Erà la a zecea țigară și Virgil Andrea se vedeà tot nehotărît, nemișcat în aceeaș stare: capul sprijinit de marginea canapelei, picioarele suite la capătul celălalt pe brațul mobilei — stare pe care Virgil și-o îngăduia în unele ceasuri do neastâmpăr.

Alături de el, pe o măsuță, o scrisoare și o telegramă stăteau aruncate.

Iar fruntea lui, se încrețeà de câteori privirea i se opreà pe ele—aruncând în dreptul sobei, rând pe rând, câte un vârf de țigară, cu mișcarea nervoasă a omului necăjit pe el însuș.

Deodată tresări.

Își luă o hotărîre și dintr-o săritură se ridică. Își drese cravata, își schimbă, hainele după ce multă vreme își răsuci mustața înaintea oglinzii.

Se mai plimbă de două-trei ori în lung și-n lat, apoi fără să surădă se opri un minut în dreptul tabloului ce înfățișă adunarea din Blaj de la 1848.

Obișnuit, dintre capetele de țărani de pe tabloul acela vechiu, istoric, o figură chipeșă, de voinic, îl fură, îl distrà — în naivitatea picturii îl făceà totdeauna să zâmbească.

Acum se uită la dânsul fără să-l vadă — între vieața din afară și gândurile lui se întinsese o negură.

O telegramă și o scrisoare erau singurele puncte albe, ce-i țintuiau mintea și-l chinuiau.

Ce trebuia să facă?

Le mai luă odată în mână și le citi din nou — pe telegramă stă scris: sosesc diseară; — în scrisoare: te așteptăm cu masa.

Nu erà chip să înlăture întâlnirea amantei de eri, cum nu erà ușor, să nu primească invitația iubitei de azi.

Și trebuia si ia o hotărîre, și o hotărîre neîntârziata, bărbătească, care să-i pue stavilă oricărei șovăeli și trăgădeli.

Dealtmintrelea și un sentiment de cinste îi șopteà aceasta — ca și liniștea iubitei lui.

Iubita lui!

Dar care erà iubita lui?

Erà oare femeia tomnatică care-l înlănțuise ani de zile cu farmecul meșteșugit a unei dragoste oprite, or chipul drăguț, tânăr, răsărit ca o floare albă din visul lui aevea?

Și, întrebarea asta, erà mai mult un punct de conștiință — și aceasta îndoios pentru nebunia unei nopți în zorii unei zile limpezi.

Lumina ce i se revărsase în suflet îl deșteptase la o vieață nouă — și-n umbră se pierdea o închipuire.

De o parte, o realitate la îndemâna tuturor, căre-i fixase firea nedarnică de toate zilele; — de alta, putința de aș fi găsit adevărata tovarășe de vieață — poate chiar idealul....

Și cine nu-l poartă, nu-l duce cu sine, în curgerea turburată a vieței!

De sigur, dar, îndoiala erà la suprafață; totuș, un nu știu ce, îl nelinișteà într-adevăr, caracterul lui frământat veșnic parcă-i dă presimțiri rele.

Ii erà teamă de dânsul.

Și pe când, fericit, se duceà cu gândul la Dora, cealaltă, parcă-l pândeà într-însul.

«Vei reveni», îi șopteà sarcastic Anca.

Și cu adevărat, erà un contrast în el, aceste două năzuinți dușmane. Două năzuinți, din care una, erà o legătură de interes și obiceiu, iar alta șirag de iluzii, dor curat și sinceritate.

Și pe când totul, îl atrăgeà spre bine, o impulsie rea, nenorocită îl făceà iarăș sceptic, neîncrezător în alegerea care singur și-o făcuse.

Căci, nimenea nu-l silise — o simplă întâmplare îl legase de Dora, un timp mai luminat îl depărtase de cealaltă.

Și acestor împrejurări care concordaseră, le datorise hotărîrea lui de a-și reface vieața.

Nu erà pregătit la aceasta — o unitate lăuntrică îi lipseà și de aci un murmur nelămurit de idei, ca un roiu rătăcit de albine....

În adâncimea necunoscutului, un vuet surd dădeà alarmă....

.... Dora.... Dora....

Erà o întreagă psicologie, un abis de observații în țesătură ca unei pânze de păiajen, ce învălue spiritul fermecat de unele femei, al tinerilor câteodată lesne încrezători, rămași copii.

Și pânza subțire, nevăzută, e țesută cu meșteșugirea insectelor care suge vieața — adesea, o adevărată artă de tactică și îndemânare în a atrage la peire.

Astfel, câte vieți curmate din calea lor nu găsim la atâția tineri «încurcați» cu câte o femeie nevrednică — și câte drame nu răsar din complexitatea unor stări în care legăturile sunt greu de rupt — greu de nimicit.

Și chiar dacă închipuirea ar fi o filozofie a vieței, e de netăgăduit că multe închipuiri țin și de sugestionări, do influențe nefaste. Și mai curând sau mai târziu, o idee neîntemeiată, o iluzie falșă, e o pierdere, forțat, o tristă deșteptare.

Sunt însă momente în vieață, când îți dai seama mai clar ca totdeauna de aceea ce ar fi trebuit să-ți fie traiul.

Și, Virgil, întrebându-se acum dacă a fost robul unei fatalități sau victima propriei sale firi, își perindà în minte o altă vieață, în locul celei din trecut.

Nepotrivirea erà izbitoare ca și contrastul dintre cele două femei menite să joace un rol în existența lui.

Cu apropierea lor, vremea de odinioară ieșià însă altfel din umbra în care ar fi trebuit să stea....

Apărea oareșicum străvestită, pe când adevărul erà acesta:

Virgil cunoscuse pe Anca Petrov într-un oraș de provincie, unde se găseà din întâmplare.

Invitat într-o familie de cunoscuți, se dusese să-și mai treacă din monotonia traiului de provincie.

Pe lângă el, fusese chemați mai mulți, adunați la ceașca de ceaiu pe care gazda, c-o bunăvoință afectată, le-o întindeà cu vârful degetelor.

Printre atâtea figuri necunoscute și banale, Anca, deși aveà un chip aspru, bărbătesc, fără nici o gingășie, reeșeà c-o nuanță mai deosebită.

Apoi, dominà cercul, printr-o vioiciune și printr-un caracter îndrăsneț, cărora le datorise în totdeauna un fel de prestigiu, un fel de vază.

In mintea acestei femei se petreceà însă, ceva mai mult decât dorința de a străluci în cercul ei de lume.

Servită întâia, pe când sorbeà ceaiul, neastâmpărați ochii Anchei fugeau pe fiecare chip - gândindu-se la care si se oprească.

Deodată Virgil apărând, se uită mai lung la dânsul.

Din nume îl știà prea bine — ceva o atrase.

Și-n mintea ei se orândul pe dată, planul chibzuit de ani al unei ambiții pe care o ocazie nemerită — singura, i-ar fi putut-o împlini.

Pentru aceasta, îi trebuià însă omul — acela care să-i fie jucărie și unealtă.

Nu-l întâlnise până azi, decât în bărbatul ei — care singur între mulți, făcuse jertfe pentru dânsa. Dar, acestuia, neavând ce-i mai cere, căci îl ruinase aproape — nu el ar fi oprit-o azi să-și vândă o tinerețe spre apus — o tinerețe, în care se adunase însă tot focul unei ambiții de care n-avusese parte.

Ambiția de a găsi amantul priincios s-o ridice, pe care dominându-l să-l scoboare, să-l înlănțue pentru totdeauna în mreaja ei.

Femeie cu experiență, își făcuse bilanțul vieței — știa ce-a dat, simțeà cei mai rămâne. Și-n râvna unui sfârșit, demn de o repetată sârguință care să-i cimenteze ambiția și anii de toamnă, goana după o bună pradă, o stăpâneà acum mai mult ca totdeauna. De aceea, când văzu pe Andrea, cevà studiat, vițios, scăpărà din ochiul aprins cu care cercà să atragă privirea tânărului tăcut și palid — a mândrului Virgil al II-lea — cum se numeà el singur în glumă.

A doua zi, se întâlniră în acelaș loc. De rândul acesta, Virgil și Anca, schimbară mai multe vorbe și privirile se împrieteniseră.

Sunt ochiri pe cari bărbatul le prinde-n zbor și știe ce să creadă despre ele.

Pentru Virgil, acea femeie nu mai erà o necunoscută — nici o străină.

O strângere de mână, o invitație la masă și intimitatea se stabili.

Deveni amantul ei.

In timpul acesta, Anca, mai prevăzătoare ca altădată, căutase să-și studieze «subiectul«. Cu instinctul deșteptat, al mai multor decepții, își încordase voința pentru o mai sigură izbândă. Văzuse bine că n-aveà a face c-un om obișnuit și tocmai pe deosebirea aceasta se bazase dânsa să-l înlănțue.

Știà că oamenii simpli — sau mai normali — au de multe ori vederea mai sigură, în natura lor firească, mai măsurată, cumpănită, priceperea reală e mai ascuțită, mai ageră — știința de vieață mai potrivită acestei vieți. Și sunt mai greu de prins — fie că egoismul lor e mai luminat, fie că în mintea lor, au în iubire concepția unei virginități sau tinereți înmugurate, pe cari dânsa de mult le lăsase în urmă. r

Astfel, Anca, cântărind pe Virgil în întreg felul lui de-a fi, își clădise în minte cum ar trebui să-l «ià» — ca să-l subjuge.

Virgil păreà format din contraste. Anca îl vedeà foarte pasionat și rece, idealist și de un realism izbitor, moralist și supus convențiilor cu o adâncă nuanță de scepticism, ironie și independență.

Două lucruri le avea însă distincte intransigente: năzuința de-a lucra și vanitatea unei mândrii fără seamăn.

Inainte de orce, Anca trebuià deci, să nu-l împiedece la lucru — să nu-i fie o povară; — al doilea, odată cu admirația ce trebuià să-i arate, să fie și dânsa foarte mândră, să i se impue prin ce vedea, că este mai slab la dânsul.

Trebuià să-i deà în totdeauna senzația că nu-i înjosit cu dânsa — dimpotrivă că orce sacrificiu îi erà cuvenit, căci erà așa de cinstită, suferise atâta, nu iubise niciodată...

In acelaș timp, femeie de lume care grație averii bărbatului trăise în lux, din largul de altădată, priponise rămasuri pe care avusese grija să și le fixeze pe seamă.

Și tot pe seama ei, propriei sale naturi, făceà paradă de finețe și de creștere — când totul la ea erà împrumutat unei vieți fericite, fără griji, unui mediu în care trăind, o subțiase.

Astfel din școala unor zeci de ani, în care primise multe lecții, învățate fără merite deosebite și mai ales, fără cinste — voia azi să tragă foloase.

Și Virgil îi înlesneà aceasta. Nu că o iubeà, că o pornire sinceră, puternică, îl întorceà vecinic la dânsa. Dar, îl dominà prin ceva nedefinit, printr-o cerință ascunsă, printr-o chemare din el — prin aerul de porunceală, mlădiat c-o mângâiere, prin ademeneala unei stări materiale de care veșnic făceà caz.

Ba, că are în București afacerea cutare, ba e vorba de exproprierea unei case, de plasarea unor bani, de proiectul unei călătorii depărtate, de cine mai știe ce moștenire....

In fond, erà și el om ca toți oamenii; — nu că interesul îl legà de dânsa, dar pe lângă înlănțuirea unui obiceiu și a unui caracter dârj, stăruitor, și banul îl orbeà puțin, — cu toate că sigur nu prea știa ce aveà.

Și, dacă nu se gândeà la însurătoare, dar cel puțin aveà mulțumirea, erà împăcat la gândul, că e o femeie care nu-l costă nimic și e bogată.

Banul îți dă prestigiu, vază și luxul care-l vedeà la dânsa, veleitățile, fumurile de doamnă cu stare și care își înșeală bărbatul numai pentru tine, îl măguleà.

Iar vanitatea lui îndoit satisfăcută se amestecà și aci, luând parte, ajutând, slujind farsei acesteia care-i întăreà o legătură ce deveneà periculoasă.

Și, astfel, cu fiecare întâlnire nodul se strângeà, perfidia unei comedii luà proporția unui drept câștigat.

— Cum nu erau din acelaș oraș, distanța care-i despărțeà — de altfel mică — nu-i dăunà Anchei, dimpotrivă îi aduceà prinos de reușită. Căci pe lângă, că depărtarea îi țeseà un văl de idealism, care o poetiza în spiritul întrucâtva romantic al lui Virgil — dar, îi dà și prilejul de a-și revărsà în scrisori ticluite, focurile ce o ardeau mai mult.

Adică, să-și plângă soarta, să se vaite de «tiranul ei» — bărbatul — să-i strecoare dorința divorțului la care doreà să ajungă, să-i vorbească de câte-n lună și-n soare — de dragoste și de moșiile (trecute la credit) unde feciorii, îi furau bijuteriile, iar prefectul îi făceà o curte....

Tot ce poate îmboldi, stimulà un bărbat: milă, probe de dragoste, interes și gelozie...

Apoi, întâlnirile chibzuite și pregătite dinainte, serveau numai la plăcere, la veselie, la tot ce erà în stare să-i răscumpere chipul comun de pe care unele zbârcituri îi trădau și vârsta.

Trecuse astfel, doi-trei ani. Și cu toate că tactica datorită anilor și aventurilor de tot felul reușise acestei femei, căci Virgil își făcuse un obiceiu s-o vadă, totuș, tăcerea lui, la unele înțelesuri iscusite, strecurări dibace de vieață comună începuse s-o îngrijească.

Sosise momentul să-l încerce. Și erà lovitura cea mai primejdioasă pe care se bizuià —atuul cel mai greu pe care pontà — căci trebuià să joace îndoit joc.

Să nu-i deà de bănuit că măritișul i-a fost ținta și în acelaș timp să-l aducă acolo ca să creadă că ea, făceà o favoare luându-l de bărbat. Căci, mândru cum îl știà, n-ar fi vrut să-i treacă prin minte, că o ridicà — ci răsplătește cel mult, ceea ce merità, ceea ce se învredniceà să-i fie de-o seamă — și că dânsa îi dà acest drept.

O întreagă subtilitate de femeie care lucrează rece cu capul — ca să și-l scape.

Iar ca să-i vie și mai ușor, în timpul din urmă divorțase.

Folosise de iubirea bărbatului atât cât putuse să rupă din avere, iar azi, încercând tot pentru tot, se găseà liberă — de capul ei.

Astfel, o ființă, născută, să facă rău, să prăbușească în juru-i tot ce-i stăteà în cale, ruina altora o bucurase — câștigând-o. Și încurajată azi, de norocul unei stări hrăpite ca și de-o închipuită iubire din partea lui Virgil, — Anca nu presimțeà încă, primejdia ascunsă ca un vierme în fiece noroc putred, în fiece închipuire deșartă. De oarece după cum nenorocirea unora își are surâsul ei de speranțe, tot astfel și lângă acțiunile rele, cele bune nu numai că răsar mai sus, dar se și zămislesc, se nasc din contactul din apropierea lor.

Natura ar aveà nevoie de extreme, ca din contraste să iasă armonia, din lupta lor acordul?

Și, din lovitura desperată pe care Anca se hotărîse s-o dea, o luptă între bine și rău, între lumină și întunerec trebuià să se nască.

Anca nu-și dădù seama, trăznită, decât în momentul când din mână îi căzù ziarul.

Se anunță logodna lui Virgil Andrea cu domnișoara Dora Ștefan.

Retrasă la moșia unei rude, crezuse că în despărțirea de-o lună se va face mai dorită, îl va hotărî — în fine! — s-o lege de dânsul...ca să n-o piardă.

Și în timpul acesta Virgil se regăsise pe sine.

Până și în realistul cel mai aprig, cel mai înverșunat găsești idealistul neștiutor, inconștient...

Ce trebue să, fac?

Și, Virgil, încurcat, își puneà pentru, a nu știu câteaoară, întrebarea aceasta.

Telegrama Anchei, îl țintuià în loc, pe când invitația Dorei, îi dà aripi să sboare.

In așteptarea unei hotărîri care nu soseà, dospind o decizie nelămurită, se așeză la birou să lucreze.

Mai aveà două ceasuri până la timpul mesei și se gândi că Anca nu sosise încă de la moșie.

Se înștiințase, se vestise seara și Virgil știa că n-ar fi putut dà ochii cu dânsa, înainte de nouă ceasuri — chiar de s-ar hotărî s-o aștepte... Această hotărîre o simțeà însă că nu va fi în stare să se impue dorinței de a scăpă de o întrevedere neplăcută.

Mai mult chiar — temută în el însuș, unde atâta schimbare îl înstrăinase de tot ce-l legase de trecut.

Erà un alt om, în care o singură reacție — dar o reacție care face epocă în vieața unui om, îl depărtase deodată de cel care fusese, de Anca, de dragostea ei.

Iubeà pe Dora.

Și niciodată nu mai simțise această stăpânire pe el — acest farmec pătrunzător care-l cucerise, care-i îmbăta gândul ca de o fericire prea mare. Căci din puținele realități ale vieței, dragostea e cea mai puternică și nici o mulțumire sufletească nu se poate măsura cu aceea izvodită din iubire.

Bucuriile acesteia sunt deosebite din toate.

Și azi, când chipul Dorei, se împlântà ca o alungare de rele, nu-și aduceà aminte ca Anca să-i fi dat veri - când o senzație de acel fel.

Își îndepărtă gândul de la dânsa și căută să nu se mai frământe, cu nimic.

Își urmă lucrarea.

... 201...202...203...și bucățelele de hârtie, treceau prin mâinile înfrigurate ce tremurau ușor, în răceala lor nervoasă. Din când în când, Virgil reîncepeà însă, numerotarea în frica de a nu fi greșit, simțindu-se nestăpân pe memoria lui uluită...201...202...203...

Deodată, un sunet de clopot îi opri brusc mișcarea.

Și, pe când, cu urechea trăgeà să audă ce sgomot puteà să vie, în nedumirirea lui temătoare, își încovoià și mai mult gâtul pe hârtiile risipite.

Ar fi vrut, par-că, să se afunde în ele — ca ele să-i dea soluția unei probleme sufletești.

Câțiva pași se auziră, apoi ușa se deschise în fața Anchei care intrà ca o vijelie.

In căutătura ei, în pasul măsurat și greoi, în fâșîitul nervos al rochiei, Virgil înțelese imediat ce aveà să înfrunte.

O clipă se măsurară din ochi. Și-n clipa asta, Anca, se simți învinsă, înainte de-ași fi rostit vreo vorbă.

Il cunoșteà prea bine — în ochiul lui erà ceva necunoscut, hotărît, puternic - străin de ea.

Se oglindeà un alt suflet. Virgil, își simți singur forța — avù pe dată, pătrunderea că erà mai tare decât dânsa și decât cel care fusese.

Iar înfățișarea lui rece, neclintită, impuse și mai mult răscoalei ce bântuià firea năpraznică revoltată a Anchei venită cu speranțe de recucerire.

In fața lui protivnică, mânia ei căzuse însă.

Efectele gradate care și le propusese ca joc al izbândei ei, pierdeà un număr din program.

Și trecù la al doilea.

Plânse.

Un plânset de necaz, de jale măsurată, cu ochiul deschis pe impresia ce puteà să-i facă. Și nici o comediană, nu și-ar fi ținut rolul mai bine — în stăpânirea ei lăuntrică par-că dictà unor forțe de veacuri ascunse în suflete de porunceală — în sufletele de paiațe cu care-și hrănesc vieața și-și cuceresc niște drepturi stoarse.

Acei ce trăesc, însă, mai mult prin combinații, cărora inima nu le adaugă nimic din sinceritatea pornirilor sufletești, se rătăcesc, nu reușesc tocmai din prea multă socoteală.

Și în fața Andrei, cu toată măestria jocului ei, Virgil nu se înduioșase — dimpotrivă îl uimea într-un fel respingător această pornire neașteptată de lacrimi. Cu atât mai mult, cu cât o crezuse mai mândră, mai tare.

Anca, simțind însă, că-i pe cale piezișă, își drese din nou purtarea față de el — nedescurajată.

Vorbi înainte — dar cu glasul domolit al omului recules, învins.

Ii aminti dragostea și sacrificiile ei, bărbatul lăsat pentru dânsul, multe căsătorii pierdute...

Și prin înșiruirea atâtor închipuite jertfe, îi aduceà aminte delicatețea obligată a unei legături care nu trebuia să se rupă.

Iar Virgil, pentru prima oară, vedeà în ea, un trecut, ani de zile care se țineau strâns ca niște inele împrejurul viitorului încătenat.

In actele Anchei, erà însă mai puțină prefacere ca în însuș natura ei.

Avea firea măsurată, cu tact, a celor cari reușesc mai ales prin viclenie.

Simțindu-și influența micșorată, aproape ștearsă, în momentul acesta hotărîtor în care-l vedea schimbat, depărtat de ea, recurse la o prefacere măiastră.

Își luă înfățișarea cea mai resignată — aerul omului jertfitor de el.

Dacă cinstit ar fi renunțat la Virgil, de sigur, această abnegație de orce sentiment egoist, ar fi ridicat-o în stima ei proprie.

