I

Cincĭ zile lipsiseră căpeteniile Fărșeroților de la stînĭ și la vederea lor, secunziĭ începură a descărca pistoale în vînt de bucurie, făcînd să resune Peristera ca de un vuet resboinic.

Fuseseră văzuțĭ de locuitoriĭ ambelor comunĭ și armîniĭ s-aŭ grăbit să le iasă în cale, să le ureze bun venit și să-ĭ felicite pentru modul vitejesc cum aŭ știut să apere cinstea romînismuluĭ.

Grecomaniĭ căutaŭ să se dosească, prefecîndu-se că n-aŭ idee de cele întîmplate, părînd a fi indiferențĭ de cele ce se petreceaŭ; în realitate însă se întrețineaŭ pe ascuns cu Lala și-l întețeaŭ în contra Fărșeroților și ’ĭ reproșaŭ că, de ce n-a intervenit cu autoritatea luĭ, să-ĭ oprească de a lua parte la tedeum — la carĭ reproșurĭ el răspundea că n-a știut nimic, dar că va lua măsurĭ ca pe viitor să nu maĭ îndrăznească Fărșeroțiĭ să facă nici o mișcare fără consimțimîntul luĭ.

In fond, Lala se simțea descurajat, căcĭ știa el bine că nu e în stare să se impue unor uriașĭ ca Bucuvala, de oare-ce între el și dînșiĭ era o tovărășie, stipulată prin contract, ce prevedea că, din numărul vitelor, cu a căror economie se ocupaŭ Fărșeroțiĭ, o treime era proprietatea fie-căreĭ căpeteniĭ. Eĭ nu eraŭ salariațiĭ luĭ Lala, ci tovarășĭ, aĭ capitaluluĭ îndoit din partea luĭ Lala, care se egala cu partea lor de muncă.

Venitul turmelor, prin urmare, era împărțit în treĭ, din care două părțĭ reveneaŭ luĭ Lala și o parte fie-căruĭ cap de Fărșerot sub a căror îngrijire și administrație lucrurile prosperaŭ.

Căcĭ ce ar fi făcut Lala singur, dacă n-ar fi fost Fărșeroțiĭ, bunĭ gospodarĭ și harnicĭ economĭ de vite, carĭ se pricepeaŭ în rostul uneĭ asemenĭ întreprinderĭ?

Ar fi urmat să lichideze totul și cu cîte-va sforțărĭ din partea Fărșeroților, ar fi devenit eĭ proprietarĭ și asupra părțeĭ sale.

Ast-fel stînd lucrurile, autoritatea luĭ Lala asupra Fărșeroților era consacrată prin obiceiul loculuĭ, de a se atribuĭ cinstea și puterea morală stăpînuluĭ— iar nicĭ de cum că această autoritate ar fi decurs de vre-un drept exercitat de stăpîn asupra servuluĭ.

Știa el Lala acum că are dușmanĭ personalĭ pe lîngâ partidul armîn, împotriva căruia lupta fără succes... I se adusese la cunoștință evenimentele petrecute în Magarova și tot ce a urmat în Bitolia. Aflase că Mia și Maria luaseră parte atît la serbare cît și la Bitolia, însă nu maĭ îndrăznea să provoace nouĭ scandalurĭ în familie.

De cînd cu venirea luĭ Kendra și a luĭ Tuliu în casa sa, și conflictul știut, el nu maĭ vorbea nici cu Mia nicĭ cu Maria. Kendra îĭ sta în față mereŭ amenințător, i se părea că-ĭ aude glasul și Simu întîrzia să ’ĭ aducă vre-o veste...

Mia, din ziua cînd a zărit din balcon pe Tuliu rănit la mînă, toată jalea și-a închis-o în inimă șĭ-sĭ petrecea zilele retrasă în odaea eĭ, în plîns, ferindu-se și de mamă-sa să nu o vadă.

Chinul eĭ însă era cu atît maĭ mare, cu cît nu putea ști cum îĭ merge luĭ Tuliu. Aflase că aŭ fost liberațĭ din închisoarea Seraiuluĭ a treia zi, dar maĭ mult nu știa, și din mintea eĭ nu-l uita o clipă. Pe cine să întrebe unde e Tuliu, ce face el și dacă rana îĭ merge spre vindecare?

I s-a spus de către soațe, carĭ sosise din Bitolia, că Dumineca ce vine, tinerimea armînă din ambele comunĭ va merge la stînĭ, unde se zicea că va fi horă mare, că vor fi jocurĭ, petrecerĭ etc.

— Vezĭ, fă-te bine, soro, să mergem și noĭ, să privim, cu atît maĭ mult, cu cît stînele sunt ale voastre și plimbarea noastră va fi motivată în fata lumeĭ — i-a zis Vangheluța de peste drum, care venise să vadă cum îĭ este Mieĭ.

Mia tresărĭ ca din visare. Se gîndi că poate va vedea pe Tuliu și simți ca și cum un curent de însănătoșire i-ar fi circulat prin vine.

— O să mă silesc Vangheluțo să mă scol, căcĭ poate aerul îmĭ va face bine... De cum am venit din Bitolia, nu mă simt bine. Răceala să fie cauza... saŭ impresiunea ce am avut-o la vederea atîtor rănițĭ, flăcăĭ din aĭ noștrĭ... nu știŭ și eŭ ce să maĭ zic...

— Eŭ bănuesc c-aĭ răcit surioară, dar am speranța să te întremezĭ la loc, cînd i veĭ vedea la horă voinicĭ și vindecațĭ...

— Să te audă Dumnezeŭ, Vangheluțo.

— O să fim toate soațele, carĭ am fost la serbare, Mie, și bagă de seamă că fără tine nicĭ una nu merge.

In tot timpul acesta soațele Mieaĭ veneaŭ în fie-care zi la dînsa și prin glume căutaŭ să o predispue la veselie — însă ele nu știaŭ nicĭ una adevărata bubă ce o rodea...

Venise și ziua Duminiceĭ. Mia se sculase maĭ de vreme ca de obiceiŭ, terminase cu trebile caseĭ și acum îșĭ făcea găteala. Gîndul că va fi văzută de Tuliu, o făcuse să-șĭ aleagă rochia de culoarea liliaculuĭ, apoĭ ilecul cel muiat în fir de aur; pe cap s-a legat cu „șchepa” cea de mătasă fumurie, brodată pe la marginĭ cu mătăsică multicoloră. Părul eĭ bogat, împletit în două coade, ce îĭ atingeaŭ pulpele, venea așezat sub „șchepa” străvezie, iar în dreptul funteĭ de la stînga creșteteluĭ prinse un chiparos și pe piept floarea „nu mă uita”.

Și fără de găteala asta Mia n-avea rivală în ambele comunĭ, dar de astă-dată voea să se convingă, dacă într-adevăr e frumoasă și se privi cu atenție în oglindă.

Simțul frumosuluĭ în producțiunile fireĭ și ale arteĭ fiind bine desvoltat în sufletul eĭ, avea oroare de culorile țipătoare, de formele exagerate, disproporționate. Se măsură, zic, de sus în jos în oglindă. Se găsi la statură potrivită. Iși privi în profil bustul peptuluĭ și rămase mulțumită de sîniĭ eĭ răsărițĭ în libertate și fără corset, pentru vîrsta eĭ de 18 anĭ.

La talie nu era tocmaĭ subțirică, dar nu vru să forțeze maĭ mult colanul, că prea i-ar fi pus în evidență șoldurile și nu o aranja de loc să se știe că în privința asta a trecut la exagerație.

Toate le-o fi putut observa Mia examinîndu-șĭ boiul mlădios la oglindă și silindu-se să atingă perfecțiunea, pentru a fi la înălțimea inspirațiuneĭ poetuluĭ, numaĭ una n-a putut-o nicĭ ea observa, că s-ar fi îndrăgit de sine poate...

Era atmosfera acea radiantă în centrul căreia plutea ființa eĭ, ce se eteriza, se perdea pe nesimțite pentru a face loc castitățeĭ, inocențeĭ și curățieĭ sufletuluĭ eĭ de fecioară — calitățĭ, ce se nuanțaŭ tot maĭ puternic cu cît pentru ea rămîneaŭ invizibile, nebănuite, neștiute.

Faptul că se gătise si căutase să se convingă, dacă într-adevăr îĭ șeade bine, avea o origină de ordin cu totul superior și anume: ea vedea în Tuliu idealul și pe alesul națiuneĭ sale, și-l asemăna în minte cu eroiĭ din miturĭ și-șĭ zicea: oare e destul de perfectibilă? Poate fi motivul inspirațiuneĭ marilor sale acte?

Iată ce idee o domina, cînd o făcuse să-șĭ peardă vremea la oglindă, să se studieze cu a-tenție.

Intr-adevăr, era minunată și superioritatea eĭ aŭ confirmat-o soațele, cînd aŭ văzut-o, nu prin cuvinte, ci prin sărutărĭ și exclamațiunĭ de admirare.

Porniră, după ce se convinseră din cerdac că în „curie” e lume multă. Ce e drept, tineriĭ se ținuseră de cuvînt și între 2 și 3 p. m. își făcuseră aparițiunea în fața stînelor, în cît acum răsuna pădurea de urale și de „s-bănează Fărșeroțiĭ”.

Căpeteniile, la vederea lor, se grăbeaŭ să-ĭ strîngă de mînă, să le mulțumească prin cuvinte adînc simțite pentru simpatia, ce le-o arăta și eraŭ mîndri aceștĭ oerĭ de a vedea cum pe urma lor răsărea o nouă armată, care avea să ducă maĭ departe lupta cu succes.

Bucuvala dete ordin secunzilor să zică din cavale și într-un moment se înjghebă o horă mare între ceĭ 50 de păstorĭ și tineretul, ce venise să manifeste la stînĭ. Din cînd în cînd cîte vre-un pocnet de pistol ducea vestea în depărtare că la stînĭ poporul petrece.

Entusiasmul tineretuluĭ veni să-l cuprindă și pe moș Kendra, care, negreșit nu putea lipsi din mijlocul a lor săĭ; juca între Bucuvala și Coli Ghiza și se pricepuse bătrînul să înlăture tristețea care-l chinuise.

Dar pentru ce moșul ar fi putut să fie trist în acest moment, el cel optimist din fire? Avea un motiv să fie trist și aceasta provenea din cauza raneĭ de la mîna luĭ Tuliu, care avea nevoe de o serioasă îngrijire și tocmaĭ fiind-că suferea, rămase să bolească în pat, pe cînd bătrînul inimos venise între aĭ săĭ, dar cu gîndul era la Tuliu.

Tocmaĭ pe cînd hora era în toiul eĭ, se văzură răsărind din toate părțile, în grupurĭ, femeĭ și fete din Magarova și Ternova. Era întîĭa oară cînd ochiĭ lor se desfătaŭ la priviliștea, ce li se desfășura pe de nainte.

Știaŭ bine că nu era nuntă și totușĭ așa ceva nicĭ la nunțĭ nu pomenise. Se formă un cerc împrejurul horeĭ. Cercul acesta de privitorĭ veni să fie mărit de Mia și soațele eĭ. Dînsa îșĭ aruncă lacom privirea spre horă, examină cu atenție pe fie-care în parte și văzînd ca Tuliu nu e printre eĭ, simți că se cutremură din picioare.

Bine nu-ĭ putea fi, nicĭ vorbă, dar pe cine și cum să înrrebe ea ce face, cum îĭ merge luĭ Tuliu?

Presimțirea o făcea să ghicească că Tu]iu trebue să sufere. Dar prezența luĭ moș Kendra o maĭ îmbărbătă.

Ah, de ar întreba-o el de sănătate, ar profita de împrejurare, l-ar întreba ce face Tuliu, dacă s-a vindecat, dar cine știe... o va întreba moșu saŭ nu... Cine știe, poate că cu gîndul acesta s-a desprins el din horă la vederea Mieĭ, saŭ că era prea obositor pentru el să ție pept cu tineretul...

Ișĭ șterse nădușeala de pe frunte și se dete pe lîngă umbra unuĭ brad uriaș.

Mia întoarse capul într-acolo. Se scuză pentru moment din fața soațelor și le zise că, avînd durere de cap, să-ĭ dea voe să se odihnească puțin sub umbra aceluĭ brad.

Păși într-acolo.

Moș Kendra se așezase pe mușchiul luĭ. Cînd fu aproape de el, Mia grăi încet:

— Bună-ți oară, Lale!.

— A... ghine viniș, mușiteață.

Apoĭ sculîndu-se și plin de iubire strîngîndu-ĭ mînă, urmă:

— Suntețĭ bine pe acasă, mama ce face?

— Bine, Laie, bine; dar dv.? Cum se face că eștĭ singur?

— Da, singur, Mie, cum mă vezĭ; Tuliu e în pat. Rana de la mînă îl supără răŭ; azĭ noapte n-a putut închide ochiĭ, sărmanul băeat... Oh, a fost o noapte grea... a avut și aiurărĭ. Iubirea ce o am pentru popor, m-a făcut să-mĭ iaŭ inima în dințĭ și să-l las singur; apoĭ n-am avut ce face și stăruințeĭ luĭ, care m-a silit să vin.

Țal Zega, nepoată-mea îl îngrijește ca o soră, dar nu știŭ dacă nu va avea nevoe de ajutorul unuĭ doctor, Mie.

Mia ascultase pe bătrîn și înlemnise acolo, în picioare în fața luĭ. Fața eĭ era pală, inima îĭ svîcnea în piept cu tărie și nu putu grăi de cît:

— Un doctor, Lale, un doctor, da, cît mai curînd...

In colțul genelor i se iviră doĭ stropĭ de lacrimĭ, carĭ ’ĭ alunecară pe piept.

Ișĭ întoarse capul spre pădure și cu batista le șterse repede urma.

— La asta m-am gîndit și eŭ — urmă bătrînul — mi-e în gînd să mă cobor chiar mîne în Bitolia și să aduc pe doctorul Hristovicĭ, care-ĭ un bun chirurg se zice...

— Să nu întîrziĭ nici un minut, Lale, căcĭ nu-ĭ de glumit cu o rană, și, vaĭ, Lale, o întreagă lume armînească și a pus speranțele în Tuliu!!

Dar Mia nu-șĭ maĭ putu ține isvorul ce i se porni din ochĭ.

Bătrînul înduioșat suspină cu amărăciune. Acum constata el iubirea nețărmuită a feteĭ luĭ Lala pentru Tuliu.

Mia băgă de seamă că e observată de soațe, de aceea se înarma cu tot curajul, se apropie de bătrîn, îĭ întinse mina și ’ĭ șopti:

— Să-ĭ ducĭ multă sănătate din parte-mĭ, Lale, și să-ĭ spuĭ că mă voiŭ ruga lui Dumnezeŭ să-ĭ dea puterĭ să treacă pericolul și vecinic să aibă parte de bine;

— Ițĭ mulțumesc fiică scumpă, murmură moș Kendra, înecîndu-l suspinele. Oh, cum ar fi sărutat-o pe frunte, cum i-ar fi bine cuvîntat pe amîndoĭ, Dumnezeule, dar... cine ar fi înduplecat pe Lala la așa ceva?

Se gîndi la Tuliu și cumpănind în minte împrejurările, conchise că față de un înger ca Mia i-ar fi cu neputință luĭ Tuliu și orĭ-căruĭ tînăr — care ar fi iubit-o în locul luĭ Tuliu, să se ’nalțe de-asupra unuĭ amor lumesc...

In fața Mieĭ văzu moș Kendra că lupta la care se angajase fiul său abia era la începutul eĭ.

— Ce spunea moș Kendra, Mie? o întrebară soațele.

— Imĭ vorbea de fiul săŭ, sărmanul, răspunse cu seninătate Mia.

— Am auzit că rana ’ĭ merge spre răŭ, dragă Mie!

— Da! — făcu Mia mîhnită.

— Țal Zega spunea către vecine că îndură grozave suferințe.

Nu eraŭ de ajuns afirmările bătrînuluĭ, maĭ veneaŭ acum și soațele să o sîngereze la inimă cu vorbele lor.

Vaĭ, și trebuia cu toate aceste să pară indiferentă, să observe hora, să rîdă, să glumească cu celelalte soațe, carĭ eraŭ mulțumite de ce vedeaŭ.

Intre cîntece și jocuri vremea trecuse și primele carĭ începură a se retrage fură grupurile de femeĭ și fete ce aveaŭ grija caselor, apoĭ urmară tineriĭ în rîndurĭ, rîndurĭ.

Din toată lumea asta, singurul moș Kendra maĭ rămăsese la sfat cu Bucuvala și ceilalțĭ.

Lipsa luĭ Tuliu fu observată de Fărșeroțĭ, dar pînă aci nu fusese timp de a se interesa de el și, odată rămașĭ singurĭ, moș Kendra le arătă că rana luĭ Tuliu îi inspiră grijĭ.

— Să se cheme un doctor numaĭ de cît, replică Bucuvala.

— Mîne voiŭ coborî la Tîrnova să văd cum îĭ merge.

— Vederea ta îĭ va face bine, Bucuvala. Vedețĭ, s-a întunecat și eŭ tot aci mă găsesc. De ce nu mă luațĭ la goană?

Dar fiind-că voĭ nu mă gonițĭ, e timpul cred să vă zic noapte bună.

Moșul se sculă îngrijorat și strînse de mînă pe fie-care în parte. Timpul era liniștit, cerul senin și luna plină poleia înălțimile codruluĭ Magarovei, desemnînd umbre fantastice dincolo de stîncile eratice. Poteca, care conduce la isvor și de aci la stînĭ, era acum pustie.

Nici un zgomot, nicĭ o șoptă, doar cîntul lugubru al uneĭ cucumele aciuiată în scorbura uneĭ stînĭi, făcea să străbată ecoul în adîncimea codruluĭ.

Unuĭ om superstițios i-ar fi făcut răŭ glasul acesteĭ păsărĭ de noapte, despre care oameniĭ simplĭ spun că prevestește nenorocire, de oare-ce avînd simțul mirosuluĭ foarte desvoltat, simte apropiata intrare în descompunere a corpuluĭ viețuitoarelor... Moșu însă, care era preocupat cu rana luĭ Tuliu nicĭ că a luat seamă, ci cu capul în jos mergea gînditor pe poteca șerpuitoare.

Singurul Bucuvala îl petrecuse o bună distanță, pînă ce-ĭ zisese moșu să se înapoieze. Uriașul, oprit pe vîrful uneĭ movile, părea un zeŭ neadormit. De l-ar fi văzut cine-va pe vremea aceĭa cum îșĭ rotește privirile de-asupra comunelor unite și cum cărda să străbată prin umbrele nopțeĭ, s-ar fi dat în lăturĭ de spaimă...

Avea aerul unuĭ Marius pe ruinele Cartagineĭ...

Ce să-ĭ fi fost luĭ oare, de nu-ĭ venea să se miște de acolo? Poate că se gîndea să n-amenințe vre-o primejdie pe Kendra și ținea să se asigure că a intrat teafăr în sat?

Da, se întîmplase tălhăriĭ pe drumul acesta, maĭ de mult însă, pe cînd haiducea Maleo prin împrejurimile Magaroveĭ. Dar pe cînd Bucuvala stetea înfipt colo pe movilă, nu departe de isvor, din partea unde încep ceĭ dintîĭ tufanĭ, zări scăpărînd o lumină roșiatică, care fu urmață de o detunătură puternică de armă, apoĭ un țipăt prelungit și în fine niște gemete, ce se perdeaŭ în umbrele nopțeĭ.

Ca un vultur ce se repede din sboru-ĭ asupra pradeĭ, cu aceiașĭ împetuositate uriașul în urma cîtor-va săriturĭ, fu pe potecă și acum maĭ mult fugind pe brâncĭ, se apropie de cel ce căzuse pe spate.

Bucuvala făcu un pas înapoi, căcĭ recunoscu la razele luneĭ pe cel căzut: era moș Kendra, sărmanul, care văzînd pe Bucuvala, printr-o sforțare supremă, grăi stins de tot: m-aŭ omorît vrăjmașiĭ... colo... colo... a fugit... și Moșu se silia să arate cu mîna în partea de unde ' zărise lumina.

I1 sprijini pe brațul luĭ și văzînd cum moș Kendra închide pleoapele, strigă:

— Frate, spune-mĭ cine a fost, nu l-aĭ putut recunoaște?! Kendro, scumpul meŭ amic, Kendro!...

Ah... s-a stins... murmură uriașul

Lăsă binișor pe Kendra, stins de viată pe iarbă și fără a maĭ sta o clipă pe gîndurĭ, luîndu-șĭ seama că ucigașul ar putea să scape, porni în goană disperată pe poteca șerpuitoare.

Se gîndi că or cine ar fi, va trebui să apară la drum spre a coborî în sat saŭ să apuce drumul Nijopoleĭ.

Călca mărunt și ușor în tocmaĭ ca un motan tînăr, care se exersează pe sub gard să vîneze în fața unuĭ stol de vrăbiĭ.

Dar lună intră în regiunea unor norĭ negriĭ și întunericul se lăți prin împrejurimĭ în cît nu se maĭ putea distinge obiectul la doĭ pașiĭ Totușĭ uriașul deprins cu locurile aceste accidentale, cunoscînd orĭ-ce rîdicătură, orĭ-ce povîrniș, nu disperă.

Prevederile luĭ nu l-aŭ înșelat, căcĭ cînd ajunse în apropierea celuĭ din urmă tufan, care forma capătul unghiuluĭ codruluĭ, ucigașul fără să bănuiască că e urmărit de cine-va, venea chiar în fața luĭ Bucuvala.

Acesta nu-ĭ maĭ dete timp nicĭ să se reculeagă, ci ridicînd pumnul, îl lăsă cu toată furia putereĭ sale herculane pe capul ucigașuluĭ.

— Stăĭ mișelule!... că te mănînc fript — urlă Bucuvala.

Dar de prisos îșĭ maĭ cheltui vorba, căcĭ isbitura fu așa de cumplită, în cît pentru moment presupusul ucigaș a căruĭ țeastă suferise avariĭ, se vede, se cletină loculuĭ și vru să cadă lungit, dar Bucuvala îl sprijini pe braț murmurînd:

— Nu-ĭ timpul să morĭ acum tălharule, stăĭ, trebue să trâeștĭ, să te vedem cine eștĭ, cum te chiamă, cine te-a îndemnat să săvîrșeștĭ omorul: răsbunarea sau tâlhăria; mișelule...

Și zicînd aceste, îl luă subsăorĭ, grăbind cu el la isvor. În cîte-va minute ajunse, îl lăsă încet pe iarbă și luînd apă cu ulcica, îl stropi, îl făcu să bea, îĭ frecă pulsul, inima, timplele...

Bucuvala era aproape să dispere, văzînd că asasinul nu dă semne de viață.

