrocosta; cu deosebire însă că pornirile sale bune sau rele erau înzecit mai violente ca la celălalt. Era liberal şi democrat în firea şi sufletul lui, dispreţuind titlurile şi decoraţiile, nepermiţând însă ca nimeni să le dispreţuiască. într-o zi, de pildă, la tribunalul de Cahul, unde avea un proces, avocatul său îi da titlul de prinţ în pledoaria lui; preşedintele, un fecior de popă oarecare, pentru ca să-l umilească, zise avocatului că în libera Românie nu mai există nici titluri, nici distincţiuni. „Suntem egali cu toţii, dle avocat”, adaose democratul magistrat. „între d-voastră, domnilor, răspunse Moruzi, sculându-se măreţ. Este adevărat că titluri nu mai aveţi niciunul, iar cât despre distincţiune, cum se rosteşte dl preşedinte, în zadar ai căuta-o la D-lui!”

Işi iubea ţăranii poate mai mult şi decât Mavrocosta, era darnic cu ei şi îngrijea de dânşii. Nu avea bucurie mai mare decât să privească gireada satului când venea seara de la câmp, grasă şi de cinci ori mai numeroasă decât a lui. „Asta este fata mea!” spunea el. Milos şi apropiat cu oamenii, şedea cu ceasurile la sfat cu fruntaşii şi cu bătrânii satului, zicând că-i găseşte mult mai deştepţi decât marele cancelar Gorceacoff. Cu toate acestea, să nu se fi obrăznicit vreun ţărănoi cu dânsul c-apoi îl snopea în bătăi. De-l întrebai atuncea unde-şi punea egalitatea şi democra-„ţia: „Sunt democrat în sufletul meu! înţeleg egalita-„tea, dar nu inferioritatea! De mă insultă cineva, îl „provoc, îl ucid sau îl rănesc. Asta am facut-o şi a-„cum. M-am bătut la duel cu Toader Cirimpei, cu ar-„mele lui pentrucă a fost obraznic; el de ce nu m-a bătut pe mine? Pentru că-i ţăran, trebuie oare să-i su-„făr obrăzniciile? Unde ar fi atunci egalitatea?!” Și adevărat că de ar fi îndrăznit bietul Toader Cirimpei să se puie de pricină, tot el s-ar fi ales cu băta-ia, căci Costache Moruzi rupea în mâini potcoava în două, ca alţii un băţ de chibrit!

Işi iubise Moldova cât o iubise Mavrocosta şi o iubea şi acum, căci nici el nu se putuse suferi între ruşi şi venise să se aşeze pe malul Prutului; dar fiindcă se cam obrăznicise Moldova cu dânsul, o trata în gândul lui ca pe Toader Cirimpei! Odată pornit într-o parte, nu mai da niciodată înapoi. Ar fi călcat în picioare toate dragostele sale de copii şi de nevastă tot aşa de fără milă, cum îşi călca acum pe inimă facându-l pe rusitul.

Cu nevasta sa, în această privinţă, nu întâmpina nicio greutate; ba dimpotrivă, domniţa Catinca, cea mai mare dintre fiicele lui beizadea Necula-che Sturdza, deşi avea ochi mari şi păr frumos, era cam mică şi cam corpolentă. Nu se putea asemăna în frumuseţă nici cu mama ei, nici cu surorile sale Ruxandra, Zoe şi Profiriţa. Cultura fusese aceeaşi pentru toate, fuseseră crescute în aristocratul pension de la Lemberg. Ca înţelepciune însă era mai presus de celelalte, poate din pricină că, ducând o viaţă mai retrasă, citise mai mult. Căpătase deci mare înrâurire şi asupra Ruxandrei, şi asupra Profiriţei, iar mama ei o cinstea mai mult ca pe celelalte, dacă nu o iubea mai mult. Nu era dar domniţa Catinca femeia care să-l fi readus pe bărbatul ei către dragostea de neam! Ba mai pătimaşă poate decât sora ei Ruxandra, simţise mai violent nedreptăţile suferite de soţul ei, pe care-I îndumnezeia. Evlavioasă, nu ar fi putut nici pricepe că ar putea el reveni asupra unui jurământ, făcut în biserică şi pe pecetea ei particulară, luase deviza spaniolă: non muderă, care însemnează: nu mă voi schimba! Poate că sfaturile sale şi pilda de statornicie ce o da, nu înrâuriseră puţin asupra surorei sale Ruxandra, precum şi asupra lui Mavrocosta. Iubea familia imperială şi împărăţia rusească cu înfocare... dar numai în teorie. în practică însă ea, care la patruzeci de ani învăţase englezeşte de dragul literaturii engleze, nu s-a hotărât niciodată să rostească două cuvinte ruseşti. Citea ruseşte şi era chiar în curent cu literatura rusească, dar spunea că cuvintele nu-i trec prin gură şi că se simte ridicolă când le rosteşte!

Vecinătatea moşiilor strânsese mai mult legăturile dintre aceste două familii. Erau hojma împreună. Sărbătorile de iarnă le petreceau la Buzdugana ori la Dănuţeni. Când unul din bărbaţi era dus în vreo călătorie de afaceri, soţia lui îşi facea viaţa mai mult la sora ei, neîntorcându-se acasă decât seara pe lună, când nu i se întâmpla să rămâie şi peste noapte; că doar nu erau decât cinci-şase kilometri de la o casă la alta.

Intr-o zi, pe când erau cu toţii adunaţi pe galeria de la Dănuţeni, văzură intrând pe poartă două trăsuri şi din ele se coboară: Cc. Petrache Keşcu, cucoana Profiriţa, duduia, Mimi şi alte două copiliţe: mica Mari-etta şi mai mica Bebe! Nici că se putea visa ceva mai frumos decât această familie.

Pe părinţi i-am mai descris; Duduia părea coborâtă de pe cadrul cel mare de la Bujor, atât avea de desluşit frumosul colorit al ţăranilor florentini, cu trăsăturile nobile ale părinţilor. Mimi amestecase trăsăturile bărbăteşti ale tatălui său cu dulceaţa şi frăgezia mamei sale. Amândoi erau mărişori pentru vârsta lor, erau sănătoşi şi veseli; Marietta însă, portretul mamei sale în miniatură, era cam bolnăvicioasă; din această pricină, poate, era veşnic tristă, gânditoare şi supărăcioasă. Cât despre Bebe care după numele ei de botez se numea Ecaterina, cum să v-o descriu? Țineţi minte acea Madonă a lui Rafael: Fecioara Preacurată se înalţă la cer, strălucitoare de tinereţe şi de nevinovăţie, mai presus de nouri şi de stele, în lumina suprapământească; iar la picioarele ei trei îngeraşi înaripaţi, parcă o duc în slavă. Ei bine, luaţi pe unul din îngeraşii aceia, pe cel de la mijloc şi o veţi avea pe mica Bebe! Desigur că de s-ar fi coborât îngerul Madonei între muritori, el nu ar fi avut un suflet mai curat, mai dulce, mai blând şi mai vesel decât copiliţa aceasta!

— „Venim să ne aşezăm în ţară rusească, zise Ce. „Profiriţa surorilor sale. Acum că sunt pe deplin să-„nătonsă şi copii sunt mai mari, Petrache vrea să-i „crească în ideile ruseşti. Si drept să vă spun, că eu „m-am săturat de atâta străinătate. Iernele le vota pe-„trece la Odesa, unde vom cumpăra o casă şi vara „la Bujor, aproape de voi şi nu departe uici de Stânca”.

Pe când cucoanele vorbiau astfel în salon, bărbaţii aşezaţi pe divanul cel mare din cabinet, aveau cu totul altă vorbă:

„—Știţi voi, dragii mei, pentru ce am venit, făcu „Ce. Petrache, sculân-du-se şi începând a se primbla „de-a lungul odăii... Doctorii din străinătate mi-au di-„agnosticat o boală de inimă. Cu aşa dar frumos pot „trăi mai mult şi decât voi, căci sunt şi mai tânăr; „dar mă pot stinge în fiecare clipă. Aşa stând lucru-„rile, de nu voiesc să fac din copiii mei nişte înstră-„inaţi şi chiar nişte pieritori de foame, sunt dator s-o „iniţiez pe Profiriţa în conducerea unei averi atât de însemnată ca a mea. Trebuie să-i fac cunoştinţi şi prie-„tenii cu persoane influente şi cu vază, care să o „poată sfătui şi sprijini chiar, când nu voi mai fi lân-„gă dânsa. Știu că nici voi nu aţi părăsi-o la nevoie „şi mă bizui chiar pe dragostea voastră; dar tot e „bine să cunoască lumea mare din Odesa, căci amân-„doi aveţi greutăţi destule şi în chipul acesta vă va veni şi vouă mai uşorˮ.

Fiindcă Mavrocosta şi Moruzi căutau să-l încura-„jeze: Ce curaj, sări Cc. Petrache Keşcu. Nu cumva „credeţi că mă tem de moarte?! Ce prostie! Care din „noi e sigur să apuce ziua de mâine? Frica de moarte „o resimt numai mişeii şi nu am cunoscut niciodată „simţul acesta. Asta nu vra să zică ca să nu fiu pre-„gătit la orice întâmplare şi să nu le prevăd pe toate „de mai înainte. Precum m-am deprins să nu cheltui-„esc decât jumătate din venitul anului trecut, tot aşa „sunt deprins a-mi face testamentul. De când m-am „însurat şi am averea mea personală, cum îmi dărui-„eşte Profiriţa un nou copil, rup testamentul vechi şi „fac altul nou.

— „ Iaca un lucru, făcu Moruzi, pe care nu-l voi face niciodată. Am dovedit în multe rânduri că nu sunt tocmai fricos, dar sunt superstiţios al naibei! Nu intru într-o odaie în care ard trei lumânări, nu mă pun al 13-lea la masă, iar de mi-aş face testamentul, aş fi sigur că mor în decursul anuluiˮ.

—„Ai dreptate, cumnate, făcu Keşcu în zeflemea. „Iaca vezi? Pana acuma am făcut vre-o patru testa-„mente, cine ştie câte am să mai fac şi cine ştie dacă „nu voi avea durerea să te îngrop şi pe tine?ˮ

De acolo, ţine-te, glumă. Tăbărâră cumnaţii amândoi pe bietul Petrache Keşcu, zeflemisindu-l, doar îi vor muta gândul.

— „Râdeţi voi, râdeţi! spuse el în sfârşit. Eu îmi urmez calea înainte. Numai vă rog să nu scăpaţi vreo vorbă nici către cumnatele mele, căci Profiriţa nu bănuieşte nimic de boala asta. V-o las aicea vreo lună, două; eu plec la Odesa să cumpăr o casă de care mi s-a scris, pregătesc acolo tot ce trebuie şi vin să o iau, ca să petrecem sfârşitul verii la Bujor, unde cred că vă pot aştepta şi pe voi!

Aşa se şi pctrecură lucrurile; iar înainte cu o săptămână de Sf. Dumitru, Keşculeştii erau şi aşezaţi în frumoasele lor case din Puliţeiscaia Uliţa la Odesa.

Bineînţeles că cu creşterea lor aleasă, cu averea lor şi gustul lor de petrecere, fură de îndată îmbrăţişaţi de întreaga societate odesană, care pe vremea aceea, pe lângă mari comercianţi străini şi indigeni de mai multe ori milionari, pe lângă curte de apel, universitate, statul-major al unei armate de patru corpuri, mai avea şi nume mari ca al prinţesei Voronţov şi al contelui Strogonof, aliat cu familia împărătească!!

Cuconului Petrache îi plăcea să mănânce bucate alese, să bea vinuri bune; dar nu mânca nici nu bea prea mult. Singura lui patimă era dansul. Cu toate că doctorii îl opriseră cu desăvârşire de la asta, nu se putea stăpâni! La un mare bal din timpul carnavalului juca cu atâta patimă, că deodată căzu în nesimţire. Doctorul său curant Schorstein, care se afla la bal, îl duse degrabă acasă, îl readuse cu greu în simţiri, dar toate fură în zadar! Aproape de ziuă îşi dădu frumosul şi iubitorul său suflet de moldovan în braţele soţiei sale şi ale celor patru îngeraşi, prea tineri încă pentru a pricepe nenorocirea care-i lovise!

Bineînţeles că cumnaţii şi surorile amândouă sosiră îndată; dar ce mângâiere să dai unei fiinţi care nu trăise decât pentru şi prin bărbatul ei? Biata femeie era zdrobită! Ca executori testamentari şi epitropi ai averei, răposatul o lăsa pe nevastă-sa întovărăşită de prinţul Ivan Manuk-bey şi de Ivan Cristi, cel mai mare avocat din Kişinău. După ce se linişti puţin, surorile, cumnaţii şi epitropii, dar mai ales doctorul Schorstein, stăruiră pe lângă văduvă să plece pentru un an-doi în străinătate până îşi va reveni în fire. „Mi-e indiferent, răspundea ea. Oriunde mă veţi tri-„mite, simt că nu o voi mai duce mult. Lui îi datoram „şi fericirea, şi viaţa, „şi sănătatea. Cu el s-au dus toate! „El mă îngrijea, el mă stăpânea! Fără dânsul nu mai „pot pricepe viaţa!Pe timp de iarnă nu putea pleca, căci nici nu era încă drum de fier la Odesa; dar cum se desprimăvără, plecă în Elveţia, de unde se întoarse după un an din pricina războiului austro-prusian, care tulburase toată Europa.

In timpul celor povestite până acum, bietul prinţ Andrei ducea o viaţă cu totul de nesuferit. Bătrânul, cum îi zicea lui tată-său, îşi vârâse în cap să-l înveţe agricultura. îl scula până-n ziuă, îl trimitea pe câmp pe orice vreme, ca cel de pe urmă fecior boieresc şi ca odihnă îl punea să scrie în condici, ori îi dicta scrisori. Uneori îl pornea cu vreo treabă tocmai la Kişinău, călare pe frumosul său cal Iepuraş. în asemenea împrejurări, îşi scotea din capete, stând la oraş cu săptămânile, danţând pe la baluri şi petrecând cu prietenii. De nu încurca trebile prea rău, de nu facea vreo boacănă sau datorii, cneazul nu-i prea spunea nimica. Viaţa aceasta deşi îl plictisea grozav, îi făcuse mult bine, întărindu-l trupeşte şi sufleteşte. Se făcuse un băiat frumos şi bun.

Despre majorat îşi luase de acum orice nădejde, căci iată convorbirea ce-o avusese cu bătrânul în această privinţă.

— „Ideea ta nu-i rea, îi spuse beizadea, care-l pricepuse îndată încotro bate, de cum deschisese vorba despre majoratul ce-l înfiinţase atunci Râş-canu! Se poate să înfiinţez şi un majorat... în folosul lui Titi bineînţeles, căci dacă vreai să ştii atât moşia asta, cât şi celelalte două sunt ale Ruxandrei, tu, dragul meu, nu ai altă avere decât 12 000 de galbeni, zestrea răposatei tale mame. Cât despre mine, nu am decât uzufructul averii soţiei mele, moşiile mele din Moldova, ştii cum le-am pierdutˮ.

„Dar bine tută, sări bietul băiat, nu spune chiar mama ca averea ei era pierdută de mult şi că numai D-ta, cu munca, cu înţelepciunea şi cu banii D-tale ai fost în stare să i-o redobândeşti?ˮ

— „Norocul ei că a dat de un bărbat înţelept şi muncitor ca mine; cât despre banii ce i-am cheltuit, ar putea lesne să mi-i plătească cu venitul Mantei şi al Vadului Isac, într-un singur an. Vorbeşte după cum simte şi gândeşte, pentru că mă iubeşte şi-mi este recunoscătoare. Dar mă crezi tu oare în stare s-o fac să-mi plătească munca şi înţelepciunea? I-am fost soţ sau avocat? Ca soţ nu mi-am făcut decât datoria, apărându-i averea şi dân-du-i mijloace băneşti pentru ca s-o recapete. Că mă bucur de venitul ei cât sunt în viaţă, acesta este dreptul meu ca soţ, dar nimic mai mult. Vezi dar, iubite Andrei, că de-ţi trebuie averi şi majorate, cată să le câştigi prin munca şi înţelepciunea ta, ori prin o bogată căsătorie, lucru ceva mai lesne, dar nu tot aşa de frumosˮ.

Dezamăgirea fu mare pentru bietul Andrei, dar fiindcă devenise băiat bun şi nu se putea face nimic împotriva babei cât o trăi moşneagul, se hotărî ca prin oricare din acele două mijloace pe care i le arătase tatăl său să adune o avere mare şi... cine ştie... cu timpul să puie mâna şi pe moşiile bătrânei.

Rămânea poate numai cu hotărârea, de nu-i venea coanei Profiriţa gândul cel bun, de a-l căsători cu una din principesele Manuk-bey. Scrise dar surorii sale Ruxandra, care vorbi cu beizadea Alecu. D-lui nu prea părea încântat să-şi bage băiatul în neam armenesc, cu toate că fata nu era urâtă, avea o creştere aleasă, era foarte deşteaptă şi i se da o zestre mare. Dar în sfârşit, se lăsă înduplecat, cu întocmirea să nu i se zică băiatului nimic. „De o fi de la Dumnezeu, se va face, eu însă nu-mi voi sili copi-„lul niciodată, zise el.

Când auzi Andrei că va petrece o iarnă întreagă la Odesa, nu se lăsă deloc rugat; porni îndată şi se puse cu tot dinadinsul pe petreceri.

Am arătat mai sus că prinţul Andrei venise să petreacă iarna anului 1866-67 la Odesa.

Oraşul acela era departe de a fi pe atuncea ceea ce este astăzi: străzile erau tot largi şi destul de bine pavate; trotuarele însă fiind lăsate pe seama proprietarilor, fiecare din ei îşi facea părticica lui, după gustul şi puterile sale. Destul să păzească alinierea bordurei, nivelul şi materialul îl priveau. Trebuia să bagi bine de seamă, de nu voiai să te împiedici de vreo treaptă, două care să te poftească a-i încerca tăria cu nasul!

trăzile Richelieu, Ecaterina Deribas şi bulevardul din faţa mării erau aproape ca şi astăzi. Rar însă prăvăliile cele mai elegante erau în nivel cu strada. Pentru ca să ajungi la ele urcai trei, patru şi până la zece trepte şi numai ajuns pe peron vedeai galantarul. Peroanele acelea mâncau şi ele o bună parte a trotuarelor, iar noaptea, cu toată desimea felinarelor, pe stradă era întuneric. Pe bulevard unde erau otelurile şi palatele cele mai frumoase, vedeai prin ziduri găuri căptuşite cu alamă, pe marginile cărora erau săpate următoarele inscripţii: bombă franceză, bombă engleză. Erau amintirile glorioase ale bombardării oraşului de către flotele aliate de la 1854.

In clelalte străzi, tot aşa de largi şi pavate, întâlneai măreţul palat al vreunui comerciant de grâne de zece ori milionar; iar lângă el, cât ţinea strada, alte clădiri uriaşe de piatră, netencuite şi cu ferestrele zidite: acestea erau magaziile de pâine: Sute şi chiar mii de care cu producte te orbeau şi asurzeau cu praful şi zbieretele ce le ridicau muncitorii. Apă n-avea oraşul, dar fiecare casă avea cisterna ei şi filtru, bându-se numai apă de ploaie. Cele mai de seamă străzi aveau denumiri străine, ca: Deribas, Richelieu, Lange-ron, Italiană, Franceză, Greacă etc. De pe bulevard privirea era mult mai frumoasă ca astăzi, pentru că marea, liberă de digurile actuale, venea să scalde în voie micul paraclis, aşezat chiar la poalele uriaşei scări de piatră care se urca măreaţă până la bulevard drept în faţa statuei întemeietorului Odesei: ducele de Richelieu.

Dar ce baluri se mai dădeau în palaturile acele! Ce bogăţie! Ce lux: oraşul fiind reşedinţa generalisimului a patru corpuri de armată, numai lipsă de dănţuitori nu duceai. Apoi magistraţi, funcţionari, diplomaţi, un corp consular de carieră şi onorar, foarte numeros, la care trebuiau adăugaţi comercianţii cei mari, ca de pildă: Marazli (un biet nevoiaş care abia de avea ceva mai mult de o mie de ruble venit... pe zi), Rodocanache (ceva mai bogat decât cel dintâi), Rallis, care chiar în anul acela scosese din casa lui de comerţ treizeci de milioane de ruble ca să cumpere proprietăţi funciare, fără ca să-şi micşoreze întru nimic afacerile. Aceştia trei erau greci, dar mai erau străini: francezi, italieni şi chiar ovrei, ca Efrusi Rafalovici şi alţii.

Printre grecii cei bogaţi era un anume Panait Marcopulo, de obârşie hiotică. Acesta se prenumeră printre cei mai mari comercianţi, facea afacerile cele mai îndrăzneţe şi era consul general onorar al unei puteri de al doilea rang. De mai multe ori milionar, nu era însă atât de bogat prin el însuşi, cât prin tovărăşia celor patru fraţi ai săi mai mari şi mult mai bogaţi ca dânsul. Cu ei înfiinţase marea casă de export Adhelfia Marcopulos, care avea contoarele ei, la Londra, Marsilia, Alexandria de Egipt, Cospoli şi Odesa; toate sub direcţia a unuia din fraţii Marcopulos. Niciunul nu era însurat legitim, aşa că singura moştenitoare a atâtor lăzi cu bani era numai tânăra Olimpiada, singura fiică a lui Panaiti Marcopulo.

Bună afacere! îşi zise prinţul Andrei în gând. De o iau pe asta de nevastă, răscumpăr Buzdugana de la bătrâni şi cu vreo patru-cinci alte moşii de alăturea, înfiinţez un majorat şi-mi rămâne şi ceva milioane.

Ce-i drept, că fetiţa era şi frumoasă. Semăna foarte mult cu vestita Adelina Patti! Deosebirea între ele era că dacă marea cântăreaţă mondială amintea frumoasele pampas şi dulcele banane sud-americane, moştenitoarea casei Adhelfia Marcopulos amintea mai mult dulcele parfum al masticei din insula ei de obârşie, precum şi al frumoaselor măsline de volo. Ca moral: era crescută de o poloneză habotnică, care, după obiceiul neamului, avea cultul aristocraţiei. Aceasta o învăţa că scopul vieţii trebuia să fie de a se ridica cât mai sus, măritându-se cel puţin cu un cneaz rusesc şi moştenind pe toţi unchii ei, unul după altul. Numele de Olimpiada părân-du-i prea vulgar, o rebotezase Olga. Dar nu se mulţumi numai cu atât, că-l reboteză cu nume de apostol şi pe kir Panaite, aşa că în casă, în societate, cât şi pe cărţile de vizită ale drei Marcopulos i se zicea Olga Pavlovna. Numele acesta rusesc îl cam stingherea pe grec, când îşi da drumul dragostei sale de tată, aşa că-i spunea O..o...lgucia-mu, până-şi aducea aminte că nu o mai cheamă Olimpiada! Ca învăţătură, atâta pot spune că ştia să cânte şi la piano. Avea chiar atâta dexteritate în degete şi simţul măsurii atât de dezvoltat, încât când cânta vreun vals, credeai că-i chiar polcă! Când însă cânta pe piano duioasa romanţă a principesei Cociubei, „Ah, spune-i ei!” o executa cu atâta sentiment, că aveai timp să tragi un somn cât de bunişor, până ce trecea de la o notă la alta! De nu te trezeai tocmai la timp, riturnela o zicea cu atâta brio şi atâta zgomot, că şi mort ai fi sărit din raclă!

Avea darul stilului epistolar şi îi plăcea mult să scrie pe la prietene. Nu ştiu însă cum se Făcea că scrisorile ci, foarte corecte, parcau copiate dinte-un manual de corespondenţă pe care-l ţinea ascuns sub cheie în sertarul mesitţci sale de scris. De aceia poate îi plăcea să se închidă şi ca cu cheia când îşî făcea corespondenţa. Ca sentimente iasă, ea le avea frumoaso şi înalte. Se interesa mult despre sanatntea unchilor ci şi întreba hojma pe d-xoara Waiida, guvernanta po loncxft, că „ce o să fie după r oarten unchiului dela Londra? Dar după cel dela Marsilia ori dela Cospoli? Pe cel dela Alexandria mi-l putea suferi! închipuiţi-vă, că avusese In bătrâneţe un copil din flori, îl recunoscuse prin căsătorie şi îi mai comparase şi un titlu de eoni te dela Vatican. Era o imoralitate, un furt şi o pildă rea pentru ecihilţi unchi. După ce o frustrase de moştenire, se putea foarte bine ca şi ceilalţi unchi, chiar do. nu ar fi făcut ca dânsul, să lese averile lor comtclui Marcopulo spre dăinuirea veşnică a acestui mare nume. Se simţ ia. destul de umilită văzândirl pe fatal ci consul general onorar şi supusul regelui Gheor-ghios. Ce n-ar fi dat să-l vadă mare general rusesc, chiar dacă ar fi căzut cu glorie pe câmpul de luptă?! O cât l-ar fi plâns nticncea! Și cu ce sfinţenie i ar fi pastrnt amintirea... şi moştenirea! Când vreun rus o într-o bitde nu cumva era de obârşie grecească: „Nu ştiu, răspundea ca înţepat, întrebaţi pe tata!ˮ Dacă unul mai obraznic cerceta despre sanatatea lui kir Panaioti Marcopulos: „Cine este acela, întreba ea cu nevinovăţie? Nu-l cunosc. Pe tata îl cheamă Pavel Ivanovici di Marco-Paoli, conte roman! Iar dacă un sim-patriot îndrăznea să-i vorbească greceşte, se înroşea de ruşine şi răspundea în altă limbă.

