DATORII UITATE. Documente omenești. Nuvele: ELTeC Edition

DATORII UITATE

Cu trenul de dimineață D-na Corbu plecase, chemată printr-o telegramă de tatăl ei, care se aflà, bolnav la Iași.

Petre Corbu, care-și petrecuse soția până la gară, se întorceà pe jos în oraș singur, necăjit. La capătul șoselei se oprì o clipă, parcă-i era urât să se întoarcă acasă. Cum n-avea oră de curs la liceu în dimineața aceia, se îndreptă agale spre port; voia să mai scape de grija care-l stăpâneà.

Din capătul șoselei apăreà întreaga pa-noramă a portului, cu viața, mișcarea și culorile văzute în zarea albăstrie a luciului apei. Câtevà bărci pe Dunăre, departe, cu pânzele în vânt, păreau niște fluturi albi în zbor, jucându-se deasupra apei. Un re-morcher mic, ca un gândac, sfârâind ră-gușit, târà în urma lui un șlep de patru ori mai mare, greoiu, cu burta plină de grâul pe care-l înghițise.

O pornise desigur spre Brăila.

In port se ’ncărcau la cheu vre-o opt vase cu rapiță și grâu.

Și Petre Corbu nu se mai sătura privind toată mișcarea aceia, alergătura, lucrul grăbit și fuga hamalilor desculți pe schelele de lemn cu sacul în spinare.

Cum sta privind la grâul auriu ce se scurgea în valuri, ca apa, într-una, el se gândeà la bogăția țării aceștia:

— Cât aur n-a plutit pe Dunăre și mare, spre țări îndepărtate, hrănind o lume în-treagă în scursul atâtor vremuri.

Petre Corbu era de curând numit pro-fesor definitiv de istorie la liceul acestui oraș de pe malul Dunării.

Ridicat de jos de o mână bine-voitoare, muncise ani de zile, chinuit prin școlile statului, până izbutise a-și face un loc sigur și tihnit în lume.

Singurul băiat al lui Arghir Corbu, das-călul bisericii din Cuzăni, Petrică crescuse mai mult prin curtea bisericii, ca un copil fără mamă. Coana Profirița, preuteasa, o femee miloasă și bună, se îngrijise de copilul acesta din ziua în care închisese ochii dăscălița. Dascălul Arghir, om sărac și cu-minte, nu hrănea năzuinți deșarte și nu visa pentru fiul său o soartă mai mare de cât credeà că i se cuveneà. Ca să ajungă băiatul mai sus decât dânsul, era bine, dar din cele câteva prăjini de pământ nu-l aju-tau puterile să scoată atâta cât i-ar fi tre-buit băiatului să învețe carte mai departe, la oraș.

Era mulțumit că sfârșise cu bine școala din sat și se fălea chiar cu băiatul care-i ținea isonul în strana din dreapta.

Dar cine poate cunoaște drumul ursitei fiecărui om?

Deși chemarea firească a lui Petre Corbu păreà a fi aceia de a urma viața tatălui său la lucrul câmpului și în slujba bisericească, o întâmplare neașteptată îi schimbă maca-zul vieții, cum spunea chiar el râzând, de câte ori povestea plecarea lui la oraș.

Era în adevăr o întâmplare căzută parcă din cer.

Ce frământare a fost atunci în tot satul, mă rog și până în ziua de azi povestesc bătrânii ciim s-a întâmplat o asemenea mi-nune, care nu s-a mai pomenit decât doară în evanghelie.

Era tocmai în ziua de Sântă-Mărie, și lumea forfotea pe ulița satului și în bătă-tura cârciumii, ca în zi de sărbătoare, când așa pe la o toacă se auziră clopote și zurgălăi dinspre podul Trotușului. Și o trăsură de târg, trasă de patru cai negri înhămați buziș, se vedea venind în goană, într-un nor de praf, pe șoseaua Bacăului.

In trăsură era un militar cu chipiul roș și o cucoană cu umbrela albă. Nimeni n-a putut bănuì ce anume caută boerii aceștia în Cuzăni și de ce se oprise tocmai în poarta bisericii.

Părintele Ilie, pe care povara celor optzeci și opt-zeci de ani îl îndoise de mijloc, dar nu-i îmbătrânise inima, se-nvârtea printre căpițele de fân proaspăt cosit din livada bisericii. Căuta loc potrivit pentru clăditul stogurilor care trebuia să înceapă a doua zi.

— D-apoi bine părinte, nu lași lucrul nici în zi de sărbătoare? Erai mai fercheș când slujeai la Sfinții Apostoli la Bacău, — zise râzând militarul, care privea pe deasupra zaplazului în livadă.

Părintele, pe care-l prinsese vremea numai în cămașă, surprins și rușinat oarecum, nu știa ce să răspundă, dar striga mereu la un băetan să deschidă portița și să-i aducă antereul din tindă.

De cum a intrat în curtea bisericii, mi-litarul a început a căta cercetător împrejur, parcă ar fi vrut să vadă dacă sunt toate rânduite la locurile lor.

— Da’ ici, lângă biserică, era un măr domnesc, părinte?

— He! de câți ani s-o uscat săracu.... L-am tăeat și l-am pus pe foc.

— Da dincoace, în spatele bisericii, era casa dascălului Chitic, cela scurt și șchiop?

—r D-apoi de câți ani l-o iertat D-zău pe Chitic... și casa i s-o dărâmat că era o cocioabă. Pesemne c-ai mai fost matale pe la noi prin sat, că tot lucruri vechi de atâția amar de ani mă întrebi.

Și părintele, ridicându-și sprincenele albe și stufoase, căta mirat și în zadar își chinuia fruntea încrețită să poată regăsi în minte înfățișarea acestui om chipos și mândru, cu barbișonul tăiat după ciocul lui Cuza.

— Profirițo! Profirițo! ia gătește de dul-ceți pentru boeri — strigă părintele, pe când întrau cu toții în casa răcoroasă în care plutea mirosul de gutui.

— D-zău să mă erte și să mă iertați și d-voastră, d-le căpitan, tot stăruia părin-tele, de, bătrânețele pesemne, că nu mă mai ajută capu ista al meu. Nu-mi aduc aminte de fel să vă fi cunoscut cândva... Da’ oricum, să nu vă fie cu bănuială, da’ cu ce daraveli v-ați abătut și pe la noi prin partea locului?

Militarul se feria să răspundă limpede, tot schimba vorba și întreba pe rând despre toți oamenii din sat, pe când fața i se lumina de-un zâmbet voios, prietenesc.

— Părinte, da era și-un băiet: Panaite, mititel și nespălat, ia așa de pripas prin curtea bisericii, îți mai aduci aminte de el sfinția-ta? Unde mai e băetul cela, părinte?

—He!... Pitache... băetu Siritencii. Maică-sa, vădană, l-o lăsat pe drumuri. Cine știe pe unde o mai fi... ia s-o ales un soiu rău, c-o fugit la târg cu niște cărăuși și nici până în ziua de azi nu s-o mai întors. A-minteri s-arăta isteț și cu tragere de inimă la carte, dar ușărnic... soiu rău și pace.

— L-ai mai cunoaște, dacă l-ai' vedea, părinte?

— D-apoi de unde, când de atâția ani i s-o perdut și urma? Gândesc c-o fi mu-rit pe undeva.

Cucoana, care urmărea cu ochii în la-crimi toate vorbele care se schimbau, nu mai putu să se stăpânească.

— N-a murit, părinte, ăsta-i Pitache, pă-rinte...

Și bătrânul stătu o clipă nedumerit că-tând țintă înainte, apoi se repezi la icoane, luând în brațe pe Maica Domnului.

— Doamne preacurată, făcătoare de minuni, mort ai fost și-ai înviat, pierdut ai fost și te-am aflat...

Și, printr-o perdea de lacrimi calde, pă-rintele se uita și-l măsura din cap până-n picioare și nu-i venea să creadă că cel ce se afla înainte-i în haine boerești cu ga-loane de aur și copilul cela sprințar și de pripas de altă dată erau unul și aceiaș om.

Cinci zile cât a stat colonelul în Cu-zăni, la casa părintelui Ilie, lumea nu mai contenea venind care dincotro să vadă cu ochii minunea care se povestea.

Dintre dânșii, din satul lor, dintr-un copil de pripas să se ridice un om care să ajungă până la așa mărire și slavă — cine ar fi crezut vreodată?...

— Cine poate ști, din toată mulțimea chemată, care va fi cel ce este alesul Dom-nului, — zicea părintele la toți cei care-l cercetau să afle cum s-a întâmplat minunea.

Și părintele, de câteori vorbea de întâm-plarea asta, își arunca ochii la icoane și se apleca de șale cu mâinile încovoiate în chip de metănii. Că-și aducea aminte Sfiri-ția-sa de unele fapte pentru care se mustra oarecum.

— De... D-zău să mă erte, spunea în taină la câte unul, iaca l-am și bătut uneori, zău așa, mă rog, ca pe un copil... ca acuma îmi aduc aminte, când l-am prins cu mâna în căldărușă la o zi întâi. Dă, de unde puteam eu să gândesc ce are să ajungă el odată... cum e scris omului, care trebue să ajungă boer, ajunge; care nu, rămâne țăran pământean.

...Și colonelul a răscolit tot satul și s-a sărutat cu toți tovarășii din vremea copilăriei, depe când umbla desculț și cu capul gol, prăjindu-se pe nisipișul cald, la malul Trotușului.

Și toți erau acum încărunțiți de vârstă și nevoi, c-o droae de copii pe urmă, cu toții gospodari, care mai cuprinși, care mai săraci, după cum le fusese partea fiecăruia pe lume.

Cel dintâi pe care a dorit să-l vadă co-lonelul, era Arghir Corbu, dascălul bisericii satului; de dânsul îi era mai tare dor, că îi fusese așa de bun prieten, căci se aveau ca frați de cruce amândoi. Cu el fugise din Cuzăni acum vreo treizeci de ani în urmă, într-o noapte, c-o tabără de cărăuși, care mergeau cu sare la Bacău.

Când a fost să plece colonelul din Cu-zăni, s-a ținut mult de Arghir ca să-i dea băiatul să-l ducă la oraș.

— Am să ți-l fac om, zicea el încreză-tor și sigur... Dacă eu din nimic am ajuns unde sânt, d-apoi băiatul ăsta, pe care eu am să-l ajut și să-l călăuzesc în viață.

Și Petrică, mititel că abia îi ajungea capul, tuns chilug, până la clanța ușii, cu obrajii umflați și rumeni de arșița verii, cătând cu ochii în jos la picioarele goale și înțepate de mărăcini, ascultà cu spaimă cum i se croia soarta vieții lui.

Ce n-ar fi dat să scape mai curând de acolo din fața boerilor și să alerge afară, unde-l aștepta Mitriță, băiatul morarului, cu prinzătoarea de vrăbii cea nouă la care lucrau de-o săptămână. Și când l-a întrebat colonelul de vrea să meargă cu dânsul la oraș, nici n-a fost chip să-i desclește gura; — lui Petrică îi dase ochii în lacrimi, și abia de mai zărea strălucind galoanele la mâna care-l mângâia, ținându-l de bărbie.

— Așa-i el rușinos cu lumea străină... da’ are să se învețe el, căuta să-l apere tătucă-său... să te faci a-l vedea pe afară, că numai gura lui s-aude.

Părintele Ilie s-amestecă în vorbă:

— D-apoi bine, măi Petrică, tu nu vrai să te faci boer?... Măcar s-ajungi când îi fi mare tot așa de mândru... că să fi a-vut și tată-tău minte la vreme, nu se mai canonea acuma.

— He... pesemne așa mi-o fost scris... că dacă ar ști omul dinnainte — și dascălul oftă din greu, apăsându-și cu pumnul furca pieptului — amu... ce să mai zic... dacă așa mi-o fost partea—sfârșì clătinând încetișor din cap.

...Si într-o dimineață răcoroasă de Au-gust, a plecat trăsura colonelului în sune-tul clopotelor, prin mijlocul satului.

Pe capră sta Petrică, premenit curat, ți-nându-și o legătură cu schimburi în brațe și urmărind cu ochii cum s-alungau în goană copitele cailor îndemnați de biciu.

Când s-a perdut din ochi trăsura spre podul Trotușului, departe, atuncia au intrat tăcuți, pe poarta bisericii, părintele Ilie, dascălul și coana preuteasa, care n-a mai putut răbda:

— Nu de alta, zicea ștergându-și ochii, dar îi prea mititel... unde s-o mai pomenit să-l dai așa de fraged printre străini...

— Las, că are să fie bine, grăi părintele către Arghir, care mergea tăcut cu ochii în pământ.

Și până acuma încă mai povestesc săte-nii din Cuzăni de întâmplarea asta. Dumi-nica și în sărbători cu toții privesc portretul pe care părintele Ilie l-a pus chiar în prid-vorul bisericii din sat, — precum ca să se știe de către tot norodul, că omul care s-a ridicat de acolo, dintre ai lor, nu i-a uitat, că el a zugrăvit biserica din nou, a refăcut școala și a îngrădit frumos mormântul pă-rintelui Andrei, care-i pusese bucoavna pen-tru întăiașidată în mână.

Cu știința lui și cu stăruința colonelului, Petrică izbutì să intre ca bursier în inter-natul liceului din Iași.

Speriat și zăpăcit de sgomotul și învăl-mășala lumii, cu greu s-a fasonat și el în chipul școlarilor din internat.

Mai toți erau băeți săraci, veniți de pe la țară ca să-și deschidă drumuri, să poată să răzbească în viața de vârtejuri a lumii de oraș.

Ce luptă cu programul și orele de clasă, care treceau în chinuri până suna afară glasul cel răgușit al clopotului școlii...

De câte ori nu-l apucase plânsul și do-rul de acasă, când rămânea cu ochii pier-duți, cătând pe geam în zarea fumurie spre culmile Galatei acoperite de vii și de li-vezi. Și câte umilinți nu trebuiâ să îndure, — de câteori nu-și simțise obrajii îmbujo-rați de sânge. In certuri copilăreștì pentru un creion sau pentru o calamară, i s-a-runcau din partea externilor vorbe răutăcioase: „că-i venit dela oi, că-i tot țăran, deșì stă tot la un loc cu băeții de familie bună“.

Și uneori plângeà de ciudă sara în dor-mitor cu pătura pe cap, ca să nu-l vadă nimeni. Târziu, când somnul îl biruià la urmă, visa visuri frumoase văzându-se de-parte pe malul Trotușului, în satul lui la munte.

In toate duminicile aveà eșire în oraș. Cu ce grijă își curățà hainele albastre și nasturii cei auriți... Mândru în uniforma școlii, plecà întins acasă la colonelul, pri-vindu-se în geamuri la prăvălii pe stradă.

Cât de tare îi băteà inìma decum intrà pe ușă,— îl înfiorà tăcerea aceea rece din sala de intrare. Și ce încordare în vorbă și mișcări; veșnic cu frica să nu facă vreo stângăcie, la masă mai cu seamă. Duduia Măricel, fetița colonelului, un drăcușor bru-net cu părul creț și prins în panglici roșii, aveà niște ochi așà de negri și pătrunză-tori, că bietul Petrică, simțându-se privit, trebuià să steà smirna cu ochii în farfurie.

