I

Conu’ Arghire cutreeră nervos dintr-un capăt la celălalt odaia, tușind des, încruntându-se uneori, zâmbind a gale, alte ori.

Și tot așa, până zărește prin ușa întredeschisă, trecând o femeie.

— Maică!

Aleargă maica Eprazia, femeie grasă, cu fața mare, albă—mărită încă de cele două rânduri de bărbii.

— Să vie Mitruț!

Iar când a intrat Mitruț — vătaful — în prag, ploconindu-se și întrebând:

— M-ați chiemat, cucoane:

Conu’ Arghire izbucnește:

—M-ai chemat?... De ce întrebi dacă știi bine că te-am chemat?... Și, dacă știi, de ce stai în prag, și nu intri în casă? Că n-am să bat darabana, tot satul s-audă!... Să dai poruncă s-așeze berlina pe sanie și să facă din rogojini cort pe harabaua ceia mare, să nu treacă omătul la sipete...

Cam sfios, Mitruț se-ncumetă:

— Boierul pleacă la drum?

Conu' Arghire nu-i deprins să ție sfat cu slugile:

— Închide ușa pe dinafară și fă ce ți-am zis!

— Pricep. Sărut mâna—se ploconește până la ușă, vătaful.

Din sală, Epraxia auzise și se da în două să afle ce înseamnă porunca asta? Că pe zurbagiul conu’ Arghire, cu atâtea marafeturi—cine și l-ar lua belea capului mai multă vreme?

— Maico!

O strigă! Aleargă Epraxia.

— Maico, toată iarna stăm la Iași. Să iei de toate, pe trei luni de zile! — Și apropiindu-se de dânsa, scoboară glasul:

— Mi-a scris duduca Agripina să viu cu fetele... Vochița merge pe optsprezece ani, trebue scoasă-n lume.

Aproape scâncește maica:

— Da eu?... Rămân singurică?

Atâta-i trebuia boierului:

— Asta ți-e grija?... Ba vii cu noi! Vine și madmazela că n-am să m-apuc să dădăcesc eu fetele. Că i-am trimes vorbă, duducăi: eu viu cu ai mei, să nu-mi lipsească nici un tabiet; alt-fel stau acasă! Și ea s-a prins! Și în loc să fi început cu scânciturile, mai bine începeai să te gândești ce ai să pui în sipete! — sfârșește Conu’ Arghire ciudos.

Călugărița iesă amețită.

Nu de graiul boierului, că era deprinsă cu toanele lui de zece ani, de când îi mănâncă pâinea.

Și apoi îl știe: când e mai aprins, atunci e mai puțin primejdios, Arghire Caramlău.

Dumnezeu să ferească și pe dușmani de mânia acestui omuleț numai de o șchioapă, slab, scurt în gât și cu umorile ridicate de ai jura că-i ghebos! Odată în zece ani l-a văzut ce poate în așa prilej: atuncea când se suise Vochița pe Roibu, și calul cuprins de neobișnuintă zburdălnicie a înconjurat de trei ori într-un minut stratul cel mare din mijlocul ogrăzii, trecând ca o săgeată pe lângă boier, vizitiul și toți ceilalți nebuni de spaimă — pe când copila, culcată pe spinarea fugarului râdea neștiutoare de pericolul în care se afla. Când s-a liniștit calul, conu’ Arghire fără să crâcnească a dat copila jos de pe șea, și tot așa, cu fălcile încleștate, a prins de căpăstru, s-a îndreptat spre grajd — și numai o detunătură s-a auzit.

De aceia când boeru-i furios, toți sunt liniștiți în jurul lui.

Dar o amețește, o tulbură cumplit hotărârea asta de călătorie. Și, în loc să se puie pe lucru, cum i se poruncise, a încrucișat brațele pe piept, privind buimacă împrejur: Ce să ia la târg, ce să nu ia? Că nu-i vorba de-o săptămână—două de lipsă, ci de trei lunișoare încheiate, și boeru-i hotărât: nici un tabiet să nu-i lipsească...

Ușa de la cerdac se deschide răpezit, și dau năvală, râzănd, îmbrâncindu-se, două copile — una ca de optsprezece ani, alta ca de zece.

Din blănurile ce le acoperă, eșeau căpușoarele oacheșe, cu ochi negrii, cu gurițe rumene, și cu pielița feței în floarea persicei.

— Măicuță dragă, ce bine ne-am plimbat!