Dar era din acele femei rele, pentru care reușita altora e o pavăză mai mult, orcărui sentiment mai blând — pentru care orice jertfă e o umilință.

Da! Își ziceà în gând, să mă lase — de îi va fi cu putință...— dar atunci când ași voi eu, atunci când eu îi voiu zice: pleacă!

Și amorul ei propriu, în care nici un avânt nobil, altruist, nu ar fi pătruns, îi inspiră un fel de-a fi ultim, care să-i lase lui Virgil, o bună și neștearsă impresie.

Cunoscându-l bine, presimțea că e singurul mijloc de a-l mai putea întoarce vreodată. Și în aparența ei, de victimă, se ascundea gândul pervers de-a nu se lăsă bătută.

Orce mijloc îi erà bun.

Se făcù mângâioasă, cât mai dulce la vorbă, își deslănțui toate farmecile de care o femeie ca ea erà capabilă și ca un șearpe care țintuește pasărea din cale, fascină, fermecă ochii lui Virgil, prins în cursă. De oarece Virgil, cu toate că rămăsese tare, pătruns de-o hotărîre care-i dictà această împietrire de tot ce i aduceà aminte această femeie perversă — inteligența lui, tot se simțeà umilită oareșicum, ca de-o purtare pe care o credeà că nu-i cea cuvenită.

Sugestionat de înfățișarea Anchei, de tactica ei voluptoasă și perfidă — acea renunțare pe care dânsa o accentuà în cuvinte mărinimoase, îi atingeà o coardă de cavalerism, de obligație morală nedefinită.

Nu datorà nimic acestei femei, căci nimic nu-i făgăduise și totuș anii, blestemății ani — atâta repetare de fapte, de vorbe, în lungul, în șirul lor de zile, îi îndoia fără voie, un colț de conștiință ca alunecat într-o greșală.

Greșală? Ce greșală?

De a fi dat, unei femei tomnatice, zile din primăvara sufletului lui?

O! nu, căci acum mai mult ca totdeauna simțeà fără șovăire că n-o iubise niciodată.

Și, dacă Anca se înșelase, dacă dânsa își făcuse iluzii pe cari nici vârsta, nici situația lor n-ar fi trebuit să le îndrituiască, de ce dar, ar aveà dânsul răspunderea unor decepții pe care o despărțire fatală, trebuià odată și odată, tot s-o nască?

Trebuià s-o rupă—trebuia să isprăvească mai iute... Și își repetà în gând, cu o violență caracterizată de chiar frica de el însuș, de nesiguranța din el — de el — aceste cuvinte energice.

Se sculă de pe scaunul în care se afundase o clipă și le rosti cu glas tare:

Destul, Anco — trebue să ne despărțim.

Și, Anca, revenită cu totul în fire, în deplina ei stăpânire răspunse resignată, cu prietenesc glas, fără tremurare:

Să fie, cum zici. Doresc să fii fericit. Mă îndoiesc însă — și e și gândul tuturor care te cunoaște...

Și picătura de venin se strecură în sufletul acestui om, care nu se cunoșteà încă pe sine.

Fără voie, încruntă din sprâncene și întrebă:

Ce socoteală socială, din lume, mai vii să-mi faci, să mi-o dai mie, care știu ce fac — care știu ce-mi trebue?

La ce bun, ar mai fi avut să întrebe, dacă erà sigur pe alegerea făcută și de ce slăbiciunea aceasta morală de a-și apropià viitorul, de trecutul acesta putred? Căci, Anca, c-o indiferență studiată, răspunse în gol — după o tăcere mai lungă: de sigur, știi și tu că logodnica D-tale a mai fost logodită...ce avere are... cât despre frumusețe...despre bunătate...Să deà Dumnezeu, să nu fie cum aud. Tu știi, și trebue să știi, că nu eu m-aș bucurà de durerile tale. Chiar te rog, să-ți aduci aminte în orce împrejurare, cât de sincer te-am iubit și că în mine vei găsi orcând prietena care va ști să te înțeleagă...Iți las toată libertatea de a-ți croi vieața cum vrei și fii sigur că plec cu inima sdrobită, dar cu gândul ușurat că ești fericit — așa cum te văd că ești...

Dibăcia acestui sacrificiu silit și fals — căci ascundeà o intenție rea — se asemuià, cum zice românul, cu omul care pare cel mai cinstit și nu-i decât hoțul care știe să se ferească mai bine.

Virgil, la ultimele ei cuvinte, tresări.

Fericit? Fericit mai erà oare, în acest minut, unde par-că cuvântul acesta îi deschideà orizonturi și mai mari, îl făceà să înțeleagă că nu trăise încă, în colțul acela magic, înfiorător de dulce și că prima rază de lumină care-l fermecase, erà de-abia un pas în sufletul lui îngrădit de relele de-afară și de îndoiala propriei sale firi?

Și par-că și acest pas, inspirat de Dora, de forța ei nepătrunsă, necunoscută, care aproape făcuse o minune, o creație din el — cu el— până și acest pas șovăià, ca mersul unui om sculat de pe o boală.

Și mintea i se turburà, și gândurile se deslănțuiau, se resfirau iarăș, din unitatea aceea neașteptată și nepregătită, în care Dora îi apăruse ca o zee, ca întruparea idealului lui ascuns.

Ah! cum o urà pe Anca, în acest minut par-că ar fi sdrobit-o — după cum și putreziciunea cuvintelor ei, îi atingeà seninătatea unui vis, ce-i păreà ca un copil nou-născut, aducător de speranțe.

O! îl va ocroti pe acest copil care creșteà într-însul, schimbându-i firea — în el își va pune dânsul ziua de mâine, puterile lui de vieață.

Și c-un surîs iluminat, misterios, c-a dus de pe lume, întinse indiferent și rece, mâna Anchei, care-i ziceà: «adio».

Apoi femeia, se îndreptă spre ușă, c-un zâmbet fluturat pe buzele roșii făcute cu carmin.

Virgil, la sgomotul ușii, care se închideà încet în urma ei, privi într-acolo.

Și un ciudat regret, spontaneu se înălță iarăș în suflet — ca două dorinți care se bat în capete.

Tremură în ol, în risipirea acelei gene de lumină, care i se arătase mai ’nainte.

Și se simți aiurit, ca între două lumi, din care eșià de-o parte deformat, prăbușit, fără culoare — ca să pătrundă într-alta nouă, ca într-o religie necunoscută în care sufletul, ființa lui întreagă trebuià să lupte cu el, cu alții — ca să ajungă să creadă în el — să creadă în Dora...

-Ai întârziat... am numărat minutele...rosti Dora, către Virgil care intrà pe ușe.

Erà galben, stânjenit.

De abia îngână o scuză — apoi se așezară la masă.

Unul în fata altuia își furișau câte o privire.

Ea blondă, mică, cu ochii negri, când vioi, când melancolici — dânsul întreg portretul ei. Par-că erau frați.

Unul păreà întruparea celuilalt.

Fù prima lor seară tristă. Virgil par-că erà dus. Dora neliniștită se uità lung la dânsul și-i respectà tăcerea.

Nu vorbiră mai nimic și toată seara o petrecură într-o luptă mută: el să-și ascundă sufletul — ea, să i-l prindă.

Erà întâia înștiințare și prima durere.

Dora vedeà că Virgil suferă, dar știà că durerea nu-i veneà de la dânsa și că nu-i stà în putință să și-o explice.

Avù intuiția directă, că vieața ei, va fi un zbucium și-n fața ochilor pierduți o curajoasă impulsie îi dădù brânci înainte.

Își lipi obrazul de al lui și-n gestul acesta își puse tot sufletul — înlănțuirea unei răbdări gata la toate.

Ca acel ce are să treacă o primejdie și-și face cruce.

In Dora, dragostea și bunătatea se încrucișară — sfânt simbol de credință și speranță.

Liniștită apoi surâse....

Virgil rosti: e bună moartea...

Apoi dumirit, par-că avù o remușcare, iar ușurat, ca deșteptat din somn, luă capul Dorei și lung îi sărută ochii.

Sărutul lui, erà cald, pasionat — ceva care aduceà fericirea și durerea împreună.

Sunt locuri în care lași o vieață întreagă.

In moartea de toate zilele e par-că un popas în care adevărat trăiești. O iei înainte cu forțele împrospătate...

La Lucerna, pe malul celor patru cantoane, se opriră.

Pe drum, în tren, Virgil fusese foarte atent cu Dora.

Bunătatea lui erà însă nesigură, sfiicioasă, par-că pentru întâia oară aveà prilejul să și-o arate, să și-o vădească.

O îngrijea ca pe un copil, se interesa dacă steteà bine, îi potriveà să doarmă, o învăleà cu pardesiul lui, îi mulțumeà cele mai mici capriții pe care i le nășteà chiar el în dorința de a-i fi folositor.

Și, cu probele astea de iubire, pe lângă mulțumirea care o ai, când știi că te are cineva în grije, în pază, Dora mai avea și intuitatea unei sforțări plăcute, ce și-o dădeà lui însuș — să se vadă cum nu se mai văzuse.

Singur, trăit printre străini, egoismul lui nu erà obișnuit cu nici un fel de sacrificiu și cel mai mic imbold, cea mai mică generositate, îi dădeà tot atâta satisfacere de el însuș, ca și cea mai mare mărinimie.

Erà o senzație nouă în afară de obișnuitul curs al vieții lui, în afară de bogata dar zgârcita lui natură.

Și tot ce erà nou pentru dânsul, ce puteà să-i dea o senzație puternică, predominà pentr-un moment, în firea asta complexă, în flexibilitatea acestui caracter acrobatic, veșnic satisfăcut și nemulțumit în acelaș timp.

Brusc treceà de la o stare la alta și nimicurile aveau darul să-i nască salturile astea morale, de-asupra căroră un pericol sau o izbândă plană.

Astfel, în apropierea Lucernei, trenul spintecà noaptea deasă, răsuflând par-că mai domolit sub farmecul de afară.

Pe o banchetă, Virgil întins, închisese ochii, cercând s-adoarmă.

Dora stà lungită alături, cu ochii însă, mari, deschiși, în noaptea trecutului, privind lumina dragostei care se urcă înceată spre dânsa.

Cu un minut mai ’nainte Virgil o sărutase blând. Și un sentiment puternic, amestecat mai mult de recunoștință, o atrase iar spre el.

Se aplecă binișor și nebănuind că doarme, îi atinse ochii, c-o duioasă pornire sufletească.

Virgil, cu un glas neobișnuit, brusc îi spuse: adormisem... lasă-mă — și-i întoarse capul.

Bucuria ei înnaripată sbură totuș, privind înc-odată chipul copilăresc, Dora trase încetișor perdeaua lămpei și cuminte nu se mai mișcă din loc.

Peste un ceas erau la Lucerna.

In scoborârea pachetelor, Virgil îi dădeà ordine seci.

Posomorâtă figura lui, luase un aspect deosebit. Lipseà acea armonie care se traduce între îndatorire și dorință.

Dora îl urmà ascultătoare, dar obosită. Nu drumul îi îngreunà mersul, dar felul lui Virgil îi dà de gândit. Și ținta unei înțelegeri o vedeà mai depărtată cu cât Virgil nu se explica niciodată.

De altfel, nici dânsul n-ar fi știut lămurit ce-l turburà atâta.

Îi eră destul însă, s-o vadă un minut sub o impresie mai neplăcută lui, ca să cadă din extremul dragostei în al indiferenței. Și nu doar că Dora aveà vina acestor transformări, dar erà pretextul prin care lupta din sufletul lui luà o formă.

Și la cea mai mică atingere, o vibrare — la cea mai mică decepție, o îndoială.

Iar dragostea Dorei, asistând supusă la toate schimbările lui, nu luà în seamă că extremele în care cădeà Virgil, îi dà și ei senzații aproape bolnave. Căci, în unitatea ei lăuntrică — din care se naște măreția spiritului — durerea ca și fericirea se înlocuiau ca o strajă, de-a căror schimbări neașteptate sufereà, ca în preajma unei amenințări.

Suferința îi dădeà însă, puteri necunoscute și pe ruina morală a lui Virgil, vedeà înălțându-se o vieață nouă — în luptă. Iar când, adormiți în odaia marelui hotel de pe marginea lacului din Lucerna, uitară tot în somnul bălsămit de vise — natura par-că își întinse și ea, afară, în noapte, un văl mai liniștit, mai molcom, mult mai pașnic...

Lacul celor patru cantoane se găsește în Elveția germană și are particularitatea lui locală.

S-ar zice că toate lacurile se aseamănă și totuș toate au ceva deosebit.

Din fiecare iese o lume nouă, alte impresii, alte gânduri...

Lucerna e portul cel mai însemnat pe acest întins albastru, verdele mării. Schimbătoare ca și cerul, culoarea lui se preface, se amestecă. Când moarat, când neted, la bătaia soarelui scânteiază.

Par-că îs sclipiri de glorie — strălucirea înșelătoare a vieței.

Pe malul lui, se întind ici-colo, mici porturi ca labele întinse a unor lei în pază,.

La spatele lor și împrejurul lacului întreg, șirul de munți face horă.

Vaporașele se preling ca niște lebede, apropiindu-se, alăturându-se de mal. Și cu fiecare vas un nou contingent de călători se scoboară la fiecare oprire.

Printre mulțime se află și Virgil cu Dora.

In prima dimineață a sosirii lor, deșteptați în bătaia razelor de soare, se îmbrăcaseră grăbiți, nerăbdători să guste frumusețea locului.

De la fereastra hotelului priveliștea erà încântătoare.

Lacul văzut pe o întindere mare erà vrednic de admirație în decorul strălucit al munților albiți pe coaste și al orașului în stilul lui deosebit cu obloanele caselor verzi și ferestrele înflorite.

Scoborîți în oraș, se hotărîră ca după o raită printr-însul, să ià vaporul care în două ceasuri făceà înconjurul lacului.

Voiau să facă cunoștință cu întregul chip al apei ce-și băteà marginea pe două laturi.

Într-un cap și altul Lucerna și Brunneu își scăldau fața.

Pe dreapta se întindeà Vegis, Vitznau la poalele munților Righi de unde funicularul te urca pe culme — apoi Gersau, Brunneu Sisikon, Rütli, Bauen, Flülen, Beckenried.

Aci se dădură jos, să facă o haltă.

In timpul plimbării, urcați pe puntea vaporului în bătaia vântului, valuri de admirație îi ținuseră tăcuți, strânși legați unul de altul.

Dora erà ca fermecată. Lângă dragul ei Virgil, totul i se păreà și mai frumos, vieața ei în armonie cu natura întreagă. Virgil, din când în când se uità și el la Dora și par-că niciodată nu i se păruse atât de tânără — un copil aproape — și atât de dragă.

In bunătatea lui spontanee o milă protectoare îl făcù să-și îndoaie brațul împrejurul mijlocului iubitei.

Și inima Dorei bătù mai repede, îi coloră obrajii.

Se lipi de el ca de o haină în tremuratul iernei.

Și din atingerea lor înfrigurată dar caldă la văpaia dragostei, încă un punct ascuns, le împreună încet și misterios cutele bătute de vânt ale vieței.

Dora simțeà aceasta — Virgil inconștient, retras iarăș în sine, urmăreà un val, ce se pierdeà, pierdeà în larg.

Și verdele lui, îi aminti ochii Anchei.

Fără voie, se gândi la ultima întrevedere...

...Pe Virgil, nu-l atinsese nimic decât vorbele aspre la adresa Dorei. În fond desprețuià judecata Anchei, dar unele înțelesuri perfide avusese în totdeauna darul să-l influențeze.

Și de astădată erà idealul lui în joc, mândria alegerii făcute. Și cea mai mică atingere i se păreà o profanare — teama unui adevăr ascuns, îi răneà vanitatea, de a nu păreà înșelat — chiar de erà convins că nu-i.

Și la acordul acesta țineà așa de mult, că ar fi fost în stare să-și sacrifice o fericire, dacă prestigiul vădit, aparent, nu i-ar fi dat dreptate.

Dragostea naturilor tari, în fond se reduce la cultul perfecțiunii.

Și cum se credeà tare, Virgil țineà și el la concepția aceasta intelectuală, iar nu sentimentală. Și dacă un sacrificiu îi erà posibil — sacrificiul de a nu se însurà, ca cei mai mulți de interes — trebuià ca idolul lui să fie fără pată, o ființă superioară, care să se impue lumii, prin calitățile ei deosebite.

Uita însă, că tabloului celui mai splendid, îi trebue o lumină bună. Și astfel cum îl agățase în vieața lui, nu-i erà dat să-i vadă toată frumusețea. Și de aci în orele lui de îndoială, întrebarea ascunsă: e Dora aceasta? Par-că erà alta înainte...par-că nu-i așa do extraordinară pe cât o credeam...

Și biata Dora — care erà aceeaș - își vedeà farmecul pe cale de a se distruge — distrus printr-o iluzie optică, nepriincipasă, neprielnică ei, printr-un gest greșit care-i schimbase locul.

Ce stricà dânsa, dacă vederea lui nu erà totdeauna dreaptă, dacă acțiunile lui nu se susțineau la treapta unei convingeri neclintite?

Și dacă adevărul erà că în fond Virgil o iubeà frenetic și Dora merità dragostea asta, inteligența lor percepeà lupta pe care nici-o învoire, nici-o transacțiune de caracter nu o puteà doborî deodată.

Erà apriga înverșunare a unui sentiment în recunoaștere față de tulburarea unei schimbări în vieață.

Și pe când la Dora, dragostea știà ce vreà — la Virgil totul erà în prefacere, în sădirea unei încrederi desăvârșite.

Dorei, îi cădeà o mare răspundere și n-ai fi crezut că chipului acela atât de delicat, i-se hărăzise de soartă, o sarcină atât de grea: transformarea unui om sau regăsirea pe el însuș.

Erà, cu toate acestea și aspirația cea mai nobilă a Dorei, ca Virgil să se vadă prin-tr-însa: bun, drept și fericit.

Și erà și singura condiție de a-l cuceri deplin...

A doua zi — zi tristă.

Dora nu se simțeà bine.

Dragostea concentrată a lui Virgil isbucneà în răstimpuri, cu o atât de mare putere că beția aceasta de vieață, de cuvinte calde, o lăsă apoi ca moartă.

Capul îi erà de plumb, iar din vine par-că îi se scursese tot sângele.

Se uită în oglindă și se văzù albă — de un alb bolnav.

Virgil intră vesel pe ușe.

Știi, Doro — plecăm....

— Unde?

— Lugano, lacul Majore, Como...dar ce ai?

Și văzând că se clatină, se repezi s-o sprijine.

Dora, ca să nu-l sperie, îi surâse.

Virgil, neliniștit, o luă ca pe un copil în brațe și-i puse un sărut fierbinte pe buzele uscate — albe tocmai de o înfiorare prea adâncă, mistuitoare.

Când Dora deschise ochii, era în pat, învelită bine, îngropată în perne.

Frământată de sbuciumări sufletești aveà nevoie numai de odihnă.

Și ziua trecù liniștită.

Noaptea nu le îngădui însă somnul nici unuia, nici altuia.

Fiecare îngrijat de celalt.

Virgil, când și când, se sculă, jumătate îmbrăcat cum se culcase, să vadă dacă-i bine Dorei, dacă doarme.

Iar Dora, de câteori dà ochii cu dânsul, în întunerecul care-i luminà orbitele și-i făceà să scânteieze privirea, se cutremurà ca de o frică neînțeleasă.

Atâta apropiere de dansa, de sufletul ei, de ce o doare, nu erà făcută s-o liniștească.

Cu flecare semn de dragoste, o teamă că-l va pierde — el care numai iubise, care nu știà să iubească — iubind prea mult sau prea puțin.

Spre ziuă ațipiră.

Intr-un târziu, Dora deșteptăndu-se cea d-întâiu, întoarse capul spre Virgil.

Il privi lung.

Par-că el ar fi fost bolnavul. In truda unei nopți nedormite, brazde se lungeau în prelungul obrazului pe lângă gură. Și un zăbranic de umbre nedeslușite par-că se lăsase pe fața lui.

Inima Dorei se strânse, presimțind că toată îngrijirea blândă de care Virgil se încumetase să se facă vrednic, îi va răscoli o stare apăsătoare, în contrazicere cu tot ceeace făcuse.

Și așa erà.

Nemulțumit acum, în el, de rolul plicticos al unui infirmier de ocazie — turburat în seninătatea unui vis de fericire care-l trăise o clipă — de ce nu l-ar fi posomorât, această piedecă, această slăbiciune neașteptată a Dorei?

Ii stricase din înjghebarea planului de călătorie— din șirul de plăceri pe care Dora i le datorà.

De ce veneà cu o neplăcere— cu un adaos trist pe-o îndoială din el.

...Pe o îndoială din el?.... Care? Și deschizând ochii, se uità la Dora care se dase jos din pat.

O văzù cum văd ochii câteodată—totul în rău.

Și prin prisma îndoielii, sale Virgil se îndoi de- abinelea de frumusețea ei— de puterea ei de vieață.

Cum ar fi priceput-o?

Și-și zise:

Ce urâtă e Dora azi — și i se părù că un alt glas în el, repetă acelaș lucru.