La cîți-va pași de isvor se distingea întins pe ĭarbă Moș Kendra în nemișcare și cîndușea și cămașa-ĭ albă arătaŭ luĭ Bucuvala locul unde zace el mort...

La gîndul că n-are să maĭ poată vorbi nicĭ odată... cu vrednicul bătrîn, o lacrimă îĭ străluci în colțul genelor sale, apoĭ îĭ curseră în șir maĭ multe.

Cum să nu plîngă... perdea un tovarăș de luptă, pe care cu greŭ l-ar fi putut înlocui un al doilea,

Nu știa acum dacă presupusul ucigaș e mort de-a binelea, sau să preface...

Il scotoci prin sîn. Da, avea o armă și țava eĭ era și acum caldă.

Nicĭ vorbă, se gîndi Bucuvala — el e asasinul.

După un timp oare-care de fricțiune, observă că dă semn de viață.

Bucuvala respiră maĭ ușor.

— Mulțumescu-țĭ, Doamne, că n-a murit.

Se descinse și înainte de a se desmetici ucigașul, îl legase de mînă și acum se pregătea să-l lege de cealaltă,

Necunoscutul grăi.ca și cum ar fi aiurat:

— Ce vreĭ să facĭ cu mine?

Bucuvala avu o tresărire... Recunoscuse glasul individuluĭ... Așa dar era Dimce morarul!

Iĭ răspunse calm:

— Aĭ să vezĭ maĭ tîrziŭ.

— Unde vreĭ să mă ducĭ?

— La stînĭ — aĭ cunoștință de ele, nu este așa?

— Da! Și ce vreĭ să-mĭ facĭ?

— În tot cazul n-am să te tratez așa precum ai făcut tu sărmanuluĭ Kendra.

Și repede Bucuvala continuă:

— Spune, ce aĭ avut cu el, mișelule?

— Alțiĭ m-aŭ pus, nu e vina mea.

— Și tu l-aĭ ucis ca pe o vrabie.

— De vreme ce m-aŭ pus, la ce mi-ar maĭ folosi să mint.

Bucuvala era satisfăcut de strategema ce a întrebuințat față de asasin, de a-l face să mărturisească crima cu atîta ușurință, căcĭ în realitate el numaĭ bănuia pe Dimce și ar fi avut de furcă să-l hotărască la mărturisire, dacă ar fi urmat să nege.

De aceĭa nicĭ nu-l lăsă să încheie frasa din urma și Bucuvala grăi:

— Da, te-am văzut de pe movilă, ți-am urmărit toate mișcările, dar n-am știut ce gîndurĭ nutreștĭ, că te dedeam eŭ maĭ repede gata, înainte ca tu să răpuĭ pe Kendra. Precum vezĭ, chiar în pămînt să fi întrat și tot nu-mi scăpaĭ. Acum eștĭ prizonierul meŭ pînă ce vom descoperi pe vinovățiĭ despre carĭ aĭ spus. Urmează-mă dar.

Dimce se sculă, iar Bucuvala, ținînd de ambele căpătîe ale brîuluĭ, ducea alăturea pe asasinul lui Kendra spre stînĭ.

Tovarășiĭ începură a se îngrijora de întîrzierea luĭ Bucuvala și de aceĭa steteaŭ nedumerițĭ în fata stînelor.

Cînd l-aŭ văzut că vine însoțit încă de un altul, aŭ crezut că e Kendra, dar luînd seamă că necunoscutul e adus legat — începură a bănui ceva răŭ...

— Fraților! grăi Bucuvala în mijlocul tăcereĭ și a mirăreĭ, ce se zugrăvise pe fețele Fărșeroților.

Și glasul îĭ tremura ca nicĭ odată.

— Vețĭ păstra cel maĭ desăvîrșit mister asupra celor, ce am să vă spuĭ. Nimenĭ afară de voĭ n-are dreptul să știe secretul ce vi-l voiŭ încredința.

Aflațĭ dar că bunul nostru Kendra, celnicul Kendra, nu maĭ este printre noĭ.

— E... ce aĭ zis, Bucuvala!...

— Da, fraților, acum o jumătate oră, știțĭ bine că Kendra îșĭ luase noapte bună de la noĭ și nimănuĭ nu-ĭ trecea prin minte că acel „noapte bună” al săŭ, va fi cel din urmă adio și fără revedere, căcĭ, în dreptul isvoruluĭ, a fost asasinat mișelește de Dimce, pe care l-am prins și 1-am adus în fața voastră.

Fărșeroțiĭ priviră sălbatic pe Dimce. Coli Ghiza vru să se repeadă la el să-l sfîșie, dar un gest al luĭ Bucuvala îl ținti loculuĭ.

— Pedeapsa stă în mîna legeĭ noastre Coli Ghiza. Liniștește-te și înainte de orĭ-ce altă hotărîre, repeziți-vă voinicilor pînă la locul crimeĭ și aducețĭ încoa pe brațe pe bunul nostru Kendra; să ne facem datoria maĭ întîĭ față de dînsul, apoĭ ne vom ocupa de Dimce și ceilalțĭ. De o cam dată vă daŭ în primirea voastră Kosta și Grușu pe acest criminal, să mi-l păzițĭ în casa din poeană, unde nu-ĭ vețĭ ști de urmă de cît numaĭ voĭ douĭ. Il vețĭ hrăni, și nu-ĭ vețĭ da ocazie să se plîngă de nimic, pînă cînd va veni vremea să mi-l datĭ mie în primire.

Fărșeroțiĭ consternațĭ de vestea sinistră, deferă fuga spre locul crimeĭ.

La vederea Moșuluĭ Kendra, muțĭ de durere, nu-șĭ puteaŭ stăpîni cursul lacrimilor. Plîngeaŭ fie-care în cîte o parte și nu se auzea nicĭ un cuvînt de mîngîere. În cea maĭ desăvîrșită tăcere Moș Kendra fu întors cu fața în sus, apoĭ luat pe brațele lor vînjioase, doĭ maĭ în față, doĭ maĭ la mijloc, unul sprijinindu-ĭ capul; ast-fel suiaŭ eĭ cu mortul la stînĭ.

Luna de sus, care eșise din regiunea urnirilor, era martoră la această dramă, ce se desfășura în partea de Nord a Magaroveĭ, la cîte' va sute de metri apropiere.

II

Declarațiunile luĭ Dimce, făcute în fața luĭ Bucuvala și Ianula cel Mare, buimăciră pe Fărșeroțĭ.

— Și pentru care cuvînt Simu îțĭ spunea că vrea să scape de Kendra și Tuliu?

Morarul dete din umerĭ și răspunse:

— Știŭ atîta că se temea de eĭ să nu calce pe d. Lala. Imĭ spusese că d. Lala l-a însărcinat să mă angajeze cu paza stînelor și dacă voiŭ surprinde cum-va pe lîngă stînĭ pe aceștĭ doĭ Fărșeroțĭ, să-ĭ ucid, că el răspunde de ori-ce s-ar întîmpla.

Bucuvala și lanula se priviră semnificativ. Le era de ajuns de o cam dată ceea ce știaŭ, că Lala, din cauza ureĭ, ce hrănea luĭ Kendra, de cînd cu conflictul iscat între amîndoĭ, și despre care avea idee Bucuvala, și-a asociat scopuluĭ săŭ de a se scăpa de Kendra și Tuliu pe Simu Birina, căruia, de sigur, trebue să-ĭ fi dat banĭ, că acesta la rîndul luĭ să găsească cu atîta ușurință un instrument orb cu care să apuce jeratecul, fără să se frigă. Era maĭ mult ca sigur Simu, că Dimce va comite crima fără să fie văzut de nimenea.

Și nu le-a fost greŭ a stabili că Kendra pica prima jertfă dintre armînĭ în lupta, ce se declarase între eĭ și grecomanĭ.

Cine știe — îșĭ ziseră eĭ — dacă nu vor veni și alțiĭ pe urmele luĭ Moș Kendra.

De aceĭa capiĭ Fărșeroților luară o rezoluțiune în fața descoperirilor făcute prin declarațiunile luĭ Dimce și anume: să se facă o înmormîntare națională luĭ Kendra, să ia parte la ea toată suflarea romînească ca să-l petreacă pînă la vecinica locuință pe acel ce se jertfise pe altarul națiuneĭ.

Frațiĭ Șcreta maĭ eraŭ și doĭ meșterĭ lemnarĭ. Prin urmare, eĭ fură însărcinațĭ cu facerea cosciuguluĭ.

Bucuvala și lanula cel Mare, lăsînd pe Dimce în primirea luĭ Costa și Gușu, trimiseră pe alțĭ doĭ voinicĭ să vestească pe profesorĭ de moartea luĭ Kendra, fără a da altă explicațiune, de cît că a fost găsit ucis lîngă isvor; iar eĭ amîndoĭ coborîră în Ternova să prepare pe Tuliu.

Țal Zega, nepoata luĭ Kendra, tocmaĭ eșea din poartă îngrijorată, pentru a merge la stînĭ să se informeze ce e cu Moș Kendra, căcĭ Tuliu începuse a se îngrijora, cînd văzu pe Bucuvala și lanula grăbind în casa lor.

— Ce face Tuliu, o întrebară Fărșeroțiĭ.

— Așa să zic — e maĭ bine; noaptea a trecut-o în liniște, însă a început a-l îngriji nevenirea unchiuluĭ și abia a așteptat să se lumineze ca să mă trimită în deal; iată cum mă vedețĭ pornisem în spre d-v.

Dar pe unchiu Kendra ce-l fâcurățĭ, de ce n-a venit și el?

Bucuvala și lanula suspinară amîndoĭ la ultimele cuvinte ale nepoateĭ luĭ Kendra și prefăcîndu-se că n-aŭ auzit-o ce spune, întrebară:

— Tuliu e deștept?

— Da, poftițĭ; el va zărit de cum ațĭ intrat pe poartă.

— A... iată-l! făcură Fărșeroțiĭ observînd pe Tuliu la una din ferestre, al căreĭ geam îl deschidea el acum.

— Bună dimineață Tuliu — grăiră eĭ.

— Bine ațĭ venit fraților; ia poftițĭ că mĭ-era dor de voĭ.

— Venim, venim numaĭ de cît Tuliu.

Apoĭ adresîndu-se nepoateĭ luĭ Kendra:

— Iar D-ta lele Țal Zega, te poțĭ întoarce din drum, să-țĭ vezĭ de rostul casei.

— Da, ce de lucru n-am, zise Țal Zega îndreptîndu-se la bucătărie, murmurînd:...de ce unchiu nu se maĭ arată, maică luminată!

In timpul acesta Bucuvala și lanula îșĭ făcură intrarea în odaia luĭ Tuliu.

— Ce fel „gione”, încă în pat pe vremea asta! întrebă Bucuvala cu un ton glumeț.

— E prost lucru frate să mă găsesc așa de tîrziŭ în pat, dar mi s-a impus de Dr. Hristovicĭ din Bitolia să nu fac mișcărĭ, pînă cînd nu se va închide rana.

— În tot cazul, credem că te simțĭ maĭ bine și în curînd sperăm să te însănătoșezĭ complect.

— Așa cred și eŭ fraților. Însă căreĭ întîmplărĭ datorez cinstea, ce mi-ațĭ făcut-o de a mă vizita așa de dimineață?

— Ițĭ vom spune Tuliu. Dar n-ar fi cu putință oare ca astă-zĭ să fiĭ al nostru, vrem să zicem, să părăseștĭ patul? Nu veĭ fi supus la nicĭ o oboseala.

— Da cum să nu fraților; apoĭ și fără ruga ce-mĭ facețĭ, eŭ aveam de gînd să mă scol, căcĭ mi s-a urît de atîta zăcere.

Dar bătrînul meŭ ce se făcu? Trebue să fi rămas la stînĭ... Așa e el la zile marĭ... Entusiasmul luĭ e perpetuu, nu cum e la mulțĭ, flacără de pae.

Îmĭ închipuesc ce bucurie i-a năpădit sufletul cînd s-a văzut între aĭ săĭ, la stînĭ, după izbînda repurtată în dealul Bucoveĭ.

— Fărșeroțiĭ ascultaŭ pe Tuliu și păreaŭ că aŭ încremenit amîndoĭ, colo, pe mindir.

— Nicĭ unul nicĭ altul nu era în stare să maĭ scoată o vorbă din gură.

Tuliu urmă:

— Așa dar ținețĭ, mi se pare, să mă luațĭ și pe mine în deal. Iată-mă că mă scol și merg fără multă insistență.

El observă tăcerea și schimbarea lor de privirĭ misterioase, dar îșĭ închipui că eĭ îĭ pregătesc vre-o surpriză.

Continuă:

— Așa mult răŭ ce mi-a părut că na-am putut să iaŭ parte și eŭ la veselia din deal.

Vara mea Țal Zega îmĭ spusese că a văzut foarte multă lume suind la stînĭ—este adevărat Bucuvala?

— Da, așa este Tuliu.

Dar Bucuvala nu s-a putut gîndi în acest moment de criză sufletească la aluziunea, ce o făcea Tuliu, cînd a vroit să se convingă, dacă într-adevăr a fost multă lume și dacă între ea se găsea și Mia — vroia să zică...

Cu una cu alta, Tuliu finind a se îmbrăca grăĭ:

— Acum putem eși.

— Da, să mergem, ziseră Fărșeroțiĭ, luîndu-l de braț. Cînd fură în stradă, Bucuvala i se adresă cu discreție:

— Așĭ vrea să știu Tuliu, cum prețueștĭ tu viața, pusă în cumpănă cu chestiunea națională?

— Imĭ plac asemenea întrebărĭ venite de la tine, Bucuvala. Vreĭ să știĭ cum pretuesc eŭ viața în raport cu chestiunea națională? Cea d-intîĭ ca un tribut al celeĭ de a doua, care merită poate maĭ mult de cît atîta.

— Imĭ pare bine Tuliu că am fericirea să constat în tine o inimă mare de romîn. Aĭ dreptate ce spuĭ. Prin urmare, după tine cînd vre unul dintre noĭ îșĭ sacrifică viața pentru națiune, nu-ĭ de loc de plîns.

— E cel maĭ fericit muritor fraților, căcĭ unuĭ asemenea om i se ridică în inimĭ de către națiune monumente neperitoare.

Cu vorba și reflexiunile, făcură o bună distanță de loc pînă cînd Bucuvala schimbă brusc subiectul.

— Uite ce e, Tuliu: am vrut să mă conving de ce poate bărbăția ta. Sunt mai mult ca sigur acum că am în fața mea un bărbat în toată puterea cuvîntuluĭ, pe care nu-l pot biruĭ ușor nevoile; nicĭ loviturile soarteĭ și care, trăind, are un ideal maĭ presus de cît orĭ-ce alt pe pămînt.

— Ei da, despre aceasta trebuia să fiĭ convins maĭ de mult.

— Bine Tuliu, bine, nicĭ în trecut, nicĭ în present nu m-am îndoit de inimoșia ta; de aceĭa acum vin să-țĭ comunic o veste, care orĭ cît de mult te-ar întrista ca și pe noĭ cînd am aflat-o, totușĭ considerînd idealul național, trebue să fiĭ bărbat, să suporțĭ cu resemnare ecoul eĭ.

— Nu cum-va o fi pățit ceva bătrînul meŭ și ocolițĭ nenorocirea?

— Așa e Tuliu, amicul nostru și părintele tăŭ a fost o victimă a răzbunăreĭ grecomanuluĭ Lala.

Tuliu deveni palid și respiră cu multă greutate.

— A pățit ceva tata?

— Da, pe cînd cobora de la stînĭ să vie în Tîrnova, aseară între 9 și 10, în dreptul izvoruluĭ, a fost atacat fără veste de Dimce morarul, pe la spate. Asasinul a fost prins de mine și îșĭ va primi pedeapsa meritată împreună cu toțĭ compliciĭ săĭ.

— Așa dar tata a fost ucis?

Fărșeroțiĭ cu lacrimele în ochĭ cu greŭ putură rosti un „da” vag, care totușĭ a fost înțeles de Tuliu.

Bietul tînăr îșĭ luase tâmplele în palme și se silea din răsputerĭ să nu țipe.

Oh, dar orĭ cât de viteaz ar fi fost el, nu putea să nu se stîngă de durere, față de vestea sinistră, ce i se comunicase.

— Unde, când si cum ațĭ aflat că a fost ucis, întrebă el ca un om care aiurează.

Bucuvala, ținându-l vîrtos strîns de braț, îĭ nară scena asasinăriĭ luĭ Kendra, care cutremură pe Tuliu din creștet până în tălpĭ.

— Acum, fiind-că suntem cu toțĭ barbațĭ, să ne facem datoria către cel ce ne-a fost atât de drag, apoĭ vom vedea și de cele-l-alte.

— Ce avețĭ de gând să facețĭ, întrebă Tuliu cu vocea înecată de lacrămĭ, carĭ-ĭ inundaŭ fața.

— Vom face o înmormântare națională, ne vom duce noĭ în deal să-l aducem acasă, de unde vom porni la cimitir. De la tine nu vrem alta de cât bărbăție, curaj și răbdare până la fine. Nimănuĭ n-aĭ să destăinueștĭ că cunoștĭ pe ucigaș și pe compliciĭ sěĭ până ce nu va veni ziua judecățeĭ pentru toțĭ.

Așa, dragă Tuliu, acum haidem spre casă, unde veĭ prepara la rându-țĭ pe Țal Zega, care e femee și cum ține la Moș Kendra maĭ mult de cât la răposatul eĭ părinte, e o sarcină delicată pe care ți-o încredințăm ție.

Noĭ ne ducem unde ne chiamă datoria.

Tuliu se întoarse acasă. Fărșeroțiĭ plecară spre stînĭ.

Rămas singur, Tuliu păru că vede maĭ limpede situația și acum fu în stare să măsoare cu compasul durereĭ sale nemărginite golul ce se lăția în jurul luĭ.

Ah, Moș Kendra îĭ era pe lângă tată și un excelent tovarăș de luptă, cu care se sfătuia și se înțelegea în împrejurărĭ grele.

In fața Fărșeroților îșĭ împetri inima să nu arate slab, însă când se văzu singur în odae, lacrimile porniră șiroaie din ochiĭ-ĭ înroșițĭ și tînărul se zbuciuma și-șĭ îneca țipătul în piept să nu fie auzit de Țal Zega, care era ocupată la bucătărie.

Totușĭ auzi ea ceva, de n-o răbdă inima să nu apară fără de veste în odaia luĭ.

— Plîngĭ Tuliu? Ah... trebue să se petreacă ceva care mi se ascunde mie!

Tuliu n-a maĭ putut să se abție în fața eĭ și isbucni în hohote.

— Oh... da Bie... Bucuvala și lanula mi-aŭ adus neagra veste că tata a murit aseară, cînd era să pornească de la stînĭ să vie acasă... Fiĭ tu curajoasă și mă consolează, căcĭ mie mi se rupe inima și nu pot de cât să plâng!

Țal Zega rămase înmărmurită o clipă, însă îndată ce-șĭ dete seama de nenorocirea, ce i-a ĭzbit, fără să maĭ ceară vre-o lămurire, începu să-șĭ rupă periĭ și glasul eĭ răsună ca un clopot de moarte.

Eși în prispa caseĭ și începu a jeli pe unchiul eĭ. Veciniĭ, atrașĭ de țipetele eĭ, se grămădiră în curte.

In cîte-va momente află lumea că Kendra a murit și din gură în gură vestea ajungea la Simu Birina, care la rîndul luĭ o comunică stăpânuluĭ sěŭ.

— De acum încolo poțĭ să dormĭ liniștit, stăpîne. Ordinul ce mi-aĭ dat, fam adus la îndeplinire.

Lala, la auzul acesteĭ veștĭ, răsuci nervos mătăniile, iar pe față avu o paloare, cea ce dovedea că emoțiunea îĭ tăia răsufletul.

— Și lumea ce spune, Simu?

— Nu știe nimenĭ cine l-a ucis. De altmintrelea eram sigur că planul meŭ va izbuti.

— Bine Simu, așteaptă aci să-țĭ aduc promisiunea.

Lala luînd un șir de cheĭ în mînă, trecu într-o cămăruță secretă, unde păstra casa de banĭ, o deschise, luă două fișicurĭ în carĭ se cuprindeaŭ o sută lire turceștĭ, închise casa și veni în odae, unde aștepta Simu.

— Uite, aci aĭ o sută lire în aur, restul, dacă vreĭ în numerar, peste o lună, după vînzarea mărfurilor, saŭ dacă nu voeștĭ așa, îțĭ cesionez atîtea capete de vite, până la concurența sumeĭ de zece miĭ, cum ne-a fost vorba.

— Fie și așa, stăpîne.

— Caută să fiĭ și de aci înainte tot atît de sîrguitor Simu, să nu-țĭ schimbĭ purtarea, să nu facĭ lux de viață și maĭ cu seamă să fiĭ prevăzător.

— Am înțeles, stăpîne. Vă rămîn recunoscător și tot-d-auna supus.

Simu eși îmbogățit din casa luĭ Lala, pe prețul uneĭ crime săvîrșite, dar care nu începuse încă a le chinui conștiința, unul fiind orbit de ură și găsindu-se pe o cale rătăcită, cel-l-alt fermecat de aurul pentru a căruĭ sete și-ar fĭ vîndut și sufletul draculuĭ.

Totușĭ Lala, rămîind singur, începu a reflecta asupra împrejurărilor.

Simți un fel de povară pe suflet, la gîndul că el fusese autorul moral al acesteĭ fără de legĭ, de aceĭa căută refugiŭ în „marea idee”, căreia i se cuveneaŭ jertfe, pentru a se ajunge la scop.

Și-apoĭ, dacă n-asĭ fi isbutit să-l suprim eŭ, mă făcea să dispar, el pe mine... îșĭ zicea Lala, care a eșit în tîrg să tragă cu urechia, să se convingă de ce zice lumea.

In timpul acesta se știa de ambele sate că fostul Celnic Kendra a fost găsit asasinat la isvor.

De la balcoanele caselor și de la ferestre, convoiul Fărșeroților, carĭ aduceaŭ pe Kendra acasă, fu văzut de toată lumea. Cînd acest convoiŭ se apropie de locuință, s-a observat că curtea gemea de lume.

Sfinția sa Papa Grigorie Haidu se afla printre notabiliĭ Tîrnoveĭ. La vederea cosciuguluĭ, femeile cu Țal Zega în cap, cernite la port și la cap, umplură spațiul de țipete jalnice. Cele maĭ în vîrstă eraŭ legate la cap cu marame negre.

Printre altele se găseaŭ aci Lena luĭ Marcu, cu fiicele eĭ Domnica, Eugenia și Marionca, sosite din Bitolia, Minca luĭ Ianula, Iana luĭ Carapetra, Despa a luĭ Șcreta, fetele lor: Pirușeana, Kia, Sica, Lena și Flurița.