Examenele îl răzbunau de suferința de peste an. Țăranii bursieri ieșise premianți mai în toate clasele liceului din Iași. Și umilința, ce la început le aplecase capul, cu încetul se prefăceâ în mândrie trufașă sau ascunsă. Patimile se răscoleau de ambiție în cei tari cari aduceau în luptă putere de muncă și voință.

Cu cât vremea treceà și Petre se deprin-deà cu viața și cu lumea în care se îndru-mase, cu atâta slăbeau legăturile de locul din care se desrădăcinase.

In cei dintâi ani își petrecuse vacanțele la țară. Tot satul se minunà de dânsul, cât de cuminte și învățat erà. „Domnul Pe-trică“ îl numeau băeții cu respect.

Iar dascălul Arghir s-a închinat când l-a văzut întâiu; mai nu-i veneà să creadă că e Petrică al lui, așà erà de mândru în haina lui albastră, cu șapca aplecată pe o parte, tăcut și măsurat în toate.

Când s-a făcut mai mare, vreo câțiva ani dearândul, nici n-a mai dat prin sat; găsise o preparație de unde puteà să câștige și în timpul vacanței de vară.

In cursul superior îl părăsi ambiția cea școlărească, cititul îi deschisese orizonturi noi și largi. El, care ani de zile nu avu-sese alta țintă decât să ajungă întâiul, acuma răsfoia cu sila caetele de școală, în timp ce sorbia cu lăcomie cărțile oprite, aduse pe ascuns și ținute pe sub saltele în dor-mitorul școlii.

In scurt timp, erà deochiat deabinelea, direcția îl trecuse de mult pe lista neagră, —decând într-o oră de latină fusese prins citind pe ascuns o revistă urgisită.

Cu-n fel de mândrie și înălțare de sine, Petre Corbu iși primi pedeapsa care-i atră-gea pierderea bursei.

Trebuia să se hrănească singur.

Dar cât de tare și hotărât erà! Un vis măreț îi îmbătà simțirea în dorul lui de luptă în focul tinereții. Si în viața-i de stu-dent sărac, în vălmășala crâncenă a luptei pentru trai, cunoscù mizeria, umilința, re-volta și descurajarea...

De câteori nu a simțit că șovăește și-i gata să cadă îngenunchiat, și iarăși s-a ridicat încordându-și puterile din nou.

Târziu a răzbătut. Ajunsese la țintă. Erà asigurat, dar nu mai erà aceiaș.

începuse a se îngrășà, de când se însu-rase. Mustățile negre, care-i cădeau în jos, le întindea mereu pe obrajii rumeni și înăs-priți de briciu.

Greoi, cu pălăria moale trasă pe ochii din care se pierduse strălucirea cea vie de altădată, puțin plecat, pășeà rar și potolit, făcând aceiaș drum în fiecare zi, deacasă până la școală. Judecà sănătos, dar prea vorbeà puțin și nu puteà să lege prietenii mai strânse.

Dupăce s-a stins și dascălul Arghir, el n-a mai dat pe acolo. De satul lui s-a înstrăinat cu totul. Dece, nici el n-ar fi putut să spue. Și nici n-a căutat vreodată să-și lămurească viața, legând-o cu trecutul de unde a fost plecat.

Neașteptând nimic în viața-i tihnită, monotonă, se mulțumea să-și păstreze locul pe care-l prinsese în trudă și necazuri.

Corect și cumpătat, nu încercà a se înălțà mai sus, de teamă să nu cadă. De aceea se ferea să intre în angrenajul roților po-litice, care l-ar fi putut ridicà deodată sau strivi în învârtitura lor nebună.

Din focul ce pâlpiise odată în vremea tinereții, nu mai știà nici el de-a mai rămas ceva sub stratul de cenușă pe care-l aș-ternuse nevoile și vremea.

Resortul sufletesc păreà de mult tocit.

Nu se târà, dar nici nu se încercà să sboare.

In dimineața acelei zile răcoroase de pri-măvară, Petre Corbu cutrierase de vre-o două ori portul, oprindu-se la fiecare pas, ca un om fără treabă. — Erà tocmai să se îndrepte spre oraș, când se oprì iarăși în loc ca să privească pe luciul apei în sus. Un caic turcesc aluneca la vale, încet și lin, numai c-o pânză prinsă la unul din catarge.

De departe se zăreà o grămădire de oameni, vite și căruțe, toate clae peste gră-madă. Oameni nevoiași care se mutau cu tot sărăcăciosul lor avut.

Caicul se apropià ușor de mal, ajutat de cele două lopeți lungi, care se ridicau încet din apă și se lăsau să cadă obosite, într-o mișcare greoae, cadențată. Abià se lipì vasul de cheiul înnalt de piatră, și începù să se audă dintr-acolo zgomot de strigăte și ceartă.

Petre Corbu se îndreptă într-acolo. Un gardist din port îi lămurì că sunt niște ve-terani, cari vin de dincolo, că e ordin să nu-i lase să debarce și că ei „se pun contra, ci-că nu vor să se întoarcă în Dobrogea.

— Dar de unde sânt? Unde vor să meargă?

— Cică sunt de prin ținutul Bacăului, dela Cuzăni, trebue să le dea pământ, și ei acu.....

Dar Petre Corbu n-a mai ascultat sfâr-șitul,— plecase în grabă spre caic, stăpânin-du-și bătăile grăbite ale inimii.

...Din Cuzăni!.... și un fior cald îi stră-bătea prin tot trupul... e satul lui... sunt oameni din satul lui, din Cuzăni... nu se poate să nu-i cunoască dacă sânt din Cuzăni.

Dinspre caic, pe margineà cheiului, veneà șchiopătând un țăran bătrân, și în urma lui un soldat de grăniceri.

De departe, dintr-o aruncătură de ochi l-a recunoscut: „e bădiță Sandu... de sigur că-i bădița Sandu“... și în minte îi năvăli cu o repegiune uimitoare, în clipe lumi-noase, o lume de imagini rămase de multă vreme în umbră.

...In trăsături din ce în ce mai clare își amintea de chipul unui român voinic și mândru, cu ochii negri, mari, sub sprince-nele stufoase îmbinate... mustața căruntă și răsucită în sus... purta căciulă brumăric dată înapoi pe ceafă... și avea un piept lat de-i plesneà pieptarul cel de piele înflorit în cu-suturi de arniciu roșu... cu trei decorații prinse în șir în partea stângă... Copii se îndesau s-asculte cu gura căscată, când se porneà a povestì minunile cu Turcii... Valea cea largă a Trotușului, deschisă dintre munții albăstrii din zare, îi apăreâ ca printr-o pânză de fum auriu jucând deasupra apei în ra-zele de soare. Pe coasta înclinată până în prundiș și în lung până la pod, se întindeà tot satul răspândit... și prin verdeața live-zilor de pruni, casele mici și albe par niște pietre căzute din cer la întâmplare....De cealaltă parte se ridicau fânețele pe culme până sus....In fund pe deal sunt târlele de vite... se văd în zarea ștearsă bordeele din Coman ca niște paseri negre lăsate din zbor să se odihnească... în vale biserica și cei doi plopi tremurători la poartă... alături casa lor cu streșina până în pământ de joasă, pe care se ridicà la fugă cele două capre negre ale coanei preutesei... moara forfătind pe ascuns, băgată în sălciile gârlei... și în dosul morii căsuța lui bădița Sandu în capătul iezăturii....

Dar cum a îmbătrânit săracul!... Drept în fața lui se oprì, ținându-și răsuflarea:

— Buna ziua, bădiță Sandu. Nu mă mai cunoști?

Țăranul se oprì și scoțându-și căciula din cap, căta cu mirare.

— Poi... de unde să vă cunoaștem, bo-etule, că noi nu suntem de pe aici, venim de departe.

— Nu ești dumneata Sandu Clipea din Cuzăni?

— Ba așà îmi zice. D-apoi matale de unde știi?

— Nu-ți mai aduci aminte de băetul lui Arghir Dascalu.

— Ira!... nu-i fi Petruță al lui Arghir, nepotul părintelui Ilie?.... Poi de unde, Doamne iartă-mă, să te mai cunosc, că erai numai atâtica de-o șchiopă, când te-o luat colonelu să te dea la școală la oraș. — Așa-i...' iote taman obrazul lui Arghir, îi sameni — da’ ceva mai smolit și mai plin la obraz. — Curat vorba ceia, că munte cu munte se întâlnește d-apoi om cu om.

— Ei, dar unde vă duceți? Ce căutați tocmai pe aici?

— Ia am dat de-o poznă mare, nu vrea să ne dea voe să ne coborâm aici în Ro-mânia, ci-că să ne înturnăm înapoi în Do-brogea. O zis că ni dă pământ, și nu ni-o dat, acum nici înapoi nu ne lasă... da’ noi nu mai vrem pământ, că ne-am hrănit noi de pământu de-acolo, vrem să ne întoarcem înapoi în satul nostru.

— Iaca vine și domnul sub-comisar, zise soldatul de grăniceri care se oprise mai deoparte; dă, eu izicut ordinu, ci-că nici un veteran n-are voe să debarce. Dacă el a zice să-i las, îi las.

Sub-comisarul din port, un om înalt și chipeș, cu o țigară specială așezată după ureche, venea agale citind o hârtie desfăcută.

— Bine, ’mă creștine, da’ tu nu știi rom-ânește? Când îți spun că așa-i ordinul să vă trimitem înapoi?

— Apoi de două săptămâni umblăm așà pe drumuri...... de când ne chinuim așà, ni-o murit și vitele de foame, nu mai avem nici un leu de parale, ce-o să facem noi acolo, vremea de arătură o trecut, nu mai e chip de făcut cevà, vrem să ne întoarcem înapoi în satul nostru.

Pe când bătrânul vorbeà ținându-și căciula într-o mână și cătând rugător în ochii sub-comisarului, Petre Corbu simțeà cum sângele înfierbântat îi năvălea în obraz nu se mai putu stăpâni.

— Da bine, domnule, oamenii ăștia sunt urmăriți? Au furat ceva? Nu sânt liberi? Cum puteți să-i opriți așà?

Domnul sub-comisar, cu toate că fruntea i se încrețise de o undă de mânie, răspunse neted, păstrând un surâs rece:

— Cu toate că n-am onoare să cunosc cu cine am de atace, dar, ca om cult, d-ta trebue să înțelegi mai ușor de cât un țăran cum stă chestia. Mă rog, citiți telegrama primăriei din Cuinsu. Iacă ce zice în original:

„Inapoiați cele trei familii de veterani pentru darea pământ în cătunul nou Prințul Nicolai.

Iscălit primarul comunei Cuinsu.

— Mă rog, pot face altfel decât ordinul? adăugă omul legii, dând din umeri și băgând tacticos hârtia în buzunar.

— Dar bine, domnule, telegrama asta e un ordin de urmărire? Dacă oamenii nu vor să ia pământ, o să le dea cu deasila? Ei vor să se întoarcă înnapoi în satul lor. Mă rog, unde-i d. comisar al portului, să vedem ce zice Dumnealui?

— Nu poate să zică decât ce-am zis și eu; dar n-aveți decât să-l așteptați pe dumpealui.

— Mare nacaz, măi frate, în ce poznă am întrat.... unde s-o mai pomenit una ca sta, să nu te lese nici la casa ta, parcă am făcut moarte de om.

Și moșneagul, blajin și umilit, care se jăluià cu atâta desnădejde, izbucnì deodată în furie aprinsă, zmuncindu-și căciula din cap și bufnind-o de pământ: Dar nu mă las nìci mort!... că numai sufletul meu știe cât am pătimit, de când umblăm ca și cânii hoinari pe drumuri,— și în ochii bătrânului scăpărau scântei de încruntare. Își clătină capul pletos, trecându-și cu ciudă degetele noduroase prin nițele părului încâlcit.

— Dar liniștește-te, bre omule, nu în-țelegi că nu poate să vă oprească? încercă să-l potolească Petre Corbu.

— O să-i vorbesc comisarului, și dacă n-o vrea, mergem la prefectură, nu se poate să nu vă dea drumul.

Bădița Sandu, tăcut, își râdică de jos căciula înnălbită de praful de pe drum și, potolit ștergând-o cu mâneca sumanului, oftă adânc și zise într-un târziu:

— Amu, toată nădejdea la dumnetale ni-o mai rămas.... zău, ț-ăi face o pomană mare cu noi.

— Ia să mai stăm jos pe sacii iștia, până o veni comisarul, să nu-l scăpăm — nu faci o țigară, bădiță? Și Petre îi întinse taba-cherea. Moșul o luă cu grijă, și așezând-o pe genunchi își răsuci o țigară groasă.

— De când s-o scumpit hârtia, fumăm și noi cu cea de gazetă ori cu pănuși de popușoiu uscat.

Apoi tăcură amândoi.

Bădița Sandu, care-și lăsase căciula în jos pe ochi, cătà țintă în pământ și trăgeà câte un fum de țigară, rar, adânc, până în fundul pieptului.

Petre Corbu, privind cu coada ochiului la sumanul rupt și plin de noroiu uscat, nu știa cum să înceapă vorba, — o sfială copilărească îl amuțise; — și cum ar fi voit să știe totul.... să afle toate câte s-au în-tâmplat peacolo deatâta vreme în urmă.

O clipă îi fulgeră prin minte un gând chinuitor de frică și mustrare. Se ridică în picioare și asvârlind țigara pe sfârșite, își aprinse alta, trăgând fumul răpede, nervos.

— Bădiță, începu el încet, da’ pentruce ați plecat din sat, cum v-ați hotărât să pă-răsiți casele, s-o luați așa în lume?

— He!.. poi ziceam noi că tot de-o moarte erà să murim.... ori în satul nostru ori aiurea,—răspunse moșul silit, cătând tot in pământ.

Și iar tăcù.

Cum sta în picioare, în fața lui, aștep-tând neliniștit, Petre Corbu simți că i se tae genunchii, și, biruit, se lăsă jos, moale, șovăitor,.un dor neînțeles îi apăsa inima. Și ca să scape de nodul care-l înneca în gât, cu ochii oproape în lacrimi, el începù oftând.

— Tare mi-i dor și mie de Cuzăni... da’ n-am putut scăpa cu slujba asta a școlii...

— Apoi tot n-ai gătit cartea?

— Ba da, acuma învăț pe alții.

— A, se chiamă adicălea că ești de iștia, profesor, cum îi la oraș. Da, nu pot zice alta, dar îi bună și cartea. Dacă apuci s-o prinzi, scăpi de năcazuri și de muncă. Iaca n-a fost tot așa cu băetul Tuduroaii și cu cel a lui Măgură, că nu i-am mai văzut de rând o plecat la târg.

Intr-un târziu, dupăce și-a răsucit încă o țigară, s-a hotărât Bădița Sandu să-și des-carce focul care-l ardea la inimă.

— Nu mai este chip de traiu; s-o în-mulțit lumea, domnule, n-ajunge pământu și pace. Poi dacă numai eu se chiamă că am avut șepte copii, patru fete și trei băeți. S-o îmbucătățit pământu, toți se vaită de pământ, nu-i și nu-i, ce să-i faci!... Mă rog sânt cincisprezece ani de când ne judecăm obștea satului cu boeru aista nou, care a venit după Muruzești. Știi cum îi chestia?

— Da... îmi aduc aminte ceva... de un proces lung care ține de mult, îngână Petre cam rușinat, cu jumătate de glas.