In acelaș timp îș aduse aminte că visase în crâmpeiul lui de somn pe Anca și-o revedea cum i se arătase — ca în vise, prin prisma depărtării— atrăgătoare.

Și par-că se odihni mai mult pe amintirea acestui vis, decât îl odihnise somnul. Căci liniștea prin care trecuse nu i-ar fi lâncezit îndeajuns avântul încordat al nervilor, dacă o excitație nouă, o emoție reprodusă sub o formă contrarie, un contrast emotiv— acel vis, Anca — nu l-ar fi făcut să uite o stare trecută— dragostea Dorei.

Și în inerția lui ascunsă, fugeà de orce ipoteză, de orce presupunere morală, ca de un lucru obositor, străin de tine.

Mulțumit de-o contrazicere care-i dase o împrospătare de senzații, sensibilitatea delicată a Dorei, numai erà contrastul care-l atrăgea.

Și Dora, reeșind în vieața comună cu părțile slabe al orcărui om care nu-i o perfecțiune— și care om este? — își înmormântà calitățile în defectele alteia care le luà masca în sufletul lui Virgil, neștiutor de el însuș.

Astfel, din depărtări ascunse, o imagine veche, reînoită, apăreà din nou!.... Virgil o revedeă elegantă, femeie plină, cu șoldurile rotunde, cu surâsul pe buze.

Sufletul și el, îi se părù o împodobire de daruri străine, căci imaginea trecutului, înfrumusețată, aurită vremelnic, îi deslușeă într-un gând fugarnic ceeace ar fi putut fi și nu erà Anca: un suflet cu adevărat puternic— o bunătate activă, conștientă.

Și un fulger de idealism se contopi cu o imagine reală.

Fù ca în extaz în fața Anchei—ca în fața unei descoperiri.

O revăzù ca pentru prima oară. Realizându-și apoi o remușcare printr-un regret de falsă bunătate, Virgil îngâimă în el: «am fost rău cu dânsa».

De aci la o obsesie, nu mai era decât un pas. Și o voluptate nouă se strecură în suflet, ca o suferință perversă, înșelătoare.

Nu se gândi că nu trăise de fel cu Anca și în afară de ce arătă ver-când în bine, această femeie puteà să fie, ceeace ar fi fost cu adevărat, în strânsa legătură de fiecare zi, de fiecare minut care nu-ți dă ghes, să-ți ascunzi nici un defect și nici o slăbiciune.

Căci, dacă în sfera subiectivă a sentimentelor, iluzia și realitatea se egalează, nu erà însă, omul orbit de prisma acelei iubiri binevoitoare și exclusive, care te face să vezi numai calități, unde sunt multe defecte.

Dar, un amestec, un strat de senzații inconștiente— orcât de puternic s-ar fi crezut în propria, lui sferă intelectuală - îl făceà subordonat acestui raționament inconștient, care-l apropià din nou de Anca.

Erà tot trecutul lui, cu copilăria lui tristă, cu adolescența lui singuratică, pustie, cu ambițiile lui deslănțuite într-o cumplită înfocare de a domină.

Erà trecutul lui cu stângăcia și nebunia tinereții— cu decepțiile întâmpinate, cu femeile care le dorise, cu femeile care-l înșelase, care-l scârbise.

Erà Anca, care-l atrăsese fără să-l reție— o plăcuse fără s-o iubească — Anca de care idealul și sufletul lui oropsit rămas copil, nu se apropiase, dar care trăise mai mult în vieața lui de necazuri și de lupte.

Erà...

Cum însă, răsărise Dora, din ce colț ascuns de suflet, mijise în lumina ei de fecioară— de iubită?

De sigur, o cauză, o inducție trebue să-l fi împins spre dânsa;—și pe baza încă nesigură, cu mersul aventuros al acestei inducții se cobora și acum în el.

Se coborà c-un amestec de ciudă și durere...

Din nou, i se păreà că-și pângărise, își profanase singur ce avusese mai scump într-însul, în adâncul lui: un loc păstrat, alcătuit acelei singure femei care i-ar fi împlinit un ideal— o concepție superioară de vieață.

Și acestei singure femei, acelui ideal, acelei vieți superioare par-că-i furase tot ce ar fi putut să-i deà, toată comoara unei simțiri, sufletului lui— suflet schinguit însă de-o rațiune falsă, de un intelectualism dominător, despot.

Căci pervertit în firea lui înrăită, i se pecetluise pe acel rămas de suflet bun, pe acel ideal — deasupra dragostea ce-l legà de Dora— o stare sufletească care reieșea acum ca o erupție bolnavă, ca un virus al unei boli trecute. Iar între cultul femeiei și neafirmarea, nerecunoașterea acestui cult, erà aceeași prăpastie ca între el și omenire. Ca între un vis muiat în aurul, în strălucitoarea beție a dragostei și depărtarea stearpă, deșertul întins în el, de vieața, de dușmanii, de străinii de dânsul.

Poate, cine știe! ca și Dante, care văzând numai rele, în tot infernul lui, îi rămăsese numai zămislirea ideală a Beatricei — o icoană.

O iluzie, o desiluzie — un surâs, o lacrimă....

Și dacă, dându-i-se Dorei, i se păruse lui Virgil că-și dase sufletul cum pentru prima oară o fecioară își dă corpul. Dacă virginitatea sufletului lui, care nu mai iubise, se înfiorase la ideia unei stăpâniri străine, în așteptare nu-și îmbrăcase forma acelui vis, acelui ideal neconrupt în așa fel, că putea să facă din Dora cea mai fericită și cea mai nefericită dintre femei?

Două izvoare — realist și idealist — pozitiv și mistic — și bun și rău — nici una nici alta.

Cum ar fi fost doi oameni în el care ar fi locuit la două extremități și nu se întâlniseră încă.

Și astfel, Dora treceà pe rând, când în sfera ideală a acelui punct mai luminos din el, când în întunerecul caracterului altoit de încercări pizmașe — caracter devenit pizmaș el însuș.

«Ce urâtă, e Dora azi....» și i se părù că un alt glas repetà în el acelaș lucru....»

Iar Dora, în timp ce se îmbrăcă, urmărea în privirea lui aruncată pe furiș, când și când, decepția întărâtată a artistului suprapus pe fondul nemulțumit al egoismului brut, netncercat, neînnobilit.

Și, astfel, cum îl vedeà în acest minut, se gândi și ea, la acei oameni cari pun dragostea in categoria unei activități estetice interesate ca și desinteresate, și care și la Virgil se arătase poate, ca un izvor de senzații noui, frumoase, ce-i ascunsese lui însuș, prilejul de a face rău, sub un joc de iluzii.

In jocul acesta nu se prinsese însă singur?

Cine știe!

Și Dora suspină în ea, gândindu-se deocamdată cât e de greu de susținut o iluzie estetică, din moment ce o pornire frumoasă, odată satisfăcută, găsește în voința caracteristică, șubredă, a omului sceptic, teama de a dà mai mult decât primește.

Dorința de a fi bun, de a face bine, de a deveni cât mai perfect, se împiedecă, la Virgil, mai mult prin această teamă.

E îndoiala care te oprește de a «te dà», care-ți seacă tăria, stăruința trebuincioasă de a duce la capăt ceeace vrei să creezi, cu încrederea jertfei de tine.

E o lipsă sufletească care-ți întunecă judecata asupra ta — oprind voința să lucreze, în mod conștient, hotărît.

Și astfel, Virgil, în mulțumirea pe care o simțea Dora, ne mai găsind el mulțumire, în ajutorul pe care-l poți dà altuia, nici un scop vrednic de osteneală, ce l-ar fi reținut— odată idealul știrbit — să-și revie la instinctul mărginit sălbatec, exclusiv al oarbei dragoste de sine?

Revenea, deci, cu furia unei apăsări nedrepte, învinse, par-că furat în acest instinct, care bine, rău, îl călăuzise, fără să-i deà luptele de azi!

Și jicnit în nepăsarea și în credința lui de el Virgil se zbăteà, se apără, alterând seninătatea unui vis de fericire, întunecând pe Dora — risipind din încântarea, din farmecul iubirii...

Farmecul iubirii!...

Vrajă, nestinsă sete, nălucă încântătoare!

...Ce dor plăsmuit în lumi necunoscute, ridici în sufletul curat, nețărmurit, bogat?

Nu-i dorul de azi — dorința de a-i spune «mi-ești drag» — cât dorul de a-i șopti într-o tăcere uitată, cuvinte cari nu s-au spus — cari spun totul...

Odinioară de mă-nțelegeà — mâine mă va iubi iarăș...

Și sufletul Dorei, încrezător în el, își surâse, c-o lacrimă pe gene.

Singură.

Erà cald, erà bine. Soarele scăpătase în margine de cer și par-că se lăsase-n mii și mii de fărâme într-însa.

In toată ființa ei, Dora simțeà căldura aceasta care învie, care întinerește și reîntinerește vieața...

Virgil!...

Și-n așteptarea lui, în amurgul care-și resfirà melancolia cu voluptatea unei femei ce-și despletește părul - o podoabă — Dora se gândeà la trecut, la iubirea care n-are trecut, nici ziuă de azi, nici ziuă de mâine...

Veșnicie.

Și unde de vieață se rostogoleau par-că, în afară de ființa ei, peste dânsa, după ce-i străbateau vadul sufletului, luându-l cu ele.

Astfel, în tot, vedeà o bogăție, o făgăduință, o speranță — curajul omului care-i dat să lupte și să învingă.

Erau la Lugano.

Orașul, în înfățișarea lui italiană, cu arcade în preajma caselor și acoperișurile în olane, cu vârfurile bisericilor înnălțate ici și colo, ca niște suliți sau ca niște minarete, se întindeà, la poalele colinei, în jos de gară.

La aproape aceeaș înălțime cu aceasta din urmă, hotelul St. Gothard, unde Dora și Virgil se găseau, înfățișà o vedere generală: lacul, un zbor, un cuprins întreg al locului.

Iar, în desprinderea aceea a colinei de oraș — de la fereastra hotelului unde stà Dora privind — se ridică o impresie orientală, molcomă, amestecată c-un vânt dulceag, fluturat de pe colinele cu vii, cu grădini, cu flori, ce împrejmuià orașul.

Asvârlit de-o parte, muntele St. Salvador, cu forma lui de uriaș îmbătrânit, micșorat, aveà aerul dominator al unui rege decăzut.

Peste tot, un aer îmbătător de miresme, de castani, de foaie de nuc — și adierea mai răcoroasă a serii.

Dora, gândind la Virgil, murmură:

Îndepărtat noian de vise — suflet închis în care cu greu sălășluiește, odihnește iubirea...

Și în dangătul unui clopot bisericesc ce se înălțà, un dor de nestrădănuite alintări, par-că-i aduceà rupturi de fraze — prima scrisoare de iubire — primul sărut.

Par-că-i sună în suflet cu aceeaș liniște sărbătorească, cu liniștea de azi, înțelesul sfânt al unor vorbe ce se înșirase în ea ca mărgăritarul.

Și în albastrul deslușit al gândului ei, în liniștea firei, în molcoma liniște a serii, vorbele de odinioară, reveneau iarăș — curgeau pe buzele Dorei ca o lamură de miere...

...Nu mai mă recunosc.

Întors acasă, mă simt străin, par-că m-am coborît din altă lume.

Nu mai e senzația tristă a omului cu pustiu în suflet, nelegat de nimic și nimeni — decorul deprimător, apăsător al singurătății.

Ești tu care-mi apari mereu și-mi șoptești din taina care-mi ascunsese pân-acum, cuvântul magic al unei fericiri, în care nu credeam...

Pe cer se aprindeau primele stele.

Un hămăit de câini se auzi din depărtări.

Și, cu întuneceala care soseà, mintea Dorei, își schimbă decorul — avù într-o bruscă întoarcere a ei, spectacolul ciudat: Andermatt, puntea diavolului — excursia lor de eri.

Cine a trecut linia St. Gothard, cunoaște această parte.

De la o stație a trenului, mergi, până la un sătuleț, de unde cu omnibusul, te scobori apoi spre puntea diavolului — excursia cea mai lăudată a locului.

Și de această excursie își aminteà de odată, Dora.

Trăind din nou, toate emoțiile întâmpinate — din nou i se perindă în minte, groaza unei desfășurări sinistre.

De-o parte și alta, creștete sure de munți amenințători, fără nici o vegetație, formà o galerie în zigzaguri. Omnibusul înaintase cu ei, încet, într-o întuneceală alburie, înfundându-se par-că în pământ și mărginind un rău ce lătrà fugind, într-o goană turbată. Printre munții aproape împreunați ce lăsau, ici-colo numai, câte un șuvoi de lumină slabă, puntea se treceà din greu, cu o anevoiasă apăsare a atmosferei. Erà ca o senzație puternică de înăbușire ce-ți lăsà, umbra neagră a zidurilor de piatră, a munților sdrențuiți. Iar stâncile colțurate aveau o privire înfricoșătoare, pe când un glas ca de pomenire, par-că se înălțà din năsalia, năprasnica uruitură a apei care sub punte curgeà cu un echou și mai puternic restrâns la infinit, ca o zarvă, o larmă de infern.

Cevà asemuitor întrucâtva căderii Taminei din Ragaz.

Și-n împrospătarea acestor tablouri negre — în contrastul care-l făcuse cu zarea fermecată, limpede, senină, a primei imagini, cu venirea totală a nopții, Dora simți șiruindu-i pe spatele înfrigurat, sloiuri de ghiață — presimțiri — o tremurare...

De-odată, însă, sgomotos ușa se deschise, și o lumină orbitoare, veselă, se răspândi în toată odaia.

Virgil intrând, întorsese resortul de lângă ușă și-n lumina electricității, apăreà Dorei ca un trimis, ca un Dumnezeu așteptat.

Il sărută lung — Virgil o coprinse în brațe:

Dora mea dragă și bună...Dora mea scumpă...

O gheretă, cu fel de fel de lucrușoare, de fleculețe, ca: pahare colorate, cu vederi pe dânsele, bucăți de lemn sculptat, donicioare și sticlării, țitere și mingi — o amestecătură de obiecte, strânse la un loc la doi pași de grădina hotelului.

Dora, veneà încet, pe cărarea din grădină, de-a lungul lacului.

In dreptul gheretei, Virgil, în așteptarea ei, se jucà cu o țiteră, care, atârnată de un cui pe un stâlp al magherniței, îl ispitise.

Țitora dădeà sunete plăcute cari vibrau armonios, iar pe fondul ei, erà pictat orașul Lugano, lacul și niște trandafiri culcați.

«Ar stà bine, în sufrageria noastră», zise Virgil, când Dora se apropiase.

— «De sigur», răspunse Dora—și veselă că vorbise de sufrageria «lor», se uită cu drag la el cum asvârleà voios și repede, glonțișoarele aurite, pe coardele întinse ce țirliau nervos.

Mai cumpărară și alte lucruri, toate bune pentru cuibul lor neîntocmit «în așteptare». Gândul de căsuța lor viitoare nu-i venea așa de des lui Virgil, dar când i se întâmplă, i se păreà Dorei, că adaogă o piatră mai mult la temelia de abiă începută.... Și prindeà curaj — se simțeà mai liniștită.

Azi, mai ales, erà de o veselie mare. Se sculase dis de dimineață, ascultase pe Virgil, care voise să se coboare de la un cat la altul, mutase toate lucrurile lor de sus, jos, gătise odaia, cu o cochetărie artistică, care nu o părăseà niciodată și se gătise și pe dânsa, cu o băgare de seamă amănunțită— cu un dor de a place iubitului— celui mai iubit pe lume.

Da, da, își ziceà dânsa, în ea, nu mai mă recunosc, nici eu— eu, serioasa, indiferenta de altădată, schimbată într-o fetiță sglobie, dornică, de a zăpăci, de a dà, fiori de iubire! Și-și surâdeà mulțumită — surâdeà chipului ei fin, luminat de fericire, pe care oglinda il aduceà într-o însuflețire de ea însăș.

In rochia ei albă, de pânză, cu pălăria ei mai toată de trandafiri, plecase apoi, ca o căprioară sburdalnică— mulțumită că vine înaintea lui Virgil cu tot farmecul ei de femeie.

Simțea că se desprinde din ea o vioiciune neobișnuită care pe lângă seriositatea gândurilor ei, erà ca un buchet de flori într-o odae închisă. O îmbăta parfumul tinereței ei, ca esența unei copilării — ca o esență de răsaduri.

Și având și ea, în focul ei de vieață, de trai, de mulțumire, ceva sălbatec, ceva deslănțuit din stările primitive ale tuturor începuturilor — râdeà, se bucurà copilărește mai mult poate decât îi îngăduià noua ei stare de femeie.

Totul însă în dimineața asta frumoasă, o predispuneà la o exaltație a frumuseții ei — la o slăvire a tot ce avea frumos în ea, părându-i-se că trăiește mii de vieți — o multiplicare, o înmulțire infinită, în ea, cu o sensualitate mai pronunțată de vieață. Erà ca un echou al unei poezii ascunse în suflet, cu răsunetul unei înduioșări, a oricărei slăbiciuni omenești.

Sunt om și nimic din ce-i omenesc nu-mi este străin.

Și Dora, amintindu-și de cuvintele lui Terentius, vedeà pe Virgil în închipuirea ei, cum îl simțeà că o dorește să fie — cum trebuià să fie, cum erà înainte de toate: femeie.

Și dacă firei ei serioase, frumuseței ei mai mult delicate, nu i se potriveà atâta pornire, atâta foc, atâta patimă brutală, de ce s-ar fi înstrăinat de o aprindere căre-i ședeà totuș, atât de bine, și care lui Virgil îi plăceà atât de mult?

De ce nu și-ar fi îngăduit ea singură, un contrast firesc, care, nealterându-i fondul, dà formei, aparența ei, încă un mijloc de cucerire?

Nu-i spusese dânsul: ce m-a atras intâiu, la tine, a fost aerul tău de ștrengăroaică?

Având dominația asigurată a sentimentelor frumoase, care era expresia directă a eului ei, a temperamentului ei iubitor de bine și frumos, puteà să aibă libertatea de a lucrà în plină lumină de ea însăș, de ce vreà.

Și vreà să se facă iubită, să reușească, aveà bunăvoința, dragostea acestei reușite, în care iubirea în cel mai larg sens al cuvântului, erà luată ca limită determinată a dorinței ei celei mai mari.

Și, dacă, emoțiile sentimentale sunt mai puternice decât ideile— dacă acele emoții, însă, cu raționamentul ei imaginativ, Dora le ghiceà la Virgil neîndestulătoare, nu trebuià să recurgă la ce simțeà câteodată că îi dă o proptire, o mână de ajutor?

Proptirea senzației care atrage și reține — înfățișarea ta vădită în carne și oase — fizicul, care slăbește uneori chiar cea mai mare influență intelectuală. Căci, de unde, altfel, ar proveni nepăsarea unora, la purtarea rea sau gândurile înjositoare pentru ei ale unor ființe, dacă, — și în lipsă de un ideal generos și indulgent — n-ar iubi într-însele o senzație puternică, care le-o înlesnește, apropierea sau atingerea lor?

Și acestui fluid magnetic, sensual— dacă e o forță— aristocrația inimii și gândurilor ei, de ce i-ar fi aruncat disprețul?

Poetă intelectuală, trebuià să fie și femeie pasionată— după cum și aerul ei ușuratec,nevinovat, de pe figura ei copilăroasă, erà armonizat de natură cu privirea adâncă a ochilor gravi, serioși, aproape triști.

Trebuià să fie de toate— ca o fire egoistă și rafinată ca a lui Virgil, care-și adorà personalitatea, îmbrăcând-o cu toate subtilitățile, să găsescă în ea și dama mare, ca și cocheta, nu numai artistul care erà întrucâtva și el, dar și filozoful care nu erà el— nu numai femeia de casă, gospodină, dar și femeia cu inițiativă și activitate bărbătească.

Trebuià să fie — și puteà să fie căci în firea ei de sensitivă, în afară de vieața lăuntrică, în care mai mult trăia, tindeà și la orce satisfacție: estetică, practică ca și sensuală satisfacții urmărite exclusiv de cei cari ca și Virgil, primesc impresiile și influențele din afară, în afară de ei— din senzațiile externe sau din instinctele primitive ale firii.

Ceea ce-i lipseà însă Dorei, în tinerețea ei neexperimentată, erà ceeace așteptà de la vieață, de la Virgil, o totală, o învederată recunoaștere a personalității ei, care i-ar fi dat încrederea, îndrăsneala necesară de a se afirmă pe față.

Virgil, care nu se realizase în el, cum erà însă s-o realizeze pe Dora, în afară de ea?

Dragostea lui, care fusese mai mult un fenomen psichologic inconștient, simțit dar necunoscut de dânsul, în lipsa lui de unitate și de cunoaștere personală, pierdea din vedere unitatea Dorei.

O ascundeà sub lanțul amănuntelor pe cari de altfel, spiritul lui le observà matematicește.

Și se împiedecà singur, din cauza atâtor concluzii particulare —tipicării— săajungă la concluzia, încheierea generală a unei adevărate, întrege judecăți.

Dar, cari erau acele amănunte?