Veniseră și vecinele în grupurĭ de cîte treĭ patru, avînd fie-care în mînă cîte o lumînărică de ceară și un mănunchiŭ de florĭ, printre carĭ reeșeaŭ frunze de șimșir și busuioc. Toate se îndreptaŭ tăcute în camera mortuară și după ce adresaŭ acelor ce sosise maĭ nainte un „Dumniză s-lu lliartă”, apoĭ se așezaŭ una de o parte, alta de cealaltă parte a mortuluĭ, formînd două grupe de căte 20 pînă la 25 femeĭ.

Papa Haidu a trebuit să maĭ aștepte, pînă ce femeile să îmbrace mortul cu haine nouĭ, să-ĭ lege bărbia și să-ĭ închidă ochiĭ.

Aceste terminate, după ce-l așezară cu picioarele la răsărit, iar pe pept îĭ puseră o luminare de ceară, o candelă și o icoană, Zița cea maĭ în vîrstă, care cunoscuse de aproape pe Kendra, începu a boci în cuvinte mișcătoare pe un ton prelungit, funebru, privind pe decedat.

„In bocetele acestea este înmagazinată toată psihologia și metafizica poporuluĭ aromîn, în ele se oglindesc în chip clar credințele despre nemurirea sufletuluĭ, despre trecerea pe lumea cealaltă, răsplata bineluĭ și pedepsirea răuluĭ făptuit în viață.

„Unele bocete sunt comoară de poezie, de iubire și de adîncĭ sentimente, în ele se oglindesc credințele despre felul viețeĭ, natura fericirilor și credințelor de dincolo, în fine, în bocete maĭ mult de cît în toate cele-lalte manifestărĭ poetice ale inimeĭ, ale mințeĭ și ale credințeĭ, femeea armînă a vărsat toate bogățiile natureĭ eĭ alese de mamă devotată, de soră gingașe și de soție statornică pînă la moarte”.

In timp ce grupa femeilor din partea Zițeĭ boceaŭ pe Kendra, grupa cealaltă se văita amar la sfîrșitul fie-căruĭ stih, dar dînd mare atenție la cele ce spun soațele îndurerate pentru ca să le răspundă la timp.

Era între cele din grupa a doua, Santa al Ghionda, care perduse în săptămîna aceĭa unicul eĭ flăcăŭ și îndată ce a terminat grupa întîia, începu a boci dînsa ființa iubită, rugînd pe bunul Kendra să-ĭ ducă multă sănătate și o lume de iubire fiuluĭ ei, să-ĭ spue că dînsa zi și noapte la el se gîndește și că în curînd va veni la el, fiind-că ĭ cu neputință să maĭ rămîie mult timp despărțită de el.

O nouă serie de bocete se produse, nouĭ plînsete, nouĭ vaiete, carĭ sfîșiaŭ inima bărbaților, ce le ascultaŭ cu ochĭ umezĭ de lacrimĭ.

Durerea și jalea Sântei îĭ inspiraŭ cuvinte alese, cuvinte ce se închegaŭ în stihurĭ de jalnică epopee.

Veni și rîndul nepoateĭ luĭ Kendra.

Dînsa începu a-ĭ lăuda calitățile, iubirea luĭ de casă și a blestema moartea prin bocetul următor:

„Moarte neagră, fioroasă, „Cum de-al nostru chin nu-țĭ pasă? „Cum n-aĭ ochĭ și tu să vezĭ? „Ce-aĭ făcut, ca să oftezĭ... „Cum de n-aĭ urechĭ s-asculțĭ „Jalea să nu ne-o insulțĭ, „Moartea oarbă, surdă moarte, In pustiŭ rămîĭ departe... „Și-acum te rugăm pe tine, „Ruga să ne-o asculțĭ în fine, „Să ne lașĭ pe unchiŭ-acasă. „Că nepoatele nu-l lasă. „Dar maĭ e și un fecior „Ce se stinge de-al săŭ dor.... „Vezĭ cum toate ne-nșirăm „Pe cel dus să ni-l cîntăm, „Dar în van noĭ il chemăm, „Și de doru-ĭ tremurăm, „Căci pe drumu-ĭ hotărît „Merge... unchiu și-ndărăt „Noĭ răminem lăcrămînd „Și din inimĭ suspinînd.

Cuvintele aceste rupte din inima îndurerată a Bieĭ, făcură să picure alte lacrimĭ ferbințĭ din ochiĭ tuturor.

Se auzi glasul Preotuluĭ Haidu cădelnițînd, care îșĭ făcuse aparițiunea în camera mortuară urmat de bărbațiĭ, ce se găseaŭ în prispă.

Presența profesorilor Sîrmacheșĭ, Ciuli și a luĭ Nicol făcu pe Tuliu să isbucnească în hohote de plîns și să cadă în brațele celuĭ d-intăĭ. Muțĭ de durere amiciĭ, sprijiniră pe Tuliu ținîndu-l de brațe, unul la dreapta, celalt la stînga.

Moș Kendra părea că doarme în patul luĭ de florĭ, căcĭ care cum venea, depunea un mănunchiŭ de florĭ la căpătîiul luĭ.

Dar o scenă de o durere sfîșietoare fu, cînd apărură pe poartă Mia și mamă-sa Maria Moscopolita, în grupa unor Magarovence, toate cernite la port. Tuliu încremenit de durere, îșĭ acoperi ochiĭ, se cletină din picioare și era cît p-aci să cadă, dacă n-ar fi fost susținut de amicĭ. Maria Moscopolita și fiica eĭ, de unde să știe ele pe autorul moral al acesteĭ crime odioase, care cernise inimile armînilor?

Rămînea un mister nepătruns pentru lumea ce se adunase aci, motivul acesteĭ asasinărĭ, precum și asasinul.

Fostul Celnic era iubit și stimat de armînime, cu atît maĭ mult prețuia pentru familia luĭ Lala, cu cît amintirea mortuluĭ le era scumpă prin nobila luĭ intențiune de a se încurscri, fapt ce ținea de un ordin intim, știut numaĭ de ele și de Tuliu, care ar fi putut mărturisi iubirea lor pentru el și tatăl săŭ.

Maria Moscopolita se opri un moment în fața luĭ Tuliu, suspină îndurerată și grăi:

— Curaj, „gione” scumpu, Dumnezeŭ să-ĭ primească sufletul în șînul săŭ, iar pe ucigaș să-l ajungă blestemele noastre. Durerea pe care o împărtășim să-țĭ fie un motiv de ușurare, să trăeștĭ d-ta, să țiĭ deschisă casa regretatuluĭ Celnic.

Mia, la spatele eĭ, gemea sub apăsarea celeĭ maĭ năpraznice durerĭ și fiind-că împrejurarea îĭ împunea rezervă ca și celorlalte soațe, îșĭ acoperi ochiĭ cu batista, să nu maĭ vadă, să nu maĭ simtă grozăvia momentuluĭ.

Ișĭ făcură aparițiunea în pragul camereĭ mortuare, în momentul cînd preotul făcea să se cutremure inimele la auzul prohoduluĭ din urmă: „Vecinica luĭ pomenire, vecinica luĭ pomenire”

In acel moment par-că fie-care muritor se simțea pe punctul desmărginireĭ și necunoscutul inspira fioriĭ groazeĭ în inimele lor.

Slujba odată terminată, amiciĭ Fărșeroțĭ pe ale căror fețe se citea durerea și tăria rezistențeĭ, se apropiară de Moș Kendra și după ce sărutaŭ iconița de pe pept, apăsaŭ buzele asupra frunțeĭ mortuluĭ în liniștea cea maĭ desăvîrșită.

Și în acelașĭ ordin urmară femeile.

Pretutindenĭ nu se vedeaŭ de cît stropĭ de lacrimĭ picurînd din ochĭ, nu se auzeaŭ de cît suspine...

Frațiĭ Ianula și frațiĭ Șcreta luară cosciugul pe mîinĭ și eșiră în curte în bocetul femeilor al căruĭ ecoŭ străbatea departe. Tuliu era purtat de brațe de Sîrmacheșĭ și Ciuli. Iar Bucuvala și Coli Ghiza, frațiĭ Carapetra și numeroșĭ Tîrnovenĭ urmaŭ cu capetele descoperite imediat după mort, care era condus la vecinica locuință de armînimea din ambele comunĭ unite.

In fața groapeĭ, Sîrmacheși rosti:

„Popor armînesc, jalnică adunare!

„Nu putem ști încă pe asasin și nicĭ motivul, ce l-a hotărît să scurteze zilele celui maĭ inimos, celuĭ maĭ însuflețit armîn, fost Celnic renumit în vremea luĭ.

„Smerițĭ să stăm în fața rămășițelor scumpe ale aceluĭ ce prin faptele sale lasă dîră luminoasă pe urma luĭ, care ne va lumina calea ce o avem de străbătut în viitor.

„Da, în fața noastră ne-a măĭ rămas partea materială a ființeĭ iubite ce se numea Kendra, în care se confunda geniul ne-adormit al poporuluĭ nostru, plin de vigoare la o vîrstă înaintată ca a luĭ, plin de avînt, o inteligență vine, bunătatea și mărinimia personificate.

„Nu putem acuza încă pe nimenĭ, însă această nenorocire care ne-a isbit așa, din senin, ne arată precis că din întuneric ne pîndesc vrăjmașĭ carĭ ne doresc moartea, căcĭ unul din aceĭa, care a comis această fără de lege, a avut măsura valoareĭ acestuĭ armîn și n-a vrut să ne îngădue a ne bucura avîndu-l pînă la adîncĭ bătrînețe în mijlocul nostru.

„Ni l-aŭ răpus pentru că știaŭ că ne va costa mult. Eĭ, dar cu atît maĭ amară va fi răsplata mișeluluĭ în ziua cînd se va dovedi urma luĭ.

„In fața mormîntuluĭ deschis, care stă gata să acopere pentru vecie fața armînuluĭ, buzele noastre pronunță blesteme pentru ucigaș, iar inimile noastre înalță rugĭ Celuĭ a tot puternic, să primească în sînul săŭ sufletul nobil al bunuluĭ Kendra

„Fie-ĭ țărîna ușoară și amintirea pururea scumpă printre noĭ”.

Sîrmacheși, sfîrșind cuvîntarea-ĭ, preotul Haidu bine-cuvîntă mormîntul, stropind pe mort cu unt-de-lemn și vin, apoĭ luînd lopata în mînă presără țărînă peste cosciug.

In urma acestora, gropariĭ înfigînd tîrnăcoapele în adîncul pămîntuluĭ de curînd scormonit, făcură să hurue lugubru bulgăriĭ uscațĭ pe capac, lucru, care inspiră fiorĭ prin oase.

In cîte-va minute totul era sfîrșit. Lumea se împrăștiase pe la cămine — dar Kendra trăia viŭ în amintirea tuturora.

III

Afară de Simu Birina și de Lala, carĭ se îngrijoraŭ de soarta luĭ Dimce și aveaŭ interesul să știe ce e cu el, de ce nu se maĭ arată în sat, de ce nu vine să-șĭ primească plata faineĭ măcinate; încolo nimănuĭ nu-ĭ venea în minte să se întrebe: de ce a dispărut morarul din seara asasinăreĭ luĭ Kendra.

. Cîte-va zile în rînd, obiectul discuțiunilor locuitorilor îl formase acest omor misterios, dar cum ucigașul nu lăsase nicĭ o urmă la fața loculuĭ, nimenĭ n-a putut deslega enigma și uitarea venea să se așterne încet, încet de asupra mormîntuluĭ, unde zăceaŭ rămășițele aceluia, ce a fost odinioară fala Fărșeroților.

De la prinderea luĭ Dimce, Fărșeroțiĭ îndoiseră numărul strejerilor de noapte împrejurul stînelor, în așa fel, în cît nimenĭ nu putea bănui, că asasinul se află prizonier în mînile lor și nicĭ cele, ce se orînduise de Bucuvala.

Birina începu a se neliniști cu cît zilele treceaŭ fără să poată afla vre-o știre despre Dimce.

Coborîse în Dihuva, un sătuc distanță de doĭ-treĭ chilometri de Ternova, se dusese la femeea moraruluĭ să se informeze de urma luĭ, ca trimis din partea luĭ Lala, dar zadarnice au fost toate silințele luĭ, căcĭ n-a putut descoperi nimic de existența compliceluĭ seŭ.

Femeea luĭ Dimce, cu ochĭ umezĭ de lacrimĭ, 'ĭ a răspuns, că bănucște să nu-l fi ucis fiiĭ luĭ Ahmet Surdul diu Ternova, carĭ tâlhăreaŭ pe drumul Nijopoleĭ.

I s-a plîns, că n-are ce mînca de două zile si l-a rugat să intervină pe lingă d. Lala pentru un mic ajutor, dar de asta ’ĭ ardea luĭ acum...

De aceĭa o părăsi fără macar să-ĭ zică „te las sănătoasă”, orĭ prin vre un gest să arate că l-aŭ mișcat lacrimile eĭ și să-ĭ dea o licărire de speranță, că nu va fi părăsită.

Birina, cu inima sburată, se îndreptă în Bitolia, că doar aci va avea noroc să dea de urma luĭ Dimce, cercetă pe la hanurĭ, unde obijnuia să rămîie în gazdă morarul, dar pretutindenĭ i s-a răspuns, că n-a fost zărit prin oraș din ziua tîrguluĭ de acum o săptămînă.

Umbra luĭ Kendra începu a urmări pe Birina și în vise.

Din somn se pomenea tresărind, căutînd să se apere, să fugă de persecutoriĭ săĭ, pe carĭ nu-ĭ cunoștea și-ĭ vedea aevea...

Nu-șĭ putea da seama, de re se teme de Fărșeroțĭ.

Pe Bucuvala și-l închipuia ca pe un cerber, care-l amenința cu focul Gheheni.

De o lună de zile nu fusese la stînĭ, lucru, ce nu se maĭ întîmplase de cînd era inten dentul D-luĭ Lala.

Maria Moscopolita i atrase luare aminte asupra acestuĭ fapt și i observase, că nu-șĭ face datoria în consciință.

El tot de una găsea pretexte că e preocupat de alte interese maĭ însemnate, că trebue să meargă la Bitolia, să afle cum staŭ prețurile brînzeturilor și cîte altele nu maĭ spunea el, în realitate însă, umbla să găsească pe Dimce a căruĭ soartă implica și pe a sa.

Disparițiunea luĭ Dimce îl făcea să tremure

Ia fie ce pas, să vadă toate în negru în jurul luĭ, să-ĭ fie frică de propria sa umbră...

Tăcut și fricos pășea cu ochiĭ în pămînt, ne îndrăznind să privească lumina zileĭ, fugind de contactul oamenilor.

Lala de asemenĭ de un rînd de vreme devenise posomorit, nervos peste măsură și vorbea cu sine însu-șĭ ca un maniac.

Pe Simu Birina, pe al căruĭ sprijin se bizuia altă dată, acum nu-l maĭ putea suferi.

Dacă se întîmpla să-l vadă de la fereastră, trecînd prin bătătură, de la staul la poartă, Întorcea capul aiurea.

Nu-l mai putea suferi și ochiĭ luĭ Birina, în luminile cărora i se părea că cetește nenorocirea sa, i făceaŭ răŭ.

Deși avea de vorbit cu el multe asupra intereselor, maĭ ales că toamna bătea la ușe, cînd urma să fie desfăcută marfa prin tîrgurĭ și trebuia să fie present în locul luĭ la stînĭ, totușĭ Lala tărăgănea de azĭ pe mîne, de a-ĭ da ordine.

Dar a trebuit să se hotărască la aceasta, în urma observațiĭ Mărieĭ, care era pururea în activitate și vedea ea că pe bărbați îĭ stăpînește o toropeală ne explicabilă pentru dîhsa și lăsaŭ afacerile la voia întîmplăreĭ:

— Ce gînd are Simu — bărbate — de nu vrea să-șĭ maĭ facă datoria? Tu nu vezĭ ca el a lăsat lucrurile baltă? Trebue să-l facĭ atent că noĭ n-avem nevoie de oamenĭ leneșĭ. Sunt săptămînĭ de cînd n-a nimerit pe la stînĭ ca și cum ar duce groază de lupĭ... Avutul nostru are nevoie de îngrijire și Simu văd că n-are de loc bună-voință.

Lala o ascultă cu multă atenție și fiind-că găsea de juste observațiunile soțieĭ sale, întrebă:

— Este aci Simu?

— Da, e pe jos, umblă fără nicĭ un rost „ca cînele nicĭ cuĭ” nicĭ el nu știe ce vrea și ce are de făcut.

— Trimite-l încoa Mărie, să-ĭ daŭ ordin să plece numaĭ de cît în deal.

Maria eși din odae și se duse jos, unde găsi pe Simu trîntit în pat.

— Nu-ĭ vreme de dormit Simu! E rușine pentru un voinic ca tine să stea lungit în pat pe vremea asta; dă fuga pînă sus unde te chiamă stăpînu tăŭ.

Simu, a căruĭ conștiință îl chinuia răŭ, se scuză în fața acesteĭ femeĭ serioase, și active, care pentru prima oară ’sĭ arăta autoritatea, zicînd că nu-ĭ e bine și de aceĭa l-a găsit în pat.

Se sculă și într-un moment fu în fața D-lui Lala. /

— Soția mea s-a plîns că nu te îngrijeștĭ de loc de rostul trebilor, că n-aĭ maĭ fost de mult pe la stînĭ; de ce te aĭ lăsat trîndăvieĭ? Ori poate...

Era să-ĭ scape luĭ Lala vorbă: unde ești bogat acum, dar se abținu, căcĭ ĭ făcea răŭ orĭ ce aducere aminte, care stetea în legătură cu asasinarea luĭ Kendra.

— Să mă ierțĭ stăpâne, dar trebue să mă crezĭ ca nu mi-a fost bine și nicĭ nu-mĭ este, de aceĭa Doamna m-a găsit bolind în pat.

— Bine, aceasta e altă socoteală, dar vă trebui să te facĭ bine și să nu întîrziĭ să suĭ în deal, să vezĭ cum merg trebile pe acolo.

— Da, mă voiŭ duce imediat ce mă voiŭ simți bine: îmĭ cunosc eŭ datoria.

— Trebue să fie lipsă de făină și urmează să ne îngrijim, nu este așa?

— Da, este drept stăpîne, bălbăi Simu.

La vorba asta prin succesiune de ideĭ Birina se gîndi la Dimce.

— Dimce nu se maĭ vede nicăerĭ stăpîne.

Deși Lala n-ar fi voit să intre în discuție numele moraruluĭ, ca unul ce-ĭ evoca primejdiĭ necunoscute... totușĭ n-avu încotro. Întrebă:

— N-aĭ aflat nimic de urma luĭ?

— Absolut nimic...

Simu simțea fiorĭ prin oase.

— Tocmaĭ acest fapt trebuia să te facă maĭ prevăzător, să fiĭ în contact maĭ des cu Fărșeroțiĭ, să-ĭ sondezĭ, să afli ceĭa ce te interesează să știĭ, daca nu cum-va aŭ dat eĭ de urma luĭ, orĭ că vre-un ochiŭ maĭ ager de Fărșerot l-a surprins asupra faptuluĭ și în cazul acesta în grozavă încurcătură m-aĭ vărît Simu...

In fața acestor zise ale luĭ Lala, Simu păli la față; ideea sugerată de Lala, că Fărșeroțiĭ ar putea avea pe Dimce în mînile lor, că le-ar fi mărturisit adevărul etc. îl îngrozea.

Dar îșĭ luă seama că trebue să arate curajos în fața stăpînuluĭ săŭ.

— Nu se poate una ca asta stăpîne și apoĭ să presupunem că l-ar fi prins eĭ, prin ce ar putea dovedi Dimce că eŭ i-am înarmat mîna din ordinul D-tale?

La ultimele cuvinte ale luĭ Simu, Lala simți o scîrbă în sufletul luĭ pentru persoana acestuĭ om pervers, care i exploatase un moment de furie și primise să se asasineze un om în schimbul uneĭ sumĭ de banĭ.

Pe cînd se urma discuțiunea în camera de sus între Lala și Simu, îșĭ făcu aparițiunea Costa, mîna dreaptă a luĭ Bucuvala, căruia i poruncise să meargă la D-l Lala și să-l facă cunoscut că la stîni se simte nevoie de făină, de oare ce Dimce nu s-a maĭ văzut de aproape zece zile suind la stînĭ... și pe lîngă aceasta Simu trebuia să fie present la încărcătura mărfeĭ.

— Cum, Dimce nu s-a arătat de zece zile în deal? întrebă Lala, liniștindu-se că a scăpat de primejdie pentru care certase pe Simu.

Acesta asemenea prinse curaj, cînd auzi pe Costa.

— Nu l-a văzut nimenĭ nicĭ în deal, nicĭ prin comunĭ și nu maĭ avem făină de cît pentru o zi — două.

— Auzĭ că n-aŭ făină, Simu și se simte nevoie de presența ta acolo.

— Da, voiŭ merge stăpîne.

Costa interveni:

— Dacă voieștĭ să mergem împreuna, peste un ceas voiŭ fi înapoĭ, căcĭ maĭ am de tîrguit niște sare și alte mărunțișurĭ.

— Bine Costa — atuncĭ isprăvește cu tîrguiala și dă pe aci să mergem împreună răspunse Simu.

Costa sălută respectuos pe D-l Lala și eși urmat de Simu, care părea ca plouat la gîndul că va da ochĭ cu Bucuvala. Dar spera că va afla ceva de la Costa în afacerea, care-l interesa.

Costa n-avea de făcut nicĭ o tîrguială, în realitate, ci trebuia să meargă să înștiințeze pe Tuliu că ziua judecățeĭ asasinilor părinteluĭ săŭ sosise și că presența sa era imperios cerută printre Fărșeroțĭ.

Căcĭ treĭ zile în urma mormîntăreĭ luĭ Kendra după ce lucrurile și-aŭ luat ordinea lor firească, Fărșeroțiĭ adunîndu-se la sfat, Bucuvala le vorbi:

Fraților, ne-am împlinit o tristă datorie față de rămășițele pămînteștĭ ale amiculuĭ nostru Kendra; sufletul luĭ însă ne impune să ne împlinim datoria și față de aceĭ, carĭ l-aŭ răpus.

Ucigașul luĭ se află în mînele noastre. El fără nicĭ o sforțare a mărturisit crima și pe complicele săŭ.

Nu ne rămîne acum altă de făcut, de cît sa-ĭ aducem în fața noastră să aflăm motivul, care i-a îndemnat să ucidă pe Kendra.

D-v. și împreuna cu mine vom forma curtea marțială, care trebue să-ĭ judece după datinele noastre.