— Așa-i, că bine zici, poi de unde să-ți aduci aminte, c-ai plecat de mititel la oraș... Mă rog, din bătrâni ci-că Muruzi, când o întemeiat satul, o adus oameni, c-avea ne-voe să-i lucreze moșia, și li-o dat loc de casă și pământ de lucru, — mă rog cum li-o fost și tocmala, că sânt și hrisoave bune la avucați... Dacă o murit Moruzi și-o venit ista nou, el n-o vrut nici în ruptu capului să se înțeleagă cu oamenii, ci-că el nu le ie de bune toate cum au fost în ve-chime... Ci, am cumpărat moșia cu totul, n-aveți drept la loc de casă, și pământul trebuie plătit, că și vatra satului e făcută tot pe moșia boerească... Și iaca așa s-o des-chis procesul, care ne poartă pe drumuri de-atâția ani. O cumpărat pe primarele și pe notar, care acuma sânt de-ai lor, și ține-te la amânări și avucați, mă rog cum i treaba judecăților. Copii noștri ori nepoții dacă or trăi să vadă sfârșitul. Dacă am văzut că nu mai este chip de trai, că nu mai poți să ții nici un cap de vită în imaș, că ne lua din an în an mai mult, zic hai să mă înscriu și eu, că se zvonise prin sat de darea pământului la veterani în Dobro-gea. M-am înțăles cu alde Miron Costea, Florea și Păun, că unde ni-a da, acolo ni-om duce. Astă iarnă facem chip de vre-o câteva parale și mergem la Constanța la ziua hotărâtă. Lume peste lume, din toate colțurile țării venise veteranii ca să se înscrie acolo. Cascam și noi ochii la mare, că n-o mai văzusem. Ba unii cârteau, că iaca unde ne dă statul locuri, la marginea pământului, că de în colo începe apa. La canțeleria dome-niilor statului ni-o dat peticu ista de hârtie cu pecetea și cu număru: — La primă-vară, moșule, să vii să-ți iei pământul în primărie la Cuinsu. M-am întors frumușel acasă și-am început a mă pregăti de strămutare. Am vândut ce-am putut, să-mi închi-puesc ceva parale, ca pentru o treabă ca asta. Cum s-o desprimăvărat, ne-am și în-cărcat cu toții, eram trei case din Cuzăni cari am plecat odată cu toți, copchil, cățăl și purcel, mă rog ca pe vremea bejăniei. Femeile, cum li-i naravu, să boceau de parcă mergeam la groapă. Dela supre-fectură ni-o venit bilet de drum, și-o săp-tămână ne-am hodorogit cu capu de pe-reții vagonului, că erau de istea de marfă. După ce-am trecut Dunărea, am luat-o pe jos cu carele din sat în sat ca șatrele de țigani. După patru zile am ajuns la Cuiusu. Catam noi în drum la pământuri: ori pre uscate ori smârcuri și bălți, ne gândeam cu jând la mândreța care o lasasem noi în urmă la Cuzănii noștri. Primaru din Cuiusu, după ce ni caută în condică după bilet, ci-că nu sânteți înscriși aici, îți fi la altă comună, poate la Udeni. N-am mai văzut bine înnaintea ochilor, când am auzit o vorbă ca asta. Apoi amu, zic, ce-i de făcut. C-o fi, c-o drege... hai cu toții la Udeni. Când colo nici habar n-avea de noi. La cine să cei, la cine să te plângi, cine să te as-culte? Acolo în comună găsim așezați alți veterani, tot de prin ținutu Bacăului. Venise mai dinnainte și sfârșise arătura. Ne tocmim cu ei, să le muncim până s-o hotărî și cu noi într-un chip. Da, primarele, când aude asta, nu și nu, că lui nu-i trebue oameni străini în comună, și ne scoate cu jandarmii din sat. Dacă am văzut ș-am văzut, zic hai a-casă înnapoi. Da’ pe unde și cum? Mă rog, ce să-ți mai spun câte-am pătimit? Șepte zile pe drumuri desfundate, de intra roata până în butuc; vitele moarte de foame, de-ți erà mai mare jelea. Doi căi-șori i-am vândut să mai închipuim ceva parale. Un juncan mi-o perit, ba într-un loc niște pădurari ni-o închis și vitele pen-tru amendă, ci-că de ce le-am dat să pască în pădurea statului? Când am văzut și asta, cumătru Florea unde-o pus mâna pe-o furcă, și cât pe ce să facă moarte de om. Dela Ostrov am luat caicu ista, i-am dat șese lei de parale Turcului, și ni-o tre-cut Dunărea de partea asta.

Gardistul din port venì să spue că a sosit domnul comisar.

Victor Iliaș, un tânăr zvelt cu înfățișare blândă, — era licențiat în drept și intrat în poliție după legea nouă. Îl cunoștea din vedere pe Corbu, îi zâmbi radios, fericit că puteà servi pe unul din intelectualii orașului, printre care și el se număra.

— Cu ce vă putem servi, d-le Corbu?

— Sânt niște veterani, care vor să se întoarcă în satul lor, și nu-i lasă să de-barce.—Și în câteva cuvinte Petre îi lămurì lucrul.

Comisarul părea foarte încurcat, deși as-culta cu multă bunăvoință și nedumerire.

— După cum vedeți, oamenii nu sânt urmăriți, nu-i motiv să nu-i lăsați liberi, cred că primarul din Cuiusu o fi făcut vre-o greșală; în urma venind vre-un ins-pector, s-a lămurit lucrul și a dat tele-grama asta,—termină Petre Corbu, înferbân-tat și convingător.

— E foarte probabil: serviciul domenii-lor din Dobrogea e de curând înființat și numai boclucuri ne face... Bine, să-i lăsăm, dar cum se întorc oamenii ăștia în satul lor?—Moșule, aveți parale de drum?

— Poi de unde, că ce bruma de parale am avut, le-am cheltuit pe drum, să tot a-vem vre-o opt lei de parale cu toții.

— Ei poftim, zise enervat d. comisar, ca în fața unei noi piedici.

— Și câți sânteți?

— Poi om fi toți vre-o optsprezece și mai avem și trei minori.

— Cum, ce fel de minori?

— Adecăle să chiamă, să ertați, că sug încă la țâță.

D. comisar începù să râdă.

— Vra să zică douăzeci și unu de suflete? E vorba ce-i de făcut cu ăștia? E o chestie dificilă.

— Dacă îți binevoi dumneavoastră, să trăiți d-le comisar, să vă faceți o pomană să ne scriți un bilet de drum cu trenu,—și moșul căta cu ochii întrebători să vadă efectul vorbelor sale.

— De unde să am eu bilete de tren? Are să fie imposibil de căpătat, nu cred nici prefectura să aibă. Dar încercați d-voastră, d-le Corbu. Domnul prefect e un orn mo-dern, democrat și e foarte gentil, termină d. comisar, ridicându-se de la birou pentru a da ordin să se permită debarcarea vete-ranilor din caic.

— Dar unde dorm? Ce mănâncă oa-menii ăștia?—se întreabă încurcat, neștiind ce să facă mai întăiu.

— Domnule lonescu, se adresă el câtre magazionerul stației din port, care răsfoia un registru, nu s-ar puteà să-i lăsați în ma-gazia cea mare de cereale?

— Aș, unde se pomenește... atâta golă-nime... se face foc domnul șef când o vedea una ca asta.

— Dar în vagoanele astea de marfă, nu-mai până s-o hotărî cu dânșii?

— Poi vagoanele fac manevră în stație toată ziulica. Zău nu-i chip.

— Atunci hai la prefectură.

Departe, tocmai lângă debarcader, reze-mată de fundul magaziilor de cereale, se afla cafeneaua lui Osman. O lădiță de lemn văpsită în roșiu, cu o semilună albă pe capac, câtevà scăunele șchioape, înalte numai de patru degete dela pământ, și, afară, sub cerul liber, un samovar de tinichea în care clocoteà toată ziua apă limpede de Dunăre, pentru fiertul cafelelor — asta erà toată zestrea cafenelei din port. Osman, un turc bătrân, cu barba deasă și albă ca fuiorul de lână, veșnic în genunchi în fața samovarului, tăcut și grav, își făceà servi-ciul cu sfințenia unui patriarh în fața alta-rului.

Aci așteptau călătorii sosirea și plecarea vaporașului local, și tot aci erà locul de întâlnire al funcționarilor din port. Cafeaua erà eftină: cinci bani ceașca și zece fili-geanul; serviciul foarte cinstit, dar cam a-gale; cât despre curățenie, Osman reușise a face pe toți mușterii să creadă că iese cafeaua tare și gustoasă dacă nu spală ibricele. Ca și la cafenelele din Stambul, ibricele lui Osman aveau prinsă un fel de coajă groasă de cafea împetrită.

Colțul acesta din port era minunat: a-nume parcă ales ca loc de adunare pentru autoritățile portului, mai cu seamă în toiul verii, când arșița soarelui dogorea birourile așa de tare că bieții funcționari se întin-deau a lene, moleșiți, pe scaunele care-i frigeau. Atuncia când simțeau că nu mai pot lupta în fața condicilor prăfuite și-s gata să cadă biruiți de somn și de căldură, căci brațele moi ca ciara nu mai puteau purta condeele grele ca plumbul, atunci ieșea unul câte unul să mai răsufle aer curat, pe malul apei. Și aci se întâlneau cu toții la umbră, cu batistele înfășurate în locul gulerelor scrobite, bucurându-se de adăpostul acesta bine-cuvântat. Din sus depe Dunăre, mai în totdeauna bătea un vânt ușor în adieri dulci și răcoroase, mân-gâind frunțile asudate ale celor veniți a-colo ca să-și uite amarul muncii în câteva momente de liniște și de odihnă.

E foarte drept că în fiecare zi momen-tele acestea se prelungeau cam mult, dar vremea se scurgea ușor, pe nesimțite, în palavre, discuții și taifas, pe când se tra-tau reciproc cu gingirlii dulci sau cu limo-nade gazoase ținute de Osman la ghiață.

Din colțul acesta se desfășurà întreaga viață și mișcare a portului. Erà totul supt ochii lor: sosirea vaporului, inspecția șe-filor. Orice întâmplare neprevăzută îi găsea în picioare la posturi, gata întotdeauna. Și pentru ca nu cumva serviciul să sufere prin asta, mulți își aduceau registrele acolo, așa că toți erau cu ochii și cu gândul mereu la datoria serviciului lor.

Aci, în fiecare dimineață, în jurul samo-varului lui Osman, se puneà la cale soarta întregii stări politice și economice a ora-șului, a porturilor, a țării, și, am puteà zice, chiar a mai multor țări din Europa, căci Trandafir Idnescu, agentul vamal, în fiecare zi citea <hi>Universul</hi> cu glas tare: și ceasuri întregi se comentau de cătră toți cei a-dunați fiece informație și telegramă din țară și din străinătate. Iar cel puțin odată pe săptămână, se discuta chiar și asupra celorlalte continente vechi și nouă, căci d. Cristea, secretarul căpităniei portului, erà un vechiu și pasionat cititor al <hi>Ziarului Călătoriilor</hi> . Din descripția Tibetului sau povestirea strangulatorilor din Bengal, el potrivea totdeauna câte ceva pentru a-și îm-bogățì istorisirea voiajurilor sale în Orient, întreprinse pe când erà sergent major în marina militară.

Dar tot aci în fața lui Osman, care păreà mut și surd la tot ce se întâmpla în jurul samovarului său, se fierbeau patimi ome-nești, ambiție, invidie, ură și interese; aci se urzeau intrigile și răsbunările partidelor care se formau în port, — păcatele omenirii pururea vor încolți în orice petic de pă-mânt, pe care se va hrăni o populație mai mare decât doi oameni.

Cea din urmă și cea mai puternică cua-liție erà alcătuită din toate autoritățile por-tului. Ura și vechile lupte dintre partide se uitaseră și toți își daseră mâna pentru a luptà cu puteri unite împotriva dușma-nului comun, care nu erà altul decât noul comisar din port, „acel înfumurat care făcea pe grozavul, mergând cu nasul pe sus, ca un ministru.

Petru Corbu înainte de a se hotărî să plece la prefectură, ca să ceară biletele de drum pentru veterani, se îndreptă spre cafeneaua lui Osman. De mai multe ori văzuse adunați acolo funcționarii din port.

De departe se zăreà un grup strâns în jurul samovarului; ca de obiceiu, se ceteau jurnalele de dimineață.

După formele și culorile șepcilor, Corbu căutà să-și dea samă de autoritățile care se găseau strânse împreună.

Cel dintăiu pe care l-a cunoscut, după șapca lui roșie, a fost șeful haltei din port; unul cu o șapcă neagră de marină, cu șnur auriu, erà secretarul căpităniei portului; altul, cu o șapcă mai înaltă cu șnur de argint, erà agentul Navigației fluviale Române (N. F. R.); agentul vamal aveâ o șapcă mică, lustruită și' cu o bandă verde; pe alți doi cu bande albăstrii la șepci nu i-a putut cu-noaște decât de aproape, când a văzut la unul S.H.—picherul serviciului hidraulic— și la cellalt, doi pești brodați cu fir de aur — erà revizorul dela pescărie.

— Buna ziua, domnilor!—și Corbu se în-dreptă cătră funcționarul căilor ferate.

— Mă rog, ce dorește domnul?

Dupăce îi lămuri împrejurarea cu veteranii, Corbu termină întrebând dacă nu s-ar puteà ca nenorociții aceștia să fie trans-portați cu trenul fără plată, căci, după cât se știe, sânt chiar ordine la calea ferată pentru a înlesni transportul veteranilor.

— A!... vă înșelați, domnule. Direcția a dat bilete de favoare numai din țară în Dobrogea, iar nicidecum vice-versa — și un zâmbet de ușoară ironie alunecă pe buzele amploiatului cheferist.

— Ei bine, dar în cazul ăsta ce-i de făcut?

— Treaba Direcției; dacă o vrea să le dea bilete, nare decât să le dea; știu că n-o să le dau eu din punga mea. Dar vă pot asigura că nici Direcția n-o să le dea, căci e sătulă până în gât de buclucurile și încurcătura ce s-a făcut pe linie cu va-goanele de marfă, tocmai acum când ț-ipă gazetele că-i lipsă de vagoane.

— Până s-o lămuri lucrurile, nu se poate să-i lăsați să doarmă aci în magazie?

— Apoi asta nu-i magazia noastră, e a Serviciului Hidraulic — și arătă cu mâna cătră picherul din port.

Dela locurile lor, de pe scăunașele joase așezate în cerc, tuncționarii portului cătau pe furiș spre Corbu, măsurându-l pentru a vedeà cu cine au de-a face.

— Magazia e construită de noi, dar am dat-o în isploatare la Navigația Fluvială, zise picherul, arătând cătră agentul Na-vigației.

— Cum vă închipuiți una ca asta, să băgăm atâția oameni străini în magazie?

Avem colete,-marfă de mii de lei, răspun-dere mare, domnule. Nu vedeți că nu putem lipsi nici un minut dela birou? termină a-gentul, care se și sculă gata să plece.

— Ei bine, dar puteți lăsa oamenii ăștia sub cerul liber? Au copii mici, și noaptea e rece, timpul mereu ploios. Cum o să stea afară pe cheu?