Amănuntele, detaliurile micelor evenimente ale vieței exterioare, a formelor, a trebuințelor, acelei vieți pe care Dora nu o trăise.

Și dacă în inima ei, tot ce erà sublim și mare se explicà, în vieață începeà să-și deà seamă, că i se cereà mlădierea acțiunilor mici și gândurilor modeste.

Și dacă ar fi vrut, dacă ar fi fost mai fericită, să i se pretindă avânturi mari, gânduri mari, poate în neobosita nemulțumire a lui Virgil, veșnic preocupat să o neliniștească, făcând-o să se îndoaie în ea, o făceà să fie mai băgătoare de seamă la drumul vieței, la cunoștința bătătorită a traiului comun.

Ii atrăgeà atenția asupra acestui adevăr că neexperiența, ținându-te departe de realitatea unor lucruri cât de mici, e și ea dăunătoare. Și cum pentru Virgil, forma socială erà prima condiție de stăpânire a lumei, sufereà că o vedeà pe Dora cam nepricepută în una din legile ei.

S-ar fi putut să nu râzi așa tare....»

Și Dora, îl vedeà și acum făcându-i mustrări și mai severe când, ieșiți amândoi din restaurantul unde luase masa, se enervase de o repetare gălăgioasă, a acelui râs îmbătat de el însuș — de mulțumirea din ea.

Dar, de ce nu ar fi râs?

Erau aproape singuri, în birtul acela pierdut, dintr-o stradă mărginașe — o singură masă de necunoscuți, cari nici nu se uitau la ei — se simțeà frumoasă, se vedeà veselă, îl vedeà pe Virgil amorezat, sorbind-o cu ochii, dorind-o, admirând-o.

Erà fericită.

Și, nu-și culcase apoi pe suflet cuvintele dulci ale lui Virgil, pe cari râsul ei le legănau?

Cuvintele scumpe ale unei nedumeriri ca o bătae fricoasă de aripă a pasării prinse: «cu ce ai putut, ce forță ai putut să ai, să mă robești, să mă legi de tine, Doro?

Și răspunsul ei îndrăsneț, al femeiei care are sentimentul unei cuceriri— unei cuceriri scumpe:

«Cu calitățile mele>>.

Răsese împreună, răspunsul ei plăcuse și ecoul veseliei ei, se prelungise puțin mai mult decât trebuise, cu cascadele argintii ale unui glas de femeie— de femeie sigură- pe ea, care sub impresia momentului fericit, se simțeà biruitoare.

In Virgil însă, siguranța asta de dânsa, îi sgândărise, se vede — după desmeticirea undei de dragoste adevărate— o semeție jignită, ceva din răutatea omului mândru— dominător.

Se agățase natural, fără sforțare de râsul ei, care într-adevăr păcătuià în ochii— nu a omului amorezat, nici măcar ai omului— dar a individului social care dominà pe Virgil câteodată.

Inclinațiile lui naturale, sufereà jugul unei educații de formă, de traiu, după cum erà și robul intelectualității lui.

In răstimpuri, când nu erau sofismele, erau convențiile, respectul fațadei, a aparenței, care-i apăsaù emoțiile adevărate.

Și sentimentele lui întrerupte din curs, de piedici străine, opintind sufletul lor fericit, aduceà pe Dora la realitate — o încredințà că nu aveà voie să se bucure «înainte de vreme» de-o fericire care trebuià să fie alta, și în alt timp.... cândva.... o-dată....

Cuvintele lui Virgil, ca o dușe— apoi tăcerea lui de ghiață — aducându-i cu ele, senzația unui minut de fericire pe care-l furase, din destinul ei croit altfel, din fatalitatea, din zilele negre care-o așteptà, îi mai dădù seamă, că sunt trepte mai multe dela dragostea nelămurită, inconștientă la pasiunea care devine cult.

Și se întrebà:

Oare căsătoria lor grăbită și neașteptată, nu fusese răul primordial de unde poate puteau purcede, alte și alte rele?

Nu-i destul să iubești, trebue să știi să iubești.

Iar o căsătorie a cărei fericire e bazată mai ales pe nuanțe, nu-i o fericire prea delicată, ca să nu fi cerut timp, ani de recunoaștere, de pătrundere asigurată, nu prin vorbe, dar prin probe de dragoste? Și totuș, manifestarea dragostei lui Virgil, luând-o de soție, nu fusese proba cea mai vădită — că o prețuise, că o cunoscuse, că o iubise?

Când, tânăr, inteligent, muncitor, om nu bogat, dar cu un nume cinstit, venise să o ceară— ea orfana, ea încercata, ea singura, ea singura care-l înțelesese, care-l iubise, singura vrednică de dânsul— de ce, i-ar fi zis: nu, dute, e prea târziu sau prea de vreme?

I se lipise de suflet dintr-o dată și par-că din împerecherea inimii lor nici unul, n-ar fi avut curagiul să se rupă.

O singură dată, da, își aduceà aminte, că-i făcuse o prevestire— o prevestire rea de soartă.... Dar, i se păruse c-aveà datoria de a nu fi lașă, de a adânci o taină care poate erà o ciudățenie, o originalitate voită a unui intelectual rafinat, sau a unei inimi rănite.

Și când primi rândurile în care originalitatea lui căutată voise să pue romanescul, cuvintele cu care începeà «adio»— după o seară senină, petrecută în liniște, admirând stelele — îi se părù o jucărie de copil — o glumă.

Glumă sau adevărul a unor cine știe ce mijlociri sau influențe— ce-i păsa! — căci Virgil se întorsese singur, cum prevăzuse, așa cum trebuià, cum s-așteptà să se întoarcă.

Liniștită, băgase apoi de seamă că fantesia, arta lui de-a o face să sufere câteodată, ieșeà din cap, iar nu din inimă—și că inima lui n-o înșelase niciodată. Pe atunci nesupusă creierului, rămânând victorioasă, biruitoare, îi cucerise și Dorei laurii triumfători a unei împărătese din vise.

Și par-că-l vedeà întors, sărutându-i mâna respectuos — c-o nuanță admirativă pentru o isbânda la care Dora nu-și puteà măsura meritul.

Iar cum vieața adevărată nu-i făcută din încercări, din variații — cum iubirea serioasă te leagă fără deslegare— Dora îl iubise de atunci, pe lângă dragostea de femeie, cu dragoste de mamă— mai mult ca pe un copil, ca pe un copil rătăcit și poate bolnav, copilul unor părinți pentru care plăteà cine știe ce păcate — care-l născuse în timp de groază....

Căci, într-adevăr, nu-i spusese dânsul vieața lui trecută, copilăria lui, vieața părinților lui? O singură dată avusese chiar îndemnul, să-i destăinuiască să-i repete ceeace nu-și destăinuise poate fățiș, nici lui singur.

...Noaptea de foc și pulbere.... tatăl lui patriot, luptător de idei, închis, ferecat, — pe când alături, din patul în care-l ridicase sbirii— femeia îngrozită gemeà în durerea unei faceri premature.

Și ieșise el, văzuse el lumina zilei pe care tatăl său nu mai avea s-o vadă.

Și alături de acest chip sfânt, ce crescuse cu dânsul — în dânsul cu vremea — sentimentul unei izolări pe vecie, unei inime dărăpănate pe care-o ocoleà.

Se afundase în cărți și muncă, din care numai câte un chip de femeie—în deosebi Anca — îl mai distrase, îl mai instruise de vieață. Dar, de această din urmă parte din vieața lui, Dora nu știà nimica— Virgil nu îi vorbise niciodată.

Atâta mai știà, doar, din trecutul lui — de o singură prietenie, nea Petre, cum îi ziceà el— Roiu, cu numele pe care-l cunoscuse și dânsa în ultimul timp al logodnei.

Și, ce impresie rea, de-abia ascunsă, îi făcuse acest om, când pentru întâia oară— în hatârul lui Virgil, — sora ei vitrigă, îl poftise la masă la dânșii.

Par-că-i vedeà și acum mutra morăcănoasă, atât de depărtată de a lui Virgil, de care nimic trainic, nu-l puteà să-l lege. Nimic, decât — poate — piaza rea a omului, care se ține de tine ca o piatră de gâtul unui condamnat — oameni, cari joc rol în vieața ta, cari se strecoară și te suge, fără să te poți cruci cum și ce fel.

Căci, presimțise în el, un dușman, și cu ura ei de mediocritate, de superficialitate a ideilor și a sentimentelor de paradă, bănuise în el, pe dată, sfetnicul prost, răuvoitorul inconștient sau conștient al lui Virgil.

Și cu frânturile astea de gânduri, ce i se rostogoleau acum în minte, în timp ce chipul acestui om străin, îi încleștà inima ca de un rău care te așteaptă, ca o arătare viitoare, ca o spaimă de viitor — fără voie i se topi, într-un gând mai luminat: trăinicia legăturilor dintre ziua de azi și ceeace va fi — urmarea fatală a fenomenelor în concepția viitorului — a zilei de mâine. Și nu mai erau, acum, temeri de copil, presimțiri neexplicate — erà confirmarea, adeverirea lor, în mica ei experiență de vieață, în cele câteva impresii rele, mai puternice, așternute pe gândul ei, pe raționamentul ei, cu scop determinat, care pleca dela cunoscut la necunoscut....

Iar, dacă nu se vedeà speriată nici de această confirmare, de această adeverire — care tocmai prin suferințele ce-i vesteaù, le pregăteaù o fericire mai vrednică — erà din faptul că micele schimbări în bine, pe cari le prindea în fuga luptei lor, dacă nu-i dă satisfacția imediată, desăvârșită, dar îi păstrà, îi susțineà, speranța.

Ii făceà posibilă, cu experiența vieței, nu îndreptarea, dar schimbarea viitorului; — viitor așteptat nu numai prin răbdarea preîntâmpinată celui tare, de cel slab — răbdarea uneori, a celor iubitori sau buni pe care egoiștii sau răii nu o slăvesc— dar mai mult prin gândul răbdător într-o dăinuire, neclintire de bine— printr-o superioritate cu mai puține drepturi, cu mai multe datorii...

Și, nu știu din ce revoltă, sau din ce urmare a acestui gând, a acestei superiorități, Dora, disprețuind acțiunea și sentimentul care țintește numai forma și efectul, cu onestitatea și mândria superioară, care respectă adevărul in fond, iar nu în formă, simți nevoia unei manifestări reacționare— o datorie de reprobație, de hulă sgomotoasă.

Manifestare contra prefăcătoriei, fățărniciei formei — o ură, o neaplecare pentru despotismul ei — contra mândriei rău înțeleasă...

Și înduioșindu-și firea pornită pe idealism, într-o altă înflăcărare mai bruscă, mai furtunoasă- plânse.

Izbucni în hohote de plâns— ca o putere de vieață înăbușită— pe când Virgil, cu o percepție surdă, ca o remușcare, închideà ușa odăii lor, în care intraseră acum.

Și în măsura asta de ei, cu singurătatea lor de acum, în care tot ce fusese decorativ, convențional, dispăruse, Virgil se simți contopit, fuzionat, cu tot complexul lui potrivnic într-o arzătoare și fecundă transformare.

Muiat la vorbă — după mânia de abia stăpânită— se apropiă de Dora, prinzând-o mai de aproape, strângând-o mai din adins.

Erà și un spor de voluptate care se ridicase din lac și se lăsase într-înșii, pe când corpul și sufletul lor, îmbibate de o fierbere necheltuită, nerisipită — opri orce luptă, orce durere.

Și în excitarea lor sufletească, ca și în văpaia unei tinereți aprinse, lacome de a trăi, se iubiră...— dragostea lor, prăfui numai lumină, numai foc....

Tăria nopții erà în pace — Intr-o pace lină...

Umbre misterioase, tăinuite, cădeau pe alocurea, ca niște pete negre, mate, șterse, pe un fond catifelat în aceeaș culoare. Umbre ce-și pierdeau pasul nesimțit, strămutându-se în etern....

Cine să stea să le urmărească? De mult, capul lui Virgil, aplecat pe lucru, într-o meditare adâncă, pioasă, își înfiripă gânduri, stoluri de idei....

In fața lui, scrisul lui neciteț, mărunt, umpluse coala de hârtie.

Fereastra erà deschisă.

Dora, alături, coseà.

Iși isprăvi de lucru și se întinse apoi pe o blană la picioarele lui.

Neclintită, sârguitoare, mâna lui Virgil, îi urmà voința — voința de munca.

Erà frumos, erà impunător, erà el.

Dora stătù mult privindu-l. Figura lui copilăroasă luà, în solemnitatea lucrului, o expresie fără seamăn. Ii ședea atât de bine umbrele unei cugetări mature, adânci, pe obrazul lui tânăr, unde fiecare trăsătură chibzuise un farmec de gravitate și de copilărie....

Și-i deșteptă Dorei pe lângă un sentiment de mândrie, de adorație, și-o înduioșare, ca o căldură plăcută, dulce.

Ce sfântă, ce bună e dragostea, vrerea de muncă

Oamenii muncitori sunt mai buni decât arată.

Chiar severi, chiar nedrepți, sunt însă mai hotărîți într-un punct unde știi că-i afli, că-i găsești, că-i poți prinde.

Pe un plan fixat, vor puteà în totdeauna răspunde la o chemare.

Au o calitate pozitivă, prin care orce răsunet sufletesc nu sună în gol, și-a gol.

Și cu egalitate de posibilități, pot deveni, pe lângă oameni tari și oameni buni.

Intorși cu spatele la vieață, ce le trebue decât o mamă bună, sau o mână blândă de femeie?

Și dacă mama, îi lipsise lui Virgil, să fie Dora femeia ceea, să fie dânsa ocrotitoarea acelui foc sacru care dă izvorului de idei, puterea miraculoasă a vieței....

Să fie ea vestala unei minți, sacrificata unei religii de unde iese mântuirea, fala, podoaba, voința care se afirmă...

A realizà un ideal de muncă și a-ți implantà în suflet o forță— o singură forță, dar să știi că e o idee — o idee eternă....

Să știi că e idea supremului bine, idea binelui desăvârșit, măcar dorința de înălțare, fenomenul lumii pe o altă treaptă de percepere— pe o treaptă mai sus, tot mai sus....

Și dacă Virgil, aveà puterea, pasiunea, stăpânirea, mistuirea aceasta de muncă care-l îndumnezeià ca acum, de ce n-ar aveà și dânsul, ca și ea, voința în înțelegerea unei unități de aspirare?

Și o tristețe, o crispare sufletească îi aminti din nou rătăcirea în care-l vedeà pornit...

Inmărmurită, țintuită la picioarele lui ca o sclavă, par-că i-ar fi strigat: oprește! — în timp ce n-aveà puterea să-l oprească, glasul mut în extasul adorării...

Erà așa de frumos, în haina lui de catifea, în haina neagră de lucru, cu silueta lui întreagă profilată în pata nopții, scăldată în lumina odăii...

Erà atât de frumos în focul de a lucrà, de a dà lumină, de a face lumină, că întunerecul sufletului lui — în afară de minte, de creațiile minții lui, se acoperi de o lumină slabă — de o părere.

Părerea că, poate, tot prin lumina științei, ca un văl de tăinuire, sufletul lui, se va arătà, ridicând perdeaua altei lumi....

Căci, o calitate — când există — nu exclude, nu oprește o alta, și o transmutare, o prefacere, a uneia, într-o lume mai superioară, e ca o torță, care aprinde o alta, în fuga timpului, în fuga vremii...

De ce dar, și Virgil, ca și toți acei cari muncesc, cari doresc a ști, n-ar exista într-o necontenită schimbare de formă, de manifestare?

De ce n-ar pune și în cunoștința de el însuș acelaș foc, aceeaș aprindere, supuse azi, în recunoașterea de alții — în rătăcirea ta de toți?

Critic— aprețiat critic al altora, de ce n-ar ajunge criticul propriului său eu?

De ce n-ar cunoaște o lume, pe care o prinde în alții — n-o vede în el, stând între două lumi — în nici una?

A trăi în afară de tine, judecând pe alții în ei, e de sigur o halucinație, iluzia unui joc de idei, asociația voită a unei înțepeniri pe loc.

De ce, stagnarea sufletului tău, în adormirea de el însuș?

...Cunoaște-te pe tine însuți...

— Ușile închise nu se sparg. —

A doua zi, în așteptarea vaporului care să-i ducă mai departe, Virgil erà dus după bilete — Dora păzeà giamantanul.

O lume amestecată: popor, hamali, oameni simpli, mișunau în graba plecării.

Din când în când, câte un cot, câte o lovitură, o scuturà, o deșteptă pe Dora din amorțeala somnului spintecat, furat în hotărirea neașteptată a plecării.

Erà aproape șapte ceasuri dimineața și se sculase de la cinci; — se simțeà aiurită ca un copil speriat din lene....

Căscă inconștient ca și țăranul care stăteà într-o rână alături.

Virgil, de departe, o zări — o zări tocmai așa, stând lângă pachete într-o înfățișare neestetică de femeie obosită, somnoroasă, plictisită...

In ceața zilei, erà o arătare ștearsă, decolorată — Dora părând o fotografie nereușită, în care chipul ți-e desfigurat, expresia lipsește, cadrul urât, lumina palidă....

Virgil, întunecat, se apropiase de dânsa.

Dora, umilită, văzù bine că-i displăcuse, și urându-se pe ea singură în acel minut, turburată, plecă ochii.

Se suiră apoi, în vapor, fără multă vorbă.

Tăcuți — în valurile crețe ale apei, își înnecară fiecare din ei, din gânduri.

Dora se vedeà la Pallanza în spre care se duceau, iar Virgil își depănà în gând, ce scrisese peste noapte: un capitol din partea întâia a ultimei sale lucrări

Independent, având cu ce să trăiască, își consacrase activitatea lucrărilor de critică. Cu o putere de muncă rânduită, erà cu atât mai mult de admirat, cu cât nu ascultà decât de pornirea lui naturală, fără nici o îndatorire sau obligație interesată.

Lucrà, scrià, se împărtășeà de ideile noi ale timpului, cu spiritul înaintat al celui care n-a trăit decât cu mintea.

Ajungând, cu vremea, să fie el, o personalitate răsărită între capetele de seamă ale țării, își crease o reputație care, ca și vieața lui, erà o creație a doua pe fondul lui neatins, disprețuit.

Și nu erà cunoscut și nu se cunoșteà el singur, decât prin ceeace voise să fie, prin ceeace voise să, se arate. Judecat după, formă, judecându-se chiar el, după, ce se vedeà, trăià în alții și prin alții, cu ironia încrederii în el, în sine— cu sentimentul celorlalți și al lui, despre el — a unei superiorități, a omului tare.

Astfel, bogat în senzații conștiente dar impersonale, își pierduse din vedere propria lui conștiință, existând într-o lume, trăind o lume, în afară de el, ca absorbit de ceva puternic.

Ai dreptul, însă, să exiști în afară de conștiința ta că ești— înainte de-a ști că exiști cu adevărat în tine însuți?

Natură critică, caracter lucrat, unit, consecuent, dar numai caracter parțial, caracter critic, Virgil știà să vadă, în afară de el, și binele și răul, urâtul și frumosul, cu severitatea și consticitatea unei împărtășiri spirituale, independente de el, în care intrà însă, conștiința unei metode în unitatea ei.

Dar, cu o măsură egală pentru alții, cu o aceeaș măsură neegală pentru el — în el — găsea de admirat (arare) sau de admis, ceeace păreà de admirat sau de admis— cu aceeaș forță, cu aceeaș putere de vieață, izvorâtă din vieața altora, prin alții.

Rătăcit în tine, poți însă să judeci drept— dintr-o cauză greșită, poți deduce consecințe sănătoase?

Spirit de experimentație, de încercare, înainte de a fi critic, erà și sceptic. Cu o credință de obiectivitate, cu o impersonalitate voită, se îndoià în fond de tot— convins în urmă că aprecierea lui dintâiu, ascunsă, asigurată, nu-l înșelase. Apreciere mai mult de credință în rău, mai mult de negațiune, de crudă analiză— după cum se negà pe el, se torturà pe el, fără ca pentru el personal să și-o recunoască, să și-o admită, să și-o exprime.

Și, dacă, și aceasta, erà o desprindere de tine, de el— nu erà însă o înaripare spre un ideal, dar o desprindere care aduceà totul, tot la el, prin mândria și ambiția de a dominà.

Erà un egoism și un orgoliu deghizat, într-o haină de altruism pe care erà cel d-întâiu, să o plătească mai scump decât făcea, decât prețuià.

Cine-i mai înșelat, decât cel care vrea să se înșele?

Și repetat în felul acesta, ajunsese să-și facă o lume nouă, ca un punct de gravitate și de echilibru.

Imprejurul acestei lumi, unei idei preconcepute, precugetate, acțiunile lui deveneau pasive, străine de el.

Ce folos aducea omenirii, patriei— ce folos își aducea lui însuș?

Inălțat pe o culme de carton, nu se coborîse în sufletul lui, cum nu cunoșteà bine, nici sufletul nou, curat, al poporului nostru.

Popor bogat, cu seva de vieață clocotind în vinele încordate de nevoi — în puterea lui de vieață, uità să zică, să vadă unde trebuià semănat, întărit, vlăstarul unui rod puternic...

