Incepînd din țeară, de pe la Bușteni, culmele de munți cu stânci uriașe, cu torente selbatece, cu văi prăpăstioase, se țin lanț peste pragul Brașovului, cu cât intri în inima Transilvaniei.

In picioare, la fereastra vagonului, Olga urmărește priveliștele de afară. Gândurile ei cheamă în noapte pe acei vrednici Moți, pe viteazul tor — Avram lancu — Petru Maior, Șincai, Micul și pe toate sufletele acelor energici crai. Ei suferă cu mândrie urgia Ungurului, cântând doina țerii și vorbindu-i limba.

Selbătăcia naturii șl măreția, ernii domnesc peste tot. Munții s-au dus; șirul de dealuri abia mai țermuesc orizontul, făcând loc câmpiei. De pe la Zeghedinul lui Rațiu ea ține lanț, pare una cu spațiul. Deasupra ei, Venus își tremură privirea, pe albastrul Cerului.

Se întreabă Olga, privind minunata stea.

Apropierea Pestei o smulse din gânduri. Se opri două zile. Frumusețea naturală a Dunării, care o desparte de Buda, estetica, strezelor, cu faimoasele „Andrassy-Ut”, „Kerepessi-Ut”, multele statui, monumente, puntea de lanțuri, palatul lui Francisc Jozef din Buda, cocheta Curie, mărețul parlament, și mai mult de cât toate, vederea minunată a Dunării la poalele Budei, cu miile de lumini roșii aprinse seara în bătrânul oraș de pe deal, cu luminile vaselor în port - vara — sub candelele Cerului, dau Budapestei înfățișarea unui oraș mare, occidental. Atmosfera e întunecată însă de fumul coșurilor de la fabrici; încărcată cu obida suflărilor asuprite.

A treia zi, Olga se apropie de Fiume. Munți urieși, acoperiți cu zapadă, întretăiați de văi și prăpăstii abrupte, acoperite cu brazi seculari, închid de jur împrejur orizontul. Trenul merge încet, coboară o coastă periculoasă. O lumină fantastică învelue munții, luminează calea înroșind brazii. O mână de oameni, mânați de soarta pe coastele Atlanticului, iși despică cale prin selbătăciile aceste. De o parte munți, de alta prăpăstii; fluerături după fluerături, anunță trenul care vine dinspre Fiume... A trecut...! Fie care călător respiră mai în voe.

Olga se îmbarcă pe vaporul de curse între Fiume și Veneția, pe marea Adriatecă.

Noapte; noapte urîtă de mare. Intunerecul domnește peste tot. Nouri mari, negri de furtună, aleargă pe bolta întunecată a Cerului. Nici o stea, nici o lumină, nicăiri. Cât ochiul vede, apă și iar apă... Sirocco urlă prin odgoanele vaporului, întărtă valurile. Albe, amenințătoare, se înaltă talazurile, se afundă, se ridică spumegând de furie în lupta lor cu vîntul. El trece mai departe, întartă pe altele... marea devine un lung, nemărginit clocot de mânie, un sbucium nețărmurit de apă; în întuneric se văd valurile albite de spumă, isbindu-se între ele.

Resuflând greu, încovoiat când pe o parte, când pe alta, vaporul înaintează încet. Nouri de fum negru se înalță, se amestecă cu ai Cerului, aleargă prin întunerecul și mai negru al spațiului.

Natura — rescolită în adâncurile ei — pare o luptă titanică între valuri și vînt, o goană nebună de nouri ce fug, și peste tot întunerec, sbucium, furtună.

De o dată vântul tăcù, sbuciumul stătù; din întunecimea norilor luna apărù, resfrîngând în mare brâu luminos din valuri de argint. La câți-va pași în urmă, luceaferul anunță dimineața. Se luminează de tot. Ca o mantie albă, se întinde marea strelucitoare la soare.

Șapte ore dimineața. Pământ, grădini, case, codri verzi. Lido — drag lui Alexandri — apar în stînga. Colo, departe încă, pe întinderea senină a apei, resare ca din poveste, o mândră cetate de argint, panoramă feerică de lumină, palat de marmoră: Veneția! Valurile bat scările de marmoră, portalurile palatelor. Gondoli negre— uriașe rîndunele — conduc lumea pe „Il grande canale”. Palate — cu scările balcoanelor în apă — cu gondole la fie ce portal de o parte și alta a canalelor. Liniște adâncă printre canale; Veneția doarme pe lagunele Adriaticei, deși sunt opt și jumătate ore dimineața.

Mișcării, sgomotului din port, urmează liniștea morții: nicăiri oameni, copii, uși sau ferestre descinse. Nici un arbor, nici un animal, nici un om; totul e taină. Mândre, tăcute, se ’nchid palatele în liniștea lor. Apa strigă, lovind pereții. Florile singure, îndulcesc întunecata severitate a zidurilor, dându-le viață. Coloritul Veneției din canaluri e mohorît.

Vaporul ancorează în margenea marelui canal, lângă piața San-Marco. Apare maestoasa catedrală, cu stâlpii de marmoră, cu picturele lui Mihael Anghel și ale lui Rafaol, tinere ca de eri neatinse de vijeliile timpului. Alături, palatele ducale vorbesc de fala Veneției de odinioară: azi multe servesc drept autoritate; cel al dogelui- și azi — pentru închisoare. Palat întunecat, ca și trecutul lui se înalță sinistru de o parte și alta o canalului, legat prin mult plînsa „punte a suspinelor (Il ponte dei sospiri)”; nafericitul care o pășeà spre infernul mormîntului viu, nu se mai întorceà. cu viață pe ea. Câte suferințe cumplite, câte crime și nedreptăți strigătoare la Cer, n-au înăbușit aceste înfiorătoare ziduri!

In fața bisericei, piața („piaza”) San-Marco, cu sutele de porumbei; ei sbor pe haina, pe umerii, pe mâna trecătorului, așteptând boabele de grăunte.

Dacă Veneția-i pustie între canaluri, aici — printre îngustele și micele strade pavate — viața curge. Prăvăliilor cu portocale, smochine și curmale, urmează luxoasele saloane cu sticlăriile și oglinzele de Veneția, cu covoarele de Persia, cu giuvaeruiile strelucitoare, ca picturele renașterii. Lumea, se revarsă potop, pe stradele înguste cât trotuarele altor orașe. Seara la lumina electrică Veneția e orbitoare. Atît e pământ. Alături, la un pas, Veneția din canalurile întunecate.

Pe „Puntea suspinelor”, Olga urmărește trecutul falnicei cetăți. Gândul îi sboară apoi departe; sosește „noul an” în țeară. Poporul îl așteaptă plin de încredere și de speranțe. Ochilor ei apar „Călușeii”, „Capra”, „hozii”, cutreerând stradele în gerul lui Decembrie, pe când în juru-i plouă, dafinii și cibru sunt verzi.

Ca printr-un caleidoscop se desfășoară înaintea ochiului ei, icoanele magice ale copilăriei. Revede casa părintească; albeața ei strelucește într-o mare de fiori: treptele, fontâna, șura, totul este-floare: iasomie, serengaș, roze, liliac, garoafe, lăcrămioare, pomi cu deosebite soiuri de fructe altoite în acelaș trunchiu — îmbracă tot ce e zid și gard.

Vara, de la ora 4 dimineața, până la ora de serviciu, tatăl e în grădină; mâna lui trece de la pom la pom, de la un trandafir la altul. Seara îl ajută și copiii.

Sus, casa- cu buna lor mamă — cu spuza de frați: mari, mici de toata mana. In colț, lângă șură. Corbu — cânele drag.

Prinde apoi ziua când- în aula școalei din Iași — se despart una de alta. Incă o dată auzea — de departe — „mult mă doare să mă despart de tine, drăguță. Dar, daca Olguțu are să fie bun, ascultător și cuminte, dacă are să învețe bine, tata n-o să fie trist, tata n-o să plîngă”.

Acu încetează fericirea ei. Tot ce urmează, durere.

Iși aminteà cu fiori de ea. In temnița aceea unde viața se strecurà gâtuită, artificială, cum se strecurà și lumina zilei în pătratul zid, unde eșiseră mai toți anii afară și soare nu văzuseră, în temnița aceea unde condamnatele prindeau să muncească și numai să muncească— când eleva își luà rolul în serios — unde tot ce erà viață fizică — aer, nutriment, mișcare, băi — rămâneà deziderat, orele profesorilor iubiți erau isvor de soare, de lumină, de căldură.

Dar nopțile! Nopțile acele când în liniștea dormitorului, în somnul colegelor, ea contemplà din pat steaua pe Cer, urmăreà pe Schiller, pe Lessing, pe Goethe, Hugo și atâți mari cugetători ai omenirei. In labirintul biroglifelor germane — casa felelor — resăreau idei negrăit de mărețe, de luminoase, atâta filozofie adâncă.

Se gândi la colege. Câte se măritaseră! își aminti de seara — întâia în cei 8 ani de internat — când discutaseră asupra iubirii. Traduceà, fetelor o piesă germană. Erà vorba despre-o iubire mare, nefericită. Scena — dată prin pana lui Goethe — era sguduitoare. Se născù discuție vie între ele asupra iubirii. Fenomenal! întâia care făptuia astfel de crimă! Până și pedagoga aspră și incultă, se lasase târîtă în complot. Fie care își dase părerea asupra felului de a iubi; căzuseră de acord asupra unui punct: nu poți iubi o ființă căreia remâi strein, indiferent. Una din ele observă că Olga nu-și dase părerea. Ea nu se gândise nici o dată la iubire; îi apăreà acum ca un isvor cu apă de cristal, nespus de frumos, dar prea îngândurat, prea, vijelios. Cuget — respunse ea — iubirea adevarată nu e numai aceea care te face fericit, dar mai ales aceea de pe urma căreia nu poți folosi: iubești chiar fără să fii iubit! Se făcù învălmășeală- „mergi de așa iubire!” strigau unele. „E drept!” respundeau altele. — Iubirea — reluă Olga — e un sentiment căruia nu poți comandà: e simțire ce naște — cred — din admirație; iubind o ființă, o iubesc pentru dînsa, nu pentru mine! — „Și dacă afli că tu —admiratoarea lui—îi ești indiferentă sau urâtă?” „Ca să fiu urîtă, frără să-i fi făcut vre-un reu, arată caracter mic, reutăcios, — n-ași puteà admira asemenea om; indiferentă dacă i-ași fi? M-ași întrista mult, nespus de mult, dar l-ași iubi, sacrificându-i-mă la nevoe. Iubești ori nu, steaua de pe Cer? Rece ca ghiața — prin depărtarea la care remâne luccaferul față cu mine — ași puteà muri pentru el, n-ar tremurà; totuși mi-e drag și nu-l întreb de-i sunt și eu lui!”—„Durere?!” întrebară fetele surprinse— „Da... poate... durere... afirmă Olga îngândurat, ca și cum s-ar fi pătruns de o dată de adevărul ce spuneà. Mai târziu citi în Șchiller: „iubirea adevărată remâne aceeași, de i se dă tot, de nu i se dă nimic.”

Vai, cum se teme azi să nu adeverească prin fapt ceea ce afirmase în școală! Vădit, Lorescu n-o iubeà! Plecase în depărtări, fără să-l revadă. Impresia puternică a streinesmului, îi aminti de o dată unde se afla: pe „puntea suspinelor”! Apucă repede spre casă, privind în juru-i; Veneția păreà moartă. Singuratec se resfringeà lumina fanarului aprins, în apa canalului. Nici o lumină prin palate. Liniștea morții cuprins-a orașul; apa numai strigă lovind în portaluri. Resare luna, înălbind pereții.„Lin și în clipe cadențate, San Marco sinistru, miezul nopții bate!

Aveà tabloul marelui Eminescu.

Reintrată în otel. Olga îngenunche. Se roagă pentru tatăl ei — purtase numele celui întâi sfânt din an— trimite urare de noroc fraților și apoi în acel otel, în camera unde, cu câți-va ani în urmă, Lorescu deșertase până în fund paharul durerii omenești, în preludiul noului an, pe sunetele de clopot — înălță Cerului ruga ei de noapte: fericirea lui!

A doua zi trenul alergà peste apă, peste mare, ducând pe Olga tot mai departe. Lăsase în urmă codrii verzi, palatele de marmoră; trecuse de Milan— cu domu-i minunat— câmpiile erau verzi, grîul răsărit. In Genua, oraș de sculptură, o lume întreagă în peatră, adormită pare, cu mii de ani în urmă, deșteptată acum peste noapte ca-n basm, o priveà, îi vorbeà, îi aratà calea. Atîta viață mută, atîta putere de viață în ființele acelea de marmoră! Omul se vede mic, nimic în fața lor, el călător prin viață! Ele, eternul! înduioșat, face cruce și-i vine să serute pios urma strebună.

San Remo, Monte Carlo, Beaiulieu, Villefranche, remân în urmă, cu vite, flori, stânci, cu portocali și lămâi, pe când Nisa se resfață la soare, cu buchetele de vile între palmieri, bambuși și ecaliploși, privind albastrele valuri ale Mediteranei.

Coline pururi înflorite, munți ninși în depărtare, o împrejmuesc din toate părțile, ferind-o de ploi și de vânturi reci; soarele singur o desmeardă în voe.

Climatul luminos, temperat, uscat, pitorescul, eleganța, curățenia orașului scăldal în flori, atrag la Nisa mulțimea privilegiaților, avuții din toate părțile lumii. Englezii și Rușii predomină.

Un prelung și larg bulevard „la promenade des Anglais”, umbrit de palmieri, curat ca oglinda, țermuește orașul spre Mediterana, pe o întindere de 7 kilometri. In fața lui, aruncată-n mare, o singură casă: „palais de la Jettee”. In saloanele acestui palat, streinii și Niseanii ascultă gratuit, diminețile, accentele unei orchestre minunate, perdute în murmurul valurilor cari se sbat sub picioarele lor. Pe bulevard, vilele milionarilor, la spatele lui, grădina publică și piața principală „Massena”,apoi orașul. Vilele lui dispar sub ploaea de flori și de verdeață. Edera și trandafirii îmbracă zidurile, vanilia gardurile, violetele de Parma cărările, măslinii pașnici, palmierii în evantai, eucaliptoșii umbritori, șoselele. Ficuși cât vișini, leandri cât sălcii, camelii cât persici, roze, vanilie, garoafe, stânjinei albi ca crinii, încotro întorci privirea: în grădină, pe strade, la ferestre, în balcoane, pretutindeni în camere.

Prăvăliile sunt urieșe sere de flori: copaci de liliac alb, de camelii și tot felul de plante exotice. Arcadele-strade sunt galerii de picturi, de giuvaeruri, scăldate în marea de lumină electrică. Deasupra lor, relamele în libere-becuri de foc: „Vana la Aix-les-bains”, „Priviți îndărăt”, etc.

Stradele pavate, curate, spălate în fie ce dimineață, sunt furnicare de mii de trecători, de automobile, camioane, tramvae, biciclete și tot felul de trăsuri. O primăvară eternă îmbracă zilnic orașul în haină de serbătoare. Paserile cântă, albinele-mieresc, fluturii zbor, lumea îneacă stradele. „Primblarea Englezilor” devine un imens caleidoscop internațional. Englezii cu lornetele își primblà spleenul lor pe valurile mării. Rușii, înfrigurate paseri de nord, aleargă stol pe bulevard: „resboi? s-a declarat resboiul?” întreabă, înfrigurați de neliniște. Germanii tacticoși, Francezii comozi — ca la ei acasă — Italienii nalți, bruni, frumoși, Greci — iuți la vorbă și la mers — Turci cu fesuri roșii, Români, Algerieni, Arabi, Senegalezi — cu mantii albe, lungi, cu turbane albe în jurul fesului roș, Americance, cu snopi de flori la pept, Australience în malacoave, c-un vârtej de pene pe cap, drept pălărie, Negri- avocați, doctori, studenți— înmănușați la fel în port și chip — aevea statui negre — se mișc, rîd, vorbesc; dinții albi și buzele roșii îi apropie de oameni.

Milionari, multimilionari, principi și principese, duci și ducese, poeți, filozofi, artiști, intelectuali, își desfășoară zilnic la mare, lumea lor de gânduri, de simțiri. Alături de orașul nou — zis al streinilor — se găsește cel vechi — Nisa Niseenilor — cu diferitele autorități.

Olga luă loc la pensiune, cu patru lei pe zi, masa și casa. Stăpâna vilei erà văduva unui conte.

Grădina D-nei de Rioux era un parc de 3 mii portocali și lămâi, alineați, irigați. Printre ei palmieri, bambuși, piperi, măslini, vișini, persici, caiși, pruni, aproape de casă, camelii, iriși albi, roze, totul înflorit.

Olga își petreceà toată ziua printre flori și copaci, scriind și lucrând. Briza mării adià prin grădină, clătinà palmierii, îi răcoreà fruntea. Trupește se întări mult, îi reveni somnul. Sufletul însă îi era atins, lânced și doctorii nu-i puteau ajuta. Depărtarea ei mărea dorul; scrisorile din țeară nu i-l alinau. Rozeanu îi trimise o ilustrată, îi ura fericire; Olga nu-i răspunse. Lorescu însă, omul dort... tăceà. Il revedeà în vizitele-i de peste zi, dispărând fugar la vre-un colț de stradă în goana trăsurii — chemat la căpătâiul unui lânced — ori lucrând seara până târziu sub lumina lampei. Se gândi să-i împartă un strop din frumosul ce-o împresura, pe ea. Așeză într-o cutie flori, portocale și lămâi aurii, pe ramura verde, ruptă din pom. Când să scrie adresa, simți stinghereala pasului ei: ce aveà să cugete. Lorescu despre ea? Cum aveà s-o judece? Nu, mai bine să renunțe! Florile s-au dus să împodobească o logodnică, tristețea remase lângă ea. Impachetând florile, Olga scria: „în oraș se seribătorește sosirea maestății sale, Carnavalul 32-lea! S-au cheltuit sute de mii! Streini și Niseeni îl așteptau cu nerăbdare. In mijlocul a mii de oameni, într-un car de triumf, urmat de-o măreață suită de figuri istorice, legendare, sosește Măria Sa. Otelurile sunt pline, prețurile fabuloase! Măștile umplu stradele; pe ele, batae generală cu eonfetti; unele, de gips, biciuesc reu figura; trecătorii poartă mască.

Maestatea, urmată de suită, se primblă. Tînăr, bătrân, copil, localnic, strein, prinț, lucrător, mascat ori nu, se bat cu cei din suită, se bat între ei, jos, în latul și în lungul stradelor. Beți de soare, de lumină, de trai ușor, senin, înoată în valuri de confetti, bătîndu-se cu focul Francezului.

Dar iată, începe o batae cu flori. Măști, care, trăsuri, totul e scăldat în flori. Prelungul bulevard e numai floare. Liliac alb, trandafiri, violete, camelii, garoafe, micșunele și tot felul de flori, îmbracă trăsurile — prefăcute ca prin vrajă — în minunate lire, - lebede, corăbii de flori, premiate cu bandiere tot atît de frumoase.

Teatrele, balurile mascate, țin până dimineața, ca să reînceapă seara.

In ziarul ei adăugă: „mă-ntorc tot atât de tristă, cum am plecat. Nici priveliștea acelei mări de flori și de figuri, nici valurile Mediteranei, nici frumoasa grădină de aci, cu palmieri în evantai, cu violete pe cărări, cu roze — umbritoare gardurilor și edera copacilor — ederă care-mi amintește una dintre ode mai frumoase comparații ale Carmen Sylvei: „nous, nous autres femmes, nous sommes comme la lyerre qui meurt ou elle s-attache — nimic nu poate duce sirop de lumină, de senin, în sufletul meu! Tristețea de pe morminte îmi învelue chip și suflet, întunecată ca locurile de pe unde vine. Zădarnic zăvoresc ușa; zadarnic anunț lipsa tuturor de-acasă! Pătrunde prin ferestre, prin spațiul camerii, se așează nepoftită, pe pat, pe mese, pe cărți, pănă și pe flori.

Pentru ce sunt atît de tristă? Doresc ceva? Țeara! Acel surd, ascuns, deportat „chez-soi?”. Ce nebunie! Aci, în America, în țeară, nu-i acelaș lucru? Câte-va cărți, câte-va flori, câteva chipuri iubite pe pereți, nu ești chez-toi? Mai mult de cât atît, ai unde-va? Lăsat-ai în urmă alt ceva? Lacrima unei mame, dorul unui tată? Atunci...? Dureros de trist e dorul de țeară, când golul și streinismul te-aștcaptă în ea...! Seară, Luceaferul veghiază depărtările. Pribeag solitar pe Cer, privește printre palmieri, la pribeagul solitar de pe pământ. Iată ceva din țeară... prietenul meu, singuru-mi prieten... El îmi cunoaște gânduri și simțiri. Mă doare că le știe; până când citile-va în mine? Până când viața de pustnic?

Divonnes-les-bains e cea mai mare stațiune de idroterapie din Franța, apropiată mult de pitoreștile pozițiuni ale Elveției. Cura de dușuri a apei din Divonnes e cu deosebire prielnică lâncezilor de nervozism, de iritabilitate, de nevralgii. Dupa intră îndată în cura medicală. Tratamentul sta în cura de aer, odihnă și dușuri reci, luate dimineața, în urma unei primblări de jumătate oră, pentru ca corpul să fie bine încălzit. După îmbracare, remânea întinsă pe un scaun lung, la soare, sub umbra ușoară a vre-unui pom. După amează primblări, escursiuni, prescrise și ele în curs.

Felul Duței de a fi rămase acelaș. Aci prea iubitoare, aci nemăsurat de rea, de nervoasă; în astfel de momente vrăjmășea pe toată lumea, chiar pe Virgiliu, îl ura. Grigoriu alătura priceperii lui de doctor, blîndețea și tactul; nu reușea însă totdeauna. Furtuna isbucnea cum nu-i împlinea cel mai mic capriciu.

Se aflau de cât-va timp în Divonnes, când în una din zile plecară să viziteze castelul lui Voltaire, la Ferney, mic și drăguț orășel, la jumatatea drumului între Divonnes-Geneva. Deși calea era o minunată alee de plopi înalți, căldura era mare. Virgiliu ferea primblările pe căldurile mari; cum însă vizitarea castelului se îngăduea numai o dată pe septămână, după ameaza, cu toată căldura, cedă Duței și plecară. Vizitară parcul unde se afla mormântui lui Voltaire, apoi castelul, camera de culcare, unde sub un sepulcru de marmoră se află inima poetului. După ușă văzură-portretul alesei lui iubite — ea înse-și scriitoare — alături de care își făuri marele poet și filozof multe din operile lui, pline de noblețe, de umanitate și de dreptate.

După ce vizitară castelul, Duța stărui de Virgiliu să treacă la Geneva. Se primblară prin oraș, târguiră destul, când Duța zări la fereastra unei prăvălii, un cordon de perle. — „Ce frumos colan: exclamă, ia-mi-l Virgiliu, te rog, ia-mi-l! —Glumești, dragă Duța?!... Tu vezi, costă cinci mii; nu mai avem peste tot, din banii tei și-ai mei, de cât 7 mii! — Nu face nimic! Vom scrie în țeară, ne vor trimite!...

— Nu-i înțelept, draga mea! Tu ai atâtea giuvaeruri și de atât de mare preț...

— Dacă ascultam pe tata, aveam astă-zi colanul! Respunse dînsa, fulgerându-l cu o privire aspră și dispărînd pe puntea din fața lor, de peste Ron. Virgiliu se luă după ca, fără să pară grăbit; atribui nervozitatea ei căldurii mari de peste zi. La otel găsi numai pe birjarul care-i adusese din Divonnes; Duța nicăiri. Se reîntoarse, o căută pe punte, pe cheiuri, n-o află. Crezu c-a plecat la Divonnes; se duse și el. Stăpâna vilei unde locuiau, îi respunse că nu venise. Neliniștea intră în sufletul lui. Se reîntoarse la Geneva; zadarnice, toate cercetările poliției! Ziua se strecurase; pe punte, pe cheiuri, lumea, câtecele, voioșia, măreau neliniștea lui Virgiliu; Se înfiora la gândul ca nu care cum-va să se fi aruncat în Ron? După altă zi de cercetări, părăsi gândul acesta. In Divonnes nimeni nu știa de ea, gasda îi dete acelaș respuns. Începu s-o caute prin orășelele de prin marginea lacului Leman, Montreux, Evian, etc., știind, după câte îi spusese dînsa, că-n unul din aceste orășele avea o rudă. Nicăiri, nimic! Socotind atunci că va fi plecat spre țeară, reveni la Divonnes să-și împacheteze lucrurile, să plece și el. Intra pe portița vilei, când gasda îl întâmpină speriată: bine c-ați venit! D-na se află greu lâncedă! — Soția mea aici?! Când a venit? — Intrați vă rog repede, sus, în apartamentul meu! Vă voi desluși totul mai pe urmă! Virgiliu urcă scara într-un suflet. Duța ca ceara, zăcea pe un pat. O readuse în fire. Când îl recunoscu, începu să plîngă de bucurie, îl rugă s-o erte, făgăduind să fie alta; îi lămuri cele întâmplate. Necăjită pe dînsul, se refugiase pe insula Jean Tacque Rousseau de pe Ron; neavând bani cu ea, dete paznicului pentru cinci parale — dreptul de a sta pe o bancă- un prea frumos inel, dăruit de Virgiliu în ziua nunții. Pe aceeași bancă scrise tatălui ei că-i mult nenorocită; că se căește de a nu-l fi ascultat; ca să capete bani, adăugă că Virgiliu a părăsit-o, după ce-i cheltuise tot și-i vînduse pănă și giuvaerile. Plecă apoi la Divonnes. Aci rugă mult pe proprietară să-i dea o cameră de-a ei; își părăsise soțul — spuse — care se purta prea reu cu ea; o rugă stăruitor să nu-i descopere lui sosirea ei deoarece se temea de el! Văzând pe Virgiliu căutând-o neliniștit, de două ori, se bucură mult: își resbunase! Potolindu-și furia, începu să cugete mai liniștit; recunoscu dreptatea lui Virgiliu; îi cumpărase atâtea rochii, îi făcuse atâtea daruri! Abia aștepta să-l revadă, să i se arunce la gât! Dar el nu se mai arata! Cinci zile trecură; el o căuta prin orășele, Duța îl aștepta oră cu oră! Nevăzîndu-l, îi trecu prin minte că și-ar fi făcut singur seama; se învinovățea, suferea, ajunse la desperare! Avu un puternic atac de plîns; tulburarea îi provocă o scurgere de sânge pe nas, după care își perdu cumpătul, căzu leșinată. Proprietara eșia speriată, să cheme un doctor, când o întâmpină Virgiliu. Duța înse-și îi povesti parte din cele petrecute, fără să-i descopere ceea ce scrisese lui Tilcu și nu desmințise; inelul — spuse — îl scapase în Ron; promise să fie alta, se împacară.

Stabilimentul de băi din Divonnes avea în parc o frumoasă clădire pentru dans și muzică. Duța își petrecea deseori după-amezele aici; se făcuse cunoscută prin vocea ei, și nu rare ori era luată pe sus și rugată să cânte. In sala de muzică își da întâlnire tot ce era mai distins și mai cunoscător al muzicei în stabiliment. Vocea Duței fermeca. Deseori în plimbările lor prin Divonnes, ea și Virgiliu erau obiectul manifestărilor de admirație din partea publicului. Intr-una din zile Duța fu rugată de doctorul stabilimentului să cânte. Execută câte-va bucăți: începu cu aria sopranei din „Dinorah”, urmă cu valsul din aceeași bucată, de Meyerbeer, cântă apoi „aria păpușei” din „povestirile lui Hoffman” de Offenbach. Vocea ei de soprană lejeră, bine timbrată, egalată în toate registrele, fermecă auditorul. Fu resplătită cu aplauze îndelungate. Când încetă, o doamnă, contesa de Divonnes îi oferi un buchet de flori:

— Divonnul, zise ea, n-a auzit încă privighetori ca voi!...

— Ași fi prea fericit, i se adresă doctorul stabilimentului, să pot anunța un concert dat de D-voastră, în ajutorul lâncezilor sărăci din Divonnes.

Duța privi pe Virgiliu: „consimte”, îi respunse acesta din ochi. In seara anunțată, fură primiți în sală cu mare entuziasm. O domnișoară, întovărășită de un viorist și un flautist, se apropiată să întovărășească pe Duța. Ea începu cu „Aria Clopoțeilor”, cântă romanța: „Connais-tu le pays?“ din Mignon, trecând la „aria bijuteriilor” a Margaretei din Faust. Urmară ropote de aplauze. Veni rândul celorlalți. După aceea Duța începu singură, cu o voce puternică, bucata Desdemonei din . Vocea-i largă de soprano-eroică, respirația îndelungată, enunțarea notelor de pept cu ușurință uimitoare, cuceri pe toți. Trecu la din ; avea o modelație neauzită. Directorul de la „Hof-Theater” din Munic, se apropie: „nici odată n-am cunoscut mai bine, mărgăritarele din muzica lui Rossini și nici odată el însu-și, n-a visat o Rozină mai fermecătoare! Posedați o voce excepțional de rară, o comoară nestimată! O adevărată minune! E ceva de necrezut! Vă ofer două mii lei pe lună, ca început, dacă primiți angajamentul meu!

— Mulțumesc, D-le, sunt o simplă diletantă!

— Dar Dv. nu mai puteți aparține familiei, nici chiar țerei, ci publicului!?... Acum, sau mai târziu, veți fi a scenei!

— Da, se adresă. Virgiliu încet Duței, dacă m-ai asculta cu încrederea din trecut!

Afară pe terasă, îi învelui o ploaie de confeti, serpentine și de flori; cei din jurul lor, aclamau, strigau, țineau s-aducă artistei prinosul lor de mulțumire.

— Vezi, dragă. Duța, îi se adresă din nou Virgiliu, viața e dulce, când știi s-o cunoști. Binele, adevărul, frumosul, sunt cele trei chei cari desleagă omului înțelesul vieței! Ești avută, fii darnică cu cei lipsiți; ești frumoasă, fii drăgălașă cu cei urgisiți, ești tânără, respectă capul nins!

— Tu, dragă Virgiliu, mă faci să cunosc viața, îți mulțumesc! Fii încredințat, te voi asculta, voi resplăti ostenelile tale cu mine!

Două luni trecură. Duța căuta să se ție de cuvînt, atât cât firei îi da pas. Intimitatea unei familii engleze, sporturile, excursiunile, partidele de muzică, îi ocupau timpul, îi mai îngrădeau aprinderea. Concediul lui Virgiliu înceta; nu mai avea nici bani. Doctorul stabilimentului îl sfătui să lese pe Duța cel puțin încă trei luni; ar fi rămas și el, cerînd prelungirea concediului, dacă-Ruxandra sau Tilcu i-ar fi trimis bani. Scrisese din timp, le arătase nevoea; Tilcu trimise bani Duței, fără ca ea sau tatăl, să comunice și lui Virgiliu. Ruxandra nu respunse scrisoarei lui, căzând lâncedă de nervi..

După plecarea lor în Franța, între Tilcu și Ruxandra se iscaseră iar neînțelegeri. El îi măsura neîncetat venitul; de la 50 mii, i-l reduse la 30 — sub motivul crizei din 1901 —și-acum voia să-l micșoreze la 15 mii, motivînd c-ar avea să dea și Duței. Ruxandra nu voi să iscălească noul contract, îl amenință cu judecata, rugă pe un avocat, să treacă pe la ea. In dimineața când avocatul veni, o găsi în pat, fără să poată nici chiar vorbi. Văzînd că nu mai avea puterea să lupte cu dînsul, să pornească un proces, chemă pe Tilcu, iscăli contractul. In urmă dîndu-și seama de ceea ce tăcuse, amintindu-și îndatorirea ce-și luase față de Virgiliu, nevoia de bani pentru sănătatea Duței, se irită nespus. Supărarea, oboseala, grija ce-i purtase înainte de căsătorie, îi sdruncinară din nou sănătatea; fu atinsă de nervi, începu să se creadă nu bună de nimic, ajunsă la capătul vieței; suferea de ideea fixă că numai o zi — ziua aceea — mai avea de trăit; a doua zi avea să fie moartă! In această stare o găsi scrisoarea lui Virgiliu; nu respunse nimic: ce putea ea face? Numai ziua aceea, avea de trăit! Vederea lui și a fetei, nu o mișcă. Priceperea remase aceeași, simțibilitatea părea atinsă: pe chipul ei nu se mai întrezărea bucurie, iubire sau ură; nepasarea o cuprinse. Duța văzând-o astfel, ceru lui Virgiliu să închirieze pentru dînșii altă locuință. Cum Ruxandra nu putea remâne singură, i se închirie un apartament în casa familiei Călescu, milionari scăpătați, foști vecini moșieri lui Tilcu. Călescu se cobora dintr-una din cele mai vechi familii din Moldova; ea era Greacă saracă, ignorantă, dar frumoasă din Galați. In Iași trăiau greu; intrau des la Ruxandra, fiind bine și cu ea și cu Tilcu. Ruxandra avea să le plătească chiria casei, D-na Călescu s-o aibă sub paza ei. Duța venea des, erau prietene, fără să treacă la mamă-sa, s-o vadă; pe de o parte îi făcea reu, pe de alta era furioasă pe ea că încuviințase contractul. In necazul ei, se ducea deseori la moșia lui Tilcu. Calculată, egoistă și vicleană cum era, căuta să fie bine cu dînsul; Cunoscându-i teama ca nu cum-va Virgiliu să-i facă proces, i-o mărea, mințind asupra lui și asupra Ruxandrei. Tilcu ajunse să urască pe Virgiliu cu înverșunare, să-l privească ca pe un cumplit vrajmaș, care cerea să fie doborît. Propuse odată Duței s-o despartă. La aceasta Duța nu se gândise: nici voi s-audă și se reînturnă acasă. Comunică lui Virgiliu cu spaimă, că taiă-seu îl urăște, vrea să-i desparte, că s-a hotărît să-l omoare. In felul ei îl iubea: dar îl iubea egoist și calculat: astfel pănă și iubirea unei ființe rele, devine piază rea pentru cel iubit. Iubirea de o clipă, i-o plătește cu nenumărate zile de amar.

Tilcu își frămînta mintea cum s-o facă pe Duța să se despartă, se gândi la D-na Călescu. Pentru trei mii de lei, aceasta primi să lucreze așa fel, ca să isbândească. Ea cunoștea firea Duței. Prindea momentele când era necăjită pe Virgiliu, pentru te miri ce o înfuria: i-l vorbea de reu, i-l arata fricos, laș, de oare ce lasă averea lor în mâna lui Tilcu; o încredința că el n-o iubește: dovada? Să-i ceară să facă proces lui Tilcu! Virgiliu, ocupat cu sanatatea ei și cu a Ruxandrei, căutând fel și chip s-o vindece, se opuse cererii Duței, arătându-i că nu era acum timpul pentru procese. Opunerea lui, aprinse pe Duța. D-na Călescu o sfătui să divorțeze. Ea primi încântată: avea să se resbune pe Virgiliu! D-na Călescu chemă pe un văr de-al soțului ei, avocatul Dicu. Invăță pe Duța să-i ceară ea, s-o despartă de un soț care o și lovea, după ce-i risipea toți banii! Pe de altă parte, dînsa făcu cunoscut avocatului că va pruni plata pe care o va cere. Duța dete cerere de divorț, fără știrea lui Virgiliu; în lipsa lui, își încărca cu ferele cu albituri, rochii, argintării și plecă la București, în timp ce d-na Călescu primea de la Tilcu cei trei mii de lei.

Virgiliu aflând de plecarea Duței, simți mai întâi indignare: după aceea o mare ușurare: era mai bine așa! Suferise mult prin ea, cine știe ce l-ar fi putut încă aștepta! Nu spuse nimic Ruxandrei, căutând-o ca și mai înainte. A treia zi, întorcându-se acasă, dete cu ochii de Duța: „aici?!” întrebă el rece, ironic, fără s-arate însă surprins. — Eartă-mă, Virgiliu! Eartă-mă! N-am știut ce fac! isbucni ea în plîns.

—Nu, Duța! respunse el blând. Să încetăm te rog, cu aceste comedii! Mă simt obosit; nu mai pot răbda toanele și purtarea ta! Intoarce-te la tatăl teu, Duța!

Ea plînse, se sbuciumă, îi veni reu. Două zile trecu prin accese mari, urmate cu somnuri, cu halucinații, cu visuri. I se părea că Vrgiliu era mort; îl plîngea desperat. Zadarnic încerca Grigoriu s-o încredințeze că i se năzărea, ea nu contenea de plîns. După două zile se îndreptă: îl rugă din nou s-o erte; îi descoperi intriga D-nei Călescu. In fața stării ei, Virgiliu n-avu curajul să stărue în voința de a rupe cu dînsa. Ea își retrase cererea de divorț; el trimise lui Dicu 600 lei. Acesta, maior în rezervă, nemulțumit, pretindea 1200 lei; știind că tribunalul nu i-ar fi dat dreptate, se plînse generalului comandant al corpului IV de armată, din lași. Grigoriu arătă cum stăteau lucrurile. Generalul, drept și foarte deștept, îi dete dreptate; între patru ochi îl sfătui să se despartă de o astfel de nevastă, ca nu cum-va să aibă a suferi de pe urma ei neplăceri și mai mari: Vezi — zise el — ca mila să nu te nenorocească! Grigoriu îl părăsi, adînc mișcat de cuvintele lui. Vedea însu-și: nu era dreaptă cararea pe care apucase de la căsătorie! Numai câte-va luni și cum se simțea de obosit, de desgustat! Nemulțumirile, veghiatul nopților, când Duța era prinsa de crize nervoase, îi sdruncinară și sănătatea lui; se simțea sleit de puteri...