Dacă vor merita iertarea, i vom ierta, dacă nu, le vom da pedeapsa, ce li se cuvine.

D-v. frațĭ Șcreta, carĭ suntețĭ ceĭ maĭ bunĭ pușcașĭ, vețĭ executa sentința noastră împușcîndu-ĭ prin luare la semn.

Tuliu va fi de față la judecata lor.

Secretul morțeĭ luĭ Kendra îl cunoaștem numaĭ noĭ; n-am lăsat să fie cunoscut de alțiĭ, pentru că n-am vroit, pe de o parte, să înlesnim dosirea criminalilor, iar pe de alta, nu vom lăsa să se amestece nimenĭ în Domnia noastră.

Nu ne putem adresa autorităților pentru dreptatea, ce dorim să se facă, de oare-ce un bacșiș al luĭ Lala ar fi în stare să dea brîncĭ dreptateĭ și să scoată pe criminalĭ cu fața curată presintîndu-ĭ lumeĭ ca pe niște eroĭ, carĭ aŭ scăpat vilaetul de un periculos bandit.

Și nu numaĭ că întunericul ar birui lumina, dar s-ar ponegri memoria scumpă a luĭ Kendra.

Avețĭ ceva de zis la aceste toate fraților?

— Aprobăm în totul cele ce aĭ rostit, așa să fie precum le aĭ orînduit lucrurile.

Suntem convinșĭ că dreptate voeștĭ să se facă.

— Atuncĭ, dacă e așa, să meargă Costa să cheme pe Simu îneoa, căcĭ după cum vedem el ne-a părăsit cu totul.

Costa va arăta D-lui Lala că avem nevoie de făină și de presența luĭ Simu și nimic maĭ mult; apoĭ de acolo va trece la Tuliu cu care m-am înțeles în privința asta.

Bucuvala potrivise așa lucrurile, în cît judecata sa cadă în ziua de Lunĭ, cînd toțĭ Magaroveniĭ și Tîrnoveniĭ se află la tîrg.

In fața căsuțeĭ din poeană, unde ei a păzit Dimce, se așezară în semicerc maĭ mulțĭ țărușĭ pe carĭ se bătură scîndurĭ de brad. În fund se lăsă locul liber în care parte între extremitățile scîndurilor, fu așezată o masă și la spatele eĭ 3 scaune marĭ. Pe masă fu pusă o cruce sculptată în lemn, îngălbenită de timp.

Bucuvala luă loc pe scaunul de la mijloc. Frațiĭ Ianula, cu călimările de alamă în brîŭ și cu un teanc de hîrtiĭ pe masă, luară loc unul la dreapta, altul la stînga.

Pe băncile provisoriĭ în semicerc se așezară nouă din căpeteniĭ și anume: Coli Ghiza, Frațiĭ Șcreta și Gara Petra, Zega, Vlaho Iani, Pitu și Ghionda; restul stetea în picioaie așteptînd ordine.

Dintre aceștia aveaŭ instrucțiunĭ ca imediat ce vor vedea pe Simu, să-l declare de prizonier și legat de mînă să-l aducă în fața Fărșeroților constituițĭ, după cum am văzut, în curte marțială.

Nimenĭ din eĭ nu cetise vre-un text de lege. Legea la eĭ era bunul simț și sentimentul dreptățeĭ. Așa pomeniseră de la Celnici, așa urmaŭ în tocmaĭ.

Lămuririle și discuțiunile se urmaŭ în șoapte.

Și lucru ciudat — toțĭ aceștĭ judecătorĭ consciențĭ de însemnătatea actuluĭ, ce-l săvărșeaŭ, eraŭ învestmîntațĭ în haine de sărbătoare, cu cămășile albe și curate, cu căndușele asemenĭ albe ca neaua.

Pe Dimce nu l-aŭ scos încă din închisoarea luĭ.

Pentru ce? îșĭ făcuse planul Bucuvala după cum vom observa.

Liniștea această de altar numaĭ păsările de pe crîngile arborilor o maĭ întrerupeaŭ

Un ochiŭ străin de ar fi văzut acest tabloŭ, care devenea grandios prin mareția și sublimul fireĭ, ar fi rămas loculuĭ uimit...

In fața stînelor eraŭ postațĭ secunziĭ, carĭ aveaŭ ordin să dea semnale în cas cînd s-ar fi văzut venind Simu saŭ Tuliu.

După o așteptare de o oră semnalul vesti sosirea luĭ Tuliu, înaintea căiuia toțĭ se sculară și se grăbiră a-l strînge de mînă.

Bucuvala îl trase lîngă sine, dar Tuliu ceru să fie maĭ la spate.

Ișĭ aruncă privirile în jur și suspinînd zise îndurerat:

— Așa dar a sosit și ziua judecățeĭ!...

— Da, e de datoria noastră să facem dreptate...

Apoĭ maĭ mult în șoapte Bucuvala urmă:

— Mi se pare că și situațiunea boeruluĭ se îngreuiază Tuliu.

— Luĭ Lala vreĭ să zicĭ?

— Da, situațiunea luĭ Lala e cît se poate de primejdioasă, dacă declarațiunile luĭ Dimce se vor adeveri. Iată ce susține el — și Bucuvala i presintă o coală de hîrtie, unde Ianula consemnase interogatoriul luĭ Dimce.

Tuliu clătină din cap. Prevedea urmările, ce vor decurge pentru Lala din mărturisirile lui Simu.

Ce se va întîmpla, dacă se va constata că Lala e autorul moral al crimeiĭ Să se condamne și tatăl Mieĭ la moarte?

Dar iubirea luĭ și a Mieĭ în acest caz? Ar maĭ avea loc unirea lor cu prețul jertfeĭ bătrînilor? Unul ucis mișelește, cel-l-alt condamnat?

Consimți-va Mia la aceasta și dacă nu va consimți, atunci cum rămâne cu legea?

Aceste și alte întrebărĭ de felul acestora, veneaŭ să bată la poarta gîndireĭ luĭ Tuliu, cînd semnalul convențional, dat de unul din secunzĭ, îĭ făcu pe toțĭ să-șĭ arunce privirile spre stînĭ. Era și momentul, căcĭ nu departe de ele se zări apropiindu-se Simu, însoțit de Costa.

Alțĭ doĭ voinicĭ, al căror rol era hotărît de maĭ înainte, înaintară distanță de cîți-va pașĭ și pe cînd luĭ Simu i se păru că vin să-ĭ întindă mîna, se pomeni apucat vîrtos de brațe, apoĭ unul din eĭ ’ĭ zise:

— Simu, eștĭ prinsul nostru! Trebue să te legăm și fără împotrivire, să ne urmezĭ.

Birina fu cuprins de un tremur nervos.

Se sili să zîmbească și să-șĭ dea aerul că înțelege ce însemnează o glumă, și prin urmare nu se opuse.

Se lăsă să fie legat de mînĭ, apoĭ zise în glumă:

— Ce fel, la ochĭ nu mě maĭ legațĭ?

— Nu-ĭ nevoe, Simu; acum urmează-ne.

Costa știa ce-l așteaptă pe Simu, de aceĭa nu se miră de loc de ceĭa ce i se întâmplă.

Purtat de ceĭ doĭ Fărșeroțĭ și urmat de Costa, Simu, cînd a intrat în regiunea poeneĭ, văzu că se schimbă lucrurile.

Tabloul, ce i se presinta acum vederilor, îl înfioră. Ișĭ dete seama că Fărșeroțiĭ nu glumesc. Dar prin ce minune, se gîndi el, aŭ ajuns eĭ să mă bănuiască?!

A... dacă s-ar adeveri bănuelile luĭ Lala.

Voiŭ tăgădui, chiar de m-ar pune de viŭ în foc, i-a fost primul gînd, care venea să-l susție.

De vreme ce l-aŭ legat, care putea fi altul motivul de cât asasinarea luĭ Kendra?

Cînd fu în apropierea lor, vru să dea o notă ridiculă situațieĭ în care luĭ i se dăduse rolul cel maĭ puțin de invidiat. Zise:

— Nu vě înțeleg, care vi-ĭ rostul glumeĭ acesteia, să dațĭ poruncă să fiŭ adus legat înaintea voastră?

— Apropie-te, Simu, grăi Bucuvala, cu un ton aspru și poruncitor. Aĭ să înțelegĭ îndată că gluma e foarte serioasă și că aducerea ta în fața noastră are un motiv grav...

— Toate bune, însă legat, ca și cum așĭ fi un tîlhar?

— Noĭ bănuim și maĭ răŭ de cît așa ceva, Simu.

— Haida de! Vrețĭ să glumițĭ pe socoteala mea, Bucuvala!

— N-avem vreme de asemenea glume, Birina. Cazul e grav și de aceĭa trebue să vorbim cu tine foarte serios.

— Poftițĭ, sunt gata să vă răspund la întrebărĭ.

— Așa te vrem „cușuri” (vere). Fiĭ bun dar și răspunde: Ce știĭ tu despre asasinarea luĭ Kendra?

De și pronunțarea acestuĭ nume îl făcu să schimbe culorĭ la față, totușĭ răspunse, ca și cum ar fi fost străin de cauză.

— De ce tocmaĭ pe mine mă întrebațĭ de asemenea lucrurĭ? Ce fel, nu cum-va mă socotițĭ că eŭ așĭ fi asasinul luĭ Kendra?

Fiind-că te credem complice cu ucigașul saŭ maĭ nimerit acela, care a pus la cale omorul luĭ Kendra.

— Eŭ?... Pe mine mă credețĭ capabil de așa ceva? A... te înșelĭ amar Bucuvala... mă calomniezĭ...

— Acesta ți-ĭ răspunsul, Birina?

— Se înțelege. Ce răspuns pot să-țĭ daŭ eŭ, care mă ocup cu alt-ceva de cît cum vrețĭ să credețĭ D-v.

— Nu vreĭ să spuĭ adevărul, Birina? te întreb pentru a doua oară: Ce știĭ despre omorul luĭ Kendra?

— Dacă știĭ ceva d-ta, poțĭ s-o spuĭ; eŭ unul nu știŭ nimic.

— Așa... vom face să ne spue alt-cine-va cea ce știĭ tu și nu vreĭ să ne mărturiseștĭ.

Simu privi în rînd pe toțĭ în dreapta și în stînga și cînd auzi pe Bucuvala:

— Gușu, fă să vie încoa Dimce morarul!

Simu se făcu ca turta de ceară la față.

La vederea luĭ Dimce, care a eșit legat din căsuța de alăturĭ, i s-a părut că un mort îșĭ ia giulgiul în spinare și ese din groapă la lumina zileĭ.

Da, iată Dimce, unde a fost deținut și el îl căutase pretutindenĭ, fără să-ĭ dea de urmă.

Acum Simu înțelegea tot. Dimce a fost prins asupra faptuluĭ de Fărșeroțĭ și ținut prizonier spre a declara și pe complicĭ.

Ah... și complicele era el!

Cînd l-a văzut, a lăsat ochiĭ în pămînt, neputînd să maĭ suporte privirile fulgerătoare ale Fărșeroților.

— Spune tu Dimce, ce aĭ maĭ spus să audă și D-l Simu, să maĭ auzim și noĭ, ce știe el despre omorîrea luĭ Kendra, căcĭ dînsul ne spune că habar n-are de acest omor, cine l-a săvîrșit și ne taxează de bârfitori, adică de mincinoșĭ, Dimce.

— Cum se poate să spue așa ceva, cînd d-luĭ mi-a poruncit să răpun pe Kendra?

Eŭ n-aveam nimic cu el; nicĭ nu-mĭ trăznise vre-o dată prin cap să-ĭ ridic viața, dacă n-ar fi venit Simu să mă îndemne.

— Ce aĭ de zis, Simu, la toate aceste?

— Dimce spune minciunĭ, ca să scape de răspunderea fapteĭ sale. Să mi se dovedească, dacă eŭ Simu Birina am avut vre-o dată în viața mea vre-o ceartă cu regretatul Kendra. Eŭ nu m-am amestecat în turburările din Bitolia și nicĭ nu m-am băgat în lupta națională dintre grecomanĭ și armînĭ.

Fărșeroțiĭ se priviră unul pe altul.

Răspunsul luĭ Simu li s-a părut destul de documentat, spre a nu înclina să-ĭ dea dreptate.

Așteptară să vadă ce va zice Dimce, care îĭ ripostă:

— În Vlahcearși nu eraĭ d-ta, care m-aĭ urmărit în strada evreiască și mi-aĭ zis să nu scap ocazia, căcĭ Kendra și Tuliu vor sui la stînĭ și ca să te asigurĭ de ajutorul meŭ, n-aĭ fost d-ta, care mi-aĭ dat un medgid (5 leĭ) să-mĭ ajungă de târguelĭ?

— Să spue Costa, ce știe în privința asta, grăi Bucuvala.

Tînărul veni maĭ aproape.

— Închină-te, sărută crucea și jură că veĭ mărturisi adevărul.

Costa făcu întocmaĭ cum i s-a poruncit.

— Jur! zise el, că voiŭ spune adevărul.

Apoĭ continuă:

In ziua cînd se zvonise că o să vă dea drumul de la Seraĭ, Simu m-a trimis să aflu dacă în adevăr v-aŭ liberat din închisoare saŭ nu, și dacă între D-v. se află Kendra și Tuliu.;

Eŭ, îndată ce m-am asigurat de liberarea voastră, primul am fost, care am adus știrea în Vlahcearși, apoĭ am comunicat și luĭ Simu tot ce aflasem, adică despre ceea, ce-l interesa să știe maĭ mult, că Tuliu și Kendra vor sui la stînĭ; în urma acestora, Simu mi-a zis să iaŭ seama să nu se fure din marfă, că el se va duce să încaseze o datorie, în realitate însă s-a dus să vorbească cu Dimce, care târguise de la niște femeĭ, și pe cînd se îndreptase pe strada evreiască, Simu s-a luat pe urmele luĭ, fără să bănuiască că eŭ îl văzusem ce făcuse. La întoarcere l-am observat că era foarte enervat și nicĭ n-a maĭ așteptat să sfîrșească tîrgul, ca altă data, ci s-a dus, lăsînd marfa pe seama mea.

Afară de aceasta, acum la venire m-a întrebat de zecĭ de orĭ, dacă nu cum-va știŭ ceva de urma luĭ Dimce și se încerca în toate chipurile să afle de la mine, ce se zice despre el printre Fărșeroțĭ.

Dimce reluă:

— Tînărul n-a spus de cît adevărul.

Simu venise pe urma mea pe strada evreiască să mă îndemne din noŭ să omor pe Kendra.

Tuliu, cu cotul mîneĭ pe masă și cu fruntea rezemată în palmă, asculta și la declarațiunile luĭ Dimce că pe o monedă de 5 leĭ prețuise Simu capul scumpuluĭ săŭ părinte, simți o scîrbă pentru aceștĭ doĭ mizerabilĭ, cu deosebire pentru Simu, a căruĭ perversitate și cinizm reeșiaŭ din răspunsuri și din fie-care mișcare a sa.

In sfîrșit, Birina văzînd că e strîns cu ușa, se hotărî să vorbească:

— Fiind-că mă silițĭ să spuĭ adevărul, e bine, fie: este adevărat că eŭ la început i-am dat poruncă luĭ Dimce să vegheze pe lîngă stînĭ și dacă va observa apropierea luĭ Kendra sau a luĭ Tuliu de locul unde se află avutul stăpînuluĭ, să se facă că aruncă focurĭ în vînt spre a-ĭ speria.

Insă cearta dintre Kendra și d. Lala înrăutățindu-se, mi s-a dat poruncă să scap pe stăpîn de doĭ vrăjmașĭ; și cea ce s-a făcut, n-a fost, de cît o poruncă a d-luĭ Lala, pe care eŭ în calitate de intendent am adus-o la îndeplinire fără să mă gîndesc la respundere. D-l Lala e maĭ marele nostru, așa dar, cel d-intăĭ responsabil în această afacere e d-luĭ.

Printre Fărșeroțĭ se observă o mișcare și șoapte de mirare.

— Aĭ scris această declarație, Ianula, întrebă Bucuvala.

— Da; să fie bun Birina să iscălească.

Acesta semnă cu mîna tremurătoare.

Tuliu puse o întrebare:

— Eștĭ bun să ne respunzĭ: în schimbul acestuĭ serviciŭ n-aĭ primit nicĭ o resplată d. Birina?

— Am fost dator să mă supun și nimic maĭ mult.

— Respunsul acesteĭ întrebărĭ ni-l va da d. Lala; cea ce ne trebuia să știm, aŭ mărtuiisit amîndoĭ, replică Bucuvala.

— Încă o întrebare asupra unuĭ punct pe care trebue să-l luminăm — adaogă Tuliu.

Vrem să se știe: numaĭ pentru simplul motiv că ne bănuia pe noĭ de a-l călca, ți-a dat ordin să mijloceștĭ perderea noastră saŭ maĭ eraŭ și alte motive?

— Da, eraŭ motive de alt ordin, carĭ te privesc, Tuliu, vreaŭ să zic de ordin familiar.

— Spune ce știĭ în privința asta?

— S-a socotit necinstit prin faptul că aĭ trimis pe tatăl D-tale să ceară mîna Mieĭ, apoĭ furia luĭ n-a maĭ avut marginĭ, cînd aĭ îndrăznit să-ĭ calcĭ pragul caseĭ în vremea nopțeĭ.

Tuliu se gîndi un moment și fiind-că el însușĭ a țintit să aducă în desbatere afacerea, ce-l privea în acest proces, se ridică în picioare și vorbi:

— Doresc să se ia notă de declarațiunile mele. D-lor, cum vedețĭ eŭ însumĭ am provocat pe Simu să vorbească în afacerea, care a dat naștere certeĭ dintre noĭ și Lala.

D-sa ne acuză că l-am necinstit...

Pentru ce mă vețĭ întreba? În ce constă necinstea pentru d. Lala? În faptul că eŭ, un aromîn din tribul Fărșerot, am îndrăznit să-ĭ cer mîna fiiceĭ sale Mia, o armînă, cum rar se dovedesc pe aiurea.

D-l Lala a insultat pe tata și l-a gonit din casa sa ca pe un cerșetor, fiind trimis de mine să-ĭ ceară mîna Mieĭ, care s-a simțit și se simte mîndră de pretențiunea mea.

Aflînd de modul purtăreĭ d-luĭ Lala, m-am dus în persoană să lămuresc o situațiune de care depindea viitorul meŭ și al Mieĭ.

N-am căutat să aleg timpul și nicĭ nu m-am gîndit să fac vre-un ceremonial. Imĭ închipuiam că seara îl voiŭ găsi acasă să-ĭ cer explicațiunĭ și prin puterea iubireĭ mele să aplanez lucrurile.

E bine, s-a întîmplat să fie în tîrg în momentul, cînd eŭ intrasem în casă.

Avuĭ fericirea însă să daŭ ochĭ cu Mia, care fiind singură, m-a rugat să viŭ a două zi și pe cînd mă pregăteam să ies, de odată m-am pomenit cu d. Lala că se năpustește asupra mea cu cuburul (pistolul) în mînăvoind să mă ucidă.

In lupta mea, ce am avut-o cu el, Mia l-a desarmat și în urma uneĭ dojane, ce îĭ-a făcut, a asvărlit arma pe fereastră. Speram că va reveni la sentimente maĭ bune, că ne va da consîmțămîntul seŭ, să ne unim, și să formăm o familie puternică, dar, îmĭ închipuĭ că nicĭ D-zeŭ nu l-ar fi putut abate din calea rătăcireĭ, căcĭ a terminat: nicĭ odată nu voiŭ cosimți eŭ, un elin, să-mĭ daŭ fata după un Fărșerot, de aceĭa orĭ eŭ, orĭ voĭ!

Și precum vedețĭ, s-a ținut de cuvînt.

Lala a pus să se ucidă tatăl meŭ dintr-un sentiment de ură națională.

Și D-ta, D-le Simu, cînd ți-a propus să săvârșeștĭ un act așa de mizerabil, n-aĭ avut un pic de simț omenesc în inima-țĭ să te opuĭ, să-l scoțĭ din drumul rătăcireĭ. Zicĭ că eștĭ armîn din tribul Grămostean; e o minciună!

Eștĭ cea maĭ perversă creatură cu figura de om!

Eștĭ o rușine a omenireĭ, care nu maĭ merită lumina soareluĭ, ci vecĭnicul întuneric al iaduluĭ.

Imprejurarea mă silește să iaŭ locul apărătoruluĭ dreptățeĭ.

Domniĭ, carĭ s-aŭ întrunit să facă judecată, cred că sunt pe deplin luminațĭ pentru ca judecînd matur și fără părtenire să pronunțe sentința în numele dreptățeĭ și al adevăruluĭ.

Am zis.

Cuvintele luĭ Tuliu fură ca un val de lumină, care a străbătut în conștiințele tuturora.

Juriul celor 12 avea să delibereze acum și să se pronunțe cu cugetul împăcat că șĭ-a făcut datoria.

— Ședința e terminată — declară Bucuvala.

Suntem luminațĭ.

Apoĭ luĭ Gușu:

— Gușu, ia pe prizonierĭ și întrodu-ĭ în casă, Dimce abrutizat se tîrî pe urma luĭ Simu, are se supuse fără nicĭ o împotrivire și cu capul în jos păși spre locul destinat de inchisoare al celor doĭ criminalĭ.

Tuliu, ca să nu influențeze cu presența sa se sculă să plece.

— Cred că presența mea nu vă maĭ poate folosi la nimic — prin urmare, sunt de părere că mă retrag, zise el.

— Da, Tuliu, D-ta ți-aĭ făcut datoria, poțĭ pleca, iar noĭ vom rămîne să ne-o facem pe a noastră pînă la capît.

— D-zeŭ să vă lumineze și să vă ajute sa triumfe dreptatea, încheie el, sălutînd pe toțĭ printr-o înclinare din cap, apoĭ se dedă.

Era și timpul, căcĭ soarele se apropiase de asfințit și cele din urma raze poleiaŭ vârfurile zilor.

Lilieciĭ începuse a spinteca văzduhul, iar pe jos licuriciĭ scăpăraŭ luminĭ fugitive.

Rămașĭ singurĭ Fărșeroțiĭ începură a delibera.

Bucuvala rosti:

— Frațĭ armînĭ, ațĭ ascultat din timpul prînzuluĭ și pînă acum declarațiunile criminalilor; ațĭ văzut cum la început Simu a tăgăduit și-ar fi continuat să nege complicitatea luĭ, dacă nu l-ar fi dat de gol Dimce și Costa.

Strîns cu ușa a fost nevoit să facă măiturisirĭ complecte.

Suntețĭ convinșĭ dar, că amîndoĭ sunt vinovatĭ.

Mărturisirea luĭ Tuliu v-a luminat și maĭ mult asupra motivuluĭ crimeĭ.