La un bal, unde Olga Pavlovna era costumată în madame de Maintenon, iar prinţul Andrei în marchiz Louis XV, un colonel rus, care poate năzuia şi el la milioanele casei Marcopulos, se aşezase lângă scaunul frumoasei moştenitoare şi nu o slăbea deloc spre mai marea ciudă a viteazului nostru cavaler. După ce se sătură de curtat, rusul se ridică de pe scaun şi lăsă să-i cadă mănuşa pe parchet. Atât aştepta focosul marchiz; se repezi spre mănuşă, o ridică pe vârful spadei goale şi astfel o prezintă colonelului: „Merci, mô prenss” răspunse bietul om reluându-şi lucrul pierdut, fără să bănuiască măcar sângeroasele porniri ale prinţului Andrei, care era adânc convins că, prin gestul său, îl provocase pe rus la duel!

Acest eroism medieval, în raport şi cu costumul, pătrunse inima Ol-găi Pavlovna, fermecată de mai înainte prin manierele vesele şi accentul parizian al lui Andrei. Apoi dra Wanda îi ţinu o conferinţă heraldică asupra stemei familiei Mavrocosta, care purta trei stele, vulturul şi zimbrul pe scud albastru vărgat cu aur şi menţinut pe mantia şi sub coroana princiară, de către sceptrul şi mâna dreptăţii. Aceste două amănunte din urmă erau semne neîndoioase de suveranitate şi dovedeau că familia Mavrocosta era aşezată cu mult mai sus decât principii ruşi, înălţaţi prin mila împărătească şi care n-au domnit nicăire. Bună afacere, zise Olga Pavlovna, de aş izbuti să intru în aşa neam!

Afacerea fiind privită ca bună de cei doi interesaţi, cu prilejul primului picnic, tinerii se înţeleseră amândoi de minune. Chir Panait, a căruia treburi mergeau strună în anul acela - sau cel puţin aşa se lăuda -, fu încântat de marea cinste şi totodată de gândul că prin înrâurirea viitorului său cuscru va putea căpăta afaceri şi mai mari. Tot aşa se bucură şi beizadea Alecu că scăpase de încuscrirea în neam armenesc. Numai domniţei Ruxandra nu-i prea plăcea fata, iar Cc. Profiriţa chiar se supărase puţin, că-i rămăsese protejata fată mare.

Se duse dar cneazul Mavrocosta la grec şi după ce-i ceru formal şi obţinu fata, îi spuse: „Domnule „Marcopulos, fiind şi eu elin de obârşie, privesc pe „orice grec deopotrivă cu mine, cu toate că sunt de „viţă domnească. Prin urmare, fiica d-tale va fi pri-„mită în casa mea cu aceeaşi dragoste şi cinste, ca şi „când s-ar coborî din viţă de domn. M-ai înţeles, dra-„gă dle Marcopol?

— „Neske, Beizade-mu. Adică cum şi ziţe la noi: ena-mu, che ena-su, fara matrapazlichi.ˮ

—„Cum fără matrapazlâc? Ce vorbă-i asta?„

—„Asa eşti la noi un vorba la comerţ. Ma nu supără, Eklambrotate. Am priţeput-o: ena-su, che ena-mu: Olgucia-mu che Andronachi sas, tot una eşti la inima dimitale Eklambrotate....Nu aşa?

...Nu aşa?

—„Tocmai aşa, dle Marcopulo. Ei bine, pe lân-„gă fiica d-tale, fiul meu este sărac. Fiind născut din-„tr-o primă căsătorie, mama lui nu a avut ca zestre decât 12 000 de galbeni; din partea mea, eu nu „am decât venitul averei nevestei mele de a doua şi pe lângă acei 12 000 de galbeni îi mai dau 40 000 „de ruble. Este puţin, dar nu pot face mai mult... Dar „D-ta, dle Marcopulo, ce dai fiicei D-tale?

—„Ma ţe şi dao o Caimenos? Un fata am. Țe eşti la tata, „eşti la fata. La mine ţe trebuie?.. Un „avgolemono, o brizola... un cafelucia... che la zile „mari, mari, un cataifi sau un baclava! După mine, tot... tot... „a ma tot, eşti la Ol...gucia şi Andronache!!

—„Bine, dar pilită atunci, fiica Beizadea?ˮ.

—„Pan-atunţi li dao zuvaericalia - formos zuvae-„ricalia! Dao rufaria „şi rochile - tari formos rufaria şi rochile - şi mai puno la casa Adhelfi Marcopulo ţinţi di miliunia di rubli „harţi”!

—„Frumoasă zestre! După dobânda legală din Ru-„sia 10% asta înfăţişează un venit de jumătate de mi-„lion! Cu asemenea venit îşi pot cumpăra câte o mo-„şie la fiecare doi ani!“

—„Ba ba, ba! sări kir Panaiti. Țe moşia? Ti mulki Vaporia, beizade-mu! Vaporia! Și castiga i Olgucia che o Andronakis miliunia, nu ţinţi şuti di miile!“

— „Aşa e, dle Marcopol, dar vezi că se mai întâmplă şi furtuni: vapoarele se duc în fundul mării, pe când moşiile rămân la suprafaţă.“

— „Ma şi dai Dumniazeu şi marga toti vaporile fonda! Plăteşti asigurările chit nu faţi ele. Eu ţi-am facut-o ano asta cu Misolonghi - un frumos caravi cu trei catarti, pentru cari am dat-o douazeţi mila lires, acuma douazeţi anili, dar nu faţi acum niţi ţinţi mila lires - ţe am facut-o? Am dat-o bacsisi la ca-petani, Misolonghi s-a dus-o fonda şi asigurările a platit-o la mine treizeţi mila lires! Ma eşti che alo pragma; înţelezi, beizadea-mu, che casa Adhelfi Marcopulo nu poţi scoţi din emborion un capetali di ţinţi miliunia rublia pentru ca sa cumpără mulkia, cum a facut-o Rallys, o budala Zestri di la Olgucia ramune la casa Marcopulo; la fiecare ano şi faţi i catagrafia che to castizi ramuni tot la casa Marcopulo. Țe trebui parali la dinsele? Sădi la mini, maninca la mini, paralia di buzunari dau eu. Nu ari habari di nimica! Chind mori fraţi di la Londra, ari Clironomia Olgucia-mu me ton Andro-nache! Aidoma chind mori fratili di la Marsilia, Alexandria şi Cospoli! Nu este formos? Chind şi eu mori, Caimenos, atunţi nu mai eşti la Olgucia-mu numai miliunia, ma şuti di miliunia!“

— „Bini, fie şi aşa, dle Marcopulo, zise beizadea după o clipă de gândire. Dar vreun act legal nu facem? Nu se ştie cine trăieşte şi cine moare!ˮ

— „Faţi, faţi, beizade-mu, pentru zestri di la mama di Andronache şi pa-truzeţi mila rubli cari dai dumiata, pentru ţe, che o Andronachis ari fraţi. Ma Olgucia-mu ari numai un tata şi tata dumiaei numai un fata. Si faco eu acto dotali pentru ţinţi miliunia chind ea ari sa aiba pote ţinţi şuti di miliunia, stricamo to harţi dizaba! E! daca vrei dumiata, eu poţi faţi un diata (diata: testament), ma eşti hursuzlichiˮ.

Se stabili dar ca însurăţeii să petreacă iernile la Odesa şi verile la Buzdugana. Nunta avu loc cu mare alai la biserica greacă, una din cele mai frumoase din Odesa. Toată societatea înaltă fu de faţă şi bunul kir Panaioti pentru a-şi arăta filotimia lui grecească, ilumină cu lampioane toate bordurile trotuarelor de la casa miresei şi până la biserică; iar poliţia şi jandarmii călări pentru ca să menţie ordinea, îşi făcură cu prisos datoria de a strivi, sub copitele cailor sau tocurile cizmelor cazon, bătăturile onorabilului public.

Titi venise şi el de la Paris, la nunta fratelui său şi îndată după cununie familia Mavrocosta se grăbi să se întoarcă la Buzdugana, de unde să se trimită daradaica înapoi la Odesa, ca să-i aducă pe noii căsătoriţi la casa părintească. Ce nu făcu bietul Titi ca să-şi primească cât mai frumos fratele şi cumnata!

Arcuri de triumf la hotar şi la poartă; reţinu o bandă de muzicanţi boemi cântând cu instrumente de alamă ca bandele militare; tocmi lăutari ca să cânte ţăranilor cari aveau să joace în curte; iar el în capul a 60 de flăcăi călări, în haine de sărbătoare, avea să-i întâmpine pe călători la vreo jumătate de poştă, mai departe de hotar. Totul era gata, dar mirii tot nu veneau! Titi era disperat, căci se apropia vremea să se reîntoarcă la Paris. în sfârşit, după trei săptămâni de aşteptare, sosi ştafeta de la Kişinău că a doua zi dimineaţă, Andrei şi Olga vor sosi la Buzdugana.

Degrabă se făcură toate pregătirile de primire şi odată cu răsăritul soarelui, Titi, în capul escadronului său, se afla la locul hotărât. Tălmăcirea îndelungatei întârzieri o avu Titi de cum zări trăsura coborând o vale tărăgănată în goana poştalionilor. Boită din proaspăt, daradaica era strălucitoare sub razele soarelui de dimineaţă şi purta trufaşă pe amândouă obloanele şi pe partea de dinapoi câte o stemă a familiei, mare fiecare de o palmă întreagă domnească! De asta întârziase Andrei: ca să se boiască trăsura şi să se usuce boiaua.

— „Jan priviţi măi flăcăi! făcu unul din escortă. Da mândru o mai spoit rădvanul boieresc, cneazul ist tânăr. Parc-ar fi nou, sireacul, zău! Pe legea mea!

— Și ian priviţi ce i-o pus pe obloane, făcu un altul, o cioară şi un bou stingher! Pe semne, ca semn de belşug la plugărie.

— „ Iaca, na şi tu, măi Ioane! Plugărie cu bou stingher dracul o văzut?>

— „Ce tot spui, bre? Ori n-ai văzut că mai este un bou pe oblonul celălalt? Unul din brazdă, altul de către om. Taman rânduiala plugului fără prigon nici înaintaşi..

— „Aşa-i, măi Toadere, că ghine zici. Chiar plug în lege de răsturnat o mirişte, da ţelina s-o laşi pe la anul, când te-ai mai înţoli.

— „Toate bune, măi flăcăi, făcu iar cel dintâi. Plugul l-am înjghebat noi oarecum; dar cu boul cel stingher din urmă ce ne facem?

— „Aceala nu-i bou, măi proştilor, sări vătaful Gheorghe care fusese şi la curte. Aceea-i chiar ghiholiţa pentru cafeaua cu lapte pe care obişnuiesc s-o beie boierii dimineaţa de ojână.

Tânăra cneaghină, cu toate că nu-şi încăpea în piele de mândrie, găsea că escorta prea mirosea a sudoare de cal; că ţărancele aveau maniere şi tipuri ordinare; că jocul era monoton; iar când încercă să le vorbească ruseşte, apoi franţuzeşte, fu indignată de atâta ignoranţă din partea lor şi de nepăsarea guvernului care nu-i silea să vorbească limba oficială a împărăţiei.

Intre ei, tinerii căsătoriţi se înţelegeau de minune: când Olga Pavlov-na isprăvea de povestit ce vor face după moartea unchiului de la Londra, Andrei îi dezvăluia planurile şi reformele ce le va îndeplini la Buzdugana după moartea bătrânului; atunci ca să nu rămâie mai prejos, ea-l omora fără milă pe unchiul de la Marsilia, apoi venea rândul domniţei Ruxandra, a unchiului de la Cospoli, a lui Titi şi în sfârşit a contelui roman de la Alexandria, osândit şi el să moară în floarea vieţii de o ftizie galopantă şi fără moştenitori direcţi.

Insă viaţa aceasta de ţară, pentru o tânără deprinsă cu viaţa de oraş, era cam monotonă. Prinţul Andrei pentru ca s-o distreze, îi propuse o călătorie de plăcere prin Moldova, cu care prilej o va prezenta rudelor sale de peste Prut. Luară deci strălucitoarea daradaică şi plecară la Iaşi, apoi la Roznov, la Văratic, la Agapia şi în sfârşit la Hoiseşti, la unchiul lor, Cc. Vasilică Canta. Acolo se aflau mai multe rude adunate. După ce tinerii se retraseră spre a se odihni de lungul drum pe care-l făcuseră, toate rudele începură a-şi da părerile lor asupra Olguţei. Unii se bucurau de norocul lui Andrei, alţii se minunau cât seamănă de bine nevasta lui cu Patti, unii o găseau deşteaptă şi bine-crescută, alţii că ar fi afectată şi chiar prostuţă. „Ea proastă? sări Cc. Vasilică indignat. Dar are mai mult spirit decât noi toţi împreună! Un spirit de cinci milioane de ruble, asta nu e şagă, mă rog! Care din noi îi poate sta alăturea?”

Petrecură aşa de bine, că nu se reîntoarseră la Buzdugana decât la culesul viilor, iar îndată după cules, plecară la Odesa, urmând cam vreo trei ani în şir aceeaşi viaţă, adică părăsind oraşul cât mai târziu şi Buzdugana cât mai devreme; iar de la primul an îmbogăţind neamul lui Mavrocosta cu un mic Marcopulo, tot atât de măsliniu la piele ca mamaia lui, dar tot atât de blond ca şi prinţul Andrei.

In răstimpul acela, Titi îşi isprăvea cursul învăţăturii şi îşi lua bacalaureatul în litere la Sorbona, în sesiunea de noiembrie a anului 1869. După cum era de prevăzut, el îşi alesese prietenii numai dintre studenţii români, uitând cu desăvârşire de vernopoddanstva tatălui său. Fiind ales vicepreşedinte al unei societăţi de studenţi români din strada Guay-Lussac, când fu să plece, aceştia-l însărcinară ca, în treacăt, să realipească Bucovina la patria-mamă, căci tot îi era drumul prin Cernăuţi! Cum nu cunoştea pe nimene în acest oraş, decât pe o mătuşă a lui măritată după un Catargiu, socoti nimerit să-i destăinuiască lui misiunea sa foarte patriotică, dar oarecum răzvrătitoare. De unde să-i treacă prin minte că acel Catargiu, bun român şi de neam moldovenesc străvechi, mai era şi leitenant în jandărme-ria chezaro-crăiască? Acela, dându-şi seama de seriozitatea şi experienţa unui revoluţionar de 19 ani şi de primejdioasele urmări ce ar putea izvorî pentru Austria, îi făgădui lui Titi tot concursul, oferindu-i chiar să-şi ceară imediat un concediu, pentru ca să-l conducă de ureche până la tatăl său, la Buzdugana! Altfel s-ar vedea silit a doua zi să-l închidă în obvahtă. Titi îi mulţumi cu recunoştinţă, dar nu voi să-i facă aşa supărare mare şi plecă chiar în noaptea aceea la Mihăileni cu harabagii, tot uitându-se peste umăr de nu-l ajung niscaiva jandarmi nemţeşti din urmă.

Cum ajunse acasă, Titi aşternu îndată pe hârtie, pentru societatea din strada Guay-Lussac, un raport amănunţit despre trădarea de care fusese victimă. „Asemenea infamii nu se pot ispăşi decât prin moartea trădătorului. Dacă nimeni din voi nu are curajul să îndeplinească sentinţa de moarte, trimiteţi-mi-o mie şi mă leg pe onoarea mea de gentilom şi de patriot că înainte de un an sbirul austriac Catargiu îşi va fi ispăşit crima, de ar fi să ajung până la el târându-mă pe brânci, de ar trebui să înfrunt spânzurători-le şi cazematele tiranului austriac!” Nu mai rămânea decât a învesti raportul cu iscălitura şi numărul de ieşire, când iată că intră pe uşă beizadea Alecu, ca de obicei în halat şi în papuci, ia de pe masă raportul, îl citeşte cu luare aminte din cap şi până la sfârşit şi fără a zice un cuvânt, îl rupe bucăţele sub ochii îngroziţi ai lui Titi, uimit de atâta îndrăzneală. Apoi după o tăcere: „Cum? După ce ai fost atât de prost ca să destăinuieşti secretele societăţii tale unui jandarm, vii să te mai şi lauzi? Dar nu vezi că singurul trădător eşti tu, măi gogomane? Nu mai seri nici rapoarte, nici scrisori particulare. Nu mai da nici semn de viaţă camarazilor tăi pe care i-ai trădat din grozava ta prostie! în ochii lor eşti dezonorat pentru vecii vecilor! Dar ia spune-mi, ce ai tu cu românii şi cu Bucovina? Tu ce ai de împărţit cu ei? Tu eşti rus, mai rus decât mine, căci eu sunt fiu de tată străin, pe când tu eşti rus, fiu de rus. De s-ar afla aicea ce-ai îndrăznit să unelteşti, ai vedea îndată Siberia şi nici eu, nici nimene nu te-ar putea scăpa.ˮ Apoi, ducându-l pe Titi în bibliotecă: Na, iată ce zice legea, să ţi-o tălmăcesc: „Orice supus rusesc unelteşte împotriva unui suveran amic şi aliat, se judecă şi se pedepseşte ca uneltitor împotriva ţarului şi a statului rusesc!” Iţi place?ˮ

Vă închipuiţi durerea, ruşinea şi remuşcarea bietului copil. El şi trădător! El care şi-ar fi dat bucuros viaţa pentru ţara lui iubită! Dar el şi rus, i se părea ceva mai grozav, mai cu neputinţă. Camarazilor nu mai îndrăzni să le scrie de ruşinea prostiei ce o făcuse: dar nici de la ei nu primi vreo veste, poate unde-l dispreţuiau acuma, ori, fiindcă toate scrisorile sosite la Buzdugana erau date în mâna cneazului sau a domniţei, care le dădeau sau nu destinatarului, după socotinţa lor.

Dar să revenim la prinţul Andrei.

Luminarea Sa ducea la Odesa viaţa cea mai plăcută cu tânăra lui principesă, Olga Pavlovna, născută Marcopulos. Geloşi nu erau nici unul, nici cealaltă, aşa că trăiau în cea mai deplină libertate, fără ca niciun nourel să tulbure seninătatea acestei căsnicii. Prin numele şi titlul lui, prinţul introdusese pe tânăra principesă în nişte sfere închise ale societăţii odesiene, în care dra Marcopulo ar fi pătruns mai anevoie. în schimb, frumuseţea şi farmecul Olgăi Pavlovna aduceau princiarului ei soţ simpatia generală a bărbaţilor. Un cuvânt să fi spus numai, şi chiar mai puţin, că slujbele şi decoraţiile ar fi plouat cu duiumul pe capul lui. Aşa se întâmplă întotdeauna în Rusia, când bărbatul şi nevasta sunt deopotrivă de simpatici. Dar ce avea el nevoie să-şi înstrăineze libertatea? în fiecare an se facea catagrafia casei Adhelfi Marcopulos şi fiecare catagrafie adăuga zestrei Olgăi Pavlovna noi milioane, bine dovedite prin bilanţul nou şi trecute cu sfinţenie, fără matrapazlâchi în nouile condici.

Acuma, nu ştiu: fie că a fost îndemnat de socrul său al cărui bilanţ în anul acela fusese cam mai anevoios, fie că Luminarea Sa se hotărâse să înfiinţeze vreun majorat pe numele iubitului său fiu, cneazul Pavel Andreievici, fapt este că prinţul Andrei scrise lui beizadea Alecu următoarea scrisoare:

„Tată! împlinindu-se 21 de ani de la moartea iubitei mele mame, mă cred dator a-ţi scrie această scrisoare, căci şi eu sunt tată şi trebuie să mă îngrijesc de viitorul fiului meu.

„Căsătorindu-te cu mama, ai primit 12 000 de galbeni, de a căror venit aveai dreptul să beneficiezi cât trăia ea. De la moartea ei însă, aceşti bani erau ai mei şi nu aveai niciun drept să te atingi de dânşii, căci întreţinerea şi educaţia ce am primit-o, te priveau numai pe d-ta ca tată. Fiind ştiut că orice capital se îndoieşte la fiecare 7 ani prin dobânzile îngrămădite, acele 12 000 au devenit 252 000 de galbeni, sau în ruble ruseşti un milion o sută şase mii de carboave şi treizeci şi şase de copeici, fără a mai vorbi de dobânda dobânzilor, pe care nu ţi-o socotesc. Acum pentru cele 40 000 de ruble pe care mi le-ai făgăduit când m-am însurat, precum şi dobânzile lor pe trei ani, las hotărârea la aprecierea conştiinţei dumitale. Eşti liber să mi le dai sau nu; dar insist asupra zestrei mamei care nu-ţi aparţine în niciun caz. Știi că atâta timp cât nu eram şef de familie, nu te-am supărat. Astăzi însă că sunt tată, nu mai am dreptul să las a se periclita drepturile mele. Sunt dator să le apăr şi m-aş vedea în dureroasa necesitate de a te acţiona înaintea tribunalelor. Al tău fiu

(iscălit) Andrei prinţ Mavrocosta”

Când citi scrisoarea, beizadea Aleea porunci să-i aducă îndată un pahar de sare amară pe cărei bău tot ca să nu-l apuce damblaua de bucurie. Apoi trimise telegrama următoare:

Bietul Andrei văzu îndată că o făcuse fiartă, mai ales după ce consultă pe un mare avocat. Acesta-i tălmăci că nu este ţară în lume în care un tată îşi poate dezmoşteni copilul cu mai mare înlesnire ca în Rusia.

—„Vedeţi, vă rog, prinţule: la noi legea recunoaşte două feluri de proprietăţi: acea moştenită, pe care te obligă s-o transmiţi urmaşilor {rodovaia) şi acea câştigată care se cheamă blagopriobretennaia pe care o poţi testa oricui. E destul să înstrăinezi averea moştenită şi să cumperi alăturea o alta, ca din rodovaia să devie blagopriobretennaia, fără ca nimeni să-ţi poată cere cont cum ţi-ai pierdut moştenirea şi cu ce bani ai cumpărat proprietatea. în specie însă nu suntem în cazul acesta. Prin ce împrejurări şi-a pierdut părintele d-voastră averea rodovaia, este de notorietate publică, prin urmare, nu mai poate fi făcut răspunzător de zestrea răposatei dvs. mame. Cazul însă este mult mai grav şi chiar periculos siguranţei Luminării Voastre. Legea permite unui părinte, pentru risipă, rele purtări, fapte în contra onoarei şi a numelui, injurii grave, imputări calomnioase sau chiar lipsă de respect împotriva părinţilor, să se ceară pedepsirea vinovatului, adică punerea lui sub interdicţie şi închiderea lui într-o monastire spre pocăinţă, pe timp mai îndelungat sau mai scurt, după gravitatea cazului. Din brulionul scrisorii ce mi-aţi arătat-o, nu s-ar putea evita recluziunea într-o monastire pe timp îndelungat pentru că imputările calomnioase şi lipsa de respect sunt dovedite prin însăşi scrisoarea d-voastră olografa. Bine înţeles că convorbirea avuse loc în limba franceză.

Neavând încotro şi de frica monastirei, bietul băiat plecă singur şi în grabă la Buzdugana, ca să-l îmbuneze pe bătrânul. Bătrânul tocmai se primbla prin cabinet. Andrei se apropiă de dânsul zâmbitor, voind să-i sărute mâna... Mâna aceea însă se încleştă în chica blondă a bietului Andrei, pe când cealaltă îi gâdilea spinarea ca umblăciul. Titi încremenise pe prag; domniţa Ru-xandra sări ca să-i despartă, dar fu respinsă cu atâta putere că se rostogoli pe o canapea! Apoi alaiul trecu în antreu, din antreu la scară; iar de acolo prinţul Andrei nu mai călcă pe nicio treaptă, ci ajunse jos de-a dreptul. „Afară din casa părintească, nelegiuitule! tună beizadea Alecu. Să nu mai îndrăzneşti a-mi mai călca pragul, că te împuşc! Titi! Ia-l pe frate-tău şi-l leapădă ca pe un câine pe hotarul moşiei! Noroc că trăsura cu care venise Andrei era încă la scară: săriră fraţii amândoi într-însa şi plecară în goană, dar nu spre hotar, ci la casele cele vechi din mijlocul satului!

Titi plângea cu sughiţuri, pe când Andrei trântit pe un divan tremura din tot trupul îngânând mereu: sunt ruinat, sunt sărac! Ce mă fac?! Apoi cu amărăciune: - Norocul tău, măi frate! De acum a ta e şi Buzdugana... eu nu mai am nimic pe lume, nimic. Auzi tu? De ce plângi ca prostul? Trebuie să te bucuri... e în folosul tău!

— O, Andrei! Mă crezi tu oare în stare să mă bucur de nenorocirea ta, ori să mă folosesc de neînţelegerile tale cu tata? Eu nu vreau să ştiu de drepturile mamei sau de drepturile tale! Averea este toată a tatei cu Buzdugana, Manta şi Vadul lui Isac, pentru că el le-a câştigat şi le-a dăruit mamei. Tata are doi copii, prin urmare e drept ca după dânsul să împărţim frăţeşte. Și aşa are să fie! Ți-o jur pe icoana aceasta din perete, ţi-o jur şi pe onoarea mea de Mavrocosta! Oricare ar fi împrejurările, acel din noi doi, care ar primi un singur ban mai mult decât fratele său, pe acela să-l pedepsească Dumnezeu până în al şaptelea neam! Vai de mişelul care-şi nedreptăţeşte fratele!“

—„Vorbeşti ca un copil Titi! E frumos din partea ta. Iţi mulţumesc de dragostea curată ce mi-o porţi;—dar când vei avea şi tu nevastă şi copii vei judeca altfel.

—„Niciodată un Mavrocosta nu-şi calcă jurământul, nici cuvântul de cinste, răspunse Titi, şi astăzi m-am legat faţă de tine în nişte împrejurări ce nu se pot uita! Acum linişteşte-te, dragul meu! Rămâi ascuns aicea, căci eu mă duc să lucrez pentru tine. Vei vedea că eu şi cu mama vom şti să împăcăm lucrurile. Sunt sigur că tata te va iertaˮ. Și, sărutându-şi fratele cu multă dragoste, se depărtă.