Tilcu devenea din ce în ce mai înverșunat. Basmele Duței îl înfricoșau: toți trei, Virgiliu, Duța și Ruxandra, aveau să se unească împotriva lui, să-i facă proces de divorț, Ruxandra avea să-i ia averea! L-ar fi nimicit! De Grigoriu se temea mai mult; îl privea ca pe un vrajmaș de moarte; pe el căta să-l sdrobească. Nereușita D-nei Călescu îl înfuriase. In această stare sufletească îl găsi Țalic, samsar evreu; de ani de zile agentul lui pentru exportul grânelor, îi devenise omul de încredere, mâna lui dreaptă. Țalic era în curent cu toate, se pricepea la toate; cunoștea cauza supărării lui: — Cei trei mii de lei, dați coanei Călescu să-i despartă, n-au făcut nimic? îl întrebă el într-o dimineață.

— Nimic! respunse Tilcu suparat. Nimic n-o poate desparte de ticălosul acela! I-a furat mințele, nu altceva! Vezi, fata nu-mi mai dă pe-aici!

— Unde-i acum, dînsul?

— E numit doctor recrutor, la B.; acolo cată să fie!

Samsarul privea în jos gânditor. De odată ridică capul, se apropie de Tilcu și privindu-l c-o uitătură diabolică, sclipind șiret din ochi, zise: am găsit! Ce-mi dai, să-i despart eu? Nu mai avem nevoe de Coana Căleasca!

Tilcu îl privea neîncrezător.

— Ascultă bine, Gheorghe: să-l dăm de gât, are să-l lese.

— Cum?!

— Am deja planul: doctorul e numit recrutor; să-l încurcăm! ori îl perdem, și așa e mai bine, ori îl încurcăm numai și o depărtăm pe ea!?

Tilcu stetea pe gânduri.

— In tot cazul n-avem nimic de perdut, dacă încercăm... Cât esă, C. Gheorghe?

— O mie de lei!

— O mie de lei?! Cucoanei Călescu dădeai trei mii?!

— Bine, Țalic, ai trei mii și tu, dacă isbutești!

— Las pe mine, C. Gheorghe! Numai 500 să am arvună d-început!

In Iași, printre mulțimea de Evrei sărăci din Târgul Cucului, cari-și scot din greu hrana prin mici negustorii sau ceva gheșeftari, locuia Țibel, cumnatul lui Țalic.

A doua seară de la convorbirea cu proprietarul Zăneștilor, Țalic intră la Țibel:

— Bună seara, Ițic! Bună seara, Rachela! Cum merge ghișeftu?

— Greu, Țalic!

— Greu, greu! Totdeauna greu la tine, totdeauna bine la mine!

— Norocu, Țalic!

— Norocu-i cap la om! Ițic, tu n-ai cap... tu ești sarac!

— Ce vrei să fac?!

— Afaceri! Ascultă Ițic: cunoști pe doctorul Grigoriu?

— L-am văzut!...

— Destul! Pleacă după el, la B.! El acolo recrutează; tu duci băeți cari fug de armată; ei plătesc bine! Te-nțelegi cu doctorul...

— Și dacă doctorul nu vrea?

Nu se poate! Cum să intru în relații cu doctorul?

— Dacă nu vrea?

— Dacă îi recrutează?!

— Ce-ți pasă ție! Ai luat parale!

— Au să reclame!

— Ei și?! Tu ai banii celora pe cari nu-i recrutează, negăsindu-i buni; celor pe cari îi ia în armată, dacă vrei, le dai banii îndărăt; dacă nu, spui: doctorul a luat banii!... Tu ai să scapi! Doctorul e tare! El, tu și eu, avem la spate, pe Cc. Gheorghe.

— Planu-i bun... numai...

— Planu-i minunat! Tu să ai cap! Te faci cu bani în buzunar!

— Așa este, dar e greu...; cum să mă creadă băeții? N-au să vrea să-mi dea parale!

— Te credeam mai puțin prost, Ițic! Tu să asiguri pe doctor la societate; intri la dînsul; îi aduci respuns că societatea l-a numit doctor al ei; îl rogi să-ți vadă un neam lânced; acolo, faci să vie și un băiat, doi... să vadă ei că ești bine cu doctorul! Le spui s-aducă scrisori de recomandație de la oameni de seamă, căci... pe urmă vorbești tu cu doctorul!... Iai paralele!... Să te vedem!

Cei doi cumnați vorbiră încă asupra gheșeftului, în urmă se despărțiră.

Îndată ce un doctor e numit medic recrutor, în jurul lui încep să mișune mulțimea tinerilor cari voesc să scape de recrutare. Studenți, feciori de bani gata, tineri evrei mai ales, cari încă de mici încep afaceri, își strâng un mic capital pe care în timpul serviciului militar l-ar perde, cu toții aleargă la rude, cunoscuți, prieteni, să intervie pe lângă persoane puternice, cu vază, cari la rându-le, intervin pe lângă doctorul recrutor, verbal sau prin scrisori de recomendație; cei mai mulți dintre aceștia în bună credință cer și ei doctorului să dea protejatului lor mai multă atenție, ca nu cum-va în scurtul timp de câte-va minute cât ține examinarea, să nu-i scape din vedere teul de care sufere tînărul. Doctorul sau îi primește și poate fi bănuit, sau nu, și atunci nemulțumește pe cei cu scrisorile, prefect, colonel, etc., puternici în mijlocul cărora trăește, de cari a avut ori poate avea nevoe.

Alți tineri, când se apropie timpul de a fi luați în armată, consultă doctori militari, să vadă dacă nu cum-va s-ar găsi în cazul care ar scuti de serviciul militar. Astfel înainte ca D-rul Grigoriu să fi fost numit medic recrutor, veni la dînsul în Iași, un tînăr evreu, Șimșa; se plângea că sufere de ochi; îl ruga să-i dea un certificat doveditor. Grigoriu îi respunse să consulte pe un doctor militar, specialist pentru ochi; dacă era scurt de vedere, cum pretindea, specialistul îi va da un certificat cu care să atragă la timp atenția doctorului recrutor.

Tot cam în acelaș timp, un alt Evreu Iținberg, de la care Virgiliu luase cu poliță suma de 400 lei, fără știrei Duței, pentru Olga, când plecase la Nisa, îl rugă în Iași, să-i examineze doi tineri, rude de-ale lui, cari aveau să tragă sorții în primăvară.

— Dar vor fi examinați la recrutare de medicul de acolo? îi zise Grigoriu.

— Vedeți, d-le dr., medicul recrutor nu are de cât un minut pentru fiecare examinare; se poate strecura o scapare din vedere! Dv. ca doctor militar, cunoașteți cazurile cari dau drept la scutire; vă rog mult să-i examinați!

Grigoriu îi găsi sănătoși, buni pentru serviciul militar. Toate acestea se petreceau cu vre-o 3 septămâni înainte ca la ministerul de resboi să se fi întocmit lista doctorilor recrutori. Întâmplarea făcu ca printre aceștia să fie și Grigoriu. In seara de 13 februar, primi ordinul de numire și de plecare pentru a doua zi. Această numire nu-i convenea de loc; știa ce înseamnă să fie medic recrutor; avea să colinde două luni prin plase, lucru foarte nepotrivit cu sanatatea Duței. Ar fi încercat totul să se lipsească de numire, dac-ar fi primit ordinul mai din timp; așa, nu avea încotro; a doua zi se cerea să plece. Fu nevoit să ia și pe Duța; ea nu voi în ruptul capului să remâe singură. Către seară, sosiră în orașul B. Se duseră amândoi direct la prefectură; ea remase în trăsură, afară în stradă, el intră; în curte îi întâmpină prefectul. Acesta îl cunoștiință pe Virgiliu să fie gata pentru a doua zi, la ora șese dimineața, când va veni să-l ia, să plece în plase. De la prefectură, Grigoriu, civil, cum se purta totdeauna în afară de serviciu, se duse la comenduire, să se înscrie în condica de prezență din acea garnizoană. Acolo întâlni și pe căpitanul recrutor; acesta îi spuse că colonelul recrutor se afla tras la otelul mai de seamă din oraș. Se îndreptară împreună cu Duța, către otel. Luară cina toți patru împreună. Doctorul se scuză către colonel că i se înfățișa civil, făcându-i cunoștința întâmplător. A doua zi, dimineața de 15 februar, Virgiliu plecă cu comisiunea în plasa T.; Duța, remasă de o cam dată la otel, luă cel întăi tren pentru București, unde Relu își avea logodna în ziua următoare. Virgiliu isprăvind recrutarea în acea plasă și având două zile libere, plecă și el la București.

In acest timp, Iținberg își făcu socoteala că înapoind D-rului Grigoriu polița de 400 lei, acesta avea să-i scutească pe cei doi tineri; luând de la fie care din ei câte 500, bani depuși la un bancher, îi remânea un câștig de 600 lei; ca să-i încredințeze că lua banii pentru doctor și numai 100 pentru el, arătă fiecăruia, deosebit polița lui Grigoriu. Se luă pe urma acestuia, la B; negasindu-l, afland că e prin plase, se întoarse de o cam dată în Iași, cugetând să revie la B. mai târziu, când doctorul avea să înceapă recrutarea în oraș.

Șimpșa, capatase un certificat că suferea de ochi, dar nu de scurtimea vederei, singurul caz care l-ar fi putut ajuta; în necunoștință de legile militare, aflând de numirea lui Grigoriu în orașul B., crezu mai nimerit să plece acolo, să tragă sorții; tot avea să fie mai îngăduitor, gândea, Grigoriu cu el, de cât un altul! Țibel, cumnatul lui Țalic, agentul lui Tilcu, sosise și el în B.

Întors din București, Grigoriu nu se dete jos din tren; împreună cu comisiunea care se urcase în gară, trecu în plasa R.; Duța îi întovărăși. Negăsind unde să găsduească, se reîntoarse după o oră, în orașul B. Seara, prefectul și colonelul văzînd pe Virgiliu recit, știindu-l căsătorit de curînd și că Duța se afla singură la otel, îi propuseră să se folosească de trenul care-l avea încă la îndămână, să se întoarcă în B.; dimineața avea alt tren pentru reurmare; ei aveau să-l aștepte jumătate oră, cât era să întârzie.

In tren, între stațiile S. și B., se urcă și Țibel, în vagonul în care se afla singur Virgiliu.

— Dacă nu mă înșel, Dv. sunteți D-rul Grigoriu?

— Da.

— Sunt Eșan și eu: Țibel, inspector al societăței de asigurare „Patria”. Tocmai fusesem să vă vizitez, d-le Dr., acasă la Dv., în Iași!

— In care scop?

— Să vă asigurați la societatea noastră! Știți, asigurat la noi, ați putea fi numit doctor al societății! Zicând acestea Țibel scoase un carnet-cupoane, din partea societăței, la care pe lângă cartea de abonament la căile ferate, la care era alipită și fotografia lui; îi arătă pe doi doctori, profesori universitari, ca medici ai societăței...

— Aveți pe acești doi domni; pentru ce-ar mai fi nevoe și de mine?...

— In vederea asigurărilor, societatea are interes să numească drept agenți, inspectori, doctori, persoane bine cunoscute și cu stare, ca chezășie pentru cel căruia i se propune asigurarea! Societatea căutând să facă asigurări printre militari, dorește să vă aibă ca doctor, pe D-voastră...

Virgiliu nu respunse, remas pe gânduri.

— De ce va mai gândiți, d-le Dr.? Vă lărgiți clientela și sunteți foarte bine plătit; aveți 20 lei pentru orice examen medical; vă scoateți împătrit suma ce veți depune anual, pentru asigurarea D-voastră!...

Grigoriu se gândea încă; n-ar fi fost reu, își zicea, să se asigure în folosul fraților. Țibel stărui:

— Vă asigurați pentru suma de 20 mii lei, plătibili în cel mult 20 ani; Dv. având câte 20 lei de fiecare examen, veți lașa acești bani societăței; după fie care an, societatea vă va da chitanță pe suma ce-ați avea de luat, sumă care va remâne însă depusă, în socoteala asigurării voastre; în felul acesta, pe neștiute, fără să vărsați nimic din pungă, sunteți asigurat pentru o frumoasă sumă, pe care veți achita-o nu în 20, dar cel mult în zece ani!

— Primesc, Domnule!

— Pentru suma de 20 mii, e de nevoe însă, să varsați acum, cel puțin 250 lei! Grigoriu vărsă banii, luă chitanța din carnetul cotor de cupoane, pe care Țibel punând data, adăugă stația ferată unde se urcase în tren. Isprăvind și cu plasa aceea, Virgiliu se întoarse la B., pentru două zile libere. Lasase pe Duța singură la otel: deși avea un pian la îndămână, singuratatea-i făcea reu. O găsi rea, nervoasă. O îmbună și-i povesti cum se asigurase, fără să-i spue c-o făcuse în folosul fraților. Eșiră să se plimbe în trăsură, afară din oraș. Întorși, luară cina în tovărășia colonelului recrutor. El îi înștiință că pe a doua seară erau invitați cu toții la un bal. Aceasta bucură nespus pe Duța.

A doua zi, Grigoriu fiind tot în oraș, se înfățișă generalului Topolovici, capul garnizoanei locale. Fu primit foarte bine și poftit stăruitor cu nevastă-sa în familia lui. Generalul nu putea uita frumoșii ochi ai Duței.

La întoarcere, Țibel voi să intre la dînsul. Grigoriu dase ordin să nu fie primit nimene. Țibel respins, rugă pe chelner să ducă doctorului, cartea sa de vizită. Chelnerul citi: „Țibel, inspector al societăței de asigurare „Patria”; o duse lui Virgiliu.

— Să intre! respunse acesta. Țibel îi aducea adeverența-respuns din partea societăței, că banii s-au primit; îl asigura că va fi numit doctorul ei. Din vorbă în vorbă, îl rugă să-i viziteze o nepoată lâncedă. Grigoriu stătea la îndoială; Duța stărui: „Du-te du-te! Domnul e Eșan!” îmbrăcat civil cum era, se duse; intră pe-ușa din față a prăvăliei, pe strada mare, prescrise o rețetă pentru râe și da să plece, când intrară în cameră doi tineri, nepoți de-ai gasdei; abia de-i zări și eși pe unde venise.

Seara avu loc balul. Frumusețea Duței, haina-i de dantele din Geneva, giuvaerurile de mare preț, făcură din ea, regina balului...

Mândră, însă rece, necomunicativă, fu numai de cât reu privită, invidiată. „Ce fudulă e!”, „Ce aere de princesă!” ziceau doamnele între ele; pe Grigoriu îl găsiră simpatic, pe Duța n-o puteau suferi.

In ziua următoare comisiunea de recrutare plecă în altă plasă, cu reședința într-un orășel. Grigoriu zări acolo pe Țibel; nu-l băgă în seamă, crezîndu-l venit pentru afaceri.

Întors în B., i se înfățișară câți-va tineri cu scrisori de recomendație de la persoane sus puse din Iași, cari-l rugau să dea tinerilor mai multă atenție la examinare. Ii primi ziua la otel, fără să se ascundă și le făgădui să-i examineze cu destulă băgare de seamă.

In altă zi, aflându-se iar în oraș, Țibel intră din nou la dînsul, spunându-i că niște tineri doresc să fie examinați de el, înainte de examinarea de la recrutare, căci se tem să nu fie atunci destul de bine văzuți; cum doctorul nu voia, adăugă de la dînsul oare cum prietenește, c-ar fi bine să-i primească, de oare ce ei fac gălăgie că alții cu recomendații, au fost primiți! Grigoriu înțelese imprudența făptuită, chibzui să curme cu stăruințele și recomendațiile, hotărînd să nu mai primească pe nimene. Țibel, căutând să intre din nou, respins, începu să devie amenințător; fu dat afară împreună c-un alt evreu care venea c-o recomendație din orașul e de naștere al doctorului. Tocmai atunci sosi și Simpșa din Iași, cu certificatul medical că sufere de ochi; încercă să pătrundă la doctor, nu putu. Aceeași soartă avu și Iținberg.

Grigoriu încă de la început, fuse sever la recrutare. Doi tineri cari făcuseră semnul aratat de Țibel ca știut de doctor, fură recrutați. Începuse acum recrutarea în orașul B. Tinerii cari daseră bani lui Țibel, erau toți recrutați. Se iscă ceartă între ei și Țibel prin cafenele, pe strade. Cel cari-i aprindea mai mult era Țalic, cumnatul lui Țibel; tot el îi denunță poliției. In această vâlvă, prefectul da o petrecere, la care pofti pe un ministru aflat în localitate, cum și pe Grigoriu.

Doamnele apărură foarte luxoase, să întreacă pe Duța. Aceasta purta o haină pe cât de simplă pe atât de cu bun gust. Rugată să cânte, fermecă pe domni. Ministrul observând la gâtul ei un medalion de mare preț, prin arta și vechimea emailului, zise: „doamnă, îngerașul Dv. e de o raritate pe care n-o întrece de cât frumusețea și vocea D-voastră. Invidia celorlalte crescu; o urau. Necazul lor se revărsa și asupra lui Virgiliu.

In aceeași seară se anunță prefectului arestarea mai multor samsari evrei, cari excrocau tinerii, în numele lui și a doctorului. Tibel văzând că putea scoate bani de la sorțari, se întovărășise cu alți samsari din B., cari cunoșteau tinerii locali de recrutat.

Purta pe aceștia pe la prefectură, îi lăsa afară, iar el își făcea de lucru înăuntru, ca și pe la otelul lui Grigoriu.

Prefectul înfuriat, dete ordin procurorului să fie cât se poate de sever. In ziua următoare pe când Virgiliu termina recrutarea, la politie se făceau arestări, cercetări; el nu știa nimic. Simpșa, Iținberg, veniți din Iași, fură arestați și ei, deși nu daseră ochii cu doctorul. Aduși cu toții la poliție, în fața procurorului, Țibet convinse, în evreește, pe Simpșa, Iținberg și pe ceilalți samsari, să susție cu toții, c-au dat bani doctorului; să se prindă, le zicea, de dînsul, care avut, puternic, va căuta să scape cât mai ușor dintr-un scandal; odată cu el vor scapa și dînșii. Se vorbea pe evreește în fața reprezentanților autorităților românești, cari ascultau fără să priceapă și îngăduiau totuși să se vorbească o limbă streină.

Procurorul tînăr, neexperimentat, căutând să servească pe prefect, care adese ori era de față, și care avea tot dreptul și interesul să se facă lumină, conducea cercetările cu palme și bătăi. Samsarii, Iținberg și Simpșa, bătuți, amenințați, acuzară cu toții pe doctor.

Grigoriu, chemat de la recrutare în localul poliției, arătă cum stăteau lucrurile, pe cât le cunoștea el. Procurorul îl acuză de înțelegere cu tinerii; în acuzare ridică glasul. Virgiliu simțindu-se jicnit, întrebă: „sunt chemat să dau lămuriri ori ca acuzat? Nu respund un cuvînt mai mult, pănă nu va fi de față comandantul pieții!” Acesta tocmai intra, împreună cu generalul Topolovici. Grigoriu fu invitat să treacă într-o cameră vecină. Procurorul și prefectul puseră pe Topolovici în cunoștință cu cele ce se petreceau. Grigoriu rechemat, văzu pe general, îl salută și remase atent, într-o ținută demnă. — „Cunoști pe acest tînăr? îl întrebă generalul arătând spre Simpșa.

— Da, din Iași.

— Dar pe acesta? Arătând spre Iținberg. — Da. — Dar pe acesta, pe Țibel? — Să vedeți, D-le General... — Il cunoști ori nu? Îl întrerupse generalul. — Da. — Atunci ești vinovat!

— Nu, d-le general, nu sunt! Și încercă să arăte cum l-a cunoscut.

— Ești! Se răsti asupră-i generalul. Chemă pe comandantul pieții, maiorul D., un om nevrednic de funcția ce avea, îi vorbi, ceva la ureche și eși. Procurorul invită pe doctor să iscălească declarațiile făcute de samsari; el le respinse, indignat. Procurorul îi strigă să iscălească; Grigoriu nu voi.

— Ați venit să speriați lumea cu luxul și tualetele, îi strigă atunci magistratul, față de toți, și în buzunar n-aveți para chioară!...

— D-le Procuror; nu eșiți din cadrul funcțiunii ce ocupați! strigă Grigoriu, ajuns la capătul răbdării; faceți-vă datoria, nu insultați!

— In numele legii ești arestat!

— Pe temeiul cărui mandat? sunt militar, nu mă supun de cât ordinului d-lui comandant al pieței, care e de față!

— Am ordin de la general, respunse acesta, să vă arestez!

O prăpastie se deschise sub picioarele lui Virgiliu; chipul Duței iî apăru o clipă și apoi totul se întunecă; căzu pe spate, aproape leșinat. Revenindu-și în simțiri, auzi pe directorul poliției exclamând încet, printre dinți: „cât sunt de mizerabili!”

La divizie, maiorul deschise ușa unei cutii de cameră, întunecoasă și umedă, unde nu se făcuse foc toată earna. In cinci ani cât fuse militar, Grigoriu nu primise o singură observație; memoriul lui era model, ca unul dintre cele mai frumoase. Pricepând intenția maiorului, se cutremură. — Aici voiți să intru? întrebă, încercând să-i arăte că nu se afla bine, era foarte recit. Drept respuns, maiorul îl îmbrânci în cameră, pe la spate, pe neștiute și în fața sergentului, încuind ușa.

Era seară. Virgiliu privi câte-va secunde în juru-i, se înfiora; simțea că-și perde judecata. Visa?! Era aevea?! Puse mâna pe clampa ușei; închisă; fugi la fereastră; ferecată cu gratii! Chipul Duței îi apăru din nou. Începu să vorbească tare, glasu-i suna pustiu, în tăcerea nopții. I se făcu apoi întuneric înaintea ochilor, i se păru că totul se învârtea în juru-i, că nu mai vede, că nu mai simte nimic. Mult timp remase în starea aceasta de toropeală. Oboseala, sdruncinarea, lovitura morală îl biruită; adormi adânc. Avu un vis. Mergea la deal pe un drum frumos. Alături, pe margenea unei prăpăstii, zări o femee clătinându-se să cadă. Alergă, îi dete brațul, o sprijini, trecând el de partea prăpastiei. Când se uită mai bine la ca, o recunoscu, era Duța. Treceau o punte, pe deasupra prapastiei. De o dată se văzură înconjurați de un cârd de ciori, nemăsurat de mari; în ele recunoscu chipul unora dintre figurele de peste zi: procurorul, Topolovici, Țibel. Ciorile strigau, sburau asupră-le, împingându-i către prăpastie. Virgiliu privi îndărăt: puntea dispăruse, remânea abizul spăimântător! Ciorile se înmulțeau, amenințau, gata să-i înșface. In zare apăru un vultan mare, coborî jos, întinse aripele, îi apara. Mergeau astfel, când vultanul își luă sborul, înșfăcând pe Duța. Virgiliu țipă, dar ciorile se aruncară asupră-i, îi legară mânele și picioarele, îi bagară un bulgăre în gură și-l aruncară în prăpastie. In cădere se deșteptă, se înfioră. Ii era frig, avea presimțirea unei mari nenorociri. Se sculă; camera-i păru mormînt. Apucă gratiile, le smunci; rezistară; puse toată puterea... de prisos!... Reîncepu lupta, ca un desperat, în neștire. Avea senzația că biruind, totul va fi încetat. Sudorile-i curgeau pe frunte, respirația îl îneca. Sdrobit de luptă, căzu pe pat; vinele-i svâcneau, capu-i ferbea. Se ridică, trecu la fereastră, întinse mânele printre gratii. Capu-i căzu pe braț, începu să plângă. Era dimineață; în apropiere resunau trompetele, ruga soldaților din zorii zilei. Se potoli; începu să-și reculeagă gândurile. Da! își zise, este o mare greșeală! Toți mă cred vinovat! Se vor încredința de adevăr și atunci mizeria și suferințele vor înceta! Dar pănă atunci? Rușinea!... Ziarele vor vorbi!... Lumea mă va crede vinovat!... Dar frații?... Sărmanii frați cât vor suferi!... Și Duța? Gândul acesta îl tortura. Iși reculegea fir cu fir cele petrecute: primise pe cei câți-va tineri, dar îi recrutase! Nici unul nu scapase de armată! Atunci? Voi vedea greșala făptuită, va fi liber!... Gândul acesta îl întărea. Dar timpul trecea și starea lui nu se schimba. Devenea tot mai nerăbdător. Maiorul se arata rar de tot și posomorit. Virgiliu se sbătea astfel în cușca gândurilor lui, pănă cădea într-o adevărată prostație. Puterile îl părăseau, judecata obosită, de asemenea. Avea momente de amețeală, de vârtej al minței. Iși revenea din această stare cu mai multă încordare cu mai mare vioiciune: mă voi apara pănă la urmă. Voi striga tuturor în față, ndreptatea ce-mi fac! Trei luni ramase în această cameră, cea mai rea, deși celelalte bune, erau libere. Cu sentinelă la ușă, pe un pat ordinar, cu o masă și un lighean cari ocupau toată camera, fără un scaun — nu încăpea — fără să i se facă nici o dată focul, cu tot frigul de afară, fără să i se aducă un doctor, cum ceruse, fără să i se îngădue intrarea unui frate sau a avocatului, luat de Adrian. Sanatatea i se sdruncină mult. Recit, reu hrănit, istovit, avea, momente când nu mai putea cugeta într-o astfel de toropeală, fu condus într-o zi, în trăsură închisă la parchet. Abia putea vorbi. Fu înfățișat cu Țibel; acesta îl acuză de înțelegere cu dînsul. Grigoriu uluit, stărui în nevinovăția lui; o lumină începea să i se facă: Țibel lucrase anume împotriva lui? În ce scop? Sigur, să ia bani! Atunci... la dînsul se vor fi găsit banii dați de tineri?... El,doctorul, fuse arestat pe neștiute; vor fi căutat acasă... N-au avut ce găsi.. Și Duța, ce va fi făcut ea, nenorocita? Cine cunoștea starea ei? Cine s-o cruțe? Cum a îndurat lovitura? Furat de aceste gânduri, sleit de puteri, uitase unde se afla. Nu luase nici o dată parte la vre-un proces, nici nu văzuse vre-unul. Judecătorul îi întinse să iscălească foaea pe care scrisese singur mărturiile lor; grefierul lipsise. Grigoriu iscăli, fără să citească, fără să i se fi citit mai înainte de judecător.

Țibel făcu apel. Mult mai târziu își lămuri neertata greșală ce făptuise: se acuza el singur în acea zi, așa reeșea cel puțin la întâia vedere din cele scrise de judecător.

Doamnele nu se ocupau de cât de el. Se întâlneau două într-o casă: „ai văzut, soro, mândra aceea? Iată pe unde purta haine și giuvaeruri de preț! Fără un ban zestre! Trăiau pe picior mare, din furături! In case, pe strade, pretutindeni, vinovăția doctorului, dând-o ca sigură! Ii creau o atmosferă cu totul neprielnică, înriureau asupra bărbaților, înverșunând pe cei cari aveau în manele lor afacerea lui.

Toți tinerii evrei sorțari, vinovati sau nu, erau purtați de la tribunal la închisoare și înapoi, între baionetele soldaților, cari băteau tobele și cântau din trimbițe, aprinzând și mai mult spiritele.

Judecătorul puse pe toți tinerii arestați să treacă unul câte unul, printr-o cameră unde aștepta un funcționar cu un sac cu monede de câte 5 lei, să le înapoeze banii, zicea, din partea d-rului Grigoriu. Nici unul dintre tineri nu mărturisi însă c-ar fi dat bani d-rului. Avocatul și Adrian cerură punerea lui Virgiliu în libertate: procurorul căindu-se de purtarea lui de la poliție, purtare care atrăsese doctorului o încurcătură atât de grea, fu pentru; judecătorul se împotrivi. Tribunalul confirmă mandatul. Grigoriu urmă să fie ținut arestat, iar procurorul mutat, în 24 ore. In locul lui fu adus fiul generalului Topolovici. Apelul avocatului la Curtea din Galați fu de asemenea respins. Avocatul ceru atunci eliberarea lui pe chezășia unei mari sume de bani. Judecătorul se împotrivi și de data aceasta. Abia atunci înțelese Grigoriu: în judecător avea un vrajmaș! In adevăr judecătorul era departe de a fi remas omul rece al legii, al dreptății. Se ținea pas de pas după ordinele prefectului și mai ales ale tatălui seu, capii politicei guvernamentale în oraș. Omul zilei, puternicul județului, era Reteș- cu tatăl prefectului. Pe cât tînărul era bun, cult, cu vederi politice largi, sincere, superioare, pe atât bătrânul se înavuțise nu prin deșteptăciunea-i înăscută, cât mai ales prin egoism, șervindu-șe de ori ce mijloace îi eșiau în cale. Tînărul abia întors din streinatate, se lașa încă condus de tată; lumea vedea tot în bătrân pe cel puternic; nimic nu se petrecea în județ fără încuviințarea lui. La dînsul veni Tilcu, după ce mai întăi încercase zadarnic să ia cu dînsul pe Duța.

Lovitura o întărise. Ea, mai bine ca ori cine, cunoștea nevinovăția lui Virgiliu. Ajutată de Adrian, căpătă voea să-l vadă, întovărășită de procuror. Grigoriu nu se aștepta. Când auzi cheea în broască și zări pe Duța gata să i se arunce asupră-i, întinse mâna, o opri: „înainte de a mă atinge, draga mea, spune-mi: mă crezi vinovat? — „Mai curînd m-ași îndoi de mine, de cât o singură oră de tine!” respunse ca plîngând și aruncându-i-se în brațe. Șe sperie de înfățișarea lui: ochii în fundul capului, cearcăne mari în jurul lor, galben la față, barba crescută, părul nepeptănat. „Dar în ce temniță te-au aruncat?! Barbari! barbari!” recni, căzând aproape fără simțire. In acel moment sclipi pe dinaintea ei, datoria ce-avea față de soț. Singurătatea, străinismul, reutatea ce întâmpina, o făcură să prețuească îngrijirile și devotamentul ce primise de la Virgiliu, îl iubea; se căia că-l chinuise pănă acum cu toanele ei. Voia să facă ceva pentru dînsul. Mai mult de cât chiar iubirea, o măgulea gîndul c-avea s-atragă prin aceasta atenția tuturor asupră-i. Intră în firea naturilor isterice să le placă nespus de mult, tot ce atrage și oprește atenția asupră-le; unele merg cu dorința aceasta pănă acolo să-și dăuneze chiar lor înse-și. Duța se purta în doliu, venea de pe un drum pe altul, cheltuea mulți bani, avea buna voința să-l ajute, fără să poată îndeplini cu fapta, ceea ce nutrea cu gândul. Nu era în stare, nu putea s-o facă. Totuși când Tilcu veni s-o ia, îl respinse cu indignare.

— Ei, vezi unde te-a adus ticălosul acela? Era de așteptat! Mizerabilul! Tu, fata mea, tu, steaua Iașilor, soția unui om dezonorat! Unui escroc! Mulțumește lui Dumnezeu că tatăl teu trăește! Scăpăm de el! Haide! Vrei să mergi la Viena? la Paris? Unde vrei? Înaintează cerere de divorț, dăm procura avocatului și plecăm!

— Greșești, tată! Soțul meu nu-i excroc! E cel mai bun, cel mai nobil dintre oameni! Fără el, astă-zi n-ași fi! N-am fost despărțită un minut de el, în timpul când nu era cu colonelul recrutor și cu prefectul; mai bine ca ori cine știu cât e de nevinovat!

— Cum?! Bun, nobil, el?! Nu mi-ai scris tu din Geneva cât ești de nenorocită?! Nu mi-ai spus de-atâtea ori la moșie, cât e de ticălos? Iar ți-a furat mințele?

— Eu nu le-am avut, când ți-am spus astea! Nimic adevarat din tot ce-am spus! Eram necăjită în acele momente pe el; scrisesem ce-mi veni în minte!

— Dar Țibel? Poți tu spune că n-a primit bani de la acest samsar, când evreul singur spune?!

— Țibel l-a asigurat, ca inspector al unei societăți; nu i-a dat nici un ban, eram de față!

— Nu i-a dat aici, tocmai că erai de față! L-a dus însă în altă casă; acolo l-au văzut tinerii sorțari!

— Nu-i adevarat! S-a rugat să-i viziteze un neam, o fetiță lâncedă.

— Ce fetiță?! Ce bolnavă?! Motiv, față de tine!

— Nici un motiv! El nu voia să se ducă; eu l-am îndemnat!

— Ajungi să și minți, numai ca să-l aperi? Nu ți-e rușine?! Tu, Duța, mândra de altă dată?! Nu! nu! rușinea aceasta nu voi mai rabda-o! Iți sunt tată, haide, fă-ți bagajul, plecăm!

— D-ta îmi ești tată, el îmi este soț! Biserica și legea mă apropie cel mai mult de d-ta! Tată, vii să strici casa fetei dumitale?

— Zi tu ce poftești, aici nu te las! Înainta către dînsa.

- Chem servitorii să te dea afară!

Eși. Eși. N-ai fost, nu-mi ești tată, ești vrăjmașul copilului D-tale! Eși!

Nebună ai fost, nebună te găsesc! Du-te dracului! Vei suferi pană-n gât rușinea, dezonoarea lui! Atunci am să fiu bun: Remâi cu el! De azi nu vreau să mai știu de tine!

Crunt,cu ochii în sânge, alergă la bătrînul Retescu. Deși din partide politice deosebite, se cunoșteau de mult timp.

— Vin la D-ta, ca la cel mai bun prieten! Te rog să nu mă lași!

— Cu ce te pot servi?

— Nu știi cât sunt de nenorocit! Să ai o singură fată, s-o poți mărita după un ministru și s-o ia un ticălos, un hoț, un escroc?!...

— Explică-te, te rog, mi-i frică să pricep!

— Da, D-le Retescu, ai înțeles prea bine! Eu sunt nenorocitul acela! Eu am rușinea să numesc ginere pe tâlharul de Grigoriu! Inchipuește-ți, dragă d-le Retescu: eram la moșie, lucrul nu te lasă! Fata s-a îmbolnăvit. Nevastă-mea, ușoară la minte, aduse în casa pe pârlitul acesta, s-o caute el! Ce-a făcut, ce-a dres, i-a furat mințele! Nici n-am vrut s-aud! Fata vrea, nevasta vrea! Nemernicul! Le ațîța pe amândouă, împotriva mea! Mi-a spus-o fata! Ce i-a făcut, nu știu?! Pierea, murea fără el și mai multe nu! I-am dat-o, a și îmbolnăvit-o, și ce crezi c-a făcut? A pus mâna pe părăluțele de drum, i-a luat frumos giuvaerile și într-o bună zi a lasat o singură pe stradă, în streinatate! Iar Dumnealui a șters putina! D-apoi mojicii! Mă tem c-a și bătut-o!

— Ticălosul! Cum de mai sunt împreună?

— Potlogărie, D-le! Potlogărie! I-am trimis bani de drum, nu m-am putut duce după dînsa. Când a simțit că are bani, s-a dat iar pe lîngă ea, dracu știe cum, tot împreună au venit în țeară! Ce crezi! Am încercat fel și chip s-o fac să-l lese: cu binele, cu reul, cu șiretlicul! N-a fost chip! A prins dragoste de el și pace! Iată acum alta, escrocul!

— Si vreai să-l scapi?

— Eu? Ferit-a Dumnezeu! Să scap un tâlhar, un potlogar, un escroc! Dragă, d-le Retescu, nu-l cruțați! Nu vă uitați că-i tînăr, că-i căpitan! Dați-i la cap! faceți un bine societăței... Numai în D-voastră mai am speranță! N-oi uita cât voi trăi, binele ce-mi faceți. La rîndu-mi te voi servi, cu tot ce mi-i cere! Numai s o văd despărțită de el! Când l-a vedea închis, dezonorat, s-a desgustat gândesc!

— Fii pe pace, îi vom găsi ac de cojoc!

— Mulțumesc! Mulțumesc!

In capitală, frații urmăreau mersul afacerii. Trăsnetul căzuse asupră-le. Citeau și nu credeau. Limbajul ziarelor, din ce în ce mai vrăjmașe, îi făcu să creadă, nu în vinovăția lui, dar în greșeala cercetărilor. Fie care din ei se grăbi să vie în B., să-l vadă. Le fu cu neputință. In afară de oprirea severă, agenți secreți îi urmăreau, îi luau la cercetare: cine sunt? de unde vin? încetară să se mai ducă, de frică să nu-i dăuneze și apoi nu-l puteau vindeca! De un lucru erau încredințați cu toții: nu putea fi vinovat! Se cunoșteau bine între ei. Aceeași plamadă de onestitate, de altruism, de neinteresare după ban, moșteniseră cu toții. Cu cât să trăească aveau, lux nu doreau. Virgiliu stătea apoi foarte bine; în afară de venitul soției, de leafa și de clientela lui, administra venitul Ruxandrei; putea să se compromită pentru mizerabila sumă de trei mii lei, la cât se urcau sumele lui Țibel, Iținberg și ceilalți, după ziare? Însemna să nu fi fost în toată mintea, ca să-și expue onoarea, liniștea, cariera! Dar unde erau banii, dacă-i luase el?! Doctor recrutor fusese și mai înainte; era neînsurat, nu avuse venitul soției și al mamei; de ce nu se lasase ademenit atunci? Era însă acuzat de samsarii arestați! Din două, una, își ziceau ei: ori era la mijloc un gheșeft grosolan al acelor samsari, luând bani de la tineri în numele doctorului și descoperiți, îl acuzau, în care caz justiția va avea să dovedească prin probe, vinovăția ori nevinovăția lui, ori era un laț, o țesetură de intrigi aruncate anume asupră-i, de o mână care lucra în întuneric, cu puterea banului. Cine putea fi? Un singur vrajmaș îi cunoșteau: Tilcu. Vrăjmășia pornită a ziarelor, mai ales conservatoare, îi făceau să încline către gândul din urmă.

In afară de spiritul politician opoziționist, care face la noi ca presa de o culoare politică să dea țințarului proporțiile armăsarului, aruncând asupra guvernului respunderea celor mai neînsemnate întâmplări, se strecura în ziare mai ales în cele conservatoare-opoziționiste, o pornire înverșunată împotriva D-rului Grigoriu. Ca să lovească în prefect, loveau cât mai mult în doctor: aratau pe prefect tovarăș cu doctorul, c-un escroc!