Adică trebue să recunoaștem că maĭ e și un al treilea vinovat, dar judecata acestuia o vom hotărî pe altă zi.

E vorba de aseștĭ doĭ: sunt eĭ vinovațĭ orĭ nu?

— Da! sunt vinovațĭ!

— Și care-ĭ pedeapsa ce le-o hotarîțĭ voĭ?

Respunse Ianula Cel Mare:

— În vedere că și unul și altul au fost instrumente oarbe, și aŭ comis crima, negreșit, în speranța uneĭ recompense; socotind apoĭ că origina motivuluĭ, care a hotarît ridicarea zilelor bunuluĭ Kendra, e ura de ordin național; pentru aceste cuvinte sunt de părere că trebue să dăm o pildă strajnică rătăciților nimicindu-le instrumentele, pentru ca pe viitor să simtă groază de a se maĭ atinge de vre-un aromîn.

— Moarte criminalilor! strigară într-un singur glas ceĭ 11 Fărșeroțĭ.

— Dacă aceasta vi-ĭ sentința, eŭ în calitate de cap al vostru, propun pe Frațiĭ Șcreta să fie executoriĭ sentințeĭ noastre.

Frațiĭ Șcreta, eșind din rîndurĭ, ziseră:

— Suntem gata să aducem la îndeplinire hotarîrea consiliuluĭ.

— Să se aducă armele de la stînĭ — poiunci Bucuvala voinicilor, carĭ adusese pe Simu legat.

Aceștia deferă fuga și în două minute piesentară armele fraților Șcreta.

Frațiĭ Ianula scriaŭ de zor în două exemplare tot ce se desfășura aci.

— Suntem gata — ziseră eĭ.

Se sculară, toțĭ în picioare.

Era un moment solemn din viața acestor inteligențĭ Fărșeroțĭ, carĭ guvernațĭ de cele maĭ înalte virtuțĭ cetățeneștĭ și ostășeștĭ, se pricepeaŭ să fie și judecătorĭ întegri, cînd era vorba să servească dreptatea.

— Să se aducă încoa acuzații — ordonă Bucuvala.

Amîndoĭ fură aduși în față.

— Cetește, Ianula, sentința noastră.

In facerea aceĭa înspăimîntătoare Ianula ceti: „Astă-zĭ una mie opt-sute opt-zecĭ... noĭ armîniĭ maĭ jos semnațĭ, din tribul Fărșerot, constituițĭ în curte marțială pentru a judeca pe asasiniĭ fostuluĭ Celnic Kendra, un armîn inimos și patriot fără seamăn; după ce i-am ascultat în parte, a le căror declarațiunĭ s-aŭ consemnat de noĭ în proces-verbal în două exemplare, și ne-am convins de vinovăția lor;

După ce am ascultat și pe martorul Costa Ianula cum și pe Tuliu, fiul decedatuluĭ, care ne a luminat în mod desăvârșit asupra cauzeĭ, care a hotarît moartea mișelească a părinteluĭ seŭ:

Consultăndu-ne asupra pedepseĭ, ce urmează să se dea criminalilor;

Am hotarît în unanimitate pedeapsa lor prin moarte.

Cu executarea sentințeĭ noastre însărcinăm pe Frațiĭ Șcreta”.

La auzul acesteĭ fioroase sentințe, Simu îșĭ acoperi ochiĭ în palme și începu a plînge cu sughițe.

Dimce părea cu totul desinteiesat de cele ce se petreceaŭ în jurul luĭ.

— Sărutațĭ crucea și rugațĭ-vă luĭ D-zeŭ să vă ierte păcatele — zise Bucuvala.

Costa luă crucea după masă și o apropie de buzele luĭ Simu, care tremura.

Se închină, săiută ciucea și atîta putu rosti:

— Blestem ție, Lala, care m-aĭ sedus cu aurul teŭ!

Fărșeroțiĭ clătinară din cap și-șĭ șoptiră:

— Așa dar tot aurul a fost la mijloc!

Dimce nu maĭ fu în stare nicĭ să se închine.

Amîndoĭ fură legațĭ la ochĭ și condușĭ spre locul, unde eraŭ crescuțĭ doĭ brazĭ, distanță apropiată unul de altul.

De tulpinele lor fură legațĭ.

Voiniciĭ, carĭ avusese sarcina asta, terminînd lucrarea, s-aŭ retras spre grupa Fărșeroților.

La un semn dat de Bucuvala — Frațiĭ Șcreta traseră în aceașĭ clipă.

Două pocnete de pușcă făcură să resune pădurea de un ecoŭ lugubru, determinînd să-șĭ schimbe locul dintr-un ram pe altul maĭ multe paserĭ speriate.

Capetele luĭ Dimce și Simu căzuseră pe pept.

Kendra era răsbunat.

Cățĭ-va din secunzĭ grăbiră să deslege pe condamnațĭ, pe cînd alțiĭ săpaŭ cu tîmacoapele gropile lor în dreptul celor doĭ brazĭ.

IV

Trecuse o septemînă de la evenimentele petrecute și Simu nu-șĭ maĭ făcea încă aparițiunea în curtea d-luĭ Lala.

Se luase de gîndurĭ și el și Maria...

Lala stabilind legătura între suprimarea luĭ Kendra, disparițiunea luĭ Dimce și acum în urma întârzierea luĭ Simu, de a se arăta la curte, începu să bănue ce-va grozav în mintea luĭ...

Tocmaĭ acum îșĭ făcu întrebarea: Dar dacă Dimce va fi fost prins de Fărșeroțĭ asupra faptuluĭ; Dacă înainte de a-l ucide ca pe un tîlhar ce merita o asemenea pedeapsă, l-aŭ lăsat în viață și el ca să scape de respundere, a mărturisit adevărul, cine l-a îndemnat să comită crima... Și dacă Fărșeroțiĭ aŭ trimis nadins pe Costa să aducă pe Simu la stînĭ în afacerea astă...

Vaĭ, atuncĭ negreșit, că și eŭ voiŭ împărtăși soarta lor... îșĭ zice Lala înfiorîndu-se.

In ultimele zile nu-șĭ maĭ găsea loc.

Și cuĭ se putea destănui ce-l mistue? Putea el vorbi despre așa ce-va Mărieĭ saŭ Mieĭ, carĭ nu împărtășeaŭ de loc vederile și principiile sale? Era o faptă, care să nu fie condamnată de toate legile din lume, în cît să fi avut curaj să se consulte chiar cu prieteniĭ seĭ Pișcă și Bișta, să le ceară sprijinul lor, să nu-l părăsească în situațiunea luĭ disperată?

Din causa această nicĭ n-avea curaj să întrebe pe Maria — ce e cu Simu. O, dacă ar fi putut să evite pentru tot d-auna numele luĭ, a luĭ Dimce și maĭ cu seamă luĭ Kendra!

Da, umbra luĭ Kendra începu a-l urmări și pe Lala, și fie care clipă ce trecea, i se părea că-l apropie de ziua judecățeĭ.

Pentru ce am plătit luĭ Simu să comită o faptă așa de urîtă?

Pentru că el era un Fărșerot și eŭ un Grămustean...

Barem să fi fost elin, du-te, vino... dar așa șl el armîn și eŭ armîn și apoi creștinĭ și unul și altul...

Ce mare păcat, am comis! Cum de n-am judecat atuncĭ că e un păcat să fac să dispară un consătean al meŭ?... Doamne, iartă-mĭ greșeala ce am comis!

Dacă Simu ar fi fost om cum se cade, m-ar fi desaprobat, m-ar fi scos din calea greșită,și ar fi căutat să mă calmeze. Eram scutit de această neliniște și povară la bătrînețe... Dar Simu a avut interes să se îmbogățească pe urma uneŭ crime...

Tremura din picioare. Fără să-șĭ dea seama, căzu în genunchĭ în fața icoaneĭ și începu a se ruga în tăcere. În mintea luĭ se oglindea imaginea castă a Mieĭ din a căreĭ gură auzise adevărul și nu s-a îndurat să-ĭ dea ascultare.

O desmoștenise în inimă și acum îĭ,dedea dreptate și găsea refugiŭ în ideea, că geniul eĭ (‘el bun va.veghea asupra lyî. O.v cîtă. măn-găere. sufleteassă, jr-ar fi găș.it t ăpujn’ îuȚFuu cuvînt1 consolatuf.al Miei,..dar ea’ Ora’ supărată pe el, de; cînd a vrut, să/ ucidă, pe Tuliu/' mpi niai vorbea, se retrăgea....dinăintea lui și trăia singură în lumea.gîndurijpr șale.....

Ingenunchiat în fața icoaneĭ, zic, l-a găsit Maria Moscopolita care intrare în odae să-l întrebe ce e cu Simu.

Se miră femeea de schimbarea, ce a observat-o pe fața luĭ Lala și maĭ cu seamă de faptul de a-l găsi rugîndu-se în genunchĭ

Se prefăcu a nu luă seamă - pînă cînd Lala îșĭ veni în fire

— Nu te miră, bărbate, întărzierea luĭ,Simu la stînĭ? Eŭ bănuiesc să nu se fi întîmplat ce-va; azĭ e o septămînă de cînd a plecat și cînd a maĭ făcut el una ca asta? Pe mine una mă prinde mirarea: de un rînd de vreme tot întîmplărĭ ciudate; nu sunt două septămînĭ de cînd a fost găsit ucis lîngă isvor celnicul Kendra... N-o fi pățit acelașĭ lucru și Simu al nostru? Trebue să ne înteresăm bărbate.

— Da, să ne înteresam, Mărie. Și eŭ am început să întru în grijĭ — vorba ta — de un rînd de vreme numaĭ întîmplărĭ ciudate.

— M-am gîndit să trimit pe Mia pînă în deal. Aĭ ce zicĭ tu? Crezĭ că așĭ face răŭ - dacă așĭ trimite fata să se intereseze ce e cu el?

— Da, ea poate să meargă, să cerceteze ce e cu Simu, dar să dea pe la moara luĭ Bișta, căcĭ e maĭ populat drumu pe acolo și-ĭ maĭ aproape. Și să-ĭ spuĭ să nu Înterzic mult.

— Da, ’ĭ voiŭ spune; apoĭ fata noastră e respectată și iubită de Fărșeroțĭ și eu cred -că vezind-o, o vor petrece pînă în sat, nu o vor lăsa să vie singură.

— Atuncĭ să meargă, Mărie.

Eșind Maria din odaea luĭ Lala, acesta fu cuprins de o nouă neliniște, căcĭ se gîndi la consecințe în cazul cînd Mia ar fi inițiată în misterele morțeĭ luĭ Kendra.

Nesiguranța de ce se petrece la stînĭ îl făcea pe Lala să simtă chinurĭ tantalice.

Maria însă, căreia nu-ĭ treceaŭ prin minte cauza, întârziereĭ luĭ Simu, și nu o raporta de cît la vre-o boală, trecu în camera Mieĭ, pe care o găsi cetind.

— Fata mameĭ, tu știĭ că Simu a plecat de vre-o cîte-va zile la stînĭ și nicĭ pînă acum nu s-a maĭ înapoiat. Eŭ și cu tatăl teŭ bănuim să nu fie bolnav, de aceea ne-am sfătuit să mergĭ tu pînă în deal, să vezĭ ce e cu el și să viĭ să ne spuĭ și nouă....

-Bine, mamă, să-mĭ îmbrac rochia de lînă ca să nu-mĭ fie frig la întoarcere și mă reped numaĭ de cît.

— Așa, fată dragă, timpul începu a se răci și caută să nu răceștĭ, să daĭ pe la moara luĭ Bișta, să nu ocoleștĭ mult.

— Așa voiŭ face, mamă.

Timpul începu a se răci într-adevăr. Apropierea toamneĭ se simțea în suflarea vîntuluĭ, care făcea să murmure frunzele și multe din ele să fie smulse și duse în sbor așternîndu-le pe cărărĭ pentru ca în curînd să formeze un covor galben de frunze veștede...

Mia, învestmîntată cu rochia eĭ de lînă de culoarea ceruluĭ, purtînd pe cap șchepa-ĭ cafenie, coborâ spre moara luĭ Bișta, trecu puntea și după ce ocoli cît-va pe ridicatura iazuluĭ, se îndrumă pe poteca, care se perde în pădurea de brad a Magaroveĭ.

La început se întâlni cu cîte-va neveste tinere purtînd pe cap fie-care legătura-ĭ cu crengĭ uscate pentru trebuințele gospodărieĭ, carĭ ’ĭ deteră bună ziuă, apoĭ cu,cît se depărtă de sat, nu s-a maĭ văzut nicĭ-o ființă omeneasca prin prejur.

Stătu să se odihnească pe un bolovan, care aducea ca o laviță și remase cu ochiĭ în zarea depărtată.

Părea că voește să străbată cu vederile în dealul Bucoveĭ, că se silește să clarifice în mintea-ĭ scena lupteĭ dintre armînĭ și grecomanĭ, că urmărește cu disperarea în suflet pe agresorul luĭ Tuliu, care voește să-l ucidă, că se repede la el și oprindu-l loculuĭ, că-l desarmează, cum a desarmat pe tatăl eĭ și că scapă și de astă dată pe Tuliu.

Dar... nu, e un vis, o părere îșĭ zise ea...

Lupta a avut loc, aŭ fost morțĭ și dintr-o parte și dintr-alta, pe Tuliu l-aŭ rănit și eŭ n-am avut parte să fiŭ în apropiere, să-l apăr...

O durea că nu maĭ putuse să înlăture reul pentru Tuliu. Apoĭ se știe cît a suferit în lipsa de știrĭ, carĭ să-ĭ facă cunoscut cum ’ĭ merge rana. Il văzuse legat la mîna și foarte palid la față în ziua înmofmîntăreĭ luĭ Kendra și de atuncĭ nu maĭ știa nimic de el.

Aducerea aminte a zileĭ înmormîntăreĭ părinteluĭ luĭ Tuliu, cu bocetele femeilor, cu plînsetele și suspinele mulțimeĭ, cu discursul luĭ Sîrmacheșĭ — toate aceste tablourĭ jalnice ’ĭ defilaŭ și acum pe dinainte și cum ele eraŭ triste din cale afară, expierea înceată a fireĭ contribuia și maĭ mult la întristarea eĭ. O melancolie nesfârșită, un dor de negrăit după atîtea visurĭ spulberate ’ĭ stăpîneaŭ ființa.

Atîtea dorurĭ, atîtea visurĭ spulberate în vînt îșĭ zise Mia cu resemnare...

„...Dacă pentru a se uni două ființe se o pun în calea lor atîtea piedecĭ, dacă pentru a voi să determine un pas înainte pe calea progresuluĭ, zecĭ de forțe oarbe, nevăzute, se opun în dreapta și în stînga spre a le zădărnici silințele; apoĭ viața merită ea oare atîtea sacrificiĭ din partea noastră”?

„Nu-ĭ maĭ înțelept să rămîie cine-va pasiv, primitiv în pornirĭ și tendințe — căcĭ la ce ne folosește lumina spirituluĭ, la ce rafinarea luĭ, dacă forțe oarbe, nevăzute, zic, vin să-l isbească, să-ĭ paralizeze orĭ ce avînt....

„Nu-ĭ maĭ bine oare de unul, care nu simte de loc, care trăește fără nicĭ un scop de cît să împlinească o poruncă a acelorașĭ forțe primordiale....

„Da, așa e, însă atuncĭ materia brută și-ar fi întins împeriul în paguba spirituluĭ. Da, e o luptă perpetuă între două elemente: bine și reŭ, lumină și întuneric....

„Cîte odată s-ar părea că acest din urma element ar câștiga terenul lupteĭ, dar tot a lumineĭ e victoria finală — ca dovadă e însă-șĭ istoria cosmosuluĭ.

Ia bună oară sforțările de veacurĭ în lupta dintre două elemente a asigurat viața actuală. Pămîntul a suferit numeroase cataclisme pentru ca în sînnl luĭ să păstreze atîtea isvoare de tumăduire.

Iată de ce trebue să sperăm. Murind noĭ tot e în folosul vieteĭ. Din descompunerea resturilor noastre nasc luminĭ deși periculoase uneĭ existențe, însă totușĭ sunt luminĭ carĭ alungă, întunericul, e un motiv al științeĭ, apoĭ locul unde zăcem noĭ fertilizează, flora devine luxuriană...

Intre aceste reflexuluĭ ce și le făcea Mia; în urma lecțiuneĭ ce o avusese înainte de a porni la stînĭ, tot dorul tînăruluĭ Fărșerot venea să o frămînte, chipul luĭ să-ĭ fie ca un far luminos, un liman către care avea să se apropie, cu riscul de a îndura încă multe din partea părinteluĭ eĭ.

Da, la Lala se gîndi un moment și în mintea eĭ i se înfățișă cu totul schimbat în ultimele zile. Căută să-șĭ aducă aminte toate evenimentele petrecute în casa lor, de la venirea eĭ din Bitolia, cearta dintre ea și Lala, dragostea maiceĭ sale, conflictul dintre Maria și Lala, cuvintele luĭ amenințătoare: „ vă voiŭ drege eŭ pe Tuliu și pe Kendra al vostru...” și la acest din urmă gînd, Mia avu o tresărire.

De ce a tresărit ea oare? În solitudinea păduriĭ, acolo în templul fireĭ, omul devine maĭ înțelept, maĭ prevăzător și devinează lucrurĭ pe carĭ în alte împrejurărĭ nu-ĭ în stare să le ghicească.

I se păru că aude și acum glasul amenințător al luĭ Lala: „chiar de mi-ar cere averea întreagă Simu, trebue să mă scap de Farșeroțĭ”. Nu mult după aceasta, Kendra s-a găsit ucis lîngă izvor și de cîte-va zile intendentul lor dispăruse.

Gîndurile aceste îĭ accelerară bătăile inimeĭ și o făcuse să tremure, ca prinsă de frigurĭ.

Ar fi voit să nu-șĭ facă presupunerĭ să nu bănuiască pe nimenĭ, și nimic de o așa fără de lege și totușĭ o dată pornită, apucată în cursa acestor reflexiunĭ, nu-ĭ fu cu putință să scape de ele.

Se gîndi la misiunea ce avea de îndeplinit, că trebue să meargă la stînĭ, să se intereseze, să afle ce e cu Simu, să aducă știrĭ acasă și nu știa ce descurajare o cuprinse, ce frică de necunoscut.

— Vaĭ! cum se poate să presupun așa ceva, Doamne mare, comit cel maĭ mare păcat!

Cîte nu spune omul, în momente de furie! Ce? Doar suntem creștinĭ...

Un noŭ fior simți prin oase.

Visul meŭ, de acum două săptămînĭ mě muncește grozav. Ah... de-așĭ găsi un tălmaciŭ! Nu l-am spus nicĭ mameĭ, căcĭ s-ar fi îngrozit!.

Oh, nu-mĭ aduc aminte să fi visat așa ceva vre-o dată... Ce grozav era tata! Plin de sînge pe obraz pe haine, pe mîinĭ; părea un strigoĭ; n-avea nicĭ o rană pe el și totușĭ era plin de sînge, sînge străin... și așa cum era, se ruga în fața icoaneĭ, în genunchĭ, să-ĭ ierte D-zeŭ păcatele.

Ce poate să însemneze asta, de cît vre-un păcat

Un vultur, care zbura majestos în văzduhul la vederea eĭ îșĭ răsuci puțin grumaziŭ să fie atent cu agerimea ochiuluŭ la dînsa, o distrase un moment de la gîndurile eĭ și o făcu să-l urmărească și șă-l admire cum făcea rotocoale de asupra munteluĭ unde îșĭ avea cuibul.

Trebue să merg că mă așteaptă acasă, îșĭ zise în cele din urmă și îșĭ șterse fruntea și fața cu batista.

Ea pînă aci stătuse pe piatră, cu fața spre vederea comunelor din vale și cînd fu să pornească, îșĭ aruncă privirea spre poteca din marginea pădureĭ, care ocolea, pe o distanță de cîte-va sute de pașĭ, pentru a ajunge în regiunea stînelor.

Dar de o dată Mia tresări. Zări pe cine-va venind dintr-acolo. Omul, care se apropia de locul unde odihnise dînsa, purta pe umerĭ o pușcă de vînătoare și era îmbrăcat în haine nemțeștĭ fumuriĭ.

Pășea agale și cu capul plecat în pămînt.

El nu o văzuse încă. Cînd fu la două-zecĭ de pașĭ distanță, Mia exclamă:

— Doamne mare, Tuliu este!

Acum o auzise Tuliu — căcĭ el era — întorcîndu-se de la stînĭ.

De la asasinarea tatăluĭ săŭ, tînărul Fărșerot nu maĭ suferea să treacă pe la izvor, i făcea răŭ locul unde căzuse Kendra și de aceĭa preferise și el drumul pe la moara luĭ Bișta. De atuncĭ umbla înarmat, cînd avea să meargă la stînĭ. Se dusese acolo să ia cea din urmă hotărîre, în de comun acord cu Fărșeroțiĭ, în privința luĭ Lala.

Cînd fu în dreptul pietreĭ unde ședea Mia, ridică capul și privi în lăturĭ.

Nu o văzuse încă în rochia aceĭa de culoarea ceruluĭ, și cum ea rămăsese ca o statuie, cu palma acoperindu-șĭ fruntea, nu o putu recunoaște de la distanță.

Era să treacă înainte, să-șĭ urmeze drumul maĭ departe, dar nu știŭ ce curent magnetic îl făcu să-șĭ întoarcă privirea, atingînd cu raza pornită din ochiul săŭ profilul capuluĭ eĭ rămas neacoperit.

O recunoscu. Da, ochiĭ aceĭa, arcați de două sprincene negre a căror pleoape marĭ formaŭ niște umbre dulcĭ împrejurul globilor, cum îĭ ținea ațintițĭ în pămînt, eraŭ aĭ Mieĭ.

Tuliu rămase loculuĭ înmărmurit.

La orĭ-ce s-ar fi putut aștepta, dar să întâlnească pe Mia singurică, la marginea pădureĭ nu se gîndise. Luînd maĭ bine seama la dînsa și convingîndu-se că Mia este, zise, ca pentru sine:

— Mia aicĭ?

Nu primi nicĭ un răspuns, dar observă douĭ stropĭ ca de diamant, carĭ îĭ luciră în colțul genelor.

— Mă înșeală ochĭĭ, saŭ eștĭ tu, Mie?

— Eŭ sunt, Tuliu, grăi dînsa, cu tremurul în suflet.

Se precipită ca o săgeată la locul unde se găsia și apucîndu-ĭ mîinile într-ale sale, urmă:

— Mie, scumpă Mie, cum se face că te găsesc aicĭ?

Ce zeŭ te-a scos în calea mea, căcĭ îmĭ era așa dor de tine, Mie? Uite eștĭ tu, acum te văd te pipăĭ și par-că îmĭ vine să cred că e un vis.