Gândul lui chiar drept, chiar doritor de bine, urmăreà binele, unde-l urmărise pentru el, unde înaintase, rămânând în urmă...

Se gândeà la forma învestită, întărită a unei propășiri care să-i răsară dintr-odată cu aparența ei de progres, de rafinare, de civilizație.

N-aveà răbdarea — care-i lipsise lui însuș— de a se mulțumi c-un pas înainte, în loc să facă zece înapoi — de a voi să fim, înainte de a pare...

Și erà înduioșitoare aproape, rătăcirea asta omenească, în care Virgil— într-însul slab, copil, netrăit— se vedeà în afară, tare, în putere, convins că fără dânsul, fără ideile lui, lumea n-ar puteà să meargă.

Până la un punct nefiind înșelat, puterea lui de muncă — ca o dorință falsă — era o afirmare, o exteriorizare a unei conștiințe pe care puteai îndrepta raze de pătrundere lăuntrică— un leac sufletesc, care să-l activeze, să-l facă cu adevărat om.

Supra-om, om superior, câți dintr-aceștia, dintre mulți — sunt măcar oameni, umani în vieață înainte de toate!

Și Dora, cu darul iubirii, pus în serviciul unor principii bine definite, înțelesese și la Virgil analogia acestei afirmări. Și, dacă ar fi dorit ca prin cunoștințele din care își făurise el o superioritate, să nu fi dat îndărăt, dar să fi înaintat într-însul, nu erà nici azi ca și orcând, contra lor, ci contra acelui necunoscut din el— de el— care făceà din toată știința lui— o știință moartă.

Contra unui necunoscut care, folosindu-i, nu l-ar fi păgubit...

Gândind însă, într-un fel, și făcând altfel, erà că inteligența cu caracterul lui nu se împăcau. Erà că în sforțarea, în ambiția de a fi el, în chiar căutarea de a găsi un acord între vieața lui și gândul lui, sufletul lui stagnase ca necontrazicerea unui adevăr neturburat.

Și astfel neîntrebuințat, devenit o valoare negativă, acest suflet se păstrà și azi ca un ideal fără noțiunea vieței, cu suprafața turbure, îndoelnică și îndoită, a unei singure educații dibuite: cea intelectuală.

Erà o rătăcire, erà un neajuns?

De sigur.

Căci, dacă este exact, că o inteligență nu trebue să fie supusă unei sensibilități artificiale, unei sentimentalități de paradă — cum se întâmplă la inconștienți sau la mulți intelectuali străvestiți, deghizați, în căutare de senzații — sufletul când este mare, când este curat, sau trebue să aspire la aceasta — trebue să rămână în totdeauna, o prioritate, o întâitate, în cultura emoțiilor, în educația orcărei intelectualități voite.

Este știut că progresul moral e superior celui intelectual și că un suflet lucrat se apropie mai mult de o conștiință centrală superioară, decât inteligența izolată, în cercul restrâns al cunoștințelor exacte—decât educația unui intelectualism cercuit, mărginit.

Și, cum în lumea morală ca și în cea fizică, aceleași cauze trebue să producă aceleași efecte, învederat și la Virgil, o educație, o izolare orgolioasă, de acel fel, intelectualizându-i emoțiile, trebuià să-i atragă, să-i anihileze compoziția efectivă.

Astfel, dându-și singur, deliciuri cerebrale, bogății de emoții, chiar spasmuri de reflexie, neavând sau nemai vrând să aibă nici un amestec, nici o înrâurire cu adevărata și întâia fire — caracterul sufletesc — își crease o natură a doua, suprapusă ca un strat care face din oameni ce?

Păpuși, umbre sau actori, — când nu chiar monștrii....

Și fie ei chiar monștrii geniali, omenirea va propăși mai curând prin oameni întregi, de bine, prin suflete mari, decât prin inteligențe parțiale — chiar excesive.

Căci, făcând bilanțul suprem, punându-le în cumpăna, mai presus de orce, a vieței, aceste inteligențe unilaterale sau pervertite, mai mult distrug în rău decât creiază în bine.

Și aci e o parte curioasă în care unele aparențe înșelătoare ale lumii, neputând extrage rădăcina adevărului ascuns, dă problemei, soluția propriei sale arătări.

Ajungi să pari tare— ești tare; pari fericit— ești fericit. Și dacă, amăgiți de aceste aparențe, cei în cauză ajung să se creadă chiar dânșii astfel— sau vor să se vadă astfel — înșelându-se pe ei și pe alții, își refac mereu sau își continuă, își prelungesc activitatea exterioară a naturii lor, schimbată în curs, sau lăsată în acelaș făgaș.

Devin personalitatea sau impersonalitate voită și greșită — după cum inconștiența acelei prefaceri e înrădăcinată sau numai suprapusă — nedespărțită de firea lor sau numai aplicată.

In cazul d-întâiu, lipsa de sensibilitate și de conștiință grăbește o activitate rea, care devine la rându-i o adaptație distrugătoare asupra întregului organism condamnat — sau a situației celor cari pier, prin ei însuși.

In cazul al doilea, în care sensibilitatea nu-i o lipsă organică, sofiștii, teoreticianii, pretinșii raționali, intelectualii rătăciți, oamenii de știință copleșiți de știința lor, pot evoluționă printr-o afinitate originală, într-o natură emotivă morală, care nu e în mare parte și mai ales în cazul lor, decât o formă slăbită a rațiunii teoretice — sau teoretică rațională.

Diluându-se astfel, ca o variație a doua, adaptivă, a cauzelor varieției prime,— căci poate și rătăcirea lor a fost o trebuință — își pot restabili apoi, printr-o schimbare, printr o convertire, print-o cauză ocazională, un echilibru sănătos, ca o contopire directă, ideală, a tuturor omogeneităților cari trăiau, dormind în ei.

Și printr-această armonie dintre minte și suflet, simțire și gândire — dând cunoscutului și necunoscutului partea lor de dreptate și de existență, își pot croi din judecata și voința lor toiag de luptă— în lupta vieței— și mai ales toiag de recunoaștere, de înaintare sufletească.

Pot deveni oameni, cu adevărat superiori — cărora poate, le-ar trebui o altă lume...

O lume însă, pe care s-o creeze ei— creați ei însuși în și din trecut....

Pentru a pricepe însăși mai bine, această dizoluție a unei personalități, în favoarea alteia evolutivă ascendentă — care era determinată mai amănunțită, în felul mixt, contradictoriu, al lui Virgil?

De-o parte, de-o amoralitate îndoit manifestată, punând în primele rânduri pe scara valorilor: energia sub forma ei brutală, care subjugă și cucerește vieața și forța, energia ideilor sau calculul.

De altă parte: o aparentă atrofiare de sensibilitate, o aparentă idioție morală, cărei adusese o nesociabilitate, o cruzime, o nepăsare, un falș stoicism.

Aci, contribuise, mijlocise și singurătatea copilăriei lui triste, iar mai târziu, răutatea Anchei, cărei lucrase și dânsa pe inconștiența lui nesăbuită—formându-i sau fortificându-i anumite tendințe, logice sau accidentale, după cum acea inconștiență îi erà dat, să dispară sau nu —vericând sau niciodată.

Și ce se întâmplă?

Inteligența lui practică, dobândită prin calcule, chibzueli, socoteli prudente—falșă din punct de vedere moral, având în vedere scopul, fără să-i pese de mijloace, fiind mai mult o adaptație, pe o organizație, care nu-și pierduse memoria, își aduceà aminte, în orbeala sau nebunia ei morală - cu toată lipsa sau pervertirea sentimentelor altruiste, cu tot egoismul și consecințele lui — de o altă lume, de o altă personalitate.

Și lumea asta ascunsă, oropsită în el, de el, erà primitivă și curatà lui stare sufletească, natura lui emotivă, care dintr-o vieață psichică activă, trăind cu tendințe exterioare, trebuià să-l aducă cu vremea, nu la o pasivitate, la o apatie, la un caracter amorf—dar la o simțire înobilită, la acel caracter complect, hotărît, în care instinctele, tendințele, impresiile, dorințele și sentimentele nu se contrazic, sunt lămurite și necertate între ele.

Trebuià să-i aducă pe lângă cultul gândirii— cultul conștiinței — pe lângă intelectualitatea lui... pe cine și ce?

Dora... forță morală, simțire, prinos, revărsare, valuri-valuri de iubire...

Amant cerebral care aveà nevoie de forța unei idei, ca să simță— îi trebuià ființa Dorei — sentiment care gândește, sentiment care vreà.

Ii trebuià o unitate equilibrată a două emotivități diferențiale.

Și erà natural, că având în el, două surse diferite de acțiuni, din care numai dintr-una se adâpase, caracterul lui neconstituit bine, neconstituit incă, să nască o contradicție între simțire și gândire, teorie și practică, principii și tendințe,—din moment ce mai mult ca totdeauna, într-o căsătorie, într-o dragoste, într-un ideal de realizat, i se cerea unitatea aplicării lor.

Și dacă din calitățile și cunoștințele lui, Virgil, se servise în trecut, ca de o forță, în afară de el și pentru el, cum erà să-l găsească Dora, deodată, realizat în el, pentru alții?

Și, ce folos pentru el, dacă sub fața lui de intelectual, de estet, de artist, cu noțiunea abstractă de bine și de rău, cu idea morală cunoscând prescripțiile ei, deficitul în el ca om, proveneà, nu din lipsă de inteligență, dar din lipsă de caracter?

O lipsă în care, Dora, mai deosibise cu forța ei de pătrundere, normalul de morbidul, asimilarea posibilă, respingerea necesară din două naturi în el cari se contraziceau. Iar printr-o moralitate naturală — care e și un dar—i se precizase, și mai mult, în psichologia sentimentelor și pasiunilor lui Virgil, acest adevăr banal, netăgăduit și învederat: că aristocrația inteligenței și a intelectualității, n-are valoare, dacă nu e bazată pe superioritatea morală.

In ce constă, însă, această superioritate?

Cu religia bunătății și a conștiinței să ai intenția morală, în care stă realitatea unui lucru bun și realizarea acestei itenții — luată, ca mobil conducător, ca scop—prin voință.

Și, când între voință — care e condiționată mai mult de emoții de sentiment decât de rațiune—și inteligență, e și o identitate de natură — ca la Dora — psichologia sintetică— caracterul—nu poate să-ți fie în contrazicere cu ideile dobândite, cu rațiunea și logica lor.

De aci, o armonie, o unitate lăuntrică, o forță, cu deosebire prin sentiment, prin intensitatea sufletului în care mai ales stăteà totalitatea, integralitatea de putere a Dorei.

De aci, și răbdarea ei, ajutată de iubire — într-o luptă care numai erà o luptă între ei, dar mai mult într-însul.

... Lupta unei simplificări în el, în spiritul lui — unei unități și desăvârșiri lăuntrice, prin adevăr și în adevăr.

Și care-i primul pas decât a fi noi, a ști că suntem, cât suntem, cât ne cunoaștem!

Virgil se cunoșteà el pe sine?

Începeà să se cunoască.

Și în desfășurarea în timp, a unei licăriri promițătoare de lumină, Dora sperà mai mult, în prisma acelui ideal, care, înălțându-te, te fericește.

Iar dânsa, luată numai ca pretext prin care reacția din sufletul lui, luà o formă, erà menită să asiste la toate fazele, suferindu-le calvarul.

Suferind fără să murmure, fără să dispere... din moment ce sufletul lui Virgil, tresărise cu adevărat — printr-însa — echivalând, incoherența intelectualului rătăcit, teoreticianului de azi, cu o turburare ascunsă, cu o tranziție, cu o criză, cu un abces care se sparge.

Iar în detaliurile, în amănuntele evoluției, se gradà mersul încet al unei schimbări în bine — schimbare pe care Dora o așteptà ca o mântuire, ca o înviere.

...Tot lucru lasă sămânța sa prin care din nou se naște: din tulpina bătrână si putredă a fagului, încolțește vlăstare tinere și vioaie; așa, din robie se naște libertatea, din neorâduială iese rânduială... Jugul aduce mântuirea, precum furtuna liniștea...

Ridică capul, țară bântuită de vijeliile lumii, țară legată de jugul durerii!

În — ce cântec de speranță!

Dora, apropiindu-se de Italia, ca de o a doua patrie, își legà gândul de pământul cel mai scump, cel mai sfânt «al nostru».

Și cuvintele lui Russo, exprimându-i mai bine tot avântul și tot dorul ei sufletesc, le rostise în ea ca o rugăciune.

Cum, însă, nimic din ce simțeà n-ar fi vrut să rămâie străin de Virgil, se apropie încet de el, punându-i o mână pe umăr.

— La ce gândești?

— La cei cari nu gândesc sau numai gândesc — la vii și la morți — la cei pe cari îi numește Dante: «la gente dolorosa ch-anno perduto il ben del intelletto».

Dora tăcù — uitându-se la soarele ce se înălțase sus și se descoperise pe neașteptate.

Trase pe Virgil spre dânsa și i-l arătă. Și la căldura lui, în bătaia unei raze care-i scăldau în aceeaș lumină, priviră împrejur.

In apropiere de Luino, lacul se limpezise iar malurile se zăreau îmbrăcate într-un verde în toate tonurile — strejuite, ici-colo, de câțiva ulmi.

In aer fluturau par-că mirodenii de livezi în floare, iar în tot, păreà o sărbătoare neprevăzută.

Ajunși la Chiasso, Virgil și Dora se scoborîră din vapor, mulțumiți, și trecură pe peronul gării Ponte-Tresa.

Aci, o flașnetă îi primi cu marșul lui Garibaldi — pe când statuia albă, a acestuia, pe piața cu acelaș nume, din Luina, se fulgui indistinct, în retezatul iuțit al vagonului, care-i îndrumau spre lacul Majore... Pallanza.

Scrisoarea închisă, puse condeiul jos, și cu un oftat prelung își aplecă capul pe mână.

...Să nu-ți poți spune nimic din ce-i mai adânc, din ce-i mai sincer, din ce te doare sau te face fericit!

Suntem totdeauna singuri?

Și odaia străină a hotelului par-că repetă și ea: — singuri!...

O lumină scăzută, răzbatea din partea ferestrei.

Virgil intră cu două scrisori în mână.

De la «ai tăi», îi spuse, și cu un gest silnic, îi aruncă pe masă un plic galben.

Apoi rupse cu un gest nervos plicul scrisorii lui.

Recunoscuse scrisul.

Petre Roiu îi dădeà vești de tot felul.

Ce nu se întâmplase în lipsa lui!

Prietenul Vintilă, pregăteà o lucrare menită să facă sgomot — să lovească într-însul. Se făcuse chiar un început de reclamă, prin ziare, cu oarecari strecurări malițioase, tendențioase, cu înțelesuri de tot felul, la adresa lui Virgil.

De altă parte, prin cluburi, adunări, diferite cercuri, se făceau grupuri-grupuri, unde, în lipsa lui, se discutau mai cu aprindere decât totdeauna, valoarea lui, ideile lui, patriotismul lui.

Unii «pentru» — alții «contra» — după cum unii îl simțeau mai tare, sau mai slab.

Cei mai mulți, însă, se gândeau la prestigiul, la vaza lui, la independența lui de traiu, la protecția celor mai mari — și-și puneau în gând că-i mai bine să tacă.

Îl așteptau să vie — să vadă cum are să lupte, ce lucrări va mai dà — e sănătos, e fericit?

Căsătoria lui neașteptată, mirase pe mulți.

Roiu adăogà:

— De la cine-i scrisoarea? și Dora, văzându-l încruntat, își închipui o veste rea.

— Ha — de la Roiu...și Virgil ridică din umeri — apoi adăogă: îți trimete sărutări de mâini.

Făcù scrisoarea gheomotoc și o asvârlî în sobă.

Se plimbă de două trei ori prin odaie, uitându-se pe furiș la rochea Dorei.

Erà o roche cenușie, simplă, modestă — o roche care nu-i prea plăcea lui Virgil.

Nu spuse nimic, dar în gândul lui, se întrebă singur, cum de-și băgase în cap că Dora se îmbracă totdeauna bine.

De astădată, însă, curios, în loc să aibă o decepție, se simți mai înviorat, mulțumit de această decepție. Par-că, în el, voința lui rea hotărîse un lucru.

Zâmbi disprețuitor și se duse cu gândul la altele — la ce-l îngrijorà mai înainte de toate.

O fierbere nepotolită, un neastâmpăr îl cuprinse.

Numai puteà stà locului.

Ce n-ar fi dat să fie mai curând în țară — la lucrul lui, la postul lui.

Pierduse atâta timp — atâta vreme! O lună și mai bine să lâncezească, să nu scrie, să nu trăiască, între cărțile lui, cu gândurile lui, cu vieața lui de odinioară...Dar, a fost nebun, nebun de legat — și se plimba furios, ca scos din fire.

Dora se făceà că nu-l vede; — simțeà că dacă s-ar fi încumetat să spue vre-o vorbă, ar fi fost rău venită.

Tăcură.

O ciocăneală discretă se auzi dinspre ușe.

Virgil se repezi s-o deschidă, par-că fericit că-l rumpe cineva din el.

Holbă ochii, plictisit la vederea celui care intrà pe ușă.

Odaia erà cam simplă — nu era lux, nu erà nimic să uimească, să sperie prin bogăție sau artă.

O odaie de hotel.

Totuș, cu o dibăcie, cu o îndemânare scenică de om bine crescut, Virgil își stăpâni surprinderea și nemulțumirea.

«Prietenul meu, Domnul Variu» — și-l prezintă Dorei.

Erà un om scund, mic de talie, cu doi ochi șireți și o frunte lată.

Inaintă spre Dora și-i sărută mâna.

Vorbiră ca un ceas.

Smerit, de-abia stând pe vârful scaunului, își explicase întâiu rostul vizitei, cu o înșirare de cuvinte repezi, întovărășite de gesturi largi.

In treacăt prin Milan, scoborât la olaltă cu ei, în acelaș hotel, dase de numele lui Virgil și se grăbise să vie, să-i strângă mâna.

Dora, cercetându-i chipul, vorba și chiverniseala întregului fel de a fi, înțelese cu cine aveà a face.

De altfel n-aveà decât să se uite și la Virgil.

Acesta din urmă, își luase un aer doctoral, aproape impunător, de om care-și respectă greutatea, numele.

Par-că spuneà:

E un prieten — dar, un prieten care are trebuință de mine — un inferior.

Dora, mai vedeà, însă, că în răceala raporturilor nu erà indiferență, dar mai mult o politeță excesivă de oameni cari umblă în aceeaș lume.

Egali pe o treaptă, Virgil trebuià să se simță cel mai tare.

Și nu scăpă ocazia să nuanțeze nuanța.

Când se despărțiră, Virgil îi întinse mâna — protector, afabil.

Apoi închizând ușa încă sub o impresie de autoritate, se întoarse spre Dora:

«de ce atâta vorbă...prea multă expansiune, prea multă expansiune...

Vorbeam de ai mei...îi cunoșteà, a cunoscut pe tata...

«Ești nevasta mea»; — parc-ar fi spus, a mea înțelegi...a unui om mare — a mea...și nimeni să nu mai existe pentru ea, după dânsul.

Seara, Virgil, lucră până pe la două noaptea — iar a doua zi, se sculă dis de dimineață. Se îmbrăcă pe fugă, își puse mai multe căiți într-un ghiozdan, iar pe pragul ușii strigă Dorei:

Mă duc la bibliotecă — la douăsprezece ceasuri fix, să fii în dreptul catedralei — ne vom întâlni să mergem la masă.

Și plecă grăbit...

Dora rămase buimacă, nedesmeticită, apoi, se îmbărbătă singură, simțind că trebue să fie tare.

Se gândi la sănătatea lui. Se gândi ca nu dormise mult, că vorbise mai toată noaptea în somn și enervat se învârtise în pat ca un sfredel.

Când se sculase erà palid.

De ce s-a schimbat de aseară?

Și, fel de fel de presupuneri, de prepusuri se întețiau, se îndesau în minte.

Se îmbrăcă alene, cu gândul la el, la înlocuirile astea din el — în care numai cu cunoștința adâncă a calculelor spirituale, putea să-i stăpânească, să-i înfrâneze inteligența — să și-o lămurească, să și-o deslușească.

Înțelegea și nu înțelegeà însă ceea ce ar fi voit să știe.

«A căutà și a ști adevărul sunt două».

Și căutându-l azi — erà a-l căutà zadarnic; Virgil erà aiurea — îndărăt și înaintea vremii, copil-bătrân, fără prezent, fără unitate, fără șir...

Sufletul lui, ca un instinct nedegenerat, puternic, sigur de el, primise neșiovăitor impresia Dorei, ca pe cea mai vie impresie simțită, făcând din dragostea lor o creație — păstrând-o.

Creație numai schițată, însă, dragostea asta nu-i luminà viitorul.

Necunoscutul, necunoștința, îl înspăimântà ca orce egoism care tinde la superficialitate de frica suferințelor. Și în prezent, nepreparat, neînvățat să trăiască, să simță, să iubească, cum nu s-ar fi întors astfel spre trecut — magnet puternic — cum nu și-ar fi întors mintea spre gândurile lui moarte?