Un ziar din Iași merse pănă să scrie: „procurorul ca să aibă o probă sigură de vinovăția d-rului Grigoriu, recurse la un truc foarte ingenios: trimise un evreu la doctor, care conveni cu dînsul să-l scutească pentru o sumă de bani, dar evreul neavând banii cu el, îi lăsă în schimb un ceas de aur. Imediat după eșirea evreului, intră procurorul, care îl prinse cu corpul delictului în mână“. Adevărul fuse cu totul altul: în timp ce doctorul era arestat, făcându-i-se acasă cercetare, nu se găsi de cât un ornic frumos de ații, în geanta de călătorie. La eșirea comisarilor, un reporter de ziar întrebă ce-au găsit? „Un ornic de aur!” i se respunse scurt. Fu destul ca lucrul să ia proporțiile din ziar.

Ziarele liberale loveau de asemenea cât mai mult în doctor ca să servească pe prefect, să reiasă astfel neamestecul acestuia! Chiar ziarele independente fiind reu informate de către cei interesați din orașul B., îl sfâșiau. Cu toatele, aprindeau și mai mult spiritele, vorbeau de Grigoriu cu tonul cu care se rostește pe seama unui om despre a cărui imoralitate lumea e deplin încredințată, care, deși dintr-un strat social cult și de oare care condiție, s a coborît prin faptele lui sigure, dovedite, în rîndul oamenilor de nimic, cari nu mai au drept la bună cuviința celorlalți.

Misiunea presei e înaltă, datoria ei e sfântă. Un popor întreg: își adapă, creerul, sufletul, la flacăra inteligenței, judecăței, simțimintelor ei. Mentalitatea largă, studii sociale adînci, cată să plămădească pe cei cari au să ție într-o zi cumpăna dreptăței sau până în mână, să pătrundă în culisele vieții omenești, să descoase adevărul de neadevăr, lumina de întuneric! Adesea ori onoarea, viața unui om, stau în manele lor! Ca și justiția, ziaristica prinde să fie templu: în el să nu pătrundă de cât cei chemați! E o nenorocire când numărul celor nechemați întrece pe al celorlalți.

Toți în familie, sufereau cumplit. Se nelinișteau mult de sănătatea lui.

Intre acestea, Adrian luase afacerea pe mână. După orele de serviciu, pleca cu trenul în B. și împreună cu avocatul, alergau în dreapta și în stânga, căutând să descâlcească lucrurile. Se duse la prefect. Acesta deși însuflețit de sentimente frumoase, atacat de ziare, crezând pe doctor vinovat, era furios.

Adrian îi arătă anevoința cu care crescuseră dînșii, remași fără părinți, fonea de zestre a lui Virgiliu, îl rugă să se-ntereseze la Iași de purtarea lui exemplară — ceea ce și făcu — și-l îmbună. Ce folos! Afacerea nu mai era acum în manele lui, ci a judecătorului, care pleca de la ideea că Grigoriu era vinovat. In ideea aceasta era însă sprijinit de o parte de bătrînul Retescu, de alta de general... Se felicita în sine: va da procesului o întorsătură frumoasă! Mai rar, așa ocazie! Va deveni o personalitate juridică! Va înainta repede! In tot ce lucra, căuta anume să scoată lucruri nefavorabile doctorului. Se purta cu Țibel ca și cum n-ar fi fost vinovat, ci victimă; îl încuraja să depue în contra doctorului. Sfătuia pe Simpșa să mărturisească nu numai c-a dat bani doctorului, ceea ce el nu mai voia acum, știind că nu era adevarat, dar să-i ceară banii înapoi; el se făcea tare, spunea, să i-i întoarcă. Un Evreu din orașul de naștere al doctorului, a cărui mărturie avea să fie sdrobitoare lui Țibel — văzuse la otel cum doctorul ordonase ca samsarul să fie dat afară — în loc să fie pus, când fu chemat ca martor, în cameră deosebită, fu ținut din ordinul judecătorului la un loc cu Țibel care-l încredința și-l făcu să depuie falș, așa cum îl învăță. Mai târziu, la Tribunal, arătă adevărul; nu mai fu ținut în seamă.

Prelungirea arestului lui Grigoriu se datora tot judecătorului. Își petrecea tot timpul liber în tovărășia generalului Topolovici. Om reu, afemeiat, acesta își pusese gând reu asupra Duței. Cu cât Grigoriu era să fie mai apasat, socotea, cu atât dînsa avea să vie la el, șeful lui direct. Căuta să înriurească asupra judecătorului, să-l înverșuneze: „Că e vinovat, nu încape îndoială! Să fim severi! Să punem odată capăt tâlhăriei, în țeara aceasta! Milă nu încape! Să-și primească pedeapsa! D-le judecător, să dăm o pilda strașnică! Să ne facem pe deplin datoria! D-ta pe a d-tale, eu pe a mea!” Cu astfel de cuvinte îl întâmpina pe stradă, în cafenea, în saloane: se părea că trăește numai prin afacerea aceasta, că respiră numai prin ea. Deveni prietenul judecătorului; erau nedespărțiți.

In una din zile, pe când Adrian lipsea din B., Duța sfătuită de un inginer din localitate, coleg de școală cu Virgiliu, se duse către seară la bătrânul Retescu, rugându-l să vie cu puterea lui, în ajutorul soțului. Bătrânul îi promise, dându-i întâlnire în capitală, peste două septămâni, la otelul unde trăgea, cu condiția să vie singură și să nu descopere nimărui nimic.

Duța se întreba mereu în acest timp, pentru ce-i ceruse să vie singură și-n alt oraș? Ii plăcuse ochii ei? Bătrînul nu-i făcea impresia pe care i-o lașa generalul Topolovici. Dac-ar fi cunoscut mai bine lumea, ar fi priceput înțelesul acelei întâlniri tăinuite: i l-ar fi explicat inginerul, sau Adrian, dacă li-ar fi spus. In seara hotărâtă, se afla în București; când să intre însă în otel, teama o cuprinse; i se păru c-ar face un pas-necuviincios față de Virgiliu; nu intră, nici se mai duse pe la bătrân. In cele două septămâni, Virgiliu observase oare care schimbare în bine din partea maiorului D., comandantul pieței.

Se făcuse primăvară. Paserile ciripeau, pământul și arborii re înverzeau. In închisoarea lui, Virgiliu privea cu tristeță reînoirea naturei. Când avea să vie oare și aceea a lui? Chiar în acel moment auzi cheea în broască, ușa se deschise, o mână i se puse pe umeri; era maiorul. — La ce cugeți, doctore? — La măreția naturii, la nimirnicia omului, respunse dînsul, voind să închidă convorbirea c-un om displăcut. — Ai slăbit mult, doctore! reîncepu maiorul.

— Nu într-atât ca să mulțumesc pe toți!

— Ești greșit, doctore; noi nu-ți dorim de cât binele, dar respectăm ordinele.

Atunci pentru ce nu mi-ați încuviințat un doctor?

— Dacă ați cunoscut!...

— Nu ți-ar prii primblarea în grădină?

Virgiliu îl privi cu nespusă bucurie: v-ași remâne îndatorat! Maiorul chemă sergentul, îl înștiința că doctorul era liber să se plimbe în curte și-n grădină. Ii aducea cărți de citit, îi promise cumpărarea de ziare, se purta cu el mult mai omenește. Sentinela nu-l urmărea. Grigoriu își petrecea acum timpul, în chioșcul plin de verdeață din grădina diviziei. Dimineața, în orele de serviciu ale maiorului, avea îugăduirea să se primble și prin curte. Într-o dimineață îi eși înainte un elev al școalei militare din București; era fiul mai tînăr al generalului Topolovici. Salută respectuos pe Grigoriu și se apropie cu dragoste de el. Generalul îl observă, veni după dînsul: „Ce vorbeați acolo? întrebă restit!” — „Mulțumeam d-lui Dr. că m-a îndreptat atât de bine cu operația ce mi-a făcut-o anul trecut la gât, în Iași!” respunse tînărul, desfăcându-se la pept și arătând semnul. Băiatul căutase prin aceasta să înduioșeze inima de peatră a tatălui seu; nu reuși; fu aspru oprit a se mai apropia altădată de doctor.

Judecătorul părea în schimb mai prietenos. Avea aerul să se fi încredințat că Grigoriu era victima unui total de împrejurări. Maiorul îi spuse că-n oraș se vorbea despre nevinovăția lui, că pe ziua de 16 Aprilie avea să fie liber. Lui Virgiliu îi venea să-l îmbrățișeze; cu firea lui bună, uită mișelia maiorului din seara arestării. Desamăgirea lui fu crudă. După două septămâni, maiorul redeveni cel de demult, mințea că s-au aflat probe de vinovăția lui, îl sfătuia mereu să-și dea demisia, căci odată civil, zicea, generalul va fi pentru dînsul; sentinela îl urmărea de aproape. Judecătorul deveni și mai reu, căuta cu ori ce preț să scoată învinovățiri; pe cât de prietenos se arata față de Țibel, pe atât rămânea de reu cu Grigoriu. 16 April trecu, fără să fie pus în libertate.

Intre acestea veni în anchetă o comisiune medicală, cerută de judecător, alcătuită din trei doctori: doi militari: capul serviciului sanitar al armatei, medicul șef al acelei divizii și medicul legist al capitalei, profesorul X. Grigoriu prinse curaj. Ținuta lui demnă, privirea-i sigură, liniștită, făcu impresie bună asupra doctorilor. Judecătorul căută să-i înșele, spunându-le că erau vre-o 30 tineri evrei scutiți pe nedrept de doctor, când de fapt, în tot județul nu trăseseră sorți de cât 18. Auzindu-l mințind, Grigoriu îi aruncă o privire plină de dispreț, care nu scăpă medicilor. Unul dintre ei, legistul, șopti celorlalți: „sunt încredințat că doctorul nu-i vinovat”.

Deși nu i se îngădui să fie de față la examinarea tinerilor, să poată da lămuririle cuvenite, raportul comisiunei îi fu foarte favorabil. Avocatul ceru din nou punerea lui în libertate, acum când cercetările se terminaseră. Fu respinsă chiar cererea de a fi eliberat pe temeiul unei sume de bani. Avocatul ceru atunci eliberarea lui, Curței din Galați. Judecătorul însă îmână acesteia dosarul afacerei, fără să alăture raportul comisiunei medicale, din care reeșea nevinovăția doctorului. Curtea necitind raportul, ci numai dosarul care-i aducea mari capte de acuzare, nu încuviință eliberarea lui. Singura-i mângâere erau scrisorile Duței, toate pline de nespusă iubire. Il numea dumnezeul ei, îi arata recunoștință: lui îi datora totul, zicea, viața, onoarea și ce avea mai bun în sufletul ei.

Codrul înverzit, așterne din nou ochilor pajiștea verde. Fagii și arinii îmbracă din nou cerul, cucul cântă în plopii de pe Gozia, Bistrija hăue în văi.

Intr-un tufiș de serengaș, Olga așteaptă din moment în moment telegrama care să-i anunțe punerea lui Virgiliu în libertate.

Înfloresc pomii și-i pare că frunzele cad; vesel glăsuesc apele și ei îi plîng. Durerea sufletească întunecă tot. „La ce să plîng?” se întreabă. Într-o lume în care minciuna e adevăr, banul fac totul, unde virtutea e defect și viciul merii, unde cel ce fură, minte, se târăște, învinge, pentru ce să plîng? Ce bine că părinții dorm! Mama ar muri...; Tata, el n-a plecat în lume că n-a voit să fure?

Încercase să vadă pe Virgiliu în B.; nu i se îngăduise. Voia să lupte, să-l ajute. Adrian o încredința că nu putea nimic; singură Duța ar fi folosit la ceva.

Picură de ploae. Tăcuți și rar cad stropii, ca lacrimele sufletelor chinuite, ce plîng neștiute, în tăcerea nopților, în mijlocul splendorilor naturii. Ploaea o alungă în cameră. Abia intrată, îndărătul ei, bătăi ușoare în ușă. Intră D-rul Lorescu:

— Să nu te superi că mi-am permis să vin! Doream să te văd. A, dar ce schimbare? Soarele Nișei fu de tot darnic?

— Adevărat? întrebă ea, mâhnită. Timbrul vocei umbrește pe Lorescu. O privește trist: ce e cu doctorul?

— Ași putea spune? Un singur lucru doar: e nevinovat!

— Nu e nevoe să mi-o spui; te cunosc pe D-ta, ajunge...! In ce termeni se află cu nevastă-sa?

— Buni.

—Ce fel de ființă e dânsa?

Valul mării; aci ademenitor, aci perfid.

— E oare streină de afacere?

Încep să cred: îl iubește cu adevarat!

— Da-mi voe, dacă l-ar iubi, cu averea, cu situația ei, ar fi ușurat-o mult pe a lui, chiar în cazul când s-ar fi făcut vinovat; în timp ce ea... se poartă în doliu, roagă la Iași pe cunoștințe, doamne așa zise prietene, să-i păstreze giuvaeruri, bani... făptuește copilării prin care împovărează situația soțului; nu pricep cum îl iubește?

- Firește, nefericirea, lui e îndoită; de o parte înscenări cari se fac asupră-i; de alta, în soție nu are un tovarăș de luptă, un ajutor.

— Cât despre aceasta, mici îl poți afla în femee...!

Olga îl privi mirată, jicnită. Doctorul adaose:

— Nu vorbesc de excepții, vorbesc de femei!

— Nu-l aflați, că nu-i căutați!

— Femeea? Să-i vorbești de cordele, de tualete, de păpușerii... Nu găsești în ea pe mama, pe soție, pe adevarata tovarășă!

— Femeea de care vorbești, o femeea păpușă pe care D-voastră, domnii, ați voit-o astfel, după cerere și ofertă! S-a cultivat cum i s-a cerut să fie: copii, păpușă, recreator. I se cere să placă și ea cată, are nevoe, să placă! Preocupare, gânduri, atenție, se ’ndreaptă cum zici, dar fatal, la îmbrăcăminte, aparență, lux și cordele.....

— Bine, pricep, înainte de căsătorie; dar odată căsătorită?

— Căsătorită? Nu poate înțelege, respecta, munca soțului; nu știe să-i fie adevarat tovarăș, strecurând iubirea nu numai în vorbe și alintări, dar în preocuparea de viața, de sanatatea, de masa lui și a copilului, în chip naționalul, igienic, educând pe unul, călătorind cu altul. Nepregătită în școală, acasă nici atât, pentru tot ce va privi într-o zi misiunea ei de mamă, de educatoare, remâne streină de creșterea copilului, care, anevoioasă în sine, devine mult mai spinoasă celui necunoscător de ea..

— Căsătoria ajunge repede neplăcută, viața ei, anume a ei - așa crede — uricioasă, soțul comun. Unul dintre Don Juanii, prietenii casei, o încredințează că e nefericită; el, soțul, vinovatul, un urs! Când s-a deșteptat, e prea târziu; în adevăr nefericită: casă, copil, soț, ca toți au suferit! Nu, nu! Nu poți găsi seriozitate și înțelepciune în femee! Lux, ușurătăți, intrigi, amoruri, joc de cărți iată preocuparea ei, când în acelaș oraș, la doi pași, bătrîni sunt nemâncaiți, văduve obidite, talente se perd!

— Vina femeei? Nu! E victima educației. Casa părinteasca, pensionul, societatea, domnii, au educat-o astfel. Ei inși-și lipsiți de cultură serioasă, de educație sănătoasă, ne vin de pe băncile școalei, cu două dorințe: întâia s-ajungă, să parvie cât mai repede, cu cât mai ușoară muncă, cu cât mai multă răpire a drepturilor altuia, la un post înalt, la o leafă grasă; a doua, să vîneze zestre mare. In aceste două ținte se cheltuește energia, inteligenta lor. Ideal? Ce ideal? Punga, cuprinde tot. Putere morală, valoare personală? Luptă pentru ridicarea neamului? Chestiuni cari nu preocupă; cafenea, joc de cărți, țigară și... femee păpușă, femee obiect, iată tot ce găsim în spiritul unui tânăr. Cum voiți dar ca acest fir-fison, din nefericire, avem mulți, să caute și să cultive altceva în femee de cât pe artizana simțurilor lui? Remâe fericirea, pentru dînsul, ceea ce este: obiect, păpușă! Să se recreeze cu ea, când o vrea; când nu, s-o părăsească, fără părere de reu, fără mustrare de cuget: „ce vrei, mon cher, mi se urîse cu ea! Nu cugetă un moment, că ființa aceasta poate și prinde să devie factor de lumină, de progres în familie, nici atât, să voribească cu ea lucruri serioase. Filozoafele acestea sunt anoste, se tângue el, de fata care nu face haz de păpușerii.

Știți, poetul se plînge de doamnele cărora le citește o producție nouă: „de, închipueți sărmanul, de povești ne arde nouă?!” Ei bine, tabloul e exact, nu întreg: l-ași complota astfel: „de, închipue-ți sărmana, de filozofii ne arde nouă?!”

Ași putea afirma cu țoală tăria: spuneți-mi ce fel de barbați sunteți, să vă spun ce fel de femei aveți! E tristă situația fetei culte, serioase, în societatea noastră... mai ales în provincie...!

— Se întâlnește atât de rar...!

— Totuși se întâlnește...!

— Un singur exemplar cunosc; o rîndunică nu arată primăvara...?

— In zările de lumină de unde vine ea, n-a putut fi singură; surori a avut; s-au reslețit. Cete apărute au venit, pare, prea de timpuriu; mediul li e neprielnic. Vin din zări de lumină, de căldură; în jurul lor găsesc frig, întuneric. Unele? Îmbracă penajul surorilor de prin locurile noi, devin ca ele. Acestea s-au perpelit numai, nu s-au pătruns de focul căldurii, de razele luminii. Altele? Cele cari-au sorbit adânc lumina și căldura, nu pot trăi în noua atmosferă; sfioase, privesc în jur: ce fericite, gândesc, surorile cari s-au aclimatizat! Stinghere, rămân singuratece în cuiburile lor. Perdea, perdea groasă pe creer, pe simțire! Vor vedea prea mult, vor cugeta prea mult, vor suferi prea mult...! Dar, să lăsăm acestea: ce-ar prinde să fie și nu e, ce o fi câtă să nu fie...

— De ce te-ai mutat de la avocat?

— Să fiu mai la adăpostul conveniențelor; nu-mi convenea vecinătatea lui Rozeanu.

— Ce fel de om e?

Inimă de aur, caracter foarte frumos!

— Se însoară, adică... lumea spune, adăugă Lorescu, voind oare cum să-și retragă cuviințele.

— Cu cine?

— Se zice - c-ar fi cerut mâna D-rei Aurora Cocean.

— O, ce bine! Sunt foarte potriviți! Exclamă Olga și-un zimbăt de mulțumire îi lumină figura. Arare ori fulgera acest zâmbet pe chipul ei; când apărea, îi da o expresie de duioșie nespusă. Lorescu o privi lung, cu vădită plăcere. Vorbiră încă, după o oră Lorescu plecă.

A doua zi, după ora școalei, o trăsură ducea pe Olga la Viișoara.. In cale o ajunse ploaia. La munte adese ori ploile vin repede, pe neașteptate.

Furtuna gemea pe munți, vîntul unduia pletele codrului, Bistrița aiurea puternic. Bitmul vijelios al ploaei, concerta cu dangătul clopotelor. Și ce frumoasă-i furtuna la munte! Mărețe, tăcute se-ntunecă depărtările, coamele de munți; în poalele lor, apa umbrită, mai năvalnic! Ploaea vine, cade pe munte, se lasă pe codru, cură pe apă! Munte, câmpie, spațiu, sunt una, pânză curgătoare, plumburiu; fulgere o iluminează, trăsnete se deslănțue pe cuprinsul ei. Atmosfera plînge, când în zare, departe, lumina soarelui scaldă vârfuri de munți, ceru-i albastru, viața-trăește! De ce nu se-nalță tot astfel și omul deasupra durerilor? cugeta Olga, privind în fața ei. De ce după furtună, sufletu-i tot geme? Pentru ce nu se-nvelue în seninul, care planează peste dureri și vijelii? Natura reînvie; fruntea lui e arsă, sufletu-i e mort...!“

Aproape de Viișoara, ploaea încetă. Atmosfera ramase curată, sacrul ozonizat. Soarele resări, scăldând în lumină apa, munții și firea toată; mai verde câmpia, mai mândru Cernegura, în verdele codrului tivit în poale c-o dantelă, dublă de pomi înfloriți, cu schitul printre ei, cu îngânatul cucilor, cu trilurile privighetorilor.

Preotul zărind pe Olga, sări să-i deschidă poarta: „Dra Grigoriu, Auroră, Auroră!”

— Pe așa furtună? întrebă el cu mulțumire.

— Nu se teme ea de furtuni! respunse Aurora, roșie de plăcere.

— De furtunele naturii, nu! dragă Auroră! Cele omenești sunt cu mult mai de temut...!

— Ai dreptate, respunse fata, privind-o cu mâhnire

— Dar... la o parte gândurile triste... venii să te văd, să-mi dai noutăți...?.

— Cât îți sunt de recunoscătoare, dragă Olga! Mi-ai deschis calea fericirii... ce folos, adaose ea trist, tata nu vooște!

— Atârnă de tine să-l îndupleci, să și ajungi la scop...!

— De mine nu ascultă; vorhește-i tu, te rog! Ai atâta autoritate asupra tuturor cari te cunosc...

— Când se întoarce?

— Îndată, ascultă... pare că-l aud!

Preotul intră. Aurora își făcu de lucru pe afară.

— Îmi dai voe părinte, să vorbim despre viitorul Aurorei? Nu mi-ași îngădui, dacă n-ași cunoaște atât, de bine pe omul care o vrea!

— Unul? Dar o cer mulți?

— Ertare, părinte, un singur om o cere, respunse Olga, apăsând asupra cu cuvântului om. Dacă îl perzi; a doua oară nu-i mai întâlnești!

— E-atât de bun, Rozeanu?

— Se zice părinte, căsătoria e loterie! Loterie e pentru cei ce se joacă cu dînsa! Rozeanu e bun, milos, foarte delicat, comoară de simțiri! Aurora și el se vor, sunt potriviți; de-l respingi, arunci cu piciorul în norocul ei...!

— De, D-ră, toate bune, dar când fata încă poate lua un maior, să se mulțumească c-un sublocotenent?

— Bine părinte, măriți fata cu gradul? Până acum știam; domnii se însoară cu bani; se însoară, auzi, J. cu 50.0000 lei! Pe cine ia, cum e fata, nu se discută, remâne în paranteză...

— Ori și de se discută, nu se spune adevărul! I se face o critică nedreaptă, de multe ori rea!

— Maiorul e aspru, tiran! Cunoaștem toți; nu-și ascunde părerile asupra atributelor soției: servitoare, bucătăreasă, îngrijitoarea lui, nu tovarășă de gânduri, de viață, nu mamă luminată copiilor!

— De asta, așa e...!

— Voești de-al binelea să-ți nenorocești fata? Când vezi limpede deosebirea, când fata, vrea pe altul, se poate să făptuești cu gândul numai, asemenea greșală?

— Dacă Rozeanu e așa de bun, pentru ce nu-'l luați D-v.?

— Eu?! Ce nostimă întrebare! Dar Rozeanu vrea pe Aurora?! Aurora ține la dînsul!! Apoi... eu nu gândesc să mă căsătoresc!

Zicând acestea, se sculă să plece. — Am să vin zilnic, adaose-ea, și-atât am să stărui, până te voi convinge; sunt încredințată că lucrez bine!

Afară șopti Aurorei: nu ceda, cu nici un preț! Maiorul e un „moș Teacă”; ceilalți nu egalează nici unul pe Rozeanu; mai culți sunt, oroare însă de deșteptăciunea fără inimă! Iți fac o rugăminte și te rog, comunic-o părintelui: Rozeanu să nu afle c-am fost aici!

Aurora îi făgădui. Noaptea se lașa peste codru, când trăsura preotului o înapoia în oraș. Acasă găsi telegrama mult așteptată: Virgiliu părăsise în fine arestul, urma procesul de judecată.

Olga luase gasdă la o văduvă. După orele de școală, se recrea, gradinărind. Casa văduvei reînvie. Olga întocmi straturi, semănă, resădi flori, scotea apă din fântână și-și uda singură florăria. Lucra și cu acul, dar lucru acesta îi aduna gândurile triste. Prefera să citească... Une ori lucra (versuri, aruncate apoi intr-un saltar). Severă cu dânsa, era severă și cu ceea ce producea. Darul acesta, zicea, e atât de sfânt. Cel înzestrat cu el se face repede cunoscut! Revarsă de timpuriu lumina! Inșirare de cuvinte frumos rimate, nu e poezie, cum frumusețea corpului fără a minții și a inimei, nu face pe individ, om! Poezia, smulsă Olimpuiui, să planeze pururi pe înălțimele lui! Nu ca să se coboare la om prin mlădieri de cuvinte ritmic așezate; ci omul să se înalțe în Parnasul ei, prin înălțimea cugetării, prin adâncimea simțirii, prin armonia lor!

Mult timp greșise, crezînd că poetul e totdeauna inspirat; nu are de cât să se așeze la masa de lucru, în ori ce timp, la ori ce oră, și gândurile curg în cristalul versurilor, ca boabele de mărgăritar într-o cupă. Această credință îi tăiase curajul să lucreze. Mai târziu văzu adevărul: poetul e și dînsul om. Talentul lui, pe ori ce notă s-ar afla în gama de talent la geniu, are nevoie să fie cultivat, alimentat, întreținut. Ochii lui, deși văd și citesc acolo unde sute alții, nu văd nimic, cată să s-adape pururi la frumusețile naturii și ale ariei, să pătrundă pănă departe în măruntaele societății, ale Universului, să cunoască pe om, natura, Dumnezeu! Intre ei trei, să trăească! Când ochiul a văzut, când sufletul a simțit, devine artist, poet. In clipa când se simte inspirat, lucrează. Gândirile curg atunci ușor. Inspirației poetului urmează însă lucrul omului. Corecturi, adaose, cern, recern gândirea, pănă devine diafană, dorică, poezie. Atunci numai cuvintele sunt boabe de cristal, cugetarea lumină...

Cu cât clipele de adapare: da frumos, la gânduri și simțiri înalte se înmulțesc, cu atât producțiile lui vor fi mai numeroase. In clipa când se simte inspirat, să ia, să lucreze dar el are să muncească pentru ban, pentru existență! Mărgăritarul creerului lui se duce atât de des pe cifre, pe hârtii, în lupta vieții!

Prepară poate ca dînsa, capete fragede pentru viață, lumina, pe când lumina creerului lui se risipește în frământarea aceasta!

Ce operă de înalt patriotism ar face soriotatea, statuii, cugetarea, punând pe adevărații artiști sau oameni de știință la adăpostul luptei pentru trai!

Neîncrederea în valoarea lucrului ei, mai târziu reul fizic, îi tăiară curajul să lucreze. Acum, de când își simțea ființa prea înecată în simțire, își descarcă, iar greul gândurilor în versuri îmonmîntate într-un saltar. Une ori lucra pană târziu noaptea, chiar până dimineața, când pleca la școală.

Se ducea des la Viișoara. Tot mai mult îl vedea pe preot convertit, codând Aurorei. După o lună, celebra căsătoria ei cu Rozeanu. Pe când mirii, întovărășiți de nuni și de preoți, dăntuiau pe „Isaiia”, ochii Olgăi se umplură de lacrimi. Alături de mulțumirea, auzea un glas tăinuit: tu nu vei dănțui nici o dată Isaiia! Flori de lămâe tu nu vei purta! Intorcându-se către dînsa, Rozeanu îi șopti: „Cât de mult ași dori să vă văd fericită! Vă sunt de două ori recunoscător: nu v-ași fi putut ferici și ași fi suferit; arătându-mi ființa demnă de încredere, ați făcut pentru mine ceea ce ar fi făcut mama...! Cum de mult vă doresc norocul! Olga oftă...Fericirea i se arăta ca o nălucă și tot ca ea se-ndeparta.

Se împliniseră trei luni de la arestarea lui Grigoriu. Ordonanța-hotărîre a judecătorului se dase; totuși el nu fu pus în libertate, de cât la o septămână după depunerea sumei de patru mii lei, de către soția sa. Ajunse în Iași la 11 noaptea. Duța nu știa nimic. Căzu în brațele lui, mulțumind Cerului că i-l redase.. Plînseră amândoi.

Virgiliu se înfățișă a doua zi chiar, superiorilor săi; le arătă, cum stăteau lucrurile și că învinuit cum era, nu se putea prezenta în fața trupei. Ceru concediu. Șefii îl iubeau mult; i-l încuviințară pe timp nelimitat, să-și poată căuta de proces.

Erau la prânz, întâiul după trei luni de zile, când veni și Mircea. Frații se îmbrățișară cu lacrimale în ochi. — „Știți noutate?” li se adresă el. Tilcu s-a despărțit de C.C. Ruxandra! Duța îngălbeni. Justiția noastră a încuviințat despărțirea, întrebă Virgiliu, după o căsnicie de 38 ani?! A încuviințat-o, când legea spune limpede: nu se îngădue divorțul, când unul dintre soți e lânced?! Ea știe ceva?

— Nimic! respunseră Duța și Mircea. Se spune, reluă acesta, că în curând se va căsători cu o tânără de 18 ani!

— Cu 40 ani mai mică de cât dînsul?! strigă Virgiliu.

— Cu 2 ani mai unica de cât mine! adaose Duța.

Hotărâră să nu comunice nimic Ruxandrei, care suferea de nervi; perduse memoria, remanând cu ideea fixă că numai ziua aceea mai avea de trăit; nu simțea nici un reu, își închipuia însă, că dacă s-ar da cum-va jos din pat, s-ar prăvăli, picioarele n-ar susține-o, ar muri. Avea însă momente de revenire deplină, limpezire de spirit și de judecată.

A doua zi, Virgiliu scoase de la bancă, banii Ruxandrei, venitul în bonuri ce-l administra el, și împreună cu nevasta și cu fratele, se duseră s-o vadă. Cu. toată starea ei, o lacrimă îi curse din ochi, când văzu pe Virgiliu: „Dragul,meu, nenorocirile sunt pe oameni! Fii tare; nu uita”. Duța numai pe tine te are! Virgiliu îi sărută mâna: „Dragă mamă, ține te rog banii, venitul anual de 15 mii lei; deși nevinovat, sunt acuzat; nu-i mai pot păstra, nici administra! Voi chema pe fratele vostru, Vintilă, să-i ia dînsul asupră-și! Ruxandra nu voi s-audă, totuși Virgiliu îi lăsă pe masă, înștiințând pe fratele ei. Țereanu primi bucuros; era foarte strîmtorat, avea și o fată de măritat. Virgiliu îl făcu atent să nu spue nimic Ruxandrei despre divorțul lui Tilcu. Ruxandra nu voi însă cu nici un preț să încredințeze fratelui, banii ei; n-avea încredere în el: îi voi da lui Virgiliu, ori dacă nu vrea, voi chema pe Tilcu! — „Tilcu?! isibucni Vintilă necăjit, uitând ori ce precauițiunie, cum să-i dai lui Tilcu, când el dă divorț de tine?!” Ruxandra rămase trăsnită; căzu pe perne; din ochi îi curgeau isvoare de lacrimi. Scoase banii și fără să zică un cuvânt, îi întinse. Țoreanu plecă, fără să mai dea ochii cu Duța și cu Virgiliu. Acesta nu putu scoate a doua zi pe Ruxandra din mutismul în care căzuse. De prisos încercă el s-o facă să vadă că era datoare să se vindece pentru copilul ei, pentru dînsul, când aveau nevoie de sprijin și de ajutor! Mutismul Ruxandrei ascundea totuși o răsvrătire a voinței contra ideei fixe; lovitura dată pe neașteptate, producea un efect neașteptat. Trimise pe credincioasa ei servitoare, Catinca, la Tilcu, rugându-l să vie numai de cât. Tilcu veni.

— Te-am chemat, începu ea cu o voce duioasă, să-ți fac două mari rugăminți.

— Anume?

— Ascultă, prietene! Buni, rei, avem în urmă-ne 38 ani de căsnicie! Știi bine, din dragoste te-am luat! Știi iar că, ori cum ași fi fost, fără mine n-ai fi ajuns la vaza de care le bucuri azi. Nu ne-am potrivit în naturi: fu nenorocul meu! Tu... ai trăit, ai petrecut, ai înțeles de viață. Eu... la pragu-i din urmă, unde mă găsesc, privesc îndărăt... în grădina vieței mele, a vieței noastre... nu văd de cât o singură floare: Duța! Pentru ca, pentru voi amândoi am suferit, am plâns, m-am jertfit! Ori ce ai fi făcut, erai tatăl copilului meu! Departe ne aflam, dar soț îmi rămâneai, și-ți fui credincioasă! Mi-ai fost drag! M-ai tradat, am rupt apropierea, n-am putut rupe prietenia care m-a legat totdeauna de tine, crede-mă Tilcu!

In numele a tot ce-am suferit, te rog, te implor, nu mă da ocării și râsului lumei, acum la bătrânețe! Ai milă! Puține zile mă mai despart de mormânt... curând vei fi liber... stăpân cu totul pe tine... Nu da divorț; retrage cererea! Lasă ca moartea să ne despartă! Moartea, nu tribunalul! Isibucni ea în plîns.

— Amor la bătrânețe....?! Nu face parale! rîse Tilcu, batjocoritor.

— In numele amorului din tinerețe te-am rugat, te conjur încă...!

— Cealaltă dorință? întrebă el, fluerând printre dinți.

— In numele dragostei de copil, a jertfei de părinte, te implor ajută pe Virgiliu să scape de nenorocire! Fă-o pentru Duța! Renunț la ori ce pretenție de drept, de avere, dar fă-o! Fă-o pentru Dumnezeu!

— Ha! Ha! Ha! Știi că ai haz!? Zeu așa! Mă crezi copil, se vede? Eu să pun cuvînt? Sa scap pe un tâlhar! D-ta ai nenorocit-o, datoria mea este s-o despart cât mai curând!

— Nu se poate să fie vinovat! Îl cunosc bine! Nu-i omul banului! Eu l-am făcut să ia pe Duța, îți jur! Cum azi te implor pe tine, l-am conjurat altă dată pe dînsul, s-o scape! Fără dansul ar fi moartă, sau nebună! Și astă-zi nenorocirea, e pe capul lui și nimene, nimene să-l ajute! Vai de Duța, fără el!

Ruxandra cu mânele întinse către Tilcu, se ruga încă...

— „Nebună te-am cunoscut, nebună te las! respunse el și plecă, lăsând-o cu vorba în gură.

După câte-va ore de adâncă descurajare, o răsvrătire puternică se petrecu în ea. Pentru întâia oară voi să se dea jos din pat și se dete. Se sculă, se îmbrăcă singură, aprinse candela, și chemă pe Catinca. Când o văzu umblând prin cameră, își făcu cruce de bucurie: „alerg la conașul Virgiliu, la duduia Duța, să-i chem să vadă minunea!” Nu, să nu faci aceasta; avem altceva mai repede de făcut! Trimite să cheme pe Iancu, trimite în grabă, ori mai bine, du-te D-ta, fără să spui nimărui un cuvânt! Aerul hotărît cu care vorbea Ruxandra, făcu pe bătrână să priceapă că era vorba de ceva foarte serios.

— Plecăm acum chiar la gară, de unde vom merge la moșie, cât e boerul în oraș! Ai înțeles bine, Catincă? Să fii mormânt!

Ruxandia avea uitate acolo niște acte de mare preț, într-un dulap secret. Voia să le ia înainte ca Tilcu să se fi reîntors. Avea de gând să cheme din nou avocatul, să-i facă proces pentru avere.

Nu era timp de perdut. Știa pe Duța și pe Virgiliu plecați la o vie pentru două zile, voia să lucreze în lipsa lor, ca nu cumva Virgiliu s-o întoarcă de la gândul acesta. Trenul plecase însă. Fu nevoită să amâe plecarea pe a doua zi; fiind Duminecă, negreșit, își zicea, Tilcu avea să remâe încă în Iași.

Intrau în curtea caselor din Zănești, Duminecă, pe la opt seara. Spre marea ei mirare, văzu curtea furnicar de trăsuri și de țerani, în mândrul lor port. Cununi de flori împodobeau casa, lămpi venețiene o luminau, muzici cântau, camerele erau luminate ca ziua; de departe se vedeau oaspeți mulți, joc și petrecere. Ruxandra opri pe loc trăsura.

- Ce să fie oare? îngână ea, înecată de o presimțire neagră.

Boerul a venit eri, se vede; bine ar fi să ne întoarcean, respunse Catinca; rămânem peste noapte unde-va, la părintele...?

Chiar în acel moment preotul, altul de cât cel vechi, cunoscut lor, intra pe poartă.

— Părinte, fii bun și-mi spune, îl întrebă Ruxandra, de sub broboada neagră care-i acoperoa fața, pentru ce-i petrecerea aceasta?

— E nunta lui Cuconu Tilcu; chiar acum îl voi cununa! Aveți de vorbă cu D-sa? Nu va putea...!

— Săraca de mine, ce spui părinte?! Boeru-i însurat! strigă Catinca.

— A fost, știu...; s-a despărțit” Era damblagită cucoana!

— Mână înapoi! se auzi vocea stinsă a Ruxandrei, ghemuită în fundul trăsurii. Fața-i era pământ. Birjarul întoarse îndărăt. Nimeni nu bagasc de seamă trăsura. Tot drumul Ruxandra nu scoase un cuvânt. Catinca spăimântată de urmările ce puteau veni, aștepta, să se vadă la Iași, s-alerge la Virgiliu. Ajunse acasă, Ruxandra ceru să fie lăsată singură; după osteneala drumului, zicea, avea să se culce îndată. Când crezu pe femee adormită, luă din saltarul unei mese un șiș de baston, al lui Manoil, se urcă pe pat, înfipse șișul în perele și se aruncă cu peptul asupra vîrfului lui. Șișul intră în corp, pătrunse de partea cealaltă. Il scoase, îl șterse de sînge, îl ascunse sub pernă și se așeză în pat.