Cu toate paharele de sare amară ce le lua mereu beizadea Alecu nu-şi putea potoli tulburarea şi căzu la pat. Fu nevoie să se aducă un doctor din Iaşi, care îi dădu nişte calmante mai civilizate. După ce-i mai trecu boala, domniţa Ruxandra şi Titi izbutiră a-l dezvinovăţi oarecum pe Andrei, arătând beizadelei că, fiind slab de înger, Andrei se lăsase înrâurit de mediul negustoresc în care trăia de trei ani de zile. Beizadea Alecu, când îi trecea furia şi judeca liniştit, fiind om drept şi pătrunzător, fu chip să se mijlocească o întrevedere între tată şi fiu:

—„ Ascultă, Andrei, îi spuse el, pe când vinovatul îi căzuse în genunchi plângând cu hohote, nu pot crede că din sângele meu s-au putut naşte nişte simţiri atât de josnice şi mişeleşti! Vreau să cred că te-ai lăsat înrâurit de mediul ticălos în care trăieşti. Cred că vei fi aflat acum netemeinicia pretenţiilor tale şi că legea îmi permite să te pedepsesc îngrozitor de aspru. Nu o voi face însă, pentru că în neghioaba ta purtare pare-mi-se că întrezăresc licărirea unei simţiri mai curate. îmi zic că poate fără a-ţi da însuţi seama, ai resimţit ruşinea de a trăi ca un trântor în casa socrului tău.ˮ

— „Da tată! îţi jur că aşa este! Am vrut să scap de o situaţie umilitoare?ˮ

— „Atunci trebuia să te destăinuieşti mie şi dragostea mea de tată ar fi găsit leacul. Ai greşit, dar te voi ierta, dacă te vei supune orbeşte la tot ce-ţi voi porunci acuma.

— „ Mă supun, tată. Mă supun, de ar fi să renunţ şi la Olga.

— „Bine, copile. Cuvântul acesta îmi mângâie multe dureri! Dar nimene nu-ţi cere această jertfa. Soţia ta nu este vinovată. A fost crescută în nişte simţiri josnice şi urâte, în fumurile ciocoieşti şi în lăcomia negustorească. Născută şi crescută cum a fost, nu putea ieşi altfel de cum este. Noroc că e încă destul de tânără; de vei şti să-i fii bărbat, o vei putea lesne îndrepta, arătându-i în ce constă adevărata nobleţe.

— „Acum iată ce hotărăsc cu tine: mama ta aici de faţă, pe care visai s-o despoi de averea ei strămoşească, îţi arendează cu jumătate de preţ, una din moşiile sale de la Cahul. îţi dau chiar acuma un ordin către casa Rodocana-che să-ţi numere 40 000 de ruble din cele 60 000 ce le am acolo de pe nişte grâu. Sunt banii pe care ţi-i făgăduisem când te-am însurat, însă îi vei lua numai la plecarea ta din Odesa. la-ţi nevasta şi copilul cât mai neîntârziat: aşază-te la Manta, fii bărbat, fii harnic şi econom, nu te da lenei, nu face lux, nici prostii şi dovedeşte-mi cu fapta că ai în tine sângele şi inima unui adevărat Mavrocosta. Când te voi vedea la casa ta, şeful răspunzător al unei familii şi cu grija unei gospodării întinse, am bună nădejde că-ţi vei reveni în fire!

Aşa se petrecută lucrurile.

Prinţul Andrei fu odată bărbat! Bătu din picior şi prinţesei Olga, care se făcu de îndată mititică şi supusă înaintea lui, zicându-şi în gând că e bine să încerce vrednicia bărbatului, iar dacă va ieşi treabă de brac, să ia pentru totdeauna frânele guvernului, scoţându-i mereu ochii cu neizbânzile lui. Ba energicul Andrei îl făcu pe grec să-i mobileze şi să-i pregătească casele de la Manta pe un picior mai luxos decât cele de la Buzdugana; cu trăsuri, telegari, poştalioni, cai de călărie, slugi în frac şi mănuşi albe, subrete cu bonete şi şorţuri drotuite, într-un cuvânt, cu un lux ce arareori se întâlneşte la posesori. într-asta se îndepărta puţin de povaţa părintească; dar odată ce tot luxul acesta îl plătise tata-socru, ce avea de-a face acest lux şi cu economia moşiei?!

De asta chiar când intra prinţul Andrei cu poştalionii în Galaţi, toată grecărimea din port i se ploconea zicându-i: „Afthendi-mu şi eklambro-tate”; iar în ochii grecilor gălăţeni, Olga Pavlovna era ceva mai mult şi decât regina Olga ton Ellinon. „Ma vede-„ţi Dumneavostra pentru ţe, i Olga ton Ellinon, „buna copela, nu pot spune, ma era rusa i caimeni „Țe şi faţi? Ma i Olimpiada-mas apo ti Manta che „Galaţi, era fata di Adhelfia Marcopulo! Asta nu eşti nimica la Dumneavoastră?! Miliunea fraţico! Miliunea! Oriste?”

De pe la şuiul 1869 începuse a sufla asupra claselor de sus din Basarabia, vântul distrugător de neam al panslavismului şi al de snaţionalizăroi, răsfrângere numai a matei mişcări panslavisto pe care am văzut-o portului mai de demult, iar astăzi cucerise Moscova, Kievul şi întreaga cugetare rusească cu guvern, oştire şt Iraparat.

Nepoţii işlicarilor şi ai giubelaţilor de odinioară, fiii acelora pe care i-am cunoscut strâmtoraţi în hainele lor nemţeşti, fumând ţigarete groase cât degetul pentru a se dezvăţa de ciubuce, dornici întotdeauna a-şi îmbrăca halatul şi papucii căleaţi, răcorindu-se cu dulceţuri şi apă rece şi sorbind nenumăratele ceşculiţi de cafea turcească, nepoţii şi fiii boierilor băştinaşi se reîntorceau acuma de prin universităţile ruseşti îmbrăcaţi la modă, dar ascunzând carâmbul şi tureatca cizmei sub elegantul pantalon franţuzesc, cămaşa de mătasă colorată sub gulerul scrobit şi manşete, purtând complete de stofa englezească sau redingote negre şi fracuri neînchipuite sub nişte plete de mujic rusesc şi nişte barbe de vlădică până la brâu! în luna lui cuptor se răcoreau cu batvinia - borşul cu gheaţă pe care l-am mai descris - şi beau ceai clocotit cu vadra! La ţară se îmbrăcau naţional (!) lăsând cizma să se răsfeţe peste şacşârii largi de catifea neagră ori de cit vărgat rusesc, scoţând afară poalele cămăşii de matasă, încinşi cu un brâu caucazian poleit cu aur, îmbrăcând peste umeri vreun caftan albastru şi purtând pe cap o tichie de biber împodobită cu pene de păun. Când îi întâlneai pe câmp călare pe lineica sau begunca lor, parcă erau scoşi de pe o tabachere naţională de lac!

— Dar ce-i asta, Mitea? întreba câte un tată nedeprins cu aşa huzur. Te-ai îmbrăcat acum de viziteu? Ascunde-ţi poalele cămăşii, măi băiete, că doar nu mai eşti copil şi şade ruşine! Apoi, mai lasă-te de fiertura asta rusească. Nu vezi că şi s-a făcut barba leoarcă de atâta sudoare? De vrei să te răcoreşti ia şi tu o dulceaţă cu un pahar de apă, dar nu să-ţi oblojeşti măruntaiele cu uncrop! Faci şi tu ca tontul, care s-a aruncat în iaz ca să nu-l ude ploaia!

Din păcate nu le erau numai hainele ruseşti, dar chiar şi duhul! Vorbeau ruseşte cu niets-s şi kaks, ba introduceau această melodioasă consonantă şi în limba română pe care o întrebuinţau de altfel cât mai rar. De pildă, traduceau aidoma rusescul „tocino tak-s” prin „chiar aşa-s” ori pe „nikak niet-s” prin „nicidecum nu-s” şi îşi ziceau ruşi de obârşie moldovenească! Altfel erau tobă de carte, fiind cu toţii „pravovezi”, adică jurişti sau cel puţin tehnologi. Ca istorie o cunoşteau bine numai pe cea cazonă, unde aflau, între altele, că neînvinsa armie rusească biruia lumea întreagă, chiar atuncea când mânca câte o trânteală. Dar nu erau străini nici de literatura universală, pe care o cunoşteau toată, parte din traduceri şi parte din rezumate. Netăgăduit că franţujii, nemţii şi chiar englejii aveau scriitori de seamă, dar ştiţi... ca pentru dânşii. Nu se putea însă alătura un Gheine cu un Puşkin, un Șakişpir cu un Lermontov, un Poldico cu un Dostoievski! Scrisu-sa vreodată în vreo limbă un roman ca „Război şi pace”, cu un Ku-tuzov, un Bagration, un Aleksandr Pervii, care ne-a cucerit şi pe noi numai prin farmecul frumuseţii sale? Scriitori ca ai noştri n-a mai avut lumea de la începutul ei! Nici Gomer, nici Alkibiad, nici Alexandru Machidon, ca să pomenim şi de antici! Doar Biblia şi Evanghelia lui Hristos - şi aceasta mai mult în domeniul credinţei care începe a cam slăbi. Se simte nevoie de o evanghelie mai nouă, mai proaspătă, o evanghelie cu adevărat rusească şi după cât se şopteşte această carte sfântă ne-o va da marele nostru Tolstoi! Destul de când primim lumina din Orient şi Occident! E vreme acuma ca străvechiul Orient şi Occidentul îmbătrânit să ia lumină de la tânăra şi proaspăta noastră auroră boreală!

Și duduile se întorceau luminate gata din Ades. Ce nu mai învăţaseră ele acolo! Și gramatica, şi matematica, şi antropologhia, adică istoria universală, şi zoologia, adica istoria naturală şi botanica, himia, fizica şi de toate cele, câte oleacă se înţelege, ca pentru nişte femei. Apoi mai mult şi mai amănunţit piano-forte cu operele lui Glinka şi simfoniile lui Winiafski, şi mazurcilor lui Chopin. împărtăşeau vederile fraţilor lor în privinţa literaturilor străine şi chiar în muzică descoperiseră că Rossini plagiase aproape întregul „Barbiere di Sevila” de la cântecele populare malorusieneşti. Acelea ale cărora mijloace le îngăduiau să intre în aristocraticul pension Miss Struve, tot din Odesa, ieşeau de acolo adevărate angliciance, atât de bine deprindeau fluieratul limbii lui Schakespeare. Toate însă, fără deosebire de avere, străluceau prin gustul îmbrăcămintei şi eleganţa manierelor. Ca să nu dau decât o singură pildă:

Varvarul nostru de ţăran moldovan, când vrea să se îndulcească cu un harbuz, ia cuţitul de la brâu, taie coaja şi mănâncă miezul cu cuţitul, umplându-se de zeamă până la coate. Tinerele madmazele întrebuinţează cuţitul numai pentru ca să taie feliile, aşa că zeama nu le vine decât până aproape de urechi şi peste pudră, iar mânuşiţele rămân uscate. De se satură cumva după al treilea harbuz, trec în odaia de tualetă, se spală frumos, se pudrează şi nu se mai cunoaşte că au mâncat fructe. Sistemul acesta de a se îndulci cu roadele Domnului, l-or fi luat desigur de la ţăranii ruşi mai civilizaţi ca moldovenii, şi pe care l-or fi luat şi ei privind cum mănâncă unele vieţuitoare numai cu râtul, fără mâini, nici cuţit.

In popor era alt cântec:

Se scornise zvonul că împăratul o să ia toate moşiile de sub stăpânirea boierilor ca să le împartă ţăranilor moldoveni. „Hă-hăi, că ghine le mai face împăratul! grăiau oamenii. Ei de ce s-au rusit? Cine se leapădă de graiul său, de portul şi obiceiurile strămoşilor, să-şi piardă încaltea şi pământ, şi averi, că doar tot de la dânşii le-au moştenit!”

Apoi mai veni ucaz împărătesc să li se ia flăcăii la oaste. Ia de vestea asta n-avură nicio bucurie. Când aflară însă că din toată Basarabia cu negustori, târgoveţi de toate breslele şi de toate limbile, nu se va lua în anul acesta decât opt sute de inşi, îşi mai potoliră scârba, căci fiecare îşi spunea că din atâta flăcăime n-o să dea pacostea tocmai pe flăcăul lui. „Da chiar de o şi da! Parcă din câţi se duc nu se mai întoarce nimene? Nu ne ia holera, troahna şi alte molime mai mult de opt sute de suflete de flăcăi voinici în câteva luni? De atâta numai, nu-i nimica! Numai pământ să ne dea împăratul, că o să fie loc mai mult pentru cei ce rămân!” Plecară bieţii băieţi tocmai la Kavkaz?, dar nu ajunse niciunul acolo! Pe Marea Neagră, corabia care-i ducea fu luată de furtună şi toţi pieriră în valuri, aşa că în anul acela nu avu parte bietul împărat de ostaşi moldoveni în armia rusească. Se văr-sară ceva lacrimi prin sate, se făcu câte un parastas cu colaci şi cu colivă pe unele locuri, dar jalea nu fu tocmai mare, căci de vei scădea pe străini, pe târgoveţi şi pe cei rămaşi fără rude, n-aveai ce împărţi prin cele trei-patru mii de sate moldoveneşti!

Ca mângâiere poate pentru această nenorocire, ocârmuirea hotărî să grăbească punerea în lucrare a legii nadelului prin care se da 9 deseatini de pământ de fiecare gospodar, răscumpărându-le statul de la proprietari într-un şir îndelungat de ani.

Dvorianstva Basarabiei trimise îndată la Petersburg pe mareşalul ei, cneazul Mihail Cantacuzino, însoţit de Costache Moruzi şi de advocatul loan Cristea ca să ceară împăratului să revie asupra unei legi nedrepte, sau să le uşureze măcar întocmirile ei. Se numi o comisiune ad hoc sub preşedinţia fratelui împăratului, marele duce Constantin Nikolaevici, şi se chemă ca informator pe guvernatorul general al Odesei în al căruia ocol cădea şi Basarabia.

Mareşalul Cantacuzino citi comisiunii un memoriu prin care dovedea că legea nadelului atât de dreaptă şi de liberală pentru întregul imperiu era o vădită şi strigătoare nedreptate pentru Basarabia, care se afla în întocmiri cu totul deosebite în ce priveşte dreptul la proprietate. Robia nu a dăinuit niciodată acolo şi nobleţea

— „Dar bani, vă dăm şi noi, răspunse ducele, şi bani mai mulţi decât v-au costat moşiile.

— „O vânzare silită, răspunse Ivan Cristea, e totdeauna o nedreptate, Alteţă Imperială. Cumparaţi ţa-ranilor pământuri dela cei ce or binevoi să lo vânză, dar nu siliţi pe nimene.

— „Nu se poate admite aceasta, răspunse ducele, pentru că n-aţi vrea să cedaţi pământurile cu preţuri cinstite, aţi cere cât nu fac, ca să nu vi le poată cumpăra nimene.“

— „Ba în numele dvoreanstvei mă pot lega, făcu Costache Moruzi, să dă-ruim fără nicio plată jumătate din pământul ce ni se cere, Alteţă Imperială. Ne iubim şi noi ţăranii şi le putem face această jertfa. Legea însă în întocmirile ei de astăzi ne sărăceşte. Pământul ni se ia îndată, iar plata ni se face cu ţârâita, de nu putem înţelege nimic din ea. Până după plata ultimei rate nu ştim ce-i al nostru şi ce-i al ţăranilor. Pământul îşi pierde valoarea, tranzacţiile financiare nu mai sunt cu putinţă şi copiii noştri rămân pe drumuri. Oare aţi voi, Alteţă Imperială, să faceţi din ei proletari inteligenţi? Să ferească D-zeu împărăţia de asemenea podoabă!

Aceste două de pe urmă fraze părură a zgudui adânc pe cei de faţă. Atunci gubernatorul general, contele von Cotzebue, foarte bun strateg, dar cam chinez în altfel de daraveri, voi să împace oarecum capra cu varza. Se sculă dar şi cu un salut respectuos: „Dar aşa nu se poate, Alteţă Imperială? Ca proprietarii să dea gratuit ţăranilor jumătate, adică 4 ½ deseatine de pământ, iar pentru rest să li se plătească în rate cum zice legea şi în acelaşi număr de ani?

— „Vă mulţumesc; excelenţă, zise Monizi zimbond vă mulţumesc în nnnielc dvorianstvei flusarabcne, tle marca înlesnire pe care binevoiţi Să i-o faceţi. Dar per-mitiţi-mi o întrebare: Odată că anuitatea stabilită pe desiaţină ni se plăteşte în aceluş răstimp de vreme, de ce ain dărui ţăranilor jumătatea cealaltă, lepădân-du-ne de valoarea ei?

Zâmbetul se făcu general,iar mândrul contese reaşeză pe jeţ încâlcindu-şi favoritele. De frică însă de a nu preface tinerii dvoreni basarabeni în nişte proletari, care să mai fie şi inteligenţi, dar mai ales pentru că ţarul hotărâse să se facă toate îngăduielile cu putinţă basarabenilor, fără ca să se calce legea, se hotărî ca pământul Basarabiei fiind cu mult mai rodnic decât aiurea, capii de familie să primească în loc de nouă deseatini, numai opt.

Și astfel doi kurzi şi un advocat mare se reîn-toarseră în provincia lor cu izbândă mare! Dvorians-tva so mulţumi şi cu atât, mai ales că tineretul paeslavist începuse a lua un oarecare iz, nude socialism,—doamne fereşte,—dar de liberalism, Intre ei şi când erau cu uşile închise, unii îndrăzniau să rostiască şi cuvântul de Constituţia! Socialist nu era mciun ftu de boier iar nihilist niciun moldovan, decât prietenul meu personal Zamfir Arbore, care pe atun-cea se numea Zamfir Rally. Dar şi pe acela îl scăpă de pedeapsă Costache Moruzi..

Cred că este de folos să descriu aicea amănunţit eliberarea lui Zamfir Arbore din cea mai grozavă din temniţele ruseşti, pentru a învedera cititorului că dacă doctorul Brodeschi a putut fi luat din sufrageria lui unde prânzea cu familia, pentru a fi dus tocmai în fundul minelor din Siberia fără judecată, numai sub forma zisă administrativnâm poreadkom, un favorit al împăratului poate scoate din fundul cazematelor de sub Neva pe cel mai primejdios criminal, pentru a-l dărui unui prieten, precum i-ai dărui un căţeluş de preţ sau o armă de vânătoare.

PPe când dar Costache Moruzi era la otel, i se anunţă o doamnă din Basarabia, care de cum intră i se aruncă la picioare plângând cu hohote şi zicându-i: „Kneazule, scapă pe Zamfir, singurul meu copil!ˮ

O ridică îndată se înţelege şi întrebând-o cine este şi în ce primejdie se află copilul ei, îi zise: „Sunt madame Rally; copilul meu Zamfir era student „la universitate. Se vede că s-o fi înhăitat cu nişte răi de aceia care se zic nihilişti, că l-a luat poliţia „şi l-a închis aicea în cetatea Petro-Pavlovsk! Dar nu „e vinovat, cneazule! îţi jur că nu e vinovat copilul! „N-a împlinit nici 20 de ani! Ce rău ar fi putut să facă o minte de copil?!ˮ

— „Dacă-i aşa, aşteaptă-mă aici cucoană şi ai puţină răbdare de voi întârzia. îţi făgăduiesc să fac tot ce-mi stă în putinţă pentru ca să-ţi readuc băiatul; chiar acum plec.Se sui în caretă şi se duse de-a dreptul la contele Petru Șuvalov cu care era bun prieten. Acesta era şeful jandarmilor şi al secţiei a 3-a de poliţie. Era atât de puternic în Rusia, că după cum am mai spus, era supranumit Petru al III-lea.

De cum intră pe uşă, îi zise: „Conte, am venit să-ţi cer şi eu o graţie.ţi cer şi cu o graţieˮ

— „In sfârşit, sări contele apucându-i cu bucurie amândouă mâinile! Bine că a sunat şi ceasul acesta! Spune-mi repede ce doreşti şi precum spun franţuzii, îţi jur pe onoarea mea de Șuvalov că dacă-i cu putinţă, e lucru făcut, iar de nu se poate, se va face.

— „Nu te lega aşa de tare, conte!

— „Ba mă simt şi legat şi nu am decât un sin-gur cuvânt. De altfel, nu duc grijă, d-ta nu poţi cere lucruri nedrepte.

— „Atunci... liberează îndată pe tânărul Zamfir Rally din Basarabia, pe care-l ţii închis în cetate.

— „Zamfir Rally? sări contele speriat. Cel mai primejdios şi înfocat revoluţionar?

— „Un copil de 19 ani, dle conte! De aşa grozăvenie să se cutremure Rusia? Nu mai sta la gânduri, conte. Dă-mi-l iute, că-l aşteaptă mă-sa ca să-l tragă de ureche, iar eu îl iau pe chezăşia mea. Am parola contelui Șuvalov şi d-ta, conte, ai parola prinţului Moruzi!“

—„ Atunci nu mai am ce zice şi ţi-l dau chiar acuma, făcu Șuvalov aşezân-du-se la birou şi poftindu-l pe Moruzi pe un fotoliu alăturea; apoi sunând clopoţelul zise ofiţerului de jandarmi care se şi ivi în prag: „Ia o troică şi goană până la cazematele de la Petropavlovsk. Iată ordinul de liberare a făptuitorului politic Zamfir Ralli din Basarabia, zis şi Arbore. Ai 45 de minute ca să fii cu dânsul în cabinetul acesta. Pleacă!”

Și în adevăr nici nu trecuse timpul hotărât că spaima poliţiei ruseşti îşi făcu intrarea. Dar în ce hal, Doamne Sfinte! Mic, slab, pipernicit, cu părul blond acoperindu-i obrajii şi cu desăvârşire îndobitocit. „De aşa lucru straşnic le era groază oamenilor d-tale, dle conte? întrebă Moruzi. îl iau cu atât mai puţină grijă sub chezăşia mea, căci în halul în care l-au adus, nu cred să mai aibă zile multe.

Il luă dar de subţiori, îl băgă în caretă şi după ce porniră vru să-i facă o dojană zdravănă, dar biata jertfa, nici nu-l auzea. Era într-o atonie desăvârşită. „Rally! Zamfir Rally! îi zbieră la ureche bietul Moruzi speriat. Știi unde te duc acuma, îl întrebă scuturându-l cu putere? La mama, te duc la mama!

— „A! făcu bietul băiat. Mama? Moldoveneşte?... Aud moldoveneşte!... Unde sunt?.. Unde-i mama? Iată că am ajuns la mama, şi luându-l iar de subţiori: coboară din trăsură, urcă-te pe scările acestea şi vei vedea pe mama.

Vă închipuiţi, dragi cititori, ce fu întâlnirea dintre mamă şi fiu? Cât a trăit Moruzi, nu a putut-o povesti cu genele uscate. Atât pot spune că abia reîntremat, tânărul revoluţionar trecu graniţa pe ascuns, fără a se mai gândi în ce încurcătură de onoare îl lăsa pe nobilul său chezeş. Dar nici Moruzi, nici Mavrocosta nu erau oameni care să se căiască vreodată de binele pe care-l faceau, chiar atuncea când se puneau de bunăvoie în gura tunului!

Dacă dvoreanstva rămăsese oarecum mulţumită de izbânda delegaţilor ei la Petersburg, nu tot aşa era cu ţăranii. Spuneau că împăratul li dăduse tot pământul Basarabiei şi că boierii îi amăgiră şi pe dânşii, şi pe împărat. Asemenea vorbe le luau mai mult din gura străinilor şi a târgoveţilor care nu aveau dreptul la nicio falce. Ei însă ziceau că opt deseatine de pământ ar fi de ajuns ele de cap de gospodar; dar când li se vor ridica copiii, tot din acele opt deseatine să se hrănească şi ei? Cu vremea or ajunge să nu mai aibă nici opt prăjini!

„Sst! Tăceţi, bre! li spuneau ispravnicii şi ingi-„nerii hotărnici ca să-i liniştească şi să isprăvească da-„ravera mai iute şi fără bucluc. Luaţi acum cât vi „se dă şi nu mai faceţi gură, că vă ajunge deocam-„dată. Bine că s-o făcut dâră prin barbă! E aproape „de mintea omului că împăratul care s-o gândit la voi „cu bunătate, dăruindu-vă ce n-aţi gândit, n-o să lese „nici pe copiii voştri, la vreme, să moară de foame. „Au boierii, slavă Domnului, destul pământ să le tot „împărţească la neam din neamul vostru şi tot să le „rămâie!

Aşa le grăiau ispravnicii, stanovoii şi inginerii hotărnici, pravovezi sau tehnologi cu toţii, ieşiţi proaspeţi din universităţile ruseşti!

Deodată, toată oştirea Basarabiei primi poruncă să se aşeze în lagăr sub zidurile Benderului, unde avea să fie trecută în revistă de către însuşi M.S. ţarul! Suveranul va locui trei zile chiar înlăuntrul cetăţii unde vor fi găzduiţi şi misiunea turcească, trimisă să-l salute din partea sultanului Abdul Aziz, şi ministrul de externe Costaforu, din partea prinţului Carol I al României.

Costache Moruzi să nu stea binişor pe saltea în cabinetul lui de la Dănuţeni?! Nu! Să arăte numaidecât ţarului frumoasa şi mândra ţărănime mol-dovană, iar această ţărănime să aibă bucuria să-şi vadă mândrul împărat!

— „Astâmpără-te, Costache dragă, îl sfătuia beizadea Alecu. Nu-i bine ce vrei tu să faci. Lasă-i pe-ai noştri în umbră. Vorba lor: nici pe dracul să nu-l vezi, nici cruce să nu-ţi faci! Știu că ai să înjghebi o serbare măreaţă şi strălucită. Nu mă îndoiesc că ţarul va rămânea încântat! Mi-e teamă însă că panslaviştii lui să nu ne întoarcă bucuria în scârbă!