Le-am bătut pe amândouă cu bulgări, de le-am zvântat, măicuțo! — strigă voinicește cea mică.

— Da și când ne-am întors două asupra ei, să-ți spuie mademoiselle Marie!

Dar mademoiselle Marie tace, parcă n-auzise. Și își scotea încet, cu mișcări moi de pisică, blănurile de pe dânsa. De zece ani, de când e în casa asta, o zi n-a fost mai veselă, mai vorbăreață. Mereu cu aceeaș măsură în grai, în gesturi, în toane. Și tot așa-i de slabă ca în ziua întâi, când a venit și tot așa de trecută. Și când explică lecția ori dă sfaturi copilelor, glasul coborât e dulce în mlădieri, de pare acoperit în vată. Așa deosebit de glasul lui conu’ Arghire, care nu face de loc haz de „mortăciunea leșească și se ferește să stea la sfat cu dânsa.

Pe maica Epraxia, tot numai un gând o chinuește, și zice copilelor:

— Știți că petrecem iarna la lași, la Conu' Matei?

— La moșu Cădere?!... Toată iarna?!...

Și prind a bate-n palme, a sări prin casă: Ce bine va fi ce bine! Trei luni de zile necontenit cu mătușa Agripina, sora bietei lor mamă! Și cu moșu Matei, așa bun așa șăgalnic, de-i râd într-una ochii mărunți pe subt sprâncenele cărunte și stufoase... Dacă și tătuță uită bufniturile în tovărășia lui moșu Matei!...

O săptămână întreagă glasul Epraxiei a răsunat ca toaca în toată casa, chemând, poruncind, muștruluind în urma țigăncilor cu vrafuri de albituri pe brațe...

In geamantanul mic, Vochița își împacheta cordelile, horboțelile, cărți de cetit, portrete, iară Ionica își îngrămădea de zor gospodăria ei de jucării.

Și într-o Duminică dimineața, după ce Conu’ Arghire a mai răcnit de vre-o câteva ori slugăritului înșirat jos la scară, berlina pusă pe sanie, prinse a se urni.

Și trei ceasuri încheiate au alunecat pe șoseaua Iașului, în ureche cu zângănitul voios al zurgălăilor amestecându-se cu scârțâitul omătului zdrobit de povara drumeților.

II

De când sunt la Iași cei de la Caramlăni, numai zile întunecoase se ’nșiră, cu văzduh cenușiu și cu omăt împietrit de gerul uscat și aspru.

In ziua ceia fulgii se rostogoleau leneși din înălțimea mohorâtă, așternând pătură nouă peste cea veche. Un vânt subțirel, sufla din când în când ca o pulbere de pe acoperiș, de pe crăcile pomilor, ce trosneau a sec.

In casa lui Matei Cădere s-au strâns cu toții în odaia cu divanuri moi și joase; cu covoare turcești dese și călduroase așternute peste tot.

In jâlț, la o fereastră — Conu’ Arghire citește gazeta, trăgând din ciubuc. Tot așa și Conu’ Matei, în jâlț, alăturea.

La cealaltă fereastră Vochița, aplecată pe gherghef, număra în gând punctele, trage firul, când în sus cu dreapta când în jos, cu stânga.

Mătușa Agripina împletește de zor o punguliță de ibrișin vișiniu, iară la picioarele ei pe un scăunaș, stă Ionica și coase după izvod, un trandafir ochios pe camvaua menită de papuci lui moș Cădere.

Retrasă în colț de canapea, mademoiselle Marie se adâncise în cetirea unui roman polonez.

Nici unul nu vorbește. Și-n adânca tăcere — doar limbele focului se mai învârt; rar foșnăieSc gazetele, ori Conu' Arghire hărcâie a tusă.

De departe, din uliță, se lămurește abea sunet de clopoței.

Cu pasu-i înăbușit parc-ar aluneca, se strecoară maica pe ușă, s-apropie înfrigurată de sobă:

— Strașnic ger!

Ridică dintr-odată cu toții capul — surprinși de răsunetul glasului.

— Nici nu țiu minte să mai fi apucat așa iarnă.

Și zicând să lasă pe scaun, își trece pe mâna stângă — ca o brățară — un caier de țigaie, prinde a toarce cu dreapta.

Duduca Agripina o amenință din deget:

— Să știi c-am să te pun la ungher, măicuță, de-mi mai ieși pe așa vreme fără cațaveică în spinare!