Cum ar fi primit un adevăr pe care-l simțeà dureros, când gândurile lui de care abuzase, par-că-i secetuise ceva din el, aducându-i cu dânsele și neîncrederea.

De ce s-ar cheltui?

De ce n-ar imaginà, nu și-ar închipui mai bine realitatea?

Îi fusese mai ușor să se obișnuiască cu această închipuire, decât să vadă adevărul așa cum erà, așa cum este — simplu.

Simplicitatea asta e o lume — o lume cucerită, superioară, când știi să intri, când ai pătruns în ea.

Și cu caracterul lui din trecut, parțial lucrat, în care nu erà luminat decât în vederea unui scop, fără a mijloacelor curate sau de armonie dintr-însul, cum ar fi putut să tindă, la acea lume mai desăvârșită?

Îi trebuià pentru aceasta, mai ales acum, încă o experiență imediată — care, ca toate experiențele, trebuià să fie întâiu tristă, dureroasă — ca să aibă o conștiință deplină, controlul superior de el și de alții.

Experiența și activitatea gândului, în direcția senzațiilor sale afective — o aplicare Și o atenție necurmată asupra lui și a rezultatelor dintr-însul.

Cum, însă, își mimase vieața, împrțind-o într-o dualitate: de calcul — cum ar trebui alții să fie și să facă — și între efectul lui de vieață personală asupra celor care-i măsurà de sus — in privirea lui intelectuală, în vederea, în închipuirea de el însuș, independența unor stări sau hotărîri mai importante din adevărata lui vieață — din vieața lui de azi cu Dora — erà în conflict, trebuià să reziste unei libertăți lăuntrice mărginite. Căci, colaborând prin multiplele conștiinți al orcărui eu mai complicat, la o conștiință superioară, Virgil identificând-o cu el însuș, nu-i lăsă nici o independență, nici o libertate.

De aceea, crezându-se independent, liber — nu se simțeà independent, liber.

De aceea, pătrunzând unele adevăruri, își atrăgeà și multe decepții.

In fond, sentimental fără voință și intelectual cu voință, aveà caracterul slab și spiritul disciplinat.

Neisprăvit, necontrolat, de unde dar voința care nu greșește — voința care, ca să fie dreaptă, trebue să fie bună? Stând deasupra motivelor — plecând nu din obârșia minții care nu poate cântări exact — dar din aceea a bunătății, ca o forță echilibrată a unui eu superior, conștient, Virgil și-o creiase și pe ea, după ideia de el, cu credința că-i cea adevărată, că este în adevăr.

Astfel, obiectiv voit, transpus pe alt ton, mutat din el, schimbat din loc, ce câștigase?

Stăpânire pe el — voința de-a se afirmà — de-a se afirmà ce?

Simțind poezia altora și nu pe-a lui, numai erà artist în suflet — și dacă simțul lui critic devenise artist, exigențele lui pentru formă proveneau din complicații superficiale.

Complicații cari, deobiceiu, se asimilează cu conrupția, dar care, la Virgil, purcedeau mai mult dintr-o desrădăcinare a firei sau desdoire de el. Căci, iubind sau urând dintr-un raționament fals, în fond acest raționament erà logic — erà un punct, un semn de slăbiciune sau de forță — căci e în totdeauna în progres, chiar când începe prin a fi fals — după cum în voința lui, străină de el, nu se petreceà o luptă de distrugere, dar, o îmboldire, o îndemnare mai mult, care-i dà ghes in favoarea vieței. Și, cum rătăcirile adaugă la cunoștința de tine, în succesiunea contrastelor din el — în raporturile de succesiune descoperindu-se un raport de cauzalitate — calitățile lui sufletești nefixate, nu se deosibeau în fond de-ale Dorei prin natura lor, dar numai prin gradul lor de desvoltare.

Sunt diferențe însă de grade, cari echivalează aproape cu diferențe de natură.

De aci — pe când Dora se entusiasmă, se înduioșà mai mult la gândul ritmului în infinit, a sufletelor armonizate — ritm pe care-l iau pe nesimțite, mai ales două ființe cari trăiesc la olaltă, asemănarea a unui și acelaș suflet în două corpuri — Virgil tindea, vroià să vază înainte de toate, cadrul, forma căsătoriei în armonia desăvârșită a unei frumuseți.

Unul reprezentà forma — forma vieței și țineà la ea, la reprezentarea ei, la desăvârșirea ei — pe când celălalt, sufletul acelei vieți, străbătând vestmântul, realizà prin el, ceea ce Virgil parceà că realizase.

Pe când, Dora, era aproape de adevărul unei căsnicii ideale și a unui ideal obștesc — Virgil de-abia întrezăreà, posibilitatea acelei căsnicii sau acelui ideal.

Dragostea le dase, însă, la amândoi, o impresie unică și îi atrăsese prin contrast. Un contrast de formă și de fond, în aparența lumii noastre care, unindu-i, îi complectau, îi realizau unul prin altul în vieață, și pe fiecare în el mai mult, în timp ce sentimentul dragostei — ca orce pasiune ținută în eșec, care înaintează și se retrage — flux și reflux — trebuià să dispară sau să-și schimbe caracterul.

Astfel, în primul stagiu de progres, de înaintare — fluxul și refluxul emoțiilor la Virgil, anunțà furtuna.

Căci, până la o reîmprospătare, reînsuflețire de el ce erà mai sensibil, în el amorezatul visual, esteticianul, începeà să lucreze într-însul.

Iubirea însă, dispărînd cu un val, apărând cu un altul, pe marea vieței lor, păreà un punct de aur, apropiindu-se de port.

Și-n așteptare, val după val — cu fiecare negură...o lumină...

Douăsprezece ceasuri.

In fața domului din Milan, pe care Milanezii il numesc a opta creație a lumii, Virgil aștepta pe Dora.

Nu sosise încă.

Trecuse vre-o zece minute, până când de departe îi zări rochia albastră.

Mică, subțire — frumusețe dintre acelea cari spun tot în casă și nimic afară — o figurină de Saxa pe un soclu de statue — Dora înaintà pierdută în mulțimea indiferentă și pe piața largă.

Virgil o măsură din ochi, sosind spre dânsul.

Nu impuneà, nimeni nu întorceà capul după dânsa, nici un fâșâit de mătase, nici o dâră în aer care să îmbete...Iar în modestitatea rochei, cu chipul palid, cu înfățișarea îngrijată a omului temător de a fi căzut în greșală, i se părù aproape ridiculă.

Nu se supără în el, atât de întârzierea ei de câteva minute, cât de inferioritatea în care apăreà. Și când Dora ajunse în dreptul lui, erà mai mult decât învrăjbit de un gând — erà ironic. Și ca și când și ironia asta ar fi fost o prea mare atenție pentru dânsa, se retrase în el tăcut.

Iși cuprinse firea într-o strângere de el însuș, într-o avariție morală care-l făceà să pară sărac.

Afirmă într-o indiferență voită de cine mai știe ce putere ascunsă, care-l dominà, exteriorizarea unei mândrii falșe care-l pierduse de multe ori.

Dora nu erà pentru dânsul — în ochii lumii, nu-l merità...nu pierduse? Ce câștigase?

Și cântărind-o cu măsura neegală dintr-însul în care știința și chiar bunăvoința rămân sterpe, când n-au echilibru și consecvență — dreptate - cu autoritatea lucrului judecat își zise:

«De s-ar puteà desface omul de ce face...»

Erau cuvinte din monologul lui Macbeth și fără să vreà, îi trecuse prin minte.

Nu se opri nici o secundă să le adâncească — își exprimà cu ele ungând ascuns.

Ce gând?

Căința de a se fi însurat. Și cu părerea asta de rău, se îndrumase încet, alături unul de altul, spre galeria Victor-Emanuel.

Intrară într-un restaurant, porunciră un dejun, vin de Chianti și isprăviră masa, în mai iute de-o jumătate de ceas.

Tăcuseră amândoi, tot timpul mesei.

Ce și-ar fi spus?

Erau acum, așa departe unul de altul, ca doi străini — ca două lumi diferite...

Nu erau din oamenii, pe cari o masă sau un pat îi unesc — când acestea nu trec drept pretext de apropiere. Și apropiere nu putea fi sub nici o formă azi, când ceea ce-l muncea pe Virgil, dată cu o zi înapoi, cu reflexul trecutului, a zilei de eri...

Câte gânduri, câte păreri de rău și zădărnicii nu-i trecuse prin cap la bibliotecă!

Scrisoarea lui Roiu, își făcuse efectul.

In capul lui Virgil, reînviase cu furie, o amestecătură de exactități, de copilării, de fantezii și adevăruri, cum există în sufletul și mintea hărțuite de neînțelegere.

Nu se rupe cu un obiceiu de-odată

Obiceiul îl stăpâni.

Obiceiul degradă conștiința.

Și înmormântându-și în el orce emoție, se însufleți în recunoașterea, în restaurarea unor stări trecute de conștiință.

Și sub sugestia ideilor, cu ajutorul lor, inteligența care nu creiază, începù iar să-i lucreze natura în rău, modificându-i sentimentele cari sunt relative în raporturi.

Nu aveà bunăvoința egală, voia bună a omului blajin, care e cea mai sigură a noastră realitate morală — de unde pleacă multe din faptele noastre cuminți și cu adevărat roditoare în bine.

Căsnicia îl apăsă — în Dora își pierdù încrederea.

Cu îndoiala, se născù învinovățirea — cu o situație nefavorabilă, nepropice, o judecată nepriincioasă, răuvoitoare Dorei. Iar în îndoială nu se mai iubește... — când iubirea nu se ascunde ca la Virgil, după cum a perverti o conștiință sau o inteligență care ne spune că nu facem bine, ea o convinge, fără să poată să fie convinsă.

Și un întreg proces începù în el, în care inteligența, sensibilitatea și voința erau în desacord, nu lucrau împreună spre aceeaș țintă.

O pervertire, un vițiu de caracter, o denaturare voită a firii...

Un conflict intelectual ațâțat, mai ales, de o morală științifică pozitivă, în care nu intră decât elemente raționale, intelectuale și care nu e decât o știință pervertită a moralei.

O anarhie morală mai complectă în care Virgil se întunecă mai mult.

Iar idealul lui se destrămà pe când prin firele lui lărgite aveà loc să-și petreacă vechile obiceiuri — trecutul!

Trecutul lui!...o flacără, o căldură artificială — o flacără oarbă!

Și când singur nu se mai vedeà, cine să-l lumineze?

Singură Dora, — cu toate că nici dânsa, nu înțelegea încă, toate complexitățile, toate contrazicerile naturii lui Virgil — numai Dora erà mai conștientă de ce erà el, și păstra regretul unei nedesăvârșiri de care ar fi vrut să-l vadă desfăcut.

Și erà o imperfecțiune accentuată, pronunțată, mai ales mândră stăpânirea asta pe sufletul lui înlănțuit, încătenat, care întreceà toate sforțările lui, spre dominare, căci veneà mai des, și în primul plan mai totdeauna.

Cu ochiul ei ager, Dora o surprindeà și azi — prindeà această stăpânire nelegiuită de suflet, ca un râu pe care-l abăteà din matcă — și iubirea ei îndurerată nu se micșorà, căci iubeà simplu — cu toate indulgențele.

Și trebuià să fie dânsa, care prin răbdarea iubirii și prin tactica răbdării, să ajungă să-l cunoască mai bine decât se cunoșteà el însuș — să-l iubească mai mult decât se iubeà el însuș — el care fugeà de el — adevăratul!

Fugeà, se depărtà de el, de Dora, pe cănd sufletul lui furat, rănit, îi lăsă în prelungul, în adâncul lui, lacrimi de sânge —o durere înăbușită, ca o gâtuire de copil...

Sufereà...

Durerea e bună - când e trebuincioasă.

La Virgil erà o dreptate elementară — o probă că sufletul își reluà din drepturi.

O resvrătire lăuntrică, nu din dorința de vrajbă, dar din aceea a liniștei, a seninătății, a măsurei...

Și prigonirea, rezistența care-o întâmpinà în jocul însușirilor omenești, îi însuflețeà, dă vieața unui adevăr care mureà...

Îl aduceà într-o lume de realități în care cunoști mai mult, pentru că simți mai mult...

In lumea durerii.

Și lumea asta, nu luminà calea lui Virgil, înaintea lui, prin ea însăș, cât prin ceea ce revărsà în el...

Durerea erà ca o punte înfiptă de malul trecutului — legată de celălalt mal de cum erà, de cum deveneà...

Și cu o râvnă de prefacere, sub pragul conștiinței lui, adevărul se închegà — deveneà matur.

In filiera lui vrăjmașe însă, caracterul i se determinà mai mult în rău — i se întăreà prin rezistență, prin contrazicere, prin contestare.

Virgil nu-și dădeà seama — simțeà numai că judecata nu-i erà aliata dar dușmana sufletului, și încă sub jugul sclaviei, al intelectualității lui — într-o retrogradare forțată, dà înapoi.

Se pregăteà în tăcere de luptă. Se pregăteà, judecând pe Dora, cu toată rațiunea intelectualului rafinat și pervertit, a cărei logică falșă îi divizà spiritul în două. Și de partea bună a unei simțiri noi, de unde frumoasa, sfânta emoție a dragostei, răsărise ca un element binefăcător, purificator de multe, pasiunea Anchei care-i absorbeà și alte instincte, stăteà înfiptă ca contrazicerea fatală a naturilor care judecă fără a simți.

Și se întâmplà cu el acest ciudat lucru:

Sufletul lui, în instinctul lui primitiv, în necunoștința copilăriei ei — căci mai ales în domeniul sentimental Virgil rămăsese încă, un copil mare — se foloseà de pasiunea Anchei, ca de o jucărie pe care o luà în serios ca să arunce cu ea, ca să arunce cu ea, ca într-o oglindă, într-însul.

Erà ca o iluzie falșă de scăpare, de apărare a lui — iluzia simțirii lui fragede, plăpânde. Iar pretinsa, falșa lui maturitate intelectuală - distinctă și separată de această simțire formà cu aceasta din urmă două contraste — un gol între el și el — între el și Dora.

Legea firii nu admite sărituri și alcătuirea unui fond sufletesc stă într-o educație înceată, amănunțită.

Sufletului lui Virgil, de-abia deșteptat la vieață, îi trebuià deci, o stabilitate care să-i libereze spiritul de ceea ce-l subjugă, să-l scoată de sub sclavia ideilor de tot felul.

Căci, sub apăsarea lor, Anca mai ales, își păstrà autoritatea, rămăsese o piedecă mare, un accident important în formațiunea lui lăuntrică — determinată neegal, disproporționat, monstruos.

De aceea i se și păruse că Anca îi devenise cu timpul o valoare necesară, în gradele de evaluație a vieței lui — în care Dora apăruse în urmă, cu o valoare de perfecțiune. Și Anchei îi erà dat să culeagă primele roade a unei sublime deșteptări — deșteptarea unui suflet la o simțire mai bogată. Căci, spre dânsa, deocamdată se duceau emoțiile născute de Dora — spre dânsa devià, ca o refracție morală, o nouă putere de vieață, de suflet. Iar repetiția unui lucru, făcând obiceiul mai puternic, Virgil își aduceà aminte cu o forță reîmprospătată, de trecut, de Anca — și cu dânsa de toate nevoile lui.

Ce simț, lăuntric, ce conștiință ar fi fost mai tare decât ele?

Esența reală a lumii, sufletul, nu-i împiedecase, un instinct, o vibrare, o voință - actul conștient repetat — traiul cu Anca.

Și această femeie, nu-l împovărase — avusese un tact, o ordine calculată în mișcări, acțiuni și gândiri, că-i trecuse nebăgată în seamă — ca o culoare ștearsă, nedefinită, în care fără să le vezi, se strecoară multe pete.

Identică în efectele și cu efectele sale, rămăsese o cauză eficientă care nu-l turbură. Trăià și departe de dânsul.

Îl rețineà și azi, pe Virgil, în cursa conservării, de el însuș, a defectelor lui, a nevoilor exterioare — cu autoritatea anilor ei — cu șiretenia ei — cu cinismul ei...

Păreà tare.

Erà o forță.

Forța rea, atrăgeà pe Virgil printr-o conștiință abstractă a unei asemănări greșite, ce deveneà o manifestare în împuternicirea propriului său eu, cucerit de iluzia unei veșnice precumpăniri. Erà o destoinicie specială la el, de-a prinde în fiecare, asemănările închipuite de tărie, de forță, corespunzătoare cu ce credeà că găsește la el, că există în el. Și astfel, numai cu aceea se asimilà, se credeà asimilat, pe care-i vedeà tari, dominatori, fericiți.

Iar până ce sufletul să-i ià o preponderență statornică, care să-i deștepte desăvârșit, emoții mai presus de orce asociații personale, interesate, strâmpte — cum nu erà să stimeze mai mult pe Anca, să se repete în rău?

Și caracterul social, al unui raționament mixt, începù și el să lucreze, pe lângă esteticianul învrăjbit.

Se vedeà în țară, întors, cu cine?

Cu o femeie care mai fusese logodită, care n-aveà cine știe ce avere...nu era vre-o frumusețe...cât despre bunătate...

Și vrù să-i găsească defecte - ușurința de exprimare a spiritelor mici, prin clevetiri și vorbe.

Tot, ce-i spusese Anca, ce prinsese la Roiu — ce-ar fi citit pe fața tuturor ca dânsul — mai răi ca dânsul...

Și Dora, rămase singură în judecata lui, cu lumea asta împotriva ei.

Virgil, nu se simțeà capabil s-o judece singur.

Aveà nevoie să fie convins de alții, incapabil să se hotărască el singur, în el însuș, dacă făcuse bine sau rău, luând-o.

S-o lase?

Și-și cântăreà resoanele atât de tipicos, de minuțios, atât de exact ca logică individuală, încât șovăià între ele.

Șovăià și se găseà într-o stare de luptă, în care un caracter ca al lui, recurgeà însă la tot, chiar la înșelare de el, ca să reușească, ca să învingă, să se afirme, să se proclame cel mai tare — dominătorul și stăpânul. Dacă ar fi vrut dreptate, dacă ar fi fost, in adevăr, tot astfel, de sigur ar fi procedat — tot cu aceeaș tărie ar fi susținut, ceea ce egoismul lui lăuntric, înnălțător, îi spuneà încet, că rău face și ceea ce amorul lui propriu și vanitatea încurajà, dictà.

Și, egoismul lui — acel bine deslușit, înfrățit cu egoisml tuturor — luminat, dar nebăgat în seamă, cum l-ar fi aprobat, când de partea oropsită a adevărului, stăteà convingerea unei nedreptăți, unei cauze cinstite, căreia, dacă i s-ar fi dat dreptate, i-ar fi stăpânit firea, și l-ar fi făcut să facă prin el însuș, ceea ce el însuș hotărà în el.

Și în marea convingere de cel mai întâiu grad, se adunà toată puterea raționamentelor emoționante — favorabile Dorei — cari singure ele puteau să-i ducă la hotărîri extraordinare, caracteristice, cari să-l salveze într-adevăr, în proprii săi ochi, de unele acțiuni rele, făcute și adoptate.

Astfel, cum mergeau spre casă, tăcuți, Virgil, întâiu, cu o inconsciență pasivă, de greșelile cari le făceà, cu sentimentul lui de conservare tot ascultând de alții — o expansiune sufletească, îi mări, ca într-un fulger, orizontul vieței, și-l scutură de îndoeli — de rele.

Lângă dânsul trăià un suflet — o durere vie.

Și expansiunea lui avù un scop imediat, un ideal — al bunătății.

— Dorico!

Dar, mai iute decât gândul, răspunsul veni:

— de când mă mângâi?

Dacă Dora ar fi vrut să-și aducă aminte de cevà, atenția conștiinței i-ar fi împedicat ideile.

Tot astfel, stăruința de a nu greși, de a nu supărà, îi slăbise, îi oprise energia — provocă chiar răul.

Și Virgil, în disciplina lui critică, se făcù iarăș sever — fericit în caracterul lui parțial critic, c-o vede astfel mai bruscă.

Astfel, la cel mai mic pretext, pierdeà rușinea vinovăției lui — amețit ca de un vis tare. Probà, încă, că mai de grabă, aveà credința unei aprecieri asigurate — în răul unirii lor, decât să trăiască împreună, în amândoi, cu probabilitatea unui lucru, unei stări nesigure. Și preferà în curăția spiritului lui — fără a moralei suflerești — să se omoare moralicește negând.

Apoi, ca să-și ià toată răspunderea asupră-și, cu încrederea omului conștient voluntar, îndreptățit, îi luà Dorei și posibilitatea de a-l iubi:

M-a luat de interes —îi sunt străin...nu mă iubește....

Înrăit, la gândul acesta din urmă, se întristă însă — se mâhni adânc...

A fi rău, nu va să zică a fi, sau a fi fost, nenorocit — și a fi nenorocit, nu va să zică a fi, sau a fi fost rău?

Spre seară, Virgil și Dora iscodiră un fel de sfadă — fără pricină vădită.

Virgil tăcuse de ceasuri. Apăsată de tăcerea asta, ca de-o amenințare, Dora se temeà în ea de ce are să vie...