—„ Aşa-a! Ce mai vorbă! Apoi tocmai vreau să-l câştig pe ţar de pavăză împotriva panslavismului. încredinţându-se de trăinicia, puterea de viaţă, de credinţă neclintită a poporului nostru, îşi va face un punct de onoare a-l păstra aşa cum l-a primit de la tatăl şi de la unchiul său Alexandru I. O să vezi, Alecule, că vom dobândi visul întregii mele vieţi, pentru această nenorocită provincie, adică: şcoli şi universitate în limba ei, o largă autonomie şi poate chiar polcuri moldoveneşti!

—„Să te auză Dumnezeu! ofta Cc. Alecu. Numai să nu pierdem şi ce mai avem, adică: limba prin biserici!

Incepu a curge la Bender ţărănimea cu miile! Răzeşi, răzeşiţe, mazili, coborâtorii arcaşilor lui Lăpuşneanu şi Ștefan-Vodă, în mândrele lor porturi!

Quelle belle race que la votre, Prince Moruziˮ făcu Alexandru al II-lea în limba franceză, pe când se plimba dinăuntrul horei ce se încinsese în cinstea lui! Quel magnifique peuple! Apoi oprindu-se înaintea unei mân-dreţe de flăcău, înalt, voinic, spătos, dar cu mijlocul tras ca prin inel, cu ochii mari, focoşi, cu faţa ca bujorul şi cu pletele negre căzându-i pe umere, împăratul voi să intre în vorbă cu el. „Niznai po russki, înălţate împărate!”, făcu viteazul, privindu-l ţintă în ochi cu mândrie. împăratul se încruntă puţin, dar nu-şi pierdu răbdarea. Făcu vreo alte câteva încercări la fel şi primi acelaşi răspuns. Cum? strigă el supărat, nimene din voi nu ştie ruseşte?

Se desprinse un mazil din mahalalele Kişinăului şi i se puse în faţă.

—„Să le spui oamenilor, zise împăratul răstit, că „vreau să înveţe toţi negreşit ruseşte. Am să vă trimit „dascăli. Limba rusească este limba mea. Cine n-o „ştie nu mă poate nici cunoaşte, nici iubi şi nici eu „pe dânsulˮ.

Vezi, Costache, ce-ai făcut, şopti beizadea Alecu? De acum să ne aţinem cu toţii la mare bucurie!

Las-c-o să-i treacă, făcu Moruzi. O să dregem borşul.

Lă-i drege tu, cumnate; dar mi-i c-o să-l mâncăm de acuma cu pâine neagră de secară, în dorul mămăligii!

După plecarea împăratului, cumnaţii amândoi se înapoiară la moşiile lor.

Intr-o zi, când beizadea Alecu împreună cu nevastă-sa venise să-şi vadă cumnaţii la Dănuţeni, se porni o ploaie de vară, caldă, măşcată şi deasă de părea o adevărată ruptură de nori! Cu toate că nu erau decât ceasurile două d.a. se făcuse aproape întuneric. Fulgerii brăzdau necontenit cerul, luminând din clipă în clipă, în fel de fel de chipuri şi feţe, nourii groşi, vineţi, fumurii şi arămii câteodată, şi atât de joşi, încât păreau că lunecă pe coama acoperământului de şindrilă, zguduit de bubuitul tunetelor, care se perindau întruna. Aleea de trandafiri care despărţea grădina în două, de la poartă şi până la scară era numai o apă! Dar nu ţinu mult! Veniţi dinspre Moldova, nourii treceau iute peste casă şi grădină, împinşi de vânt înspre câmpia de la deal şi pădurea depărtată, tot mai subţiri, mai luminoşi şi rostogolindu-se prin văzduh ca fumul! Până ce străbătură razele de soare prefacând iarba pajiştelor şi frunzele umede de pe copacii parcului, într-un strălucitor şi uriaş smarald! Picăturile de ploaie tot mai rare ridicau stropi nenumăraţi pe luciul apei din băltoacele adunate. Apoi încetară şi ele: cerul se limpezi; soarele apăru din nou în slavă proaspătă, aruncând milioane de briliante şi rubine pe florile grădinii!... în depărtare - cu un capăt pe podgoriile laşului şi celălalt, dincolo de pădurea Buzduganei - se ridică, falnic, un măreţ curcubeu!

In tot timpul furtunii, întreaga familie şezuse pe una din cele patru laturi ale galeriei care înconjoară casa, adăpostită de zidul ei, de largul streşin şi de viţa sălbatică amestecată cu stânjâniţă agăţătoare. Pe când se răcoreau mai bine de arşiţa de peste zi, în mirosul florilor, al ierbii şi al frunzelor ude încă de ploaie, văzură ieşind de sub o alee umbroasă a parcului... pe cine?... Pe cucoana Profiriţa Keşcu şi pe duduia Natalia, încotoşmănate în şaluri; iar în urma lor, trei ţărani purtau în braţe: pe Mimi, pe Marietta şi pe mica Bebe, încotoşmănaţi şi ei de nu li se vedeau decât ochişorii... dar râsul argintiu li se auzise de departe!

„Ce-i asta?!ˮ „Ce-aţi pâţitˮ, strigară cumnaţii a-mandoi speriaţi, şi băgându-se în glod până la glezne ca să le iasă mai iute înainte! Unul o ridică pe Cc. Profiriţa de subsuori, celalalt o înşfăca pe Duduia în braţeşiamândoi alergară să le puie la uscat pe galerie.

„Ce să fie?!ˮ spunea Cc. Protiriţa râzând eu pofta. „Venim de la Stânca. La Sculeni am luat cai de poşta. In timpul ploii, vizitiii ruşi au rătăcit drumul şi aici nu departe de poartă ne-am înglodat într-o râpă mocirloasă. Văzând că în loc să ne scoată, vizitiii ruşi ne înfundau şi mai rău, am strigat nişte oameni care veneau de la câmp, i-am încărcat frumos cu cei trei mai mici din moştenitorii mei, iar eu mi-am luat duduia de mână şi iată-mă! Iaca toată păţania.“.

Lucru de nimic după capul d-tale, cumnată! făcu Moruzi. Știi că puteaţi să pieriţi cu toţii? Ticăloşii de vizitii v-au vârât tocmai în râpa de la gura Băileştilor, care, deşi totdeauna uscată, cu o ploaie repede ca asta, se preface în puhoi şi îneacă regulat jumătate din grădinile satului! Bine, eu vă ştiam în Elveţia. De ce nu mi-aţi scris, săracul de mine, să vă fi trimis poştalionii la Sculeni?!

Pană primiai scrisorea şi trimiteai poştalionii, iată că am venit cu poşta împăratului mai iute, scăpaţi din groaznica primejdie, buni, teferi, sănătoşi, deşi cam uzi, nu-i vorbă!

Aide! Duceţi-vă degrabă de vă uscaţi. Eu merg să vă pescuiesc trăsura şi bulendrele de nu le vor fi luat apa; apoi către un vătaf: Ncculai! Ia degrabă frânghii. tânjale, doi drugi, două perechi de boi, argaţii, grădinarii şi surugii şi alergaţi cu toţii, aici aproape la gurii BăileştiIor. Mă veţi găsi acolo.

Când so dezbrăcă Cc. Profiriţa, surorile ei văzură cu durere că slăbise foarte mult şi avea pete roşii pe umerii obrajilor. Pe cât înainte era încredinţată că ar fi oftigoasă, acum râspingea cu înverşunare gândul a-ceata. Spunea că climele calde o fac să slăbească, că numai frigul îi prieşte şi că se simţeşte mai sănătoasă şi mai voinică decât oricând. Adevărul era că nu-şi facea nicio iluzie şi că venea să se jertfească copiilor ei, pe care nu voia să-i lese să se înstrăineze.

Vara aceea şi până la culesul viilor fu o adevărată sărbătoare şi la Dănuţeni, şi la Buzdugana. Copii zglobii umpleau amândouă casele cu veselia şi râsetele lor! Ce mai partide de crochet pe aleea cea mare de trandafiri! Ce mai preumblări pe câmp, fie pe jos, călare sau cu trăsurile! Până şi o reprezentaţie teatrală, dată de copii de ziua onomastică a mamei lor, în fundul unei păduri de stejar, într-un teatru ai căror pereţi şi până şi cortina - care se desfăcea în două - erau numai din frunzări, împodobiţi cu snopi de grâu şi ghirlande de flori de câmp. Trecu însă şi timpul acesta de fericire, lăsând în inimile celora ce mai trăiesc şi astăzi o scumpă şi duioasă amintire. Coana Profiriţa plecă la Odesa, luând cu dânsa veselia şi fericirea a două case boiereşti!

Dar să vedem acum ce viaţă duceau la Manta prinţul Andrei şi principesa Olga Pavlovna. Dnii luase obiceiul să înmulţească, în fiecare an, neamul Mavrocosta cu câte un mic Marcopulo. Dacă micul Pavluşa seamănă cu tatăl său, micuţa Maria aducea mult cu bunicul ei kir Panaiti, iar micul Aliu-şa sau Alecu nu semăna deocamdată decât cu un boţişor de carne. Venise şi Mile Wanda ca să cultive chiar din faşe sentimentele şi spiritul copiilor, după calapodul ce-l întrebuinţase şi cu mămiţa lor.

In agricultură însă prinţul Andrei nu era tot aşa de rodnic. Nu ara prea adânc, ca să are mai mult. Fiind vecinie invitaţi la Galaţi, nici nu semăna tocmai la vreme. Tot din pricina asta punea la secere după ce se scuturaseră grăunţele din spic, de nu scotea nici plata secerei. Dar ce are a face! Trăgea o boronitură cu rariţa prin mirişte şi ar fi secerat desigur la anul, de nu dădea peste o iarnă goală şi peste un an secetos. Apoi avu parte de o serie de ani răi aşa că vestitul capital de exploataţie - 40 000 de carboave - se topise tot-tot şi nu plătise un ban din cele trei câştiuri ce le datora dţei Ruxandra, care de altfel, nici nu-i pomenea de dânsele.

oată nădejdea ar fi fost la lada cu bani ai casei Adhelfi Marcopulo de or fi mai fost. Dar fraţii lui kir Panaiti nu încuviinţaseră căsătoria princiară a nepoatei lor pe care o meniseră contelui Aristidi, ca împreună cu dânsul să croiască un alt rând de Adhelfi Marcopulo di Marco Polo. Aşa că trimise-ră „formos zuvaericalia pentru nunta di Olimpiada”, dar la sfârşitul anului stricaseră tovărăşia cu Panai

Acela, deşi era de obârşie hiotică, fiind mai ţâfnos decât un Eptanisiot îşi trimise în scris fraţii sto diavolo, care se grăbiră şi ei să-l trimeată is ton calon Kir Panaiti îşi urmă afacerile înainte cu mai mare îndrăzneală sub firma: Marea casă de export din Marea Neagră, Panait Marcopulos şi Fiica, capital nominal 30 000 000 ruble! Afacerile lui erau însă atât de întinse că nu ar fi putut distrage nici cinci copeici din capitalul nominal şi nici efectiv. Abia de-şi putea îngădui neapăratele avgolemono şi brizola, lăsându-se şi de cataif!

Chiar în împrejurări fericite c iiinc ca între bărbat.şi fenice să Fie cineva mai în vârstă, care să tocească asperităţile de caracter şi să împace prin ceva oţet, micele neînţelegeri ec se pot ivi între soţi. De aceia o şi visat Dumnezeu pe soacre. Fiind însă că pe adevărata soacră o rechiemase el de mult întra împărăţia cerească, o trimisese să vede pe M-lle Wunda. ca s-o înlocuiască. Și ce bine o mai înlocuia, Doamne! De se văieta bietul soţ că nu are de unde îndeplini vreo toană de-a principesei Olga, baba ofta din baierile inimii spunând: „Sărmana mea copilă! Acestea sunt oare visurile pe care le făuream pentru tine?! Tu, o zâna mea regală, să te aliez cu un simplu prinţ ca să trăieşti în sărăcie, mai rău ca o burgheză! Dar cu frumuseţea ta divină, educaţia perfectă ce ţi-am dat-o, sentimentele tale nobile şi inima-ţi de aur, abia ai fi fost la locul tău pe un tron împărătesc! Tu pe care cel mai măreţ palat te-ar fi adăpostit cu drag, să trăieşti într-o cocioabă, nici măcar de marmoră şi scumpii tăi copilaşi să se tăvălească goi şi desculţi în bătaia soarelui, pe vrafurile de nisip din mijlocul curţii!ˮ

Da bine, Mile Wanda, răspundea Andrei, nu d-ta îi trimiţi să se joace dezbrăcaţi în nisipul din curte de s-au înnegrit ca dracii? Pretinzi că e cel mai igienic şi mai nou sistem englezesc! Ori poate n-au ce purta? Slavă Domnului că numai lor nu le lipseşte nimica şi nici Olgăi, nici d-tale! Vă aduc peşte de mare, vânaturi şi vinuri străine de la Sure din Galaţi. Vă primbl cât pot, şi aş face şi mai mult, săracul de mine, ca să fiţi mulţumite. Nu mă vedeţi cât muncesc? Ce sunt eu de vină că anii sunt răi şi nu scot nimica de pe munca câmpului? Socoţi că nu mă doare să las cea mai mică dorinţă a nevestei mele neîndeplinită? Dar dacă nu-i, de unde să fac?!“

„Dovadă de nepriceperea d-tale, prinţule! Un om cu numele d-tale şi cu creşterea elegantă şi distinsă ce ai primit-o, nu trebuia să se înjosească să-l facă pe posesorul! Agricultura nu-i de d-ta şi nu pricepi nimica la dânsa. De te afli astăzi în lipsă, vina este a d-tale pentru că nu ai vrut să-ţi asculţi tovarăşa vieţii! Ba ai avut curajul s-o brutalizezi, sărăcuţa, ca să ne bagi în satul acesta! Cu un milion o sută opt mii de carboave, aveai de unde cumpăra în Rusia şi zece sate ca Manta, să trăieşti într-un oraş mare şi ca un adevărat prinţ, nu ca un ordinar vătaf de câmp: şi toate acestea, pentru ca să îmbogăţeşti pe fiul domniţei Ruxandra, care nu-ţi e nici mamă! Eşti frate admirabil şi mărinimos, prinţule, dar soţ şi părinte vitreg!ˮ

„Dar ce? făcea Audrci? Cu cc l-am îmbogăţit mă rog? Stau pe moşia lor şi nu li-am plătit pitită a-cum nici un ban. Ai văzut oare că mi s-a cerut ceva? Sunt om cinstit şi am să le plătesc pună la cel din urmă ban, că doar scria de ani răi n-p să ţie cât lumea! Asemenea şi D-tale M-elle o să-ţi plătesc tot ce-ţi datorez, fii fără grijă!ˮ

„Eu nu-ţi cer nimica pentru mine. Economiile linei vieţi întregi de muncă le-iun încredinţat onomei D-tale Prinţule şi nu duc nici o grija. Știu că ai să mi le dai când te vei înlesni, ca să le plasez mai avantajos. Mie, un pat de scânduri şi o bucată de pâine neagră mi-ajung, odată că-i împărtăşesc cu scumpa mea Olguţă şi dragii ei copilaşi, care după mine vor moşteni puţinul ce-l voi fi strâns păn-atuncea. Spuneam numai că îngerul acesta de blândeţă şi de frumuseţă nu merită să fie atât de crud amăgit!ˮ

Ba voi m-aţi amăgit cu toţii! tună deodată Andrei înfuriat. Unde sunt acele cinci milioane de ruble care după condicele lui Marcopulo trebuie să fie astăzi cincisprezece milioane?! Unde-i măcar dobânda lor sau chiar jumătate, ca să ies din încurcătură şi să cumpăr majoratul lui Pavluşa?!

Unde sunt moştenirile unchilor de la Londra, Marsilia şi dracu mai ştie unde?!

„Dragă Andrei, făcu Olga Pavlovna cu blândeţe şi ridicând ochii săi mari spre tavan cu resemnarea martirului, nu te supăra pe iubita mea Wan-da. Știi foarte bine că unchii mei m-au dezmoştenit pentru că te-am luat pe tine. Și poate că au avut dreptate. De-l luam pe vărul meu, contele Aristide, aş fi fost desigur mai fericită şi tot aşa şi tu dacă te însurai cu frumoasa principesă de neam armenesc! Cât despre zestrea mea şi averea tatei, ele aparţin copiilor noştri şi datoria mea de mamă mă sileşte a mă da schingiuită, bătută şi tăiată în bucăţi înainte de a te lăsa să te atingi de ele. Fă ce vrei cu mine, insultă-mă ca odineoară, brutalizează-mă cum ai făcut la Odesa bătându-mi din picior, dar asta nu o vei căpăta niciodată de la mineˮ!

Astfel de certuri se întâmplau de mai multe ori pe lună, iar în timp de linişte Wanda şi dulcea martiră îl încredinţau încetul cu încetul că viaţa de ţară nu este pentru dânsul; că e păcat să închidă sub oboroc atâta lumină şi deşteptăciune; că locul lui ar fi în diplomaţie!

De-ar voi numai să asculte, Olga Pavlovna s-ar însărcina să-i găsească un loc de ataşat supranumerar la vreo ambasadă şi în doi-trei ani să-l facă să ajungă departe!

Pentru ajungerea unui astfel de scop sigur că s-ar atinge de o parte din dobânzile zestrei; dar pentru agricultură, n-are d-ei parale. Când veni vremea câştiului, Andrei se duse singur la Buzdugana şi negăsind pe tatăl său, se rugă de domniţa să-l mai păsuiască şi anul acesta, care fusese mai rău şi decât anul trecut. „Știu, dragul meu, făcu buna femeie. Tu nu numai că nu-mi datorezi nimica, dar îţi dau moşia înainte, fără nicio plată până la vrâstnicia lui Titi. Nu te deznădăjdui, copile. Aşa este agricultura. După ani răi, vin şi ani buni, care ne despăgubesc cu prisosinţă. Voi stărui pe lângă tatăl tău să te ajute şi el cu ceva parale. Nu te aştepta însă la mare lucru, că anul a fost prost şi la noi, aşa că suntem foarte strâmtoraţi.

Pe când vorbea domniţa, Andrei primi telegramă prin ştafetă din Scu-leni. Era de la Cahul şi în cuprinsul următor:

El arătă telegrama domniţei şi plecă chiar în seara aceea, rămânând să se reîntoarcă după ce va cunoaşte în ce constă nenorocirea. La Kişinău trase de-a dreptul la gară, fără să se întâlnească cu tatăl său, care era acolo. în vagon, cumpără ziarele şi citi în Odesskii Vestnik, cu litera de un cot: Marea casă de export Marcopulo şi Fiica a încetat plăţile; astăzi a depus bilanţul, declarându-se în stare de faliment! Când sosi la socru-său, îl găsi trântit pe o canapea, cu părul vâlvoi şi bo-cindu-se: „Oh, Alimonon, Alimonon! Andronachi mu! Fos-mu! M-a afanisit-o i fratelli-mu! Ehasa ta pendo Sintemo Molfuzi!!

„Mă rog, socrule, îl întrebă Andrei cu sânge rece, dacă lichidăm tot ce este al d-tale şi al Olguţei putem plăti toate datoriile, până la un ban?

„Neske, Andronachi-mu. Platimo tot. Ba dacă vindi casa asta şi villa de la Lanzeroni ramune ţinţi zeţi mila rublia şi pote şi mai multo“.

„Atunci las căi bine. Vindem tot şi plecăm la Cospoli. Eu intra în slujbă la ambasada noastră de acolo, şi D-tale îţi găsim vreun loc la o bancă.

„Ma noi, i caimeni, cu ţe ramuni?

Cu cinstea, socrule! răspunse Andrei zâmbind cu curaj.

Formos, formos, Andronache. Ma cu ţinste... şi faţi cheto Pilafi? Pilafi di ţinsti n-am văzut-o!

„Pilaful se face cu muncă, socrule, şi Slava Domnului, nu suntem ologi sau orbi, nici d-ta, nici eu!“

„Aferim Andronache-mu! Să trăieşti dumiata! Eşti un Polikari! Ai dat-o la mini corazi! laşa ca faţi o Panaioti alta miliunia, dacă dei Dumniazeo la dumnialui zilia!

nă în primăvară toţi creditorii erau plătiţi fără niciun scăzământ, palatul de la Odesa şi vila de la Langeron găsiseră muşterii buni, care dădură preţ mare pe ele; cai de călărie, trăsurile, poştalionii, uneltele şi vitele, precum şi parte din mobilele de la Manta fură vândute pe jumătate de preţ; familia se aşeză într-o frumoasă căsuţă din cartierul european Pera, de unde te bucurai de una din cele mai frumoase privelişti pe Bosfor şi Cornul de Aur, iar pentru a aştepta un viitor mai frumos, socrul şi ginerele aveau înaintea lor cam vreo sută de mii de carboave şi poate mai mult.

Numai atunci se putu vedea în toată deplinătatea ei vrednicia principesei Olga Pavlovna! Nici nu trecură trei ani, că era podoaba balurilor tuturor ambasadelor; cea mai frumoasă, cea mai elegantă şi cea mai fină şi deşteaptă din toate diplomatele. Bijuterii avea de peste o sută de mii de lei de la socru şi de la toţi unchii ei, dăruite cu prilejul nunţii sale. Tatăl său, prin înrâurirea ei, era acum directorul băncii otomane cu leafa mare. Andrei, prin meritele sale, trecuse examenul diplomatic la Petersburg şi era de acum ataşat efectiv la ambasada rusească din Constantinopoli, iar după alţi trei ani, căpătă un post într-o comisiune internaţională în Africa, unde reprezenta imperiul rusesc cu leafa de 75 000 de lei pe an şi un an gratifi-caţie la fiecare cinci ani! Aceste toate nu o împiedicară pe principesă să-şi înmulţească familia cu alte două vlăstare care nu mai semănau nici a moldoveni, nici a greci, ci a „Rusi cat afloˮ, cum spunea kir Panait. Ce mai poate vernopoddanstva şi patriotismul!

Am arătat cu ce idei se întorsese Titi din Paris, în iarna anului 1869-70. Pentru ca să-şi dea cititorul seamă de starea lui sufletească şi de suferinţele morale prin care a trecut, până să se hotărască a-şi călca pe inimă, părăsind casa părintească, cu toate dragostele sale cele mai sfinte, suntem siliţi a ne reîntoarce iar către anul acela. Tot atuncea se puseseră în practică alte trei reforme în Basarabia: reforma judiciară, alta administrativă, adică instituirea zemstvoului şi scoaterea din biserică a cărţilor moldoveneşti.

Prin reforma judiciară se înfiinţaseră atâtea judecătorii de pace într-un judeţ, câte ocoale administrative erau. Judecătorii aceia erau aleşi de către adunarea judeţeană, despre care vom vorbi mai la vale, dintre pravovezi dar şi din cei fără niciun studiu juridic, dacă întruneau unanimitatea voturilor.

De ţin bine minte, aceştia judecau până la suma de trei sule de ruble şi numai în prima instanţă.

Iar în a doua, care era şi ultima instanţă, judeca la reşedinţa judeţului siezdul, sau adunarea judecătorilor de pace, alcătuit din toţi judecătorii de ocoale din judeţ, revizuind, schimbând, anulând sau întărind sentinţele date de către unul din colegii lor, care-şi aştepta liniştit să-i vie rândul de a revizui, schimba, anula sau întări sentinţele date de colegii lui. în amândouă instanţele, interogatoriile se luau în ruseşte prin mijlocul unui tălmăci jurat, iar hotărârile se redactau şi se rosteau tot pe ruseşte, de către judecător şi secretarul lui. Bineînţeles că în asemenea întocmiri, oricine ştia citi şi vorbi ruseşte, chiar de nu ştia scrie, dacă putea întruni unanimitatea de voturi, era ales Miravoi Sudia, sau mirăuţî sfredeiac, după cum îi porecliseră îndată ţăranii. Și cine putea fi ales mai cu uşurinţă, decât un proprietar de moşie, numai să fi fost Dvoreanin? Apoi, fiindcă într-un ocol erau numai sate şi cel mult un orăşel, în care abia încăpea stanovoiul (adică suprefectul) cu oamenii lui, judecătoria se aşeza la 20-40 de verste mai departe, chiar pe moşia şi în casa judecătorului, care mai primea pentru asta şi chirie de la judeţ. De altfel, împricinatului îi venea destul de bine: că dacă de la satul lui nu facea decât 60-70 de vârste până la stanovoi, ca să-şi scoată vreo dovadă, nu mai avea de călcat decât 20, mult 40, ca să-şi lege iapa de gardul lui mirăuţă. Și nu toată lumea şade aşa de departe. Se nimereau sate aşezate tocmai între stanovoi şi mirăuţă. Acelea huzureau de bine. Să te tot judeci toată ziua de drag să mai asuzi cea iapă! De la mirăuţă ştiai bine că te întorceai acasă cu dreptatea şi hârtia în sân, de nu se întâmpla să te mai amâie mirăuţă de vreo patru-cinci ori, numai de dragul a te vedea mai des pe la dânsul. Să mai întâmpla că potrivnicul tău venea cu un plocon mai gras şi căpăta el dreptatea. Atunci şi mai lesne: mai faceai vreun drum ceva mai lunguţ până la Siezdul, unde se adună mirăuţii şi nu mai aveai nicio grijă; că corb la corb nu scoate ochii niciodată. Aşa că te întorceai platcă la vatră, tuns, ras şi lăut ca de Paşti!