— Apoi noi, căpitănia portului, nu le permitem staționarea nici pe cheu. Nu admit să-mi încurce mie operațiile din port,—zise liniștit dar hotărât, secretarul căpităniei.

— Bine, dar le-a permis debarcarea dom-nul comisar al portului.

Secretarul se schimbă deodată la față; furios se sculă în picioare depe scăunașul lui din colț. Toți ceilalți funcționari îl i-mitară. — Corbul, fără să știe, pusese de-getul pe rană.

— Nu are drept d. comisar ca să dea permisii de astea. He!... ce crede dum-nealui că e suveran în port? Dacă-i pe asta, apoi noi facem poliția aci în raza por-tului, dumnealui are numai controlul pasa-gerilor și nimic mai mult. Articolul 103 din Legea Portului nu permite depunerea pe cheu a mărfurilor de orice natură mai mult de 24 de ore. Dacă merge treaba pe am-biție, să vedem care-i mai tare, — și d. se-cretar, roș de mânie, își azvârli cât colo țigara stânsă și începu a se plimba tulburat. Pe când își îndesa pumnii în fundul buzunarelor, fruntea i se încrețea în căutarea mijloacelor tactice pentru un nou plan de luptă.

Agentul navigației se amestecă din nou în vorbă.

— Legea nu-i dă drept comisarului decât să pue viza pașapoartelor; atâta are el în port, alta nu. Credeți că poate el să facă așâ favoruri după chef, mai cu samă că țăranii ăștia sunt foarte îndărătnici... Mă rog de ce au venit pe Dunăre în caicul turcului și n-au luat vaporașul statului?

Corbu începuse a se neliniști.

— Dar bine, domnule, nu-i vezi în ce hal sânt săracii, că n-au nici cu ce să-și cumpere pâine.

— He!... dumneata parcă îi cunoști? Așà se milogesc ei. Da turcului n-a trebuit să i plătească? Așà sânt nărăviți; ori merg pe gratis, ori plătesc la barcagii greci și turci. Dai un ban, doi mai mult, dar știi că mergi încaltea cu vapor românesc... adică de ce să nu câștige statul?... Degiaba a făcut statul vapoare? Dar zi mai bine că așà e Româ-nul al dracului, domnule, că banul lui, mult-puțin cât are, îl dă tot străinului, care se îmbogățește în țara românească. Și statul, săracul, se înglodează în datorii în străi-nătate.

Agentul vamal, care stase mai deoparte bându-și cafeaua în liniște, se apropie vor-bind politicos dar rece:

— Pardon, domnule. Scuzați, dar acești oameni, la care d. comisar, cu dela sine putere, le-a permis să debarce, nu și-au făcut nici formalitățile vamale.

— Cum, ce fel de formalități, când vin din Dobrogea? Acolo nu-i tot țara româ-nească?

— A!.. scuzați, vă rog, domnule, dar avem legea înainte de toate. Așà cere datoria, că dacă vine pe Dunăre, ori cu ce ar fi, marfă sau bagaje, din Dobrogea, trebue să-și facă permisul de debarcare și să plătească taxa; mă rog, toate formalitățile, după cum zice legea. Care va să zică, eu vama, cum vrei d-ta să știu, cum și ce fel vin oamenii ăștia și ce aduc cu ei? Și statul pentru asta se chiamă că ne plătește, ca să facem un control cât se poate de sever.

Corbu, care simțeà că nu se mai poate stăpâni, îi răspunse răstit:

— Mă rog, cât trebue să plătească? D-ta n-ai decât să-ți faci formalitățile, taxe, amende.... ce vrei, și spune cât face peste tot; plătesc eu, acuma chiar, numai să lăsați oamenii în pace.

Agentul vamal, supărat, dar încă stăpân pe sine, zmunci creionul albastru de după ureche și un registru din lădița-cafenea a lui Osman. Mândru și sigur, cu sprincenile puțin încruntate, îl privi drept în față și îi puse întrebarea într-un chip poruncitor:

— Cum vă numiți, și ce profesiune aveți D-voastră?

— Petre Corbu, profesor.

— A!... sunteți dela Liceu? — și într-o clipă sprincenele agentului vamal se des-crețiră, iar fața i se lumină de un zâmbet binevoitor.

Ușor, așeză iar creionul la locul său după ureche, și pe când întorceà registrul pe-o parte și pe alta fără a-i găsì loc, se încercă într-un chip dulce să lege iarăși vorba.

— Vrea să zică d-voastră sânteți d. Corbu dela liceu.... îmi pare bine, iacă n-am avut onoare până acuma.... am și eu un băiat acolo, pe Tică, îi într-a doua gimnazială.... Tică lonescu, unul scurticel, așa negricios... ci-că la franțuzește merge mai greu, dar e tare silitor altfel.... dă, ce să zic?... mă-sa țineà să-l deà la meserii, dar eu zic, oi face ce-oi face, să știu că rup din bucățica dela gură, dar tot îl dau la liceu, că dacă are băiatul talent la carte, de ce să-l las?—Și d. Trandafir lonescu, surâzător, se aplecă așezând două scăunașe mai deoparte — Scuzați, vă rog, îmi faceți onoarea să gustați o cafeà neagră; e mare meșter turcul ăsta. Efendi, două filigiane cu caimac.... n-aveți idee ce tare e ăsta în cafele turcești.

Corbul, neștiind cum să scape mai curând,, băgă mâna în buzunar și zise scurt:

— Cât spuneați că trebue să plătesc pentru formalități?

— A!... nu-i nevoe, ca ce să mai plătiți dumneavoastră?... Unde se poate, facem și noi câte un bine personal...

— Mă rog, eu n-am nevoe ca să-mi faceți nici un bine.

— Scuzați, vă rog, nu este nevoe să plă-tiți.... ce-are de-a face?... Dacă dv. veniți și ne declarați în persoană că-i cunoașteți pe oamenii ăștia, cum și de unde vin, asta ne este prea de ajuns.

Și după plecarea lui Petru Corbu la pre-fectură, încă vre-o două ore, autoritățile din port au mai rămas acolo ca să discute cazul și să ia măsurile cuvenite față de noua mi-șelie făcută de comisarul portului.

Abià ajunse Corbu în dreptul vămii, când îi sosì din urmă Bădița Sandu, care venise fugând într-un suflet.

— Amu, de alt bucluc am dat.... ci-că să nu ne urnim de acolo până ce n-a venì la inspecție.... ista.... doftorul de vaci.

— Cum? de ce? nu v-a spus?

— Poi de unde să spue, dar îmi dau și eu cu ideia că poate a fi boală în Dobrogea, și de aceia nu lasă să treacă dincoace nici o vită neinspectată.

Și Corbu, care se oprise în loc, dupăce se uità la ceas, îi zise hotărât:

«Datorii Uitate”.

— Lasă-i așà, cu ăștia nu mai sfârșim. Hai bădiță și d-ta la prefectură.

Pe drum, tăcut, cu ochii în jos, mergeà din ce în ce mai iute, parcă anume să nu deà pas minții nimic să mai gândească. Aveà un fel de teamă de o judecată chi-nuitoare, căci o simțeà cum se închiagă din zbuciumul de gânduri ce i se încrucișau prin minte.

Fără a-și da seamă, mărea pașii din ce în ce mai mult, și uneori se întorceà către bătrânul ce nu mergeà alături de el și se țineà tot la un pas în urmă.

— Hai mai iute, bădiță, că-i târziu.

— Haide, hai, că doar merg eu într-o nădejde.

Când au ajuns în poarta prefecturii, bă-dița Sandu întrebă îngrijat:

— Oare ne-a da? Ha... ce zici?

— Sigur că trebuie să vă dea.

— Da oare dece n-o vrut ceia din port să ne dee. Nădejdea deamù îi la prefectu, că să chiamă că tot el îi mai mare. Iștia din poliție sunt mai cânoși, că cel care-i boer adevărat, îi mai bun la inimă.

Pe sala întunecoasă și goală, un ușier îi ajunse din urmă.

— He!... încotro ai luat-o așà repede, moșule?

— E cu mine, căutăm pe d. prefect, îi răs-punse Corbu, oprindu-se în dreptul unei uși.

— D. prefect nu-i aici, dar puteți vorbì cu d. director al prefecturii. Dați-mi cartea d-voastră, că așa-i ordinul... altfel vine și prostime multă.

Pe când Corbul își căutà prin buzunar o carte de vizită, bădița Sandu, care-și pusese căciula jos lângă ușă, scotocind prin sân, își scoase o legăturică în care aveà în-velite în cârpe cele trei decorații și un vrav de petece de hârtie îngălbenite.

— Iaca, poate să facă trebuință și aestea.

— Nu-i nevoie; așteaptă-mă aici;—și Pe-tre Corbul intră în biroul directorului.

— A!... Salutare onorabile, cu ce ocazie pe la noi? îi strigă Stelică Hâncu de după o movilă de dosare. In redingota lui ce stră-luceà de lustruită, omul acesta uscățiv aveà o figură ciudată cu ochii mici și verzi, care-i jucau în cap prin sticlele ochelarilor, cu niște fire de mustăți roșii, țăpoase și rare, par-că mâncate de molii — erà una din acele ființi a căror vârstă nu poți s-o ghicești.

— Il căutam pe d. prefect, am să-i fac o rugăminte.

— E dus la București, dar vine cu tre-nul de amiază, că avem deseară balul func-ționarilor. Apropo, bine că te-am prins. Ne faci onoarea? — și directorul îi întinse un bilet de bal.

Corbu voi să' se opuie murmurând ceva nelegat și fără hotărâre.

— Nu... nu cred, n-o să pot veni...

— Ei, ce-i cu aia, cine te obligă să vii, n-are a face... știi, e chestia de o faptă ca-ritabilă, e pentru mărirea fondului filantro-pic al societății. Dar nu mi-ai spus aface-rea cu rugămintea. Ce dracu, doar putem și noi ceva în prefectura asta, —și direc-torul iar începù numărătoarea teancului de bilete roșii.

— Au venit în port niște veterani din Dobrogea și vor să se întoarcă înapoi la locul lor în Bacău.

Sânt prăpădiți de tot, nu mai au nici bani de drum, nici de hrană. Nu s-ar puteà ca prefectura să le dea niște bilete pen-tru tren?

— A!... Imposibil drăguță, că noi n-avem bilete. Dispoziția ministerului e ca să li-bereze bilete din țară în Dobrogea, iar con-trar nu, imposibil.

— Ei bine, dar ce să facă oamenii ăștia?

— Asta-mi place! Să facă ce-au făcut și până acum. De asta te îngrijești dumneata? Ei nu; că-i nostim, pe onoarea mea!.... Așà sânt cărturarii ăștia!—și directorul, râ-zând sgomotos, îi mai întinse încă cinci bilete.

— Comptez încă pe cinci, le desfaci pe la dascălii ceilalți. Nu, zău, că are să fie fru-mos desară, sântem siguri de reușită. Nu-mai nițică răbdare, ascultă ici afișul.

Rar, cu glas tare și c-o intonație de dis-curs oficial, directorul începu a citi:

SOCIETATEA FUNCȚIONARILOR PUBLICI

Cu ocazia Împlinirii unui an dela fondare și pentru mărirea fondului ei filantropic, va da un SPLENDID BAL

Cu muzica regimentului de infanterie

Salonul va fi fermecător decorat în stil Venețian și luminat a giorno, rezervându-se astfel publicului cele mai frumoase și amuzante surprize.

Comitetul de organizare făcând numeroase sacrificii pentru ca să rămâie un suvenir neșters pentru toți care vor luà parte, pe lângă celelalte surprize va aranja în seara balului o „Luptă Amuzantă” cu confette și serpentine între Cavaleri și Domnișoare.

Pentruca modul de petrecere să întreacă toate așteptările, și distracțiile să nu mai contenească, la ora 12 fix din noapte, se va proclamà prin vot secret „Regina Balului”, căreia i se va decerne de către societate un frumos coșuleț cu flori ca cadou.

Un cavaler 2 lei, o damă 3 lei.

Familie compusă din un cavaler și două dame, 5 fei. Ținuta cuviincioasă e de dorit.

Pentru cavaleri va fi cea de bal (retingot), iar pentru dom-nișoare mai cu seamă e de dorit Costumul Național.

— Eu am ținut să punem costumul na-țional. Știi, e mai frumos decât cu falba-ralele cele franțuzești. Nu trebue să ne fie rușine de portul nostru țărănesc. La orice ocazie trebue să fim mai patrioți. Nu-i așa, spune sincer dacă n-am dreptate?

Petre Corbu, în starea de spirit în care se găsea, nu putu să răspundă la între-barea care îl strâmtora, decât prin câteva cuvinte fără șir:

— Da.... sigur... natural... — și deodată își reveni în fire.

— Domnule director, dar ce-i de făcut cu nenorociții ceia? Cred că n-o să-i lăsați așa. N-au nici unde să se adăpostească, nici mâncare. Ceva, însfârșit, trebue să faceți; dece nu dați o telegramă la Ministerul de Interne să vă trimeată niște bilete de drum de fer?

— Ha!.... Ha!.... ce copil ești! Poi ne vine peste trei săptămâni. Se cunoaște că ești om de carte, filozof de cabinet; n-ai fost în administrație, nu ești hârșit pe aci, ca să știi tot mecanismul. Îmi pare rău că te bagi în lucrurile astea, zău, îmi pare rău. De asta porți grija d-ta, că ce-or să facă ăia; când ai ști ce necaz tragem noi cu dânșii! Ascultă-mă pe mine... lasă-i în pace... ce-ți pasă dumitale? ăsta-i cel mai bun lucru. Niciodată nu trebue să-ți bagi singur capul sănătos sub evanghelie, crede-mă pe mine că am îmbătrânit în ad-ministrație, în d-al de astea. Dacă ții nu-maidecât, vorbește-i prefectului sau primarului. Dar nu face pentru d-ta ca să te bagi în lucruri de astea, zău nu face... as-cultă-mă pe mine.

Tocmai în capătul scării bădița Sandu încercă să întrebe:

— Oare ne dă, ha!... ce zici?

— Da sigur că trebue să vă dea; nu-i prefectul aici și directorul n-are bilete la el; mergem acum la primărie, îi răspunse Petre Corbu, cătând preocupat în jos.

— Stăi, nu mai suì scările degiaba, au șters-o toți dela birouri înainte de 12, zise luliu Dudescu, un advocat tânăr, care se întâlnise cu1 Petre Corbu în ușa primăriei.

— Ai vreo treabă cu unchiul?—și obser-vând că Petre nu înțelege întrebarea, Du-descu îi explică.

— Așa-i spunem noi primarului: „un-chiul Nae“,și, de când cu furnitura pentru pavarea orașului, i s-a mai adăugat și nu-mele de Bazalt.

— Aș vrea să-i vorbesc într-o afacere, nu știu unde l-aș găsì, îi spuse Corbu îngrijat.

— A!... dacă ai cevâ urgent, trebuie să-l prinzi acum, că dacă o apuca să intre în conclav, cum e obiceiul, nu mai apare de cât după patruzeci și opt de ore. Hai cu mine, e ora aperitivelor; îl găsim la bă-cănia din colț, la Tase, sau, cum îi zice el, la biblioteca din centru.

Și plecară amândoi alături pe strada mare.