Conu’ Matei își ridică ochelarii pe frunte, apoi sfătuitor:

— Nu-i de șuguit cu frigu, soro!...

— Apoi să zici că să nu te potrivești țăranului... Nu prevesteau de cu toamnă ciobanii?...

— Așa spuneau ciobanii?... Și de unde știu ei? — întreabă fetele.

Maica se-ncurcă:

— In stele cică citesc... Ei au chiar steaua lor...

— Hei stele! - mormăie Conu’ Arghire: — Eresuri de babe!... doar se știe că, de-i Paștele-n iarnă, iarna-i grea!

Se uită unii la alții nedumeriți, dar tac.

— E frig ce-i drept — zice Conu Matei. — Insă când ninge, tot nu-i așa prăpăd... Acu vre-o treizeci de ani, în urmă, să fi văzut ce era!... Mânia lui Dumnezeu!... Ce întâmplare oameni buni, țiu minte parcă ieri a fost!...

Cei din jurul lui aveau o slăbiciune să-l asculte povestind. Își lăsară mânele-n jos și-l ațintiră.

—...Câte grade or fi fost atuncea nu știu. Că-n vremea ceia nu ne băteam noi capul cu de astea... Din cer nu picase o stea de omăt, ori un firișor de rază, de săptămâni de zile... In amiaza mare îți ieșeau lupii în cale, prin livede ori prin îndosături; iară noaptea îți urlau sub fereastră de te făceai mărunt în așternut... S-au găsit — oameni buni — drumeți înțepeniți pe cai, pe șoselile târgului!

Cu gurile întredeschise, cu ochii mari de groază, clatină capul femeile, ațintindu-l cu încordare.

Conu Matei își razîmă ceafa de spătare și oftează adânc:

— Era durdură mare în bietile Principate. Cei din Țara de jos ar fi vrut să nu se mai aleagă Domn. Să ocârmuiască boerii de capul lor. Noi Moldovenii vroiam Domn Moldovan, ales după gustul nostru, nu după al Porții. Și am trimes cu toții aceeași însărcinați la Poartă, cu amândouă cererile. Noi din Moldova, am făcut ce-am făcut de-am câștigat trimeșii în partea noastră, așa că înfățișară Sultanului numai petiția noastră... Și așa ajunse Domn la noi Ioniță Sturdza.

Și cu suflet strigă boierul:

— Când au prins de veste cei din Țara-de-jos, ce șotie li s-a jucat, să turbe, nu alta!... Și mânioși ca văcariu pe sat, pribegiau prin străinătăți și nu vroiau să se mai întoarcă în tară.

Asta fusese-n vară. Pe la Sf. Nicolae, ger, prăpădenia pământului!... Țin minte ca acu intrasem în câșlegile de iarnă. Eram holtei și o pornii de la țară să cer învoirea de însurătoare lui lIonița Sturdza, ca la cel mai cu greutate din neam.

Pe atuncea nu erau hanuri la toată răspântia — ca acuma. Din Mereni pân’ la Iași numai unul era — în coasta târgului — pe locul unde-i azi primăria din Stănișoara.

Babaca — Dumnezeu să-l ierte — Nineaca, soră-me Frăsînica, toți pe capu meu: cum să plec pe așa vreme?!...Să las pân’ s-o răzbuna!...

Da ți-ai găsit! Tinereța-i tinereță — și-n inimă-mi sta ca o văpaie — și parcă mă împingea cu îndârjire: du-te, du-te.

Am ales pe Arap și Cazacu, două lighioane cumplite, trimese nu de mult din Rusia de fratele nineacăi, colonel în armata Țarului. Om amarnic, care, când îți vorbia, parcă mânuia cnutul și, numai când pomenia de Țar, glăsuia încetișor ca în rugăciune.

Cât a ținut ziua, mai să râd de teama celor de-acasă. Da’ când să dea în asfințit — un ger, măi tată, de ne înpungea în obraji și-n pulpele amorțite în botforii îmblăniți. Bieții cai călcau parc’ aveau picioare de lemn.

Deodată, întuneric beznă. Și numai ce deslușim — întâi abia lămurite — pe urmă tot mai bine — ca niște licuriri în întunericul apăsător.

Caii încep a sforăi neliniștiți. Ne apropiem unul de altul eu și Vrabie — slugă credincioasă și isteață, cum nu mai sunt acuma; strângem din pinteni și, cu gâturile întinse, scotocim cu îndărătnicie noaptea.

— Conașule — zice Vrabie — să scoatem pistoalele, că-i haită pe urma noastră!