Ce făcuse?

Îi pregăti un ceai, îi așeză hârtiile de scris pe masă și-n sfârșit rosti: te-am supărat Virgile...

Și par-că i-ar fi cerut iertare....«iertare de anii duși, când nu te cunoșteam pe tine», vinovată că venise târziu, venise în graba, intrase în vieața lui...necunoscându-l — cunoscându-l...

Virgil, răsturnat pe un scaun, fumà.

—«Am spus-o, sunt bun, dar sunt periculos».

Și nici-o deslușire.

Tăcù iarăș.

Un ceasornic bâtù zece ceasuri.

In tot hotelul se făcuse liniște.

Din când, în când, un uruit înfundat — o mișcare surdă se auzeà pe stradă.

Dora se apropie de Virgil și-și puse capul pe umărul lui. S-ar fi odihnit acolo...

— Sunt tare — sunt cel mai tare...— Privindu-l lung, Dora, îi cercetà, îi adânci gândul — apoi răspunse:

— e ușor, unei forțe de felul tău, să se afirme, să se păstreze, să se susție...

— De ce?

—Fiindcă n-ai cu cine te luptà. Un suflet ca al meu, nu-i adversarul care să-i reziste. A fi cum sunt, e a te dà învins de bunăvoie — de la început.

— De ce dar, plângi?

Dacă lăcrămile mă ard, e că n-am răutatea care biciue.

— Dar ai pe aceea de a mi-o răscoli.

— Spre a te dezarmà. Cu lăcrămile nu se luptă.

— Dar se disprețuește...

— Când te disprețuești pe tine însuți, de ce a putut să le nască.

— Îți maschezi slăbiciunea.

— Dinpotrivă — ți-o demasc pe a ta...Virgil o îndepărtă.

— E poate și asta o forță...și surâse.

— E poate o răzbunare — cu ce te-aș puteà vătămà, altfel, decât cu propria mea durere?

Virgil o măsură cu privirea, și făcându-i-se par-că milă — îi deșteptă un interes mai viu.

O văzu mai palidă — femeie — și sub orgoliul și severitatea formei, sufletul lui trist și plutitor, bunătatea lui neștiută, înviorată, îl făcù să aibă o strângere, ca de-o personală pierdere...

Ca două tabere, se desprinse în el, doi dușmani...

Stătù un moment la îndoială, apoi ascultând de unul, se așeză să lucreze.

Erà două noaptea, când se întinse apoi pe o canapea să se culce.

Și în patul larg, care-l așteptà, unde s-ar fi odihnit mai bine, Dora, în singurătatea asta neașteptată, i se părù deodată că se pierde, ca un copil în codru— la o margine de drum...

O neliniște o coprinse, o groază, teama, frica de mâine...

Și peste durerea ei mare, speriată — peste tot o milă de amândoi — de el...

Se sculă și-l înveli mai bine. Apoi, iar și iar, toată noaptea. Virgil dormeà adânc — sau se prefăceà că doarme....

A doua zi, se deșteptară sub o impresie de obidă.

Afară plouà — o ploaie zăbavnică de toamnă, apăsătoare, tristă...

Virgil se îmbrăcă încet, pe gânduri. Dora îi urmăreà din ochi, chipul tras, chinuit, neodihnit bine.

Și-n toată odaia respirà taina unui necunoscut, care-i împresurau....

Când suferi, tot ce te înconjoară cheamă suferința spre tine— în tine.

Virgil, simțind ochii Dorei, neclintiți pe el, o întrebă mai dulce și totuș înstrăinat, ca un ultim cuvânt de plecare: la ce te uiți, așa, la mine?

Nu erà poate nimic în ochii ei, dar supus unei idei, cu o remușcare nedefinitivă, umilitoare în el — ca un om care ascunde o crimă — se simțeà apăsat, persecutat de acea privire. Și tocmai pentru că o vedea blândă, nu eră tihnit în suflet — i-l răscoleà, deșteptà în el o stare de nesuferit.

Nedeterminat sau vag determinat în el, îl exasperà bunătatea asta care chiar prin pasivitatea ei, erà activă. Și-și zise cu frică: nu-i poate o enigmă, un pericol?... poate e alta, decât o cred, poate e cu adevărat o forță...

Iar, simțul lui critic, care văzuse într-o fulgerare drept — cu toate că misterul ființei ei îl atrăgeă—îi deșteptă o teamă, ca păcăneala unei idei fixe.

Dora, ghicindu-i gândul, îl întrebă:

De ce te temi?

— «De suferințe» — și Virgil se așeză încet pe marginea patului.

Venise un moment grav în vieața lor.

Dora lăcrămă.

Nu-ți ajung fericirii tale? — și tremurà în ea, așteptà o desmințire— nu adevăratul răspuns, dar acela pe care-l doreà ea— pe când un adevăr crud îi răspunse:

... și vreau să fiu fericit...

— Eu vreau, să fiu mai bună...

O curioasă gravitate se lăsase acum pe chipul Dorei — care nu semăna nici cu seninătatea supremei bunătăți, nici cu maximul, absolutul durerii...

Erà ca o seriositate de copil nenorocit, care întinde mâna...

Și afară plouà mereu— și ceea ce așteptă dânsa nu vineà — nu vineà s-o susție, să-i adape sufletul ars, urgisit, pustiit. Mai aveà s-aștepte... mai aveà să cunoască...

Și în tinerețea ei istovită, un singur glas mai auzeà ca un ecou repetat ecoul unei conștiinți curate...

„de ce, nu sunt iubită — cum iubesc — fără răutate, iertând într-una...”

Plânse.

Și în plânsul ei, erà toată vieața tot traiul ei de odinioară, zilele înșirate ca daniile în preajma sfintei sărbători...

O închinare umilită, în așteptare către Acela, care dă tot — care ia tot...

Și simțind că venise iar momentul de încercare, de sacrificiu, o dureà... o dureà iar, cum i-ar fi luat un braț, cum i-ar fi spus: nu ești bună.

„Ești rea— nu-mi place caracterul tău”; — și Virgil, cu ochii pierduți în zare, fugind de ai ei — curați, senini — mărturisi păcatul...

Păcatul ei, păcatul lui?

Și în suprema, cea mai mare sforțare— menire a unui rol — Dora surâse...

Tăcu.

Virgil urmă pe dată:

—... și apoi câți bani ne trebue!

Parc-ar fi spus: n-avem pâine, ne va lipsi lumina, nu vom aveà perna pe care vom dormi alături... fericiți... iubindu-ne... înțelegându-ne.

Aveà dreptate.

Aveà dreptate, căci mintea lui, având frică de neînțelegere, nășteà neînțelegerea.

Aveà dreptate, căci se plânsese cu jale, cu o voce schimbată, înfrigurată, stinsă!...

Ce n-ar fi dat, Dora să-l vadă fericit!

Și nu puteà — neavând pentru el, ce-i cereà —ce-i trebuià lui:

Pacea dintr-însul...

Plecase.

Erà nouă ceasuri»

Dându-se jos din pat, Dora se simți mai ușurată — mai stăpână pe dânsa.

Apoi, în singurătatea în care se găseà, într-o țară străină, singură cu ea însăș, uitându-se împrejur, i se părù că lucrurile vorbesc. — I se părù că totul o alungă, o răpune dintr-o liniște în care ar fi vrut să intre...

Și în nevolnicia gândului de acum, trezit iar la suferințe, o curiositate ca o rânduială de spirit, care vreà cu orce preț să se deslușească, îi pătrunse zdrumecarea întregii firi.

Aninându-se de trecut, voià, cereà, rostul, neîndrituit, al acestei prigoniri de soartă. Și nu-l găseà — decât în singurătatea ei.

Se văzù singură.

Singură!

Suflet vlăguit, îngrozit-femeie singură!..

Se văzù singură în mocirlă celor cari trăiesc în ea, ca într-o împărăție—sfidători și mândri.

In lumea care o desprețuià, pentru că păreà ca ea, și nu erà ca ea. Peste ani, în lupta existenței, poate, unde nu-i menirea ei — unde femeia se scoboară când interesele sunt deosebite, născând idei deosebite...

Într-o luptă de toate zilele, în care n-ai ce câștigà— ai tot a pierde. In care lumea nu umilește, necinstește vițiul—ca nenorocirea, ca nesuccesul.

In lumea în care ți-e mai ușor, e foarte ușor, să rămâi, când ai fost, și ești cinstită, decât să te creadă lumea cinstită.

In care inima-ți devine hotel—sau mormântul în care te închizi pe tine însuți.

Femeie!....

Și se făcù din nou tăcere — o tăcere moartă, în care nu mai pricepeà nimic.

Erà ca o lecție de singurătate pe care o primeà iarăș.

Și iarăș un acces de desnădejde—în suflet o larmă, o voce care strigà: ajutor, ajutor...

Și nimeni nu veneà.

Și lăcrămile cădeau zadarnice — șterse de nici o mână scumpă, de nici un gând consolator.

O desperare.

Intre Dora și cunoștința de ea, existà, o deosebire mare.

Mai ales, Virgil nu aveà de ea decât o cunoștință sensibilă, de oarece cunoștința intelectuală se capătă cu timpul prin absoluta analiză și recunoașterea neîndoioasă a personalității cuiva. Și considerând numai raporturile ființelor între ele, Virgil, probând în acelaș timp, că între a fi cum erà și a fi cu adevărat intelectual, e o deosebire, nu vedeà, încă, în Dora, o forță prin ea însăș, prin cunoașterea ei și cu tendința unui anumit sfârșit.

Vedeà o femeie, pe care o simțise la un moment dat superioară, și care azi, neafirmată de lume, nu-i mai păreà astfel, n-o mai credeà astfel.

De oarece, în forma ei de vieață, cadrul îi lipseà Dorei, nu erà bogată și nici nu știà «să ție» un singur bărbat, când altele țin mai mulți odată.

Îi lipseau armele de veacuri ale sclavei, care-și păstrează un rol după placul altora, arme de minciuni și perfidii în natura acelor femei cari reușesc pe căi piezișe. Aveà, apoi, onestitatea fatală, pe care trebue s-o urmezi, care se impun în firea ta — în natura aceea care ià vieața în serios. Și mai aveà spiritul liber, dominător, a celor cari știu lucrurile nu cum sunt, dar cum trebuesc să fie.

Subordonà ceeace urmează.

Erà ea....

Eră femeia nu răsvrătită, nu factorul anarhic al unui feminism bolnav —curba în linie dreaptă a unui progres — dar femeia bună, care știe la ce e bună și vrea să fie bună. Femeia cu datoria de a fi femeie bună, mamă bună, dar și cu dreptul de a fi femeia fericită, mamă fericită.

Și, nu în clipa de fericire trecătoare găseà ea, acea seninătate, care o conducea cu un pas înainte spre țelul dorit. Dar, în acea desăvârșire a sentimentului de bine, concretizat într-o privire curată, încrezătoare, în nu știu ce de liniștit, care emană din ființa iubită și care iubește astfel.

În liniștea caselor fericite, care presupune un progres, o identitate sufletească necesară unui statornic izvor de mulțumire. In iubirea și căsătoria aceea care n-a fost privită ca un scop, dar ca un mijloc de fericire. Și nu în puterea unei pasiuni, i se opreà avântul de vieață, dar în atingerea scopului ei, mijlocul de a găsi în efect, în satisfacția acestei pasiuni, cauze noui de înaintare sufletească. De aceea, Dora, nu luà o închipuire drept realitate, dar din realitate voià să facă o închipuire mai mult, o vieață superioară, realizabilă și realizată, ca o specie nouă mai frumoasă, a unei flori cultivate dintr-un acelaș neam de flori.

Și în nebunia gândurilor acestea, Dora, erà poate înțeleaptă — în curiositatea de a nu fi ca mulți, se ascundeà poate bunul simț, de a fi cum ar fi trebuit să fie toți...

Înțelepciune nu mistică — dar o înțelepciune care desprețuià pe aceea a rațiunii imediate, alcătuind astfel rațiunea antimergătoare a viitorului — a zilei de mâine.

Erà femeia de mâine.

De ce nu, și femeia de azi?

Pentru că bărbatul de azi, chiar dacă admiră calitățile unei femei, nu vreà să fie dominat de admirația lui. Pentru că e gelos de calitățile mai mari cari le găsește într-însa—când nu le egalează sau întrece. Și dacă-l atrag — tot ele îl depărtează.

... Pentru că tot ce trece de limită, de întindere, asupra dreptului altuia, e un rău... Și în violația echilibrului între aspirațiile morale ale lui Virgil și formele exterioare ale vieței spirituale, erà o libertate nepregătită la el.

Întocmai-ca și orbul vindecat, ce nu poate răbdà deodată lumina bătătoare a zilei, tot astfel sclipise și pleoapele sufletului lui, deschise la vieață. De aci minutul de odihnă pe pajiștea curată a regăsirii lor cu lupta, apoi, a elementelor străine de cari vrei sau trebue să te desfaci, să te lepezi.

Cu lupta mediului și-a timpului în care trăiau- în care Virgil luà o parte directă, în răspunderea faptelor și aprobarea lor. Și sancționat de o societate pe care o- reprezentà, țineà de dânsa, erà cu ea — nu erà singur.

Pe când, de partea ei, Dora nu se aveà decât pe ea însăș: o bunătate conștientă în mișcare, o dragoste activă și propria sa masacrare — sacrificarea fatală orcărei ființe de progres care exercită o destrucție în spiritul de conservare al omenirii.

Dar, mai exact, care progres și în ce scop?

Progresul moral, în unire cu condiția inferioară a femeii — și în scopul singurelor ei meniri: educătoarea sufletului omenesc, poetă, femeie și mamă.

Pe ce bază?

Pe baza sincerității — pe stabilitatea principiilor sufletești, cu libertatea spiritului în evoluție.

Pe o bază de lux, care numai celor tari li se iartă...

Celor cu voință.

Și Dora, cu simțul ei de-a deduce și de-a sintetizà, făcând un buchet din toate ideile mai noui ale zilei, voià ca femeia să înainteze cu ele.

Voià să fie cu adevărat sufletul omenirii, și cum sufletul lucrează în umbră și în liniște, și femeia să primească și să deà vieață, ca și astrul care primește și dă lumină.

Să lumineze ca și luna în noaptea ca și în ziua minții, ascunsă după un nor sau întunecată de soare. Să fie poezia nopții, misterul zilei, inspirația poetului, și călăuza rătăcitului....

Și când n-o mai vezi, s-o dorești; când ai văzut-o, să n-o mai uiți...

Să te mângâe și să te oțetească, să te îmbune și să-ți dea curaj...

Voià să fie, femeia visată — zorite unei fericiri care se naște în totdeauna, dintr-o rătăcire și dintr-un sacrificiu...

Să facă omenirii un pas înainte, nu numai reproducând-o — dar inspirând-o să creeze...

Și nu erau vorbe la Dora — erau fapte

Erà vieața ei... o voință, de afirmare.... primul pas străbătut în negura vremei, pe care și-l reaminteà.

Și-l reaminteà — erà ca și acum:...erà întunerec— erà noapte. O noapte fără stele, amenințà de ploaie și strada erà pustie.

Mergeaù, alături— ea tăcând, el vorbind pentru amândoi. Ii spuneà și răspundeà la gândurile ei mute, adevăruri rumegate, în tăcerea anilor pierduți, când nu le găsise la alții și suferise în urma sforțării de-a le prinde.

— Vezi, tu,— își zise— ai în față un om, un suflet deosebit de celelalte — o minte care cuprinde și înțelege sensul vieței.

E un om...

Il privise lung și cu atenție, s-ar fi făcut umbra lui, l-ar fi urmărit pas cu pas.

Incepuse să plouă, picăturile cădeau cât mai dese și grăbiseră mersul spre casă. Dorei, îi se păruse însă, că se întorceà dintr o noapte mai deasă decât cea de-afară— în suflet și-n minte, egalitatea de vederi, făcuse distinctă vieața lăuntrică, din care izvorește noblețea inimii și energia de-a trăi și de a creà.

Și, din convincția, din propăvăduiala unei înțelepciuni întărite, drepte lumina se întinsese:

se uitase împrejur și văzuse, că rațiunea care te aduce la cunoștința de tine, nu ajunge, și că înțelepciunea care lucrează și sporește, care înaintează, e de nevoie, în atingereà scopului de-ați face bine, cum e bine—și bine altora.

Se observase, și conștientă, îș făcuse de lucru.

E atâta de făcut în omenire, în vieață!

Totul depinde însă, de individ...

Și într-un cămin unde exemplele bune întăresc, înalță, unde împlinirea datoriilor, e prima datorie, unde dragostea trebue să fie cu luare aminte și blândă, e mult de făcut, e destul pentru o femeie să creeze o vieață de interior și interioară, care să lumineze cercul familiei; să deschidă perspective noui și senine, nu numai ei, dar și aspirațiilor celor cari văd într-o pildă bună, oglinda propriei lor determinări șiorândueli a vieței.

Știuse ce vreà și vroise ce știe.

Se înșelase?

Relația dintre superior și inferior e în totdeauna o relație nenorocită...

Suferise.

I se cereà acum mai mult: să, sufere cu perfecțiune.

De aceea sentimentele Dorei se sublimau....

Avù, simțul eternității, sufletul vlăguit, îngrozit al femeii!

Dora nu mai erà, sclava sclavului—dar sclava unui ideal.

Cu cât se apropià, timpul întoarcerii lor în țară, ființa ei par-că dispăreà, se absorbeà, toată în Virgil.

Simțeà, că, făcând din acest om ceea ce trebuià, să devie, contribuià oareș cum la deslegarea unei probleme sociale care, ca toate problemele de acest fel, țin de inițiativa individuală.

Și întocmai ca și o întreagă generație, a cărei judecată e cultă în rău, iar sufletul a rămas nedesvoltat, needucat, Virgil trăise și el, nu în sensul naturii care ne împinge spre bine, spre frăție — dar contra ei. Astfel vieața lui fusese anormală, și munca lui— admirabila lui forță-o muncă, în direcție falsă.

Și ca probă, e, că nu trăise, se sforța să trăiască și oboseà muncind.

Ca orce spirit încărcat de cunoștințe cari, nefolosind sufletului, nu e o condiție de trai a lui. Nenutrit, sufletul îl detracă. Îi slăbește organismul, îl pune în vrajbă, în luptă cu el.

Și, de unde slăbirea unui organism, de cât din luptele dintr-însul? Și de unde luptă, dacă sufletul ar aveà seninătate—sănătate.

Și sănătatea sufletului ca și a corpului, stă în mare parte în higiena — în higiena morală, în strictul necesar al omului, în dragoste și bunătate, care e apa și pânea lui. În bunătatea conștientă care nu nesocotește spiritul, dar îl liberează, îi dă aripi... Care nu nesocotește interesele materiale dar le împuținează. Căci, în strânsa legătură dintre suflet și spirit stă forța pe care te reazămi. Și cu cât sufletul e mai mare, cu atât nevoile materiale sunt mai mici. Cu atât se naște disprețul de onoruri și de avuții demăsurate în simplicitatea traiului și bogăția bunătății a celor cari ar formă curentul cu adevărat bun în omenire.

A celor sănătoși, cu sufletul împăcat nu numai în ei, dar și în sufletul generațiilor viitoare...

In copiii, zămisliți, din părinți uniți, din sămânța unei minți bogate, din sufletul curat al femeii, care e sufletul omenirii. In generațiile concepute în pace, cu dragoste, cu sfințenie...

In unirea tuturor, prin care ne-am prelungi vieața, dându-ne posibilitatea de-a urmări opera de recunoaștere a lumii.... Prin care ne-am înălțà ca un val uriaș și-am sparge poate — chiar digul morții...

Când nu trăești însă, într-un mediu definit, e greu ca sufletul să-ți ià o formă definitivă. De aceea și diferitele epoci ale omenirii oglindesc, calitatea deosebită a sufletelor, cari le-au reprezentat și le reprezintă. Această calitate sufletească a fost în timpul din urmă o calitate turbure, mediocră—de oameni mediocri. A fost și este încă, produsul acelui spirit care în loc să serve drept schelă la o clădire sufletească, a servit drept voința lui de afirmare.

O afirmare de inconștiență sau de virtuozitate în rău?

In epoca noastră, de translațiune, însă, ne îndrumăm spre o eră nouă.

Sufletele se deșteaptă și-un spirit de reacție bate ca un vânt de primăvară pe ogorul înțepenit de greșelile trecutului.

Acei, ce se simt, deja îmbărbătați de-o adiere de vieață, de vieață adevărată, de ce, dar, nu s-ar uni — nu să se distrugă, dar să se întărească?

Răul va pieri prin el însuș — când calitățile noastre sufletești își vor deschide petalele la soarele vieței. Când cei mai mulți, dându-se de partea binelui, vor împlini prima condiție a orcărui progres: unirea.

Și acei ce s-au unit, ce vor puteà să se înțeleagă, în totul de ce s-ar desbinà?

Imitația e în sociologie, o pârghie a voinței. Exemplele bune fac pe mulți buni.

De aceea și Dora, în gravitatea situației dintre ea și Virgil, nu se gândeà numai la ei, dar și la exemplul care-l dà. Descoperind, însă, cu încetul, în Virgil, un suflet de copil — sufletul timpului — descoperea și un adevăr.