In urma lor, mai departe, venià și bădița Sandu încet șchiopătând. Corbu mergeà tăcut și chinuit de gânduri, Dudescu erà vesel și radios, repurtase o victorie strălu-cită la judecătorie împotriva unui adversar politic, și nu puteà să-și mai potolească pofta de vorbă.

— Vrasăzică nu-l cunoști pe unchiul?

— Ba da, îl cunosc, dar puțin.

— Ah!.... n-ai idee ce tip nostim și ori-ginal. Când îl vezi așà scurt și gras, cu burta lui de arhimandrit, ai zice că-i tipul burghezului respectabil, părintele comunei. Când colo el e cel mai rafinat boem, mă rog artist în viață, ce mai vrei! chefurile și le face cu tabiet și în papuci acasă, patruz-eci și opt de ore stă în conclav și vardistul la poartă ca să nu-l supere nimeni.

Altfel e un om admirabil și de spirit. Are o bibliotecă plină de sticle în loc de cărți, și pe etichete scrie numele autorilor de drept: Mourlon, Demangeat... A!... e nostim să-l vezi la el acasă.

Când intrau pe ușa băcăniei, se auzì un glas puternic din fundul sălii:

— Iaca și pisălogul de Dudescu.

In fund, în jurul mesei încărcate cu gus-tări, se aflau la țuică primarul, inginerul comunii și căpitanul de jandarmi rurali.

— E! crai nou,—începù vesel și zgo-motos primarul la vederea lui Corbu—au început și dascălii dela liceu să mai con-sulte biblioteca noastră; era de dorit, dom-nilor! Se poate tocmai intelectualii să tră-iască într-o ignoranță complectă? Ionică, adă cinci volume din autorii cei mai vechi. Domnul Corbu, ca profesor de istorie, tre-bue să-și dea părerea asupra autorilor din anticitate; eu vă declar dela început, că am o pasiune pentru clasici, îi sorb, nu-i gust.

— Nu, eu nu beau... nu pot... zău, nici nu am vreme, venisem numai să vă fac o rugăminte,—încercă să spue Petre Corbu, îngrozit parcă de încurcătura în care intrase.

— Nu ascult nici o rugăminte înnainte de a-ți da părerea asupra acestui autor,— și primarul făceà un haz nespus, râzând așa de tare că-i tremura pântecele iar ochii lui mici abia se mai vedeau licărind, îngro-pați cu totul în grăsimea obrajilor.

Până să aducă Ionică paharele, inginerul se apucă iar să-și explice planul, schițând cu creionul pe masa de marmură albă. Era vorba de parada de 10 Maiu, pentru care se luau măsuri din vreme, căci avea să se facă cevà deosebit anul acesta în ciuda opoziției locale. Anul trecut la 10 Maiu, sub fostul regim, se întâmplase în oraș un scandal unic în felul său. Fostul prefect se certase cu generalul comandant al garnizoanei, și acesta, după Te-Deum, în ultimul moment, a schimbat locul defilării: pe când prefectul, autoritățile, damele și tot poporul așteptau pe bulevard unde se construiseră tribunele, generalul, numai cu statul său major, a primit defilarea în celălalt capăt al orașului, spre gară.

S-a vorbit mult asupra acestei nenorocite afaceri, care a învrăjbit lumea civilă și mi-litară. Până în ziua de azi, deși pacea s-a încheiat cu mutarea generalului și schim-barea prefectului, totuși părerile sânt deo-sebite, și orașul se găsește împărțit în două tabere: unii cari susțin că prefectul e mai mare, și alții că mai mare e generalul, co-mandantul garnizoanei.

— Bravo, inginerule! nu degiaba umbli cu figuri în text, zise primarul privind cu admirație la schița tribunelor.

— Ei nu!... când vă spui că anul acesta o facem lată, ca să plesnească amicul is-pravnic de anul trecut, care mi-o făcură fiartă. Așà!... la mijloc e estrada autorităților, un spațiu gol pentru general și statul major — sigur că o să fie toți călări — în față muzica, la dreapta tribuna damelor. In stânga, tribuna militară. Mă rog, când vă spun că o facem ca la București! O să vorbim cu revizorul pentru micii dorobanți.

— Splendid ar fi să aduceți și pe vete-ranii din județ, adică de ce să nu defileze și ei, dacă e așa?—zise căpitanul de jan-darmi, trântind cu pumnul în mânerul sa-biei așa de tare, încât teaca se izbi cu zgomot de un butoiu cu măsline.

— O idee genială, pentru care ți se va aduce mulțumiri în public—adăogă prima-rul râzând cu hohot — mă rog, tot com-plect ca la București... ca ce provincia să rămâe mai pe jos decât capitala?

Petre Corbu, care ascultase tăcut, măsu-rându-i pe fiecare în parte, crezù momentul potrivit:

— Tocmai aveam să vă rog pentru niște veterani cari au sosit azi în port. Vor să se întoarcă din Dobrogea la locul lor în Bacău. Au isprăvit banii de drum, n-au nici de mâncare... nu s-ar putea face ceva? Mi se pare că primăria are și un fond de ajutor pentru cazuri de felul acesta.

— Poi bine, onorabile, dar știi că ești slab în materie de fonduri—începù prima-rul grav și glumeț totdeodată—eu, părin-tele acestei comuni, abia pot îndestula pe copii legitimi, dar să mai mă îngrijesc și de soarta celor orfani sau abandonați!.... ba nu, zău, judecă drept!... Ionică, biblio-tecarule, mai dă-ne încă cinci volume tot de aceiaș autor.

— Eu trebue să plec,— și Corbu puse mâna pe pălărie, dar primarul îl și cuprinse de mijloc.

— Nu te las fără să bem încă un rând. Asta înseamnă că te-ai supărat pe mine; eu sunt un om care n-am dușmani. Nu, zău, te rog chiar să mergi la prefect, știi, el e cu daraveri deastea. Ia de ici o bu-cățică de lacherdă, dacă nu iai, înseamnă că te-ai supărat pe mine, îmi pare rău, pe-onoarea mea. E teribil, domnule, cu umanitarismul ăsta al dascălilor idealiști!... Ionică băete, ce idee ai tu despre uma-nitate?...

— Nu are în băcănie marfă de asta, — se grăbì căpitanul să răspundă în locul lui Ionică băiatul, care aștepta cu tava în mână, neștiind ce răspuns să dea.

Și Petre Corbu, aruncându-și ochii din întâmplare spre ușă, tresărì deodată: bădița Sandu, care așteptase smerit afară în stradă, neîndrăznind să între în prăvălia plină de boeri, se încerca aplecându-se cu sfială, îndoit dela mijloc, să privească înăuntru, într-o mână ținea căciula, ìar în cealaltă își strângea legătura de cârpe, căci se gân-deà și el că poate să facă trebuință deco-rațiile și hârtiile lui îngălbenite, acolo unde era sigur că se vorbea și despre dânsul.

— Trebue... mă așteaptă, îngână Petre Corbu, repezindu-se spre ușă, pe când toți ceilalți, cu paharele în mână, cătau nedu-meriți pe urma lui. In stradă, ținând încă pălăria făcută ghem în mâna stângă, se oprì, cu capul gol, în fața bătrânului eare așteptà să-i vorbească. Dupăce-și trecù mâna dreaptă într-o încleștare dureroasă pe frunte și pe ochi, îi zise încet, stăpânin-du-se:

— Bădiță, întoarce-te și d-ta în port, aș-teaptă-mă acolo, că o să vin eu să vă aduc răspunsul... las că fac eu tot ce trebue.

— Apoi așa! așa om face!... om aștepta... dă... nu ni-i lăsà... că-i greu tare de stră-bătut pe-aici fără nimeni, între străini... și dac-a fi... te-om pomenì și noi și copiii... că dacă trăia și dascălul, D-zeu să-l ierte, se chiamă că se bucurà și el... da vezi, pe semne așa-i...de, ce să zic și eu...—și bă-dița Sandu își înnecă vorba într-un oftat adânc, în loc de a-și limpezì gândul pe care-l avea în minte.

Clătinând din cap, își grămădì cu dege-tele lui noduroase legătura de cârpe, hârtii și decorații, iarăși în sân, la locul lor. Și dupăce își îndreptă la gât cămașa și su-manul, o pornì la vale spre port, trăgând încet, cu greutate, piciorul stâng, rămas beteag din timpul războiului.

Iar Petre Corbu o luă și el la deal spre casă. Călcând șovăitor, cu genunchii în-doiți, cu brațele moi, căzute ’n lungul tru-pului curbat, păreà că urcă supt povara unei greutăți cu mult mai mare decât îl ajutau puterile să ducă.

Un grup de băeți zgomotoși veneau din-spre liceu. Sigur că are să-l salute... și ca să nu răspundă, se abătù din drum cotind pe altă stradă. Un fel de teamă fără de înțeles îl chinuia amar, pe când mergeà abătut cu ochii în pământ, singur, să nu vadă pe ni-meni și nimeni să nu-l vadă, nimeni să nu-l simtă... ar fi voit să treacă așa cum se strecoară o umbră.

Din câte socoteli și planuri își făcuse în minte Petre Corbu, nu izbutì ca să înde-plinească nimic, până la amiază. Dar era hotărât s-o ducă până la capăt. Aveà să meargă la prefect, la polițai, să facă o listă de subscripție, și, dacă n-o puteà să-și ia leafa dela școală, are să se împrumute... însfârșit trebue să găsească un mijloc de ajutor, și cât se poate de repede, pentru nenorociții care-l așteptau în port, căci nu-mai într-ânsul își puseseră ei toată nădejdea.

Era ora trei când Corbu suia scările pre-fecturii. Începuse a se plictisì măsurând sala de așteptare, și totuș ce politeță și bu-năvoință din partea prefectului, când l-a primit.

— A!.... ce surpriză.... poftim colega. Trebue să știi că nu-mi uit niciodată breasla din care am ieșit, în totdeauna îmi face deosebită plăcere... Ia loc, te rog... ai să mă scuzi; numai câteva minute să termin afacerea asta, și sunt cu totul al d-tale.

Prefectul se așeză la birou. In picioare, în fața lui, aștepta un inspector comunal cu teancul de hârtii la supțioară.

Petre Corbu căută a se îndepărtà cât mai mult de birou, căci se temea să nu-i stin-gherească dela lucru.

Din fund, de pe scaunul lui, cerceta tot cuprinsul acestei săli reci și impunătoare. O mobilă de birou greoae, masivă; jilțurile, îmbrăcate în marochin roșu, erau așa de mari că te afundai cu totul în ele; în rame late aurite, portretele suveranilor și două tablouri mari: copii după Grigorescu. Ju-mătate din păretele din față era acoperit de o bibliotecă mare cu o înfățișare de catedrală, lucrare de artă—stejar sculptat— imitând un fel de stil românesc. Sub sti-clele ușilor erau întinse niște pânze verzi, așa că nu se puteau vedea cărțile din raf-turi. La un colț pânza era desprinsă și se puteà zărì un teanc de „Monitoare oficiale.

Privirea i se oprì la biroul unde lucra prefectul. îngropat în jilțul lui monumen-tal, mândru și grav, prefectul impunea oare-cum prin felul de a se prezintă. O figură mare pătrată, un păr aspru roșietic, tăiat scurt ca peria, mustățile scurte și răsucite, scoase de curând din bandaj, ciocul ascuțit îi acoperea bărbia rotundă; în ochii lui al-baștri se cetea tărie, voință, încăpățânare. Un trup bine legat, chinuit parcă în redin-gota-i strâmtă, colțurile gulerului alb, prea înalt, se îngropau în gușa care începuse a se formà.

Petre Corbu neavând ce face, căuta să-și dea samă de sfiala fără de rost pe care o simțeà așteptând în biroul acesta, în fața unui om care nu-i erà străin.

Pe Jean Stroescu îl cunoștea foarte de multă vreme, din Universitate, pe când toți îl cunoșteau sub numele de loan al Stroii, de loc din comuna Netoții de Jos din județul Teleorman. Făcuse seminarul și, în loc să-și urmeze meseria începută, se înscrisese la litere. Dar pentrucă i se pă-ruse și aci un câmp prea mic de acțiune, făcuse și dreptul. Sănătos, muncitor și cal-culat, izbutise a băgà în buzunar deodată două diplome de licență. In totdeauna tre-cuse victorios prin toate cotiturile și piedi-cile puse în calea vieții studențești.

Puțini erau acei care-l cunoșteau bine; tot se găseau unii care, pe șoptite, îi ziceau: Echilibristul.

Ca profesor în provincie, n-a stat decât trei ani, dupăce trecuse cu nerăbdare prin toate culorile, își găsise în urmă o aripă protectoare.

In schimbul serviciilor aduse partidului, îl băgase și pe el în cameră, odată cu o întreagă pleiadă de talente tinere, ridicate din popor.

După doi ani, nu se știe prin ce împre-jurări, făcuse o partidă strălucită— o văduvă bogată a unui senator mort de apoplexie.

Să lăsase de dăscălie și făcea numai ad-vocatură și politică. La venirea partidului său din nou la putere, i-se dase pe mână întreaga situație a județului.

Și Petre Corbu, cum sta deoparte, ur-mărind din colțul lui mișcările prefectului, se încercă să surprindă în trăsăturile feței urmele vechi, regăsind în nuanțe chipul acela așa cum îl văzuse pentru întâia dată, își amintea bine de el: era cu vre-o doi ani mai vechi în facultate... parcă îl vedea: deșirat, cam1 îndoit, cu părul dat în sus, cu figura mare și numai câteva fire de mus-tăți, iar un puf neras îi umbrea fălcile late.

L-a întâlnit întâia dată într-o căsuță tu-pilată... din înfundătura noroioasă în dosul halei Traian, venise la un prieten să ceară un caet de note... acolo într-o singură ca-meră cu treizeci de lei pe lună ședeau trei studenți la un loc... câtva timp mâncase la aceiaș birt -La Pârjoala ideală—în Șelari... era un grup mare de studenți săraci care mâncau acolo... D. Nae Capama, patronul, scurt și gras, cu favoriți albi ca Franț losef... Ce tip original erà acest birtaș-bucătar!...

Și Corbu, c-un fel de mulțumire își oprì gândurile asupra lui. Nu-l văzuse de multă vreme, până anul trecut, când l-a întâlnit în tren mergând la Ploești să mai facă ceva încasări, după cum spunea el. Se lăsase de birt și, cu multă răbdare, urmărea datoriile vechi ale foștilor studenți.

Avea un carnet gros—catalogul univer-sității, cum îi zicea el — ținut la curent după Monitorul Oficial.

Acolo erau trecuți datornicii cu numărul meselor, anul, luna și ziua de când și până când aveau de plătit, și, în dreptul fiecă-ruia, d. Nae scria pe rând numirile care se făceau cu data, funcția și locul unde se află fiecare. Erau acolo înscrise câtevà ge-nerații de profesori, magistrați, avocați, doc-tori, funcționari mici și mari — toată scara ierarhiei sociale într-o statistică desăvârșită.

Carnetul lui domnu Nae Capama ar fi, desigur, un prețios document de cercetare pentru istoricii care ar căuta să pătrundă spiritul și prefacerea societății românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.... Și Petre Corbu începu să zâmbească la ideia ciudată care-i venì în minte: „Ce mutră ar face prefectul, dacă i-ar aminti că i-a văzut trecut, în carnetul nenorocit, nu-mele și suma ce avea de achitat pentru mesele de la Pârjoala Ideală de pe vre-mea când erà student.