In oraşe nu era aşa! Mirovii sudii erau pravovezi cu toţii. Feciori de popă trecuţi prin Universitiet ca oaia prin ciulini; oameni învăţaţi straşnic, cu idei umanitare, socialiste şi cum îi mai frumos! Și drepţi, lucru mare, frate! De se obrăznicea vreo mojică de slugă să-şi cinstească stăpânul cu un retevei de corn după ceafa, o osândea fără nicio milă la trei carboave ştraf! Și era şi drept, că nu lovise sluga pe stăpân, ci reteveiul de corn; iar lucru neînsufleţit, pedeapsă nu are. Când însă mâna stăpânului se încâlcea în chica slugoiului obraznic, nu plătea niciun ştraf; cel mult de se pedepsea la maximum de închisoare. Și asta, tot cu dreptate era: că stăpânul în loc de a întrebuinţa lucru neînsufleţit, bătuse şi chicuise pe mojic din tot sufletul lui şi cu toată palma, lucru aspru pedepsit în Rusia, unde bătaia era oprită cu străşnicie. De asta ori din altă pricină, fapt este că judecăţile erau de zece ori mai numeroase într-un singur oraş, decât în toate satele şi orăşelele unui întreg judeţ. Știţi d-voastră, când le are omul toate la îndemână, îi mai vine şi a zburda! Să mai arăt câtă bucurie mirovii sudii aduceau ţăranilor şi târgoveţilor, cred că nu-i nevoie. Destul că era şi acesta un mijloc de a face să pătrundă mai adâncă frumoasa limbă rusească în toate păturile. Și cred că aşa s-o fi şi întâmplat. Pot încredinţa chiar eu că nu a fost niciun împricinat care să nu auză limba rusească; dar dacă o fi şi priceput-o, de asta întrebaţi pe alţii, căci eu nu răspund.

Să trecem acum la instituirea Zemstvului.

Era un fel de parlament sau Self-government , sau după cum se pronunţa mai adesea de cătră tinerii universitari: zielif gâviârnâmient, iar ruseşte i se zicea zemstvo.

Tot în două ipostase şi Zemstvo, ca şi reforma judiciară, măcar că nu avea de revizuit hotărâri, unde nu avea nici de judecat. Erau Insă câte un parlament In fiecare judeţ şi altul provincial, tocmai la Kişnău. In cel de judeţ se trimeteau deputaţi. aleşi de căiră cele trei trepte socialo, adică Dvorianil, Târgoveţii şi Țăranii, în ace laş număr: iar deputăţii judeţicid, trimeteau şi ei un număr egal de Dvorern, de Tirgovcţi şi de Țărani sui reprezinte In zobrunia Provincială. Ei purtau falnic titlul de glasinii adică cu glas, din care pricină, neştiutorii ar fi putut încheia că cei de la sobrania judeţiauă sunt muţi, neîiitid glasnii.

In fiecare an, guvernatorul Basarabiei arăta sobraniei zemstvului provincial suma hotărâtă cu care provincia trebuia să contribuie la bugetul general al imperiului. Aceasta împărţea suma cerută pe numărul de judeţe, după puterea lor, la care mai adăuga cheltuielile strict necesare provinciei, precum: soşelele provinciale, administraţie, justiţie, şcoli secundare şi primare, lefile şi chiria localurilor justiţiei de pace, ale administraţiei, ale spitalelor şi altele care-mi scapă.

Sobrania zemstvului judeţean, alegea pe judecătorii de ocol, vedea de soşelele judeţene, de şcolile săteşti, într-un cuvânt de toate cheltuielile cerute de o bună, luminată şi modestă administraţie. De văzut vedea ea biata sobranie, dar fiindcă aşa lucru frumos nu-i chip de făcut, fără să te atingi nici de portofelul boierului, nici de punga târgoveţului, nici de chimirul ţăranului, soşelele judeţene şi provinciale tot drumuri bătute rămâneau, precum şi celelalte îmbunătăţiri, se amânau toate din buget în buget, până la anul binecuvântat, când mănosul pământ al Basarabiei va da 14 kile mari la falcie, pe când Indiile şi America toată împreună nu-şi vor scoate nici sămânţa. Asta nu vrea să zică că birurile nu creşteau din an în an. Că, deh! Bir să nu crească, aţi mai văzut Dumneavoastră?!

Ba creşteau săracele, de mai să le ajungă şi pe ale noastre de aicea! Dar odată că îndestulai cu ele toate nevoile împărăţiei, lefile şi chiriile slujbaşilor, ce mai rămânea, de nu voiai să goleşti cu totul şi portofel, şi pungă, şi chimir?!

De răul acesta însă nu puteau fi învinuiţi făuritorii zemstvului. Dimpotrivă. Legea aceasta era nu numai liberală, dar şi patriotică: era ca un fel de vezicant, menit să mişte sângele Basarabiei adormite. E netăgăduit că toate parlamentele acestea aveau să deie naştere la lupte de interese, la râvne, la patimi şi la fel de fel de sentimente, unele mai frumoase, altele mai urâte; dar care toate nu se pot arăta decât prin viu grai.

Și fiindcă limba în acele adunări era obligator cea rusească, iată că toţi moldovenii, cu mic, cu mare, vor fi siliţi s-o înveţe ca să-şi poată apăra interesele. Ce se întâmplă însă la început? Că ce o fi acum nu ştiu. Boierii se sfătuiau pe şoptite cum le venea lor mai bine, aşa că auzeai moldoveneşte, franşuzeşte, greceşte şi chiar armeneşte, şi numai de se scula vreunul să vorbească, o lua pe ruseşte, dar de votat,... pe ruseşte votau cu toţii! La rândul lor, târgoveţii vorbeau ori ca la ceainii tractir, de erau caţapi, ori cu accent moldovenesc, grecesc sau armenesc. Cât despre ţărani - care veniseră cu drag la început, socotind că se vor sfătui frăţeşte cu negustorii şi boierii - când văzură că nu-i întreabă nimene în limba lor: „Da haide acasă, oameni buni, ziseră ei unul altuia. Ce să mai prighim cum se sfădesc aiştia pe ruseşte, pe când nouă ni se scutură pâinea pi dealuri?” Mi s-a spus însă că de atuncea reprezentanţii ţărănimii în sobraniile Basarabiei seamănă leit cu deputăţii colegiului al 3-lea ţărănesc de la noi! Parcă puţini din parlamentarii noştri au venit cu lotca de peste Dunăre sau de peste mare cu bamporia?

Insfârşit, a treia reformă nu veni prin ucaz împărătesc, ci prin dar duhovnicesc. Blândul şi smeritul Arhiepiscop Antonie, săvârşindu-se din viaţă, veni la scaunul arhiepiscopal panslavistul Arhiepiscop Pavel. Acesta fie din patriotism, fie îndemnat de Katkof şi Pobiedonosţef - pentru a ridica un zid puternic împotriva uneltirilor papistaşe ale moldovenilor de peste Prut - înlocui prin cărţi slavone, toate cărţile moldoveneşti, în toate bisericile şi hotărî preoţilor din eparhia sa, sub pedeapsa ridicării darului, să nu facă nicio slujbă şi să nu rostească nicio rugăciune, decât în limba slavonă.

Nu s-a putut şti niciodată dacă Preasfinţia sa, om luminat, cu idei înaintate şi ultra moderne, luase această înţeleaptă măsură pentru a-i rusifiea pe moldoveni, ori pentru a-i deporta de biserica lui Duiiiiieznu şi de dragostea ce o avuseră până atunci pentru împărat, lăsând n-i fără aparare în prada ideilor răsv rări toate ale Nihiliştilor.

Titi le vedea toate acestea, le judeca, le pricepea în tot adevărul lor neîndurat şi suferea mult. Și firea, şi simţirile, şi judecata, şi mai ales inima îl chemau peste Prut; dar tot atâta îşi iubea părinţii şi Basarabia; pe cei dintâi din dragostea firească, pe cealaltă pentru frumuseţa şi nenorocirea ei! De suferea mult că nu-i era dat să trăiască în ţara unde se născuse, în limba şi obiceiurile celor cu el de-o fire şi de un sânge, simţirile lui de fiu, precum şi dragostea pentru românii lui de dincoace de râu, loviţi în limba şi moravurile strămoşeşti şi meniţi a se pierde în neam străin, îl ţinea legat de vatră. Nu că-şi facea închipuiri deşarte că va putea face ceva ca să-şi scape ţăranii, dar tot i se prilej a să şteargă câte o lacrimă, să dosească vreun recrut sau vreun osândit fără vină. De nu putea nimic alta pentru dânşii, cel puţin ştia că nu unelteşte cu alţii împotriva lor.

Dar ce se făcu bietul băiat, când îi spuse tatăl său într-o zi: „Viaţa de trântor pe care o duci în casa mea trebuie să se sfârşească odată şi ar trebui să te ruşinezi singur de dânsa. Să fii veşnic vătaful meu de câmp şi contabil, dacă pe tine te mulţumeşte, să ştii că pe mine nu. Știi ruseşte mai bine decât mine, de ce nu vreai să vorbeşti? Citeşti şi eşti în stare să judeci foarte drept literatura lor, mare lucru ar fi pentru tine să te deprinzi să şi scrii corect? Apoi este neapărat să cunoşti măcar superficial şi legile ruseşti ca să poţi să ne aperi interesele, să poţi intra în zemstvul de la Bălţi, să fii ales judecător de pace în ocolul nostru. Ți-oi clădi o casă anume pentru asta chiar aicea în sat, aşa că tot împreună vom fiˮ.

„Cu bucurie aş primi să fiu de folos ţării mele, dragă tată, de am fi amândoi peste Prut, dar aici, niciodată! Intrând în slujba zemstvului, ar trebui să lucrez la rusificarea celor cu noi de un sânge. Asta ceri d-ta de la mine?ˮ

Asta ţi-o cer, băiete, pentru că asta este şi datoria noastră. Uiţi jurământul pe care l-am făcut Rusiei şi pentru tine. Uiţi legătura de recunoştinţă ce ne leagă de împărat!ˮ

„Nu este jurământ, nici legătură care poate sili pe un om să lucreze împotriva neamului său. De mă îngădui să rămân ca mai-nainte, lângă d-ta şi mama, îţi jur pe onoare că nu voi lucra niciodată împotriva Rusiei şi a împăratului, dar nici pentru îndeplinirea scopurilor lor. Atât şi nimic mai mult. De nu se poate, goniţi-mă din faţa voastră! Voi pleca în lume, oropsit de d-voastră şi lipsit de tot ce am iubit în viaţă. Voi suferi, dar din mine rus nu vei face niciodată, tată, ţi-o jur! Nu că de dragul d-tale n-aş dori-o poate, dar nu pot! Nu este în firea mea! Simt că i-aş trăda la primul prilej. Ai vrea oare aşa ruşine?

Din acea zi, nu mai fu de trăit pentru bietul Titi în casa părintească. Oricând deschidea gura, i se dovedea cât era de necugetat, de prost şi de rău! în literatură, în istorie, în muzică sau în politică, orice păreri şi-ar fi dat, cădeau tavanurile de proaste, ignorante şi necugetate ce erau! în agricultură şi administraţia moşiei era acelaşi lucru şi beizadea zbiera la dânsul în faţa ţăranilor şi a vătafilor. Nici contabilitate nu era în stare să o ţie, căci cneazul dădea uneori şi pe drum bani de-a dreptul muncitorilor, fără ştirea lui Titi ca să-i poată trece prin condici, şi când la răfuială omul arătat cinstit că primise mai mult decât era trecut în partida lui, cine decât Titi era vinovatul? Le suferea el toate cu răbdare, dar două lucruri erau pentru el mai dureroase. întâi, nu era zi lăsată de Dumnezeu, în care cneazul şi domniţa vorbind între dânşii de lumea de peste Prut, să n-o arăte ca culmea murdăriei, a imoralităţii şi a ticăloşiei fie în societate, în justiţie sau în armată! îl căinau pe prinţul Carol că se dezonora în astfel de ţară când nu-l învinuiau de unelta Germaniei sau a Vaticanului. Apoi alta şi mai crudă: era de ajuns ca să ţie parte vreunui ţăran ca să-l vază pe tatăl său, totdeauna atât de drept şi de darnic cu oamenii, înjosindu-se până la nedreptate şi uneori bătându-l pe român cu însuşi mâna lui. Aşa că-l ocoleau acuma până şi dragii lui săteni. Și toate acestea, numai ca să-l dezguste pe bietul tânăr şi, într-un moment de plictiseală ori disperare, să-şi calce pe inimă şi să facă voia părinţilor. Uneori îi venea şi lui să se creadă tâmpit şi netrebnic, gata a se vârî şi în slujba dracului, numai să scape de ocară, dar îşi revenea iute în fire privind pe ţărani: ei cât sufăr de la străini, îşi spunea el în gând, şi eu să nu pot răbda atâta de la părinţii mei?!

Buna Cc. Profiriţa, căreia sora-sa Ruxandra îi dezvelea în fiecare scrisoare durerile şi deznădejdile ei de mamă, îi scrise într-o zi să-i trimită, pe iarnă, nepotul Ia Odesa, că doar petrecând vesel în mijlocul societăţii ruseşti, îşi va face în ea prieteni, o va cunoaşte mai bine şi cu încetul se va îndupleca a face voia atât de cuminte a părinţilor. „Nu, nu, sări la început beizadea Alecu, asta trebuie să ţie gata vreo ar-meancă sau grecoaică milionară! Spune-i că foarte-i mulţumesc, dar că pe Titi nu-l dau decât după o ruscă numai în piele de toval, s-o miroase de o poştă şi să-l înveţe a grăi ruseşte. Se domoli însă şi îşi dădu învoirea.

Avuse d-neiirijă să-i scrie şi lui Titi să vie să petreacă iarna în casa ei. „Anul acesta avem o foarte bună trupă franceză la teatru Maria; vei auzi concerte bune. O să avem şi pe Ristori, marea tragediană a Italiei, pe marele violonist Sivori şi poate şi alte celebrităţi. La baluri şi prin societatea mare vei merge numai cât vei voi, că ştiu că nu-ţi prea place, şi nimeni nu va încerca să te silească. în asemenea întocmiri plăcute vei putea cunoaşte şi judeca pe ruşi, mai în cunoştinţă de cauză, şi osândi o ţară mare, după mintea şi conştiinţa ta, cu toată nepărtinirea, şi nu după tristele specimene ce le vei fi întâlnit în iubita ta Basarabie, unde se pripăşesc numai ruşii care nu mai pot încăpea în Rusia!” Titi, primi cu bucurie şi plecă chiar a doua zi de Sf. Dumitru. Cu buna lui mătuşică şi verişorii lui se duceau în fiecare marţi la teatru Maria, unde aveau loje, iar peste săptămână Titi avea fotoliul lui de orchestră. După teatru veneau două-trei persoane la ceai şi se discuta teatru şi literatură până târziu. în salonul mătuşicăi sale întâlnea multe dame şi dre frumoase, elegante, dar se minuna cât erau de seci, uşuratice şi pospăiate. Nu găsea ce să le spună, că de încercai să le vorbeşti teatru sau literatură, te plictiseai; iar cât despre muzică, îţi emiteau nişte păreri patriotice, cam în felul celora care le-am arătat în celălalt capitol. De, cum fuseseră îmbrăcate la balul curţii în iarna trecută la Petersburg, ce rochie vor purta la balul dvorenstvei şi cât de mult au jucat la balul lui Grigore Marasly, nu le puteai scoate!

Tinerii cavaleri aveau talentul de a vorbi cu ele de aceleaşi lucruri atrăgătoare cu ceasurile, încât nu se deosebeau de dânsele decât prin toalete. Apoi glumele lor erau de obştie câte un calambur auzit de la vreun actor francez, poftorit până la apelpisire, cu hârâitura şi schimonositurile lui, mai bine sau mai rău imitate.

Bărbaţii mai în vârstă, înalţi magistraţi şi generali, când nu jucau cărţile, bând ceai cu rom, vorbeau despre norocul lor la cărţi, isprăvile lor în slujbă, câştigurile dobândite şi la cărţi, şi la slujbă şi beau rom cu ceai! Câte un împricinat venit la Odesa pentru un proces mare nu se sfia să zică în gura mare, celor mai mari magistraţi, că procesul lui, deşi nedrept, nu poate să-l piardă, pentru că se bucură de protecţia principesei Dolgorukova, metresa împăratului Alexandru al II-lea. Lăudăroşi găseşti oriunde, dar fapt este că acesta şi-a câştigat procesul pe care singur îl recunoştea ca nedrept!

Din toată societatea asta, doi tineri se distingeau şi prin spirit şi prin cultura lor aleasă. Amândoi erau din acela? neam: prinţii Cantacuzini, prin urmare cu sânge românesc în ci, înrudiţi chiar de departe cu fratele lui Titi.

Cel dintâi era nepot după mamă al marelui Speranski, vestit istoric, fost ministrul şcoalelor cât a trăit, reformatorul învăţământului în Rusia şi mort de mai bine de cincizeci de ani. Ca răsplată se dăduse nepotului său o catedră la Universitatea din Odesa, de cum ieşise absolvent de la cea din Moscova, unde aveau loc acuma şi mari serbări jubiliare în cinstea nemuritorului Speranski.

Titi se legase intim cu tânărul Cantacuzino. într-o zi, ducându-se să-l vadă, găsi salonul plin de musafiri.

„Felicitează mă scumpe prietena, făcu principele Cantactizino, tntâinpinându-l cu amândouă inâinelo întinse. Cu prilejul comernurâtei ilustrului meu bunic, Majestatea Sa Imperială mi-a îngăduit ca pe lângă titlul meu de prinţ Cantacuziuo, să mai adaug şi acela de conte Speranskiˮ

„Eu nu te felicit deloc pentru asta, iubite, îi răspunse Titi, pentru că te-aş micşuraˮ.

„Cum? Pentru ce? făcură toţi uluiţiˮ.

„Foarte firesc Domnilor. Când cineva are cinstea de a nu principe Cantacuzino şi poartă armele împăraţilor Țarigradului, nu are pentru ce râvni la un titlu de conte împărătesc.

Celălalt principe Cantacuzino avea atunci gradul de maior, dar era unul din cei mai distinşi şi mai învăţaţi ofiţeri de stat-major al armatei şi, ca dovadă, nu trecură nici 10 ani că era general de divizie şi ministru de rezbel al Bulgariei, sub nemuritorul domnitor Alexandru I de Battemberg.

Și acesta se împrietenise mult cu Titi. Intr-o noapte de bal, se retraseră amândoi intrăm salonaş mai dosnic, pentrucă nici unuia mii plăcea nici dânsul, nici cărţile şi stăteau la sfat împreună. Veni vorba de complexul de măsuri Ce se iiuisc pentru rusifi-carca Basarabiei. Titi arătă cât de crude, de nesă-buite şi de zădarnice erau măsurile acestea; că nu se poate stârpi o limbă şi nici un neam.

„Și eu toate acestea le vom stârpi, zise tânărul maior cu desăvârşită incredore“.

„Cu ce prinţule? întrebă Titi cam ironic. Uitaţi că sunt peste 1 ½ milioane de suflete“.

„Ca ce îi vom stârpi? Ca asta răspmişe militarii lovind cu palma peste tocul săbiei.

„ Dar sunt un milion cinci sute de mii de bărbaţi, femei, tineri, bătrâni, babe şi copii!!“.

„A, ce-i cu asta? întrebă ofiţerul cu linişte. Nouă, elemente neslave nu ne trebuiesc între slavi; ori ele se vor slaviza de bunăvoie, ori vor pieri..

„Adică sistemul întrebuinţat de americani împotriva Peilor Roşii?“..

„Ba ceva mai mult, că din pieile roşii au mai rămas încă.

„Bun. Da parcă mai simt vino cinci milioane de neeiast limbă peste Prut. Cu ei ce facem?ˮ

„ Ceea ce vom fi făcut cu basarabenii, răspunse Cantacuzino cu sânge rece. Le va veni rândul îndată ce vom fi luat Țarigradul, adică mult mai curând decât ai putea crede. Franţa e nimicită pe veci, Germania e obosită, Anglia este un chit de care nu se poate teme vulturul cu două capete. Planurile amănunţite le avem gata şi punerea lor în practică nu mai poate fi amânată mai mult decât cinci-şase ani.

Dar cu vreo alte 3 milioane de români care locuiesc peste Carpaţi, cum rămâne? O vrea oare Austria să ni-i deie spre slavizare?

„De vrut, bineînţeles că n-o să vrea de bunăvoie, dar îi vom lua cu puterea armelor.

Vorba mareşalului Paşkevici către Nikolai Pavlovici: „Drumul spre Țarigrad trece prin Viena”.

„Atunci, dragă Maiorule, ia să facem o mică socoteală 1 ½ + 5 + 3 = 9 ½ de milioane de Români la care tiebue adăugat 5 milioane de Unguri, ceva Saşi şi alte câteva milioane de Austriaci, Satirieni, Ca-rintieni, Tirolezi....

„Nu! întrerupse Cantacuzino. Toată nemţimea asta o dăm împăratului Wilhelm, ca să ne apere de pe la spate.

„Fie, dar tot rămân 9 ½ + 5 = 14 ½ milioane neslavi. Credeţi că vom putea ca să-i tratăm după sistemul American?

„Eu n-am vorbit de niciun sistem, ci de sabie. Noi n-avem timp să întrebuinţăm nici apa de foc, nici demoralizarea. Intrebuinţăm mijloace mai drastice, ce cântăresc 14 ½ milioane faţă de 120?!“.

„Știi ce principe Cantacuziuo, făcu Titi, scos din răbdări? Familiile noastre au fost prietene şi aliate între dânsele de mai multe veacuri. In puterea acestei prietenii seculare, te rog sl nu te superi dacă şi voi observa, ca de am rămas uimit când vărul D-taie a primit să-şi zică graf Speranski, nu in-aşi ti aşteptat nici odală să găsesc în mândrei ofiţer luminat ce sunteţi, sentimente de mongol!“.

„Departe de a mă supără, eu mă fălesc cu mongolii. Ei au zguduit Europa întreagă!“.

„Foarte adevărat, principe..., dar n-au mongolizat decât pe ruşi, răspunse Titi sculându-se ca să se întoarcă acasă; aşa că prietenia seculară se cam răci din seara aceea.

Singurele lui plăceri mai dulci erau preumblările ce le facea cu verişorul lui Mimi şi cu verişoarele, apoi lungile lui convorbiri cu scumpa lui mătuşă seara adunaţi cu toţii în salonul cam întunecos sub marele portret al răposatului său unchi Cc. Petrache Keşcu.

De hatârul Cc. Profiriţa, luase un student universitar cu care învăţa legile ruseşti, două ceasuri în fiecare zi. Dar erau unele atât de protivnice tuturor cunoştinţelor şi ideilor despre dreptate, ce avusese până atunci, că sărea indignat de pe scaun: nestatornicia lucrului judecat, mijlocul legal de a-şi înstrăina averea moştenită, în paguba nu numai a moştenitorilor, dar şi a creditorilor, putinţa pentru un tată de a închide pe fiul său major, părinte şi el de familie, în vreo mănăstire, vreme îndelungată, dar mai ales osândirea prevenitului politic de către puterea administrativă fără judecată şi sechestrarea averei osânditului în folosul statului, lăsându-i familia pieri-toare de foame, îi păreau nişte adevărate monstruozităţi.

iarna aceasta ceti mult ruseşte şi despre Rusia, căci biblioteca lui Petrache Keşcu era bogată. în ea se afla întreaga istorie a lui Karamzin. Apoi se mai ducea la biblioteca publică, din strada Ecaterina şi la Universitate, pline de documente şi scrieri istorice despre obârşiile slavilor dinainte de năvălirea mongolilor, începutul cnejilor şi al dvorenilor, ţarismul în timpul hanilor Ordei de Aur şi după încetarea ei, timpul Streliţilor şi nimicirea lor de către Petru cel Mare, spoiala în sfârşit de civilizaţie întinsă rânduri-rânduri asupra barbariei, de la acel mare împărat şi până astăzi. Nicăieri nu le poţi găsi acelea mai bine şi mai lămurite decât în bibliotecile ruseşti, numai să ştii să le cauţi şi să le cântăreşti. Vezi atunci ce patriarhală, blândă şi liberă a fost rasa aceasta de pescari, de vânători şi de negustori şi în loc să se îmbunătăţească şi mai mult la lumina civilizaţiei, cum din pricina asupririlor unor străini, pe care îi chemaseră să o apere de barbari, apoi cucerită şi schingiuită de către înşişi acei barbari ajunşi învingători, s-a confundat în întuneric şi a pierdut, odată cu libertatea, simţurile şi pornirile cele frumoase şi înţelepte, luând de la cuceritori numai barbaria, cruzimea, imoralitatea şi toate relele, la care au venit în urmă să se adaoge şi viciile cele scârboase ale unei civilizaţii falşe şi nepricepută de dânsa!

Cinstei, bunătăţei, inţclepciunei şi bunului simţ a stucului străvechi, curăţeniei moravurilor sale, i-a luat locul: necinstea, cruzimea, tâmpenia şirală a bărbaţ ilor cuceritori şi smerenia ipocrită, care când îşi găseşte mijlocul de a izbucni în furie, sparie o lume prin cinismul, destrabalarca şi vurvara grosolănie, moştenită dintratâtea veacuri de sclavie!

Ori cu câtă simpatie ui începe studiul istoriei n-cestui neam—nu istoria oficială, nici aceia scrisă de streini, sub înrăurLioa oficialităţei, dar cea extrasă din documentele şi scrierile istoricilor contimporani ale acelor vremi,—e cu neputinţă să ajungi la eapăt fără groază şi seârbu. Nimic mai firesc dar, ca tinerelul rus, aflăndu-şi trecutul, să fi ajuns la născocirea acelui cuvânt cu rădăcină latinească: Nihilism şi care în mintea lui insiunnâ mai mult tagădâ:

Tăgădueşte orbul colorile, surdul tăgădueşle sunetele, de screcratul logica, egoistul dragostea aproapelui şi nici un duh omenesc nu-şi poate închipui ceia ce n o simţit niciodată. In religie, filozofic, artă, precum în toate ramurile sufleteşti sai: ale gândire!, dacă simţul lăuntric, corespunzător e tocit, lipseşte din moşi strămoşi, în zadar vei încerca să le pricepi cu mintea şi nepricepându-le deci, le vei tăgădui!

Nu fiinţează astăzi popor civilizat care sa nu aibă socialiştii lui, după felul şi asamsnarca neamului, topoarele nordice nu socialismul naţional, speculativ şi rece; colo de Miază-zi mai focoase ajung până la anarhism; numai Ruşii au Nihilistă lor, iulică tăgăduitorii a ori-ec formă socială, ca nomazii eoborăţi peste dânşii, din tăpşanele munţilor Altui!