Mia părea cuprinsă de frigurĭ violente, nicĭ nu putea să răspundă.

Cu mîna încă la ochĭ, nu făcea de cît să suspine.

— Dragă, dar tu nu te simțĭ fericită că ne-am întâlnit?

Răspunse printre suspine:

— Vroiam să nu fi prins de veste că mă găsesc în acest moment aicĭ, de aceĭa mi-am acoperit fața și mi-am întors-o aiurea. S-ar putea să ne zărească vr-un ochiŭ și atuncĭ am deveni un izvor nesecat de cîntece pentru trubadurĭ, o cronică scandaloasă pentru lume.

Cu cît eraĭ maĭ departe, cu atât te aveam maĭ aproape în gînd și mĭ-era dor și mie, Tuliu, da, dor nesfîrșit să te văd, dar fiind-că acest moment de fericire l-am plăti cu sacrificiul onoareĭ noastre, de aceĭa să ne despărțim Tuliu.

— Te înțeleg, scumpă Mie, aĭ dreptate, așa este, dar vezĭ tu, o dată ce te-am văzut și recunoscut, puteam eŭ să nu mă abat, să nu vin lîngă tine, să te întreb cel puțin de sănătate și încotro aĭ pornit așa de singurică? -

Mia se sculase:

— Uite că am stat deja prea mult, cugetînd pe piatra asta și trebue să merg, căcĭ părințiĭ mă așteaptă să le duc răspunsul.

— Dacă îmĭ daĭ voe, Mie, să te întreb: unde trebuie să mergĭ și ce răspuns urmează să le ducĭ părinților?

— De tine nu țin ascuns nicĭ un secret, Tuliu. M-aŭ trimis părințiĭ să văd ce a pățit Simu, de nu maĭ vine acasă de la stînĭ, unde a fost trimis.

— Și acum aĭ plecat să mergĭ la stînĭ?

— Da, Tuliu; iartă-mă te rog, ca m-aĭ întîlnit singură.

Mia vru să-ĭ întindă mîna, căcĭ tremura de grije de a nu trece vr-o altă serie de femeĭ cu lemne pe cap, pentru trebuințele gospodărieĭ.

Tuliu stete o clipă loculuĭ gînditor, fără să-ĭ întindă mîna.

Mia păru mirată de atitudinea luĭ Tuliu, care îĭ șopti misterios;

— Dragă Mie, mi s-a dat însărcinarea din partea Fărșeroților, să comunic d-luĭ Lala motivele întîrziereĭ luĭ Simu, dar fiind-că ne-am întîlnit, socotesc că nu maĭ e nevoe să te oboseștĭ pînă acolo.

— Atunci spune-mĭ tu, Tuliu, ce e cu Simu?

Tuliu avu o paloare la față. Simțea că avea nevoe de forțele luĭ Prometheŭ, să fie viteaz, pentru ca să rămîe un eroŭ al situațieĭ.

Vestea teribilă, ce trebuia să o comunice iubiteĭ sale, putea avea efecte dezastruoase asupra moraluluĭ și fiziculuĭ eĭ.

Avea însărcinarea să-ĭ comunice drama ce s-a desfășurat la stînĭ și motivele, carĭ aŭ determinat-o.

Trebuia să o pue în curent pe Mia că autorul moral al asasinăriĭ părinteluĭ săŭ era Lala, cum și hotărîrea Fărșeroților de al supune judecățeĭ, rămînînd ca sentința să o pronunțe ea, Mia...

Da, era grozavă situația luĭ Tuliu în împrejurarea de față.

Va fi el în stare să înlăture lovitura trăznetuluĭ care amenința existența aceleĭ ce o adora, cînd acel ce urma să fulgere era însușĭ Tuliu?

In urma sfatuluĭ ținut între Fărșeroțĭ și Tuliu, aceștia îĭ deteră mandatul să aducă la cunoștința luĭ Lala istoricul evenimentelor, condamnarea și executarea criminalilor, cum și să-ĭ desemneze ziua judecățeĭ luĭ Lala, în propria sa casă, de către Fărșeroțĭ. Iată pentiu ce cobora Tuliu în Magarova.

— Ițĭ voiŭ spune, scumpă Mie, dar fiind-că e vorba de lucrurĭ carĭ ne privesc pe noĭ și nu se pot spune din fugă — în memoria părinteluĭ meŭ — te rog a consimți să ne retragem maĭ în fundul pădureĭ, căcĭ suntem în drum și se poate întîmpla să treacă din moment în moment vr-un consătean și ne putem expune amîndoĭ.

— De ce amestecĭ aci memoria scumpă a părinteluĭ tăŭ, Tuliu?

— Pentru că e cel mai serios act din viața noastră, Mie, și dacă îțĭ cer să facĭ acest sacrificiŭ, de a ne retrage în pădure, nu ți-o pretind a-mĭ face o plăcere, ci a ne împlini amîndoĭ o datorie sfîntă, da, o datorie sfîntă, Mie...

Dînsa observă că e ceva grav la mijloc, aceasta de alt-fel se cetea pe figura luĭ Tuliu, care fusese atît de solemn în afirmările luĭ.

— Știŭ că nu-mĭ poțĭ dori de cît binele; atincĭ, în care parte zicĭ să ne îndrumăm?

Unde putem fi maĭ sigurĭ că nu vom fi zărițĭ de nimenĭ?

— Încrede-te în brațul meŭ, scumpo, și haide-mĭ, deșĭ avem suișĭ și pe alocurea povîrnișurĭ.

Tuliu i dete brațul și amîndoĭ strînșĭ unul lîngă altul, de prima oară îșĭ simțiaŭ bătăile inimeĭ foarte aproape.

Oh, iubire tu, ce farmec daĭ viețeĭ!

O clipă simțită în imperiul tăŭ, iubire, prăvălează veacurĭ de mizeriĭ...

Mare-i puterea ta, iubire, ea se întinde peste marginile lunieĭ, în orî-ce atom tu trăeștĭ, tu fecundezĭ, tu regenerezĭ...

Tu ne deschizĭ nouĭ orizonturĭ, tu ne înrădăcinezĭ speranța în inimĭ, ne facĭ puternicĭ prin tine cucerim imperiĭ fără hotare...

Iubire sfintă, ce dragă ne eștĭ, ce sublimă ni te înfățișezĭ...

Cum tremurăm însetațĭ după un sărutat al tăŭ dulce... neprihănit...

Tu eștĭ dorul de viață, tu eștĭ avîntul nostru către tot ce e măreț și sfînt...

Iubire, afară de tine totul e zădărnicie!

Tu ești viața viețeĭ, rămîĭ iubire scumpă lîngă noĭ, mîngăe-ne, unește-ne inimele, cari, inspirate de-al tăŭ farmec, vor să cînte cîntecul tăŭ, iubire dragă...

Suflarea ta e împarfumată, căcĭ toate florile te-aŭ împodobit cu grațiile lor; unele ți-aŭ dat frăgezimea lor, altele polenul, dulcele lor nectar, trandafirul culoarea-ĭ, crinul candoarea-ĭ, în cît și îngeriĭ pe carĭ D-zeŭ i-a creat după chipul și asemănarea ta, văzindu-te, aŭ rămas în extaz...

Toțĭ te proslăvesc, toțĭ te prea măresc și însușĭ D-zeŭ prin tine e stăpînul universuluĭ...

Iubire, noĭ îțĭ simțim farmecul, știm sărbători aceste minute, cînd puterea ta ne stăpînește ființele.

Bine-cuvintată fi, iubire dragă.

Era un imn, care se înălța din inimile lor în sînul bine-cuvîntateĭ firĭ, colo în templul codruluĭ, care-ĭ strejuia, ca și cum i-ar fi încins într-un zid de aramă.

In fața acesteĭ fericirĭ, amîndoĭ eraŭ muțĭ, fermecați, extaziațĭ. Un moment aproape să-șĭ uite unde merg, în ce loc se vor opri, pentru ce aŭ venit aci...

Suișurile; ocolurile, ce trebuiaŭ să facă, păreaŭ șesurĭ netede.

— Mătem de vr-o fiară Tuliu, să nu ne depărtăm maĭ mult, grăi în sfîrșit dînsa, și se alipi tot mai mult de sînul luĭ Tuliu.

— Arma mea e încărcată dragă, n-aĭ nicĭ o grije.

Și unul și altul se simțiaŭ înviorațĭ; o undă de iubire părea că-ĭ cuprinsese în farmecul eĭ cald, dulce de negrăit...

El întoarse capul spre ochiĭ eĭ frumoșĭ; dînsa îl întîmpină zîmbind:

— Să stăm aci Tuliu, că prea ne-am depărtat.

Era și locul cel maĭ poetic: o ridicătură presărată cu un covor de frunze veștede, care domina un unghiŭ de vale.

Se așezară în partea aceasta aproape îmbrățișațĭ.

— Acum spune-mĭ Tuliu, ce adînc mister îțĭ agită viața? Nu-ĭ nimenĭ în apropierea noastră să ne audă. Martor ne e cerul și codrul, care ne adăpostește.

Tuliu vorbi, dar cu întrerupere, din causa respirațiuneĭ sale neregulate: emoțiunea luĭ de alt-fel se putea ușor ceti pe fața-i pală:

— Mult am suferit Mie, de dorul tăŭ... căcĭ lumea visurilor mele eștĭ tu. Trebue să fi suferit și tu mult din seara aceĭa... nu este așa?

— Da, Tuliu. Cu greŭ s-ar putea descrie suferințele noastre! Acolo, unde m-aĭ găsit, mă gîndiam la tine, mă gîndiam la forțele oarbe, carĭ ni se opun în cale de a ne uni și aproape să disper, dar m-am resemnat și mi-am zis că viața nu poate avea farmec fără a fi confundată cu lupta cea maĭ aprigă.

Tuliu, auzindu-ĭ cuvintele de îmbărbătare, îĭ luă mîna și i-o aduse la buze...

— Ești demnă de divinizare, armînca mea; așa dar văd că am înaintea mea o inimă mare, un cine-va, care înțelege viața, de aceĭa am convingerea că veștile mele nu numaĭ ca nu te vor turbura și nu te vor face să șovăeștĭ, dar că voiŭ găsi în tine un tovarăș de luptă, care îmĭ va ajuta să depărtăm vijelia și să readucem liniștea și seninul în familiile noastre.

— Ce vreĭ să zicĭ, Tuliu?

— Imi jurĭ tu Mie, că ori-ce ar fi la mijloc, veĭ prețuĭ maĭ mult ca ori-ce iubirea noastră, că nu te veĭ lăsa a fi influențată în judecata ta de cît numaĭ de iubirea noastră?

— Ce alt-ceva m-ar putea influența, Tuliu? Imĭ pretinzĭ să jur? E... bine, mă jur că iubirea ta mi-ĭ maĭ presus de cît viața și chiar cînd destinul s-ar opune să ne unim, te voiŭ iubi vecĭnic.

— Ițĭ mulțumesc, draga sufletuluĭ meŭ. O... vezĭ tu Mie, caut în minte-mĭ să-mĭ aseamăn situațiunea în fața ta cu a vre-unuĭ muritor din istoria omenireĭ și nu o pot găsi.

— Ți-am spus Tuliu, că orĭ-ce ar fi, iubirea mea nu te va părăsi.

I-era greŭ din cale afară sărmanuluĭ Tuliu să spue ce are pe suflet, dar trebuia să înceapă, căcĭ pentru acest motiv căutase retragerea asta.

Mia aștepta cu tremurul în suflet.

In sfîrșit, Tuliu reluă:

— Vestea morțeĭ tatăluĭ meŭ cred că te-a zguduit scumpa mea, tot ca și pe mine.

— Da, am avut crize grozave, am plîns închisă în odaia mea, mă mir că n-am înebunit.

— Tatăl meŭ a fost asasinat lingă izvor și asasinul luĭ, mulțumită devotamentuluĭ și iubireĭ luĭ Bucuvala, a fost prins de acest viteaz Fărșerot.

Mia tresări și exclamă:

— A fost prins asasinul!!

— Da, a fost prins, legat și dus la stînĭ.

— Așa dar, a fost recunoscut și cine e ace mizerabil, Tuliu?

— Dimce, morarul stînelor voastre, dragă.

— A... el nelegiuitul!

Mia se înfioră de groază. Tuliu urmă:

— Staĭ să vezĭ, dragă, că el maĭ avea și complicĭ. După înmormîntarea părinteluĭ meŭ, Fărșerotiĭ luîndu-ĭ un interogator, a mărturisit că a fost îndemnat de Simu Birina să-l omoare.

Mia începu a tremura ca o trestie bătută de vînt.

Cu lacrimile în ochĭ întrebă îndurerată:

— Și acum unde e el? Ce s-a întîmplat, Tuliu, și nouă ni se ascunde?

— Le veĭ afla toate pe rînd dragă, numaĭ te rog să-țĭ păstrezĭ liniștea sufletească și să mă ajuțĭ să readucem pacea în familiile noastre.

— Da, te ascult, mă voiŭ sili să privesc lucrurile ca o hotărîre a destinuluĭ.

Tuliu urmă:

— În urma înmormîntăreĭ tatăluĭ meŭ Fărșeroțiĭ aŭ ținut sfat și aŭ hotărît judecarea criminalilor.

Am luat și eŭ parte la dezbaterĭ, apoĭ m-am retras.

Sunt 7 zile de atuncĭ. În urma mărturisireĭ crimeĭ, a declarațiunilor martoruluĭ Kosta, fiul luĭ Ianula și a depozițieĭ mele, carĭ toate s-aŭ consemnat în proces-verbal, în doua exemplare, Fărșoroțiĭ constituițĭ în curte marțială, aŭ pronunțat sentința lor.

— Și care a fost sentința lor, Tuliu?

— Iat-o Mie, cetește și vezĭ.

Tuliu scoase sentința din buzunarul haineĭ și i-o prezentă.

Mia întinse mîna tremurătoare și ceti.

— Și i-aŭ executat întocmaĭ, întrebă ea pălind.

— Da, chiar în seara aceĭa; eĭ sunt înmormîntațĭ lîngă tulpinele brazilor, unde aŭ fost împușcatĭ.

Partea întâia a acesteĭ drame era cunoscută acum de Mia, care promisese luĭ Tuliu să fiă tare, să-șĭ păstreze calmul și să-ĭ dea ajutor să înlăture vijelia: Dar partea a doua îĭ era greŭ luĭ Tuliu să o desfășure...

Mia reculegîndu-se, întrebă:

— Și pentru ce Simu a comis această fără de lege, Tuliu?

Tuliu suspină cu amărăciune.

— Voiŭ lăsa să-țĭ dea răspunsul procesul-verbal de care ți-am vorbit, dragă Mie.

Mia apucă în mînĭ procesul-verbal și începu a-l ceti cu lăcomie. Tuliu nu o slăbea o clipă din ochĭ.

Cînd dînsa ajunse la partea unde Simu afirma, că responsabil de această crimă e Lala, care i-a ordonat să răpue pe Kendra și pe Tuliu și că el n-a făcut de cît să execute ordinul stăpînuluĭ, care era maĭ marele tuturora: un țipăt ascuțit răsună în tăcerea pădureĭ.

Hîrtia i căzuse din mînă și Mia îșĭ pipăi tâmplele cu amîndouă mînile, ca și cum ar fi căutat să-șĭ găsească mințile perdute.

Gemu, ca strivită de prăbușirea unuĭ munte și vru să cadă zdrobită, dacă n-ar fi susținut-o Tuliu, care o auzi aiurind:

— Ah... Visul meŭ... visul meŭ... parcă îl văd și acum plin de sînge pe obraz, pe mînĭ, pe haine, un strigoĭ... de care mi-e groază... Ah, Tuliu, lasă-mă să fug în pustiurĭ, să-mĭ ascund fața de înaintea ta, unde-ĭ Marea să mă înghită și pe mine și pe el, să spele o crimă săvîișită, o rușine vecĭnică pe frunțile noastre...

Și în situația asta disperată, Mia era s-o pornească în fugă ca o nălucă prin desișul pădureĭ, dacă Tuliu n-ar fi ținut-o vîrtos de brațe, dacă n-ar fi căutat să-ĭ aducă aminte de promisiunea dată.

— Mie, dragă Mie, adu-țĭ aminte ce-am vorbit noĭ amîndoĭ, ce mi-aĭ promis scumpă Mie, fie-țĭ milă de sufletul meŭ chinuit!

— Cum?... Tot nu s-a sfîrșit cu mine pe pămînt? Maĭ e nevoe de ființa mea? Cuĭ i-așĭ putea fi de folos oare, căcĭ n-am născut pentru nenorocire!

Oh, lasă-mă voinice, să-mĭ perd urma în pustiŭ, fiĭ mărinimos și dă-mă pradă fiatelor, să ispășesc păcatul săvîrsit de tata...

Da, eŭ nu maĭ merit lumina zileĭ, sunt fiica unuĭ criminal de al căruĭ nume mă cutremur. Oh, mi-e cu neputință să maĭ trăesc, nu maĭ pot suferi a mi se zice: Mia luĭ Lala! Nu, nu!

E groaznic voinice, nu se maĭ poate nimic drege...

Mă înspăimîntă gîndul, cum eŭ nevrednica, maĭ pot sta în fața fiuluĭ al căruĭ tată a fost ucis din ordinul tatăluĭ meŭ... Și pentru ce? Tot eŭ sunt pricina, Tuliu; dacă n-așĭ fi fost eŭ, tu aĭ fi avut pe scumpul tăŭ părinte sănătos și voinic... Ah, ce nenorocită sunt, Doamne!

Mia plîngea cu hohote. În prada disperăreĭ crude se chinuia, ca și cum s-ar fi găsit pe un rug aprins și limbile de flăcărĭ tindeaŭ să o cuprindă din toate părțile.

Tuliu întrebuință toată bărbăția, toată puterea inteligențeĭ sale, să o liniștească.

— Mie, dacă m-aĭ fi iubit într-adevăr, dacă aĭ ține încalte la Tuliu, cu care aĭ crescut din copilărie, care a veghiat și s-a îngrijit de sufletul tăŭ, cum se îngrijește soarele de florile luĭ favorite, nu m-aĭ trece prin ascusțișul celeĭ maĭ năprasnice durerĭ, Mie, nu-ĭ destul un cadavru, pe care destinul l-a pus în calea noastră, să ne încerce puterea de iubire, tu vreĭ să se stingă totul? Dar am luptat cu bărbăție, am pus pept furtunilor dezlănțuite din pricina rătăcireĭ părinteluĭ tăŭ și am scăpat teferĭ... Nu te gîndeștĭ la consecințele ce ar decurge de la fapta ce voeștĭ să comițĭ?

— Ce doreștĭ să fac, Tuliu? Știŭ că ți-am promis că deasupra tuturora voiŭ pune iubirea ta; dar pe atuncĭ mă socoteam fiica unuĭ om rătăcit, cum aĭ zis, însă nu-mĭ trecea prin cap că el e capabil să devină criminal.

Acum sunt perdută, desonorată...

Ce preț maĭ pot avea eŭ în fața ta?

Lacrimile, carĭ îĭ curgeaŭ șiroaie pe fața aprinsă, i făceaŭ bine, o linișteaŭ din ce în ce, o făceaŭ capabilă să judece.

— Am luptat Mie, urmărind și tu și eŭ idealul de a ne uni o dată. Eĭ bine, în puterea noastră stă azĭ de a ne vedea împlinirea visuluĭ.

— Cum explicĭ lucrul acesta, Tuliu?

— Uite cum: n-aĭ putut străbate maĭ departe conținutul procesului-verbal. Să-țĭ spun eŭ ce maĭ urmează: Fărșeroțiĭ au hotărît judecata părinteluĭ tăŭ chiar în casa voastră. În acest scop vor veni toate căpeteniile, îĭ voĭ însoți și eŭ. Sentința o vor lăsa să o pronunțĭ tu.

— Ah, nu mă punețĭ să fac eŭ acest oficiŭ, Tuliu!

Nu, fiĭ mărinimos și mă pune la adăpostul uneĭ asemenea cruzimĭ; sunt prea slabă și legea e lege, trebue executată... Cum mi s-ar putea putea pretinde mie așa ceva cînd acuzatul e acel ce-mi dete zilele?

— Așa e Mie, dacă în judecata noastră nu vom fi condușĭ de precentul Mîntuitoruluĭ nostru, că D-zeŭ tatăl iartă pe cel picăit. Care să fie altul principiul nostru de cît a erta? Văzînd mărinimia mea și a ta e lucru natural că Lala, cel ce ne-a dușmănit în rătăcirea luĭ să se pocăiască, să revină la calea cea dreaptă, să recunoască că e armîn din aĭ noștri și prin urmare să se simtă mîndru și fericit de a ne bine-cuvînta.

Acesta e scopul judecățeĭ. Ne-am gîndit și sfătuit: la ce am maĭ vărsa sînge, cînd rațiunea lucrurilor cere ca să mîntuim pe părintele tăŭ de păcat și greșelile din trecut?

Mia era atinsă de mărinimia Fărșerotuluĭ.

Asemenea uneĭ vijeliĭ, care pe măsură ce se depărtează, reapare soarele pe cer și florile lăcrîmătoare îșĭ întorc fața zîmbitoare spre dătătorul de viață, tot așa și Mia căută în ochiĭ luĭ Tuliu.

— Cu prețul viețeĭ părinteluĭ tăŭ vreĭ să-mĭ redaĭ mie și familieĭ mele onoarea, viața, fericirea.

Eștĭ mărinimos, eștĭ bun Tuliu, cum rar se găsesc oamenĭ pe pămînt. Judecata ta e sublimă.

Te voiŭ asculta, te voiŭ urma în toate, căcĭ opera ce voeștĭ să desăvîrșeștĭ, ți-a fost inspirată de D-zeŭ.

Dar ascultă mă Tuliu, dacă tata, în urma celor ce se vor petrece, va rămîne acelașĭ cum a fost, atuncĭ trebue să știĭ că viața pentru mine va deveni imposibilă și în cazul cînd nu-mĭ voiŭ perde mințile, va trebui să sfîrșesc.

— La asta să nu te gîndeștĭ, Mie; dar să presupunem că ar fi așa, atuncĭ păcatul cază asupra părinteluĭ tăŭ, care îșĭ va primi pedeapsa de la Fărșeroțĭ; iar cît pentru noĭ, ne vom căuta fericirea în alte lumĭ, unde nu rătăcește nimenĭ și unde nu sufeiră sufletul, ce i e dat să îndure aci.

L-a înțeles ce a vrut să zică, de aceĭa apropiindu-se maĭ mult de el, șopti:

— Să murim Tuliu, dar nedespărțițĭ, să trecem bariera neantuluĭ.

Cu tine orĭ-unde mi-ar fi așa de bine!