Zbârnâitul tremurat al unei sonerii îl făcu să tresară. D. prefect, supărat, chemase pe registrator....

După o bătae sfioasă în ușă, registra-torul intră îndoindu-se de șale. — O figură veștedă, îmbătrânită înainte de vreme; un surâs acru îi încreția buzele supțiri, pe când își încheia nasturii jachetei.

Făcuse de sigur vre-o greșală, ceva, la înregistrare, căci prefectul se încruntase pri-vind hârtia ce o țineà în mână.

— Ți-am spus domnule, să-ți bagi mințile în cap... uită-te la număr... asta e pentru a treizecia oară....

— Nu sânt eu vinovat, am spus lui d-nu șef ca...— dar prefectul îi tae scurt vorba:

— Am terminat! — și dupăce îi aruncă hârtia jos, făcu spre ușă cu mâna un semn hotărâtor și stăpânit.

— Știam că-i o secătură, nu-i spuneam eu lui Vasilescu, când mă plictisea la a-legeri cu protejații lui?—și prefectul parcă simțind nevoia de a se explica, se întoarse cătră Corbu:

— E groaznic, monșer!.... sânt sătul până în gât de politică.... De când crezi că lupt să scot politica din administrație în județul meu.... uite, citește ici: — și el arătă mândru spre ușă.

Numai atunci Corbu văzu, lipit pe sticlă, un avis pe care nu-l observase la intrare. Prefectul ceti rar și apăsat:

AVIS

Funcționarilor din acest serviciu le este absolut interzis de a recurge la intervenții exterioare, meritele lor proprii și interesele serviciului fiind, singure, bazele aprecierii șefilor lor. Orice fel de intervenții in acest fel constituesc o notă rea pentru funcționarul respectiv.

— E! Nu-i clar?... spune?... ei bine, te desperează uneori, pe onoarea mea! — și prefectul se ridică din fotoliul în care șezuse înfundat. Dupăce-și agăță degetele în răscroiala jiletcei, subțioară, scoțând piep-tul înainte, bombat, făcu vre-o câțiva pași largi în lungul camerei. Lângă fereastră, în dreptul lui Corbu, se opri:

— He 1... nu-ți închipui, monșer — începù prefectul dându-și capul pe spate și pri-vind pe geam afară — nu știi cât am avut de luptat aci 1 Aveam adversari tari, poli-tician! vechi... acum pot zice că sunt a-proape stăpân pe situație...Dar nu ai spus încă afacerea pentru care ai venit?

— Sunt niște veterani cari vin din Do-brogea... — și Corbu îi lămurì cazul, înșirând toată istoria pe care o mai repetase încă de câteva ori în ziua aceea.

— Chestiunea e mult mai dificilă decât ți-ai închipuì. Nu pricep de ce nu rămân oamenii ăștia în Dobrogea. Guvernul face sacrificii colosale pentru dânșii, și ei nu vor să stea acolo. E de speriat, frate, cât e de ignorant și de îndărătnic țăranul nostru; nu, nu trebue să ascundem defectele.

— Bine, dar nenorociții ăștia nu vezi că sunt victimele administrației? se încercă să spue Petre Corbu. Prefectul însă îi tae vorba.

— Exagerații, monșer, dacă te-ai potrivì la toate pretențiile, apoi nu știu, zău, unde am ajunge. Nu, nu, cu sentimentalism nu se poate face administrație. Voi, care nu faceți politică, aveți o mentalitate curioasă. Minis-terul dă ordine severe pentru a înlesni mu-tarea și stabilirea veteranilor în Dobrogea, și eu să fac contrariul, să mă apuc să-i transport din Dobrogea înnapoi, la locul lor!... Nu vezi că-i absolut imposibil? E absurd, monșer!... Ce-ar zice prefectul de Constanța, care îmi dă telegramă să-i tri-met înapoi?... și n-ai idee ce tip suscep-tibil... și-i foarte tare la centru.

— Ei bine, dar ce-i de făcut? O să-i lăsați așa să moară de foame?— și Petre Corbu se sculă enervat de pe scaun.

— Dar până acum de ce n-au murit? Lasă-i, cum au mers până aici, merg și de acum încolo. Nu le purta grija. Mai întâiu că nici nu sunt oameni din județul meu, ce o să mă amestec eu în atribuțiile al-tora? Mă rog, dacă ții numai decât, o să dau ordin polițaiului ca să-ți dea concurs pentru o listă de subscripție. Dar cred că cel mai bun lucru ar fi să-i îndemni să se întoarcă înapoi. Dacă nu vor, atâta pagubă. Las-că nici nu avem bilete de drum, dar și dacă ași avea, îți spun sincer că nu le-ași da, pentrucă a-și lucra contra convingerilor mele.

Și prefectul începù a-și desfășura o în-treagă teorie asupra colonizării Dobrogei după sistemul din antichitate al Romanilor; asupra drepturilor și naționalităților din această provincie, adevărat mozaic de rase; trecând apoi la mica și la marea proprie-tate, cultura intensivă și extensivă, pentru a sfârși tot cu chestia raselor — partea sa favorită, ca fost profesor de geografie, pe care o predase după noile metode.

Inspectorul comunal, care regula dosa-rele la biurou, își ridicase capul, privin-du-și cu admirație șeful. Iar Corbu, care la început ascultase și el, la urmă își pierdu răbdarea; sta privind nedumerit la bustul lui Costache Rosetti, care părea că și-a întors capul ca să vadă mai bine și el pe prefect.

Statuia aceasta de teracotă îți făcea, la prima vedere, o impresie stranie; cercetată, mai de aproape, găseai pricina: fusese stri-cată și i se lipise gâtul strâmb.

Dupăce se lămurì și asupra privirii lui Costache Rosetti, Corbu se gătì să plece, iar prefectul înfierbântat izbì cu pumnul în soneria depe birou:

— Alecule, dă-mi pardesiul!

Când a ajuns Corbu la liceu, nu mai erà decât directorul și încă doi profesori.

— Salutare, Corbule, da par-că n-ai curs azi, ce cauți pe aici?

— Venisem pentru leafă. Am mare nevoe-de parale.

— He!... tocmai peste șase zile încasezi mandatul.

Și după câteva momente de șovăire, Corbu se hotărî să încerce:

— Mi-ai face un mare serviciu, dacă ai voì să-mi girezi o poliță.

— A! îmi pare rău, dragă, că nu mă cunoști; apoi nu știi că eu din principiu nu dau giruri? In viața mea n-am iscălit o poliță. îmi pare rău, dar mi-i imposibil,, nici lui frate-meu nu-i- girez, pe onoarea mea. Dar uite Tuduriu se ocupă cu dara-veri de astea.

Sache Tuduriu, profesorul de matematici, era un om scurt, gras și roșu, care gâfâia într-una de osteneală, căci era în adevăr foarte activ. Avea atâtea ocupații, încât umbla toată ziua cu una din trăsurile pri-măriei, care-l aștepta la poartă până își făcea ora de clasă. Pe lângă slujba școalei, mai erà și consilier comunal, director la o casă de economie și ajutor, membru în consiliul de administrație a băcăniei coo-perative, și cultiva sistematic o vie din apropiere, pentru care primise medalia de aur la expoziția jubiliară, căci prezintase cea mai frumoasă varietate de struguri din județ.

Tuduriu îl trase pe Corbu deoparte lângă fereastră. Și pe când îi vorbia încet, asigurându-l că va cerceta el... să-i facă un bine... știe el undeva într-un loc sigur... se pipăia prin buzunare necăjit că nu gă-sește ceeace caută. — De obicei avea asupra lui câte o poliță în alb pentru orice în-tâmplare. Numai funcționarilor și ofițerilor le găsea el bani, pentru alții străini nici odată nu putuse să facă rost de împru-muturi.

— Uite!... trece și d. prefect Arivescu— zise râzând Aurel Stamatin, profesorul de franceză, care se oglindeà în geamul celei-lalte ferestre, răsucindu-și firele unei bărbuțe blonde frizate.

— Păcat că nu l-ați văzut ce poză avea în trăsură, e tipul clasic de arivist, parole d-honneur.

Stamatin, care aveà conducerea ziarului opoziției din localitate, își făceà o plăcere necăjind pe director pe tema aceasta.

— Stroescu!, izbucni directorul, Stroescut orice mi-ați spune d-voastră, e un om de resort; și-a pus în joc toate mijloacele ca să ajungă acolo unde râvnește oricare. El a triumfat în viață, a învins, a dovedit că e mai tare decât noi toți în lupta pentru traiu... Ce-mi vorbiți mie de scrupule, cinste, morală... mofturi de idealiști impotenți!.... Până când, mă rog, cutare loc în condu-cerea statului să-l ocupe vre-un ciocoiu bo-gat sau un imbecil cu pretenții, și nu un om de valoare, cu talent și calități reale. Tocmai pentrucă Stroescu s-a ridicat de jos, cu drept cuvânt i se poate spune că e fiul meritelor sale. Ce!... țara n-are nevoe de talente tinere și viguroase? De unde-vrei să le ia, dacă nu de jos din popor?...

Și pe tema aceasta urmau discuții înfier-bântate, nesfârșite, în cancelaria liceului, între profesori, care de multe ori aduceau ca martori umbrele lui Darwin, Nietzsche și ale altor răposați cugetători, pentru a sprijini, cu teoriile lor, unele păreri care se desfășurau ceasuri întregi, chiar după su-narea clopotului de intrare în clasă.

De două ceasuri Petre Corbu se frământă pe scaun fără a puteà prinde un moment de hotărâre. A băut două cafele și a fumat vre-o șase țigări. Venise la cafeneaua din centru — la clubul lui Sărdică, cum îi spuneà orășenii — pentru a vorbi polițaiului. El ar puteà găsì vre-un adăpost și hrană veteranilor din port; sau, în tot cazul, ar adunà câțiva lei printr-o listă de subscripție.

Sala geme de lume, de fum și de zgomot. Strigăte în gura mare, ciocnituri de bile și tacuri de bilearde, izbireà pietrelor de do-mino pe marmora meselor, rostogolirea za-rurilor la jocul de table — un amestec de atâtea zgomote deosebite, înnecate în forfotul nesfârșit și monoton al celor două lămpi mari — sistem modern — care sfârie întoc-mai ca două oale de fasole grasă puse la fiert.

Singur, dela masa lui din colț, Petre Corbu urmărește toate mișcările polițaiului, care joacă pocher cu doi necunoscuți la masa din față.

Din când în când capul acela chel, rotund și lustruit, dispare învăluit în norii de fum de tutun. Și când fumul subțiat se risipește, îi apare iarăș deslușit figura șefului polițieì locale: obrajii plini și fălcile mari, ochii mici șireți, și sub nasul scurt cu nările lăr-gite o păreche strașnică de musteți sure și afumate. Șeful pare a fi un jucător foarte calculat; cugetă adânc în fața problemelor jocului, strânge crunt din sprincene la fiece carte aruncată pe masă. Pentru a recăpăta puteri nouă, soarbe setos dintr-o veche ți-garetă cu un capăt de chihlibar cât nuca de mare— „o giuvaeră foarte antică, suvenir de când cu anchetarea crimei grecilor din port“, le spuneà el celor care-i admirau această piesă vrednică de muzeul de anti-chități.

Petre Corbu nu îndrăznește să întrerupă jocul, — are să aștepte, își ziceà el în gând, momentul potrivit, când s-o terminà par-tida și s-o face cărțile din nou... are să-i explice cazul, așa ca să-l miște, să-l facă să se intereseze... și mai la urmă e chiar dator, în slujba lui, să se îngrijească de soarta acestor nenorociți... e cel mai în mă-sură să meargă cu lista, cunoaște pe toți din sală... ce Dumnezeu! tot trebue să se strângă cevà dintr-atâta lume... un pic de inimă numai și... oricum nu poți lăsà nici un câne să piară de foame afară în ploae...

Hotărât cere o foae de hârtie și scrie cu litere mari: „Listă de subscripție pentru a-jutorul celor trei familii de veterani care mor de foame în portul nostru. Numărul curent, Numele și pronumele, Suma sub-scrisă.

Afară toarnă cu găleata. De câte ori se deschide ușa, apare câte-o umbrelă leoarcă de ploae; din întunericul de afară o suflare rece de vânt străbate făcând să tremure fla-căra lămpilor, de pare că se clatină întregul cuprins al cafenelei.

Petre Corbu începe să se neliniștească; și-a pierdut răbdarea așteptând.

Atâta vreme de când amână și nu e în stare să găsească un moment hotărâtor de voință. De necaz începe a se judeca singur mustrându-se de slăbiciunea asta revoltă-toare.

De ce atâta sfială?... Ce are de riscat?... Parcă cere pomană pentru el? E chiar o faptă frumoasă a contribui la o facere de bine. Oricum ar fi mulțimea asta, dar în simțirea fiecărui om există o coardă care vibrează de mulțumire, când știi că ai făcut o faptă bună. Și Petre Corbu își freacă tâmplele necăjit; îl doare capul, a furfiat, se vede, prea mult. E așà de acru și îne-căcios aerul acesta cald din cafenea... Prin nourașii de fum albăstriu, care plutesc într-o încolăcire moale și leneșă, abia se zărește ceasornicul din părete purtându-și în cadență limba lui neobosită.

O sforțare eroică; Se scoală hotărât în picioare; dar tocmai în același moment îi trece pe dinainte un tânăr elegant, care se oprește drept la masa polițaiului.

E Trăenică, grefierul tribunalului, sau ar-bitrul eleganței, cum îi spun prietenii.

„Fir-ar al dracului de secătură pomădată, acum și-a găsit și el să vie?“ borborosi cu necaz Petre Corbu, trântindu-se din nou pe scaun. Grefierul însă avea gând de stat; de obiceiu el nu juca, dar îi plăceà grozav să privească. Dupăce-și atârnă în cuer cu multă grijă pardesiul cenușiu vărgat mlădiindu-și talia, se așeză pe scaun, își scoase mănu-șile gris-perle , instalându-se deabinelea la masă.

Petre Corbu amărât, ca să-și mai liniș-tească necazul, ia o revistă de pe masa ve-cină. Un număr vechiu din <foreign> <hi>Illustration</hi> </foreign> . Gravuri cu scene din revoluția rusească: „Foametea în Rusia de Sud“. „Vânzarea copiilor. Se văd țărani sdrențuiți, figuri sălbatice cu părul vâlvoi, cu bărbile mari încâlcite... femei slabe cu priviri rătăcite, cu pletele în vânt, își târâie copii goi și di-formi, ducându-i la vânzare, pentru o bu-cată de pâine.

Ii fac rău atâtea grozăvii. întoarce foaia: „Popa Gapon și turburările din Petersburg.

O mare de capete în clocotul nebunei răzvrătiri. Mii de brațe ridicate amenință-tor, strângând cu degetele încleștate pietrele scoase din pavajul străzii... în fund un es-cadron de Cazaci crunți aplecați pe cai, șerpuind cnuturile în aer, se repăd la șarjă în zidul omenesc al mulțimii turbate.

Înfiorat, Petre Corbu’ închise revista și o aruncă pe scaunul de alături.