Cu asemenea vederi so întoarsă Titi pela Mai în Buzdugana tot aşa de patisiavist şi filo-Rus cum plo-case, încă mai persecutat şi mai oropsit de către părinţii săi, şi mulţi ani avea să mai ducă viaţa asta.

In toamnă veni deodată vestea, că Cc. Profiriţa se îmbolnăvise foarte greu, fiind chiar în primejdie. Beizadea Alecu, domniţa Ruxandra şi Titi alergară indată la Odesa, unde găsiră pe beizadea Costache şi domniţa Catinca. La două-trei zile sosi şi bătrâna cucoană Marghioliţa Roznovanu. Se făcu un consult de doctori şi un sfat de familie, la care luară parte şi tutorii. Se hotărî ca cum se va putea mai degrabă, bolnava să fie trimisă în Italia sau în Elveţia; iar că copiii să o urmeze. Domniţa Catinca fu însărcinată s-o însoţească şi să nu o părăsească înainte de a o vedea aşazată şi întremată puţin de ostenelile drumului. Drum de fier era acum, slavă Domnului, şi legat de drumurile de fier austriece. îi se pregăti un vagon special pentru dânsa şi copii, se trimise un curier înainte ca să pregătească sosirile şi otelurile, având a se opri, cât de des şi cât de mult, pe la toate oraşele mari ce se vor întâlni în cale. Toate se regulară foarte frumos şi foarte cuminte. Un singur lucru lipsea: consimţământul bolnavei.

Fu foarte greu şi trebui autoritatea mamei sale, rugăminţile surorilor şi cumnaţilor, dar mai ales stăruinţele copiilor, care fuseseră puşi la cale să se plângă că s-au săturat de Odesa, că li-e dor de străinătate şi că o rog ca să-i ducă iarna asta să se mai răsfeţe la soare. De boală, nici nu voia să audă: „Da nu vedeţi că n-am nimica? spunea ea supărată. Ori poate mă credeţi oftigoasă şi voi? Socoteam că trebuie numaidecât să ajungă cineva doctor la Odesa, pentru ca să susţie asemenea prostii! Tuşesc puţin pentru că am răcit; îmi vine câteodată sânge pe batistă; dar câte lighene de sânge n-am vărsat când eram fată şi n-am mai oftigit. Uitaţi-vă la copiii mei: copii de oftigoasă sunt ei? Asud noaptea pentru că e prea cald în odaie şi cum să nu slăbesc dacă mă ţineţi în pat? Cu toate acestea, dacă Catinca vine cu noi, consimt să plec, dar numai de hatârul ei şi al copiilor, că eu n-am nevoie de aşa lucru.

Insfârşit sosi şi ziua plecării. La gară, Titi nu mai înceta cu glumele, de o făcea să râdă şi pe bolnavă. După ce o sărută pe dânsa, pe domniţa Catinca, pe dragul lui Mimi şi verişoarele sale, când după al 3-lea clopot se coborî pe peron şi văzu trenul punându-se încet în mişcare, nu mai putu răbda, îl podidiră lacrimile şi între suspine zise: Adio, mă-tuşica mea bună şi iubită! Adio că simt că de acuma n-o să te mai văd!

Jalea ce o simţise Titi şi lăcrămile ce lo varsasc pe peronul gârei de la Odesa, fuseseră, se vede, de tristă prevestire. Abio se înapoiase de vreo câteva luni de zile domniţa Catinca, de lângă sora ei, pe care o lăsase bine tntroiuată şi voiasă ca totdeauna, că primi o telegramă de la dânsa, prin care era rechietnain grabnic la Geneva. Plecă chiar în ziua aceia, dar nu avu mângâierea s-o mai găsească pe Cc. Profiriţa în viaţă. îngerul acela de frumuseţe, de bunătate şi de înţelepciune se dusese să-şi regăsească adevăratul ci soţ, în înţelepciune, bunătate şi frumuseţe. Dacă fuseseră în viaţă o singură inimă, şi un singur cuget în două fiinţe, dacă voinţa lui i-a fost ci lege Cât au trăit împreună, tot lege i-a rămas şi în văduvie jert-findu-şi sanataţoa şi apoi viaţa pentruca să nu iasă din cuvântul şi voinţa lui. Dar făcu şi nmî mult: văzând că pleacă înainte de a-şi ti indeplinit însărcinarea, o chemă pe sora oi mai mare şi îi lăsă înscris sarcina de a o înlocui pe lângă bieţii orfani, ju-decând-o cu drept cuvânt, ca singura în stare să-i crească în ideile şi după voinţa părintelui lor. Aşa că închise ochii cu credinţa că şi-a făcut datoria de a respecta voinţa, soţului oi iubit, nu numai în viaţă fiind dar şi după moarto! Atâta cerere făcu numai pentru dânsa: sa fio îngropată la Odesa, alăturea de barbat.

Indată după înmormântare, se adună sfatul epitropilor, care încredinţă pe orfani mătuşii lor, după dorinţa răposatei, şi domniţa Catinca îi luă la Dănuţeni, pregătindu-se a jertfi nepoţilor ei liniştea, casa şi odihna bărbatului, petrecând tot anul la Odesa şi numai câteva luni de vară la Dănuţeni, din care trebui să mai scadă două luni de zile de cură, la Fran-zensbad. Casele din Poliţeiskaia uliţa nu mai erau acum destul de încăpătoare, pentru că domniţa Catinca ar fi trebuit să se mute în apartamentul răposatei, ceea ce i s-ar fi părut o pângărire. Epitropii închiriară dar un frumos apartament cu vederea la mare, în casele Marasly de pe bulevard şi iarna asta 1874-75 trecu cam otova, din pricina doliului, care nu îngăduia nici teatru, nici petreceri, iar pe la sfârşitul lunei lui mai, plecară iar cu toţii la Dănuţeni.

Nu trecuse nici o lună de la sosirea lor la ţară, când se pomeniră cu cuconu Lăscăruş fiul lui Cos-tin Catargiu, unchiul de văr al copiilor Keşcu şi unchi de soră a prinţului Milan Obrcnovici.

Acesta îl luă pe beizadea Costaohe la o parte şi âi spuse: „Sunt însărcinat din partea domnitorului principatului sârbesc, să mijlocesc pe lângă Dta o întrevedere între dânsul şi nepoată noastră Natalia. I-a văzut portretul la mama lui, şi ar vrea a-o ia în căsătorie. 0 mai avut o întâlnire cu fiica cea mai maro a lui beizadea Grigore, dar pe Ungă că i-a părut cam zvăpăiata pentru o viitoare suverană, împărtăşeşte din nenorocire prejudecăţile Sârbilor, asupra societăţei române şi chiar de nu le-ar avea, ar Sntimpina ceva greutăţi faţă de opinia publică dtn ţara lui. Natalia c cu totul în alte întocmiri; cu toate că n-are nici pic de sânge slavonese, pentru public este de naţionalitate rusească, a fost crescută în Rosia, în obiceiurile ruseşti; apoi Milan are cea mai mare veneraţie pentru Domniţa Catinca, de altfel cum o avem cu toţii In familia noastră. Aşa că din partea lui este hotărât s o ceară, dacă se vor conveni. Dragă Lăscăruş răspunse Moruz, de ar fi Natalia fiica mea, nu a şi da o lui Milan, Doamne fereşte; nu că nu aş avea cea mai bună părere despre tânărul acesta frumos şi energic. De n-ar fi domnitorul sârbilor i-aş da-o cu amândouă mâinile. Dar am, de mult, părerea mea făcută asupra coroanei sârbeşti: sunt acolo două dinastii care se alungă din spiţă în spiţă când nu se întreucid sau cumpără ucigaşi, ca să nu deie de supărare. Fiind însă că am auzit-o pe răposata mea cumnată vorbind de o înţelegere ce o avusese cândva cu sora d-tale Maria, mama lui Milan, nu mă socot în drept de a mă opune la ceea ce poate o fi scris de Dumnezeu în istoria viitorului. Aşa că în principiu suntem de acord, mai cu seamă că cunosc pe Natalia de copilă, şi sunt încredinţat că orice-i păstrează viitorul va şti să fie la înălţime. Dar înţelegi, dragul meu, că sunt dator să veghez asupra reputaţiei nepoatei mele: eu nu sunt beizadea Grigore să-mi scot nepoata la iarmaroc, şi apoi să aud vorbe. De cumva nu s-ar conveni, fata ar fi compromisă şi chiar logodiţi fiind, s-ar putea naşte intrigi, râvne şi cine mai ştie ce, care ar compromite-o şi mai rău. Iată dar singurul chip de a întocmi lucrurile, cu demnitate şi fără primejdie pentru nimeni: Catinca trece în fiecare an pe la Viena, ca să-şi facă cura de 6 săptămâni la Franzensbad. De data asta va lua cu dânsa şi pe Natalia; sora d-tale Maria, aflând din Fremdemblat sosirea nevestei mele la Viena, se va duce, ca veche şi bună prietenă, s-o vadă la otel împreună cu fiul ei Milan. Cu prilejul acesta tinerii se vor vedea. De nu se vor conveni, Catinca şi Natalia îşi vor urma drumul a doua zi, şi nimeni nu va putea bănui nimica. De se vor conveni însă, pretind sine qua non, ca cererea oficială să se facă chiar a doua zi, iar în termen de opt zile să aibă loc chiar la Viena logodna religioasă, cu jumătate de cununie; astfel că numai un divorţ să-i poată despărţi.“.

Aşa să şi petrecură lucrurile şi în ziua în care împlinise şaisprezece ani, frumoasa copilă a cucoanei Profiriţa se urca pe tronul Serbiei, în uralele poporului şi bubuitul tunurilor, trase din străvechea şi glorioasa cetate a Belgradului!

Încă din ziua logodnei sale la Viena prinţul Milan primi vestea izbucnirei marei rescoale din Bosniaşi Herţegovina. Era primul tablou al marii drame care trebuia să ne aducă şi nouă neatârnarea. Nu trecu anul şi Serbia declară război Turciei. în Rusia entuziasmul era de nedescris! Generali ca Fadeief, Cernaief şi alţii; coloneii ca eroul Raievski, ofiţeri din garda imperială şi din armată îşi sfărâmau carierele, părăsind comandele lor pe timp de pace, pentru a alerga spre câmpul de luptă. Natalia bine primită de poporul sârb, era mai populară încă în Rusia, decât în Serbia. Dame din cea mai înaltă societate din Petersburg şi Moscova porneau spre Belgrad, unde se înrolau ca simple ambulanciere. Din iniţiativă privată se făceau chete în toată Rusia şi se strângeau bani pentru arme, muniţii, cai şi pansamente.

Am văzut oameni bătrâni păiăsindu-şi familiile ca să meargă la moarte pentru neam şi ortodoxie, între alţii un Isaula de 70 de ani, încă atât de verde, că apuca de urechi cogemite cat neînvăţat şi-l trântea la pământ pentru ca să-l pue frâul. Și să nu vă miraţi de această nimine, vrednică de mitologicul Heracle. E un meşteşug căzăcesc, care nu cere cine ştie ce putere şi pe care-l învăţasem şi eu în tinereţe: dar totuşi nu l-aş încerca astăzi că nu am decât 62 de ani. Nu era tren să nu aducă la gara frontieră 30-40 de ofiţeri cu soldaţii lor, care erau găzduiţi parte la Dănuţeni şi parte la Buzdugana, până li se faceau formalităţile de trecere peste graniţă.

In România, opinia publică simpatiza eu Sârbii, pteaimţând viitorul: guvernul de şi silit a păstră cel puţin neutr alitatea faţă de Suzeranul ţării, încuraja pe sub mână pe funcţionarii săi de la graniţă ca să închidă ochii. Treceau transit cu destinaţia destinaţia Cladova prin Turnu-Severin, trenuri întregi de arme şi muniţiuni, sub denumirea de pansamente, medicamente şi obiecte de chirurgie ale crucii roşii ruseşti. Vagoane încărcate cu grâu aveau între saci câte două mitraliere sau un tun Krupp, cu chesonul lui. Urmau aceeaşi cale, trenuri speciale cu escadroane întregi de cai, ai căror călăreţi se ziceau ori geambaşi care se duc să-şi vânză cai în Ungaria, ori vizitii pentru ambulanţele crucii roşii. Drept recunoştinţă, falnicii şi deştepţii voluntari râdeau pe socoteala proştilor de vameşi români, care credeau cele mai gogonate minciuni şi nu vedeau nimica. Moldovan cap de bou, mă rog!

Și vitejii voluntari care se duceau cântând să moară pe pământ străin, cât îţi iubeau ci matuşea lor Rosiia! De focul ei, îşi alinau durerea cu vode a o-cişcinnaia, de nu se mai dezbătau nici în faţa Turcului păgân.

Sârbii de bucurie mare că-i vedeau între dânşii, traduceau în limba lor zicătoarea românească: „Apără-mă, Doamne, de prieteni...!” şi huzureau de bine între iataganul turcului din faţa lor şi knutul voluntarului de la spate!

Deh! Oricât de sârb ai fi... nici knutul nu-i lucru tocmai plăcut, nici chiar pe spinare sârbească!... Adevărat că iataganul e şi mai şi, că-ţi taie şi capul de pe umeri, când nu te schilodeşte!... „Na pred!” strigau pe slavo-neşte mândrii voluntari! Ceea ce însemna: „înainte!” „Na trah!” zbierau pe sârbeşte bieţii oameni ca din gură de şarpe. Ceea ce însamnă: „Fugiţi călcâi!” Și tot aşa mereu, unia cu „Na pred!”, alţii cu „Na trah!” se pomeniră cu toţii - în loc de a lua Stambulul, după cum le fusese tocmeala de la început - că îşi turtesc nasurile de zidurile Belgradului, pe când turcii mai-mai să-i ajungă din urmă.

Paşa turcesc îşi pregătia acum cazanele şi frign-rele cu care să-şi gătească un pilaf gustos şi un azim-chebap, tocmai în conacul lui Milan, când i se anunţă de la avant-posturi, că nişte ghiauri ce par mai mult a ciobotari nemţeşti şi din care unul flutură un steag alb, cere voie să sărute picioarele luminăţiei sale.

Haide bacalum, făcu paşa, lepâdându-şi papucii! Ghelsân! Adică, să vie!

Când colo, fusese o neînţelegere; căci în loc de cibotari, văzu intrând pe trimisul extraordinar al M. S. împăratul-rege Francisc losif I, care departe de a râvni la cinstea de a-i săruta picioarele, venise să-l roage din partea augustului său stăpân să-şi mute cazanele şi frigarele dincolo de Aleximaţi şi Zaicear, de nu doreşte să i le răstoarne armata chezaro-crăiască ce sta concentrată la graniţă şi gata de harţă.

Turcul ceru timp să-şi întrebe stăpânul şi după ce aşternu situaţia într-o lungă telegramă, adăogă la urmă: „Ne iapalâm, Padişah Efendi?” Adică: „Ce facem?” Se întâmplă însă că până să ajungă telegrama la Ildiz, Europa îşi băgase nasul în bucătăria sultanului; aşa că înălţimea Sa îngrijată să nu i se strice şi celelalte bucate, mult mai scumpe, se lasă de a mai gusta pilaf sârbesc, şi telegrafie Paşei: Sârb-pilaf Azim-da-chebap, başca istemes! - Cioc calabalâc! - Ghel ciabuc Stambul - da epsi askerlâc marafet ber a ber! Ab-dul Hamid Padişah! Adică cum s-ar zice pe româneşte: Lehamite de pilaf sârbesc şi de Azim-chebap. Prea mare bucluc. Vino grabnic la Stambul cu toată ostăşimea ta împreună. Abdul Hamid, sultan.

Işallah! Făcu paşa mulţumit că scapase de bucluc şi nu mai avea să se ieie la batale şi cu alt soi de ghinuri!

„Bog da presteˮ, făcură şi bieţii Sârbi, când se văzură scapaţi de iataganul din faţă! Dar când se mai văzură scapaţi şi de Knutul de la spate, bucuria lor nu mai cunoscu margeni!!

Acestea însă nu se obţinură aşa de uşor. Trebui tânărului domnitor mult tact şi multă diplomaţie, pentru ca să-i convingă pe vitejii voluntari să lese luarea Țarigradului pe altă dată şi să se reîntoarcă frumuşel la vetrele lor. în lipsă de Țarigrad, ei ar fi luat cu plăcere şi Belgradul pe seama tătucului lor, ţarul, de nu erau şoacâţele acelea de nemţi, care manevrau chiar sub ochii lor dincolo de Sava şi gaspadin imperatorskii consul care-i sfătui să se astâmpere.

Părăsiră dar cete-cete câmpul de glorie valoroşii eroi, cu câte o Tacovă la chiotoare, cu o manta cazonă, o bonetă militară sârbească pe cap, ceva bani de buzunar şi de băutură. Unia se întorceau răniţi ori schilodiţi rău, săracii, alţii numai contuzionaţi, iar cei mai mulţi „confuzionaţi” - ca să traduc ad litteram calamburul răutăcios, stârnit de panslaviştii care avuseră cuminţenia de a rămâne acasă la căldură când îi văzură înapoindu-se cu aşa ispravă!

Cred că e vremea acuma şi ne reîntoarcem la familia Mavrocosta, pe care am pierdut-o din vedere cam de mult.

Lupta surdă dintre Titi şi părinţii săi, se făcea tot mai apriga, cu toate că ascunsă: adică ei între-bumţând toate mijloacele de descurajare şi umilire, pe când el le îndură pe toate cu adevărată supunere şi dragoste de fiu, opunând însă la toate neclintita putere de inerţie şi o statornicie de neînvins, singurele arme de care putea dispune fă ni să calce respectul ce i datora părinţilor; şi lupta aceasta, am văzut-o prelungindu-se dela 1869, când s-a reîntors din Paris şi pănu după resbelul Turco-Sărb, adică în iarna 1876—1877.

Domniţa Ruxandra era desperată de încăpăţânarea băiatului; punea toate surorile, cumnaţii şi rudele să-l citească pe Titi, spunându-i câte în lună şi în soare despre biata lui Moldovă, aşa că nu avea numai să se lupte cv părinţii, dar şi cu toată lumea asta. Mai grea însă era lupta împotriva lui însuşi; că îşi iubea mult părinţii şi îşi da bine seamă de marea durere ce o pricinuia tatei şi mamei. Da! S-ar fi făcut grec, franţuz, italian şi ar fi rămas chiar rus, până la moarte, dar cu întocmirea să nu vadă rus în ochi, să nu audă ruseşte şi mai ales să nu-i fi cunoscut pe ruşi, cum, din păcate, îi cunoştea. Precum domniţa Ruxandra îşi învinuia ţara că-i răpisă inima singurului ei copil, tot aşa copilul ei ura pe ruşi, care îi răpeau fericirea, înstrăinând de dânsul inima părinţilor şi facându-i nesuferit traiul în casa părintească!

Dacă nici din dragoste pentru buna lui mătuşă nu se putuse deprinde la Odesa nici cu ruşii, nici cu Rusia, ce era acum, când cu prilejul rezbelului turco-sârb, Rusia întreagă venise să-l găsească tocmai la Buzdugana!

In casă, cu tot odogaciul şi chilimbarul lui beizadea Alecu, nu mai mirosea decât a toval; nu mai auzeai decât Şto-s şi Kak-s; toate samovarele fier-beau ziua şi noaptea în clocote de scădea şi Prutul, după cum pretindea Niculai sufragiul. Mai multe slugi din Iaşi fuseseră înlocuite prin ruşi şi poate că şi bătrânul Vasile bucătarul şi-ar fi pierdut slujba, de n-ar fi avut grija, mai înainte, să înveţe a găti bucate ruseşti.

Și pacostea toată, tot pe capul lui bietul Titi săracu:

De cum se lumina de ziuă, trebuia să plece cu cei sosiţi din tijun la Ungcnii-Kuşi, să le vizeze paşpoar-tele, sa le schimbe banii, să le ia biletele, să se înţeleagă cît vama Română, să telegrafieze la Iaşi după un tren special, când erau mai numeroşi, să-i aşeze pe toţi în vagoane, imia duşi pe braţe de cauuirazii lor, de boţi ce erau: apoi să alerge în goana calului la Uiighenii Ruşi, ca să primească un alt transport venit din Roşia, şi să-l ducă parte la Dănuţeni şi porto la Buzdugana. Acolo erau două mese: Kneazu şi Domniţa o prezidau pe ceadintăi, la care luau loc ofiţerii superiori şi se servea bucate franţuzeşti: masa tinerilor—adică vorba vine,că printre căpitani, locotenenţi, praporscici şi comeţi, dar şi de unele căzături, tocului din vremea lui Niculai Pavlovici—era prezidată de Titi şi la ca te îndulceai cu borş de sfecle, dres cu smântână, cu caşa de brişcă, pirog, friptură la tavă, vodka ocisccnnaia, vin pus în sticlă de 15—30 de uni şi câte bunătăţi toate!

Nu-i era lui Titi de bucate, una că nu era gustă-reţ şi ştim că era deprins ou bucătărie rusească; dar fiind acasă la dânsul, trebuia negreşit să fie amabil eu oaspeţii toţi, să vorbească cu ci ruseşte, să le sufere tonte mojiciile şi dispreţul care-l arătau României şi Moldovenilor de peste Prut.

Apoi trebuia să-i culce şi să veghieze ca să nu Ie lipsească nimica; şase ţarani din sut, nu făceau altceva. toata noaptea, decât să le văcstiiască cizmele şi să le cureţe uniformele pe care biata. Lenuţă şi cu o cusurorcasă, adusă anutne de la Iaşi, le cârpeau pe unde erau rupte şi le întăreau nasturii.

CCu cei treji mai era cum era, că le mai puneai patru-cinci gărăfi de vin sub perine, le beau frumuşel pe toate, şi nu mai cereau altele peste noapte. Cu cei mai rău afumaţi era însă mai greu, că le veneau fel de fel de toane. De pildă: un locotenent colonel, mişcat de primirea ce i-o făcuse însuşi unchiul marii Natalii, se simţi nevrednic, el smeritul, a se culca în aşternut de olandă, cu perine şi plapome de mătasă, care or fi servit poate şi Prea Luminării princese, aşa că luă nestrămutata hotărâre să se culce în lada în care se punea rezerva de lemne pentru fiecare sobă şi unde nu ar fi încăput nici pe jumătate. Numai după ce Titi îi jură pe onoare că acest aşternut nu fusese niciodată întrebuinţat de marea Natalie, consimţi să se odihnească în el.

Adevărat că la întoarcerea lor din rezbel, cei mai cu inimă, cei răniţi şi cei contuzionaţi, se ruşinară a se mai arăta, nici la Dănuţeni, nici pe la Buzdugana, aşa că cei doi unchi ai marii Natalii avură parte numai de plevuşcă confuzionată, iar Titi de mai multă linişte!

Dar nu ţinu mult nici asta, că începuse concentrarea acelei armate, care, după spusele maiorului Can-tacuzio, avea de acum cinci ani, gata toate planurile pentru luarea şi pilatraica Constantinopotului. In mai puţin de o iarnă întreagă scşi adunaseră optzeci de mii de oameni gata a cuceri laurii victoriei! Cu atâta mulţime de oaste, era prea deajuns ca să i alunge po Turci din Europa şi la nevoie să de în frâu şi năzuinţele Austro-Ungariei. Cât despre aşa zisa armată română, nici nu putea fi vorbă: două polcuri de cazaci, erau prea deajuns ca so împrăştie.

Apoi mai era de ţinut în seamă şi lucrul următor: de ce se declara acest rezbel? Nu pentru a scoate pe creştini de sub jugul turcilor? Nu pentru biruinţa crucii asupra semilunei? Popoarele sârbe şi române erau pravoslavnice şi sufereau cu greu de a se afla sub suzeranitate păgânească. Aşa că de s-ar fi încumetat cumva guvernele lor a se pune din partea turcului păgân sau a neamţului papistaş, s-ar fi răsculat mulţimele şi le-ar fi spulberat în 24 de ceasuri

In asemenea întocmiri, acei optzeci de mii de oameni, cu toate că destui de numeroşi, prin ei înşişi, nu vor fi în realitate decât sâmburele sau mai bine zis cadrele unei mari armate creştine; căci toată suflarea moldovenească, muntenească, sârbească şi bulgărească va alerga cu înflăcărare să lupte sub vulturul cu două capete.

Infrângerea sârbilor fusese amar resimţită la Moscova, iar întervenirea la timp a Austro-Ungariei şi mai amar resimţită la Petersburg. Era, netăgăduit, cea mai mare lovitură ce se putea da înrâuririi ruseşti în Orient. Cum scriau ziarele panslaviste? „După ce i-am îmboldit făţiş, prin arme, bani, ofiţeri şi oameni, pe bieţii fraţii noştri sârbi să-şi proclame neatârnarea, punând pe capul lui Milan coroana regelui Duşan, să vie Austria, duşmana şi concurenta noastră în Orient, să-i scape de sub iataganul turcului? Ce ajutor le-am dat noi sârbilor? Pe Fadeief şi pe marele Cernaief, care s-au lăsat amândoi bătuţi de către un turc fără ştiinţă de carte? Nu câteva sute din toate bracurile armatei noastre trebuiau trimise în Serbia, sub nume de voluntari, ci două corpuri de armată trebuiau debarcate la Varna şi Burgaz, până să le urmeze întreaga noastră armată!” Astfel îndrăznea să scrie şi să se rostească presa şi opinia publică rusească, lucru nemaipomenit pănă atunci şi sunt martor eu personal că acest război a fost impus de opinia publică chiar împotriva voinţei ţarului. Zic că mă pun martor, căci în ziua când s-a citit în faţa lui şi a întregii armate manifestul de declarare a rezbelului, pe tăpşanul mare din faţa Kişinăului, l-am văzut şi auzit pe împărat, izbucnind în plâns!