Virgiliu se întorsese de la vie. Petrecuse binișor. Duța căuta să fie atrăgătoare cu el, să-l facă să uite din dureri. Dormeau amândoi, când fură deșteptați de un mare sgomot; intră Catinca, furtună pe ușă: „Cucoana s-a omorît!” Virgiliu privi la Duța: în picioare, în roba albă de noapte, cu cosițele pe spate, galbenă, tremurând, remase împietrită locului, ca și cum ar fi primit o lovitură de ciocan în cap. „Doamne!” strigă Virgiliu. „Când vor înceta, nenorocirele de pe capul meu...?!” Plecă, luând în cale și pe un alt coleg. Întinsă pe pat, liniștită, cu ochii deschiși, sta Ruxandra. Nici o urmă de durere, de regret pe fața ei. Pe cămeșă, în dreptul inimei, o pată mică de sânge: pe pept, dedesubtul inimei, urma unei mici înțepături; alături, pe pat, petecă albă cu urme de sânge, cu care ștersese șișul.

— Ce-ai făcut mama? Întrebă Virgiliu. — Caut moartea, dar ea nu mă vrea: Voi nu mă iasați nici să mor în pace? Cu ce v-am greșit? Ce vă datorasc?

— Se poate, mamă?! Astfel ai ajuns să vorbești? Noi nu-ți suntem nimic?!

- Ba da! Dar la ce bun să mai trăesc? Baiatul mi-a murit. Duța-i lâncedă, ție nu-ți pot fi de ajutor, bărbatul și-a bătut joc de mine! Se însură...!! La ce să nu grăbesc moartea, dacă ea întârzie!!

Virgiliu o opri să vorbească; o examina. Șișul eșise printre coaste, fără s-atingă inima. Sânge nu curse deloc, într-atât îi erau nervii de sdruncinați; nici frigurile după înjunghiare nu-i apărură deloc. Zece nopți Virgiliu nu se deslipi de căpătâiul ei. Când o văzu ceva mai înfiripată, o conduse înbr-un sanatoriu din București. Cu Duța o ducea mai bine; ea devenise mai cuminte, căuta să-l cruțe. Virgiliu, recunoscător pentru dragostea ce-i aratase în timpul arestului, începuse s-o iubească cu adevarat, îngrijind mereu de sanatatea ei. Restul timpuilui și-l petrecea studiind dosarul. Toată afacerea lui, ordonanța judecătorului, îi apăreau ca un ghem foarte încurcat, un nod gordian, care luat pe îndelete, se descurca de sine însu-și. La fiecare pas se isbea de reaua voință, de ura judecătorului. Mersese pănă acolo, să-l descrie de mic încă, ca un caracter falș; îl învinuia că fiind elev pe băncile liceului din chiar acel oraș, înșelase pe o domnișoară de acolo, dând chiar în întregime numele ei și al familiei sale. Tatăl fetei, chemat în fata tribunalului, protestă cu indignare împotriva acelei calomnii, descriind foarte bine pe Virgiliu.

Nu-și putea explica, cum fusese dat judecății, când în afară de acuzația samsarilor — din îndelungatele cercetări de trei luni, cât fusese ținut arestat, nu se putuse găsi o singură probă de vinovăția lui. Aceea, ce-l durea însă mult, nespus de mult, era îndoiala pe care-o citea în ochii tuturor persoanelor. Salutul unora, privirea reutăcioasă, ironică a altora, îl îndurerau, îl amărau. Culmea durerii simți când văzu însu-și pe Adrian îndoindu-se de el. Acesta nu putea crede că judecătorul fusese ilegal. — Tu, respunse Virgiliu amărât, ca și judecătorul, fiind civili, necunoscând legile militare, nu puteți pătrunde imposibilitățile materiale pentru cari mă acuzați, nu puteti privi limpede, pănă departe în afacere! Iți declar încă odată, judecătorul a fost pornit de la început contra mea.

— Iată un lucru pe care nu-l pot îngădui! Pentru care motiv ți-ar fi fost judecătorul vrăjmaș?

— Pentru că voi, magistrații — mai supuși ordinelor primite, de cât chiar militarii — sunteți sclavii politicei, ai celor ce guvernează! Acei cari m-au insultat, m-au arestat, m-au dat judecății, prindea să fi fost apărătorii mei! Un fapt împlinit e nu numai rezultatul mentalității făptuitorului, dar foarte adesea și al împrejurărilor, după cum întâmplarea leagă dese ori fapte izolate, cari n-au fost legate printr-un raport de cauză și efect! Dar nu! Omul căzut în ghiarele voastre, e un vinovat! Căzut nevinovat într-o încurcătură grea mi-ar fi fost destul învățătura — m-ați încâlcit și mai reu, m-ați lovit! Veți face oare din mine un condamnat? Voi care vă petreceți nopțile în joc de cărți și de plăceri și veniți a doua zi să dați sentința unui om, știți voi ce va să zică să țineți în manele voastre onoarea și viața lui? Dați-v-au băncile școalei destulă lumină și suflet? Credeți voi că toată învățătura omului se reduce la băncile școalei? Voi, cari judecați faptele altora, judecați întâi pe ale voastre? Sunteți oare destul de severi cu voi înși-vă? Tindeți să vă înălțați pe voi deasupra paternelor și slăbăciunelor omenești? Sunteți în înălțimea misiunii voastre? Onorați toți, scaunul dreptății?

— Vei putea tăgădui, îl întrerupse Adrian, c-avem magistrali cari fac onoare justiției?

— O, avem, negreșit! Dar toți cată să fie drepți și onești! Din nefericire, cum vezi, am dat peste neghină!

Adrian nu respunse. Se temea însă de procesul lui. Pe lângă avocatul luat de la început, luă încă pe un tînăr priceput, prieten bun lui, Droiu, și—ca măsură de prevedere pentru cazul schimbării de guvern — pe un energic, înfocat politician din Iași, avocat de seamă și cu nemăsurată trecere în partid, avocatul Puteren. Amânarea repetată a procesului, înrăirea mult asupra lui Virgiliu. Își vedea, munca încordată, sufletu-i frumos, tinerețea nepătată pănă atunci, covârșite de reutatea oamenilor; în loc să găsească în ei compătimire și ajutor, afla bucuria, mulțumirea că-l vedeau lovit! Dacă nu-i crezuse pănă atunci buni, nu-i ținuse de rei, îi ajutase când putuse; acum îi vedea falși, reutăcioși, vicleni, invidioși, mult egoiști, sclavi celor puternici, asupritori celor mici, plecați guvernanților, fără conștiință, fără scrupule. Celor cărora fuse bun camarad, prieten, doctor devotat, casă de bancă, se simțeau mulțumiți că-l vedeau doborît! Ceea ce-l costa mai mult, era salutul oamenilor de caracter, pe cari în mod tacit ne deprindem a-i respecta și a ține la respectul și atenția lor. Eșia une ori din casă să-și m-ai uite de gânduri și se întorcea cu sufletul încărcat, cu lacrimi în ochi.

Venise iunie. Soarele ardea puternic. Ruxandra plecase cu frate-seu, pentr-un timp îndelungat în streinatate. Virgiliu, liber de serviciu, avea nevoe de liniște, de aer întăritor, iar Duța de idroterapie. Se hotărîră să petreacă vara, la Slănicul din Moldova, unde pe lângă acestea, aveau frumusețea naturii și aerul de brad.

La două ore depărtare cu trăsura de Tg. Ocna, într-o vale romantică, pe coastele Carpaților dinspre hotarul transilvănean, se află așezate băile Slănic. Deoparte muntele Cerbu - mândru cum numele-l arată, de alta Pufu, - înalt cât celalt, în față Nagy Șandor, acoperit cu falnice păduri de brazi, fac veghe Slănicului, îl apără, de vânturile dinspre mează noapte și-i dau un climat dulce, o temperatură constantă. Oteluri de rangul întâi, stabilimente și vile mari, elegante, spațioase, se perd.prin crînguri de brazi, printre mulțimea de isvoare. Printre ele, Slănicul de cristal joacă, sare, spumega, se strecoară printre arbori, printre stânci, strigă, stropește, ferbe, cade-n joc de cascadă pe valea umbrită de brazi! Cât de fantastică-i seara, căderea lui! Din vîrful brazilor, luna privește în undele apei! Totu-i mister. Umbrele par boschete, flori, năluci! Și tot mai vesel, mai viu, mai săltăreț e râul, copilul ghiduș, stăpân de apururi, în valea lui!

Duța și Virgiliu erau încântați. Iși petreceau toată ziua afară, în aerul ozonizat de brazi, îmbalsamat cu mirosul florilor de pe pajiștele parcului, deschis în fata, cazinului. Dimineața făceau idroterapie la isvoare, ascultând orchestra militară. După prînz, luat în pitoreștele restaurante sub umbră și recoare, pe băncile umbrite din parc, ascultau orhestra din chioșcuri. Duceau viata liniștită, se culcau de timpuriu. Slănicul era încă aproape pustiu nu începuseră teatrul, concertele, balurile, căișorii și toate distracțiile lui. Făceau numeroase escursiuni: când la apa cea dulce „isvorul Dobrea”, când la „Cei trei fagi”, când pe muntele Borvizului, de unde ochiul se perde în zarea munților, cu pitoreasca panoramă a Slănicului în vale. Făcură escursiuni și mai mari, pe jos, sau călări, pe blânzii căișori de munte, pe Pufu, pe Cerbu, la „Poiana Sarata”, ori la stânca lui „Costache Negri”.

In nopțile cu lună primblarea li era la cascadă. Liniștea, singurătatea, măreția naturii, apa, aerul, repaosui, priau nespus sănătății lor. Erau mulțumiți; Duța încântată.

- Nici odată n-ași fi crezut, spunea dînsa, c-avem așa frumuseți și stațiuni balneare egale celor streine, cum e Slănicul! — Aceasta n-ar fi nimic pe lângă valoarea apelor lui; stau cu mult mai presus celor similare streine: apei de Ems, Vichy, Kissingen etc. La expoziția internațională din Francfurt pe Main, singure apele din Slănic au fost medaliate! Sunt cu adevarat miraculoase, bune pentru tot soiul de lâncezeli; cu toate acestea, câți români nu le cunosc, nu se folosesc de ele și dau banul streinilor!

Liniștea lui iunie făcu loc sgomotului. Oteluri, restaurante, erau pline. Pâlcuri, pâlcuri de vizitatori se vedeau dimineața la băi, la inhalații, prin pădure, prin parc, seara la călușei, la cazin. De două ori pe septămână se dădeau serate dansante și baluri.

Un grup de studente și studenți, luară inițiativa unei serale muzicale în folosul cantinei școlare. Unul dintre ei, fiul avocatului lui Virgiliu, Putereu — devenit ministru de justiție — rugă stăruitor pe Duța, să dea concursul ei. Lui Virgiliu îi venea greu să primească, dar să și refuze, dat fiind scopul și rugămintea venită de la fiul fostului lui avocat, acum ministru. Primi; Duța avea, să cânte. Numele ei pe afișe, atrase multă lume; sala era plină, lumea cucerită, Duța fu nevoită să repete numerele. Când înceta, după duelul din Trovator, timp de cinci minute sala fu ropot de aplauze. Porumbei, cordele, coșuri cu flori, plouau asupră-i. Melancolia lui Virgiliu contrasta cu entuziasmul tuturor. Unii îl compătimeau, alții îl invidiau: nu avea el pe cea mai frumoasă, mai avută, mai privighetoare femee? Studentul Putereu le mulțumi în numele colegilor, al profesorilor și al tatălui seu. Se încasase 2 mii lei. Duța era nespus de veselă; i se părea ei că asigurase în parte, reușita procesului. Stăruia, pe lângă Virgiliu să-și dea dimisia din armată, să-și caute de proces, ca îndată ce vor scapa de el, să plece în streinătate, ea pentru muzică și sanătate, el pentru medicină. — Îți promit, respudea el, să-mi dau dimisia, dar numai după ce voi fi achitat; nu pot mai înainte, onoarea de militar mă reține!

Intr-una din zile se anunță în Slănic, vizita mitropolitului de Moldova, a ministrului de justiție. Putereu și mai târziu, a celui de-culte și instrucție, Vâlcescu. Cei întâi sosiră cu un întreg stal major: deputați, magistrali etc. Printre aceștia se afla și președintele Tule, cât și judecătorul tribunalului din B. Ministrul Putereu mulțumi lui Virgiliu pentru concursul dat seratei muzicale, organizată de fiul lui. Își arătă dorința s-audă pe Duța cântând. Într-o seară, găsindu-i în salonul de muzică, stărui pe lângă Virgiliu s-o facă să cânte. Ea. se execută. Provocă același entuziasm; ministrul fu fermecat. Văduv, afemeiat, simțea născându-se în el pasiunea pentru Duța. Din acea seară căuta să fie nedespărțit de dînșii. Era însă totdeauna înconjurat de doi depulați, unul mai tînăr, Onescu, altul mai vârstnic Porvan, amândoi oameni ordinari, de afaceri, ca și superiorul lor, ministrul, fostul lor coleg. Ii erau oamenii de încredere. Toți trei, căutau mereu societatea soților Grigoriu, luându-i neîntrerupt cu ei prin păduri, prin escursiuni. Lui Virgiliu nu-i erau simpatici. Fugea de ei, cum se ferea de Putereu; lângă dînșii se simțea nelalocul lui. Ministrul, ca să-l dispue, îi vorbea, îl lua adesea la braț. Aceasta îl încurca și mai mult; intimitatea lor da de vorbă lumei; teama de a fi fost crezut vinovat, îi răpea ori ce mulțumire, voiciunea și spiritul lui de altă dată.

Ziarele din opoziție începură s-atace pe Putereu, care — ministru de justiție — se plimba la braț cu un tâlhar, cu un escroc. Grigoriu îi atrase de câte-va ori atenția, arătându-i dorința să plece din Slănic. Putereu nu-i lăsă: „lasă-i să latre cât or vrea! Atât pot, atât fac! Nu te neliniști! Ți-am fost avocat, te știu nevinovat, toți se vor în credință!” Acelaș lucru răspundea și altora,, prieteni sau cunoscuți. Ziarele însă deveneau din ce în ce mai aspre; atacau pe doctor, ca să lovească în Putereu; el rămânea nepăsător, Virgiliu tot mai neliniștit; voia să plece, Duța însă nu se da dusă; îi spuse lui Putereu. Acesta stărui atât, îl rugă să remâe, să se organizeze un concert, la care va veni și ministrul Vâlcescu, în cât Virgiliu nu-i putu refuza. In vederea concertului, Putereu chemase din Iași pe un profesor de conservator Massini, cu soția lui; pe o domnișoară și pe un tenor. Onescu și Pervan anunțară Duței că Putereu avea de gând să stărue pe lângă ministrul de instrucție, să-i facă o frumoasă bursă în streinatate. Aceasta o aprinse: nu va mai avea nevoe de tatăl ei, va putea face ceva pentru Virgiliu, prin ea singură!

In ziua de concert, sala era arhiplină, entuziasmul de nedescris. Ministrul Vâlcescu dete semnalul aplauzelor. Duța fermecase pe toți.

După concert, miniștrii, cu secretarii lor, mitropolitul Moldovei, cei doi deputați, Onescu și Pervan, artiștii, cum și soții Grigoriu plecară c-un tren de plăcere, pe măreața vale a Tarcăului, spre trecătoarea Ghemeș. Pe drum, Putereu asigură pe Duța că-i va căpăta bursă ei, tenorului și baritonului A. din Iași, un tînăr foarte cum se cade, inteligent și cu mult talent. Vor pleca cu toții, zicea, curând, la Milan. — „Cum vom pleca curând, întrebă ea, dacă doctorul nu e liber?” —Va fi numai bine, la timp! respunse el zâmbind.

Grigoriu ar fi voit în tot momentul să părăsească Slănicul, dacă Duța și toți ceilalți nu s-ar fi opus cu toată stăruința. Diminețile, pe când el își lua baea, Duța întâlnea totdeauna în sala de muzică pe cei doi deputați, dese ori și pe Putereu. O rugau sa cânte, o înălțau în Ceruri, îi aratau că făptuea un mare pacat perzînd cei mai frumoși ani ai tinereții pe loc, în țeară, când ar fi putut studia; vocea nu mai îngădue prea târziu! Pentru ce remânea ca să aștepte pe doctor? De ce nu pleca singură, mai înainte, cu baritonul A. și cu tenorul?! Duța îi desaproba; respundea că n-ar pleca nici odată fără Virgiliu; lui nu-i spunea nimic, încetul însă și pe nesimțite se lașa înrâurită de ei. Ce s-ar face ea, dacă și-ar perde vocea?! Virgiliu nu vedea?! O sacrifica dar?! Deveni nemulțumită, nervoasă cu el; o irita stăruința lui de a părăsi stagiunea și a o îndepărta astfel de prieteni. Într-o dimineață, pe când se afla mai iritată, intrară împreună în camera, inhalatorie. Virgiliu îi arătă un aparat individual pentru inhalații: recunoști în el, aparatul pe care l-am schițat anul trecut, doctorului din Riechenhal? — Mă mir, respunse dînsa, aproape rece, unii te găsesc bun numai pentru dans...! Grigoriu o privi uluit:

— Ce zici? Ce vroi să zici?

— Toți găsesc că te-am luat de soț numai pentru dans...

— Cari toți?

— Onescu, Pervan, Masini, toți...!

— Și tu...?

— Eu le-am respuns cum m-am priceput.

— Anume?

— Te-am iubit!

— Cum rostești tu cuvântul acesta?! respunse Virgiliu, atins.

Nervozitatea ei o atribuise nervilor, nu unei schimbări în sentimente. Ai aerul — adaogă — că nu m-ai mai iubi?!

— O, ba da, îmi ești drag! respunse Duța, ascunzându-i sfaturile prietenilor din Slănic.

-Dacă îți sunt, plecăm de-aci! Știi bine, se apropie căsătoria lui Reon; ai promis să-i fii nună; în timpul arestării mele, te-a servit mult; a nu te ține de cuvânt, ar fi să te creadă mândră!

A doua zi părăsiau Slănicul.

Aerul binefăcător al Nisei, unde Olga își petrecuse iarna zi cu zi afară, prânzind, lucrând între portocali, îngrijirile medicale, voința cu care își refuza ceai, cafea, vin și ori ce iritant, viața regulată, sobră, igienică ce ducea, îi readuseră forțele, sanatatea. Se îngrășa văzînd cu ochii. Figura ei — dintre acele cari cereau să fie grase — devenise rozalbă.

Ori cât de ocupată era, se deprinsese și îi plăcea singurătatea în natură, între flori, simțea nevoea societății. Era prea singură. Rozenii părăsiseră orașul, el fuse înaintat locotenent și mutat, afară de orele de școală, traea ca o pustnică. Nu intra de cât arare ori în casa revizorului școlar. Primblări făcea și acum în colțul unde trăise odinioară, unde afla cea mai frumoasă priveliște din oraș.

Pe țermul apei, ascunsă în ariniș, umbrită sub crengile lui crețe, sorbea, frumusețea din jur. Gândurile-i retăceaiu prin oraș. A, de-ar putea! Le-ar fereca! Vedea, bine: nefericirea o aștepta. Trecuse două luni, fără să fi revăzut pe Lorescu. La lucru ca și în primblări, gândurile ei îl căutau. Uneori îl zărea pe stradă, învăluind-o pănă în adâncul ființei, cu privirea lui caldă, pătrunzătoare, alte ori rece, întors, cum își zicea Olga, de prin ghețuri polare. Se întreba unde o va duce sentimentul acesta neîmpărtășit? Lupta să-l înădușe, să nu mai gândească. Furtuna de gânduri îi bântuea sufletul câte-va zile; urma apatia. Când forțele reveneau, sentimentul revenea și el mai puternic, mai adinc. In astfel de momente se găsea atât de streină, de singură în lume! Rechema din depărtări icoana părinților. Pleca, de-acasă, să-și alunge tristeța. In clipe de amurg, în umbră de arin, în murmur de isvoare, dorul creștea; adânc, pribeag, nebun, după ei... după el!

Relua în fiecare zi plimbarea spre Borzoghean, de unde zarea pe muntele din față, pe platoul Cozlei, edera sub care dormea cânele-i drag. Într-o dimineață se întorcea spre șooală, coborând pe strada mai apropiată, pe după spatele locuinței ei. In cale, în valea stradei, o casă rustică; o punte îi lega scările de trotuar, n-ar fi zis apă sub punte, casă de Veneția. In jur, grădina. Cine va fi locuind aci? se întreba. In ușa deschisă, apăru o doamnă naltă, brună; figura, foarte simpalecă, plină de expresie, resfrângea inteligenta și energia. Era directoarea școailei profesionale din localitate, D-na Viișanu. La punte opri pe Olga: „locuești de tot aproape, de ce nu vii pe la noi?” Olga îi promise și se-ndepărtă. Ce natură sinceră! Cugetă ea: cu dînsa te cunoști — pare — de ani întregi! Ce-or fi având unele ființe, de inspiră încredere și simpatie din primul moment? De multe ori se gândise Olga s-o viziteze. Deprinderea cu singurătatea, o oare care impresie aspră ce-i lăsase soțul la distantă, o reținură. Nalt, bine făcut, bărbos, Viișainu insufla severitatea.

La câteva zile după întâlnirea de dimineață, Olga se duse la ei. Nu se înșelase. D-na Viișanu avea o inteligentă vie, naturală cultivată prin lectură, prin mediul cult în care trăise. Vioaie, sinceră, de o activitate nemăsurată, profesoară foarte conștiincioasă, soție onestă, mania devotată, menajeră pricepută, era avere la casa. Viișanu moșier, pe cât de îndepărtat-remânea la distanță, pe atât de apropiat, de plăcut se făcea în intimitate. Inteligenta larg cultivată, raționamentul puternic, sănătos, energia, temperamentului unit cu dulceața exptesiunii, contrasta cu impresia rece ce lăsa la întâia vedere. Totuși poseda ceva din severitatea pe care i-o întrezărise, exercitată mai ales asupra ai lor lui. Trăiau, modest, fără lux, fără risipa din casele avute. Nu jucau cărți, petreceau în intimitate a două familii: nou! președinte de tribunal, Steriu — om și caracter de multă valoare — un tânăr doctor, Ruceanu.

In cercul acestor trei familii, Olga deveni intimă. Când singurătatea, când gândurile grele o alungau de-acasă, afla între ei o oră de recreare plăcută. Convorbirea, muzica, primblarea, îi distrau. Și mai bine încă se găsea numai din tovărășia D-nei Viișanu. Se înțelegeau în vorbă, se apropiau prin simțirea adâncă, prin sinceritatea deplină. La două-trei zile, se ducea, s-o vadă. Viișanu plecând la băi, Olga îi ținu tovărășie câte o oră, în fie ce scară.

Cele trei familii se găseau într-o seară la Steriu. La ordinea zilei era afacerea, unui soț; fusese achitat de curtea, cu juri că-și asasinase soția, care-l înșela. Domnii discutau aprins. Doamnele se retraseră pe terasă.

— D-ra Olga — i se adresă Ruceanu prin fereastra deschisă — remâne indiferentă?

— La ce rost întrebarea D-v., când în tot ce faceți, femeea nu are vot consultativ?

— Dar nu veți găsi nedreaptă, sentința curții!?

— Nedreaptă! Firește, nu! Un soț înșelat, moarte soției! Pe soție înșelați-o de câte ori voiți! Concluzia e cât se poate de naturală unei stări de lucruri creată de D-voastră.

— De noi?

- Instituțiile de D-v. sunt create; legile de D-v făcute; judecătorii tot de d-voastră'

— D-ra Grigoriu, interveni Steriu, judecă în genere prea bine sa nu s-asocieze cu noi, în condamnarea moartei!

— Condamnarea faptei ei — da! Dreptul soțului de a-i da moartea, e barbar, e monstruos!

— Ori care în locul lui ar fi făcut la fel! strigă Steriu.

- Nu mă îndoesc, replică Olga.

— Dar bine, D-ră, omul acela a fost insultat în tot ce-a avut mai sfânt!

— Aceasta nu-l îndreptățește să devie feară...

— Devine, își perde mintea! Jurații își dau perfect seama, când îl achită!

— Așa? Vă rog să-mi spuneți: fata înșelată în tot ce are mai sfânt, nu-și perde mintea când, nebună de durere, de rușine, împușcă pe criminalul care și-a bătuit joc de ea? Durerea e aceeași! Nebunia aeeași! Ce zic eu? Soțul înșelat sufere în demnitatea lui, în iubirea lui; fata înșelată și apoi părăsită, sufere infernul!

— A cui vina, întrerupse Ruceanu, dacă femeea se mlădie ușor!

— Răspunderea ei —vfizic și moral —vcade asupră-vă! Astfel știți să eșiți ușor din încurcătură, D-v. voi educatori, aprigi învinuitori, nedrepți judecători!

— Cum, noi responsabili de firea ei?

— Firea ei adevărată nu este aceea pe care i-o vedem; așa cum este azi, e produsul educației ce i-ați dat; aceasta o afirmă capete de filozofi cari au cugetat mult asupra acestei chestiuni: un Tolstoi!

— Noi am voit-o plăpândă, fără putere?

— Ați cultivat-o astfel; femeea din popor dovedește prin munca ei putere corporală egală bărbatului. Femeea din societate a devenit floare de seră, datorită creșterii fizice ce i s-a dat.

— Bine, dar noi i-am dat-o? Noi am făcut-o luxoasă, cochetă, Dalilă?

— Vă mai îndoiți? Ați subordonat-o voinții, dorinții d-v.; n-ați cultivat în ea pe tovarășa, pe egala D-v., ci obiectul de plăcere.recreatoarea simțurilor; ați crescut-o în aceste idei, ridiculizând ori ce abatere de la această direcție. Rousseau trăește încă in mintea tuturor, prin înrîurirea nenorocită ce-a exercitat din acest punct de vedere asupra educației și-a menirii fetei. Dar Schopenhauer? Ce calitate caută el în femee? Una singură, Îmi dați voe să n-o repet! Dar Nietzsche? „Femeea, zice, e făcută să recreeze pe omul resboinic; idealul lui nu e pacea, ci resboiul! Idealul ei? Să nască pe „supra-omul”. Totuși, a, cu oroare vă reproduc stupidele-i cuvinte: „nu uita biciul — spune el prin gura lui Zairathustra — când ești cu femeele!” Ce eroare! Filozoful acesta mărturisește însuși: cunoaște foarte puțin femeele ca și Sohopenhauer, ca și Rousseau — lipsit de mamă, de soră, trăind cu o servitoare incultă, ordinară, înăsprită; ei bine, făptuește imprudența să vorbească despre ele cu pretenția de cunoscător în cauză; culmea! Să pue astfel de cuvinte în gura unei femei! Te miră — adaose Olga, din ce în ce mai aprinsă — cum localnicele germane nu l-au biciuit! Căci, cu ideile? Erau prea lipsite de cultură. A vorbi astfel, e stupid din partea unui barbat, îndrăsneț din partea unui necunoscător; absurd, falș, din partea unui filozof! Astfel de femei — dacă exist — nu voi naște, nu vor ambiționa să nască pe „supraomul” — omul moral, Inteligent, superior! Femeea născută, să recreeze pe acest rezboinc? E ca și cum ar vorbi un copil, un ignorant! Ca împreună cu el, să încerce să facă din viață un vis frumos, da! Născută anume pentru aceasta, departe de noi! Și atât timp cât omul va urma, s-o creadă, să privească și să cultive în femee, femeea păpușă, femeea-jucărie, își va dăuna lui însuși. Va soarbe amarul vieții, căsniciei de azi!

— Așa dar recunoști: femeea poate face viata amară soțului? zise Ruceanu. De ce n-ai admite dar, că se găsesc și de acele cari să merite...

— Nu închei, nu așa? E prea a la vizitiu, nu a la filozof!

— Nu o destul să recunosc; afirm din toată puterea convingerii mele: nu poate fi armonie-fericire, într-o căsnicie unde omul cult și-a legat viața, c-o femee-păpușă. Va ști să-și aranjeze foarte bine creții, pantoful, pălăria, își va bate joc de judecata, de superioritatea lui; nici n-o pricepe. Observărilor lui raționabile, răspunde cu nervozitate, cu ironii, cu cicălire.

— Astfel de femee vor fi întâlnit poate ei... Nietzsche...

— Cu toata probabilitatea: omul-creer caută mai totdeauna femee-păpușă. Păpușa, incapabilă să-i prețuiască creerul, negăsind nimic distractiv în el, nu e de mirare să-l schimbe pe un cap bine coafat, pe o haină bine croită.

Eu cred: omenirea ar fi fost mult mai morală, progresul mult m-ai înaintat, viața mai simplă, mai inteligent și mai fericit trăită, dacă mentalitatea femeei s-ar fi cultivat ca și a omului, dacă s-ar fi făcut și din ea un factor luminat...în familie și în societate!

— Reul e, interveni Steriu, că femeea cultă își întrebuințează numai de cât diploma în căutarea unei funcții! In loc ca soția — sufletul familiei — să cugete dimineața la programă zilei, să vegheze, să controleze tot, ea pleacă, lăsând copiii și casa pe seama servitorilor!

— Domnii au împins-o aci, batjocorind căminul casnic, fugind chiar de căsătorie, lipsind-o astfel de existență! Ce s-ar face miile milioanele de fete fără părinți și fără avere?

— Se simte chiar nevoea câștigului ei, azi, când venitul adus numai de soț, nu ajunge pentru întreținerea unei familii! Adaose Viișanu.

Pentru aceasta se cere o grabnică schimbare a mentalității femeei, respunse Olga; cunoscând bine tot ce vine în atingere cu menajul,dar aduce multă economie prin lucrul mânelor ei, prin ordinea, priceperea și chibzueala ce-ar pune-o la fiecare pas, știința, rațiunea înlocuind capriciul, întâmplarea; prin educația serioasă dată copiilor, ar îndruma societatea pe o cale mai sănătoasă și mai înțeleaptă: luxul, moda, risipa și toate cerințele nefolositoare dar prea costisitoare, să facă loc traiului cumpănit, înțelept, inteligent. In familie ca și în societate, femeea să alăture lumina, rațiunea, sentimentului ei.

Participarea femeei la câștig va avea bunul să-i arate sbuciumul vieții, relele ce bântue câmpul bătăliei, o va face să prețuiască banul, timpul, nobila ei misiune de educator, să nesocotească risipa, trândăvia, să înțeleagă atmosfera de blândețe, de pace senină ce prinde să întâmpine pe soț — revenit de afară obosit, dese ori nervos și amărât.

Și apoi, ca să fim drepți, între soția nefuncțională, dar neluminată, care-și întrebuințează timpul pe mode, clevetiri, intrige și cărți de joc—streină de creșterea copiilor, de arta ei și de înțeleaptă conducere a unui menaj — profer mult mai mult pe funcționara cultă, conștientă de rolul ei în familie și în societate! Totuși mă întreb și eu: este acesta idealul? Deslegarea înțeleaptă a problemei de trai, de societate, de familie, în timpurile de împăirțire a muncii, în cari trăim? Cine va pune ordinea, buna chibzueală în venitul adus? Cine e mai aptă decât ea, în roiul de mamă și de educatoare? Remânea-vor copiii internați în școli? Fi-vor internatele la înălțimea misiunii lor, să nu recească raporturile familiare între membri? Să nu dăuneze sănătății, voinții, inițiativei?

— Așa dar recunoști, întrebă Steriu, nu e acesta idealul?

— Neîndoelnic! Dar pentru aceasta, repet, mentalitatea aminduror sexele cată să fie schimbată: să se dea femeei instrucția cea mai înaltă, față cu înălțimea rolului ei social: acela de a forma viitoarele generațiuni; dar instrucția aceasta să nu fie lipsită de caracterul femenin. Mentalitatea domnilor să fie și ea schimbata: neconsiderația arată astăzi femeei, să dispară. Pricepând cat de mult a greșit bătându-și joc de rostul social al femeei, de valoarea, de menirea ei — împingând-o singur departe de cămin, făcându-și-o concurentă — regretând viața frumoasă de familie, recunoscând căsătoria superioară ori cărei altfel de legături, știind că femeea, pe deplin liberă, și-ar putea cuceri ori când o situație egală soțului, să fie în seamă, cum observa Stuart Mill, lucrul următor: - căsătorindu-sr, femeia alege conducerea unui menaj în locul altei profesiuni, renunțând de bună voe la ocupațiile care-ar reține-o; departe de cămin! Așa fiind, căsătoria să-și reia suveranitatea perdută: căminul casnic, să devie cuibul tuturor virtuților; nimeni să nu mai fugă de ea; să nu mai vedem monstruozitatea de azi a Don Juanilor criminali, nici a mamelor cari-și omoară singure-copiii. Să se curme odată cu odiosul calificativ: „pentru din casă”; să fie înlocuit cu: comoara din casă! Femeea funcționară va dori ea singură atunci viața de odinioară, cruțată de vajnica luptă pentru trai; va prețui înse-șî nobila, măreața misiune de educator, cu răsfrângeri adânci asupra viitorului.

— E drept, afirmară cu toții.

După căsătoria lui Rem, Virgiliu și Duța trecură la Constanța. Grigoriu spera ca aerul și băile de mare să facă bine Duței, cu toată natura ei nervoasă. Nu aveau să se întoarcă la Iași, de cât cu puține zile înaintea procesului.

Două septămâni fură liniștiți. Aerul, băile de la „Mamaia” priau Duței. Era toiul sezonului: avea să aibă loc o frumoasă petrecere de mare: alergări cu luntre, întrecere de înotători: pe un vapor se instalaseră locuri cu plată. Soții Grigoriu ocupau două din ele. Virgiliu se pregătea să ia o vedere, cu aparatul fotografic, când un chelner îi șopti ceva la ureche: păli, lăsă aparatul. — Ce este? întrebă Duța. La rândul lui, șopti că ministrul Putereu. abia sosit, nu se afla bine și-l chema jos în cabină. Citi pe figura ei neliniștea. O atribui impresiei rele care o avuse și dînsul, când, abia îndepărtat, o văzu trăgînd de mânecă pe o doamnă de-alături și întrebând-o destul de tare: „Ce are Putereu? Abia acum recunoscu pe doamnă, era soția lui Massini. Neliniștit cum se cade de-astă dată, coborî jos, în cabină. Putereu se prefăcu că n-ar fi știut nimic despre ei, după fuga lor din Slănic — cum o numea -- se plînse de o stricare de stomac, mulțumită căreia auzise totuși, că Grigoriu se afla pe vapor. Virgiliu își scuză tăcerea și plecarea din Slănic, prin reaua impresie ce provoca în public atacurile ziarelor, asupra intimităței lor, când procesul lui era atât de apropiat; acelaș motiv îl va îndepărta, zicea, din Constanța.

— Nu doctore, nu purta nici o grijă! Încă o dată îți spun: ți-am fost avocat, îți cunosc procesul, te știu nevinovat! Am vorbit chiar despre aceasta la Slănic, lui Tule, președintele tribunalului din B. Cât privește ziarele, n-au alta ce face! Nu-ți pese! Dar vor ataca pe mine și pe colegul meu, Vâlcescu, pentru bursa ce se va da D-nei Grigoriu; ele nu știu că Tilcu, avut, e vrăjmașul vostru, că soacra ți-e lâncedă și frate-seu îi administrează venitul, înțelegi în ce situație neplăcută ne-ai pune! Dorința noastră este cu D-na Grigoriu să dea un concert aici în Constanța; va fi auzită de publicul cunoscător din oraș, mare parte din București si din țeară; încredințat că e un talent excepțional, va cere el însu-și ca D-na Grigoriu să fie trimisă în streinatate. Sunt prins față de colegul meu, Vălcescu, față de soții Massini, aduși anume din Iași, cum și de un tenor C. din București.

- Mă simt mult atins, respunse Virgiliu, observând trădarea ministrului, și vă mulțumesc recunoscător pentru marea bunăvoință ce-mi aratați; nu-mi luați însă, vă rog, în reu, dacă sanătatea Duței cere de la mine oare cari sacrificii: nu pot primi bursa, întru cât ca are avere personală, și încă o dată îmi permit să vă încredințez, ca doctor: nu e venit momentul, când ea să se dedea unei altfel de vieți; îi va dăuna, în loc să-i folosească!

— Te crezusem mai cuminte, doctore, dă-mi voe să-ți spun! In situația în care te afli, cu atâtea, cheltueli ale procesului, cinci sute de lei pe lună... este o sumă frumoasă! Curată copilărie să-i dai cu piciorul! Apoi Vâlcescu a și acordat bursa D-nei Grigoriu! Ascultă de mine: nu-ți pese de nimene! Procesul se va încheia bine, ai cuvîntul meu! Fă-mi hatârul și remâi aici, numai pentru data aceasta!

— Dar bine, ce v-ați înfundat în cușca această? întrebară Duța și D-na Massini, intrând în cabină.

— A, ce plăcută onoare! strigă Putereu, sculându-se și scrutând mâna Duței. Soțul Dv. e de vină: nu primește bursa, nu vrea cu nici un preț să vă lese să concertați aici, cum dorim Vâlcescu și cu mine, în interesul Dv., nici chiar să mai plecați în streinatate!

— Ea deveni palidă: adevarat? întrebă rece, pe Virgiliu.

- Nu sunt de părere, Duța, să concertezi aici; ziarele ne-ar ataca din nou. Apoi neliniștea, sgomotul, emoțiunea, te tulbură, îți fac reu! Chiar în interesul muzicei, ai nevoe acum de liniște; cât privește de streinatate...

- D-le Putereu, întrerupse ea, pe când concertul?

— Când voiți! Și mâne seară?...

- Primesc să concertez; dați-mi vă rog o foae de hârtie, să fac programul.

Tu nu-ți poți da seama cât de mult îți faci singură reu.

— Ei, doctore, lasă gândurile triste! Ii zise Putereu, batându-l peste umeri. Totul va eși bine!...

Intrară Massini, Pervan, Onescu, tenorul C. și primarul din Constanța, să-i invite sus, la serbare. Pervan și Onescu arătau mare dragoste lui Virgiliu; din „dragă doctore!” nu-l mai scoteau Canalii! își zicea dînsul, remânând rece, depărtat de ei.

În sala cazinului de pe mare, Virgiliu lua cele din urmă dispozițiuni pentru concert. Aștepta din moment în moment pe Duța... întârzia, și lumea venise. Nerebdător, se duse acasă, s-o ia; n-o găsi. O află în apropiere, la o familie cunoscută lor, unde găsduise tenorul C.