Ridicându-și capul, dă cu ochii de afișul care se legănà atârnat la globul lămpii. Cu litere mari, pe hârtie roșie, se anunță splen-didul Bal al Societății Funcționarilor Ro-mâni. In colțuri, scris oblic, cu litere de o șchioapă: Regina Balului, Regina Balu-lui; Un cavaler 2 lei; O damă 3 lei...

Și secătura ceia care nu mai pleacă de la masa polițaiului!... Visător, pe altă lume dus, arbitrul eleganței, cu privirea pierdută în vag, își freacă între două degete cârli-gele mustăcioarelor și vița de păr lins ce-i cade pe frunte drept la mijloc.

„Ce lume fericit de stupidă! își zice Petre Corbu, și, pe când își scoate ceasor-nicul din buzunar, i se pare că trebuie să se corije:„ce lume stupid de fericită!“. Se uită și la pendula din perete: 9 ore fără cinci minute. Și el care încă n-a reușit să facă nimica.., E teribil să nu fii capabil nici de atâta acțiune. înseamnă că nu are nici un pic de voință... Când va bate ora 9, punct, se va sculă dela masă și va da lista polițaiului.

Cu ochii țintă înainte, pe când numără bătăile ceasului, își stăpânește bătăile inimìi ce i se par de două ori mai dese. La ul-tima lovitură se scoală hotărât, și, pe când își pregătește lista, zărește în fund spre ușă pe comisarul cel tânăr din port, care își scutură pelerina de ploaie. Fără a-l slăbì din ochi, îi aține calea zâmbindu-i bucuros. Simte bine că e un sprijin tare de care trebuie să s-apuce.

— A!.... salut d-le Corbu!.... Ce făcuși cu protejați! d-tale din port? Ai fost la prefect?

— Da, însă n-a vrut să le dea bilet de drum.

— Dar primarul? Dar cu lista de sub-scripție?

— Nici el n-a voit să le dea nici un aju-tor. Cu lista tocmai acum voiam s-o dau d-lui polițai.

— Ha!... eram sigur, m-așteptam eu la asta din partea dumnealor. Dați lista încoa, trebuie să scoatem cevà dela atâta lume.

Și comisarul se duse întins la masa po-lițaiului. Fără a-și ridicà ochii de pe cărțile de joc, ascultă toată povestirea cazului până ce deodată d. polițaiu explodă, adresându-se celor doi jucători.

— E teribil, domnule, pe onoarea mea, cu filfizonii ăștia, care au intrat în poliție!... ce-mi umblă dumnealor cu traviate de astea!— traviată numea d. polițai orice fapt pe care-l considerà prea modern.

Petre Corbu urmà mașinalicește pe co-misar, care întindeà lista pe la mese, spu-nând în gura mare:

— Pentru niște veterani, care mor de foame în port, domnilor!

— Ei, asta-mi place, iar cu liste ciupi-toare!... nu se mai sfârșesc pomenile astea, domnule? zise indignat șeful poștei.

— E rușine, monșer, să umblați cu cer-șitul, adăugă furios un altul.

— Cu veteranii ăștia a ajuns o adevă-rată halima. Nu te mai poți întoarce de răul lor; pe toate drumurile îi întâlnești! Atâtea pretenții, e scandalos, pe onoarea mea!...

— Nu sunt ei de vină: statul care i-a învă-țat cu nărav. Când spuneam eu să nu le împartă porumb astă iarnă, că-i învață rău, nu voià nimeni să m-asculte, zise un bă-trân respectabil, fost membru în consiliul județian.

Unii se făceau că nu aud, își făceau de lucru și se arătau din ce în ce mai adân-ciți în socotelile jocului. Alții se iscăleau cu îngrijire pe listă, și, în schimbul golo-ganilor pe cari îi numărau, se simțiau în drept a face' câte o morală bine simțită.

— Foarte rău că nu stau în Dobrogea... Statul face sacrificii, țara noastră are ne-voie de o populație românească viguroasă acolo în mijlocul străinismului.

— Sunt nărăviți, Domnule! Nu trebuie încurajați... de atâtea ori am zis și zic că cea mai mare crimă este de a încurajà în asemenea ocaziuni lucruri de astea, care în loc să muncească într-un mod sărac și cu-rat, dumnealor îmi umblă după căpătat ca și calicii.

— Dar i-ați văzut? Mor de foame în ploaie, domnule, cu femei și copii,—se în-cearcă să spuie comisarul.

Vreo câteva voci deodată s-amestecară strigând:

— Nu moare nimeni de foame în țara românească... muncă domnilor! muncă! în străinătate cum trăesc oamenii?—sfârșì con-vingător rentierul Dănilă Zălogeanu, vene-ratul președinte onorific al societății pentru protecția animalelor din localitate.

Arbitrul eleganței, care se sculase îndată ce văzù pe comisar venind cu lista la masa polițaiului, izbutì să se strecoare printr-o manevră iscusită, așà că nu se mai întâlnì cu lista fatală.

Căpitanul Lulea, un bătrân pensionar, își făceà, ca de obiceiu, somnul de după masă la cafenea ținând sub cot jurnalul <hi>Timpul</hi> , spre necazul celor cari voiau sa-l cetească.

— Dece n-o fi dormind omul ăsta acasă? întreba adesea câte unul.

— Ca să țină pe loc sub mâna lui <hi>Timpul</hi> cât mai are de trăit,— răspundea altul, în-cântat de înțepătura spiritului, ce trebuia să usture pe bătrânul căpitan, care totuș sforăia înainte liniștit și senin.

Ușurel, ca să nu-l sperie, comisarul îl trezi din somn,

— Domnule căpitan, vă rog pentru niște veterani.... știu că d-voastră sunteți un om.... care....

Și căpitanul, după ce-și potrivi ochelarii pentru a ceti lista dela depărtare de un metru, își scoase din punga lui de măr-gele o patacă de doi lei și zise tare cu glas răgușit și aspru:

— Hai, remonților, puneți ici câte un franc; e ru-șine pentru oștirea de azi să-i lăsați pe drumuri pe cei bătrâni, care au făcut războiul și ridicat țara asta.—Ofițerilor tineri strânși în jurul biliardului, li era rușine să nu se înșire și ei pe listă, dar mai toți se jurau că nu mai au parale.

— Dacă vine acum înainte de soldă! Punem nu câte un leu, dar și câte zece tigri, când vom lua solda.

S-a hotărât ca să pue pentru toți re-monții căpitanul și să-i încaseze pe urmă la 20 ale lunei.

Doi greci și un evreu de lângă masa căpitanului, au pus câte jumătate franc, iar Tauc, turcul cu chiristigia din port, sco-țând din brâu o pungă de ibrișin roșu, numără tacticos un leu și treizeci în golo-gani de câte zece bani. Apoi înșirând pe două linii niște cârlige strâmbe, își puse pe listă cu sfințenie iscălitura lui <hi>à la turca</hi> .

— Este greu tare asta nume, bre, scris a la franca, — sfârșì el oarecum rușinat.

Dupăce se depărtă comisarul cu lista, Tauc zise în gura mare ca să audă și ofi-țerii dela biliard;

— Asta mare rușine vine la obraz, bre... om sărac este asta veteran... el fost așchir ama bre!...

Când a ajuns cu lista la masa cea mare din fund, jucătorii erau înfierbântați la culme. Da un banc monstru domnul Tase Ostro-veanu, un arendaș din județ — om bogat și sărbătorit de toată lumea cafenelei, căci el însuflețea jocul de câte ori se repezea dela moșie cu afaceri prin oraș.

— Domnilor, niște veterani care mor... Dar înainte de a termina vorba, treizeci de glasuri izbucniră deodată în furie aprinsă — câștigase bancul și perduse ponții:

— Ce te vîri, domnule, aici, să ne strici jocul!

— De pomeni ne arde acuma?

— De unde dracul ați mai ieșit cu sfăn-țuiala asta?

— N-aveți nici rușine, domnule, să um-blați ca orbeții!...

— E teribil, pe onoarea mea, cu obi-ceiul ăsta oriental... e o mizerie care nu-mai la noi o poți vedea.

— Zi-i țara românească și pace!

— In altă parte se cere la ușa bisericii, la pod, dar nicăeri nu se permite așa ceva într-un club civilizat.

Dupăce s-a mai potolit zgomotul infer-nal pe care-l ridicase indignarea și revolta generală, Lică Tiberian, care făcea pe cru-pierul, aruncând și culegând banii c-o ușu-rință uimitoare, zise cu un ton dramatic și plin de duioșie:

— Nu-i așa, coane Tase, că-n țara ro-mânească nu moare nimeni de foame? Dar vai! câți n-or fi murind de sete!... Max!... două halbe aci la conu Tase.

Și jocul urmă în hazul tuturora.

Corbu rămase câteva minute lângă ușă, căutând în jurul lui la toată lumea aceia care foia în cuprinsul cafenelei. Dar simți că nu se mai poate stăpâni; sângele i se suise în obraji, îi vîjîiau urechile; și, fără a-și da samă, strângea cu degetele încleș-tate speteaza unui scaun. Scuipă în jos răstit și ieși trântind ușa după dânsul.

Afară începu să soarbă cu lăcomie aerul rece care-i umfla pieptul; aer, avea nevoe de mult aer ca să nu se înăbușe. Simția o trebuință de a se judecă, de a se lămuri, vorbind cu sine însuși fără milă, fără slă-biciune.

...Ce ridicul! ce naiv!... să nu cunoști’ lumea în care te învârtești... asta-i lumea din care faci tu parte... mai este o lume, dar aceia e departe, afară, necunoscută... Desigur sunt două lumi aparte.

Nu-i venea să se întoarcă acasă. O tre-buință de a rătăcì îl împingea înainte. După ce ocoli câteva străzi fără de țintă, mer-gând grăbit, alunecând la fiecare pas prin noroiul cleios, se pomeni fără să știe, iarăș pe drumul dinspre port. Ploaia încetase. O ceață deasă ca fumul se lăsa în jos greoae, apăsătoare, pe stradele pustii întu-necate. Portul era gol. Lucrul încetase de mult și în noaptea asta neagră și ploioasă nu se vedea țipenie de om. Era o ume-zeală rece, care pătrundea până la oase și un aer încărcat, înăbușit de mirosul greu și acru de canale, dela butoaele cu pește sărat și dela niște porumb stricat, aprins întru-n șlep din port.

Dupăce trecu peste câteva rânduri de șine, strecurându-se printre vagoanele cu cereale, se opri pe cheiul vechiu de piatră. O umbră mare îi închidea drumul; se a-propiă cu grijă, — recunoscu o movilă de saci cu grâu pregătiți pentru încărcarea de a doua?i.

Un surâs amar îi încreți buzele și nu putù să-și stăpânească un gând care îi venise în minte, fără să știe cum: grâu... pâinea noastră cea de toate zilele... să mori de foame lângă sacii cu grâu... ce crudă iro-nie... Dar unde s-or fi băgat ei? — se în-treba Petre Corbu, cătând în jurul lui prin întuneric, pentru a-și da samă de locul în care se găsea. Nicăeri nu se simțea nici o mișcare. Felinarele abia licărind, ca niște pete roșii, se înșirau în lungul digului de-parte. Târziu recunoscu un rând de ma-gazii... pe acì desigur trebue să fie gră-mădiți... s-or fi adăpostit de ploaie.

Și dacă i-ar vedeà-, ce-ar puteà să le spue?... Desigur că ei l-au așteptat toată ziua... Ce rușine ar simți, dacă ar da ochii cu dânșii... Nu, nici nu trebue să-l vadă până mâne, când o puteà să-i ajute într-un fel.

Și deodată un fluer ascuțit, prelung ca un strigăt plângător, venind dinspre apă, îl făcu să tresară o clipă. Erà desigur vre-un vapor care pluteà prin ceață.—Surprins, se întoarse și se opri pe marginea cheului.

Pe Dunăre nu se puteà zărì nimic din haosul întunecat pe toată întinderea fără de capăt. Numai jos, la picioarele lui, apa neagră, lucioasă, se vedea fierbând răsco-lită în valuri. Pe când se chinuia cu ochii ațintiți ca să străbată noaptea, îi sfâșiă iarăș auzul un fluer lung și repetat, care vibra ca o chemare de ajutor parcă, din ce în ce mai tare. Cu încetul se desluși o umbră neagră, care creșteà prin ceață, și coada-i uriașă păreà că se târește în urma ei pe apă. Și deodată îi apărù un ochiu viu de lumină roșind prin întuneric.

Era un remorcher cu patru șlepuri care forfotea pe dibuite tăindu-și cu frică dru-mul prin ceața și noaptea întunecoasă.

Corbu se întoarse iar printre magazii,. ar fi voit să-i vadă numai, dacă mai sânt acolo.

La spatele unei clădiri se desprindeau în forme ciudate umbrele carelor cu toată încărcătura lor. Câteva pete se zăreau al-bind printre carele înșirate la rând, — erau boii dejugați, care rumegau ghemuiți de frig și umezeală.

Ca să nu fie simțit, el pășia încet în vârful picioarelor, ținându-și răsuflarea. A-colo jos, pe pământul ud, în noroiu, dor-meau oameni și vite grămadă la un loc. Se auziau sforăituri adânci, răgușite; un oftat prelung; din grămada de jos venea un scâncet slab de copil și parcă cinevà gemea încet, înăbușit....

Deodată izbucnì fără de veste un lătrat furios și se ivì la doi pași capul unui câne lățos, sbârlit, cu ochii scăpărând printre roțile unui car, de unde se afla legat.

— Cine-i acolo, mă?...

— Ia sai, măi Neculai, că pe aici la oraș sânt mulți pârlaci! — se auzi un glas ră-gușit de supt un car.

Și Petre Corbu, tresărind de spaimă și de rușine, se depărtă în fugă. La marginea cheului se opri. De pe apă, de departe, venea un scârțiit jalnic sfredelindu-i chinui-tor auzul, — cârma vre-unui vas, învârtin-du-se în țâțâni, se văita bătută de valuri.

Începuse a sufla un vânt rece dinspre apă, și picături mari de ploae șfichiuiau prin aer.

Și el, cu nervii ațâțați, înfierbântat își săltà pălăria, ca să-și răcorească fruntea înecată de sudoare. O suflare repede- de vânt îi smuci pălăria înainte ca el s-o poată apucà. Se repezi după dânsa cătând s-o reție în rostogolirea ei dealungul cheului prin noroi. Dar vântul o mânà de-a dura cu atâta repegiune, că n-a fost chip s-o prindă până la capăt, când s-a oprit pri-vind-o cum se duce plutind pe fața apei.

Jos, în fața lui, la capătul cheului, va-lurile gemeau de mânie, învârtite în loc, după ce izbeau furioase în colțul de piatră care li se împotriveà cu îndărătnicie în dru-mul lor la vale.

Un fior de groază îi săgetă prin trup și-l cutremură silindu-l să plece de-acolo de pe cheu. Și-atunci o teamă copilărească îl cuprinse, teamă neînțeleasă și cumplită îi îngheță suflarea. O luă la fugă perdut și în neștire, așà de-a dreptul, prin noroi și apă, năuc, gonit parcă de cinevà din urmă. De câtevà ori se-mpedecă de șinele dru-mului de fier în fuga lui nebună prin în-tunericul nopții, prin ploaia care-i curgeà pe capul gol înfiorându-l din creștet până în tâlpi.