— Atuncĭ ne-am înțeles suflete drag.

— Da, ne-am înțeles Tuliu și cred că e timpul să ne retragem.

Trebue să-ĭ fi cuprins neliniștea pe aĭ meĭ. Ce le voiŭ spune cînd m-or vedea?

— Veĭ fi laconică și prudentă cu noutatea ce le-o veĭ comunica. Două cuvinte vor fi de ajuns.

— Și anume ce să le spuĭ, Tuliu?

— Că în ziua Duminiceĭ, după biserică, vor veni Fărșeroțiĭ în vizită și vor arăta singurĭ motivele întîrziereĭ luĭ Simu.

Le veĭ maĭ spune că eĭ n-aŭ voit să-țĭ arate nimic.

— Bine Tuliu, nicĭ c-așĭ putea să fac alt-fel.

Se sculară și tot cum aŭ venit, strînșĭ de braț porniră pe acelașĭ drum, pînă la piatra unde se odihnise Mia.

La despărțire, Tuliu o strînse la pept cu pornire și depuse o sărutare ferbinte pe fruntea eĭ.

Atît a fost de ajuns ca Mia să se îmbujoreze la față.

O, e lucru ciudat, ne permis, să meargă maĭ departe cu manifestarea sentimentuluĭ de iubire doĭ tinerĭ, înainte de a fi unul altuia, unițĭ înaintea altaruluĭ.

De aceĭa Tuliu, el însușĭ păzitorul moravurilor și virtuților străbune, se stăpîni de a-ĭ atinge cu buzele însetate dulcea eĭ gură, de al căreĭ dor trebuia să sufere încă cu bărbăție.

Aureola virtuțeĭ ei o vedea simbolizată ca într-un nimb strălucitor, ale căruĭ luminĭ, cînd se încerca să le constate, trebuia să închidă ochiĭ, să o adore în taină, curată si blîndă ca o madonă.

V

In ziua de sfînta Maria se serbează hramul mareĭ bisericĭ situată pe platoul Gorițeĭ din Tîrnova, care domină șesul de la nordul Bitolieĭ. Sf. Maria e cea maĭ vestită biserică din Macedonia centrală, maĭ întăĭ prin minunile prea curateĭ, al doilea prin posiția pitorească pe care se află situată.

Curtea bisericeĭ, în cuprins de cîte-va pogoane, e înconjurată de un zid înalt de piatră. Întrarea se face prin treĭ porțĭ marĭ de stejar și anume: una la răsărit din spre Bitolia, a doua la vest din spre Moloviște și a treia, deasupra căreĭa vine clopotnița, din spre Tîrnova.

Nu de mult epitropia bisericeĭ a construit dependințe, niște case spațioase cu două caturĭ, în piatră albă și acoperite cu ardesie neagră, carĭ în timpul vereĭ sunt populate de lume, ce vine să facă cură de aer sănătos de munte, dătător de viață.

Construcțiunile sunt în legătură cu clopotnița și se continuă pe de o parte pînă dincolo de poarta din spre Moloviște, pe de alta spre est și în semicercul stradeleĭ din dosul ziduluĭ.

Ferestrele din dosul clădirilor răspund din spre est în regiunea livezilor, unde cuciĭ și pupăzele, pitpalaciĭ și merlele, guguștuciĭ și potîrnichile, populează aceste locurĭ poetice, pentru, a desfăta auzul turistuluĭ.

Și familia valiuluĭ, compusă din numeroase cadîne și negre, cele dintăĭ de o frumusețe răpitoare, îșĭ petrec aci lunile de vară. Ele fac excursiunĭ prin împrejurimĭ, suind în deosebi în dealul Nijopoleĭ, unde pot fi maĭ la largul lor.

Dar în ziua Sf. Mari dependințele epitropieĭ sunt reservate exclusiv familiilor, carĭ vin să-șĭ caute tămăduire în puterea prea curateĭ.

Incă din ajun camerile, curtea și biserica în interior gemea de lume. Celor bolnavĭ, adușĭ aci spre tămăduirea răuluĭ, ce s-a încuibat în eĭ, din pricină că aŭ călcat pe urma ielelor, luațĭ din afoară, carĭ aŭ halucinațiunĭ și viziunĭ rele, cînd sunt deștepțĭ, familiile le aduc așternuturile în biserică și în noaptea de 14 August dorm în interiorul eĭ.

Biserica e bogată în scule prețioase. Catapetazma e un cap de operă a arteĭ, ale căreĭ icoane sunt ornamentate cu aur.

Donațiunile se înmulțesc și prin faptul că fie-care aromîn venit după anĭ de zile din străinătate, spre a mulțumi prea curateĭ, că l-a întors sănătos la cămin, i dăruește unul o evanghelie în valoare de zecimĭ de miĭ leĭ, altul depune pe icoana Sfîntuluĭ Gheorghe saŭ Dumitru mîna turnată în aur și artistic executată, orĭ nimbul din prejurul capuluĭ Mîntuitoruluĭ, care îțĭ dă iluzia unor raze strălucitoare.

Un Misirliu a dăruit policandrul cel mare, cu sticlele luĭ multicolore, cu cele 100 sfeșnice aurite, a cărui valoare trece peste 100.000 leĭ.

In curtea bisericeĭ, de cum înoptează, se aprind sute de focurĭ, la flacăra cărora oameniĭ îșĭ prepară cele necesare gureĭ.

De o parte se aude un cimpoĭ, împrejurul căruia joacă tineretul bulgar nelipsit de la serbarea hramuluĭ bisericeĭ.

E o regulă moștenită la eĭ părințĭ din părințĭ de a venĭ călărĭ saŭ cu carele tocmai din Prespa, din Țapari, Dihuva, Bucova, Bareșani Orizari și Cărclina.

Dincolo un taraf de lăutarĭ, venițĭ din Bitolia, desfătează publicul cu clarinetele, țimbalele, viorile și cobzele lor.

Vin și negustorĭ de mîna a doua din Bitolia cu diferite mărfurĭ, în sfîrșit e un iarmaroc în toată puterea cuvîntuluĭ.

Lumea creștină nu e jenată de turcĭ în partea loculuĭ. Ce-ĭ drept, lîngă strada locuințeĭ luĭ Tuliu, către Bliznațĭ se află o stradelă mărginașe, unde e și o geamie minusculă cu minaretul de un metru, populată de cîte-va familiĭ turceștĭ, carĭ fiind în contact zilnic cu armîniĭ tîrnovițĭ, aŭ învățat limba acestora, s-aŭ romînizat, în cît aproape să-șĭ uite limba lor.

Nu i-ar cunoaște cine-va că sunt musulmanĭ, dacă nu i-ar trăda portul.

Sunt pacĭnicĭ și muncitorĭ; ceĭ cu gîndul de casă, se ocupă cu livezile, fac oare-care cultură de grîŭ și porumb și în coșarele lor se văd numeroase vite, printre care bivolițe bine îngrijite.

Tineriĭ, carĭ sunt atrașĭ de farmecul haiducituluĭ, nu atacă pe tîrnovițĭ, pleacă în alte comunĭ, acolo tîlhăresc la drumul mare, pînă li se înfundă și lor.

E de remarcat că, bătrîniĭ acestor familiĭ musulmane, pripășite aci saŭ rămase din vremurĭ, cînd aceste comunĭ eraŭ ciflicurĭ de ale Beylor, ajung de regulă centenarĭ și mulțĭ se înfruptă la ospățul viețeĭ încă un sfert și nu arare orĭ și o jumătate din secolul următor.

Aidin surdu, care a trăit 164 anĭ, văzuse pe fiul săŭ de 120 anĭ, pe nepotu-săŭ de 90 anĭ, pe strănepot de 60, pe fiul acestuia de 30 și pe acesta cu vre-o treĭ dolofanĭ, cu carĭ se juca moșu toată ziulica prin ogradă... de a ascunselea.

Și era fericit, căcĭ se înțelegea cu strănepoțeĭ de minune, pe cînd pe fiĭ și pe nepoțĭ i certa că nu se poartă cum se cade.

Luĭ Aidin i venise pentru a doua oară vederea și nu suferea să vadă neorînduelĭ, pe cînd fiu-săŭ cel de 120 anĭ acum era bătrîn... nu maĭ vedea bine.

Printre lumea, care umplea spațiul curțeĭ bisericeĭ Sfinteĭ Mariĭ, se văzură în dimineața zileĭ coborînd scările de marmoră din poarta principală din spre Tîrnova, o fenmee în vîrstă, învestmîntată în negru și purtînd în mînă o lampadă, în tovărășia uneĭ tinere cam de vr-o 17 anĭ.

— Vaĭ de mine, tetă Mărie, ce ele lume avem anu ăsta la sărbătoarea hramuluĭ biseiriceĭ! Nu-mĭ aduc aminte să fi văzut în alțĭ anĭ așa mulțime, zise tînăra, care căuta să-șĭ facă loc în biserică, pe urma bătrîneĭ.

Bătrîna era Maria Moscopolita, care îșĭ serba ziua și venise la biserică întovărășită de Vangheluța, vecina și amica Mieĭ, să se închine, să asculte serviciul divin, să ia nafură, ca apoĭ să se întoarcă acasă, căcĭ urma să-ĭ vie în vizită multă lume.

Pentru acest cuvînt Mia rămăsese acasă, să pregătească cele necesare viziteĭ.

Maria aprinse luminarea, o așeză în sfeșnicul de lîngă icoana Maiceĭ Domnuluĭ, se închină, făcu treĭ mătăniĭ și sărută evlavioasă mîna Fecioareĭ.

Același lucru îl făcu și Vangheluța.

In urma acestora trecură sus la femeĭ, căcĭ așa e la aromîniĭ din Macedonia: femeile îșĭ aŭ orînduiala lor sus, de unde ascultă oficiarea serviciuluĭ, privind pe după cafasurĭ.

Vangheluța, maĭ ageră la privire, caută să străbată cu ochiĭ dincolo de aceste gratare.

Rămase uimită, văzînd sub amvon pe Fărșeroțiĭ de la stînĭ, toțĭ învestmîntațĭ în portul lor alb și falnic la înfățișare.

Văzu și pe Tuliu lîngă Bucuvala.

Maria Moscopolita observă că Vangheluța se uită atentă într-acolo.

Deși din sentiment religios nu se vorbește în biserică, totușĭ șopti Vangheluțeĭ:

— Aceĭ în alb de colo mi se pare că sunt Fărșeroțiĭ noștri.

— Da, Tetă, sunt curioasă să văd, dacă voiŭ recunoaște printre eĭ pe Simu.

Maria suspină a desnădejde. Făcu loc feteĭ să poată cerceta maĭ bine cu privirea.

— L-aĭ recunoscut?

— Așĭ, nu-l văd; i-am zărit pe toțĭ, numaĭ el lipsește.

— Cine știe ce-o fi pățit, sărmanul! Mai bine nu-l maĭ trimiteam la stînĭ, căci era bolnav.

Din ziua aceĭa n-am maĭ avut nicĭ odihnă, nicĭ somn, zise Maria și ochiĭ i se umeziră de lacrămĭ.

Vangheluța se sili, prin cuvinte chibzuite, să risipească gîndurile eĭ, căcĭ n-avea de ce se teme.

— Cine știe; poate că i-aŭ dat luĭ sarcina să vegheze în lipsa lor. Aŭ zis că vor veni în vizită, ca în toțĭ aniĭ, Tetă. Dacă ar fi ceva la mijloc, ar fi stat eĭ liniștițĭ așa cum sunt?

Diaconul suise pe amvon.

Bine-cuvîntează prea sfinte cetirea...

Cînd a început să intoneze din evanghelie „pe vremea aceĭa...” femeile se prosternură în genunchĭ.

Maria și Vangheluța încetară de a maĭ vorbi. Amîndouă în genunchĭ se rugaŭ Maiceĭ Domnuluĭ pentru sufletul luĭ Kendra și pentru sănătatea luĭ Simu.

După terminarea evanghelieĭ, urmă oficiarea leturghieĭ, cu o pompă deosebită în ziua aceĭa. În calea preoților, carĭ purtaŭ la rînd potirul cu sfinta cuminicătură, evanghelia și lingurița împărtășanieĭ, eraŭ culcațĭ o sumedenie de suferinzĭ, femeĭ cu pruncĭ în brațe, copilașĭ alăturĭ de bătrîne, în cît cu mare greutate pășeaŭ preoțiĭ pentru a ajunge în dreptul naosuluĭ unde se găsea înaltul Prelat, Episcopul. Mateiŭ, al vilaetuluĭ Monastir, căruia urma să i se presinte spre bine-cuvîntare și să-ĭ sărute mîna. Mateiŭ, un apostol eminent al elenismuluĭ și nicĭ de cum al celor sfinte, pomeni pe Înaltul Patriarh ecumenic al Constantinopoluluĭ, pe ctitoriĭ sfîntuluĭ locaș, pe poporul credincios patriarhieĭ, apoĭ luă cădelniță din mîna diaconuluĭ și cădelniță în toate părțile.

Poporul pios în genunchĭ era transportat cu mintea în regiunĭ înalte, acolo, unde se înălța fumul de smirnă și tămîe, al căror parfum li se împărtășise de înaltul Prelat.

După ce s-a zis tatăl nostru, paracliserul aduse în dreptul icoaneĭ din mijlocul bisericeĭ, într-o mîna discul, în cea-l-altă pe o tavă de argint nafora tăiată în cuburĭ regulate.

Maria și Vangheluța se grăbiră să coboare, se îndreptară să ia nafură, apoĭ închinîndu-se evlavioase, părăsiră biserica.

Cea maĭ mare parte din lume însă stetea la locul eĭ, în așteptarea „didachĭeĭ” pe care avea să o pronunțe P. S. S. Episcopul Mateiŭ. Dar cînd el rosti, în loc de frațĭ întru Hristos, iubit popor descendent al eroilor de la Salamina și Termopile, primul, care făcu mișcarea și dedea semnalul că trebuia să iasă și aĭ luĭ din biserică, fu Bucuvala.

Intr-adevăr așa a și fost, căcĭ Bucuvala fu urmat de grupa tuturor Fărșeroților, carĭ fusese presențĭ la oficiarea serviciuluĭ divin.

Aceasta nu prea conveni Episcopuluĭ Mateiŭ, care strîmbă din nas, dar continuă:

„Cu mare întristare m-am informat că în unele comunĭ s-a săvîrșit în biserica noastră o mare nelegiuire din partea unor preoțĭ și cîntărețĭ, carĭ aŭ îndrăznit să cînte în limba cuțo-valahă, fără știrea noastră.

Vă pun în vedere vouă Tîrnoviților și Magaroviților, ca voĭ, pe carĭ vă socotesc de ce maĭ demnĭ fiĭ aĭ turmeĭ ce păstoresc, să ferițĭ ca de foc acest locaș sfînt de papistașĭ, să nu le permitețĭ cu nicĭ un chip să oficieze în limba cuțo-valahă, căcĭ e o mare nelegiuire.

Preotul, care nu-șĭ amintește de jurămîntul depus pe sfînta masă, în altarul bisericeĭ noastre, cînd l-am hirotonisit, că nu va cînta în limba celor ereticĭ, e un blestemat.

Patriarhul ecumenic din C-pol nu e numaĭ șeful religios al poporuluĭ grecesc, ci el se poate folosi de autoritatea și jurisprudența sa peste toțĭ membriĭ bisericeĭ ortodoxe răsăritene, ca representant al populațieĭ creștine din imperiŭ.

Toate popoarele creștine din imperiŭ aŭ un șef religios: pe patriarhul din Fanar.

Decĭ de sfîntul luĭ ordin trebue să ascultațĭ voĭ, să apărațĭ cu piepturile voastre prestigiul și demnitatea sfinteĭ noastre bisericĭ.

Adevăr grăesc vouă că D-zeŭ tatăl a toate văzutelor și nevăzutelor, vă va judeca pe limba ce vă predic eŭ astăzĭ.

Feriți-vă prin urmare de limba ereticilor, ce voesc să o întroneze în biserică, căcĭ răspunderea voastră va fi grea în ceiurĭ”.

Vlahofoniĭ, cum i maĭ numesc greciĭ, la fiecare pauză a cuvîntăreĭ luĭ Mateiŭ se închinaŭ evlavioșĭ cu capetole pe pept și aveaŭ aerul de a scuipa în lăturĭ și de a mărturis că se vor feri de a cădea în păcat, de a gusta din fructul oprit.

Noroc că Fărșeroțiĭ ca de al de Bucuvala și restul confraților eșiseră din biserică și perduseră rara ocaziune de a auzi filipica ce o îndrepta Sf. Prelat în potriva armînilor în casă la eĭ, că cine știe ce s-ar fi putut întîmpla...

O altă grupă de armînĭ grămostenĭ unul după altul se strecurase afară pe nesimțite prin cele treĭ eșirĭ.

Era prea șovinist Mateiŭ, ca să-ĭ poată mistui toate năzbâtiile. Ceĭ ce rămăsese pînă la finele didachieĭ, se înarmase cu toată răbdarea spre a vedea pînă unde va merge Prelatul cu șovinizmul și să comunice fraților lor asupra stăreĭ lucrurilor.

Grecomaniĭ însă eraŭ electrizațĭ de cele ce auzise și la fine, cînd Mateiŭ termină ce avea de zis, deși nu amintise nimic despre însemnătea zileĭ, se grăbiră a-ĭ săruta mîna.

O... era mare onoare de a obține această favoare!

Lumea aflătoare în biserică se îndrepta acum spre eșire și în grupurĭ-girupurĭ se întîlneaŭ în curte, deschideaŭ vorba asupra persoanelor, carĭ serbaŭ onomastica și imediat ce li se aducea aminte de vre-o Mărie, se îndreptaŭ într-acolo în vizită.

D-l Lala, fiind unul din fruntașiĭ Magaroveĭ, trebuia să se aștepte la vizita tuturor grecomanilor din ambele comunĭ.

Știaŭ Fărșeroțiĭ despre asta, de aceĭa ținură sfat în livedea din apropiere.

— Să lăsăm să treacă timpul vizitelor și apoĭ va trebui să ne prezintăm în liniște și noĭ.

E bine chiar să fie după prînz, căcĭ afacerea, care ne aduce azĭ la d. Lala este delicată și dezlegarea eĭ, fraților, cere chibzuință și socoteală.

Să mergem fie-care la căminele noastre și la nămează să venițĭ cu toțiĭ la mine, de unde vom porni la o laltă la d. Lala, zise Bucuvala.

Așa și făcură Fărșeroțiĭ.

In acest timp, camera-salon și toate odăile cum și chioșcul cel mare din casele d-luĭ Lala eraŭ pline de lume.

Pe lîngă gospodinele caseĭ, maĭ venise să dea ajutor Vangheluța, mamă-sa „Țal Vangheli” și Caterina, care prepara cafelele, pregătea dulcețurile, spăla ceștile și umplea paharele cu rachiŭ.

Vangheluța primea musafiriĭ la scara de jos și aranja în ordine ghetele și pantofiĭ nevestelor tinere, după obiceiul loculuĭ.

Vangheluța era o fată deschisă din fire, de o veselie comunicativă, albă-rumenă la obrăjiorĭ, cu ochiĭ eĭ dulcĭ de un albastru închis, surîsul eĭ era fermecător, rîsul argintat, plin de grațiĭ, mergea la inima fie-căruia.

Uita omul toată mîhnirea sa, în fața acesteĭ muntence, care, cînd zîmbea, imediat se puteaŭ observa două gropițe, ucigător de dulcĭ, pe obrajiĭ eĭ plinĭ de viață.

Dacă un ochiŭ observator de psiholog, ar fi luat seamă și ar fi stabilit o comparație între starea sufletească a Mieĭ și a Vangheluțeĭ în ziua aceasta, ar fi distins o mare deosebire între una și alta.

Pasul Mieĭ era măsurat și nesigur. Ochiĭ eĭ păreaŭ două stele depărtate, abia vizibile, ale căror luminĭ palide tind să străbată în necunoscut; împrejurul globilor păreaŭ că plutesc norĭ triștĭ, întunecoșĭ, prevestitorĭ de furtună.

Zîmbetul eĭ era silit și îl muria în clipă, în colțul buzelor.

Răspunsurile, la felicitările, ce i se adresaŭ, i eraŭ scurte, pripite. Ardea ca prinsă de frigurĭ violente și făcea ce făcea, cu ochiĭ era mereŭ la fereastra, ce da în largul străzeĭ, motivîndu-șĭ atenția, față de ceĭ ce o întrebaŭ, de ce se tot uită într-acolo, că vrea să se convingă cine și-a maĭ adus aminte de eĭ.

In realitate, atît dînsa cît și mamă-sa eraŭ îngrijorate de apropierea momentuluĭ sosireĭ Fărșeroților.

Dacă Mia se găsea ast-fel sufletește, apoĭ nicĭ Maria, nicĭ Lala, nu stăteaŭ pe roze.

Vestea adusă de Mia, că Fărșeroțiĭ vor veni în persoană să arate părinteluĭ eĭ motivul întîrziereĭ luĭ Simu, i pusese pe gîndurĭ pe amîndoĭ.

Dar ceĭa ce i făcuse să-intre în bănuelĭ, că li se ascunde ceva grav și în deosebĭ să deconcentreze pe Lala, era atitudinea misteiuasă, plină de resemnare a fiiceĭ sale.

Intr-adevăr, i-a trebuit multă bărbăție Mieĭ, să-șĭ ție cuvîntul dat luĭ Tuliu, să nu izbucnească în plîns în fața mameĭ sale, să nu-ĭ arate prăpastia în care a căzut tatăl eĭ, și seanța groaznică ce-l aștepta.

Dar prin radiare tot zbuciumul sufletesc al Mieĭ se comunicase fără de veste și în sufletul părinților eĭ și ast-fel s-aŭ pomenit tus-treĭ încătușațĭ, prinșĭ în mrejele obideĭ.

Se silise Lala să pară vesel printre aĭ săĭ, să-ĭ îndemne la un pahar de rachiŭ, să substitue pe fondul tristețeĭ sufleteștĭ o veselie artificială și totușĭ se simțea că nu-ĭ într-ale sale.

Venise vorba de Kendra și bietul Lala tremura din picioare.

A pălit la față, dar ca să nu fie observat, dusese la gură, cu mîna tremurătoare, paharul cu rachiŭ, fără să maĭ observe că era gol.

Ar fi vrut să se simtă amețit, să depărteze de la el spaima, ce-ĭ producea acest nume, neliniștea ce-l cuprindea, în nesiguranța în care plutea.

Se apropiase ora prînzuluĭ și Farșeroțiĭ nu maĭ veneaŭ.

In casa d-luĭ Lala lumea se perinda încă, o parte luîndu-șĭ rămas bun, o alta venind să ureze matroaneĭ anĭ mulțĭ și fericițĭ.