— Neavând acasă, se scuză ea, o oglindă destul de mare, venii aici să mă îmbrac pentru concert! — N-ai făcut bine, Duța, cunoști reutatea și bârfelile lumei!

— Da, te cunosc acum pe D-ta! respunse ea, supărată. Ți-e necaz pe mine, pe arta mea! Voești într-adins să mă necăjești, ca să nu mai concertez! N-am să-ți fac pe plac, fii sigur! Ești un egoist! Ai pofti să trăesc numai pentru D-ta!

— Pervan, Onescu și suita ministrului ți-au spus toate acestea? Bagă de seamă, dragă Duța, începi să te bizui pe prietenia lor falșa, reuvoitoare și să te îndepărtezi de cea adevarată! Nu-ți vorbesc mai mult acum, să nu te indispun cum crezi, pentru concert! Să mergem, lumea e nerebdătoare!

Duța cântă. Fie însă că sala, căptușită toată cu postav roșu, nu avea ecou, fie că artista era nemulțumită, vocea ei nu fu cea de altă dată; totuși lumea care o auzea pentru întîia oară, o aplaudă și prețui mult. Pe când ea, Putereu și toată suita, părăseau sala, Virgiliu fu reținut de casier, să-i predea lui pentru moment, banii încasați în folosul copiilor sărăci din oraș. Ii primi, lăsă adeverență și după cinci minute se afla în stradă. Nu-i văzu nicăiri. O luă repede către centru, crezînd că s-au dus cu toții acasă la dînsul. Nu erau. Se întoarse în piața Ovidiu; zări la o masă un cunoscut. Află că Duța cu ceilalți, intraseră la otelul „Central” din fața lor. Intr-o cameră rezervată, Duța stătea în capul mesei; la dreapta ei, Putereu, la stînga, D-na Massini și toți ceilalți. Grigoriu își reținu indignarea. Se arătă însă foarte nemulțumit, refuză paharul cu șampanie oferit de ministru. Toți căutau să-l îmbuneze; îl credeau cu ei, spuneau, ajungându-i din urmă. El remase nemulțumit, gânditor; gelos nu era, nici voia să pară; îl neliniștea însă purtarea Duței. Putereu plăti masa și eșiră, îndreptându-se grupuri spre țermul mării. In frunte era dînsul, Duța și tenorul C.; în al doilea grup, D-na Massini și ceilalți; Virgiliu cu Pervan veneau mai în urmă; acesta i se plîngea de o boală de stomac, oprindu-se un moment pe loc, să-i dea o explicare. Terminând cu el Virgiliu observă că grupul cu Duța se îndepărtase prea mult, chiar-de al doilea grup; grăbi pasul; în piața Ovidiu grupurile din urmă se despărțiră; cel cu Duța, Putereu și tenorul, nu se zăreau de loc. De două ori strebătu Virgiliu distanța pănă la vaporul unde locuia Putereu; nu-i găsi; întorcându-se pentru a treia oară, pe bulevard, îi văzu pe o bancă. De astă dată își arătă nemulțumirea pe fată, cu toate lămuririle lor; opri o trăsură, invită pe Duța să se urce și salutând fără să dea mâna, plecă. Acasă Duța văzîndu-l supărat, crezu că prin prefăcătorie avea să-l împace. Cuvintele ei dulci îi resunau însă lui falș. Duța nu-l cunoștea, nu-l văzuse nici odată astfel; încercă să-l desmerde. Virgiliu îi respinse mâna; pe măsură ce ea se alinta, mânia lui creștea. Duța îl întrebă atunci, foarte mirată, pentru ce era suparat? Aceasta îl irită nespus. Își dete seama că n-ar fi putut să-i adreseze de cât cuvinte grele, nici o dată nu-i spusese o vorbă rea. Își luă pălăria și eși din casă; apucă spre mare. Luciul ei metalic în jurul dimineții, liniștea-i nemărginită, briza ușoară, îi făcură bine. Se întoarse acasă. Spre marea-i mirare, Duța lipsea. Unde să se fi dus? Se întreba din nou necăjit. Să se fi speriat de dînsul? Ea n-ar fi putut avea teamă de el; nu putea fi totuși de cât astfel! Negreșit, își respunse, se va fi dus la un văr de-al ei, însurat de curând în Constanța. Nu era acolo. Se întoarse din nou la mare. Pe dinainte-i trecu tot sbuciumul căsătoriei, nenorocirile cari-l loveau mereu, de când o luase pe dînsa. Se sacrificase pe el, sacrificase pe Mioara; se devotase Duței; și-acum? Nu cum-va totul avea să se nărue-n juru-i? Se apropia procesul; simțea cum atmosfera i se îngreuia pe fie ce zi. In Putereu nu mai avea încredere. Se înapoie acasă. La 9 ore dimineața, un comisioner îl anunța că era așteptat cu nevasta-sa, de Putereu, să meargă cu toții la moșia unui senator din apropiere, unde erau invitați. Pricepu: Duța se afla cu ei! Se duse; nu-i găsi. Acum pătrundea jocul: planul fusese pus la cale de cu seară, pe bulevard. Chemat la moșie, credeau c-avea să se ducă; în acest timp Duța cu vre unul din ei, căci negreșit printre ei se afla, avea să părăsească Constanța. In loc să plece după dînșii, o căută pretutindeni în oraș; pe vapor, în gară, la toate orele de plecare, ale trenului; n-o văzu nicăiri. Către Seară, îndreptându-se spre bulevard, zări pe o stradă lăturalnică, în poarta unui otel, o trăsură cu coșul ridicat. Intră. Abia făcu doi pași, în fața lui, Duța în alb — cum ramase de la concert — cu pantofi albi, cu n voal la iei pe cap, c-un pardesiu pe umeri, cobora treptele unei scări, la brațul lui Pervan...

— Ți-ai urmat concertul aici? O întrebă Virgiliu, desprețuitor.

— De ce-ai lasat-o singură?! Grigoriu ridică brațul, gata a-l pălmui. când în acelaș moment, la spatele lor, în capul scării, zări pe Putereu la braț cu D-na Massini; văzînd pe doctor, deveni palid, tremura, scăpând brațul doamnei...

— Ce înseamnă toate acestea? îl întrebă Grigoriu cu aceeași voce joasă, pătrunzetoare.

- Pentru ce ți-ai lasat soția singură, noaptea?

— Ăm să respund cuiva, ori pus-o-am oare sub protecția voastră?

— D-na Grigoriu a venit la noi și...

— Aveți dreptate să nu respundeți; nu e aici timpul, nici locul, pentru explicații! Să mergem acasă, se adresă el Duței.

— D-na Grigoriu nu vrea să meargă acasă! respunse Putereu.

Lui Virgiliu i se întunecă înnaintea ochilor; ridică brațul să pălmuiască pe ministru; îi fulgeră însă prin minte scandalul ce l-ar fi aruncat asupra neveste-sei — vinovată prin lipsa de judecată, de voință, nu încă prin cădere — ar fi compromis-o! Iși trecu mâna pe frunte, respunzînd c-un glas care trada adînca lui tulburare sufletească:

— V-am dat proba rebdării mele, voiți oare să mi-o perd? Ei nu respunseră, se vedea încurcătura lor față cu hotărârile și cu planul de mai înainte.

— Remânem aici! Zise Duța. Virgiliu ca și cum n-ar fi auzit-o, se adresă ministrului:

— Plecați, excelență, ori voiți să strig sergentul, să intru în drepturile mele de soț?!

Tremurând, galben ca ceara, coborî ministrul cele trei trepte; Duța coborîse și ea.

—- Te rog să iai loc în trăsură! i se adresă aspru Grigoriu, dacă nu voești să te compromit față cu toată lumea de-aici!

După câte-va momente, urcau scara locuinții lor. Abia intrați, ușa se deschise, fără să se fi bătut în ea. Intră Pervan.

— D-ta aici?! Ce cauți? îl întrebă Virgiliu mirat și desprețuitor.

— Dă-mi voe să mă explic: mă întorceam spre casă, eri noaptea, după ce ne despărțisem; inapoindu-mă la otel să-mi iau bastonul uitat, zăresc de o dată în stradă, pe D-na Grigoriu. Îmi spuse cât erai de iritat și că se temea să te aștepte acasă; știindu-te și eu tulburat—luaseși totul greșit, temându-mă să nu urmeze între D-vostra cine știe ce, îi propusei s-o conduc la D-na Massini; ce era să fac?

— Pentru ce n-au venit amîndouă, eri dimineața?

— D-na Grigoriu se temea; noi fiind invitați la moșie, a remas singură la otel, pănă aseară, când abia întorși, voiam s-o conducem la D-ta, în trăsura închisă ce-ai văzut! Neștiind cele petrecute, neînțelegând, ai jicnit pe Excelența sa, care însă, bănuind cele ce-ți închipui, m-a trimis să-ți explic totul!

Grigoriu îl privi deșprețuitor: nu ai cel puțin meritul de a fi lucrat pentru D-ta, Domnule Paravan! Du-te și spune excelenței sale că dacă nu l-am pălmuit, ceea ce l-ar fi alungat în 24 ore din minister și-nș fi scapat țeara de rușinea unui astfel de ministru, am făcut-o pentru nenorocita aceasta, lânceda și fără voință.

Pervan dispăru. Virgiliu simțind nevoe de aer, eși în balconul din dosul casei; spre marea-i mirare, văzu pe Pervan vorbind cu sergentul de stradă; i se recomenda ca deputat, arătându-i cartea de vizită și-l auzi spunînd: „în numele ministrului de justiție, îți ordon să păzești locuința doctorului! Să pătrunzi înăuntru, la cel întîi sgomot și să dai ajutor doamnei! — Canalii! îi strigă dînsul, simțind că înnebunește de mânie. Mult timp se primbla cu pași mari prin balcon; acum se căia de a nu fi pălmuit pe ministru: nu strivise la timp vipera, cine știe dacă n-avea să-l muște ea de moarte! Intră în cameră.

— Doamnă, zise Duței, faceți-vă bagajul, plecăm!

— Dar... nu am hainele!... sunt la D-na S., unde m-am îmbrăcat pentru concert?

— Remâe-i amintire! Luați-vă altele!

— Dar nici un tren nu pleacă spre Iași, la ora aceasta?

- Plecăm pe unde ne va duce! Nici un moment nu voi române mai mult aici, mi e rușine pănă și de pereții camerii!

Ajunși în Iași, Grigoriu își împachetă câte-va obiecte, amintiri, fotografii și, fără să fi fost simțit de Duța, eși din casă, plecă la București; avea să divorțeze! Ii lăsă câte-va rînduri: „remâi cu bine, Duța! Iți redau libertatea! Consacr-o de voești, artei; nu uita însă, remâi demnă de ea! Virgiliu”.

Duța avu o criză de nervi. In tot reul ei, nimeni lângă dînsa, afară de servitori, care s-o întrebe, s-o mângâe, să-i ajute. Ea, părăsită! Avu un moment de judecată clară: părăsită de Virgiliu, se găsea singură în vulvoarea lumii. Putereu... îi pricepuse gândul! Era aceeași paternă urîtă, ca a generalului Topolovici. Și dînsa?... în loc să se simtă jicnită, umilită, cât pe ce să se facă nedemnă de ea! Frumoasa mândrie a Ruxandrei vorbi o clipă și într-insa. își lămuri cât de mult jicnise pe Virgiliu; el fuse unicul ei sprijin. Ținea apoi la dînsul, ținea în felul ei; nu se putea lipsi de dînsul și-avîndu-l, îl chinuia cu vrăjmășia, cu nervozitatea și mai presus de toate cu egoismul, cu reutatea, cu șiretenia ei. Așa îi era firea; Viigiliu o atribuia însă numai isteriei, ertându-i tot. Educația n-o îndreptase, reul de nervi nu făcuse de cât să perfecționeze fondul natural. Iubirea ei nu era dragostea frumoasă care înalță pe om, care-l dispune la simțiri nobile, frumoase, căutând să fericească cât mai mult ființa iubită; în simțăminte ca-și în acțiuni; nu se avea în vedere de cât pe dînsa și interesele ei. Sub masca inconștienții, a lipsei de judecată, ascundea totdeauna un calcul foarte egoist. In căința ce simțea acum, văzîndu-se părăsită de Virgiliu, vorbeau mai întîi teama, amorul propriu și numai în urma lor, părerea de reu după dînsul. Ori cum, era hotărîtă să-l caute și să nu se lese pană nu s-ar fi împacat; o ertase de multe ori, avea s-o erte și acum. Plecă la București, unde credea să fie.

Întreba de dînsul la otelul unde trăgeau totdeauna; Virgiliu era acolo, dar nu acasă. Ceru cheea de la cameră, i se dete. Pe la ora 10 seara, Grigoriu intră. Remase înmărmurit, dând cu ochii de ea. O privi lung, fără să rostească un cuvînt. Ea începu să plîngă. Trecu timp, fără ca el să facă 3 mișcare, să-i adreseze o vorbă; simțea în el o schimbare adîncă, o liniște deplină, un fel de despersonalizare a ființei lui. Duța plîngea în hohote. — De ce plîngi, Duța? o întrebă într-un tîrziu. Liberă, nu vei fi tu mai bine, mai în largul teu? La ce plîngi, când inima, când gândurile nu-ți mai sunt pentru mine? Ea, sguduită de plîns, se aruncă la picioarele lui: „Nu, nu, Virgiliu! Fără tine, nu pot să trăesc! Crede-mă, sunt vinovată, ți-am greșit mult, mult, dar numai pe tine te iubesc! Crede-mă, îți jur, nu s-a petrecut nimic!... Să nu crezi că nu mă doare, că nu m-am gândit: liniștea ta în tren, spre Iași, purtarea ta demnă față cu mine, când îți săgetasem inima, toate te ridic atât de sus, te fac atât de mare, că uite, ași fi cea mai fericită femee, dacă m-ai ucide acum, la picioarele tale!”

Virgiliu privea liniștit și melancolic către ea. O ridică, o duse la fereastră și-i zise: e acum un an și ceva, de când căsătoriți în Iași, venirăm aci pentru o zi. Ziua aceea ne fu tulburată de un marș funebru: era înmormîntarea generalului X. Ți-am zis: „sărmanul general! S-a sinucis, se zice, datorită soției sale moarte... Mulți oameni capabili, buni, superiori, au soarta lui!” De ce vorbești așa, Virgiliu? m-ai întrebat. — Iartă-mă, ți-am respuns. Nu știu ce presimțimînt m-apasă... mi-i frică să nu am soarta lui! Ochii tei s-au umplut de lacrimi. M-ai luat de după gât și privindu-mă adînc, te-am auzit: „Virgiliu, ași fi cea mai fericită femee să-mi pot da viața pentru tine!” Era întîia zi de căsătorie... îmormîntarea generalului... azi, cea din urmă... e îmormîntarea mea!...

—Nu, nu vorbi așa, Virgiliu. Și astă-zi îți zic: ași fi cea mai fericită femee, să pot muri pentru tine! Omoară-mă, omoară-me aci, la picioarele tale, dar eartă-mă! Eartă-mă! se ruga ea în genunchi, scăldată în razele lunei.

— Scoală, te rog! îi zise el rece, întizînd brațul s-o ridice.

- Nu, nu mă voi mișca de-aici, pană nu mă vei erta! Ți-am fost credincioasă, îți jur! Fii încă odată bun, mare, cu mine! Vei vedea, nu te vei căi! Altfel cine știe ce mă așteaptă... moartea, o da, moartea! Începu din nou să plîngă cu sughițuri. Era atîta durere, atîta sinceră căință în privirea, în cuvintele ei! Il mișcă.

— Am fost nebună, Virgiliu, reluă ea, nu știu ce-am făcut!

M-au amețit toți! Pervan, Massini, Putereu... toți sunt vrăjmășii tei, vrăjmășii mei!

— O, da! Despre aceasta nu mă îndoesc! Sunt vrăjmășii tei, cum sunt ai mei! O luă de mâni și-i zise liniștit: Duța, fie care facem greșeli; n-ai știut ce faci, căci înainte de a mă lovi înșelându-mă, pe tine te-ai omorî! Dacă tu singură recunoști, îndreptarea ți-e sigură! Ce-a fost... a trecut... uitat fie trecutul!

Duța se aruncă la gâtul lui, îl serută cu drag: n-am spus-o eu? Cu cât sunt mai rea, cu atât ești mai bun! Numai purtarea ta mă tace să-mi perd capul! E paza mea cea mai bună!

A doua zi erau în Iași.

Apropierea procesului înfrigura pe Virgiliu, îi dedea mult de lucru, îl făcea să lipsească dese ori din Iași. Acasă își studia, tot timpul dosarul. Preocupat cum era, asigurat de Duța după scena din București, n-o mai putea observa ca altă dată, moment cu moment; nu intra apoi în firea lui să-și spioneze soția; se bizuia încă pe credința bătrînei Catinca, pe care o lăsa acum acasă totdeauna, când pleca din oraș. Putereu însă nu era dintr-aceia cari să renunțe ușor la victimele lui. Averea și-o făcuse prin negarea ori cărui simț patriotic, mărirea o cucerise prin negarea ori cărui, simț, de demnitate, de conștiință. înzestrat din nefericire, c-o inteligență vie, lărgită prin prizma acelei culturi care nu poate atinge și sufletul, prea afemeiat și prea interesat, ca să fi putut iubi vre o dată sincer și curat, pricepînd terenul pe care Grigoriu căuta să altoiască lucruri bune, îmbatat de frumusețea și de vocea Duței, își întindea asupră-i veninoasele-i mreje, prin mijlocirea unor creaturi demne de el. Se cerea ca printr-o îndoită lovitură, să-și apropie pe Duța și să apară în ochii publicului ca omul datoriei, lăsând să se condamne un vinovat: D-rul Virgiliu Grigoriu. Ca să și-o apropie însă pe ea, se cerea să discrediteze pe soț în ochii ei, să-i mieșureze valoarea, să-i răpească onoarea, să-l încurce tot mai mult în proces, ca astfel legat de mâni și de picioare, să-i lese lui câmp liber. Creaturile lui, aveau să-i ajute să-și aducă planul la îndeplinire și pe-o cale și pe alta. Deși ocupat în capitală cu scaunul ministerial, casa lui Grigoriu era obiectul celei mai conștiincioase atenții și activități a lui. Nu era dată ca Virgiliu să lipsească de acasă, fie și în oraș, ca în lipsa lui să nu intre soții Massmi, ori Pervan și Onescu. Încredințau pe Duța că procesul era mult încurcat, și-avea să fie mult timp amânat, mai mult încă: doctorul părea vinovat, și cu toată bunăvoință ministrului pentru el, se temeau; nu se putea ști de va scapa; era păcat să-și piardă și ea timpul, să nu se folosească de bursă, să lipsească țeara de-o fală, cu ea pentr-un egoist care n-o merita, care-o ținea legată de mizeria lui și cine știe... poate de dezonoarea lui! Pe măsură ce ea se lăsa încredințată de toate acestea, Putereu înainta cu declarațiile de nesăbuită iubire; îi promise s-o ia în căsătorie, la moment ce divorțul ar fi despărțit-o de soț.

Duța uitând ceea ce datora lui Virgiliu și tot ce-i făgăduise, amețită de mărire, ușor se lăsă convinsă că Virgiliu n-o meritase, că era în adevăr un egoist, ținând-o sechestrată de atîta timp, că menirea ei fuse s-ajungă soția unui ministru. Ea înse-și făcea rost de intrare agentilor lui Putereu, mânând soldatul-ordonanță de acasă, spunând Catincăi că tot ce făcea, era în interesul lui Virgiliu, ca să-l scape; dar el, prea mândru, n-ar fi primit și de aceea se cerea să nu știe, să nu simtă nimic! Lui Grigoriu îi arata mai multă dragoste și interes pentru proces. După multe amânări, procesul fusese sorocit pentru ziua de 9 Septembrie. Virgiliu stărui de avocați să facă totul, ca să nu se mai amâe. Știa că pentru acea zi, Tule, președintele tribunalului, era invitatul lui Putereu la alergările din Iași. Se temea de Tule; fusese înaintat președinte, de Putereu. Auzise apoi că-n tinerețe nenorocise o biată fată de țăran. După ce-o înșelase, o părăsise, fără să se mai intereseze de ea și de copil. Nenorocita, alungată de părinți, ajunsese servitoare în casa unui prieten de-al lui Adrian. Nu putea fi om bun, nici de caracter. Ii era cumplit de frică să nu fie unealta lui Putereu. Se știa însă nevinovat; avocații, Droiu mai ales, nu se îndoia un moment c-avea să fie achitat. Procesul se amână.

La 30 septembrie începură desbaterile lui. Procurorul fu slab în acuzare. Pleca de la acelaș punct: Grigoriu se întovărășise din Iași, cu samsarii, în vederea afacerilor ce puteau mănui cu prilejul recrutării din orașul B.; aducea ca probă venirea doctorului în contact cu Simpșa, Țibel și Iținberg, toți din Iași..

Mai puternici în acuzație, fură avocații celor din urmă- doi Evrei, Țibel și Iținberg. Se dete cuvîntul în aparare doctorului. Advocatul localnic luat de la început, reaminti atmosfera cumplit de vrăjmașă, care se creease lui Grigoriu în orașul B.; nedreptățile dc la poliție, și de la instrucție. Din toate mărturisirile tinerilor în fața tribunalului, nu i se putuse scoate un singur cap de acuzație. Martorii depuseseră cu totul, favorabil lui. Țibel lucra ziua pe strade, încasa bani în numele întregei comisiuni de recrutare, se certa în gura mare pe strade, prin cafenele; ar fi putut doctorul îngădui acestea, dac-ar fi fost în înțelegere cu el? Și pentru ce mizerabilă sumă și-ar fi expus liniște, onoare, viitor? Avocatul vorbi cu toată căldura omului, convins de dreptatea cauzei ce susține. După 10 minute de pauză, se dete cuvîntul avocatului Droiu, care cunoștea bine familia Grigoriu. Era un tînăr deștept, cult, harnic, unul dintre cei mai, buni avocați. Arată că vine în calitate de prieten, să-și apere prietenul. Doctorul Grigoriu era învinovățit de înțelegere cu Simpșa, Țibel, Iținberg! Unde erau probele? El se făcu tare, s-arăte pe-aceea a nevinovăției lui: articolul 18 din regulamentul recrutărilor, publicat în Monitorul Oficial, înainte de a se li început recrutările, glăsuia: a) nici un tînăr minor nu putea fi recrutat; b) nici un tînăr sorțar nu avea dreptul să tragă sorții într-un oraș strein, altul de cât acel unde locuia; c) nimeni nu putea fi scutit ori amânat, de cât pentru anumite infirmități și lâncezeli. Ori: Simpșa era minor; certificatul luat de la doctorul militar din Iași, că sufere de ochi, arata un reu care nu scutește pe soldat de o oră din serviciu, necum de armată. Tinerii lui Iținberg intrau în cazul din mijloc: erau și minori și aduși din Iași, să tragă sorții în B., oraș strein. Doctorul Grigoriu, ca doctor militar, ca cel ce mai făcuse o recrutare, ca cel ce știa că în comisiunea de examinare a șorțurilor intrau un căpitan și un colonel — cunoscători ai regulamentului recrutării — cum ar fi putut lua bani de la tineri cari n-ar fi fost îngăduiți să tragă sorții?! Cât privea pe ceilalți cari daseră bani samsarilor, fuseră toți recrutați; cum i-ar fi recrutat? Era acuzat de samsari; unde erau probele? Pe bănueli neprobate, nu se poate condamna un om! Era învinovățit că venise în contact cu acești evrei: venise, înainte de a fi fost numit medic recrutor. Ordinul de numire fusese ținut secret, primit în ajunul plecărei din Iași. Banii cu poliță, împrumutați de la Iținberg, erau luați pe când doctorul nici nu putea bănui c-avea să fie numit recrutor. Data poliței o dovedea. Pentru ce judecătorul nu ceruse polița? O arătă. Puternică dovadă era și adeverența de asigurare la societatea „Patria”. Era datată pe drum, cu stația 8, de unde se urcase Țibel în tren. Dacă doctorul ar fi fost înțeles, tovarăș cu dînsul din Iași, ce rost ar fi avut asigurarea și încă pe drum? Se dusese pe ascuns, în haină civilă, la ruda lui Țibel, să vadă tineri? Pe ascuns nu se dusese, intrase pe din față, fuse văzut de negustorii vecini; lasase acolo rețetă, care se aplicase și înregistrase de farmacie; cum ar fi lasat-o, dacă s-ar fi ascuns?! In haina civila umbla totdauna, în afară de serviciu. Ținerii spuneau adevărul: nu vorbise cu doctorul, nu-i dase lui bani; fuseră recrutați. Cald, limpede în judecată și-n vorbire, Droiu ține pe loc atenția, cucerește simpatia, dovedește nevinovăția doctorului. Merge cu tăria argumentelor pănă acolo că din parte acuzată, devine acuzator: cum se ținuse omul acesta trei luni arestat, dat judecății fără nici o probă de vinovăție, fără să i se permită nici avocat, suferind amar de cheltueli cu drumuri, amânări, acte și pe deasupra martirul de a-și vedea onoarea supusă îndoelii!? Era timpul de a fi redat: societății, familiei și lui însu-și.

Tribunalul se ridică. Avocații, chiar cei protivnici, fac roată în jurul lui Droiu și al lui Grigoriu, siguri de achitarea acestuia. Procurorul însuși felicită pe Droiu. Dar tribunalul întârzie cu deliberarea; după jumătate oră apare în ședință. Președintele Tule, în picioare acuză pe Grigoriu. Unul dintre judecători își ascunde capul în mâni, îl costă. Acuzația președintelui merge crescând. Virgiliu palid, cu mânele încleștate de bancă, ascultă aiurit: e condamnat la 6 luni și o zi închisoare. In sală murmur de protestare. Lui i se face negru înaintea ochilor; nu mai vede, nu mai aude nimic. Când își reveni în simțiri, era la otel. Droiu lângă el. Pentru ce mi-au dat și acea zi? întrebă Virgiliu, cu liniștea omului care perduse tot.

— Acea zi nu înseamnă că perzi prin ea drepturile civile și politice; le perzi și fără ea, cu 6 luni sau cu una de închisoare. Ziua aceasta, arată pornirea și ura judecătorilor: te-au egalat cu cel mai mizerabil vagabond sau tâlhar, care-și petrece viața din închisoare, în închisoare, pentru ca la vre-o nouă condamnare, să i se dea pedeapsa culminantă prescrisă de lege!

Virgiliu își ascunse capul în mâni, remânând mult timp tăcut. Și Țibel?! întrebă.

— Țibel are numai trei luni de închisoare! Dar fii liniștit! Vom câștiga la apel, în Galați! Toate cuvintele lui de mângâere, de încurajare, erau zadarnice.

— Nu, nu mai cred! Nu mai sper! gemu el. Droiu nu-l lăsă un moment singur, din teama să nu se sinucidă. Îl conduse la gară și plecară amândoi. Toate încercările lui de a-l lua de pe gânduri nu reușeau, nu-i puteau îndepărtă odiosul gând: era condamnat! In gara R., Droiu se coborî, recomandându-i încă o dată să fie cuminte, să aibă rebdare și încredere. Remânând singur, Virgiliu, își retrecu viața, tot sbuciumu-i sufletesc din urmă. Durerea ce simțea la amintirea Duței, era covârșitoare, îl sdrobea: lâncedă, în starea de supra enervare cum se afla de atâta timp, o nouă lovitură, o noua sdruncinare a nervilor, îi putea fi fatală! Cugetă să intre acasă pe portița lăturalnică, să pară nepăsător.

In gara Iași i se păru că toți de pe peron îl fixau. O luă pe jos, să fie stăpân pe sine, ca să poată pregăti pe Duța de noua lovitură ce aveau a îndura. In piața Unirei auzi strigătul băeților-vînzători de ziare: „Condamnarea D-rului Grigoriu!” Simți înjunghierea unui pumnal, totuși înaintă, oțelit prin atâtea lovituri; făcu câți-va pași, când zări alți vînzători, cu bande-anunțuri în caractere mari, pe cari le împărțiau trecătorilor; îi dete și lui una: „Căpitan Dr. Grigoriu condamnat!” citi, sub privirea celor de pe terasa otelului Traian. Inima i se strinse, picioarele i se împleticiră pricepu de unde îi venea și onoarea aceasta; își adună toate forțle și păși mai departe; de l-ar fi tăiat cine-va, sânge n-ar fi curs, atât se petrifică totul într-însul. Ajuns acasă, intră încet, pe din dos, să nu deștepte pe-Duța. Nimeni în curte, în sala de intrare, în sufragerie. Pătrunse în dormitor: camera goală, pereții goi. Sângele i se urcă la cap. Trecu în salon: nimeni, nimic! Tablouri, mobilă, totul dispărut. Aceeași vedere sinistră în biuroul lui, pretutindeni!... Se repezi la un mare dulap din sufragerie, unde-și ținea revolverul; dispăruse și el. Ca o furtună alergă în birou, să ia rvolverul militar; dispăruse cu celelalte arme și săbii. Simți ca o lovitură în cap; totul se învîrti cu el; scoase un țipet, duse mâna la inimă și căzu. In același moment, pe ușa de afară se repezea bătrâna Catinca. Văzindu-l jos, palid ca ceara, neînsuflețit, îl strigă, îl frecă pe frunte, îl stropi cu apă, zadarnic!.. Alergă în colțul stradei, unde locuia un doctor de seamă. Acesta îi examină pulsul, apoi inima, ochii, îl frecă puțin pe aripele nasului, îi trecu o sticlă pe sub nări. Nu se deșteptă. In casă nu remăsese nici un pat, îl culcară pe o canapea. Trimise el însu-și un birjar cu o rețetă la farmacie. O oră trecu; doctorul îl află în aceeași stare; se posomori...„moartea sau nebunia!” șopti. Catinca începu să plîngă în hohote: „eu, numai eu l-am ucis! Și-i povesti pe scurt viața lui Virgiliu cu Duța, cum aceasta făcuse dinainte planul să fugă, fără să-i spue nici ei, cum în casă intrau mulți streini în lipsa lui Virgiliu, cum stăpână-sa o oprise de a-i spune ceva, motivînd că lucrează în binele lui, cum cu 2 zile înainte, Virgiliu plecase la proces și Duța trimise pe soldat în satul lui, iar pe ea, pe Catinca, la moșia lui Tilcu: cum întorcîndu-se în ajun seara, găsi casa pustie și goală: stăpână-sa și bucătăreasa, nicăiri. Nu-i remase de cât s-ascundă armele. Catinca povestea încă, când Virgiliu deschise ochii; privi lung în jur, fără să cunoască pe doctor. Ținti apoi ochii îndelung asupra bătrînei; o lacrimă îi apăru la margenea pleoapei, apoi alta și alta, începu să plîngă.

Doctorul se ridică; „a scapat”, exclamă el încet. Recomendă femeei să nu-i povestească de cât foarte tîrziu, cele petrecute. Virgiliu în urma doctoriei, adormi din nou; se deșteptă seara.

— Unde e Duța, mamă Catincă?

— Ssst!... N-ai voe să vorbești, așa mi-a zis d. doctor!

— A fost aici?.

— Da, nu-ți era bine; eu l-am chemat.

— Respunde-mi unde e Duța? Ți-am lasat-o în pază, ori m-ai vîndut și D-ta?

— Cum poți crede, conașule, una ca asta?! S-a dus pana la țeară...

— Și pentru asta se cerea să golească casa?

Bătrîna puse ochii în pământ. Virgiliu se sculă; duse mapa la frunte, îi ardea; se apropie de geam; lipi fruntea, deschise fereastra. Afară ploua mărunt, ploaie de toamnă. Gândurile lui sbucneau, cătau deslegare. Simți urcându-i-se sîngele la cap, fruntea îi svâcneă, urechile îi vâjiiau, inima i se batea cu putere, capul îi era clocot. Furtuna gândurilor îl mână din casă.

— Unde te duci, conașule, acum în toiul nopței? întrebă Catinca. Virgiliu nu respunse. O luă repede, tot mai repede, spre Copou: trecu de școala militară, universitate, grădină, fără să privească: ajunse la șosea. Ploaea încetase; vîrtejul gândurilor lui îl mâna însă departe, tot mai departe. Intră în păduricea, două ore mai sus de Copou. Se opri sub frunzișul unui salcâm. Se revărsau zorile... Acolo deseori fusese cu Duța, adesea tremurase pentru sanatatea ei... Pe șoseaua aceea se plimblase apoi cu dînsa ca logodnic și ca soț... Acum când toți îl părăseau, când avea mai multă nevoie de cuvîntul, de mângâerea ei, îl părăsise și ea! Își reaminti cuvintele Olgăi: „Cu asemenea ființă, perzi drum și cărare!” Iată, le perdu-se! Prin dînsa i-au venit nenorocirile, urgiile! Prin dînsa perduse pănă și onoarea! Nici nu se întreba unde putea fi; știa bine: plecase în streinatate. Tot ce mai fuse în el milă și iubire, se prefăcu în dispreț și indignare. Scârbă de dînsa, de Putereu, de lumea din jurul lui! S-ar fi omorît de desgust, dacă n-ar fi auzit în toată acea ruină sufletească, vocea demnităței, cerându-i să trăiască, să lupte, să-și apere onoarea! Mort, toți l-ar fi crezut vinovat. Ar fi aruncat rușinea asupra fraților! La toate termenele procesului, venise unul dintre ei, în afară de Adrian, nelipsit; dar judecata se amânase mereu; de data aceasta Adrian nu căpătase concediu, ceilalți se temuseră de o nouă amânare. Trăsnetul avea să cada și asupră-le!... Stete sub salcâm pănă tîrziu; nu putea plînge; pădurea însă îi mieșura ceva din povara durerei; singură ea îl mângâia.

Se întorcea spre casă, când în dreptul universităței auzi deodată un glas puternic: „Unde-ați lipsit din oraș, D-le doctor, fără bilet de voe?” întoarse capul, văzu un grup de studenți și de profesori, cari urcând treptele frumoasei clădiri, priveau și ei dincotro venise strigătul: din nou îl auzi; de astă dată la spatele lui: „Nu respun-deți?!” se întoarse. Văzu pe căpitanul Ciumă, comisar judecător pe lângă Corpul 4 de armată. Urît ca ciuma — Dumnezeu îl însemnase cu un reu de păr și de pele, care făcuse să-i cadă și musteți și sprincene — Ciumă era dintre aceia cari nu au la activul lor de cât mizeriile făcute altora. Vrajmaș cu cei mici, lingușitor cu cei mari, ajunsese comisar regal sau judecător de instrucție pe lângă comandantul Corpului 4 de armată, generalul I. Om foarte sever, dar drept, inteligent și capabil; un singur defect avea: se încredea în Ciumă. Acesta era spaima ofițerilor cari aveau nefericirea — vinovați sau nu — să vie înaintea parchetului militar. Nenorocise mulțime de ofițeri și de grade inferioare.

Virgiliuu auzindu-l strigând la dînsul, își simți sângele ferbând: — „Nu vă îngădui, d-le căpitane, respunse, să strigați la mine pe stradă! De n-ași fi egalul Dv., încă în calitate de ofițer nu-mi puteți striga! Cât despre voe, fiți sigur, o am!

Și eu vă spun că dacă vă mai îndepărtați de oraș, pun jandarmii să vă înșface de guler!

- Încă o dată, D-le Căpitan, nu vă permit mai mult!

— Așa?! Poftim la comenduire!

— Cu plăcere!

Acolo găsiră în camera de comisariat, pe căpitanul procuror. Virgiliu se aștepta ca acesta să-i ia apărarea; fu surprins, când îl văzu trecând de partea lui Ciumă. Întrebat de permisie și respunzind c-o are, procurorul i-o ceru la moment; îl mira mult, nici odată nu i se întâmplase așa ceva.

— Vă voi aduce-o! Respunse el.

— Pană atunci sunteți arestat!

— Dar e abuz de putere! Nu aveți mandat!

— Sunteți arestat! Mai respunse Ciumă și trecu la jandarmerie să ceară un soldat. Căpitanul comandant de jandarmi făcea onoare armatei, cum fratele lui, magistrat, făcea onoare magistraturei. Aflând de motivul arestării lui Grigoriu, se opuse, arătă lui Ciumă că făptuia o nedreptate și alergă să reclame generalului: nici acesta, nici șeful lui direct, comandantul pieții, nu erau în oraș. Conform datoriei lui, se văzu nevoit să dea jandarmul. Doctorul fu condus la arestul pieții. Căpitanul de-aici era iubit pentru corectitudenea și delicateța sa; cunoștea bine pe Grigoriu, care fusese medicul arestului. Virgiliu îi întinse sabia: de când sunt militar, n-am avut pănă astă-zi o singură obsrvațe! Tribunalul din B. m-a condamnat nevinovat! Azi mă văd din nou arestat, fără să fiu vinovat! — Știu, te cunosc doctore! Nenorocirile au dat peste tine, fii tare, vor trece! îi zise căpitanul mângâitor, luându-l de mână.

Peste două ore fu pus în libertate. Căpitanul de jandarmi reclamase șefului de stat major. Când Virgiliu se regăsi, singur cuc, în locuința sa pustie, fu recuprins de tristeță și de mânie. Alergă la avocatul luat odată de Duța, ca s-o despartă. De la dînsul află cum în lipsa lui, Duța înaintase cerere de divorț, sub motiv de maltratări; o servise Onescu. I se îngăduise chiar să părăsească căminul casnic. — Cum, fără știrea, fără citarea mea, soțul ei?! - Să nu te surprindă, doctore; din moment ce Onescu îi e avocat, știi pe cine reprezintă! Să mergem la tribunal; vom putea culege informații. Acolo aflată că Duța căpătase pasport. — Dar în ce țeara mai trăim?! exclama avocatul indignat; se poate să se dea pasport, dreptul de a părăsi țeara unei soții care cere divorț, când legea-i categorică: soțul are drept de control asupra soției, pănă la data sentinței de divorț!! E ceva ne mai auzit, doctore! Intră în drepturile d-tale de soț! Pleacă la București! Uite, ține o scrisoare către vărul meu, prefectul poliției, cere să oprească trecerea soției peste pragul țerii!