Apoi Turcii de erau mulţumiţi pe deoparte că-i bătuseră aşa de lesne pe Sârbi, erau foarte umiliţi pe deal ta, că fuseseră siliţi să se retragă, fără nici un folos material. Ca să-şi răzbune, se puseră dar cu tot dinadinsul a tăia la căpăţini bulgăreşti, cum Bulgarii avuseseră pănă atunci obiceiul să-şi taie numai căpă-ţinele de varză de prin grădinăriile lor.

Ba unii başibuzuci, mai belalii, înconjurau frumuşel câte un sat sau vreun orăşel, plin tot cu ciorbagii de aceia cu căciuli cât dimirlia, şalvari şi papuci căleaţi, îi dau foc din toate părţile, împuşcând pe tot ce voia să fugă. Țipau ei bieţii bulgari, dar mai tare ţipa opinia publică rusească. Că, deh! Aţi văzut chiar d-voastră aicea că s-a născut abia în anul lui Hristos 1875-76, deci împlinise abia anul la 1876-77, adică tocmai când plodul ţipă mai tare!

Din ţipetele urletele îmbinate a Bulgarilor încă nepâi jeliţi, şi ale tinerii opinii publice ruseşti, se stârni mârâitul mai puternic a opiniei publice europene, a cărei presă, majoră care de mult, nu intra nici odată în joc, de cât de la o anumită sumă de bani în sus. „Asemenea barbarii, mârâia presa europei, pot periclita siguranţa imperiului otoman, atât de necesar intereselor economice a europei; capitalurile lumei civilizate vor uita drumul spre Stambul; acţiunile otomane vor scădea la burse şi europa va ti silită atunci să-şi apere interesele cu armele In mână, ceia ce va aduce ca urmare dezmembrarea imperiului. Ce-ţi mai e şi cu civilizaţia! Țipetele acute ale Roşiei barbare se sprijineau pe libertatea asupriţilor, pe umanitate şi pe sfânta cruce n lui Hristos; pe când din mârâitul civilizat ni Europei nu puteai desluşi de cât argumente economico şi financiare!

Sultanul nu se prea tulbura nici de argumentele presei ruseşti, nici de acelea ale presei civilizate, cunoscându-le cât erau de sincere amândouă. Găsind însă că toate ţipetele acestea nu numai că le scoate bieţilor turci nume rău, dar îi mai tulbura şi lui liniştea chefului, hotărî să-i ia în zeflemea pe toţi ghiaurii, arătând Europei că e tot atât de civilizat ca dânsa şi mai civilizat mult decât Aleksandr Vtoroi. Porunci dar lui Midhat-Paşa să proclame constituţia turcească; din nebăgare de seamă însă, uită să mai poruncească şi başibuzucilor să mai slăbească pe bulgari din dragoste.

Apoi, în puterea tratatului de Paris, după care principatele Moldo-Vala-hiei făceau parte integrantă din Imperiul Otoman, Mihdat-Paşa pofti guvernul princiar să adaoge pe firmele vămilor de la toate graniţele sale cuvintele: Imperiul Otoman, şi totodată să-i trimeată, pe lângă haraciul întârziat, şi ceva deputaţi aleşi anume pentru a reprezenta acele două provincii în parlamentul imperial.

Parcă România săraca n-ar fi avut două camere mari cât nişte biserici, una la Universitatea de pe bulevard şi alta pe dealul Mitropoliei, ticsite amândouă numai cu deputaţi de soi! Ca ce să mai exportăm şi aiurea, îşi zise guvernul şi răspunse telegrafic:

„Burda, deputat-lar berechet! Başca is-temes. Vermegem! Meremet Ghiumurgi-lar Olmaz. Boia ioc!” Adică cum s-ar zice creştineşte: „Aici avem deputaţi destui. Mai mulţi nu trebuie. Nu trimetem. Meremetisirea vămilor cu neputinţă; n-avem boia!”

Gingăşiile aceste otomane avură darul să întărească şi mai mult dragostea vasalilor către suzeranul lor. Conservatorii, atunci în opoziţie, ar fi ţinut cu dragă inimă şi pentru cruce, dar şi pentru sultan ca să nu li se strice huzurul boieresc şi să nu deie iar prilej de bejănie. Liberalii, fiind la putere, ar fi dat şi ei bucuroşi cu tifla şi în Sfânta Cruce, şi în suzeran de nu s-ar fi temut de bejănie ca şi conservatorii. Aşa încât, nici în timpul răscoalelor ţărăneşti din 1907 marele noastre partide de guvernământ nu au fost mai unite întru acelaşi gând şi într-aceeaşi frică. Și unii, şi alţii ar fi fost gata să jertfească ţării pe cei câţiva mii de flăcăi voinici înscrişi în controalele armatei lui Cuza, că pe ei nici capul nu era să-i doară că niciunul nu se lăsase amestecat în prostime. Erau toţi ori trecuţi de vârstă, ori singur fiu la mamă văduvă. Doar nu puteai aduna atâta flăcăime cu arcanul şi dacă dai ordin de mobilizare, parcă erau ei proşti să se ducă de bunăvoie la moarte ori să-i schilodească? Ba or să sară zidurile căzărmilor şi acei adunaţi. Ș-apoi cât timp le-a trebuit ruşilor ca să adune 80 000 de moscali deprinşi cu războiul? Numai tânărul nostru domnitor avea alte păreri. Avu încredere în vrednicia poporului său, şi dând ordinul de mobilizare avu bucuria sufletească a vedea adunaţi sub steagurile sale într-o singură săptămână 40 000 de ostaşi şi niciun dezertor ţăran! Dar ce să vă mai povestesc lucruri pe care le cunoaşteţi cu toţii, uneia pentru că le-aţi văzut, alţia pentru că le-aţi auzit de la părinţii sau bunicii voştri?! Fapt este că din ziua proclamării independenţei noastre, nu au mai fost nici conservatori, nici liberali, nici singuri fii la mame văduve, ci numai români vrednici, care şi-au făcut cu toţii datoria cu prisosinţă!

Să vă vorbesc mai bine despre ceea ce gândeau fraţii noştri de peste Prut, lucru pe care nu aţi avut de unde să-l aflaţi.

Credinţa obştească a panslaviştilor care speculau asupra viitorului, înainte chiar de prima lovitură de tun, era că: precum fiinţa acuma un Novoroşiiskii Krai alcătuit din mai multe gubernii şi cu un gheneral-gubernator la Odesa, asemenea se va alcătui din guberniile Basarabia, Moldova, Valahia şi Oltenia un Dunaiski-Krai cu gubernatori la Kişinău, Iaşi şi Craiova şi cu un gheneral-gubernator în Bucureşti. Serbia şi Bulgaria de dincoace de Balcani vor alcătui un Za-dunaiski Krai cu reşedinţa la Belgrad sau la Târ-nova, apoi un Za-balkanski Krai cu reşedinţa la Filipopol şi în sfârşit un Vostocinoi Krai cu reşedinţa în Țarigrad, alcătuit din celelalte provincii ale Turciei europene. La Țarigrad va ocârmui marele duce Nikolai Nikolaevici, fratele ţarului, de la Marea Egee până la Nistru, în calitate de viceîmpărat al Orientului. Iar ţarii, după ce se vor încorona mai întăi în Kremlin, se vor duce să se încoroneze la Țarigrad, ca ţar al Rusiei şi împăratul Orientului. Acum că acestea ar fi fost şi năzuinţele măcar, dacă nu chiar scopul ţarului şi al guvernului său, nu o pot spune; dar fapt este că astfel se grăia în public, discutându-se chiar asupra persoanelor viitorilor ghenerali-gubernatori. Tineretul luminat al Basarabiei, aşa cum îl cunoaştem bine de acum, copleşit de măreţia acestui plan, pe care-l privea ca şi îndeplinit, se bucura oarecum că îşi va putea întinde interesele şi peste Prut, unde va putea găsi o curte de apel mai în apropiere decât la Odesa şi va putea lucra în mai mare la rusificarea neamului său, lucru care de acum se impunea nemijlocit, faţă de noile întocmiri.

Țăranii pruteni nu vedeau decât uşurinţa cu care vor putea trece Prutul fără paşaport şi tamojnă, precum auziseră de la bătrâni, că mai fusese odinioară. Cât despre cei de mai înăuntru, le era tot una, unde ştiau bine că de cinovnicii lor tot n-or să scape.

Prinţul Andrei, care după cum ştim căpătase un post strălucit în Africa, văzând că dispune de o leafa mare, că Olga Pavlovna sufere de clima africană şi jânduieşte la frumoasa climă de la Petersburg, pe care nu o cunoştea, apoi că copiii cresc mărişori fără a-şi cunoaşte Patria, dar mai cu seamă înrâurirea ce o avuse diplomaţia soţiei sale, întru căpătarea frumosului post de astăzi, hotărî să-şi aşeze familia în capitală, iar el să se jertfească pentru ai lui, rămânând stingher şi înstrăinat.

Olga Pavlovna, încântată, îi făgădui să pândească o ocazie de a-i obţinea înaintare în rang şi în decoraţii şi să trăiască numai din cei 75 000 de franci, gratificaţi! pe care să i le trimită neatinşi cum îi primeşte, adică o dată la cinci ani şi că va ştie să-i speculeze astfel, încât te miri de nu va pune şi ceva la o parte. Și în adevăr! Frumoasa fiică a lui Marcopulo ştiu atât de bine să speculeze suma aceasta atât de neînsemnată, încât ea şi cu cinci copii ţinea casă deschisă, cai şi trăsură cu luna, şi mai cumpără şi două vile în împrejurimile Petersburgului, pe care le închiria tot anul, pe când bărbatul ei, cu 75 000 de franci pe an mai făcea şi datorii.

După ce îşi aşeză femeia şi copiii în capitală, prinţul Andrei reîntorcân-du-se la post, se abătu şi pe la Buzdugana, tocmai în toiul rezboiului ruso-româno-turc, pe când generalul Șilderşulder suferea prima înfrângere la Plevna, iar generalul Skobelev o a doua înfrângere şi mai sângeroasă.

Ca bun panslavist ce era Kneazul Andrei ca toţi colegii lui din diplomaţia rusească, de altfel - nu se sfia să-l critice până şi pe ţar, care, în adevărat Holştein-Gothorp, numise numai nemţi în capul tuturor corpurilor de armată, şi încredinţase statul-major general la doi polonezi: pan Niepocoi-cinski şi pan Levitzki! Apoi greşeală şi mai mare, lăsă să-i stea în flanc un corp de 40 000 de români cu tunuri Krup şi arme bune, dar a cărui valoare era necunoscută, dacă nu chiar nulă, unde oastea aceasta nu văzuse focul niciodată. în asemenea întocmiri ori se va împrăştia ca vrăbiile la prima lovitură de tun, ori se va pune cu turcii în contra noastră. Ce prostie! Și era aşa de lesne să-l întrebuinţezi cu folos, dar cu totul în alt chip. Adică: încorporând câte o companie românească în fiecare batalion rusesc, câte un escadron de cavalerie la fiecare polc de cazaci; iar cu tunurile să se fi făcut ca cu flotila românească de pe Dunăre. Astfel, întrebuinţându-i numai ca simplă carne de tun, am fi împărţit cu dărnicie toate primejdiile şi nevoile cu dânşii, dar numai atât; pe când aşa vor avea şi ei partea lor de glorie, ba vor pretinde poate şi recunoştinţă; vreun bacşâş teritorial peste Dunăre, dacă nu chiar peste Prut. Astfel gândea şi grăia prinţul Andrei Alexandrovici Mavrocosta!

Când însă îi mal văzu pe Ruşi, dând Domnitorului nostru, comanda supremă asupra armatei împresură toare a Plevnei, mânia sa nu mai cunoscu margini.

„Ce mişelie! Ce ruşine pentru noi, ruşii! Am ajuns, mulţămită casei Holştein-Gothorp, deopotrivă cu toţi maldavanii, şi sub comandă nemţească! Să ne vărsăm sângele nostru curat de ruşi pravoslavnici după cheremul şi poruncile lui her Carol von Hohenţolern?!

Lasă, Andrei, îi spunea Titi, ca să-l mângâie, că tu n-o să verşi nimica; dor ceva cerneală diplomatică de şi se va prileji şi asta. Apoi dacă ţi-ar veni aşa o toană să te vâri printre iatagane, oricât te-ar sparge de rău turcii cu ele, tot de sânge rusăsc n-or să poată da, ci numai de sânge spurcat de „maldavan cap de bou!”

Gluma aceasta, cam prea aspru poate, nu danii să-l înfurie cumplit pe prinţul Andrei, mai ales că fusese spusă la o petrecere între mai inulţi tineri pan-slavişti basarabeni:

„Ruşine să-ţi fie, Titi, strigă el lui frate-său, eşti nerecunoscător către împărăţia rusească, în care te hrăneşti, şi fără milă şi mărinimia căreia am fi murit cu toţii de foame la colţul vreunei străzi! Nesocoteşti nu numai voinţa tatălui nostru, dar şi jurământul de credinţă, pe care l-a depus în numele nostru. Eu nu mă uit la sângele meu, care aparţine împăratului şi Rusiei, până la ultima picătură, ci la legea recunoscută în orice ţară că copiii urmează naţionalitatea părinţilor lor! Atâta îmi ajunge ca să mă simt tot aşa de rus ca oricare. Să ştiţi, domnilor, cu toţii că mi-e ruşine să am un asemenea frate! Și, sculându-se de la masă, părăsi petrecerea, trântind uşa cu putere.

Lasă, Kneazile, îi spuseră tinerii basarabeni lui Titi, după plecarea lui Andrei.

Nu are dreptate Andrei Alexandrovici, zău aşa! Noi de grăit, grăim ca dânsul pentru că averile noastre îs dincoace, dar mai cu seamă pentru că e greu ca cineva să părăsească ţărâna în care sunt îngropaţi strămoşii. Iar dacă am vorbi precum simţim, ar trebui să fugim în altă ţară, ca să nu ne pomenim tocmai la Sibir!

„Vă mărturisim că ne-am fi bucurat de-ar fi izbutit ruşii să alipească de noi pe fraţii noştri de peste Prut; dar cu bucuria ce ar resimţi-o mortul -dacă morţii mai pot resimţi bucurie - când i se aduce alăturea de groapa lui trupul unui frate mult iubit şi de care a fost despărţit vreme îndelungată! Dumneata însă eşti în alte întocmiri decât noi: strămoşii îţi sunt îngropaţi dincolo, nu aicea. Știm noi bine că în Rusia nu vei rămânea decât doar cât va trăi cneazul cel bătrân; îţi vei lua atunci averea şi vei trece peste Prut. Dar să nu crezi niciodată că inimile noastre nu sunt cu dumneata. Să nu socoţi că nu ne mândrim în adâncul sufletelor noastre de chipul strălucit cum luptă fraţii noştri români peste Dunăre. O mână de oameni, care de atâtea veacuri n-au mai intrat în foc, să scape din primejdie vechea şi nebiruita noastră armie, asta nu-i lucru puţin, nu! De-ar fi Aleksandr Vtoroi şi om de stat, nu numai împărat, în loc de a le lua românilor Bugeacul, după cum se zvoneşte, ne-ar alipi şi pe noi de România; căci aşa-zisa pată de la 1854 au şters-o bieţii soldaţi români cu sângele lor. Atunci, uniţi cu toţii, am alcătui un scut puternic pentru Rusia, un stavilar de vreo şapte milioane de suflete, care ar apăra până la ultima lor picătură de sânge grăniţele împărăteşti ruseşti!

„ Adevărat, făcu Titi oftând, din nenorocire Aleksandr Nikolaevici Vtoroi este numai împărat. Chiar pricepându-le pe acestea care le spuneţi, de s-ar încumeta să le înfăptuiască, nu l-ar lăsa, Doamne fereşte, panslaviştii D-voastră.

Aşa este, făcu unul din tineri, panslaviştii sunt nişte nebuni ahtiaţi după mărirea Rusiei, privind numai în sus, cu gândul de a ruşi luna, soarele şi stelele toate din cer, fără ca să vadă prăpastia pe care li-o sapă pe tăcutele sub picioarele lor, drăguţii de nihilişti.

Tratatul de Berlin care tăiase pe multă vreme —dacă nu pe veşnicie—năzuinţele ruseşti din tratatul dela San Ștefane, dar mai ales chipul strălucit cu care se aiutase tânăra armată Română, stârni în potriva noastră ura şi savistia bunilor noştri aliaţi. La intrarea trupelor noastre victorioase în Bucureşti, un genera! Rus văzând pe poarta triumfală inscripţiuuile victoriilor noastre, nu să mai putu stăpâni- şi spuse în plină tribună oficială:

„Da bine daca D-voastră le-aţi luat pe toate, noi ce-am mai luat?

„Basarabia, Generaleˮ, îi răspunse o frumoasa cuconiţă pufnindu-i de râs în nas.

Faptul de a ciunti trei judeţe din teritoriul unui popor, care nu pregetase a-şi pune în cumpănă chiar fiinţa lui de stat pentru a-ţi scăpa onoarea armelor, şi aceasta fără nicio fereală, încrezându-se numai în mărinimia ta, era pentru toate popoarele creştine din Orient o tristă învederare a cavalerismului ţarului liberator. Apoi nemulţumindu-te numai cu atâta, să mai lipseşti acest popor la Conferinţa de la Berlin de puternicul tău sprijin de ţar pravoslavnic, pentru a-l apăra la rândul tău de umilitoarele întocmiri ce i se impuneau pentru recunoaşterea neatârnării sale, era o faptă de josnică şi mişelească răzbunare, cu atât mai scârboasă că te înjosea la rândul de unealtă, a marii finanţe israelite, pentru îngenunchiarea unui popor de o lege cu tine! Aceste două greşeli ale diplomaţiei ruseşti, a cărei victimă căzuse numai latina Românie, deşi de ordin cu totul moral, fu resimţită viu şi de celelalte trei stătişoare slave, care începură a înţelege cu cine aveau de-a face, cine le erau liberatorii şi în ce scop fuseseră eliberate de sub jugul turcilor. Apoi fiindcă o greşeală aduce totdeauna alta şi mai mare, lunecând pe acest povârniş, în curând diplomaţia vestită a urmaşilor lui Neselrod şi a lui Gorceakov ajunse şi la crime: detronarea eroului de la Slivniţa prinţul Alexandru de Battemberg şi zguduitorul măcel de la conacul din Belgrad, sub ochii reprezentantului Rusiei Ciarikov, astăzi ambasadorul ţarului la Constantinopol, şi mâini poate ministru de externe şi mare cancelar! Știut este, mă rog, că atuncea când te simţi atât de vinovat faţă de cineva, nu-i poţi ierta lesne de a fi avut atâta multă dreptate. De acolo şi ura panslaviş-tilor, nu numai împotriva noastră, dar şi a celor trei state slave, pentru liberarea cărora unia vărsaseră atâta sânge, iar alţii atâta cerneală, după cum le fusese breasla de militari, sau gazetari. România neatârnată era acum recunoscută de regat, de către toate statele lumii. Brigăzile sale care adineaore se alcătuiau din patru batalioane ca oricare regiment rusesc, numărau acum şase batalioane; iar cele patru divizii ajunseseră corpuri de armată, egale la număr cu corpurile de armată ruseşti; din patru erau acum douăsprezece regimente de artilerie şi, pe lângă cavaleriile de corpuri de armată, mai era o divizie independentă mobilizată gata la prima chemare. Această oştire bine organizată şi cu ofiţeri de valoare se rezema nu numai pe rezerve puternice, dar şi pe un lanţ întreg de întăriri, în stare să oprească în loc o armată întreit şi împătrit mai mare. Apoi stima şi prietenia pe care ea ştiuse să şi le atragă îi dădeau siguranţa că, la caz de rezbel, nu va intra singură în luptă. Tânăra Bulgarie călcase pe urmele României, faurindu-şi o armată puternică, dar care, până astăzi, n-a dat alte probe de panslavism decât strălucitele sale victorii împotriva sârbilor..

Cât despre sârbi, de când cu knutul voluntarilor, într-un „na trah” o duseseră bieţii oameni, căci tot cu „na trah” cuceriseră Sofia la Slivniţa! Aşa că mai mult jânduiau a pace, decât a „na pred”. Apoi la drept vorbind, întâmplarea de la conac i-a adus într-o nedumerită uluială; căci văzând acum pe oamenii cinstiţi înfundând puşcăriile, când nu sunt omorâţi chiar în localul prefecturii de poliţie, iar pe un ucigaş îmbrăcându-se în mantia şi coroana lui Duşan, nu mai ştiu săracii bieţii oameni ce să creadă şi ce să mai dorească.

Aşa stând lucrurile, era bine dovedit pentru panslavişti, care acum stăpâneau Rusia, că românii, bulgarii şi sârbii sunt cu toţii nişte popoare de nemernici şi de nerecunoscători faţă de fraţii şi coreligionarii ruşi, care de două veacuri îşi varsă sângele cel mai curat pentru eliberarea lor şi care abia scăpaţi de cruzimele turcilor, pentru o nălucă de neatârnare, nu se ruşinează a se pune împotriva binefăcătorilor lor, ajutând pe nemţi în drang-ul lor nach Osten (Drang nach Osten- ghies spre răsărit) împotriva slavismului, împotriva credinţei lor strămoşeşti.

„Asemenea nemernici nu mai sunt vrednici să facă parte din marele imperiu slav răsăritean, visat de marele nostru împărat Petru cel Mare, să-i lăsăm pradă lăcomiei nemţeşti; aceasta să le fie pedeapsa! Când istoviţi şi sărăciţi, copiii sau nepoţii lor îşi vor aminti că sunt slavi, atunci îi vom ierta ca pe fiul cel rătăcit din Evanghelie. Ceea ce ne trebuieşte înainte de toate, este să ne facem loc la marea liberă. Parcă nu sunt alte mări mai libere decât Bosforul? De pildă Marea Galbenă! Gândul acesta de stăpânire rusească pe Marea Galbenă, odată pătruns în treptele diriguitoare, diplomaţia imperială, care suferise o atât de mare înfrângere cu tratatul ei de la San Stefano, şi care jurase să se răzbune prin o strălucitoare izbândă, fu de data aceasta mai presus de străvechea ei faimă:

Pentru a ridica la o aşa de mare depărtare flota şi armata imperială la rangul întăi pe Marea Galbenă, trebuia un număr şi mai mare de bumaşte ruseşti şi de carboave. Carboavele se roseseră cam rău, cu prilejul ultimului rezbel din Balcani, iar bumaştele ajunseseră într-un hal fără de hal. Dar lucru şi mai slut: marea finanţă europeană se făcuse cam tare de ureche şi când auzea de un nou împrumut rusesc, se facea că n-aude, ori schimba subiectul convorbirii. Drum deschis la mare liberă trebuia negreşit. Cum să-l poţi deschide fără parale? Și să nu socotiţi că era vorba de vreo sută-două de milioane, ci de miliarde, ca să aibă şi cinovnicii de unde fura.

Atunci dibacii diplomaţi ruşi, folosindu-se de frica ce le intraseră bieţilor franţuzi în oase, de când primiseră în gazdă ceva ulani nemţeşti, scorniră geniala dublă alianţă! Câtă bucurie pe bieţii franţuzi că scăpaseră de frica neamţului! Ce mai belşug pe ruşii noştri, care nici nu voiau să mai ştie de bumaşte şi cumpărau până şi zarzavatul numai cu poli imperiali! De atunci nu mai duc ruşii grijă de nimic! Cum le trebuie un sutar, două... de milioane, trimit un amiral cu câţiva ofiţeri de marină să ia Parisul; franţuştele îi primesc cu braţele deschise; iar bursa pariziană acoperă împrumutul rusesc de mai multe ori! Când e nevoie de miliarde, chiar ţarul, mândrul autocrat al tuturor ruşilor, găseşte o deosebită plăcere să vie chiar la Paris, ca să strângă mâna frânghierului care prezidează destinele Republicii Franceze, în bucuria lui, poporul francez mai aruncă un pod pe Sena şi îi dă numele augustului său oaspete. Aşa că de acum şi până-n veac, orice franţuz de orice vrâstă şi de orice treaptă îl va călca în picioare cu mândrie, iar bursa acopere noul împrumut rusesc, încă de mai multe ori!

Ce mai transiberian! Ce mai Vladivostok, Dalmy şi Port-Artur! Ce de-a mai corăghii şi vapoare! Ce mai întăriri şi fortăreţe, fără ca să-i coste pe ruşi nici 25 de copeici! Mai râzi de-ţi dă mâna de diplomaţia rusească! Și când te mai gândeşti că poporul francez se proclamă fără sfială:poporul cel mai înţelept din lume!!

Dacă astfel cugeta şi faptuia conştiinţa publică în toată Rusia, neatârnarea, regalitatea şi propăşirile de tot soiul ale tânărului stat român lăsau cu totul o altă întipărire în sufletele şi conştiinţa moldovenilor basarabeni.

Ei care până atunci îşi priviseră falnicul lor nume ca o ocară; dulcea lor limbă ca cea mai incultă şi barbară; mândra lor obârşie latină ca o scornitură mincinoasă; pe ţăranii lor ca pe nişte nemernici şi fricoşi; iar pe fraţii lor de peste Prut, ca pe nişte lepădaţi de lege şi hulitori de cele sfinte, se simţeau mândri acum că aceşti ţărani fricoşi de dincoace sau de dincolo de Prut fuseseră recunoscuţi de viteji, chiar în rândurile sau alăturea de neînvinsa armie rusească, fie sub şapca cu cozoroc, fie sub căciula cu pana de curcan. Cu jând priveau şi la libertăţile constituţionale de peste Prut, la universităţile ce se ridicau acolo (ale căror diplome erau recunoscute cu cinste în străinătate), la şcoalele militare superioare de aplicaţie şi război. Mulţi din ei gustau acum cu plăcere capodoperele unui Alecsandri sau Eminescu.