Departe, dupăce eși din port, se oprì reculegându-se... Ce copilărie, —îi erà frică să nu întâlnească pe cinevà care să-l vadă în halul în care se găseà.

Stradele erau pustii.

Huruitul unui șir de trăsuri răsună fă-când să zbârnie ferestrele caselor. Trăsu-rile intrau în curtea prefecturii, unde se ză-reà lumină la geamurile din rândul de sus. Balul funcționarilor publici începuse. De-a-colo, din lăuntru, scăpau afară picurând sunete dulci, pe care vântul le furà gonin-du-le răzlețe prin aer și prin ploae.

De undevà de departe se auzeà un câne lătrând îndârjit, cu dușmănie, prin negura acelei nopți urâte și întunecoase.

Corbu, când a ajuns acasă, erà ud până la piele. Suia scara pe din dos, când îi eși înainte servitoarea....

— Vai de mine, conașule, începù uimită mama Marghioala, d-apoi pe unde v-ați băgat, stați să vă aduc papucii că prăpădiți covoarele cu noroiul ista.

— Lasă că nu-i nevoe, — și Corbu intră înăuntru, se așeză pe un scaun și începù să-și pipăe părul ud cu batista.

Pe ușa deschisă, din camera de-alăfuri, se repezi în fugă un copilaș ca de vre-o cinci ani, grăsuț și roșu, venea numai în cămașa de noapte, lipăind cu picioarele goale.

— Ce, nu te-ai culcat încă, Sorică?—și Corbu îl luă pe genunchi, mângâindu-i părul creț, inelat! Simțea nevoia de a-l a-veà aproape, de a-l strânge la piept.

— Da’ de ce n-ai mai venit, tată?

— Am avut treabă în oraș. Dar tu, ai fost cuminte? Ce-ai făcut toată ziua?

— Nu, n-am plâns deloc, da’ eu credeam că și mata ai plecat cu mama. Să vezi, fără ca să fiu vinovat, mama Marghioala m-a făcut că sânt țăran; a -spus că numai băeții de țăran umblă desculți, boerii umblă cu pantofii prin casă. Ș-apoi, dacă am umblat așa, sânt țâran?...

— Da sigur... dacă umbli așa, — mur-mură Corbu, ducând în brațe pe copil până la pat.

— Hai... culcă-te... și lui tata i-i somn.

Dupăce făcù vre-o câțiva pași nesiguri prin casă, abătut, Petre Corbu se trântì pe pat zdrobit de oboseală. Voià să adoarmă, să uite totul, să scape de gândurile negre care-l chinuise în ziua aceia. Dar somnul nu veneà să-l prindă. Gazeta, pe care-o citeà în fiecare sară, acuma o aruncase chiar dela primul rând. Ce scârbă îi erà de aceiași co-medie proastă, care se repeta pe aceleași coloane zilnic, mereu cu titluri mari așa de strigătoare: „Triumful opoziției!... <hi>„Glasul poporului!</hi> ... Câți vicleni? și câți naivi?... Nu, n-are să mai citească gazete.... o lună, două.... câteva zile la început e mai greu, ca și când te lași de un obiceiu, pe urmă e ușor.... nu ai nimic de perdut.

Ca să mai uite, luă să răsfoiască o carte de-a lui Tolstoi, <hi>Dezmeticiți-vă</hi> , — ultima scriere din timpul războiului ruso-japonez.

Rândurile îi jucau subt ochi; și fără a-și da samă, îi căzu cartea din mână. Cătând printre gene, cu ochii în tavan, în lumina slabă ce tremurà de para lumânării, se des-prindea din ce în ce mai clar chipul acela de bătrân cu barba albă, răsfirată peste că-mașa de pânză groasă țărănească. Ce sfântă și măreață figură de apostol, rămas parcă din alte vremuri, ca să propovăduiască pacea, făcându-și din dragostea cătră aproapele cel mai înalt scop al vieții sale.

Dar e târziu și ar voi s-adormă odată. Așa-i de obosit, că-i pare peste putință de greu să sufle în lumânare. Abià își urnește mâna, turtind cu cartea mucul lumânării care se stinge înnăbușit.

Cu cât se chinuește să ție ochii închiși, cu atât i se luminează în minte oglinda tre-cutului uitat. Vedenii, culori și chipuri se perindează unele alungate de altele, ca ’n-tr-un vârtej de joc amețitor.

De ce nu poți să fii stăpân întotdeauna, ca să oprești când vrei morișca asta ce se ’nvârtește într-una fără de voința ta? Și-n învârtirea ei, de unde scoate oare imagini prinse odată și reținute în umbră, undeva, ca să le treacă numai prin cercul de lumină și apoi să le ’ntoarcă iarăși la loc, în întu-neric?....

....Și ploaia care nu mai încetează afară 1 Curg streșinile într-una c-un zgomot așa de uniform și de nesuferit, că i se pare un sfredel ce se învârtește în urechi adânc până la crier.

Și parcă cinevà îi repetă, prin ropotul de ploae, cuvintele pe care le auzise de-atâtea ori în timpul zilei: „domnilor, sânt niște veterani care mor de foame în port.

.... Și-i vede înșirându-se zgribuliți în ploae, tărându-și opincile în noroiu... femeile strângând la piept copii slăbănogi, ca să le dea căldură.... vitele slăbite mugind și tremurând de foame și udeală.... și carele în drum, cu lucruri grămădite, restul gos-podăriei risipite, puținul rămas din tot a-vutul pe care-l mai pot duce pribegii în rătăcirea lor.

E parcă o mână nevăzută care anume îi poartă vedeniile acestea în șir pe dinainte. Și ca să scape odată, el se întoarce cu fața la părete, trăgându-și plapoma pe cap.

De teama de-a gândì, voește să adoarmă pe loc, nimic să nu mai simtă. De câte ori se încearcă să fugă, parcă-l întoarce cineva înnapoi, un glas care-i suflă în ureche mereu, chinuitor: „Sânt frații tăi!... Nu-i mai cu-noști?“

Risipite vin amintirile, într-un amestec zbuciumat de umbre și lumini. Cu încetul se limpezesc și se întrupează icoane din trecut, pe care cu ochii închiși le vede din ce în ce mai vii!

.... Un băețel desculț pe prundul Trotu-șului, departe, se chinuește s-adune un cârd de gâști, și-l frige la tâlpi pietrișul care arde în arșița de-amiază.... In poarta bisericii un om negricios, tăcut și necăjit,—e tatul lui,— stă de vorbă cu-n unchiaș, care se jăluește că s-a uscat pământul, că dacă s-or pierde popușoii, ce-or mai mânca la iarnă. Și parcă se vede amestecat prin mulțimea aceia care se trăgănează încet pe drum, înspre ogoare... părintele Ilie în veștmintele de slujbă.... tot satul a eșit cu prapuri și icoane la câmp, să facă rugăciuni.... și toți îngenunchiază pe bulgării uscați din arătură.... cătând toată mulțimea cu ochii în zarea albăstrie a ce-rului de vară, rugând pe Dumnezeu ca să dezlege ploaia....

Apoi se revedeà în dealul dela Coman, unde șezuse zile și săptămâni întregi, la târlele de vite.... Târziu, spre asfințit, când creasta cea mai din fund se rumeneà în zare, atunci s-auzeau tălăngile sunând și în-cepeau să vie spre bordee flăcăii și băeții mai mărunței cu vitele dela păscut.

La focul de găteje uscate care trosneau în bătătură fierbeà ceaunul până se strân-geau cu toții la mâncare. Își aminteà cum s-așezau cu toții roată la pământ în jurul mesei mici cu trei picioare joase, cum cei bătrâni își făceau cruce, scoțându-și căciulile din cap și, muți, fără a scoate vre-o vorbă, își rupeau din mămăliga ce abureà pe fund și întingeau în strachina c-o zamă roșie spă-lăcită. — Saramură de ardei cu mămăligă.... desigur că ș-acum cu asta se hrănesc acei care au rămas acolo. — Dar dacă rămânea și el în sat, în loc să plece la școală la oraș?... Desigur că ar fi ca și toți ceilalți....

Și el se chinuià, cu mintea aprinsă, să se vadă așa cum ar fi fost, dacă o întâmplare nu l-ar fi ridicat acolo unde se găseà acum. C-un fel de plăcere crudă și îndărătnică, își răscoleà trecutul și se vedeà supt altă înfățișare, căci creerul lucra cu iuțeală și cu putere, înfierbântat de friguri.

Se vedeà pe drumuri noroioase, îmbrăcat țărănește, zdrențuit și flămând, dormind pe pământul gol. — Și îndesându-și capul în perna moale de puf, simțeà că o apăsare greoae îl înăbușă; își grămădi pumnii a-mândoi supt cap, cercând să oprească zvâc-nirea sângelui sub tâmple. — Și din mulți-mea care-i trecea pe dinainte, i se oprì un chip balan cu ochii mari albaștri, Mitriță, — băetul lui Zamfir morariu, tovarășul co-pilăriei lui. Oare ce s-o fi făcut săracul? Ce ager și priceput era la toate, ieșise cel dintăiu în școala lor din sat....

In câteva clipe i se închegă o întreagă judecată, care-l apăsà ca o nedreptate cum-plit de strigătoare:

Pe acelaș drum doi oameni merg ală-turi, și la cotitură se despart: unul pe dru-mul lui se ridică pășind din treaptă în treaptă pe scara lumii în sus, iar celălalt rămâne jos fără a putea vreodată să se în-nalțe... Și poate cel rămas era cu mult mai bun, căci numai întâmplarea i-a despărțit odată. De ce atâția ani n-a mai văzut pe nimeni dintre ai lui? De ce i-a părăsit și i-a uitat cu totul? Și toate i se luminau, când le punea în fața unei imagini care i se înfipsese în minte: pomul scos din ță-râna lui și răsădit aiurea.—își amintea de cele dintâi zile, când a intrat în viața de oraș, cât de străin și rătăcit era, cât chin până să prindă rădăcini în lumea în care se înnălțase. își aducea aminte de atâția fii de țărani, care-și ascundeau tulpina, și unii care-și schimbase și numele părintesc de-acasă. Intrase în altă lume, trecuse în cea-laltă tabără și căuta cu ea să se asemene.

Și el își răscolea păcatele trecute. Nu s-a ascuns și el? nu s-a rugat, nu s-a umilit de atâtea ori în viață? își amintea de tatăl lui când pentru întâia oară a venit la școală ca să-l vadă.... ce rușinat erà atunci... Dar conferința pe care o ținuse odată la o ser-bare națională: „Patriotismul, lupta pentru moșia strămoșească... Cum?... care moșie?... Dar nu umblau în judecăți de ani întregi pe drumuri? Și ca o mustrare aspră îi re-venì în minte glasul lui Bădița Sandu.

Și vorbele care-i treceau prin minte erau așa de limpezi, că parcă le-auzea. Deodată i se păru că-n mugetul vântului s-aud stri-găte omenești, țipete de copii, fluere ascu-țite, un zgomot de mulțime tulburată. — își aținti auzul. Ploaia băteà așa de tare în geamuri, parcă ploua cu piatră. Buzele îi ardeau de sete, își simțeà capul greu cercuit. Făcù o sforțare și deschise mari ochii în întuneric. Numai în fund o lumină slabă băteà în geamul pe care se scurgeau șiroaele de ploae, și în puterea nopții părea că-i un ochiu înecat în lacrimi. Pipăi cu mâna pe măsuța de lângă pat, dar nu găsì cutia cu chibrituri. își reculese puterile și se sculă; la primul pas tresări ferindu-se în lături, i se păruse că a pus piciorul pe un cojoc, că doarme cinevà lungit acolo jos—călcase pe o blană de lup, pe care o avea în loc de covor la picioarele patului. Dupăce apri-nse lumânarea, bău pe nerăsuflate un pahar de apă și se așeză pe un scaun, parcă-i erà groază să se mai culce în pat.

Deodată se ridică în picioare, împins de un gând care-i fulgeră prin minte. Găsise o scândură de scăpare; se duse întins până în fundul camerei la un dulap mare cu oglindă; Zgâlții ușa de vre-o două ori; erà încuiat—desigur că nevasta uitase să-i dea cheia la plecare. Răscolì prin câtevà săltare, căută prin toate cutiuțele de pe masă fără să poată găsi aceia ce căutà. Începu a se necăji; încercă un smoc de chei străine; nici una nu se potriveà. Se oprì din lucru, ștergându-și sudoarea de pe frunte în fața ușii care i se împotriveà; îi erà așa de necaz, că-i veneà să izbească un picior în oglindă să o sfărâme în țănduri. Se stăpânì, și luând lumânarea de pe masă, se apropie, obser-vând de aproape broasca. Cu ajutorul unui cuțit de tăiat foile și cu o chee care prindeà zăvorul pe jumătate, izbuti să deschidă ușa dulapului.

Începù să' răscolească grăbit printre lucruri; tocmai în raftul de sus, printre batistele cu-rate păturite în teancuri, din care veneà un miros de levanțică, dădu cu mâna de ceva tare, o carte... un carnet?... îl scoase afară și-l apropie de flacăra lumânărei: erà libre-tul casei de economie, scos pe numele co-pilului. De patru ani depuneà câțiva lei pe lună economii din leafă. Cetì de câtevà ori suma totală, și pe când își făcea socoteala cât ar costa drumul și cât ar mai rămânea de împărțit veteranilor, i se păru că aude un zgomot.

Ușa în odaia de alături erà deschisă; cu lumânarea în mână păși în vârful picioarelor până la patul copilului. Sorin, cu fața în sus, cu mâinile supt cap, se prefăceà că doarme; printre genele, pe care le strângea ușor, se vedeà jucând globurile ochilor. Corbu, fără să-și dea samă, trase la spate-mâna în care țineà libretul pe când se a-pleca de-asupra patului.

— Nu dormi, Sorică?

— Ba dorm, tăticule, dar dacă mi-i sete ce să fac? îi răspunse copilul, fără să des-chidă ochii.

Corbu se întoarse și, dupăce băgă li-bretul sub perină, îi aduse copilului un pahar de apă.

— Haide, liniștește-te, dormi odată că-i târziu.

— Iaca dorm,—și copilul strângea pleoa-pele ochilor cât putea mai tare.

întors în camera lui, Corbu puse lumâ-narea pe fereastră și se așeză iarăș pe scaun, lăsându-și capul greu între mâini.— Il chinuia un gând de grijă și mustrare. Oare l-o fi văzut copilul, când se lupta ca să deschidă ușa dulapului? Desigur, — a făcut atâta zgomot cu cheile?... Ce s-o fi petrecut în mintea lui de copil?... De unde poate el să priceapă?... Dar nevasta?... Ce să-i spue Marioarei, când o vedea ea că i-a luat libretul?... Oare o să-l înțe-leagă ea?... Și Petre Corbu rămase până târziu așa în prada gândurilor, privind fla-căra lumânării ce pâlpâia bătută de vântul strecurat prin crăpăturile ferestrei.

Din vijelia deslânțuită afară, suflări ră-pezi intrau din când în când, gemând cu răutate, — și para lumânării se zbătea tre-murând, atinsă parcă de-o aripă nevăzută, se întindea clipind, din ce în ce mai mică... până se potolea vârtejul acela răutăcios, care bătea în răstimpuri.

10 Februarie, 1908.