In capitală, prefectul poliției îl recomendă stăruitor șefului de siguranță. Acesta, după oarecari cercetări, îi spuse în taină că nu-i putea declara dacă D-na Grigoriu trecuse hotarul; era oprit de ministrul Putereu.

Seara la otel, adîncit în gândurile lui triste, fu foarte mirat, când i se înmână cartea de vizită a secretarului de la ministerul de justiție; nu-l cunoștea; pentru ce-l căuta? Secretarul venea din partea ministrului Putereu. Secretarul, om cult și cu suflet, cunoștea totul, îi deplîngea soarta, condamnând pe departe și delicat, purtarea Duței; plecase, spunea, în streinatate, pentru muzică: i se dase bursă, 6000 lei. Ministrul o împăcase cu Tilcu și-i cerea timp lui Grigoriu, să-l împace și pe dînsul, pentru ca el, Putereu, împreună cu socrul, să-l poată apara. „Iți dă cuvînțul de onoare, încheie dînsul, că n-are să plece în streinatate, cum anunță ziarele! Fii liniștit, doctore! Procesul ți se va termina bine!” Purtarea secretarului contrastă mult cu aceea a ministrului parvenit. Liniști pe Virgiliu. Aflând însă de la dînsul că Tilcu era în capitală, se duse la otelul lui. Pe masă zări două cărți de vizite ale lui Putereu. Fu primit de tânăra soție a lui Tilcu; peste câteva momente intră și el. Zărind pe Virgiliu, încruntă sprincenele.

— Domnule Tilcu, am venit să fac apel la sentimentele Dv. de tată, Duța a plecat...

— Din moment ce te-ai făcut vinovat față de lume și de ea!

— Dînsa v-a spus aceasta?! De ce n-a spus-o și justiției? Pentru ce aceasta n-a cercetat-o, n-a interogat-o de aproape? Cine putea ști mai bine de cât soția mea, dacă eram ori nu vinovat?

— Nu mi-a spus-o dînsa: mi-a spus-o ministrul de justiție, Putereu!

— El?!... el?!... îngână Grigoriu, ca înjunghiat cu pumnalul.

— D-le Tilcu, reluă tare, ministrul de justiție s-a primblat de nenumărate ori la braț cu mine, în Slănic, declarând însu-și că sunt nevinovat! Ori eram, și atunci cum se plimbla la braț, cu mine, ori nu eram și atunci cum se face că sunt condamnat?! A lucrat însă să fiu condamnat și mi-a furat soția; în ce scop? Vă cruț respunsul, sunteți tatăl ei! Atât vă pot spune: dacă n-o îndepărtați la rându-vă de el, va fi nenorocită!

— Așa, ți-e mila de ea?! Și vii la mine... acum vii la mine, când pană mai eri nu voiai să mă știi! Mă insultai pe toate cărările!

— Sunteți înșelat! Nu v-am insultat nici o dată! Cât privește de neîntâlnirea noastră, Duța e de vină; vă mințea. Când am voit într o seară, sa vă întâlnesc la otel în Iași, și-am venit cu ea, știți bine, a intrat înaintea mea în camera Dv. și v-a mințit c-aveam revolver, singură mi-a spus-o, dar mult mai târziu! V-ați zevorit în casa, refuzînd să mă vedeți! Când am rugat pe căpitanul R., prietenul Dv., să v-aducă în casa lui, ca să vă întâlnesc, știți cum Duța s-a dus înainte și i-a batjocorit!

— Bine, dar cine mi-a dat telegrama insultătoare, chip felicitare, după nunta mea, dacă nu D-ta? Erai iscălit!

— Eu?! Ferească sfântul! Nu știu nimic!

— Nu știi nimic? Dar la Geneva de ce i-ai furat și vîndut giuvaericalele?

— Eu?! Nu-i adevarat! Cine v-a povestit asemenea basm?

— Ea! Mi-a scris, mi-s-a plâns din Geneva! Și acum ai lasat-o fără nimic în casă!! Ce fel de ora ești D-ta, să vinzi tot, s-ajungi la o singură furculiță și nici un pat?!

— Ați putut-o crede?! Nu v-a adus argintăria aici? Era în valoare de 30.000 lei, ce a făcut-o? întrebați pe mama Catinca, pe vecinii cari-au văzut-o încărcând toată casa!

Tilcu ramase un moment pe gânduri. Adause: dacă-i atît de ticăloasă, o vreai încă? Ții să se întoarcă îndărăt?

— Intre mine și dînsa, D-le Tilcu, au încetat ori ce legături! Nu dragostea, ci datoria și compătimirea m-au adus la D-voastră. Aceea ce pare viclenie în ea, e datorită mai mult reului ei de nervi. Pană acum însă a fost onestă; dacă o lasați singură, departe, lâncedă cum e, se va perde! Putereu va pleca după dînsa... Amenințați-o că nu-i veți trimite bani, faceți să se reîntoarcă!...

— Putereu vrea s-o ia în căsătorie!

Un fior sgudui pe Virgiliu: Așa dar ceea ce bănuise numai, era adevarat... pentru aceasta îl perduse! Căutase să-ș dezonoreze în ochii lumei și ai nevestei, ca să și-o însușească! Un alt fior de scârbă, simți; reluă tare: Nu vă sfătuesc, D-le Tilcu, să rămâneți cu credința aceasta! Putereu e prea lipsit de onoare, prea egoist și prea mic de suflet! V-a spus aceasta și v-a împacat cu ea, ca să-i dați bani, să vă poată stoarce bani! Ca să vă poată înșela de o cam dată pe amândoi, i-a făcut bursă. Ca să închidă gura ziarelor opoziționiste, m-a condamnat: Putereu s-a primblat la braț cu nune, dar a lăsat justiția să-și facă datoria! Astfel a închis și gura Eșenilor, cari-ar fi înțeles că mi-a răpit soția! Ca nu cum-va sa plec după ei, a făcut să fiu dat și ca dezertor! N-aveți încredere în acel om! Va fi nenorocirea ei, după ce fu a mea! Se apropie de lucu, își scoase veriga de pe deget: când am pus veriga aceasta, știam c-aveam să sufer mult; mi-am impus jertfa! Astă-zi m-a dezonorat! Va înapoez inelul de căsnicie. Vedeți, nu stărui s-o readuceți pentru mine, ci pentru ea; e cel din urmă serviciu ce-i mai pot face, rugându-vă s-o rechemați, să plecați după ea, s-o luați sub aripa Dv. părintască; altfel e perdută!

Tilcu promise, dar n-o făcu. Virgiliu așteptându-se la aceasta, voi să facă singur o încercare pe lângă Duța. Ii scrise, amintindu-i întreg trecutul lor, sacrificiile ce făcuse pentru ea, cum dînsa era singura ființă care nu se putea îndoi de nevinovăția lui, cum alta în locul ei ar fi căutat să lupte, să strige adevărul tuturor, cum magistrații au lucrat nedrept, căci altfel ea cea întăi ar fi fost chemată, cercetată înaintea lor, ceea ce nu se făcuse. Făcea apel; la sentimentele ei de datorie, de recunoștință. Ii arătă scopul pentru care Putereu îl dezonorase, o făcea atentă să nu se încreadă în cuvîntul lui; n-o va lua de soție, și când se va deștepta, va fi perdut totul! I-o trimise, crezînd că-și îndeplinise cea din urmă, datorie față cu ea.

Vacanția trecuse. Într-o zi către seară, Olga venind spre casă, întâlni în cale pe sofii Viișanu. — De unde veniți? Îi întrebă ea...

— George, de Ia D-rul Lorescu; eu de la școală.

— Nu te simți bine, D-le Viișanu?

— Nu eu, Lorescu o reu; nu știu de apucă dimineața...!

Stană remase Olga, palidă ca ceara, cu ochii mari, speriați, privindu-l întrebător.

— Ce, nu știai?! Săracul! Doctorii nu dau speranțe să trăească pănă mâne!

— Dar ce are? Întrebă ea, cu vocea stinsă, abia stăpânindu-și tulburarea.

— Activitatea, conștiinciozitatea lui, i-au creat vrăjmași. In serviciu nu putea fi atacat. L-au lovit anonim, prin chestiuni intime, de familie, chestiuni de onoare. Atât l-a costat! A căzut, jos, în mijlocul oamerii, în nesimțire! Colegii lui spun c-a avut o congestie-cerebrală care putea să-l dea într-o paralizie; pericolul ei a trecut, nu însă și al morții; criza din noaptea aceasta va hotărî.

— Doamne! Doamne! Murmură Olga. Figura și vocea ei, cu totul schimbate, atraseră atenția soților Viișanu. Dându-și seama le zise: datoresc atît de mult acestui doctor, m-am deprins într-atât să dea el viață altora, în cât auzind de o dată cum însuși e jucăria vieții, mi-a făcut reu! Ce e viața aceasta! continuă ea, ca pentru dînsa. Azi ești, mâne nu! Leagăn și mormânt! Popasul fluturelui pe o floare! O clipă, pe care omul nu știe cum s-o facă mai rea, mai înveninată unul-altuia! Mișeii! reluă tare, vor fi satisfăcuți acum? A asasina moral pe cineva, e mai ușor, dar mai crud, de cât a-l asasina corporal! Cine-l caută? mai întrebă ea.

— A venit sora-sa.

Se despărțiră. Acasă. Olga umbla tullburată, prin cameră, își încorda auzul ca și cum ar fi ascultat fie ce mișcare din cameda lâncedului. Une ori rămânea locului: în așa grad, lânced?! Și ea, nu știuse nimic! A, visul! Ii visase plutind pe o scândură, deasupra unei mări întunecate, ca un abiz. „Christ pe valuri”, își zise în vis. Când, deșteptată, recunoscu pe Lorescu în imaginea aceea plutitoare, se înfiora. In ziua aceea, gândea, va fi căzut jos. Dumnezeule! își înecă fața în mâni, remânând pradă gândurilor dureroase. Gasda îi aduse cina: Olga o rugă s-o lase în pace. „Paralizat!” își zicea. El! Ca o scântee de lumină în besna întunericului, țîșni în creerul ei o rază luminoasă: în fața bisericei și-a oamenilor și-ar fi legat în acel caz nefericit, viața ei de-a lui! Și-ar fi împărțit-o între școală și el! Flori și poezie ar fi căutat să-i facă locuința; să-i îndulcească traiul, să-l vegheze mereu. Să-i citească în ochi, dorința; să-l mângâe, să-l alinte, să-l resfețe ea pe un copil. Copilul ei ar fi devenit! O, ar fi primit! În fața lui și-ar fi sburat creerii, dacă n-ar fi consimțit! Dar... el, falnic de frumos, ar fi voit să trăească paralitic? Un gol, un gol nemăsurat se deschise înaintea ei; o prăpastie în care lumea, pământul, viață, totul se prăbușea... El dus? Viața fără dînsul i se părea un non senz; nu i-ar fi supraviețuit o oră! Și pericolul nu trecuse! Căzu în genunchi, se rugă înfrigurat, desperat, pentru viața lui, se rugă lui Dumnezeu s-o ia și pe dînsa, odată cu el! Lacrimi mari picurau pe fața ei. Privi ornicul. Erau 11 ore din noapte. Se înveli intr-un șal, eși afară, sui lungul stradei. Locuința lui Lorescu nu era departe.

Noaptea era splendidă; luna alerga printre nori. Inima Olgăi batea să se rupă; ajunse în dreptul casei. Prin stolul alb, transpărea lumina lampei; nici o mișcare; liniște în curte. Olga își înălță privirea către Cer. Îl implora, mut, să-i vie în ajutor. Dincolo de zidul care-o despărțea, era el! De dînsul, de perete, își rezema frumosu-i cap. Rămase locului, cu ochii țintă la lumina, din cameră; ca și cum ar fi urmărit bătăile inimei lui, să fie gata, sa alerge, să-i culeagă privirea din urmă, să moară cu el! Să moară? Cum? Viața nu poale sbura la comandă, după voca omului! L-ar fi ummat, neapărat; luni de zile însă ar fi trecut, pană s-o fi sperat, durerea. Atunci? Să-l vadă murind sub ochii ei? Incapabila să-i poată ajuta? Iubirea ei, transformată în energie fizică, ar fi mișcat stânci, ar fi mutat munți, ar fi secat mări! Și ea? Mică, neputincioasă, nemernică românea în fața unei puteri streine, necunoscute! Fulgerător îi trecu prin minte, familia, părinți, copii, n-avea! Frații pe la casele lor: în afară de Adrian, se însuraseră; toți. Virgiliu ar fi plecat pentru ani de zile, în țări streine. Avea pe Duța lângă el. Ori cât de excentrică era, îl iubea. Nu, își zise, Lorescu nu va pleca singur! Dacă lumea pune zid între om și femee - prin convenienți și cătușe cari nu îngădue unei fete, mai ales uneia învestită cu haina profesoratului, s-alerge, să vadă un prieten lânced, va pleca cu el, sub ochii lui! Avea acasă un rost de otravă; Lorescu i-o dase pentru șobolani. Gâfâind, se întoarse, scotoci prin cuier, o luă cu dînsa. Din nou batea trotuarul casei lui. In cameră, în curte, aceeași liniște. Se făcu dimineață; lumina zilei o alungă. Din zece în zece minute, revenea în lungul sbradei. Da ora șese, distinse pe doctorul curant. In urma trăsurii, după ce eși, zări pe servitorul lui Lorescu: seducea la farmacie. Se apropie de el, întrebându-l emoționată: cum se află stăpânul D-tale? Servitorul, surprins de interesul ce se punea pentru doctor, respunse respectuos: Dumnezeu l-a șcapat! Olga respiră, mulțumi Cerului din adâncul sufletului. Criza trecută, pericolul era îndepărtat. Ani din viață, ar fi dat, să-l fi putut căuta ea! Avea pe soră, era cel puțin liniștită. Serile, în familia Viișanu, se interesa de progresul sănătății lui; mergea tot spre bine.

Într-o dimineață explica elevelor minunata baladă populară, . In fața lor, lângă bancă, descria tabloul nespus de frumos: „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, iată vin în cale, se cobor la vale, trei turme de miei, cu trei ciobănei: unu-i Moldovean, unu-i Ungurean și unu-i Vrâncean”. Explică apoi sfatul baciului, moldovean cu mioara lui și-n urmă descrierea păstorului: „mândru ciobănel, tras printr-un inel; fețișoara lui, spuma laptelui, mustecioara lui, spicul grâului; perișorul lui, pana corbului; ochișorii lui, mura câmpului... Explicându-le elevelor, i se părea c-ar fi avut drept model pe Lorescu. Vorbea, când ușa se deschise îndărătul ei, făcând loc directoarei și lui Lorescu. Olga remase ca hipnotizată, cu privirea dusă în adâncul ochilor lui. Uitase de ea, de eleve, de directoară. Emoțiunea ei se comunică lui? Căuta în ea, urma suferinței lui? O clipă, privirile lor dispărură una în alta... El, cel întâi, rupse tăcerea, adâncul emoțiunii, stringându-i mâna, deosebit de călduros, privind-o cu zimbetul mulțumirii. Venise chip,, să cerceteze curățenia fetelor; o cunoștea bine, de altă dată. Recunoscător îi mulțumea Olga cu gândul: era întâia zi, spusese, când, eșea din casă.

La două zile îl văzu trecând pe portiță; venea la ea. Povestind despre reul suferit, încercă s-aducă vorba despre cauzele lui. Te rog, nu-mi fă asemenea nedreptate, respunse ea încet, mângâietor: e de ajuns cuiva să te cunoască, ca să se revolte de calomnia josnică; să se înspăimânte de adâncurile de reutate cari zac în unii oameni; câtă micime de suflet cuprinde ființa lor sub chipul de om! Scorpia care împroașcă veninul, nu e mai hidoasă în ferocitatea ei, de cât astfel de corpuri omenești! Pentru noi, remâi omul de caracter, naționalistul aprig, urît, vrăjmășii de cei cărora astfel de oameni le sunt spini în cale. — Ce prieten neprețuit, ești! respunse el blînd, privind-o duios, adînc de duios. Când e procesul lui Virgiliu? Nu l-am crezut vinovat nici o dată; astă-zi însă înțeleg: lepra, calomniei, mărturia falșă, pot fura un moment numele omului onest! Mâne plec la băi, pentru o lună. Doresc să le găsesc mulțumită sufletește, cum îți merge bine, văd, fizicește! O învălui în privirea lui adâncă și dispăru.

Cu cât se apropia ziua de proces, cu atât Olga ora mai neliniștită, mai chinuită de teamă. Termenele de amânare prelungiseră agonia tuturor fraților. Procesul fu perdut la tribunal. Virgiliu făcuse apel. Suferința lor, a tuturor, fu de nedescris. Veniră toți la lași; căutau să-l mângâe, să-l încurajeze, când înși-și ei erau sfâșiați.

De la dînsul, Olga trecu la Mircea, fratele iubit, de la țeară, unde stele mai mult timp, preparăndu-și examenul de definitivat. Suferi mult în acest interval. Suferi de dor, de depărtare, de luptă între ea și sentiment. Îl vedea atât de mare, de adânc, gata de jertfă! Ce se va alege cu ea? Nefericirea o aștepta, înțelegea bine.

Iși trecu examenul cu deosebită distincție. Se reîntoarse la Piatra. Revizorul o aștepta să înceapă cu ea, o serie de șezători populare. Prin inițiativa, prin sforțările, prin tactica lui, înființase în oraș o librărie românească, o bancă populară; stăruise de primărie pănă clădi localul-model de școală, ce conducea înființase, cu mult înainte de venirea Olgăi în Peatra — ajutat de una dintre cele mai inteligente femei din țeară, directoarea unei școli primare de acolo — societatea...Cantina școlară, providența copiilor sărăci. Prin baluri, prin tombole, liste de subscripții, prin ofrandele căpătate de la binevoitori, ridicase un alt local-model de școală, în satul lui natal. Olga punea munca ei la dispoziția acestei mișcări. Prin conferințe publice, cu plată, adunase câte ceva bani. Broda diferite obiecte cari, puse la loterie, contribueau la sporirea fondului. Ajuta pe revizor în alcătuirea șezătorilor de seară. Un coleg muzicant prepara coruri cu elevii, toți copiii recitau. Flăcăii și fețele prinseră gust; se rugau să-i învețe și pe dînșii Sf. Letunghie; învățară și alte cântece. Olga le vorbea despre creșterea copiilor, condițiile igienice ale unei locuinți, despre nutriție, curățenie și alte chestiuni.

Lorescu, pe jumătate om al școalei, dedea concursul medical institutorilor, prin asistenta ce da copiilor; vizita lunar școalele. Invitat de Niculescu, începu să asiste la șezători, vorbea despre ajutoarele medicale de dat la nevoe. despre relele urmări ale credinței în babe și descântece. De când se întorsese, Olga nu-l întâlnise pană la una din aceste șezători. Părea schimbat; mai rece eu ea, și dînsa mai tristă. Familiile Viișanu, Steriu, Rureanu, veneau cu plăcere la aceste întruniri. Odată pe săptămână se găseau reuniți în localul-model de școală.

In una din zile Olga aflând că d-na Viișanu, cu care devenise prietenă în adevăratul înțeles al cuvântului, era recită, în pat, se duse s-o vadă. La cinci minute după dînsa, intră Lorescu. Remase jenată, surprinsă: „n-am știut c-aștepți doctorul! zise, voind să se rertagă. — Asta nu împedecă pe domnișoara, să remâe cu noi! respunse Lorescu. După examenul medical, în care timp Olga lucra, veni vorba despre neplăcerile unei lâncezeli. De D-v. o bine, se adresă el D-nei Viișanu, are cine vă căuta! Nu știți ce înseamnă a se găsi cine-va cuc, lânced, în toată casa! A nu fi cine să-ți dea un pahar cu apă!“ Cuvintele lui dureau pe Olga, el întreba cu gândul: „De ce voești asta?” Respunse D-na Viișanu pentru dînsa: de ce nu te însori?

— Undo afli ființa cu rațiune, care să înțeleagă viața? Unde prietenul, tovarășul perfect?

Olga se simți atinsă.

— Nu e așa, D-ră Grigoriu, scapi uneori trenul?

— Găsești un altul, interveni D-na Viișanu.

— Cel întâi, respunse Olga, ducea poate la deraeri...

Lorescu o privi lung, atent, îngândurat. — Nu, zise apoi dare, nu sfătuesc pe nimeni să se însoare, când i-a trecut timpul! Cei cari o fac, fac din egoism, ca și cei lâncezi! Nicăiri nu e mai urît egoismul de cât în materie de căsătorie! Vorba se schimbă. Olga își strînse lucrul și plecă. „Mereu, mereu același își zicea pe drum; aci zefir, aci crivăț! Dar aistă-zi a spus clar: nu se însoară! Ce mai am s-aștept? Nimic! Vădit, nu-i plac.

Tristețea o cuprinse; tristețea acelei lupte nepregotate de ani, între sentiment și rațiune. Pe cât era unul de adânc, pe atât de puternic se ridica cel alt. Ori cât de severă era cu figura ei, cu dînsa înse-și, ori cât de neînsemnată se crede® în societate, era pe. deplin conștientă de înălțimea sufletului ei, de Valoarea simțirilor ei; dar lumea, domnii, ca dînșii Lorescu, își zicea, nu pun preț, pe astfel de însușiri. Neprețul acesta din partea unui om ca Lorescu, o revolta,, își certa sentimentul, se certa zile întregi cu ea, se găsea mică, sclava simțirii. Nu-l cunosc, nu știu cine e, un strein! Cată să fiu copilul de odinioară, copilul care știa numai de cărți, de poeți, de părinții morți...! N-am cunoscut pe nimeni, n-am întâlnit omul care să merite dragostea mea, să prețuiască simțirea mea! Iubesc un om? Nu! Iubesc o umbră, o fantomă! Stană de-ar fi, cum apa găurește stânca, ar fi mișcat-o de la un timp iubirea mea! Pe dînsul nu-l mișcă? E atât de bătrîn sufletește? Mort, cum zicea? Devotamentul nu-l atinge? Iubirea nu-l cucerește? Și anii trec! Tinerețea se duce!

Noaptea mai ales, până s-adoarmă, se lasa pradă acestor gânduri, încerca apoi s-apropie pe omul tovarăș... un altul! Când imagina aceea apărea clară - aceea, nu a lui Lorescu — ce oroare, Dumnezeule! Striga; se cutremura... Nu! nici odată! Nimeni dacă nu e el...! Alte lupte urmau, alte furtuni de gânduri, alt zbucium de simțiri. Veneau momente mari de revoltă, de amar propriu, de cumplită suferință. Trecută starea de indiferență, în care lumea, vieața, Lorescu, totu-i părea mort, sufletul ei un gol nemărginit, imaginea omului iubit, reapărea puternică, neclintită, cum valurile apei lovesc zadarnic stânca din cale.

D-na Viișanu reluă din nou patul. Decise la o petrecere dată colegelor ei. Olga se ducea, cu lucrul în fie ce zi. In una din seri erau singure. — De ce te-ai mutat de la gasdă? o întrebă D-na Viișanu. — Mai luase încă un chiriaș; nu-mi convenea.

— Dar ce socoteală și-a făcut? Plăteai singură, destul de bine! Plus serviciile ce i-ai adus!

— Deși convenisem în această privință din capul locului, crezuse c-odată faptul împlinit, voi române. L-a luat, fără să mă fi anunțat din timp.

— Nu-i întâia oară? Voea, îmi pare, să ia și altă dată un locotenent!

— Da!

— La noua, gasdă ești mulțumită?

— Îmi dă zece bucățele de lemne pe zi; restul le tine încuiate. Cât privește de masă, mă pot reașeza perfect la o alta, după ce-am terminal-o.

— E grea, nesuferită, viața la gasde; o cunosc și eu; e pâne amară, ți se speculează ban, liniște, sanatate, fără scrupul! Ei bine dragă D-ră, cât ai să chinuești astfel, pe la gasde? Nu crezi c-ar fi mai bine să te vezi în casa D-tale?

— Dacă nu e cum doresc, nu, nu poate fi mai bine; nu va fi deloc!

D-na Viișanu cătă lung la ea: — îmi dai voe să-ți vorbesc prietenește?

— Ți-ași mulțumi!...

— Dese ori m-am gândit la D-la; unul singur e aici in oraș așa cum dorești: Lorescu!

Olga o privi neliniștită. Bănuia oare ceva? D-na Viișanu era sinceră, văzu bine. — D-rul Lorescu, respunse, nu se gândește la mine; e prea bine el, am lipsuri prea mari eu...

— Lipsuri?

- Nu am frumusețea, situația sociala care să-i convie.

— Ce tot spui de frumusețe? Placi așa cum ești! Asta o zic - nu eu, ci Viișanu, Steriu, Ruceanu!

— Plac acestora, prin caracterul meu, cunoscându-mă de aproape! Celorlalți le român indiferentă.

— Te înșeli; la petrecerea ce-am dat, erau, pe lângă profesoare și alte fete, cum știi: de dînsele n-am auzit nimic; de D-ta știi ce-mi spuneau a doua zi, doi magistrați?: „Dar bine, e D-ra. Grigoriu!” Au să ți-o spue și D-nele Steriu, Ruceanu. Drept, ai și fost bine! Ai distrat toată societatea, și cu atâta spirit, atât de plăcut! La jocul acela — calitate și defect — îi țineai pe toți atenți, parc că soarta lor atârna de D-ta! Cum de fin, spuneai fiecăruia, în fală, adevărul! Lui Viișanu, încep cu el: „comoară pentru societate, prețuește mai mult, comoara ce ai în casă!” Lui Steriu: „Dacă toți domnii ar fi soli ca D-ta, femeele n-ar cere astă-zi drepturi; dacă toți tații ar fi ceea ce ești, școala primară n-ar fi salahoria intelectuală pe care o avem! Nepotul ministrului: „Dorești s-ajungi mărirea unchiului? Nu te servi de mijloacele lui!” Mi-a plăcut mai ales ceea ce-ai spus avocatului P. perceptul: „baie, ți se va deschide, une ori dă greș!” Cu alte cuvinte: o fată, o femee onestă, nu respunde atenției unui om însurat! Și așa, dedeai fie căruia, nota ce i se cuvenea.

D-na Viișanu reveni din nou asupra potrivirii dintre ea și Lorescu. Olga, lipsită atâta timp de cine-va apropiat, de mângâerea unui prieten, îi mărturisi simpatia ei pentru dânsul, chipul cum îl cunoscuse, tot, afară de trecutul lui. De altfel, încheie dânsa, l-ai auzit: nu se însoară!

— Ce reu îmi pare! Dacă știam, l-ași fi poftit la petrecerea trecută! Cum ține la Viișanu, ar fi venit!

— In societate nu l-am întâlnit nici o dată; întâia oară a fost, zilele trecute, aici. Ca să vie acasă la mine, cată să fie un eveniment prea mare: la Paști, la Crăciun... Emoțiunea, un fel de mândrie neînțeleasă, mi se așeză atunci, fără voe, pe chip, pe toată ființa mea! Devin rece, tăcută. Sufletu-mi numai, soarbe nespus, mulțumirea că-l vede, că-l aude! Une ori nu știu ce spune, îmi vorbește despre călătoriile lui; despre lâncezi, literatură medicală, se mai plînge de politicienii nepricepuți, neonești, cari conduc deseori afacerile publice, de primarul care nu înțelege cum din aceeași fontână au beut apă bunii, străbunii și: „pentru ce ei n-au căpătat tifos?!” Subiectiv, a fost aici, Mercurea trecută, când l-ai auzit: nu sfătuește pe nimeni să se însoare...

— Bine, dar aceasta n-o poți tălmăci în reu? Treda mai curând un scepticism, pe care i-l cunosc de mult asupra femeelor; o luptă, o îndoeală! O fi lânced poate — figura îl arată - se va fi temând să nu greșească? In ori ce caz, nu în D-ta stă cauza șovăelii lui, despre asta fii sigură!

- Era târziu de tot când Olga își părăsi prietena, ușurată întru cav-va, prin sentimentul de încredere, de solidaritate ce-i dă destăinuirea. Un gând îi revenea mereu: lânced? La asta nu se gândise. Paliditatea figurei doctorului, o atribuea marii lui activități. Pentru aceasta o fi fiind atât de trist une ori? Se întreba acum. Și-l simți de o dată mai drag; i se văzu mai apropiată, mai devotată. Mama unui copil lânced, i-ar fi! Nimeni pe lume: soră, frate, nu i-ar fi mai iubitor, mai devotat! De ce nu avea încredere?

Întors în Iași, Virgiliu fu rechemat de căpitanul Ciumă, la comisariatul corpului IV de armată. El dovedi cu actul în scris, iscălit de general, c-avea concediu în regulă. Cu toate acestea Ciumă J.l dete în judecată ca dezertor.

Îl aștepta încă altă surpriză: i se pusese sechestru pe venitul1 de la zestrea soției, la care avea drept până la sentința de divorț... Făcu opoziție la judecătorie; fu respinsă. In acelaș timp era dat în judecata tribunalului din Iași, ca să plătească alimente soției. De prisos avocatul lui — un altul din Iași — arată tribunalului nedreptatea revoltătoare ce s-ar fi făcut doctorului, întru cât soția avută, părăsise căminul și țara, fără știrea, fără consimțimîntul soțului, care nu mai putea avea asupra-i dreptul de control, pe care i-l da legea; Virgiliu fu condamnat să-i plătească alimente. Grigoriu făcu apel la Curte. Onescu, avocatul soției, nemulțumit cu alimentele hotărîte de tribunal, făcu și el apel.

Formalitățile, amânările, taxele, citațiile prin monitor — unul din soți fiind cu căminul necunoscut — luau timpul și banul doctorului. Făcuse apoi apel la Curtea din Galați, împotriva condamnării tribunalului din B. la 6 luni și o zi închisoare. Drumurile prin orașul B. și Galați, cheltuelile într-o parte și alta, cu taxe, acte, avocați, otel, și celelalte, îi sleiră toate mijloacele bănești; făcea față cheltuelilor cu ajutorul bănesc ce primea de la frați, mai ales de la Rem. Adrian cheltuia și el nespus, alergând mereu și dându-i tot concursul. Ceru prin regiment să i se dea misia, 400 lei, pe timpul cât funcționase ca medic recrutor. Vinovat sau nu, avea tot dreptul la acești bani. Nu i se admise, rămânând să se vadă după proces. Își ceru leafa, neprimită pe două luni trecute. Casierul regimentului nu-i eliberă banii, sub cuvînt că era dat judecății ca dezertor. Se întorcea amărît, când întâlni pe Massini. — Stai doctore — zise acesta — să-ți arăt o scrisoare de la Putereu, e la Paris! Intre altele, Virgiliu citi: „Spune lui Grigoriu să nu plece după nevastă-sa, că-ci va fi dat judecății ca dezertor și extrădat! Arată-i că nu are nimic de câștigat de la soția sa; plecând după ea, n-ar face decât s-o tulbure, compromițându-și cariera. Adresa mea este Paris, strada... etc.

— Mizerabil și laș! Se teme să nu plec după ei, să-i deranjez?! Respunde-i să nu se neliniștească: ea s-a făcut nevrednică de mine! Să-i spui însă, că dacă îmi va fura până la urmă dreptatea, cum mi-a furat nevasta, îi voi sbura creerii lui, mai întâiu, și apoi peai mei! Adaugă te rog, că un ofițer nu poate fi nici odată dat, necum extrădat, ca dezertor; ceea ce încearcă Ciumă — tot opera lui, știu — e o imposibilitate! Zicând acestea se depărtă.

Peste câteva zile, avea loc apelul făcut la Curtea din Iași, pentru alimente. Onescu făcuse și dînsul apel; amândouă procesele puse la un loc, aveau să se judece în aceeași zi.

Avocatul doctorului arătă Curții că d-na Grigoriu se afla în străinătate, fără știrea și consiințimîntul soțului; după lege, acesta nu poate fi supus să-i plătească alimente, atât timp cât eă petrecea cum îi plăcea, peste hotarele țerii. Onescu nu putu aduce un motiv drept în susținerea cauzei lui. Curtea condamnă pe Grigoriu la supraalimente. Condamnarea aceasta îl strîmtoră și mai mult. Leafa ei o luase de câte-va luni. Procesul pentru dezertare sta pe loc. Ciumă îi făcea toate mizeriile. Grigoriu ceruse martori pe fostul seu comandant de regiment, aflat acum în altă garnizoană, pe comandantul brigadei, pe generalul diviziei locale, prin mânile cărora trecuse cererea lui de concediu. Spera ca mărturisirile lor să închidă procesul, din moment ce n-aveau să se găsească motive pentru darea în judecată. Dar timpul fugea și Ciumă nu-și mai încheia dosarul! Intre acestea generalul comandant al corpului IV se întoarse din concediu. Virgiliu îi ceru în scris audiență. Primit, cu tot sbuciumul lui Ciumă de a fi fost respins, arătă tot ce suferise. Când Grigoriu încetă, îi zise: Din nenorocire, prin căsătorie ai căzut în așa grele situații. Ți-o spusesem și rândul trecut, când ai fost înaintea mea pentru un neajuns, provenit tot prin soție! Treci pe la comisariat și anunță să mi se trimeată dosarul chiar acum! Nu te neliniști de acesta, vezi-ți de procesul celalt! Ași fi mulțumit să afla că ți s-a făcut dreptate! Virgiliu mulțumi cu lacrimile în ochi. Procesul i se închise din ordinul generalului; fu singurul om pe lângă care uneltirile lui Putereu nu avură resunet.

Ministrul, asigurat că pusese în imposibilitate pe doctor să-l urmărească, dat cum era dezertor — spera să fie și închis — cu leafa oprită, cu sechestru pe venit, plecă după Duța. Din Viena îi telegrafie sub un alt nume; scrise și lui Massini ca din Paris, căutând să înșele pe Virgiliu, amenințându-l cu extrădarea. Ajuns în Milan, anunță Duței condamnarea lui Grigoriu. Ea plecase din țeară, întovărășită de un artist, copil din flori al lui Tilcu, de baritonul A, tînăr de merit, cum și de tenorul Bilciurescu, toți bursieri. Pe drum și în Milan, Duța nu înceta să zugrăvească pe doctor ca pe un om reu, mojic, viciat, un monstru! O și bătea! Toți o compătimeau, o simpatizau. In Milan făcură plângere consulului că viața ei era în pericol; dintr-un moment în altul soțul putea veni, o putea omorî. Consulul luă toate măsurile. In adevăr, era deajuns ca unul dintre tineri să rostească numele lui Grigoriu, pentru ca Duța — știindu-i-se atât de vinovată — să tremure.

Când Putereu îi anunță condamnarea, se îmbrăcă în alb, punând o ghirlandă de flori la piept și împărți altele, la toată colonia Română. Întrebată asupra dărniciei ei, respunse: ziua această e zi de serbătoare pentru mine: „condamnarea soțului e eliberarea mea și a talentului meu, de sub jugul lui”.

Tinerii începuseră să observe apucăturile ei ciudate; îi plăcea mai mult varieteurile, decât muzica și lucrurile serioase. Cum arată însă dispreț celui care s-ar fi purtat mai îndrăsneț cu ea, o credea onestă. Venirea lui Putereu nu-i surprinse. Nu fu tot astfel când amândoi se făcură nevăzuți din Milan, când reîntorși, Duța apăru la brațul lui. Ea înse-și le spuse că s-au plimblat singuri pe lacul Como. Ii dase cuvîntul de onoare, zicea, c-o va lua în căsătorie, cum se va pronunța divorțul între ea și Grigoriu.

Tinerii se îndoiau acum de seriozitatea ei: luați de sfinte, jurămintele lui? O întrebă unul.

— Nu! Dar îl am sigur la mână! Posed telegrama și scrisorile lui din timpul condamnării soțului! E destul să se publice una din ele, ca să-i aduc perderea lui!

— Rea femee! Își șopteau tinerii între ei, îndoiți asupra vinovăției lui Grigoriu.

— Și ce spirit de calcul, de prevedere?! De pe acum se gândește la arma cu care să-l aibă în mână pe ministru!

— In una din zile sosi scrisoarea lui Virgiliu. Ea o citi fratelui ei vitreg, ca să se mândrească cât era de iubită. Pe tînăr, deși ne instruit, îl atinse mult felul cum scria Grigoriu, strigătul lui de durere, de revoltă; spuse și celorlalți. Ei rugară pe Duța să îi citească și lor scrisoarea; nu voi, respunzând c-o rupsese. Fratele o fură și li-o citi. Încredințați acum de adevăr, își aratau pe față simpatia lor pentru soț, indignarea pe dînsa. La rîndu-i, Duța se plînse lui Putereu că tinerii sunt lipsiți de respect față de ea, că-i fac fel de fel de propuneri neoneste, și ea nerespunzâud, sunt mojici. Stărui de el să le tae bursele; făcea intrigi între ei, îi ponegrea consulului. Tinerii aflând, amenințară că vor denunța în țeară purtarea lui Putereu cu nenorocitul căpitan Dr. Grigoriu. Bursa nu li se tăe; dînșii porecliră: „Doamna Putifar” pe Duța, nu-i voirbeau, n-o mai salutau.

Se apropia apelul la Galați. Virgiliu își da bine seamă: tot procesul său era o adunătură de fapte strîns legate între ele, formând un tot foarte încurcat. La întâia vedere vinovăția lui părea neîndoelnică. Pătruns, descâlcit cu răbdare, se vedea lumina dormind sub obroc.

Avocatul Droiu putea face bine față Curței de apel din Galați. Totuși crezu cuminte să mai ia un avocat. Se întreba, cu Adrian, dacă să ia un mare orator, sau un logician de forță. El nu voia să subjuge Curtea prin cuvînt; avea nevoe de o minte pătrunzătoare, care să deslege încâlcitura procesului. Avocatul Unap respundea la aceasta; era unul din stâlpii cugetării românești. Raționamentul și logica lui, pe lângă ale lui Droiu, aveau să limpezească nevinovăția doctorului.