Astfel se schimbase mentalitatea sferelor culte din Basarabia, sau mai bine zis, mentalitatea ascunsă, căci aceea care se rostea era tot a panslavismului, menită a mai dăinui încă câtă vreme va dăinui pe acolo şi stăpânirea rusească. Cât despre ţărănime, ea vorbea mai deschis: avusese prilejul, trecând Prutul cu carele pentru trebuinţele oastei, să se încredinţeze că povestea cu catolicizarea celora de dincolo e numai o spurcată minciună. „Tot ca noi se crucesc şi cei de dincolo, spuneau ei, tot un port şi aceleaşi obiceiuri şi aici, şi acolo. Tot o mămăligă mâncăm cu toţii, tot cu tărâţă ne umplem borşul; iar sfecla o lăsăm porcilor şi ruşilor. Tot într-un grai ne înţelegem cu toţii. Apoi ia intră în sfintele mitropolii din Iaşi şi Bucureşti! Mai samănă cu soborul din Kişinău sau cu cel din Ades? Prin sate găseşti unele mănăstiri mai mari, mai bogate şi zidite din piatră, albe biserici mai sărăcăcioase şi zidite în cărămidă; iar altele sărace de tot, de lemn şi acoperite cu stuf; dar în toate înţelegi ce ceteşte popa, că slujeşte pe moldoveneşte. De aceea când se întâmpla vreo duminică sau sărbătoare, ne lăsam podvoadele în paza cazacilor şi ne duceam cu drag să ascultăm sfânta slujbă. Și rânduială la dânşii, bre oameni buni, nu ca la noi!”

Acolo trebui să te supui, că n-ai încotro. De te pui de pricină cu un var-dist - cum zic ei gorodovoiu - sar zece-douăzeci, vin jandarmi cu sutele şi oştire cu miile şi de cap tot nu-ţi poţi face! Pe când la noi şi ispravnicu, sa-racu, rămâne bun chelfanit de ai noştrii!! Și ce mai şuşăle chietruite pe acolo, de mergi ca în palmă, nu ca la noi pe poştovoi tract pietruit numai din praful secetei sau glodul ploilor, până la butucul roţii şi croit între două şanţuri, căt hindichiulnumai bun ca să-ţi frângă capătul de la osie! De le am avea şi noi pe toate câte le au ei acolo, nu am mai jăli banii ghirului, cum fac d-lor. Adevărat că plătesc dări ceva mai mult ca noi, dar în schimb câte înlesniri! Până şi tiligraf pe la toate voloştile ca la uezdni gorod sau stanţiile unde se opreşte poiezdul. Ce ţi-e bun că plăteşti bir mai puţin şi nu-ţi dă nimic în schimb! De bine, de rău, când stau ei la vreo judecată, tot au măcar parte de grai, ca să se apere, pe când noi, săracii, stăm la sud ca viţelu la poartă nouă, şi te poţi duce la gros cu mâinile în şold, fără ca să ştii pentru ce vinovăţie.

Și beizadea Alecu fusese silit să-şi schimbe multe din părerile sale din trecut! „Bre! bre! bre! făcea el câteodată dus pe gânduri. Ce minte sănătoasă şi-ar fi putut închipui vreodată că aceste două ţărişoare de raiale turceşti, râvnite cu atâta jând de o împărăţie puternică ca Rusia, sărace, vârâte până în gât în datorii, vor putea ajunge să se unească şi să alcătuiască un regat destul de puternic, recunoscut de lumea întreagă?! Poftim, mă rog, ce a ieşit din borşarii lui Mihalache Sturdza, Grigore Ghica şi Vogoride! Rădea lumea când poznaşul de Cuza îi îmbrăcase franţuzeşte şi se juca cu dânşii de-a soldaţii. Până şi leneşul şi nebunul de Titi trăieşte din munca lui de funcţionar al unui stat neatârnat. Nici vorbă de acum de raia turcească; pe când eu tot vernopoddarmâi am rămas, ceea ce este cam totuna, după spusele răposatului meu prieten Dumitrache Rusu! Le văd cu ochii toate acestea şi totuşi parcă nu le pot crede.

Din partea ei, domniţa Ruxandra se încăpăţâna împotriva obşteştii păreri a lumii civilizate şi nu voia să recunoască noul stat român. Biata femeie se găsea vinovată faţă de soţul ei iubit, de a-i fi dat un copil atât de nevrednic şi nelegiuit! „Eu sunt vinovată, spunea ea plângând: Da! Vinovată în faţa lui Alecu şi Andrei. Trebuia să am curajul de a mă despărţi de Titi când era mititel! Să-l fi pus într-o şcoală din Petersburg, cum face noră-mea Olga cu copiii ei. Să mă fi dus eu acolo să-l văd, dar să nu-l fi adus nici măcar în Basarabia, decât după ce s-ar fi făcut om în toată firea. Vezi-l pe Andrei, ce frumoasă carieră a ştiut să-şi facă singur! Cu cât respect a primit sarcina ce o luase tatăl său, în numele lui! Cu câtă dragoste vine din fundul Africei, să ne mângâie de durerea ce ne o face fratele său! Câtă deosebire între fiul meu vitreg şi adevăratul meu copil. Titi nu m-a iubit niciodată, nici pe mine, nici pe tatăl său, de l-a lăsat inima să ne lovească aşa de grozav la bătrâneţe; iar Dumnezeu mă pedepseşte pentru visurile trufaşe pe care le făuream pentru copilul meu!

Nu pregeta a cere concedii, în care timp înlocuitorul lui vremelnic lucra cu meşteşug ca să-l înlocuiască definitiv, compromiţându-l în faţa şefilor săi. El însă nu vedea nimic şi chiar de pricepea gândul subalternului său, se săturase de Africa şi o ştia pe Olga Pavlovna destul de puternică pentru a-i găsi alt post mai aproape sau chiar a-l menţine în Africa cât va trăi bătrânul. Atunci, s-ar fi lăsat cu drag de orice slujbă, căci Buzdugana administrată de dânsul ar produce înzecit.

Când se afla lângă bătrâni, nu ştia cum să se poarte mai drăgăstos şi mai plăcut cu dânşii, distrându-i cu glumele sale, cu povestirile lui din Africa şi cu felurite anecdote întâmplate sau neîntâmplate lui în călătorie. Nu suferea însă să se rostească nici măcar numele lui Titi înaintea lui, de venea, din întâmplare, vorba despre bietul oropsit, faţa lui Andrei se întuneca îndată şi arăta cea mai cumplită durere: „Vă rog, dragii mei, facea el oftând, să schimbăm vorba. De ce să ne reîmprospătăm durerile? Of! Cât de mult şi adânc l-am iubit eu pe copilul acesta! In el pusesem toate râvnele şi faima viitoare a numelui de Mavro-costa. Și eu, şi biata Olga eram hotărâţi să ne folosim de câtă înrâurire am căpătat într-o viaţă de muncă şi de jertfe, ca să înlăturăm orice spin din calea lui, presurând-o numai cu flori, de-ar fi vrut să îmbrăţişeze vreo carieră; ridicându-l cu mult mai presus decât pe noi, ţinându-mă totdeauna în umbră pentru a învedera mai bine meritele fratelui meu mai mic. Da. Asta ne era hotărârea, pornită nu numai din dragoste pentru dânsul, dar şi ca o datorie de recunoştinţă faţă de sfânta femeie, la sânul căreia am găsit îngrijirile şi dragostea mamei ce-am pierdut-o din copilărie! Ei bine, astăzi Titi este mort în inima mea! Și aceasta, nu din pricina crimei de stat pe care a săvârşit-o cu bună ştiinţă şi a căror urmări se vor răsfrânge asupra noastră a tuturor, asupra carierei mele şi asupra viitorului copiilor mei ne-vinovaţi - că ştiţi ce înseamnă în Rusia a fi ruda unui criminal de stat! I-aş fi iertat poate şi asta în ceea ce mă priveşte pe mine, dar lacrimile ce vi le văd vărsând în ascuns se prefac în inima mea în atâtea picături de fiere, aducându-mi uneori în suflet dorinţa de răzbunare... până la crimă! Nu, nu mai am frate!

Toate rudele coanei Ruxandra şi ale lui beizadea mai mult de milă şi pentru ca să-i mângâie, dezaprobau pe Titi. Nici Cc. Marghioliţa Rozno-vanu nu-l aproba; dar bună şi evlavioasă cum era, li spunea că asta o fost poate voinţa lui Dumnezeu, pe care creştinul trebuie s-o primească fără cârtire. Asupra faptului împlinit nu se mai putea reveni şi acum datoria lor ca părinţi este să-l ierte pe Titi.

Singura fiinţă care mai îndrăznea să ţie partea absentului era numai Ile-nuţa. în poziţia smerită în care se afla - adică între slugi şi stăpâni - nu putea face mare lucru; dar pe nesimţite şi cu multă dibăcie, tot izbutea uneori să dea de gol vreo minciună sau vreo uneltire de-a lui Andrei. Acesta simţea că are un duşman în casă, dar nu-şi putea da seamă bine cine să fie..

Până-ntr-o zi, plimbându-se prin parc, văzu pe vătăjălul de la volosti strecurând Lenuţei o scrisoare. Fata, care înţelesese că scrisoarea era de la Titi, rupse plicul şi începu să citească cu lăcomie, când auzi paşii lui Andrei pe prundişul aleei.

De unde-i scrisoarea, asta dră? întrebă el.

Dela Ciripcău, cuconaşule. Uite pe plic, pecetea poştei de la Soroca.

Și cine-ţi scrie de la Ciripcău? Ia să văd?

Naşu meu, părintele Tureatcă.

Dă-mi scrisoarea, să văd ce-ţi scrie părintele Tureatcă.

Ce treabă ai d-ta să ştii ce-mi scrie naşu-meu?

Să-mi dai scrisoarea îndată, obraznico, că eu sunt stăpân aicea!

Da-a? Eu credeam păn-acum că-i cneazul. Ți-a şi dat Buzdugana? Nu ştiam. Dar chiar aşa să fie, află mata, cuconaşule, că de eşti stăpân, eu nu sunt sluga dumnitale, precum n-am fost nici a cneazului şi scrisoarea nu ţi-o dau, pentru că m-ai făcut obraznică.

Atunci, ţi-o voi lua-o cu sila, răspunse Andrei cu ciudă, făcând un pas spre fată! Lenuţa însă nu-i mai dădu timp să facă un al doilea şi cât ai clipi din ochi rupse scrisoarea în mii de bucăţele, care zburară ca fluturii împrăş-tiindu-se de vânt, prin frunzişul parcului.

Prinţul Andrei, care ştia cât ţineau bătrânii la ţăranca asta şi văzând că o rătăcit cărarea, bufni de râs, zicând Lenuţei că a vrut să glumească, pentru ca s-o sparie.

Apoi încercă s-o câştige din partea lui, arătându-i că Titi era pierdut pentru totdeauna; că el o să fie singurul moştenitor al Buzduganei; că interesul ei este de a ţinea cu dânsul, iar nu cu Titi; că el o va ferici, cum nici nu se aşteaptă, dacă îi va ţine parte pe lângă dţa şi scoţând o hârtie de 500 de ruble, voi să i-o puie în mână. Deh! cuconaşule, făcu şireata ţărăncuţă, parcă stând la îndoială. Acum că am înţeles gândul matale, se schimbă treaba. Eu sunt fată săracă şi cinci sute de carboave e lucru mare pentru mine; dar ţine-ţi hârtia deocamdată. Diseară ori mâine dimineaţă am să-i spun domniţei tot ce mi-ai propus mata şi dacă mi-o da voie, voi primi cu bucurie bogatul matale dar.

Din ziua aceea, lupta se dădu pe faţă: clevetiri, minciuni şi curse cât pofteşti! Glume veninoase la masă şi în faţa lumei, despre un pretins cinovnic de la poşta din Soroca cu care întreţinea corespondenţe amoroase; ba cu un vameş de la Unghenii români cu care se avea bine şi îi aducea bomboane de la Iaşi; ba că din economiile sale cumpărase popii de la Ciripcău un plug cu şase boi şi două iepe de căruţă, şi câte şi câte altele.

Kncazu şi Domniţa, care o cunoşteau bine pe fată, râdeau, crezând că aşa o cicăleşte pe Elenuţa după meteahna lui.

Insfărşit, văzând că nu izbuteşte la nimic, nici In aşa chip, apoi că congediul i se împlineşte peste câteva zile, nevoind cu nici un preţ, să lese la Buzdngana un duşman atât de primejdios, se hotărî a pune piciorul în prag chiar în ceasul plecărei sale.

Pe când Vasile surugiul trăsese la scară şi slugile aşezau gemantanele prinţului Andrei în trăsură, începu a coborî treptele, petrecut de toţi, sărutând mâna părinţilor care-l binecuvântau. Apoi oprindu-se în faţa Ilenuţei, îi spuse cu ironie: „Fii veselă, dră, că ţi-ai atins scopul; m-ai alungat în sfârşit din casa părintească! Da, scumpii mei părinţi! Astăzi plec de sub streşinul vostru pentru totdeauna. Eram hotărât să nu vă spun nimic, pentru ca să nu vă întristez; dar văzând-o pe d-ei că mai are neruşinarea să se mai arăte înaintea mea şi în ceasul plecării mele, nu m-am putut stăpâni. Aflaţi dar că a avut îndrăzneala să-mi arunce în faţă o insultă, pe care un gentilom, un Mavro-costa nu o poate îndura, pretinzând că eu vă învrăjbesc în contra fratelui meu pentru ca să mă folosesc de partea lui de moştenire!

Nu-i adevărat strigă Beizadea Alecu după o clipă de tăcere datorită ulcelei ce predusesără asupra tuturor cuvintele lui Andrei! Din potrivă! Tu numai bine vorbeşti despre fratele tău, şi ai suferit de purtarea lui cât şi noi!

Ba erai gata să-ţi jertfeşti şi cariera, pentru ca să i-o faci pe a lui mai strălucită, adaose domniţa Ruxa-ndra. Ce mârşavă şi proastă scornitură!

Știu şi eu că e scornitură, zise Andrei urcându-se în trăsură şi aşezân-du-se pe perne cât mai tihnit; dar dumneaei pretinde altfel şi mi-a spus-o în faţă. Deci nu mai este loc pentru noi doi sub streşinul d-tale, tată. Alege între mine şi răzăşoaica asta şireată. Când vei avea nevoie de mine, voi alerga întotdeauna ca în trecut şi de unde mă voi afla; dar câtă vreme va fi ea aicea, mă voi adăposti într-o casă din sat şi pragul tău nu-l voi mai călca! Adio, scumpii mei! O singură şi de pe urmă vorbă: nu vă cer s-o daţi afară; dar feriţi-vă bine de năpârca asta, să nu vă muşte cum a izbutit să mă muşte şi pe mine. Haide, mişcă Vasile.

Zbieră Vasile Surugiu, pocnind din harapnic şi lăsând pe urmele tmsurei golul şi durerea în inimele tuturor!

Biata fată rămăsese buimăcită de neruşinata minciună a lui Andrei, gata să leşine sărmana nevinovată de ruşinea ce o păţise în faţa slugilor. Până să-şi revie în fire, cneazul şi domniţa reintraseră în odăile lor!

Lovitura era mişelească, dar dată cu meşteşug. Faţă în faţă cu Andrei ar fi putut poate să dovedească cum că el voise s-o cumpere cu 500 de carboave pentru ca să-l ajute să-şi învrăjbească părinţii împotriva lui Titi, dar în lipsa clevetitorului cine ar fi crezut-o? Toţi ar fi învinuit-o că nu s-a apărat la vreme.

Chiar în ziua aceea, cneazu îi trimise prin Cc. Catinca cămărăşiţa documentele casei din Soroca şi ale răzăşiei sale de lângă acest orăşel, mai adăugând şi 1 000 de carboave ca dar din partea lui şi a domniţei. Iar a doua zi de dimineaţă fu pornită la naşul ei din Ciripcău, părintele Tureatcă, fără a i se îngădui măcar să sărute, o ultimă dată, mâinile binefăcătorilor ei.

Cum ajunsese în sat, le scrise pcntruca să se dez-vinovăţească şi să-i mulţumească de toate binefacerile ce le primise de la dânşii. Aştepta mult, dar, neprimind nici an răspuns, îşi vându şi casă şi pamânt, îşi scoase un paşaport şi trecând Prutul la Sculeni, luă trenul la Iaşi şi nu se mai opri decât la Galaţi. Scopul ei era să între într-o mănăstire, dar ştiind că Titi era cu slujba în Dobrogea, alesese eparhia Dunărei de jos ca să fie mai aproape de dânsul; nu cu gândul de a-l întâlni, dar ca să aibă macar mângâerea de a-l şti mai puţin departe şi de a capata ştiri despre dânsul din când în când.

La Episcopie cercetându-se actele sale i se spuse că nu se poate călugări înainte de vrâsta de 45 de ani; iar dacă voieşte, îi va rândui P.S.S. o mănăstire, unde se va putea aşeza şi trăi în pace ca soră până ce va împlini vrâsta de a se călugări. Ilenuţa primi cu bucurie şi fu rânduită la mănăstirea Cilicului din Dobrogea, unde îşi cumpără o aşăzare bună, după starea ei.

Titi, la rândul lui, nemaiprimind nicio ştire din partea ei, trimise un om sigur să cerceteze despre dânsa şi la Buzdugana, şi la Ciripcău. La Buzdu-gana atâta o putut afla că o dăduse cneazul afară: unia ziceau că se măritase după un cinovnic de la Soroca, alţii că o furase un vameş de peste Prut, aşa că toţi ştiau câte ceva şi nimene nu ştia nimica. La Ciripcău găsi ştiri mai proaspete şi mai adevărate: fusese de curând pe acolo, îşi vânduse averea toată şi plecase peste graniţă, dar nimene nu ştia unde; ori dacă ştia, nu voia să spuie. Bietul Titi era disperat!

Care nu le fu la amândoi bucuria şi tulburarea când şe întâlniră faţă-n faţă la hramul mănăstirci Cilic! Și iată cum se întâmplă aceasta:

Titi venise acolo împreună cu prefectul de Tulcea, mai mult de petrecere. După slujba bisericească, slujită de însuşi episcopul Partenie, venit în ajun de la Galaţi, după masa oficială la care luase şi el parte în arhondaric, tânărul nostru se retrase într-o chilie, ce i se pusese la dispoziţie. Se întinse pe un divan, cu gândul ca să se odihnească, căci plecase din Tulcea de cu noapte, ca să poată ajunge dimineaţa la mănăstire. Dar unde fu chip să doarmă în chilioara asta strâmtă, cu o singură fereastră, prin care razele de soare treceau ca nişte limbi de foc!

Se sculă dar, trecu prin curtea plină de poporul ce se ospăta în mijlocul prafului, o luă la dreapta bisericii, sări peste o pârlază şi dădu în sfârşit de umbra şi răcoarea pădurii. Dar nici acolo nu era pas de odihnă; căci ori din ce parte te-ai fi întors, te-ai fi crezut pe un câmp de rezbel, îndată după încetarea luptei; aşa erau lungite trupuri de lipoveni morţi... beţi în toate părţile! Aceasta însă chiar la marginea pădurii: mai la vale cârduri, cârduri de familii şi de călugăriţe se ospătau pe iarbă verde, la trunchiul vreunui copac. Râsete, cântece de lume şi pavo-ga-de-le, câte pofteşti.

„Nici aicea chip să mă odihnesc, făcu Titi, înfundându-se mereu la deal, în adâncimea codrului. Trecu coama dealului şi coborându-se pe povârnişul celălalt dădu în sfârşit de un stejar bătrân, la răspântia a două cărăruşe, cu nişte muşchi molatic la rădăcina lui şi ferit de orice zgomot. îşi scoase haina de pe dânsul şi se toloni cu nesaţ pe muşchiul verde, în cântecele păsărilor şi în răcoarea codrului.

Era prea trudit şi prea înfierbântat ca să poată adormi îndată; aşa că răsturnat pe spate, scăldându-şi privirile în verdeaţă visa cu ochii deschişi la dorul inimii sale, la acea copilă pe care o îndrăgise din cea mai fragedă copilărie şi pe care o iubea acum şi mai tare, de când o pierduse poate pentru totdeauna.

O revedea copilă mică la Ciripcău, lucrând la căşcioara şi gospodăria din fundul râpei, la lanul cel cu popuşoi tomnatici, singura moşie care îi va mai fi dat s-o aibă pe lumea asta. Cum şi-a primejduit ea viaţa pentru dânsul, ca să-l scape de dulăul cel grozav; cât nu suferise ea de la slugi, în lipsa lui. Apoi, reîntâlnirea lor la Buzdugana, înainte de plecarea lui la Paris. Cât o iubise el în tăcere, acolo, departe în străinătate. Ultima lor dispărţire, în neuitata acea noapte de august! Cât o mai căutase el în zadar... şi somnul care-l stăpânise cu încetul, amesteca realitatea cu visul... I se părea acum că omul acela pe care-l trimesese în căutarea ei se apleca spre dânsul să-i spuie că a găsit-o pe duduia Ilenuţa, că se află chiar aici la mănăstire, şi parcă o vedea venind spre dânsul, cântând acea doină a răzeşilor din Basarabia, pe care o deprinseseră amândoi la Ciripcău.

Deschise ochii... lângă dânsul nu era nimene, dar dinspre vârful dealului se auzea din ce în ce mai tare şi mai desluşit trista doină, prin care basarabeanul îşi cântă jalea, blestemând pe acei care l-au răzleţit de neam.

Și glasul care o cânta era acum glasul Ilenuţii, şi era atât de aproape că i se desluşeau şi cuvintele:

Visez, se întrebă Titi, frecânduşt ochii: dădu să se scoale, dar n-avu timp, şi ramase în genunchi cu braţele întinse: căci în aceiaşi clipă, i se ivi în fată venind pe potecă, chiar lângă el, Elenuţa! Elenuţa lui. îmbrăcată aşa precum o lasase la Buzdugana, căci abia sosita în mănăstire, nu se îmbrăcase încă de soră.

Copleşită şi ea de oboseala zilei şi de străinătatea locului, se intundaso în adâncimea codrului bătrân, aruncându i odată cu dorul inimei sale, şi acea doina de po locurile ei, pe care o cântase de atâtea ori iubitului.

Două strigăte de o supraomenească fericire le porni din inimă. Și amândoi întro îmbrăţişare so găsiră înlanţuiţi pentru toată viaţa!

Anul 1883 fusese un an foarte îmbelşugat în Basarabia. Beizadea Alecu avusese recoltă bună şi se apucase acum, pe lângă Buzdugana, să mai ia alte două moşii mari în posesie! Todireştii şi Pârliţii. Și parcă avea s-o nimerească minunat, că în primăvara anului 1884 pâinile sale de toamnă ieşiseră de toată frumuseţea din iarnă. Ca niciodată, sămănase la rapiţă şi grâu cu miile de falei şi acum semăna la in în câtimi mari de tot, lăsând păpuşoiul şi productele mai ieftin ca săcara, orzul şi ovăzul, în al doilea rând. Parcă ar fi vrut să se îmbogăţească deodată.

„Da ce-i, Alecule? îl dojenea Moruzi. Te-ai apucat să joci ştosul ca în tinereţe?

„Ce sunt nebuniile aceste pe capul tău? Asta-i agricultură de om cuminte? Și tocmai acum, când ai şi tu nevoie de linişte mai multă? Suntem bătrâni, cumnate! Nu te vezi?

„Ce să fac, Costache dragă! Acestea sunt urmările isprăvilor lui dl Titi! Nemaiputându-i lăsa Buzdugana, pe care-i o pregăteam cu atâta drag după mine, nu-l pot lăsa pieritor de foame şi trebuie să muncesc din greu la bătrâneţe. Cât este încă tânăr, o duce el bine cu ce câştigă şi renta care o are de la mine. Dar mai pe urmă ce se face? Ș-apoi mai poate avea şi copii cu ţărăncuţa lui. Pui de răzeşi fără răzăşie, cine o văzut? De mi-o ajuta D-zeu, îi voi cumpăra şi lui o hliză de moşie în ţara în care şi-a ales-o, şi îi voi asigura, prin diata mea, o parte din venitul Buzduganei. Tu pleci acum la Petersburg, nu este aşa?

„Da. Plec zilele acestea; dar pe la sfârşitul lui Aprilie trebuie negreşit ca să fiu îndărăpt.

„Te rog atuncea să cercetezi, ce-i cu Olga şi cum este văzut Andrei la minister? S-o răspândit pe aicea nişte zvonuri urâte în privinţa lor. Li-am scris şi eu, şi Ruxandra; dar răspunsurile lor încurcate mă cam pun în bănuieli. Olga ne scrie despre toate, afară de celea ce o întrebăm. Andrei dezminte acele zvonuri, dar zice că e obosit şi dezgustat de a trăi stingher, la capătul lumii şi ar vrea să se retragă în vreo doi-trei ani din slujbă ca să se odihnească.

Am auzit şi eu fel de fel de vorbe, dragă Alecule; dar tu nu ştii cum e lumea? Nu pot să fie decât nişte scornituri, nişte fleacuri! Cu toate acestea, voi cerceta şi-ţi voi seri, pentru ca să te liniştesc.

„Nu vrau să-mi scrii ca să mă linişteşti, ci din-potrivă îţi cer cuvântul tău de onoare că nu-mi vei ascunde nimica, orlco vei afla.

Ți-l dau cu atât mai bine, că de mai înainte sunt încredinţat că nu sunt toate decât nişte născociri. Celea ce se pun în spinare bieţilor copii, nu se potrivesc nici cu caracterul lui Andrei, nici cu al Olgăi. O fi având şi ea metehne, dar numai despre cinstea ei ca soţie nu se poate zice nimica. Și când? Tocmai acum la patruzeci de ani? Nu vezi că sunt fleacuri?!

„ Asta-mi zic şi eu. Cât despre Andrei se înţelege şi mai lesne: ceea ce mi-a scris mie despre dorinţa lui de a se retrage, o fi zis-o şi la alţii, care tot adăugând câte ceva la vorbele sale l-au şi dat afară!

„ Aşa trebuie să fie; dar fii pe pace, dragul meu. De o fi ceva cât de mic în defavoarea lor, îţi scriu îndată amănunţit; de nu primeşti nimic de la mine, va însemna că nu se pot învinui cu nimica.

JDupă cum era hotărât, peste două-trei zile beizadea Costache plecă la Petersburg.