Cum în salon nu maĭ rămăsese de cît puține femeĭ, Maria profită de ocaziune de a le lăsa să le înveselească Vangheluța, singura, care strălucea prin seninătatea eĭ — și trecu în odae la fiică-sa, care cugeta.

— Nu maĭ vin, Mie, ce crezĭ tu despre întîrzierea lor?

— Imĭ închipuesc, mamă, că vor sosi după masă.

— Crezĭ?

— Sunt convinsă că așa tiebue să fie. Iĭ cunoștĭ pe Făiseroțĭ cum sunt. Eĭ știŭ că noĭ trebue să fim vizitațĭ de lume, care nu le convine lor și dacă vor avea ceva de vorbit, dorința lor e să rămîe nejenațĭ de nimenĭ.

— Cam ce ar avea de vorbit Mie, tu nu bănueștĭ nimica?

— Știŭ și eŭ ce să zic, mamă...

Sărmana fată, în ce tortură sufletească se gasea, văzîndu-se silită să mintă pe mama sa, ea care știa totul... și scopul pentru care veneaŭ Fărșeroțiĭ...

Simțea că inima sta să-ĭ zdrobească peptul.

Trebuia să fie croită de oțel, să înghită tot amarul momentelor prin care trecea, să nu izbucnească în hohot de plîns, căcĭ s-ar fi dat de gol...

Dar era cu putință să izbească ea cu trăznetul în mama sa?

Rămase cît-va timp pe gîndurĭ amîndouă, la pragul ușeĭ, îșĭ făcu aparițiunea Vangheluța cu figură eĭ veselă.

— Tetă Mărie, vino te rog, căcĭ musafiriĭ se pregătesc de plecare.

— Da, să vin fata mea; uite că uitasem că nu suntem singurĭ —șĭ trecu în salon, unde se sili să-șĭ ia o atitudine veselă și se scuză că a fost nevoită să le lase cîte-va minute singure.

Maria Moscopolita nu-șĭ aducea aminte zi maĭ nefastă ca onomastica-ĭ din acest an.

Era amețită de gîndurĭ și un fel de teama neexplicabilă o urmăiea ca însășĭ umbra sa.

Fetele rămase singure, Vangheluța se încercă prin diferite glume să predispue pe Mia, pe care o îmbrățișa cu drag, o săruta, o dezmerda, dar în zadar; Mia părea de ghiață la toate manifestările iubireĭ ale amiceĭ sale.

— Dar bine dragă, părințiĭ ți-s sănătoșĭ, tu eștĭ nu se poate maĭ bine, eștĭ fericită, nu înțeleg ce aĭ! De cînd te cunosc, nu-mĭ aduc aminte să te fi văzut vre-o dată așa de tristă.

Mie, tu-mĭ ascunzĭ ceva, tristeța ta mă pune pe gîndurĭ, de ce nu-mĭ spuĭ dragă ce suferință te mistue?

— Nimic dragă, nu e nimic... Nicĭ eŭ nu pot să-mĭ daŭ seamă ce am; îmĭ va trece... Fĭi tu veselă puiule, și ne învioiează și pe noĭ, carĭ nu putem fi alt-fel în ziua de azĭ.

Sărmana Mie, se gîndea că maĭ bine i-ar fi în iad, de cît în situațiunea în care se găsea: cu minciuna pe buze pentru ființele nevinovate, carĭ o înconjuraŭ cu dragostea lor și tremurul în suflet, așteptând momentul suprem de ce are să se întâmple, cînd vor arăta Fărșeroțiĭ scopul venireĭ lor.

Ce chin cumplit, ce suferință pe sufletul eĭ!

Și cît curaj i trebuia încă de a se presinta în fața lor, de a-ĭ primi cu zîmbetul pe buze, să se prefacă cum că nu știe nimic, că n-are idee cine a săvîrșit omorul de la izvor, ce s-a petrecut în urmă, și ce avea să urmeze în casa lor.

Intre aceste veni Caterina să le cheme la masă.

Dar cuĭ îĭ ardea de așa ceva?

Mia se scuză că nu i-e foame, că e nevoe să fie în picioare spre a primi pe musafirĭ, în caz cînd s-ar întâmpla să sosească în timpul cît va dura masa, dar o luă pe sus Vangheluța, apoĭ n-avu încotro văzînd că inzistă mamă sa, care nu putea să rămîe liniștită, știind pe Mia singură în odaia eĭ.

Se așazară la masa, se închinară ca de obiceiŭ; Mia sărută mîna mameĭ sale, aceasta o sărută pe frunte, asemenea Lala, înduioșat de a-șĭ vedea soția și fiica lîngă dînsul în aceasta zi măreață, cu sufletul pocăit în sine, întinse amîndouă mîinile și cuprinzînd mîna Mărieĭ într-ale sale, îĭ ură sănătate și o rugă să-l ierte, dacă a supărat-o cînd-va.

Se priviră în ochĭ cîte-și treĭ în aceiașĭ clipă și de sub genele lor se iviră stropĭ de lacrimĭ.

In fața acesteĭ scene mișcătoare, nicĭ Vangheluța, nicĭ mamă-sa nu s-aŭ putut abține să nu lăcrămeze.

Cine putea ghici însă ce însemnează lacrimile Mieĭ, căreia i se presinta ocazia să le dea curs liber.

Lacrimile Mieĭ eraŭ de foc.

Ea numaĭ singură îșĭ da seama de ce plînge.

Mama Vangheluțeĭ i observă că ea nu trebue să plîngă, că ea e o floare, care trebue să strălucească și să răspîndească numaĭ veselie în jurul eĭ.

— Ia te uită la Vangheluța mea, parcă ar fi veselia în picioare.

Afară de Vangheluța și de mama sa, carĭ simțeaŭ gustul bucatelor, încolo aĭ caseĭ gustaŭ de formă, nu se lipea nimic de eĭ.

Cuĭ i ardea de mîncare, în acest timp de pustiire sufletească?

Cu toată criza prin care trecea fie-care suflet în parte, Lala îșĭ păstra bărbăția.

Inaintea meseĭ ținuse hangul față de musafirĭ prin cîte-va păhărele cu rachiŭ, acum tot el umplu paharele și ciocni cu Maria și cu „Tal Vangheli”

— D-zeŭ într-ajutor și la mulțĭ anĭ ziua de azĭ, grai el, la care urare i se răspunse de către femeĭ printr-un „Amin, să te-audă D-zeŭ”.

Și de cîte orĭ venia să-l străbată vre-un fior, la gîndul ce-l tortura, căuta paharul și-l ducea la buze, apoĭ învîrtea nervos mătăniile în mină.

La finele meseĭ i se servi cafeaua și de astă dată ceru să-ĭ pregătească narghileaua, în care s-a introdus „tumbechie”, iar în sticlă apă proaspătă.

Femeile ridicară masa.

Fetele trecură în salon, iar Lala rămase la tabet, gînditor.

Dacă ar fi fost cine-va în apropiere, ar fi putut observa mișcările luĭ dezordonate, dînd cînd din mînĭ, cînd din cap, afirmînd saŭ negînd, palind la față și înălțînd din umerĭ.

Și orĭ cît ne-am forța să-ĭ cetim în suflet, n-am fi în stare să-ĭ definim starea sufletească, de oare-ce, neavînd premisele cugetărilor sale, nu-șĭ putea da răspunsurĭ precise.

Destul că o neliniște vagă și o greutate ca de plumb i se lăsa pe suflet.

Zadarnic căutase refugiŭ în spirtul din pahare.

In fond era tot treaz și-șĭ da seama de situația în care se găsia.

De zecĭ de ori i venise ideea să se scoale, să alerge la Mia, să-ĭ ceară ertare pentru supărarea ce i-a cauzat, cînd cu venirea luĭ Tuliu, să-ĭ dea consimțimîntul luĭ, dacă într-adevăr el Tuliu este alesul inimeĭ eĭ!

Dar n-avea curajul, căcĭ acum purta pe suflet un păcat... și nu se simțea vrednic de a da o asemenea bine-cuvîntare.

De aceste gîndurĭ era dominat Lala, cînd împrejurul lui observă o mișcare neobicinuită.

Mia și Vangheluța, palide la față și tremurînde, dădură fuga din salon în chioșc și cu greŭ luîndu-șĭ răsufletul.

Maria și Țal Vangheli asemenea le esira înainte și le întrebară:

— Ce este fetelor, de ce v-ațĭ speriat?

— Vin!... Vin!... grăi Mia, abia respirînd și devenind la față ca ceara.

— Cine vine? întrebă Lala.

— Vin Fărșeroțĭ, tată!

Lala sări în sus, ca mișcat de un resort.

Intr-adevăr, Fărșeroțiĭ toțĭ se îndrumară spre poartă și acum pășeaŭ la rînd unul după altul, în curte.

La pragul scăreĭ de jos Vangheluța îĭ întîmpină cu zîmbetul pe buze, apoĭ la capătul de sus al scăreĭ Mia i aștepta cu resemnare.

Fărșeroțiĭ, uniĭ gravĭ și tăcuțĭ, alțiĭ maĭ familiarĭ cu fetele, le întindeaŭ mîna și de pe buzele lor aluneca un zîmbet fugitiv și cîte un „la mulțĭ anĭ, s-bănați”, pînă cînd deteră cu ochiĭ de Maria Moscopolita, unde se găsea și Lala.

Era ceva grav și solemn pe figura fie-căruia. Maria Moscopolita, totușĭ, i predomină cu prezența.

Ea zise pentru toțĭ:

— Aproape să cred că v-atĭ uitat obiceiul. În toțĭ aniĭ eram învățată să vă văd în casele noastre de dimineață în ziua de azĭ și mă gîndeam ce poate fi cu scumpiĭ noștri Fărșeroțĭ, de nu maĭ vin.

Fiind-că ea vorbise luĭ Bucuvala, acesta răspunse:

— Am venit ceĭ din urmă, pentru ca să plecăm ceĭ de pe urmă, așa ne-a fost înțelegerea.

— Atuncĭ mă bucură vizita voastră, ia poftițĭ: de luațĭ loc pe scaune și ședețĭ.

Eram doritoare să vă văd.

Lala, a căruĭ autoritate morală o făcea să treacă în acest moment tot atît de suverană ca în vremurile de demult, după ce strînse de mînă pe fie-care în parte și căută să se asigure de sănătatea lor, întrebă:

— Eĭ, ce veștĭ îmĭ aducețĭ de la stînĭ?

Răspunsul Fărșeroților fu laconic și plin de înțelesurĭ.

— Veștĭ bune, d-le Lala; turmelor le merge bine; lupiĭ carĭ aŭ îndrăznit să le atace, au pățit-o de-a binelea.

— Așa... așa... făcu Lala, lăsîndu-ĭ să-ĭ scape un rîs zgomotos și plimbîndu-șĭ ochiĭ sticloșĭ în toate părțile.

Li se oferi tutun într-un tas.

Fumătoriĭ răsuciră țigările.

Se făcu liniște, însă fu întreruptă prin aparițiunea Mieĭ și a Vangheluțeĭ, care purta tava cu dulcețĭ și cafele.

Vangheluța se oprea în dreptul fie-căiuia și Mia servia pe unul, apoĭ pe altul, după vîrstă.

O dată serviciul terminat, Bucuvala grăi ca pentru înțelesul tuturora și răspunsul d-nuluĭ Lala.

— Vom putea oare rămîne liniștițĭ în această odae, căcĭ avem de vorbit între noĭ maĭ multe. Vom avea nevoe de prezența Mieĭ, încolo d-na Maria poate să-șĭ vadă de treburĭ și de musafirĭ. Sunt lucrurĭ carĭ cer dezlegare grabnică, curaj și chibzuință.

— Da, se poate, Bucuvala, de ce să nu, răspunse Lala.

Mia dete să înțeleagă mameĭ sale să iasă, ceĭa ce și făcu Maria.

— Poțĭ să tragĭ zăvorul broașteĭ Costa, să fim sigurĭ că nimenĭ nu ne va întrerupe, ordonă Bucuvala.

Costa, care stetea la ușă în picioare, făcu întocmaĭ.

Lala se uita cînd la unul cînd la altul, părea amețit, lipsit cu totul de voință, în cît Fărșeroțiĭ nu-l maĭ cunoșteaŭ.

Unde era puterea luĭ de odinioară?

Bucuvala crezuse la început că va avea mult de furcă cu el, să-l aducă la calea cea dreaptă, să-l facă să-șĭ vadă greșala și să se pocăiască, dar cînd l-a văzut și l-a cuprins cu ochiĭ luĭ de vultur, cît de slab se prezintă moralmente, îșĭ zise să fie maĭ puțin aspru, să procedeze cît de simplu.

De la locul luĭ unde se așezase pe scaunul din capul meseĭ, Bucuvala grăi:

— D-le, cînd consăteanul nostru Kendra a căzut victima uneĭ răzbunărĭ, toată armînimea din ambele comunĭ l-a jelit, l-a plîns și ținînd să-ĭ cinstească memoria, l-a însoțit pînă la vecĭnica locuință; numaĭ d-ta n-aĭ găsit cu cale să-l cinsteștĭ, precum se cuvenea.

— Nu mi-a fost bine în ziua aceĭa, dar am trimis familia să mă reprezinte, îngînă Lala.

— Și totușĭ noĭ credem că, motive cu totul altele te-aŭ reținut în casă și n-aĭ avut curajul să-l vezĭ întins, neînsuflețit.

Lala tăcu. Era începutul requizitoruluĭ, pe care îl rostea Bucuvala, în numele tuturora.

Urmă:

— Da, motive carĭ îțĭ făceaŭ responsabilă conștiința de săvîrșirea acesteĭ fără de legĭ.

Să nu ocolim mult, d-le Lala, căcĭ de la comiterea crimeĭ pînă acum, s-aŭ strecurat 12 zile, dacă nu mă înșel, și dreptatea pe care trebue să o facem noĭ a întîrziat cam mult.

Știm că uraĭ pe Kendra, pentru că el era armîn neaoș și fiind-că a îndrăznit să-țĭ ceară mîna Mieĭ pentru Tuliu.

Pornit pe calea rătăcireĭ, nu te-aĭ îndurat să daĭ ascultare glasuluĭ rugător al tinerilor, carĭ s-aŭ iubit și se iubesc, și nu te-aĭ mulțumit numaĭ cu atît, ci ți-aĭ asociat și complicĭ, carĭ să te scape de eĭ.

N-aĭ întîrziat a-ĭ găsi. Pe unul vroiŭ să numesc pe neregretatul Simu, îl aveaĭ la îndemînă, cel-l-alt era ușor de găsit cu un simplu medgid.

La auzul cuvîntuluĭ de neregretatul Simu, Lala tresărĭ și cu privirea părea că cerșește mila judecătoruluĭ săŭ.

Bucuvala reluă:

Din ordinul d-tale celnicul Kendra a fost împușcat, lîngă izvor, de către morarul Dimce.

Atît Simu, cît și d-ta, v-ațĭ făcut socoteală proastă, crezînd că va scăpa Dimce, dar n-a scăpat, căcĭ a fost prins de mine asupra faptuluĭ, așa că n-avu în cotro, a mărturisit crima și pe complicĭ, dintre carĭ principalul eștĭ d-ta!

In urma înmormîntăreĭ luĭ Kendra, noĭ am judecat pe criminalĭ și i-am condamnat la moarte.

Eĭ eraŭ autori materialĭ aĭ acesteĭ fără de legĭ, d-ta eștĭ autorul moral, d-le Lala, și acum trebue să înțelegĭ pentru ce Simu nu maĭ vine de unde l-aĭ trimis și cauza, care ne aduce aci.

Vrem să știm, prin urmare, ce aĭ de răspuns la toate aceste?

Se făcuse o tăcere de criptă în toată încăperea. Părea că nimenĭ nu maĭ respiră.

Toate privirile se îndreptară asupra luĭ Lala, care se desfigurase, în cît era de nerecunoscut. Locul pe care-l ocupa Mia venea în fața părinteluĭ eĭ.

Il examina de sus pînă jos și ghicindu-ĭ starea sufletească, interveni, cu gînd de a-l hotărî să se apere:

— Asta e o acuzațiune gravă, tată. E cu putință oare, e adevărat că tu aĭ poruncit luĭ Simu să ucidă pe Kendra? Numaĭ ideia că te-aĭ fi putut gîndi la așa ceva mă îngrozește.

Nu te-aĭ gîndit la dezonoarea familieĭ tale? Răspunde, tată, avut-aĭ curajul să plămădeștĭ în minte o faptă atît de grozavă?

Era ertat unuĭ tînăr să alunece în prăpastie, dar ție, nicĭ o dată...

Nu, nu, ori-cît de rătăcit aĭ fi fost, iubirea pentru casa ta trebuia să covârșească orĭ-ce pasiune.

Părae de lacrimĭ ĭ inundaŭ fața și ea nu maĭ avea vreme să le șteargă urma și cu capul în direcțiune oblică rămase ca o statue în amenințare, în fața luĭ Lala, care la rîndul luĭ izbucni în hohote de plîns.

— Oh, nenorocire Mie, de o mie de orĭ nenorocire!

Da, sunt demn de aceiașĭ pedeapsă pe care ațĭ dat-o celor douĭ nenorocițĭ.

Voiŭ primi cu resemnare hotărîrea voastră, pentru că simt că nu maĭ pot trăi cu conștiința împăcată.

Judecați-mă voĭ și mă condamnațĭ.

Am fost orbit o viață întreagă și n-am văzut că am pornit o luptă în potriva fraților meĭ de sînge.

Simu mi-a exploatat furia momentuluĭ, pentru că intențiunea luĭ era să se îmbogățească pe urma uneĭ crime.

Din clipa în care mi-a adus vestea că ea s-a comis, eŭ n-am avut zi senină, umbra luĭ Kendra m-a urmărit pretudindenĭ.

Atuncĭ am văzut că și eŭ sunt armîn ca și voĭ. Era prea tîrziŭ.

Mă mîngăiam însă că fiica mea, căreia i-am cauzat atîta răŭ, a compensat națiunea armînă cu mărinimia și dragostea eĭ de răul ce i-l făcusem eu, nevrednicul și păcătosul.

Acest păcat voesc să-l ispășesc eŭ, să n-atingă sufletul curat al Mieĭ, căreia i cer ertare... și dacă are inimă de armînă trebue să mă erte.

Tărîndu-se în genunchĭ, cu ochiĭ împăenjenițĭ de lacrimĭ, se apropie de Mia și luîndu-ĭ mîna, i-o duse la buze.

Ea nu maĭ vedea ce se petrece în jurul eĭ și căzu în genunchĭ lîngă tatăl eĭ.

Fărșeroțiĭ eraŭ mișcațĭ în suflet de cele ce vedeaŭ.

Ținta lor era atinsă. Lala se pocăise, era pe calea mîntuireĭ.

Mia grăi printre suspine:

— E alt-cineva aci, tată, căruia trebue să-ĭ cerem amîndoĭ ertare și arătă cu ochiĭ pe Tuliu.

— Da, să mă erte Tuliu, și dacă maĭ poate avea preț bine-cuvîntarea mea, vă rog să o primiți ca cel de pe urmă bine, ce vi-l pot face și eŭ.

Luînd mîna luĭ Tuliu și apropiind-o de a Mieĭ, continuă:

— De acum înainte, nu va maĭ avea pe altul de cît pe tine „gione”.

Iubește-o, căcĭ pentru ea eștĭ totul.

D-zeŭ să vă poarte de grijă și să vă ferească în viitor de suferințele prin carĭ ațĭ trecut.

In ce privește memoria regretatuluĭ Kendra, vreaŭ să o cinstesc, ca armîn ce sunt, prin ridicarea uneĭ crucĭ de marmoră la izvor, pe care țin să se sape:

Celniculuĭ Kendra, regrete eterne. Armînimea din comunele unite, în frunte cu armînul Lala.

Aceasta voiŭ să se facă înainte de a pronunța hotarîrea voastră, ca să pot muri liniștit.

La ultimele cuvinte ale luĭ Lala, toate inimile se liniștise.

Părea așa ceva, ca și cum o vijelie se depărtează pe nesimțite în pustiŭ.

Bucuvala, voind să pue capăt uneĭ stări de lucrurĭ chinuitoare pentru toțĭ, zise:

— Pentru că aĭ venit la calea cea dreaptă, d-le Lala, pentru că aĭ dat consimțimîntul acestor 2 tinerĭ să se unească, în sfîrșit pentru că aĭ declarat că eștĭ armîn, așa precum aŭ fost părințiĭ și strămoșiĭ d-tale, judecata noastră te iartă.

Scoală, i-ațĭ locul de maĭ înainte și D-zeŭ să te fericească.

Printr-o dragoste nețărmurită către tot ce e romîn, credem noĭ să dobîndeștĭ ertarea judecătoruluĭ Celuĭ mare, care e îndurător și ertător față cu greșelile omuluĭ.

Lala se sculă în picioare tremurînd și apropiindu-se de Bucuvala i cuprinse mîna într-ale sale și cu greŭ îngînâ:

— Fiind-că în afacerea aceasta atît de delicată, ațĭ știut să fițĭ maĭ presus de cit niște judecătorĭ pămînteștĭ, pentru această mărinimie din, parte-vă, declar solemn înaintea d-voastră că averea mea, ce o administrațĭ, o ofer tînărnluĭ Tuliu Kendra, pe care vă rog să-l primițĭ de tovarăș, în locul meŭ.

D-zeŭ fie cu voĭ.

— Ura! s-bănează Tuliu și Mia — izbucniră Fărșeroțiĭ.

Iar Bucuvala, întorcîndu-se cătire tinerĭ, încheie:

— Voĭ tinerĭ, nu uitațĭ nicĭ o dată că triumful iubireĭ voastre însemnează triumful romînizmuluĭ la noĭ, în Pind.

D-zeŭ să vă ajute așa precum ațĭ gîndit și simțit, să întemeiațĭ o familie puternică romînească, căreia să-ĭ transmitețĭ în întregime calitățile voastre de armînĭ cu carĭ să ne mîndrim.

Să trăițĭ!

Tuliu și Mia strînșĭ de mînă i mulțumeaŭ printr-un gest din cap. Cuvintele luĭ Bucuvala li se păreaŭ ca o muzică sublimă, pe care o auzeaŭ aevea.

Soarele era spre asfințit. Razele luĭ tot maĭ poleiaŭ vîrfurile brazilor și pe măsură ce dispărea pe sub coama falniceĭ Peristera, desemna un tabloŭ fantastic pe orizontul eĭ.

Liniștea și pacea domneaŭ în sate, dar ele îșĭ întinsese imperiul și în inimile acelor ale căror suflete fusese bîntuite, pînă aci, de tempeste înfricoșate.

Da, era pace în inimĭ și senin pe orizont.