Alergă la București: Dosarul mă scoate vinovat, nu sunt! spuse el avocatului. Sunteți singurul care ar putea convinge Curtea de acest adevăr! — Din moment ce Putereu e la mijloc, nu mă surprinde, răspunse bătrînul avocat. Totuși nu mă pot prinde să vă apăr, de cât într-un singur caz: lasați aici copia dosarului; îmi veți trimite și hotărîrea tribunalului. Dacă mă conving că nu sunteți vinovat, primesc cu plăcere!

Reîntors în Iași, i se telegrafie din orașul B. că hotărîrea eșise.. Se repezi la Galați. Aici luase pe un avocat care să se intereseze de dosar și să facă astfel, ca procesul lui să fie trecut la secția I.. I se spusese că această secție e mult, mai rea, mai severă dar că era cea dreaptă și dînșul aceasta, căuta: severitate, dar dreptate.

In Galați află că, în urma mișcării mari în magistratură, fu numit zilele acelea, președinte al secției a Ii-a, altul decât magistratul în drept, prin merit și vechime. Virgiliu își simți inima ghem. Spera încă să-și vadă procesul pus la secția I. In dimineața sosirii dosarului însă procurorul, numit de curând de tot de Putereu, se înfățișă, ca niciodată, la grefă, cu un proces pe care-l studia; întrebând dacă a mai sosit vreun altul și respunzându-i-se c-a venit al d-rului Grigoriu, îl ceru să-l resfoească în treacăt; avea să-l înainteze dansul spuse - președintelui care împărțea procesele pe secții; se prezenta însă cu dosarul la președinte, când acesta terminase cu secția I, așa că procesul căzu la secția a doua.

Avocatul din Galați scrise lui Virgiliu cum s-au petrecut lucrurile, văzu el bine: mâna lui Putereu tot lucra! Se descurajă. Primi altă știre rea: era mutat din Iași, în garnizoana P., departe de București, de Iași, de Galați, orașe unde avea atâtea interese! Numai drumurile cât aveau să-l coste pentru nenumăratele înfățișări la tribunal și la curte, în procesul de divorț și în celalt! Deși mutat în interes de serviciu, nu i se dete cheltueala drumului. Garnizoana P. era cunoscută printre militari pentru severitatea superiorilor. De fapt erau pretențioși la lucru, dar drepți. Primiră cu multă neîncredere pe Grigoriu. Curând se încredințară de ceea ce prețuia; nu avuseră un altul mai harnic și mai conștiincios în serviciul lor. Ofițerii din garnizoană văzindu-i bunătatea, felul cum îi îndatora pe ei și familiile lor, cunoscându-i suferința, începură să-l iubească.

Reluă și practica medicinei, începând să-și capete clientelă. Scăpând de la moarte pe un mecanic ceferist — rănit grav la cap și condamnat de ceilalți doctori — fără să primească cei 40 lei, pentru vizitele lui, fu obiectul unei frumoase manifestări de recunoștință din partea tuturor funcționarilor ceferiști din acea stație. Grigoriu se simți adânc mișcat; în temnița gândurilor lui strebătea o rază de soare: gusta mulțumirea pentru binele tăcut! Se poate trăi pentru alții — cugetă în sine — când tu individ, ești mort pentru tine, pentru bunuri și mângâeri pământești!

In aceeași zi, avocatul Unap îi făcea cunoscut că primea să-i susție procesul; Cerul îl resplătea! A fi apărat de Unap i se părea a fi salvat. Cerea însă plata înainte și el nu avea nici un ban! Interveni din nou pentru misia de la recrutare; i se dete acelaș respuns: „după proces!” Ceru misia de transferare; nu o primi. Rugă pe frați să facă ei un împrumut. Colonelul regimentului îl sfătui să ceară și el un împrumut de la casa de economie a oastei; acolo avea depusă de ani, cotizația ce se cerea lunar. Colonelul adăugă la cererea lui, un raport foarte favorabil, îi dete o îngăduite de patru zile, să-și caute de procese; având să se ducă și el prin București, făgădui să-l susție.

In Capitală, Grigoriu se înfățișă la casa oastei. Casierul, un colonel pensionar, îl cunoștea bine, îi cunoscuse și părinții; făcu îndată hârtiile. Colonelul regimentului din P., prevenise și el pe doi membri. Se cerea ca Grigoriu să se prezinte președintelui, un general în activitate, bun și de valoare. Abia începu Virgiliu să-i vorbească, când intră alt general, membru și el la casa de economie a ofițerilor. — Cunosc afacerea d-tale, foarte bine! se adresă el neîntrebat, către căpitan; ești d-rul Grigoriu, dat judecății pentru furt! Mă ertați, vă rog, d-le General, nu sunt acuzat de furt, ci c-asi fi fost mituit! — Da, da, știu, cunosc afacerea! Nu sunt de părere să ți se dea bani! Mâne, poți fi condamnat, casa riscă să piardă banii! — D-le general, credeți ca mulți, că cunoașteți afacerea; n-o puteți însă cunoaște! Cât despre împrumut, am făcut cererea pe temeiul dreptului meu și în marginile banilor ce am aici! Nu-mi pot apara onoarea, vieața, cu banii mei, strinși lună cu lună? Nu zice astfel legea casei oastei pentru împrumuturile ce acordă? — Nu, nu! D-tale nu ți se va împrumuta! respunse generalul cu asprime. — Virgiliu salută și eși. Umbla descurajat și amărît pe stradele Capitalei; cum să se ducă la avocat, fără un ban în buzunar? Intră trist și gânditor într-un restaurant de pe strada Academiei. La o masă, în fața lui, zări pe un fost profesor, care-l avuse ca elev distins; profesorul respunse foarte rezervat la salutul lui; Virgiliu simți în inimă tăișul unui pumnal: și el și toți îl credeau vinovat! In restaurant intrară de odată un grup de colegi și camarazi, veniți pentru examenul de maiorat. Vederea lor îi sfâșie inima: și el ar fi putut fi acum cu ei, și el avea anii de stagiu în gradul de căpitan! Ofițerii îl salutară — era mai vechiu între dînșii — el abia respunse; lacrimi îi scaldau ochii. Colegii observară; unul dintre ei cu care fusese mai intim, care suferea și el de pe urma soției, se apropie de dînsul: „de ce stai singur, depărtat! Te cunoști, suferi! De ce nu vii cu noi? Haide, nu mai fi trist, noi te cunoaștem! Știm cât erai de bun și de dezinteresat!” — Mulțumesc! respunse dînsul. aproape plîngînd; mulțumesc! Dar locul meu nu e lângă voi, atât timp cât sunt condamnat! Spune te rog și celorlalți că le mulțumesc și-i rog... să nu mă creadă vinovat! Ofițerul se depărtă. Virgiliu se simția doborît de durere. Era timp decand suferea dureri și umilinți, martirajul de a citi în ochii altora îndoiala despre el, sau credința în vinovăția lui! Simția că nu mai poate îndura suferința, c-ajunsese la marginele rebdării omenești! Ii venea să strige tuturor, nevinovăția lui! Lacrimile începură să-i curgă; puse șervetul la ochi. Ii venea să plîngă în hohot, se ridică, eși, sbucnind de plâns pe ușă. Camarazii îl priviră cu milă. Nu dormi toată noaptea. Avea să plece cum venise, fără să dea ochi cu avocatul. A doua zi primi opt sute lei, de la Rem, Adrian și Olga. Dete avocatului 700, remănînd, ca restul să i-l dea mai tîrziu. „Afacerea d-tale, doctore, îi zise el, pare în adevăr foarte încurcată; oricine te-ar crede vinovat, dacă față cu atâtea legi, vinovăția d-tale n-ar fi o imposibilitate materiala! Partea slabă e c-ai venit în atingere cu evreii: eu, care am trăit atâția ani în Iași mi-o explic ușor; alții însă roman reu impresionați; mai ales că judecătorul pare să fi adunat anume în dosarul d-tale, pe toți sorțarii evrei, cu toate că n-ai avut un raport direct cu ei. Mai mult: expertiza comisiunii medicale e categorică, prea frumoasa pentru d-ta! Ori nu putem admite că ai luat bani de la tineri și i-ai și recrutat; ar fi șantaj și judecătorul se fereșțe de tema aceasta! Cu toate informațiile frumoase culese asupră-ți, de el, pornirea lui se vede de departe! Te voi apăra doctore, cu toată căldura și sper să probez nevinovăfia d-tale! Voi studia dosarul. D-ta înfățișează-te Curții; când vei simți că procesul se judecă — vor fi amănări — telegrafiază-mi!

Reîntors în P., Virgiliu fu mutat după câtva timp — pentru interes de serviciu — în garnizoana C., la margenea țerii. Camarazi și superiori regretau plecarea lui. Șeful regimentului îi trecu în memoriu nota cea mai frumoasă pe care o dase vreodată. In noul regiment fu bine primit.

După câteva luni, veni și ziua procesului la Curte. Toți martorii depuseră favorabil lui. Singur maiorul D. — comandantul pieții din B., care-l îmbrâncise în arestul militar, pretinse că instrucția se făcuse drept, după lege, fără asupriri și bătăi. Grigoriu îi aminti că procurorul aruncase cu călimara; că pe-o evreică — care mărturisea favorabil lui — o lovi cu capul de perete, că dânsul nu voise să iscălească instrucția procesului. Maiorul negă totul, susținând că Grigoriu a iscălit, când dosarul chiar, proba contrarul! Jurase pe cruce și era un maior!

Depoziția unui martor-doctor, mult favorabilă lui Virgiliu, nu fu luată în seamă de președinte, pentru motivul că martorul fuse timp de un an, coleg de liceu cu Grigoriu.

Președintele ceru avocaților să fie scurți în aparare, de oarece nu acordă decît acea zi pentru proces. Avocatul Unap — chemat telegrafic pe lângă copilul seu greu lânced — fu încuviințat de președinte să vorbiască a treia zi.

Începură desbaterile. Procurorul general ridică acuzarea împotriva lui Grigoriu, servindu-se de motivele procurorului din B. Fu mult mai slab decât celalt în acuzare.

Era ora 4 amează, când se dete cuvântul apărării, avocatului Droiu. Președintele îl făcu atent că are numai două ore de vorbit. Droiu începu cu partea privitoare la Iținberg. Puterea lui de judecată, faptele limpezite cu textele de legi în mână, dovedeau nevinovăția lui Virgiliu, cucereau. Era fulgerător, acuza chiar pe procuror, înfrunta Curtea, gata să dea la moment cea mai mică explicație dorită. Nici unul dintre judecători, avocați adverși,, procuror, nu respundeau, tăceau strinși în argumentarea lui ca într-un clește. Cele două ore erau aproape trecute; președintele îi ceru să treacă la partea cu Țibel. S-ar fi cerut 4—5 ore numai pentru această materie. Cu acelaș tact urma Droiu caz de caz, dovedind neadevărurile și imposibilitățile. Apărarea lui subjuga. Președintele îl întrerupse din nou, arătându-i că timpul trece. Il întrerupse apoi neîncetat, nelăsându-l să-și urmeze firul raționamentului. Droiu ajunse acolo unde avea s-arate absurditatea învinuirii că doctorul s-ar fi dus pe ascuns, civil, în casa lui Țilbel să vadă tineri, când președintele îi luă cuvîntul; era 6 ore. Deși nu finise, lăsase un efect nespus de bun, spulberase învinuirile; lumea din sală — sigură de achitarea doctorului — aștepta cu nerăbdare apărarea logicianului Unap. Dar avocatul nu preparase. Numai convins de nevinovăția doctorului, declară, vine să-l apere. Se mărgini s-aducă câteva motive de argumentare, arătând ca nici nu era nevoe de multă stăruință, de oarece expertiza medicală aratase că doctorul lucrase bine și depunerile martorilor îi erau cu totul favorabile! Când încetă, președintele întrebă pe Grigoriu dacă avea voe să se poarte civil. — „Da, respunse el; noul regulament e cam laconic; eu sunt intrat însă în armată sub vechiul regulament, care e foarte clar: permite!

— Puteți dovedi?

— Lăsîndu-mi timpul să vă pot aduce mărturia șefilor mei din Iași.

— Nu se poate! D-voastră, domnilor — se adresă către doi ofițeri din sală, un colonel de roșiori și un maior veterinar — D-voastră cunoașteți legile și regulamentul: avea voe doctorul să se poarte civil? Colonelul se gândi un moment; respunse: nu mă pot pronunța, nefiind sigur!

— Numai noi, ofițerii superiori, avem dreptul! rosti maiorul, bătându-se cu o mîndrie comică peste piept.

— D-le maior, vă rog, ce faceți?! Luați seama! îi strigă Grigoriu desperat. Nu cunoașteți poate regulamentul vechiu? Domnule Președinte, dați-mi vă rog, putința să v-aduc dovada superiorilor mei!

— Nu se poate! Aduceți regulamentul D-v. și-l luați chiar acum de la un regiment de aici!

Curtea se retrase în deliberare. Eșind, Virgiliu se adresă maiorului veterinar: D-le Maior, nu credeți că datoria de om și de camarad cerea să nu vă pronunțați, cum a făcut d-l Colonel, dacă, nu cunoașteți bine legea? De la cuvîntul d-v. poate s-atîrne acum soarta mea!? M-ați acuzat nedrept, ca și d-l Maior D., voi cere dreptate superiorilor noștri!

La comenduire nu găsi nici un exemplar din vechiul regulament; fu nevoit s-aducă pe cel nou. Sentința Curței avea să se dea mai târziu. Avocatul Unap îl asigură c-avea să fie achitat cu unanimitate.

Plecă la noua garnizoană C, unde se afla mutat. Intra în oraș cu regimentul, după un marș forțat de 130 kilometri, când i se aduse o telegramă; avocatul din Galați îl anunța: Curtea tăiase ziua, lăsînd cele 6 luni de închisoare. Dacă voia recurs, să ceară fie Curței de Galați, ălîtind taxa 200 lei. Remase ca trăsnit. Cu, sau fără acea zi, situația lui remănea aceeași! Odată condamnat, era un om perdut, un dezonorat, un om mort! Nu mai avea carieră, nici drepturi! Pentru dînsul pedeapsa nu era un simplul arest, era o sentință de moarte! Plecă la București, la avocatul Unap. Acesta remase înmărmurit: sunt bătrîn, n-am văzut încă atîta nedreptate!... Cerută recurs.

In noul regiment camarazii îl primiră cu dragoste, îl compătimeau, îi făceau curaj: Curtea de casație va nimici sentința, trimițînd procesul să se judece din nou la alt tribunal! — Nu, respundea dînsul, nu mai am nici o speranță! Cată să se găsească vreo lipsă de formă, pentru ca casația să-mi admită recursul; cei din Galați vor căuta să se ferească de lipsuri și nereguli în formalități.

Pe când vorbea, i se aduse o citație; era chemat la Galați: Maiorul veterinar, îl dase în judecată, pentru insulta superiorului. Temându-se ca Grigoriu să nu se plîngă superiorilor și să fie aspru pedepsit, chiar reformat, că depusese falș, ca și maiorul D., în contra unui camarad, îi lua înainte, dându-l în judecată, ca fiind insultat.

Alte drumuri, alte cheltueli! Se înfățișă în două rînduri înaintea comisariatului militar din Galați, arătând faptele, luînd ca martori pe avocații lui, Droiu și pe Unap. Amândoi declarară de neadevărată, plîngerea maiorului. Cu toată mărturia lor, comisarul regal înainta actele comandantului corpului III de armată; acesta în necunoștință de cauză, auzind că era vorba de un ofițer condamnat de tribunal și de Curte, ordonă darea lui Grigoriu în judecată.

Când noul comandant i-o făcu cunoscut, Virgiliu rîse. Șeful se uită lung la el, neștiind ce să creadă. — Pentru ce mă priviți astfel, d-le colonel? Rîd, gândindu-mă la gradul de ticăloșie în care am ajuns! In cinci ani n-am avut decât laude; memoriul meu, cum îl cunoașteți, poate servi drept rar model ori cărui ofițer; astă-zi sunt cel mai ticălos om! Avut-a dreptate tribunalul din B. să mă condamne la 6 luni și o zi! Dacă mai înainte de acel proces, nu fui vagabondul pe care-l taxară ei, iată-mă devenit! Astă-zi îmi fac viața din judecată în judecată, ca mâni voi face-o din închisoare în închisoare! zise dînsul c-un accent sinistru, gândindu-se la Putereu. II va ucide! Dar nu, închisoare nu va mai face, căci își va face scama și el! Respunsul colonelului îl smulse din noaptea gândurilor lui:

— Mă doare mult, doctore! Fatalitatea te urmărește.

— O, da, fatalitatea mă urmărește! încheie Grigoriu convorbirea, cu acelaș glas pierdut.

Pe una din băncile minunatelor alei ale grădinei imperiale din Viena, Schonbrunn, Olga scrisese d-nei Viișanu. Ziua era tristă, vîntul spulbera frunzele; tristă ca ele, era ea.

Mare dreptate — cugeta în sine — au filozofii; pe drept ei afirmă: fericirea nu e decât o iluzie, aceea ce-și închipue omul că l-ar ferici. O umbră! Un nimic! Cât de frumoasă îmi apărea de departe, cât de searbedă fu! S-a și dus! Abia apăru la orizont, a și apus!

Depărtată de lumea din grăină, își retrecea pe dinaintea ochilor momentele dureroase din urmă: Se afla cu o doamnă româncă, în gara din Salzburg. Așteptau să se deschidă casa de agende turistică, de lângă stație, să ia bilete pentru frumoasele împrejurimi: Reichenhall, Berchtesgaden, Konigsee. Tocmai intra în gară trenul de Viena. Printre mulțimea de călători ce porneau, pe jos spre oraș, pe-o alee umbrită de castani, zări deodată o siluetă naltă, elegantă, semenând foarte bine cu Lorescu. Se apropie, să vadă mai de aproape; începu să tremure ca o frunză bătută de vînt - Era doctorul, întovărășit de două doamne în negru. Una matură, părea o frumusețe trecută; cea tânără, aspira să devie. Lorescu privea într-o carte, consulta pe Băedecker; se întoarse spre oraș, să se direcționeze, când o zări. — Pe aci?! Exclamă bucuros, veni la ea și o prezentă doamnei Voicu, sora lui și d-rei Dorina, fiica ei - Purtau doliu după soț și tată.

Căpitanul Voicu — lânced de mult timp — murise în Vaslui pe la începutul lui iulie. Mama și fata veniseră la Piatra, cu intenția să locuească împreună cu doctorul. Lorescu privea pe soră ca pe mama lui. Ea îi crescuse pe toți, remași de mici numai cu tatăl. Când doctorul se ridicase, îngriji la rându-i de ceilalți.

Dorina fusese internată într-o școală de călugărițe protestante germane, din capitală. Remasă fără tată, d-na Voicu se gândi s-o pue sub ocrotirea doctorului, care se bucura în Piatra de o situație prea frumoasă.

Lorescu se găsea în lupta sufletească care-l chinuea de mult: era înțelept să se mai însoare? Iubirea Olgăi îl mișca; scepticismul de care nu se putuse lecui, după tradarea ființei ce iubise în tinerețe cu patimă, cu care crescuse și care-l părăsise atât de laș și de ordinar, îl reținea. Adăuga la aceasta, teama de sanatatea lui șubredă, de etatea matură. Admira pe Olga, n-o cunoștea încă destul. Departe de a fi bănuit adâncimea sentimentului Olgăi, nu credea în nefericirea ei dacă n-ar fi respuns dorinții ce nutrea. Aci dorea căsătoria cu ea, aci se temea purtarea lui cu Olga, era reflectul stării de simțire în care se afla, încredințat în cele din urmă de statornicia sentimentului ei, convins tot mai mult că Olga i-ar fi putut asigura o viață plăcută și liniștită, că i s-ar fi devotat, cunoscând simpatia ei, admirând-o, vrând-o el însuși, se lăsase ademenit de ideea unei căsnicii între ei; aștepta întoarcerea Olgăi, ca să-i comunice intenția. Moartea cumnatului, năzuința d-nei Voicu de-al avea ocrotitor Dorinei, îi schimbă gândul, nu fără luptă și părere de reu; sfarmă proectul. I se păru că providența îi arată limpede calea ce prindea să urmeze. Regreta după Olga, privi ca datorie să răspundă dorinții surorii, ca virtute să nu se mai însoare. „E tînără” își zise, va uita! Se va mărita c-un altul, va fi mai fericită decât cu mine, cum merită!

Voi să-i scrie; se temu să nu-i facă reu, la depărtarea unde se afla, după supararea cu Virgiliu. Lăsă să-i comunice delicat, la întoarcere. Iși luă concediu și plecă cu sora și cu nepoata, spre Matienbad, abătându-se prin Salzburg. Întâmplarea făcu să se întâlnească cu Olga. Ar fi privit neonest dacă s-ar fi arătat ca mai înainte; îi veni greu să-i vorbească și astfel se purtă rece, foarte rezervat, lăsând-o să înțeleagă.

In adevăr, Olga ghici. Spiritul de intuiție al femeelor le face să prindă un lucru, o situație, înainte ca rațiunea lor să fi vorbit. Mai mult ca oricând, se aștepta să găsească în Lorescu pe omul iubitor dornic s-o vadă. Nu se putea ca osteneala, enervarea călătoriei să-l fi schimbat într-atât. Cauza? Căta să fost mult mai puternică și mai serioasă. Care? Ce se petrecuse în restimpul celor două luni? Pricepu numai decât, cum află de intenția doamnelor să remâe în Piatra cu Lorescu. Totul s-a finit! își zise. Nu mai nutri aceste gânduri! Părea că-i spune privirea lui.

Lumea furnica în jurul ei, alergând către parcul și palatul imperial din Schohbrunn, ochiul ei era departe. Iși amintea cum împreună cu dânșii — Lorescu și familia lui — vizitau Salzburgul. Era tristă de moarte. Ii vedea pe ei trei, uniți prin legătura sângelui. Se simțea streină între dînșii, negrăit de streină lui, pentru care și-ar fi dat viața! Furnicarul îi ducea la cetatea de pe vârful muntelui; doamnele priveau pe fereastră, el n-o vezu ștergându-și o lacrimă, cu dosul mânecei. După amează se îmbarcară pe Konigsee. Lacul nefericitului rege al Bavariei, Ludovic II-lea, care-și clădi un castel chiar pe țermul lui, unde-și găsi și moartea, poate fi numit rege lac, prin măreața lui frumusețe. Munți urieși îl închid de jur împrejur, întunecând spațiul, atingând cerul. La poalele lor, lacul, pe-o mare întindere; verdele smaraldului, albastrul cerului și roșul rubinului se resfrâng în valurile lui, tăcute și adânci. Selbăticia domnește în toată splendoarea ei. Cine pășește aci — periculându-și viața — se crede pe alte tărimuri.

Ea nu vedea frumusețea din jur. Când întâlnea privirea lui Lorescu, se înfiora: nu mai era acolo nimic pentru dînsa! Revedea încă cum întorși din oraș, se oprise la agenție, să ia informații pentru călătoria lor și a ei; părăsise gândul de a mai vizita Reichenhaltul și celelalte localități spre cari se îndreptau și Loreștii. Înapoiată la otel să le dea informații, află pe doamne culcate. Din camera lor, prin ușa întredeschisă, vorbi cu Lorescu. Dând să plece, el o conduse până la ușa, privind-o cu o duioșie nespus de tristă. Ochiul ei reflecta receală și mândrie: „Vezut-ai — părea că zice — cum vîntul sbuciumă apa și-o rescolește în tot adâncul ei? Valul tremurat fu sufletul meu! Frunza clătinată am fost eu... n-ai meritat!” Ușa se reînchise pe urma lui. Mută, pironită locului, remase dînsa, privind pragul pe care dispăruse el, idolul ei! Liniște, pustiu prin sălile oltelului. I se părea că ușa putea să-i audă bătăile inimei. Avu senzația că nu era singură, că ducea pe brațe, în camera ei, un copil lânced de moarte. Deschise fereastra, să-i vie recoarea de afară. Fruntea îi ardea, corpul îi tremura ca de friguri. Trecuse de miezul nopții; liniștea domnea pe stradă, numai Salzachul, maestosul Salzach, curgea pe sub ferestre, strigând lâncedului copil:

Dar bătăile inimei lui erau atât de cumplite! Strigătul apei nu le năbușea, recoarea nopții nu-l liniștea. Lacrimi mari picurau una câte una, pe fața lui. Ea cata printre lucruri, nu știa ce face, dar nu se culca, nefericitul copil îi vorbea: Vezi tu, surioara mea! De ani și ani ador o umbră, o fantomă, o imagină! Așa cum la cinematograf te primbli peste țări și mări, te crezi acolo cu ele — și nu ești — am trăit eu zi cu zi, clipă cu clipă, cu această imagină! Nimic impur în iubirea mea! E-atât de curată, de dumnezeească! Dac-ar putea fi cristalizată în ceva material, poate că o lacrimă de argint — ce se cheamă stea — ar isvori din ea!

Fost-a Kiinigsee frumos? Fost-a interesant? Nu știu. Făceam plimblarea cea mai frumoasă, ar fi putut fi și cea mai fericită în viața mea! Iat-o Calvar! „Nu mai nutri aceste gânduri”, spunea privirea lui. Acolo beui durerea cea mai adâncă, din mânele omului celui mai drag! Vei duce corpul meu în țară, sufletul remâne înmormîntat aci, în selbătăcia măreață, tăcută a naturii! Munți de granit, valuri de smarald, tu, rege-lac, cari-ați legănat poate atâtea fericiri, văzutu-m-ați astăzi, crucificată! Pe valurile voastre inima mi-am smuls! Sângera! Era peatră prețioasă, de strelucea așa? Nu! Era un sentiment, dar vast și larg cât lumea! Adânc ca adâncul apei, curat ca oglinda Cerului! A fost atât de trist! I-am lasat pe toți, pe țermul lui Obersee și, singur, pe pajiștea cu flori, aruncam lacrimă de lacrimă prin tufele din cale, să nu le vadă el; să nu cerșesc aceea ce nu-mi da! Fost-au de foc acele lacrimi, de mă ard și-acum?

Pe minunatele alei ale Schobrunnului, lumea se grămădea către grădina zoologică. De la paserea paradisului, de la struții de Africa, enormii elefanți, tot soiul de animale și de paseri, adunate aci, făceau obiectul curiozității publicului. Vîntul spulbera frunzele copacilor; ca dânsele, erau gândurile Olgăi. Visuri, iluzii, speranțe, spulberate ca ele!

Înainte da a fi părăsit Viena, vizită cimitirul. Aur, vanitate, inteligență, naivitate, află în el. Văzu locuința din urmă, pe pământ, a lui Beethoven, Strauss, Mozart. Muzica, poezia pictura, fiecare aparte, în colțul ei, ca și pe lume. Beethoven, Strauss, Mozart, gândea Olga, au fost eri; unde sunt azi? Te înfioară repegiunea cu care totul dispare în haos! Ce e suferința unui om? Ora trenului pentru Pesta o smulse din tristele ei gânduri. Se repezi la otel, să ia pe doamna româncă. A treia zi dimineața se găseau pe vaporul spre Orșova.

Era noapte când Olga apăru singură, pe bordul vaporului. Tovarășa de călătorie dormea singură în cabină. Măreț reserea soarele, din valurile Dunării!

Ca și altă dată, simfonia valurilor scălda năvalnic pe aceea a gândurilor ei. Atunci se cânta muzica vieții, a speranței, a fericirei! Ninsoarea viscolise azi pe șoaptele primăverii de atunci!

In sfâșierea prin care trecuse, ani de depărtare se așternuseră, credea, între ea și el! Cum de l-a văzut mereu la căpătâiul ei și noaptea trecută? Cum, seara din urmă, pe când admira frumusețea Budei — cu luminele-i de pe deal, ce par steli aevea, sub cele cerești — imagina lui putu reseri iar, astră singuratecă, în ființa ei? Din nou i se părea că purta într-însa două ființe, deosebite: una certa pe cealaltă, pe copilul care cerea să iubească, să sufere, să plângă! Ce naiv, acest copil! Zadarnic ea-i spunea: Soarele tot luminează, cerul e limpede, paserea cântă, lumea trăește! Ești destul de tânăr să reîncepi viața — viața pe care lumea o vrea — să rizi, să petreci, să-ți bați joc de onoare, de caracter; să-ți iai tovarăș de greutăți, manta de timpuri rele, întru cât omul cel mai distins, nu merită simțirea femeei—nepăpușă! La Konigsee-mi respunde a înmormîntat drojdia de speranță, încrederea în viitor! A, naivul! Plînge! Plînge! Privește cu necaz înflorirea corpului, ar fi voit să-l peardă în valurile lacului! Doamne, ce lânced am cu mine! Lacrimile mele pun rouă proaspătă, în fie ce oră, pe buzele lui arse! Cât va să lupt, până să-l fac să vadă lumea cu ochii realității.

Și astfel se-întorcea Olga în țară, chinuită mereu de aceleași gânduri, de aceeași luptă lăuntrică, dureroasă, neștiutoare dacă în jur era frumos sau urît, soare sau poaie!

- Au trecut luni, zile, ore, de când durerea crescu, dar nu se micșoră! Spunea într-o dimineață Olga, d-nei Viișan, venită la ea. Ași dori să fie aci, să vadă că-mi e rușine de lacrimile ce-mi isvoresc din ochi; Nu le merită!

— Da, nu le merită! Ascultă, dragă Olga: poate te vei supără mult pe mine; făcui un pas care te privea, fără să te fi întrebat. Te vedeam atât de tristă! Ascundeai durerea, dar ți-o ghiceam. Cunoșteam adâncimea sentimentului teu. Lorescu nu-și da seama, crezusem; ar fi putut respinge o iubire atât de statornic? Mărturisesc, am încercat să-i vorbesc. Venise acum de curând, să-mi vadă pe Speranța. L-am întrebat dacă e drept ceea ce spunea la mine, că teama de a nu găsi ființa care să-l înțeleagă, îl oprește de la însurătoare? — „Știi bine, sunt fete, este una...începui eu...” El s-a sculat grebit să plece, mi-a scrutat mâna, respunzînd: „Să nu vorbim te rog despre astfel de lucruri, nu mă însor!... Ai să-mi erți reul ce-ți făcui?

— Reu...nu... clătină Olga trist din cap, cu privirea perdută, înecată în lacrimi. Nu mi-ai făcut nici un reu; ar fi remas în mine, scânteea speranței; ar fi fost mai trist...! Iți remân adânc recunoscătoare pentru bunatatea ce mi-ai aratat. Cât de greu o găsești astă-zi. In sfâșierea prin care trec, fapta vooastră e rouă ce cade pe floarea gata să se ofilească; e darul sfânt al prieteniei! Ea singură mângâie în clipe de restriște! Intoarne Cerul Speranței, bunătatea ce-aveți unei streine! Și... nici un motiv pentru ce nu se însoară?

— Nici unul!

Olga oftă. După o pauză reluă: Unde e timpul când treceam rece, liniștită, nepăsătoare! Haina cu surtuc, atenția ca și neatenția ei, tot una-mi era! Rece și mândră, remâneam uluită când vedeam ce puțin căutau ei în noi; dar și noi în ei! Mult va să cuprindă în el — gândeam — omul care să-mi poată cuceri gând și simțire! Atunci, ca și azi, preferam singurătatea, înaintea ființelor cari nu trădau pe un „cine-va” în ele! Ca fecioara din poveste dormeam; ci fet frumos o lua pe ea! Pe mine, omul acesta m-a deșteptat, mi-a aratat ce e iubirea, m-a învațat ce e durerea; fericirea? Mormîntul mi-o va arata!

— Se poate să vorbești astfel, tu, atât de superioară prin inteligență și caracter?

— Și dacă le-ași avea, pot crea superioritate femeei, astfel de însușiri? Sfătueșc pe oricare din ele, nu cum-va să se încumete să spere că zestre i-ar putea fi superioritatea ei! Mai curând i-ași spune: Femee, nu căuta să devii om; afli durere și nenoroc! Remâi ce te vrea el; remâi copil, păpușă, cât el păpușă cere, păpușă caută, Omoară... nu știe ce omoară! Aruncă giulgiul ernii, când ar putea culege însu-și florile primăverii...!

— Ascultă, Olga: știi ce ași face în locul teu? M-ași căsători. Nu cu cel întâi venit, nici ca amor propriu — nu e bine să hotărască el de viața unui om — ci ca singură vindecare posibilă, când altfel nu se poate! Ce te așteaptă? Viata pe la gasde? Nu e o viață. O poți tolera copil. Căsătorită cu un om care ar prezenta oarecari garanții de seriozitate, ai fi la casa ta; ai avea un tovarăș cu care să împărți greutățile vieții; mângâere în orele grele... Uite, cunosc pe cineva care se interesează de tine. Petrescu, e urît dar simpatic!...

— Eu să caut frumusețe fizică? O disprețuesc în om, când nu constă decât în formă, în haină și-apoi calvarul vieții mele nu-l datoresc ei?

— Iar? Oglinda nu-ți spune nimic?

— Ba da: ași fi o carte închisă, celui care-ar căuta în mine figură.

— Ei bine, acest domn te vrea, așa cum ești...

—Vai, dragă d-nă Viișanu: e ca și cum a-i da unei mame — căreia, s-ar fi răpit copilul — unul strein și i-ai zice: „Primește-l, e tot copil!” In visurile-mi de copil, visam un intelectual adâncit în știință, un artist, adevărat om, din punctul de vedere moral, putea fi el „urs” pentru societate: cu atât mai mult azi, dac-ar fi să fac acest pas; numai c-un astfel de om ași face-o. Prin recunoștință m-ași apropia celui care-ar putea smulge durerea din mine! P. nu-i dintre aceea... Nu, nu voi schimba. Pământului voi da făptura mea... Vai, cuvintele nu pot spune nimic! Demonul durerii rupe, sfîșie, înveninează tot! Cărarea mi-e dreaptă la mormînt! Somnul fuge, pănă și el, de mine! In cameră e besna nopții; în mine arde flacăra simțirii, cu așa pară mare! Camera toată e lumină și deși frig, eu ard! Creerul se revoltă, pieptul obosit cere îndurare, lacrimele curg. Nu, îmi zic să nu mai gîndesc! Hotăritor, nu mai gîndesc! Lupta încetează, furtuna se potolește, gîndurile fug, indiferența vine. A doua zi, când mă îndrept spre școală, duc mâna la inimă: Simt acolo ceva, ceva strein, un corp, o ființă, el! Il alung cu oroare din inimă, din creer, și cu oroare îl regăsesc! Remîne, romîne acolo, neatins, neînvins! Demon, cu adevărat! Așa va fi, până se va fini... Curmat călător, îmi anin seara traista suferinții la căpătai; o regăsesc dimineața, o iau... și... iar la cale, aceeași cale! Uneori, nevoită să trec pe la casa lui, am nevoe de adevărata putere a rațiunii, a realității, să-mi mân pașii înainte, să-mi caut nepăsător de drum, când întreaga-mi ființă rămâne în urmă, cu dînsul! Salcie sbuciumată de vînt și nefrîntă ca ea, remîn! Mi-e rușine de suferința mea! Ași voi s-adun tot ceea ce-i făurește chipul, imagina-i care traește în mine, s-o întrupez — părticică cu părticică — și apoi s-o arunc departe mult de mine! Nici să întorc capul!

Ai putea dărîma munții cu puterea iubirii, ai putea umple abisuri cu ea! Nu poți învinge imposibilul, cuprins în voința unui om! Dac-ar fi el în locu-mi, cum l-ași auzi zeflemind: „Cată să fii femee, să poți remânea de peatră!

Una din serile trecute, până nu s-a mutat, îmi purtai pașii pe strada care m-a văzut de atâtea ori retăcind pe ea; să mai privesc încă odată casa care m-a vezut tremurând — nu de ploae, nici de vînt — privindu-l de departe, în întunericul nopții! Prin stoluri transpărea palida lumină a dormitorului. Cum poate să doarmă omul care pune desperarea cea mai cumplită în sufletul altuia? Are el pace? In noaptea fioros de întunecată, când nu te-nduri s-alungi un câne, lași un om să hăue în ea? Poate fi bun un astfel de om? Negreșit, singură-s de vină, că l-am îndrăgit! Crucea mi-o port; dar c-un cuvînt el ar putea da lumină întunericului, viață mormîntului! Se mai iubește de sigur, și se uită. Se poate trece cu gândul și cu simțirea de la ochii unuia, la ai altuia. Eu nu pot.

Nu știu dacă versurile lui Eminescu:

Vor fi avut un ecou mai adânc în sufletul altuea, ca într-al meu... Dacă n-ași avea o sentință de așteptat — aceea lui Virgiliu — ași ști să scap de suferință! Dar nu pot! Prinde să remîn, s-aștept scurgerea nespus de înceată a orelor, să-i văd și soarta lui! Statue iluzorie, voi remâne în picioare, până când... cine știe... ultima lovitură mă va arunca deodată toată, sdroburi la pământ.

Și mă duc la școală să dau lumină altora, când eu orbăi în atât întuneric! Olga tăcu. D-na Viișanu își sterse ochii umezi de lacrimi. Olga văzu, păși către ea, îi trecu mânele pe după gât: „eartă-mă, dragă prietenă, eartă-mi rătăcirea, fu mai puternică de cât voința mea! Te-am făcut să plângi. Aci — unde te afli — a fost un altar. Curată și sfântă s-a înalțat flacăra simțirii — ani — către el! Altarul s-a sfarmat! Pe resturile lui ai calcat, vuetul lor ai auzit! Țăceiea va domni de acum, aci!

Prietenă dragă, de-l întâlnești, nu-i spune cât am suferit! Nu-i spune, c-a trimis asupră-mi întunericul nopților de toamnă! C-ale mele lacrimi îi scaldă căpătâiul! Să nu-și dea seama vreodată cât nebun dor, cât sbucium și câtă tortură mi-a hărăzit, de când m-a cunoscut!

Ii doresc atîta bine, câtă durere mi-a dat el! Atîta fericire câtă suferință beau eu! Resară-i lui, flori din ea!

— Dragă Olga, venisem cu două știri: una... ți-am spus-o. A doua: dumineca viitoare la ora trei din zi, te așteaptă M. S. Elena Doamna Cuza.

Un fulger de viață trecu prin ochii Olgăi: Cum ai făcut? Știu în câtă dragoste te avea, dar trăea atât de retras! Punea zid între lume și dînsa...