Acela de a nu-l obligà la o datorie fără înțeles pentru dânsul, înainte de a-l lumina asupra acestei datorii.

Pentru aceasta, se scoborà pe treapta rațiunii și sufletului lui Virgil, deveneà și ea copil, alăturea de el, ca să-l câștige. Se făceà mică, îi vorbeà în limba lui sufletească, râzând și jucându-se cu el, ca să-i intre în voie, să-i câștige mai înainte de toate, încrederea pe care o inspiri copiilor, când le vorbești în limba lor.

Și nu odată, cu pași șovăitori, dar totuș îndreptați spre dânsa, se aruncà, în brațele ei deschise, să-l primească. Nu odată, sub tăișul ascuțit al unei ironii voite, îș dădeà seama ce suflet înduioșat, doritor de a iubi, se ascundeà.

De aceea și Dora îl iubeà, în toate razele sufletului lui promițător a-și dà vieață, a împrimăvări întreaga lui ființă. Și prin dragostea asta, de mamă, de femeie și de soră, îi înțelegea toate nevoile, lipsurile, și punându-le în fața lui ca o oglindă, voià să-i spue odată.: privește, iată ce-ai fost, ce ești, care ți-e vieața. Și din ochirea asta dreaptă despre el, să-și deà singur seama, că a voi să fi om mare, nu va să zică că ești; trebue să fii om, și apoi să vrei să fii mai mult...

Voința nu-i decât o întărire a ceea ce ești și eticheta socială nu-i totdeauna ceea ce corespunde cu tine însuți.

Și în omenirea bolnavă, când vrei s-o vindeci, ea o expune de a-i da otravă în locul leacului așteptat, când acest leac, e scris numai, pe cutia vieței tale, pe cele șase scânduri în care vrei să te rezumi.

Cunoscându-se și cunoscând aceste adevăruri, având curajul de-a fi drept, Virgil ar fi înțeles multe— ar fi înțeles mai întâiu dreptul de-a aveà datorii față de el și de alții. Iar uimitoarea lui putere de muncă, pusă în serviciul binelui, ar fi devenit, apoi, cu adevărat, o forță extraordinară. Adusă la obârșia sufletească, care-i adevăratul izvor de vieață, Virgil ar fi găsit în adâncul lui, adevărata dragoste și milă, de el și de toți, și care ar fi făcut dintr-un om atât de bine înzestrat, aproape o perfecțiune. Nu i-ar mai fi lipsit acea trăsură de unire între el și Dora— acea bunătate conștientă, activă, sigură pe ea, care presupune în energie, în voință, mijloacele de-a face bine.

Calitățile lui, n-ar mai fi alunecat printr-o spărtură nevăzută...

Nu l-ar fi înstrăinat de Dora, prin unele mici cauze de neînțelegere între ei, care-și aduceau maximum de efect: pericolul unei despărțiri.

Aceste cauze nu erau însă, combinațiile lui Virgil.

Erau calculele răutăcioase ale trecutului — ale ideilor lui.

Și cu cât îș suprapusese un strat mai complicat de civilizație pe fondul sufletesc uitat, cu atât îș pierduse din vedere particularitatea strămoșească a rasei lui— canavaua pe care mintea lui brodase atâtea flori - atâtea desenuri...

Flori otrăvite, desenuri greșite, pe cari azi, trebuià să le desfacă, ca să le refacă, să le distrugă, ca să le reconstruiască...

Și Dora, hrănind această, speranță în interesul speculativ al unei convertiri, făceà, nu numai, jocul lui Virgil, dar și jocul naturii.

Deoarece — după cum ereditatea unui trecut rău, când nu este o dispoziție primită de la natură, atunci nu este o pervertire fatală— tot astfel și răutatea lui Virgil nu erà un instinct, ci, dinpotrivă, o contradicție a unei facultăți contrariate.

Această contrariatate, se repetase însă, de atâta vreme, că devenise o a doua natură. Virgil devenise rău — părea rău. Prin unirea lui cu Dora, însă, germenul lui inform de vieață, primind de la început un fior pe care n-aveà să-l mai uite, se găseà azi, într-o stare de copilărie, de evoluție regeneratoare.

Și Dora, punându-i această evoluție în mișcare, îi spulberà unele obiceiuri întemeiate pe trecut, și mai ales pe intimitatea lui cu Anca — pe asociația ideilor lor comune îi suprapuneà obiceiuri noui, alte asociații directe de idei — de cauze active.

Exasperà astfel o luptă, între o lume pe sfârșit și alta la început. Exasperà două conștiinți într-un om, două vieți succesive și simultane azi, din cari una îl împingeà la rezistență, iar alta la concesii. Și acea conștiință îl dominà acum, când diferența unei stări, erà mai mare asupra alteia — se făceà mai luminată prin excedent. Cum acest excedent, depindeà însă, fie de natura lui inconștientă în care apăreau senzații cauzate de acțiunea unor influențe străine, fie de o conștiință, care nu se mai mulțumeà numai c-o intenție de bine, dar cereà și aplicarea ei; în hotărîrea lui de a trăi cu Dora și în aceea de a o lăsà, dominà nehotărîrea. Se vedeà o satisfacție și o rezistență în el caprițioasă, care-și schimbau rolurile între suflet și minte, lucrând în acelaș fel, în condiții diferite și diferit în condiții analoage.

Pe orce altă femeie această stare de lucruri ar fi descurajat-o.

Având simțul valorilor, Dora prindeà însă, adevărata fire a lui Virgil în nuanțele, acestei firi. Căci, nu trebue să ne dăm ideia, să judecăm o existență, pe oameni, după aparența lor, traducând-o în linii mari. Realitatea fiecăruia din noi, deseori nu se ascunde în razele vieței noastre, mai curând decât in vieața noastră însăș: în nuanțe.

Frumusețea sufletului omenesc e operă de artist, ca și darul de a o prinde.

Și, cu acest dar, Dora, pricepând că mai multe antecedente cu mai multe consecințe, dând un tot greu de pătruns, firea lui Virgil de eri, slăbită, în firea lui de azi, trebuià să trăiască, deocamdată, o stare nedefinită.

O stare, din care nu poți alege nici șirul încurcat al unei stări de raporturi repetate — șirul obiceiurilor vechi — nici acel mai deslușit azi, al unei vieți nouă, care-și arătase supremația printr-o căsătorie.

Această căsătorie devenind obiceiul creat, inatacabil și atacat, dă naștere la dizolvarea unui eu rătăcit — la acel conflict de suflete nepotrivite: în Virgil, între el și el, între el și Dora— din care numai unul trebuia să învingă...

Numai unul și cel mai tare...

Am iubit ca un copil de școală...

Și, cu vorbele acestea, Virgil ieșise din localul bibliotecei unde stătuse toată ziua. Se întorceà obosit de muncă, obosit de lupta din el, de nemulțumirea din el... Deoarece, in formațiunea lui lăuntrică, eterogenă, încâlcită, incoherentă — fără relații deslușite între facultățile lui deosebite — nu găseà judecata, aceea care pricepe tot de la început. Nu găseà acea simțire clară, senină și puternică în el— în el, care fusese până eri, un intelectual atât de suveran, atât de autocrat. Și despotismul acesta care nu admisese altă supremație, se căptușise și de mândria aceea orgolioasă care-l făceà disprețuitor, față de orce manifestare sentimentală.

Azi, se disprețuià și pe dânsul.

Se simțeà și pe el atins de acel dispreț, se simțeà umilit de propria lui slăbiciune, în constatarea unei prefaceri lăuntrice.

Și era mai sever cu el, cu cât ura către Dora creșteà, cu cât disprețul către el îl simțeà mai temeinic împuternicit de-o sensibilitate nouă.

—Aceeaș ură a acelui caredăinuește, persistă, într-o stare rea trecută, față de ideile și oamenii noui ai timpului.—

Și ura ca și disprețul acesta, erà bariera, șanțul cel mai grozav între ei, de oarece, sufletele nu pot comunicà desăvârșit decât în unirea aceluiaș bine. Și înțelegând pe Dora din ce în ce mai puțin, se înțelegeà și mai puțin pe dânsul, supunându-se și pe el însuș la torturi nenumărate, la o complectă desconsiderare de el.

Această desconsiderare, în vanitatea lui hrănită de trecut, erà pedeapsa cea mai grozavă pe care și-o puteà dà singur, și care-l făceà nenorocit, cum nimeni nu-l puteà să-l facă...

Astfel, în starea asta îndurerată, abătut, se îndrumà spre casă.

Se înserase și luna îi arginteà calea înainte. Mergeà agale, până când dete de lumina stradelor mari, de piața catedralei, de lumea care mișună în dreapta, în stânga, în toate părțile.

In dreptul unui chioșc de ziare se opri. Cumpără o foaie locală și-o desfăceà mergând. In litere mari, se anunță din Paris, moartea lui Zolla, cu toate amănuntele nenorocitului eveniment: asfixia... întreaga dramă... consternarea tuturor...

Virgil, rămase aiurit, nu numai de evenimentul în el însuș, dar de moartea neprevăzută care hoțește, se apropie pe la spate și te rupe dintr-ai tăi. De ceea ce poate să-ți aducă ziua de azi, să-ți vie pe negândite mâine...

Și-o frică îl cuprinse. O frică de moarte, de necunoscut, de ceea ce îl așteaptà acasă, în hotel, unde lăsase pe Dora și poate nu o va mai găsi... Poate aplecat desperată...

Și un gând fioros îi sgâlțâi creierul. Ca nebun, iuți pașii și într-o fugă se găsi la poarta hotelului. Sui scara cât ai clipi din ochi, și în fața ușei lor, oprindu-se, bătù în ea-cu disperare.

Dora, îi deschise, și la lumina slabă din odaie, apăreà într-o aoreolă de simplitate și blândețe....

Răspândeà atâta farmec în acest moment— îl înduioșă atât copilărescul ei chip, blândețea ei rănită, — că par-că s-ar fi aruncat la picioarele ei și i-ar fi cerut iertare.

Se apropie de ea, o desmierdă pe chip, c-o atingere de mână sficioasă.

Și numai văzând-o, că există, că nimic nu se întâmplase în lipsa lui, că o găsește cuminte, par-că simțeà sufletul scăldându-i-se într-o lumină de fericire.

Idea morții, unei nenorociri care i s-ar fi putut întâmplà și lui, îi aduceà aminte că erà și el supus la aceleași legi ca toți oamenii — că deosebire nu există în fața morții.

Și, înduioșat, îmblânzit, par-că asistase la propria lui agonie, ca acei bătrâni egoiști cari, văzând moartea cu ochii, își întorc mai îmbunată privirea, spre copiii lor.

In el— ca o descompunere — se năruise cevà din rătăciri, iar gândurile lui bogate îmbrăcau sufletul cu toate podoabele pe care i le furase. Sacrificat în trecutul lui îmbătrânit par-că, renășteà înviorat sub impresia morții.

Dora, fericită — după o zi întreagă de chin, de gânduri, de așteptare—se convingeà mai mult, că nu-i era dat să despere.... Când se arătase mai rău, când îi prevestise un viitor mai negru — în aceeaș zi se întorceà mai blând, mai bun ca totdeauna.

Dar, ce-l adusese atât de schimbat și cu toate că bănuià că cevà trebuise să se petreacă în el, ca această prefacere să fie îndreptățită, nu-l întrebà până ce nu-i spuse el însuș:

— «știi, Doro, — Zolla a murit... asfixiat...—citește.

Și Virgil îi întinse ziarul. Și pe când Dora citeà — c-o curiositate și o emoțiune nouă, care n-o distrà însă, cu totul de la o preocupare urzită de un suflet trudit o zi întreagă— îș deslușeà, în acelaș timp, ceea-ce trebuise să se petreacă în Virgil.

Nenorocirile altora, când își aveau ecou în propriile lui slăbiciuni, i le distrugeau— iar ideia morții îl apropiase de vieața femeii lui. Și-o înțelegeà, atât de bine acum, se simțeà atât de iubit și de înțeles de Dora, că nu mai pricepeà ce-l depărtà de dânsa — ce-l depărtase o zi întreagă fără să mai deà pe-acasă...

Un glas tăinuit îi desminți purtarea, iar un subconștient îmbogățit, deveni conștient în fapt. Se alătură de Dora, îi luă capul între mâini, blând îi sărută ochii — cari vedeau în el, lumina lor — și întreaga lui ființă par-că se topeà la căldura trupului ei, pe când sufletul lui înfrățit, asemănător cu al Dorei, aminteà fluturele de Indii care ià culoarea floarei pe care se așează...

Aninată de sufletul lui, Dora se pierdeà, în timp ce, tremurător, glasul i se auzeà în șoaptă:

«Mi-ești drag, cât toată dragostea din lume».

— Tu ești toată iubire... —

Confirmau prin cuvinte, principiul orcărei vieți.

Răsbiți de o flacără atotputernică, se luminà în ei, acea lume veșnică din care orce vieață îș ià ființă.

Și nu erà numai o scânteie de iubire — din care toți ne naștem— dar Virgil găseà în el o dumnezeire pe care n-o recunoscuse...

Se simțeà bun, senin și fericit, pe când— ca o convingere de el însuș — buzele îi rosteau supuse: nu sunt așa de rău, nu sunt așa de rău....

Iar Dora, sugestionându-i credința ei, murmurà: ești bun, ești bun, micule dragă...— ajutându-l să se regăsească astfel...

Văzându-l liniștit, se interesă apoi de ziua lui. In vorbe ocolite, ca să-i lase libertatea de-a se destăinui singur, îi inspiră o remușcare de a fi lăsat să treacă o zi întreagă, fără ca ea să știe de întrebuințarea ei.

Virgil îi istorisi cât muncise la niște cercetări de date, cât stase la bibliotecă, cum nu lipsise de acolo decât timpul de a dejunà. Îi spuse numele restaurantului — și în toate amăruntele cari i le înșiruià, ca un școlar vinovat, îi dà încredințarea ca nu făcuse alt rău, decât cel care-l știa... Și făcând aluzie, la vorbele lui nesocotite din preajma zilei, în care gândul de a o părăsi, se striveà acum sub propria nemernicie a acestui gând, Virgil o întrebă, pe când se desbrăcau să doarmă: aș vreà, să știu, Doro, ai fost supărată rău pe mine?

— Aș vrea, să știi, Virgil, ce simțirea mea gândește, dacă gândul tău o simte...

Și cu sinceritatea care voià să-l convingă și să-l adoarmă liniștit, Dora, îi mai șopti într-un sărut:

...mâhnită am fost... supărată niciodată —eu nu știu ce-i împăcarea...— arătând în felul ei de a fi, nu umilință, dar indulgență.

Și erà indulgență pentru că erà pricepere...

De aceea și, mână în mână, ca doui copii, adormiră fericiți, visând în somnul lor dulce, nu numai un dor de vieață împlinit, dar și mărirea neamului într-un tablou viitor al țării...

Catedrala din Milan, care e una din cele mai falnice clădiri religioase din Europa, pare ca o dantelă gigantică, prinsă de azurul limpede al cerului de Italia.

In formă de cruce, toată de marmură, lucrată în stil gotic, e ca o horbotă măiastră — sau cu un suflet delicat de femeie, după o expresie apropiată a lui Napoleon I.

Acesta îș are statuia printre cele două mii, presărate pe suprafața catedralei și a contribuit la desăvărșirea ei, punând în execuție planurile lui Pellegrino.

In interior se găsesc 52 de stâlpi de 16 pași circumferință, și 40.000 de oameni îș găsesc loc într-însul.

Pe jos, catedrala are un mozaic de marmură, iar vitraiurile dinspre altar, sunt cele mai mari din lume.

... Și nu odată, Dora, intrase să le admire— nu odată intrase să se roage... La sunetele orgei care mureau cu sfârșitul slujbei, azi, mai ales, se simțeà înălțată spre lumi neînvăluite. Misterioase i se păreau numai umbrele de morți, iar candelele aprinse, ardeau par-că, în fața seninătății vieței. Recunoscătoare, de câte ori Virgil i se arătà mai bun, par-că se apropià și de ea, o fericire mai mare... Și cu cât, influențele străine nu hotărau nimic în ea, cu atât se simțeà liberă să-l desrobească... Și în fața icoanei împuternicită, se găseà mai bună, simținduse mai tare...

Plecă capul, și o rugă izbăvi nevoia unei mântuiri depline.

Cu mâinile împreunate șoptise:

Doamne! nu depărtà visul credinței mele, de credința mea în tine.

Dă sufletului meu din puterea ta.

Să nu fiu comediana propriului meu ideal, dar să trăesc, acest ideal, real, posibil... Și nu mă voiu întrebà dacă ziua de mâine, o voiu vedeà eu, sau altă femeie, dacă copii având, va fi o îngemănare de forțe...

Ingenuchiată—în Dora dragostea și bunătatea se încrucișase — sfânt simbol de credință și speranță.

Liniștită se ridică — privi alături... Virgil, lângă ea, salutà un grup. Cuvinte românești vineau, până la Dora, și-n deplinătatea iubirii ei de neam, o făcù să tresară. De dragul limbii noastre — de o presimțire?

— Inteligența ei, orcât de mare ar fi fost, nu puteà birui de la început, când aveà de luptat cu cea mai mică experiență, care-i țineà piept. —

O femeie matură, elegantă, cu șoldurile rotunde, cu surâsul pe buze, trecù pe lângă ei, fixându-i.

Și pe când grupul întreg se desfăceà, urmând-o, Virgil, înțepenit, priveà spre dânsa... Prin forța imaginelor trecute, îi plăcù mai mult...

Soarele într-amurg, scăpătà în zare și roșiaticul lui chip străbătù murind, ferestrele colorate, aprinzându-le.

Biserica par-că ardeà, și numai privirea unei Madone, câtă mai blând spre Dora, amintind sufletele acelea cari după spusa unui poet, «rămân curate și iubitoare, trecând prin toate focurile durerii...

Trenul răsuflà din greu, în mersul șerpuit, al drumului spre țară.

Plecați repede din Milan, spre București, hotărîrea lui Virgil fusese pricinuită de o cauză care serveà drept punct de plecare unei schimbări mai mari. Și nu mai erà, poate, în el, o amăgeală de rău sau de bine, un rău sau un bine părelnic, cum ar zice Konaki, dar o luptă între elementele, cari constitue, alcătuește, un individ.

Procesul lui psichic, îș aveà expresia acum, în sistemul lui nervos, obosit în lupta vieței.

In lupta veacurilor, care ca o reînviere strămoșească, apăreà în organismul lui slăbit.

Virgil se resimțeà, și, cuprins ca de friguri, ființa Dorei, imaginea Anchei, lumea întreagă, se amestecà într-aceeaș ură de omenire.

Și cum răutatea e cel mai greșit psicholog, vedeà pe toți și tot în negru, iar pesimismul ca și sceptimismul lui, se accentuase.

Erà ca o nebunie sporadică, trecătoare, pe care mai toți tinerii o trec în condițiile lui și timpul nostru. Nu erà cevà de îngrijat, dar, întorcându-se în țară, Dora se gândeà, că-i va trebui, o vieață liniștită, o viață de regenarare.

O vieață sănătoasă, de muncă cumpătată și rodnică, în care bogăția mijloacelor de traiu, să steà în marginea trebuințelor omului și în direcția cuvenită lui.

Nu sforțări spre satisfacerea unor ambiții deșarte, cari obosesc, dar, pornirea naturală, avânturile generoase, logice, cari nu ne ruinează sau ruinează pe alții. Și în liniștea sufletească de ați face datoria și de a nu fi în contrazicere cu tine- cu firea omului adevărat— să duci o vieață în care să găsești posibilitatea de a te menține sănătos.

Voința îți dă mijloacele de apărare și tinerețea lui Virgil erà o garanție.

Și-n tâcâitul nervos al trenului care-i duceau spre casă, chipul lui drag, învăluit în tristețea omului plictisit de toate, se luminà la bătaia lunei, ce-și furișà razele spre ei...

Virgil adormise pe genuchii Dorei și mâna ei se ascundeà sub părul lui bogat.

Cerul, fugeà par-că cu dânșii, în liniștea nopții.

Erà o seară de povești, o noapte albastră, senină, cu stele ce stăteau să cadă.... Legate ca de un fir nevăzut, tremurau ca legănate, scoborându-se în jos... Și cum stà privind la ele, Dorei, îi se părură atât de aproape, pe cât de aproape îi se păruse și realizarea viselor ei...

...Erà o seară de basme, de foc, de nuntă cerească, care făceà sufletul să ardă, să se stingă, să pălească de dor tainic...

Mistuită de acest farmec nedescris, în fuga trenului, Dora închise ochii vrăjiți de frumusețe...

Și nu va fi durere, nu vor fi surâsuri, s-atingă adâncul acestei amintiri...

Par-că se topeà într-însa o întreagă vieață, în care n-ai ce mai cere, sau nu mai ceri nimic...

Și «nimic» parc-ar fi răspuns aceluia, ce-ar fi întrebat-o acuma, ce dorește? — simțind că nu venise încă timpul, pentru nici una din dorințele ei...

SFÂRȘITUL CĂRȚII I-a