- Cu zidul, văduvele, orfanii, fetele fără zestre, școalele, instituțiile de binefacere din țeara întreagă, pătrund la ea. Te-am auzit: „n-ași voi să mor, până nu voi cunoaște pe cea întâi Doamnă a Țerii românești! Elevele tale se adăpau, la școala virtuții și-a înțelepciunii nu din cărți, dar din faptele Ei!

— Și-a tăinuit durerea în zidurile-i de nepătruns! Sfântă femee!

— Sfântă, cu adevărat!

Urmă tăcere. Olga, cu fața în lacrimi, îmbrățișă din nou pe d-na Viișanu: cât ești de neprețuită! In ruga mea de seară, voi ruga Cerul pentru fericirea copiilor voștri!

Scrutarea pe frunte ce căpătă Olga de la Doamna Elena Vodă Cuza, fu pentru dînsa cea mai culminantă onoare, cel mai aprig îndemn pentru viață.

CAPITOLUL XXI

Nici avocatul Unap nici un altul, anume priceput în găsirea motivelor de casare în fața înaltei Curți de Casație, nu găsiră vreunul care să fi putut fi primit de Curte. Trist, descurajat, retrecea Virgiliu dosarul, pagină cu pagină, studiind și analizând totul singur. Munca nu-i fu de prisos; găsi un act scapat din vedere tribunalului, Curței din Galați și chiar avocaților. In acuzarea judecătorului fuse învinuit că: pe când dînsul lucra cu comisiunea de recrutare prin plase, trimise pe samsarul Iținberg — cu care fusese înțeles din Iași — să caute acolo și să aducă în B. alți tineri sorțari, cari prin bani, să fie scutiți de oaste. Iținberg adusese în adevăr câțiva tineri de la cari luase bani, sperând să-i poată scuti prin doctor, cu care însă nici nu dase ochii; dar tinerii aceștia erau toți minori — mai mici adică de 21 ani, cât se cere unui sorțar — pe deasupra și din alt oraș. Legea recrutării îi oprea dar să tragă sorții în orașul B. așa fiind nici nu aveau să mai fie trecuți în listele sortărilor din B.; mai mult încă, comisiunea luase în scris, în întâia zi de recrutare, hotărîrea de a nu mai primi nici chiar pe acei ce s-ar prezinta ca voluntari — necum minori, să fie înscriși, din moment ce ar fi din alt județ; prin urmare n-aveau să mai apară în fața examinărei medicale.

Hotărîrea aceasta în scris, era actul care putea servi lui Virgiliu ca motiv de casare în fața curței; hotărîrile tribunalului și a curței nu vorbeau nimic despre acest act: Șimpșa și tinerii lui Iținberg, ca să fi putut fi examinați de d-rul Grigoriu la recrutare, adecă aduși de Iținberg după sfatul d-rului, se cerea să fi fost mai întîi înscriși în listele de sorțari, dar înscrierea lor în liste și deci-apariția lor în fața comisiunei recrutoare și a examinărci medicale, nu privea pe doctor, ci pe colonelul și pe căpitanul recrutori, cum și pe prefectul și pe delegatul județului B.; s-ar fi cerut atunci ca Șimpșa și tinerii lui Iținberg înainte de a fi fost înțeleși cu doctorul — după cum declarase Iținberg — să fi fost înțeleși cu colonel, căpitan, prefect și delegat, cari să-i fi înscris pe lisle, contrar legei și dispoziției luată în scris de ei înși-și.

Acest act deși n-ar fi fost poate un motiv tare ca lipsă de formă, era însă o dovadă sdrobitoare de nevinovăția doctorului.

Avocatul îl susținu înaintea Curții de Casație. Membrii consilieri păreau dispuși să-l primească. Deodată procurorul, om drept și de foarte multă valoare — dar care la Casație vorbește cel din urmă, fiind oprit ori cui a mai vorbi după el — se sculă și susținu că motivul adus nu putea fi probă de nevinovăția doctorului, nu era măcar adevărat, întru cât se știe foarte bine că-n oaste se află mulți tineri, minori, și că consilierii chiar — se adresă către ei — puteau avea printre rudele lor tineri minori, intrați sub 21 ani în armată.

Virgiliu înțelese greșala: procurorul nu cunoștea chestiunile și legile militare; confunda pe sorțari cu voluntarii cari intră de bună voe în oștire, din moment ce au 18 ani, fără a mai trage sorți, dar chiar și acestora — după dispoziția luată în scris de comisiune — nu li era posibilă prezintarea în fața comisiunei și deci nici trecerea lor prin fața doctorului.

Virgiliu știa însă că n-avea dreptul să vorbească, după procuror. Desperat, sdrobit, aștepta cu inima încleștată, să fie întrebat. Dar Curtea se retrase. Consilierii citiră între ei hotarîrea Curței de Galați, care înșira faptele, drept acte de vinovăție; respinseră recursul D-rului Grigoriu.

Clătinându-se ca un om beat, apucă Virgiliu pe cheiul Dîmboviței, din fața palatului de justiție. Afară se înoptase. Merse mult, în neștire, până aproape de splaiul Cotrocenilor. Cu tot aerul recoros de afară — era noemvrie — își simțea fruntea arzînd ca în friguri; atît simțea; restul ființei lui era nimicit. Un pustiu nemărginit cuprindea totul, pământul ca și ființa lui. Se opri pe o punte de pe Dâmbovița. Gândurile lui îmbrățișau una și aceeași cugetare: Ciumă, nu mumă, îi fuse Justiția! Sub scutul ei, fuse ținut arestat la secret trei luni; sub scutul ei, dat judecății pe nedrept; sub scutul ei, nevastă-sa părăsi țeara; sub scutul ei, condamnat ca cel din urmă fur, la 6 luni și o zi închisoare; sub scutul ei, dat ca dezertor, arestat, leafa reținută aproape un an, condamnat de Curtea de Galați, dat în judecată pentru insulta superiorilor, condamnat definitiv de Casație! Sub scutul ei i s-a luat onoarea, soția, cariera, banul! Sub scutul ei se ruinase sufletește și materialicește o familie! Sub scutul ei, va deveni, da, va deveni asasin! Va omorî. Va strivi sub piciorul lui, năpârca care-l mușcase de moarte! Va spăla cu sângele ei, veninul hidos ce aruncase pretutindeni în jur, pângărind scaunul justiției.

Cu gândurile aceste negre, intră la cumnata lui Rem.-Aci îl aștepta Olga. Ceilalți frați nu veniseră, căci nu o dată cheltuiseră zadarnic, părăsindu-și serviciul ca să fie pe lângă el în ziua judecății și termenul se amânase. Olga așteptase înfrigurată, în una din sălile palatului dc justiție. Virgiliu amețit de durere, uitase de ea, eșise prin altă sală. Află târziu de la un magistrat, prieten lui Adrian; se întoarse acasă, cu inima frântă, din ce în ce mai neliniștită de întârzierea lui, când îl văzu intrând. Figura lui o înfioră:

— Virgiliu! Dragă Virgiliu! Ce ai să faci?

El tăcea. Se așeză pe un scaun, întunecat ca noaptea de afară. Olga se apropie de dînsul:

— Ce cugeți să faci?

El se sculă în picioare, respunse scurt și aspru: am să pun revolverul în tâmplă, să trag! „Nu asculta mila, te va nenoroci! Mi-ai spus tu, mi-au spus-o și alții. N-am ascultat! Căsătoria m-a aruncat în prăpăstia în care sunt! Nu voi pune însă manele pe pept, înainte de a nu fi mântuit societatea și justiția de o canalie ca Putereu! El întăi și apoi eu!

Pe măsură ce el vorbea, figura Olgăi devenea ceară: uitat-ai de părinți? Uitat-ai de frați? Uitat-ai de Dumnezeu?!

Expresia ei de sfâșiere, îl tulbură, i-o mări pe-a lui.

— Dumnezeu? Nu-i, sau e nedrept! Nu vede, nu aude! Iar voi... Dezonoarea mea nu e și a voastră? Murind, v-o iau cel puțin vouă!

— Durerea ți-a luat mintea! Dumnezeu nu vede? O da, drept ai spus: Călătoriile o zi pe pământ, ne lasă să ne sfâșiem noi înde voi, ca fiarele! Iși întoarce până și el fața de la pământ! Ii e scârbă de om, făptura lui! Și tu, gata cum spui, să te înfățișezi înaintea lui, cum i te vei înfățișa? Cu mâna plină de sânge? Un asasin?! Sărmanii noștri părinți! Dac-ar fi știut ca fiul lor avea s-ajungă un asasin! Plângând, luă Olga de pe masă fotografia lor, i-o împinse sub ochi: dacă în adevăr ființa lor sufletească n-a murit, vor avea să te vadă și dincolo de lumea aceasta, un blestemat de-apururi, un ucigaș, un omucid! Și nouă? Cum ne vei lua dezonoarea, când după atâta amar de suferinți și de sbucium, dane-vei din nou, prada durerii de a te fi perdut, scandalului public: fratele nostru omorî un om, fie el și un ticălos!

Ii puse din nou fotografia sub ochi și cu un glas care venea ca din altă lume, rosti: jură-mi pe amintirea părinților, că renunți la gândurile tale nebune!

— Preferi, zise el cu un strîmbet de rîs dureros, să mă vezi în închisoare? Intre pușcăriașii de ani?

O paloare de mort acoperi fața Olgăi; toată ființa ei se cutremură la acești cuvinte. Când îl căută cu gândul acolo unde societatea crede să arunce la olaltă caractere și vicii, oameni și fiare, să lese una dintre individualitățile cele mai alese, pradă hoților și pușcăriașilor de ani, ca să și-o întoarcă vrajmaș înverșunat, un gemet i se strecură printre buzele încleștate, corpul i se încovoie sub povara durerii, ochii remaseră fixi, mari, țintiți asupra lui. Tăcerea domni un moment între ei.

— Să părășești țeara, Virgiliu!

Fu rândul lui s-o privească cu ochii mari, uluiți; la aceasta nu se gândise.

— Cum? Nu sunt nici măcar pregătit! Respunse într-un târziu. Nu am bani! Pasport! Și apoi unde să mă duc?

— Unde te-o mâna Dumnezeu! Închisoare să nu faci, ar fi îngrozitor

Ceva se ușura în peptul lui; i se părea că scapă de o mare greutate, o povară nespusă, neînchipuit de supărătoare.

— Un expatriat?!... adause apoi gânditor, pe când lacrimile începeau să-i scalde fața... Un exil de bună voe... dar un exil!

— Da un expatriat, un exilat cum zici, dar un exilat onest încă, Virgiliu! Un exilat care își poate arăta de departe, durerea și nedreptatea justiției că s-a înșelat, c-având să curețe societatea de miazmele reu făcătoare, e înțelept să înceapă prin a se cureți ea înse-și, a nu lăsa să pătrundă în sînul ei decât cei chemați și aceia să nu atârne de puternicii zilei; societății, pericolul de a lașa s-ajungă în capul celor mai înalte trepte sociale, oameni ca Putereu!

— Ai dreptate... reluă Virgiliu târziu, cu ochii în pământ gânditor, vorbind mai mult sie-și. Se cere să trăesc încă, să lupt, tot să lupt!... și mi-ar fi fost dulce să mor, să scap de infernul de a fi crezut pretutindeni și de toți vinovat!... O da... exilul, expatrierea!...

— Dar unde, unde să mă duc?!

— Te auzeam uneori vorbind de marea plăcere ce-ai fi avut, ocupând un post de medic, pe unul din vapoarele serviciului maritim internațional? Văzui anunțat în ziare, zilele acestea, un examen pentru astfel de posturi, la Constantinopol.

— Dac-ași ocupa un asemenea loc! O primblare ca aceasta, peste mări și țeri mi-ar prinde mult bine! Dar n-am cetit, nu sunt pregătit... nici măcar pentru drum...

— Câteva zile mai ai cred, libere? Să le întrebuințăm în acest scop!

Lorica, cumnata, lui Rem, intră pe ușă, îi chemă la cină Virgiliu doborît de osteneală, preferă să se culce. Sdrobit emoțiuni, adormi repede. Avu un vis, o vedenie cumplit de urîtă! I se părea că se afla din nou în fața unei Curți, o curte de jurați pe banca acuzaților, Putereu! El îl acuza și tot îi remânea să dea sentința! Virgiliu furios, nebun de mânie, se repezi la el cu un pumnal, când să-l înfigă, își văzu brațul plin de pete mari, roșii. Se cutremura. A voit sa lovească din nou. Era atât de apropiat de Putereu, îi auzea suflarea, când o cangrenă hidoasă, nesuferită plutea, căta să s-anine de brațul lui, deșteptă înfiorat de spaimă! Ii fulgeră prin minte grozăvia gândului ce precugeta! Chiar achitat de Curtea cu jurați, ar fi remas un asasin! Pe brațul lui avea să plutească pururi hidoasa pata a unui sânge stein, varsat de el. Se cutremură, atât i se păru acum de cumplit gândul care-l chinuise până în ajun. Nu! Nu! N-o va face! Avea dreptate Olga: tot un asasin românea!

A doua zi lua calea exilului.

Cel din urmă cuvînt al suferinții, fu rostit! Virgiliu părăsi țeara!

In fața durerii lui, Olga își uită propria durere. Uriașă i se înalțu glasul datoriei: să lupte, să lucreze, să capete revizuirea procesului. Cât ținu cârma, fu pe drumuri, între Piatra N. și Capitală.

Dorea să strebată la palat, să facă s-ajungă la urechea Suveranului, nedreptatea monstruoasă făptuită de ministrul de dreptate — amantul Duței — să obție prin înalta-i protecție, revizuirea procesului. N-avu noroc. Suveranul căzu grav lânced, audiențele fură suspendate, miniștrii chiar nu-l tulburau.

Bătu atunci la ușa puternicilor. Făcu apel la sentimentele umanitare ale celor mai cu vază personalități politice. Cu toții respundeau rece, strein, nepăsător: „Nu vă mai strădănuiți zadarnic! Mortul nu se întoarce de la mormînt!”

Ninsoarea așternea giulgiu alb pe stradele Bucureștilor, frigul în colibele săracilor. Gerul domnea peste tot. Pe stradă trecători grăbiți își înfundau capul în gulerul hainei, birjarii își destindeau mânele amorțite, oltenii strigau să se încălzească, vitrinele erau pline cu tot ce e mai nou și mai de preț, la Paris.

Cerșetori își purtau anevoe pașii printre sutele de trecători zoriți, printre cupeurile cu jockeii în blănuri, printre elegantele doamne cari es și intră la „Louvru”, „Hasan”, „Papagal”, „Bon Golit”, printre tinerii parfumați, eleganți — scoși din cutie — cari aruncă sute de lei pe-o singură plăcere și perd mii de lei într-o singură noapte, în luminoasele săli ale cluburilor.

Cine are timp să privească la nenorocitul sdrențuit de la ușă, care nici îngăduit să intre în sală nu-i o, să nu strice voea bună a fraților priveligiați de soartă? Se întreba Olga, eșind din palatul luxos al vreunui puternic; cine are timp să cugete la sărmana văduvă al cărui soț muri în ajunul serbătorilor, lăsându-i o spuză de copii mici? La lâncedul care tremură în casa neîncălzită de la soarele din vară, la tăetorul de lemne pe care mizeria și bătrânețea îl împinge să cerșească, la fel cu leneșul care fuge de muncă? Totuși inime caritabile pentru suferințele lor sunt, cum s-ar găsi și pentru a mea; dar unde-s? încotro să bat? A, de-ași fi frumoasă! Ași interesa, ași mișca! Pentru întâia oară regreta adânc lipsea frumuseții fizice.

In Februar 907, sbucni fioroasa revoluție internă. Țara înscria — cu sângele fiilor ei — pagină cumplit de neagră, de amar doliu! Mic și mare erau înfiorați de durerea ei.

Olga se văzu nevoită să renunțe la orice gând de revizuire a procesului. Se întoarse la Piatra, cu suferința omului care perde și speranța desperării.

Șeapte secole — cugeta ea — de la poetul care cântă, durerea acestei desperări și creerul și inima n-au găsit un grai care s-o tălmăcească mai drept! Fructele civilizației se coc de tot anevoe, dacă peste sute și sute de ani, omul e acelaș: aceleași avânturi de înălțime și de noblețe, aceeași suferință de purgator.

CAPITOLUL XXII

Seară urîtă de toamnă. Vîntul aspru spulberă colb și frunze moarte în ochii trecătorilor.

Pe peronul gării din Roman, așteaptă un tînăr nalt, brun, cu fața energică, bărbătească, foarte simpatică. E Adrian, întâmpină pe Olga.

Rupsese de mult, orice gând de apropiere cu Lorescu. Neputând obține revizuirea procesului, așteptase începerea noului an școlar, să părăsească Piatra.

Venea în orașul natal, unde avea să facă menajul cu Adrian, magistrat.

Când trenul o lăsă pe peron, sufletul ei era mai întunecat ca noaptea de afară. Părăsise un oraș cu oameni de peatră — cum îi numea — ducând părerea de reu după frumosul naturii, după D-na Viișanu: revenea într-altul, unde nu suferise mai puțin.

Cel întîi drum ce făcu, fu la cimitir; apoi pe strada cu casele părintești. Ruina lor mări pe aceea a sufletului ei. Legăturile cuiva cu orașul natal, oricât de dureroase, sunt totdeauna dragi, amintiri sfinte vorbesc la fiece pas.

Olga căuta stradele frecventate odinioară de cei dispăruți, rememora viața fericită a copilăriei. O casă, un local public, îi oglindea pasul tatălui ei: Colo intrase cu dînsul; dincoace i se dase bomboane! Simțea mulțumire nespusă, zărind pe stradă cunoștințe de ale părinților, prieteni de ai tatălui; cu toții trăeau, numai el plecase de mult! Un doctor, un profesor, un căpitan și câte-va familii cari îți amintea cu drag. Iată familia Mirescu; unul și altul bun la suflet cum de frumoși la chip. Ea oglindește virtuțile casei părintești. Inteligentă, simțitoare ca o mimoza, frumoasă ca o roză, bună, caritabilă — model de soție și de femee - astfel o știa de mică, astfel o regăsea; el sombru, bun, caritabil ca și dînsa, om de mult caracter.

Poezia acestor suflete se resfrânge în locuința, în grădina lor. O vilă rustică, devenită înăuntru seră, prin florile naturale și artificiale, ascunsa între două șiruri mărețe, severe, de brazi înalță, cari fac rond între poartă și casă. Pretutindeni, colțul cel mai neînsemnat, mai ascuns din curte, casă și grădină, e floare, poezie, bun gust.

Iată cele patru familii: Deleanu, Tomșa, Rîureanu și Amelescu. Doamnele — toate surori — strelucesc în societatea locală, ca petrele prețioase, nu numai prin frumusețea lor fizică, dar mai ales prin calitățile lor sufletești. Absolvente ale școalei centrale de fete din Iași, bine crescute de mama lor — o feme prea înțeleaptă, prea bună, prea albină-reușiseră la concursul pentru institorat. Frumusețea, unită cu spiritul, onestitatea și cu virtuțile lor, li-a atras noroc. Soții lor ocupă situații de frunte în oraș. Unul, Deleanu, din cea mai înaltă aristrocație a ferii, foarte avut, prefect, are conducerea partidului politic din care face parte. Deștept, sincer și bun, e popular, simpatizat pentru calitatea lui de politician corect, de principii și foarte democrat.

Andrian crescuse mai mult în casa lui. In societate ca și la dînsa acasă, în castelul fermecat în care locuește, cine ar recunoaște pe avuta soție a prefectului, în doamna modestă, deși atât de frumoasă, bine dar simplu îmbrăcată, vorbind românește — deși posedă foarte bine franceza — cu oricare persoană ce se găsește alături, indiferent de e avută, ori saracă, pe linia întâi sau nu, în societate! Simplă în felul de a se manifesta, iară urmă de mândrie, legând prietenie și ocrotind meritul, onoarea, virtutea, ori de unde ar veni ele. Iată, își zicea Olga, ce face cultura și buna creștere din femee! Toate surorile se disting prin acelaș spirit de onestitate, simplicitate, bunătate și caritate, cari — resfrînte asupra figurei, le dă o frumusețe angelică.

Aceste caractere, împreună cu ale părinților și al rudelor ei — toate superioare prin inteligență, bunătate și onestitate — au alcătuit școala altruismului la care au învațat Olga și frații ei.

Intre colegi, simpatiza mult pe unul — caracter de elită, ca și soția lui — pe câteva camarade, cum și pe o dragă colegă din normală, Paula Trandafirescu, soția revizorului școlar.

Viața socială pe o scară mai întinsă, ca în celalt era tineretul acelaș; fetele preocupate de arta să placă, domnii — fluturi de salon — dedați jocului de cărți, flirtului sau politicei. Cărțile de joc făceau obiectul principal al distracției generale. Fiind mare garnizoană, elementul militar predomina. Seratele clubului ofereau pe lângă dans, un început îmbucurător de muzică și de teatru. In astfel de seri, Olga întovărășea și ea pe Adrian. In afară de cercul familiilor dragi, era nevăzută în societate, își împărțea timpul între școală, menaj, lectură și lucru. Seara lucra cu acul, obiecte drăguțe, rame de fotografii, pernuțe, port-ornice, din resturi de matase. Le trimitea la tombola serbărilor de binefacere; vîndute cu un leu obiectul, comitetul serbării încasa binișor de pe obiectele trimise de ea. Panglicele, obiectele acestea singure, făceau notă veselă în viața liniștită ce o înconjura.

Tăcerea ei în societate, putea fi luată de un observator artificial drept simplicitate. N-ar fi dat însă pentru nimic în lume, muțenia gândurilor, libertatea durerii înăbușite, pentru zgomot, petreceri și societate. Nici un zîmbet nu-i lumina figura. Sentimentul remăsese în adâncul sufletului; nu-i da pas să sbucnească; flacăra ardea însă pe altar, cum lumina pâlpâietoare a candel îi, arde tăcută, neobservată. Serile suferea mai adânc; atunci se resimțea mai mult de singurătate. Adrian eșea. Frumos, cult, inteligent, de spirit, era chemat, dorit, invitat în toate părțile. Ea remânea să lucreze până la ora culcării. Uneori se ducea seara la Paula. Când o vedea mulțumită, veselă, în mijlocul copiilor, ei, cu un soț iubitor, cu o mamă devotată — ființe cari-i purtau atât de știre — golul din sufletul ei devenea mai adânc, singurătatea mai amară; o bucura mulțumirea Paulei, se juca cu copiii ei, ducându-se mereu cu amintirea la anii din urmă, la viața de școală, la imagina iubită a Mioarei; avea și dînsa copii, două fetițe, două zîne! Chipul Olgăi devenise mai trist, mai îngândurat; slăbise. Un cititor bun ar fi întrezărit în creții ce reseriseră pe frunte, cu mult înainte de timp, abizuri de suferință.

Adrian înaintat judecător, fu permutat din oraș. Remasă singură, își continuă menajul. Seriozitatea, devotamentul ce punea la școală și în afară de ea, conferințele ei publice populare și cu plată pentru cantina școlară sau alte binefaceri, îi aduseră respectul și simpatia lumei.

Se scurse un an. Intre cunoștințele la cari dase vizită cu Adrian, fu d-na Cireșiu, soția unui profesor matur, fost profesor lui Adrian, venit în localitate ceva mai înaintea lor. Vară lui Lorescu, orfană și ea, crescuse în casa lor, privită ca o soră. Aceeași prezență de spirit — mai puțin cultura și inteligența lui Lorescu — aceeași frumusețe brună, acelaș farmec fizic, cu un fluid magnetic în ochii mari, negri, cari cucereau; trăda însă celui ce-o cunoștea bine, un spirit de intrigă și de minciună, caracteristic ființelor isterice, cum era. Aceeași cauză, o împinse la multe aventuri amoroase în viața casnică, cu totul deosebită din aceste puncte de vedere de doamna Lorescu.

Târziu îi dase Olga vizită, din bunacuviință, și după dorința lui Adrian, nu însă fără emoțiune. Revederea lui Lorescu în fotogralie, o duru. Nu se mai duse pe acolo, cu toate stăruințele lor.

Într-o zi o întâlni în altă familie; părea tristă, descurajată, i se plânse — prin aluzii — de nefericire casnică. Costin, băiatul, nu era sănătos; avea să concureze la gimnaziu; se neliniștea de dînsul, fiind reu pregătit și în oraș lipsă de preparatori bunii își iubea copilul.

Rugă pe Olga să n-o evite, să vie mai des pe la ea; o oră de convorbire cu dînsa, zicea, o recrea nespus. De fapt, ceea ce arata Olgăi nu era decât viclenie: Cunoscând simpatia ce nutrise pentru Lorescu, știind-o profesoară distinsă, spera să profite de bunatatea ei, să-i prepare copilul. La câte-va zile după întâlnirea lor, Olga mișcată de starea în care o văzuse, aflând că era lâncedă, se duse s-o vadă. Era singură, fără servitoare, Cireșiu plecat din oraș, pentru un proces. O vizită des intervalul acela, servind-o mult. In altă zi o găsi preparând pe Costir, Olga o certă blând, o înlocui. Băiatul debil, distrat din fire, dar inteligent, fusese pe mână rea; nici o molie, nici un spirit de judecată, totul învățat papagalicește. Era nepotul lui Lorescu! El o căutase fără să-i primească bani, își zise Olga; găsi ocazia să-i poată întoarce ceva din serviciul primit. Se oferi să prepare pe Costin. Îl luă pe mâna ei, ocupându-se zilnic, serios cu el. D-na Cireșiu își arăta mulțumirea, venind des la ea, căutând s-o ia la plimblare. Olga nu eșea de felul ei, sau când eșea, dorită de frumosul naturii, apuca spre cimitir, singurul loc unde afla covorul verde al câmpului. Pe cât de des venea d-na Cireșiu — surprinsă de curățenia și de ordinea ce domneau în menajul Olgăi — pe atât de rar se ducea ca, dorind să termine prepara ea băiatului, să rupă astfel cu amintiri dureroase. Intr-o zi d-na Cireșiu o rugă să-i adune de pe la cunoștințe, resturi de mătase și de stofe; avea să le trimeată, zicea, lui Lorescu. Doctorul ridica un sanatoriu pentru coloniile școlare. Domnița Vodă Cuza donase zece mii lei. Lorescu voea să strîngă fondul ce-i mai lipsea, prin liste de subscripții, prin serbări. - Aduna resturi de stofe, din cari să se lucreze diferite obiecte pentru tombolă. Rugase și pe vară-sa, știind-o iubitoare de vestminte. D-na Cireșiu rugă la rându-i pe Olga. Drept respuns, aceasta îi oferi obiectele lucrate. Lorescu aflând, îi mulțumi prin scrisoare, plîngându-se de greutatea cu care aduna banii pentru sanatoriu, întemeiat pe sentimentele ei pentru cei urgisiți de soartă, o ruga să-i încaseze ceva bani — printre cunoștințele-i generoase — la lista ce-alătura...

In Roman încă circulau multe liste, cu scopuri de bine facere, Delenii aveau nenumărate. Olga făcuse deseori apel la caritatea lor, a celorlalți din familie, cum și la a Mireștilor; îi venea greu șă-i roage pentru o instituție din alt oraș. Se gândi să lucreze un obiect de seamă; pus la loterie, să încaseze mai ușor prin el, ceea ce ar fi adunat mai cu anevoe prin listă de subscripție. Se apucă de lucru. Pictă și brodă un tablou în mărime naturală, înfățișând noaptea istorică de la Cetatea Neamțului, când Ștefan nu - poate intra, oprit de mamă-sa, Oltea Doamna. Jos, cele două versuri ale lui Bolintineanu, cuvintele marei femei. Căpătând încuviințarea ministerului de interne, îl puse la loterie. Intrând în vacanția mare, se duse cu el pe la monastiri. Adunase 500 lei, când, în unul din drumuri, sprijinind tabloul puternic, cu mâna stângă, și fiind gata să se coboare, calul — speriat de un automobil — se mișcă de o dată, sguduind reu trăsura. Olga căzu cu toată - greutatea corpului asupra cotului stîng, remas sdruncinat. Fu nevoită să urmeze drumul astfel, până la Agapia. Un doctor aflat în monastire, îi dete ajutoare, îi recomendă repaos complect. Cazul păru grav, amenința cu înțepenirea închieturei, „anchiloza” cum zicea doctorul. Gândul c-avea să remâe infirmă, o înspăimânta. Prefera moartea, înaintea infirmității. La monastire venise și d-na Cireșiu, cu nepoata lui Lorescu, Dorina Voicu. Olga și cu Dorina nu se mai aflaseră împreună de la Salzburg.O găsi mult schimbată. Atunci era fata abia eșită din pension, îmbătată de iluzii. Doi ani de contact cu viața, o schimbaseră. Pe fondul bun, natural, inteligent, Lorescu brodase gândire serioasă, judecată, sentimente frumoase. Sub chipul ei frumos, creerul gândea, inima bătea. Dorina simpatiza pe Olga, din cât i-o descrisese unchiu-seu; Olga se bucură aflând în ea o tovarășă de gândiri. Fetele prinseră repede dragoste una pentru alta, privită cu oarecare necaz de d-na Cireșiu, care prin firea ei, remânea - depărtată de ele. Olga începuse s-o cunoască. Ușurătatea gândurilor, actelor ei, îi inspira neîncredere. Dorina, neliniștită de mâna Olgăi, scrise lui Lorescu. Veni, îi luă teama de anchiloză, îi recomendă îngrijirile cerute, mai presus de toate, venirea la Piatra, unde să poată fi zilnic văzută de doctor.

Olga se temu de un nou contact cu el; tot îl iubea: privirile lui adânci îi făceau reu. Luă drumul la Roman. Calea lungă, de opt ore neîntrerupte, cu trăsura, poziția rea a mânei, îi înreutați starea. Abia ajunsă, doctorul chemat o sfătui să plece numai decât în capitală, la specialiști. Acolo umbla de la unul la altul, ca de la Ana la Caiafa. Cazul păru iar grav, fantoma anchilozei reveni. După consulturile din capitală, se întorcea la Roman, unde urma tratamentul prescris. In unul din aceste popasuri în orașul natal, auzi un svon ciudat asupra sănătății ei: avea, se spunea, oftică la cot. Ea nu crezu. Gravitatea svonului o făcu să se înapoeze însă în capitală, să-i comunice doctorului curant. Acesta o trimise la un specialist, care o supuse la cercetări, făcându-i și injecții cu tuberculina; după 24 ore avea să-i dea rezultatul.

De la doctor se duse cu trăsura la pensionul german, să vadă pe Dorina, venită pentru cât-va timp în capitală. La ea află că și Lorescu era în București, venit pentru două zile. Se bucură nespus. Avea să-l roage s-o examineze din nou; să-i comunice svonul din Roman, crecetările la cari fuse supusă; un prieten, nu un strein, avea să se ocupe de mâna ei. Peste jumătate oră, veni și Lorescu; se purtă însă rece indiferent cu ea. Aduse flori multe Dorinei, fără să-i ofere ei, una singură.

Durerea, indignarea tremurau în Olga. Cel mai ușor flutur de salon, n-o jicnise astfel! Eși repede. Când fu afară, dincolo de zidul care-i despărțea, simți clătinându-se până în adânc, trăinicia sentimentului ce-o încătușase! Nenorocirea ei era desăvîrșită. Cea fizică, venită indirect tot prin el, urmase celei sufletești! Chiar dacă oftica se arata — declarase doctorul — n-ar fi fost ocazionată în orice caz, fără sdruncenul grav al mânei. Și de era oftică, nu-i remânea decât să-și facă seama, singură în lume și atinsă de un asemenea reu! Infernul îi apărea mai puțin negru, decât întunerecul traiului ei! Iată cum își risipise viața! La 21 ani îl cunoscuse! Se apropia de al 29-lea! Pustii și reci, trecuseră anii! Colegele, aproape măritate, se aflau de mult în căminurile lor, aveau mângâere și ajutor. Ea? Fu pustnicul care în sihăstria lui, adorase o singură icoană! Înfloreau și păleau afară florile primăverii, pe dînsul îl găseau și-l lasau veghind acelaș altar! Ce nesocotit a fost! Luase drept Dumnezeu, un idol de peatră! Gândurile triste o împovorau; aștepta — pe trotuarul din afara pensionului — trăsura, s-o ducă acasă, la văru-seu, colonelul Mitra. Cele 24 ore i se părură lungi cât un an! In fine trecură. Rezultatele erau din cele mai mulțumitoare pentru sanatatea ei.

Se întoarse liniștită la Roman. In pat, urma încă tratamentul prescris. Intr-o zi, Casandra — batrîna servitoare — îi anunță vizita d-nei Cireșiu, întoarsă de curând din Piatra. Cât n-ar fi dat Olga să fi fost cruțată de tot ce mai privea acel oraș! D-na Cireșiu avea un mare defect: destăinuirea streinilor intimitățile familiei; cât reu nu făcuse cu limbuția ei, nepoate-sei, Dorina, și de câte ori Olga o aparase în societate!

Vara lui Lorescu intră. Aducea în adevăr noutăți. Acuza pe doctor de cheltueli mari, făcute, spunea, c-o anumită doamnă. Lăsa să se înțeleagă că era cu totul subjugat de farmecele ei. Așa foarte liniștită, mulțumită de ceea ce făcuse. Sdrobise pe Olga. Așa dar își zise ea, pentru aceasta fu rece, indiferent, jicnitor, la București? Două zile stase în capitală, fără să se intereseze de dânsa! Și n-ar fi fost nimic, pe lângă oroarea de a-l fi știut înșelând un soț. Aceea ce respectase cu osebire pe Lorescu, fu seriositatea, corectitudinea lui. Desgustul o cuprinse, sentimentul învins. Smulse în fine din inimă, imaginea omului care tronase în simțirea ei, mai opt ani! Nevrednic era! Du-te, du-te la femeea înșelătoare! îi vorbea cu gândul; la amanta care-și schimbă soțul cu tine și pe tine c-un altul! Soarbe serutarea-i murdară! Cea castă, nu e pentru tine! Ai profanat un altar!

Doamnele intime veniră s-o vadă. Aflând de rezultatul îmbucurător al examenului medical, ziseră: Lăudai mult pe d-rul Lorescu, ca om și ca doctor! Știi cine-a respândit aci, svonul că suferi de oftică? Vară-sa! Spunea în toate părțile că el, Lorescu, a încredințat-o.

— Un doctor, cât de bun, se poate înșela într-un moment dat!

— Chiar dac-a crezut, cum de-a destăinuit un secret profesional, și încă unei femei ca d-na Cireșiu?!

— A spus-o familiei și ea va fi auzit...!

— Astfel de lucruri nu se spun nici familiei! Nu, nu! s-a purtat urît!

În adevăr, s-a purtat urât! Își repeta Olga. Minunea atât de mult dorită, veni: se vindecă sufletește. O lună mai târziu, se vindecă și fizicește. Cum Christ rosti paraliticului: „Scoală, ia-ți patul teu și mergi!” Și paraliticul se sculă și umblă, astfel îi zise chirurgul care-o operase și altădată: nu ai nimic! Cotul fu sdruncinat: prindea să faci mișcare și masaj. Fă, și peste o lună te vei simți bine! O lună după aceea, Olga — deplin restabilită — trase loteria: trimise lui Lorescu banii pentru sanatoriu, dar nu și gândurile ei... Doctorul îi respunse. In afară de scrisoarea oficială de mulțumire — foarte frumoasă — îi adresa și câte-va rânduri intime. Auzise — spunea între altele — de la Dorina că ea, Olga, îl bănuia pe el c-ar fi vorbit pe seama sănătății ei, făptuind încă și neertata greșală de a o fi crezut ofticoasă. Adevărul era altul: vară-sa, d-na Cireșiu (o numea), îi comunicase lui că doctorul M. din Roman, afirmase, acolo, oftica ei; dînsul, Lorescu — indignat — protestase împotriva unei asemenea greșeli cum și a limbuției doctorului, rugând încă pe vară-sa să comunice din parte - acelui coleg, că se înșeală. Termina, rugând pe Olga s-o întrebe pe d-na Cireșiu; să ceară socoteală doctorului M., pe care l-ar fi putut da și în judecată, pentru calomnie.

Așa dar nu dînsul vorbise?! Vară-sa, d-na Cireșiu, născocise basmul?! Dac-ar fi putut ști: dînsa născocise și pe cel cu iubirea lui Lorescu! Tot ei datora și indiferența ce-i aratase doctorul la București!

Pentru ce ținuse cu ori ce preț, s-o treacă în ochii lumii drept ofticoasă? - Ii ghicise simpatia? Își repeta mereu Olga. Ea nu știa: entuziasmul, admirația cu care Lorescu vorbea totdeauna despre dînsa, făcuse pe vară-sa să se teamă de o posibilă căsătorie între ei, și n-o voia. Doctorul trăise până acum pentru familie, toi pentru familie îl voiau și deacum înainte.

In casa ei, Olga nu mai intră. Din respectul pentru Lorescu, nu se servi însă de scrisoarea lui. Intru cât el desmințea minciuna d-nei Cireșiu, dând curs scrisoarei, ar fi însemnat să se îndoească de cuvîntul lui. Se mulțumi să dovedească lumii falșitatea minciunii, prin însănătoșirea ei.

Din indiferența lui Lorescu însă față cu tot ce suferise ea, din reul făptuit de d-na Cireșiu, se alegea cu ceva bun: iubirea murise întrînsa! Remase prietenă doctorului, i-ar fi dorit din inimă binele, s-ar fi întristat de suferința lui, dar nu se mai întreba dacă se gândește ori nu la ea? Numele lui, rostit în fața ei, nu-i mai provoca bătăi de inimă; nu-i mai punea pe frunte paliditatea morții, sau roșeațea focului! Liniștea se lăsă în sufletul ei; liniștea mare, sfântă, binefăcătoare!

Pe deplin conștientă că singură avea să remâe în lume, își trase linia de trai: viața nu înseamnă numaidecât fericire! Ceva mai mult, altruism, descătușarea eului propriu, și viața capătă un alt înțeles, mult mai larg și mai frumos decât cel strimt al fericitei individuale.

FINE