Și deodată urlet groaznic porni dinspre licăriri și caii tot mai tare sforăind prind a juca în loc — a se ridica-n două picioare — și nouă ni înghețară vinele în trup.

Cu stânga țineam hățurile; cu dreapta sloboziam pistoalele; din gură chiuiam sălbatec să spăriem fiarele — răcniam către fugari cari ne duceau într-un vîrtej nebun.

La o cotitură, o dâră de lumină, ca o rază din cer, se întindea pe omăt. Și aproape de tot, hanul din Stănișoara.

Râde moșneagul cu voinicie:

— Da credeți că ne-am astâmpărat? Tot in noaptea ceia am ajuns la Iași.

— Și ai scăpat — strigă cu foc Ionica, alergând la dânsul.

— Hei, da! Ba la câteva zile mă aruncai iar în șea, și întovărășit tot de Vrabie mă îndreptam spre curtea părintească a mătușă-ta. Gerul se-nmuiase; cenușiul văzduhului se mai destrămase și câte un crâmpei albastru se arăta pe ici-colo.

Nici nu mai eram îmblănit ca deunăzi. La brâu mă încinsesem cu chimir lat de o palmă, cu buzunare în dreapta și-n stânga. Și-n fiecare buzunar, câte o pungă de piele de căprioară: una cu pietre scumpe, cealaltă cu legătura lor în aur daruri ce duceam miresei.

Ionica-i încurcată.

— Era mireasă la mătușica?

Vochiței îi strălucesc ochii.

— Și mătușica ce a zis?

Duduca Agripina închisese pe jumătate pleoapele; zâmbește moale de tot, pe când Conu' Matei, cu privirile duse, îngână lin, neschimbat, ca-n vis:

— Cu maică-sa de mână a intrat în salon — sfioasă s-a apropiat de mine. Părinții ei i-au pus mâna ei într-a mea, și dânsa pe furiș m-a ochit printre gene.

— Da de ce pe furiș? — se-ntreabă Vochița.

— Vezi, că pe atuncea nu-și vîrau copiii nasul, unde nu li fierbea oala! — sare Conu’ Arghire — cu un gând ascuns, care-l cam năcăjește de când e la lași: — se ducea pețitorul la părinți, puneau împreună trebile la cale și de multe ori fata nu știa, ca azi, că va fi logodită, mâne.

Vochița își face cruce:

— Ce oameni!... Și dacă nu vroia fata?

— Să nu fi vrut noi, ce vroiau părinții?... In foc ne-am fi aruncat pentru ei!

— Hm!...zici mata, tătuță, că nu te-au pus la încercare...Da’ nu știu, zău! — clatină capul cu îndoială plină de haz.

Tocmai cotește pe poartă un șirag de sănii.

— Musafiri! Musafiri! — Aleargă Ionica la geam bătând în palme de bucurie.

Duduca Agripina, amândoi boierii se grăbesc întru întâmpinare.

In sală oaspeții vorbesc și rîd:

— Avu. chiar haz cum ne-am întâlnit în poartă!

— Il văd pe Iordachi intrând îmi zic: hai și eu!

— Tot așa și eu!

— Eu când văzut trei sanie, socotit: aicea masa mar’, poftim și eu la ea!

Nimeni nu bagă de samă ce neastâmpăr o lovește pe Vochița, la auzul acelui glas.

De dincolo șfichiu lui Conu’ Arghire, o lovește-n inimă:

— Vulpea tot pui visează, așa-i domnule Paschi?

— Tot munios Conu' tătuță?

Pe Vochița o caldă înfiorare o străbate, și buzele-i sunt cuprinse de un tremur inconștient:

Conrad Paschi e acolo!...

Dară vocile scad, se pierd, și dânsa rămâne pe gânduri: de ce nu i-a poftit în odaia asta — să fie cu toți împreună?

Oare va pleca fără ca ea să-l vadă?...

Ciudoasă împlîntă acul în cusătură! Frământată de îndoială în ascuns, liniștită în aparență, numără la nesfârșit punctele camvalei.

Deodată tresare, Vochița: glasurile se-apropie — se duc!... Ba iară se pierd! — Răsuflă ușurată: intrase — se vede — sufragiu cu apă și dulceți.

Duduca Agripina se grăbește pe uși, lăsându-le deschise în urma ei. Vochița aplecată pe gherghef — se uită pe sub sprincene, intr-acolo:

Toți domnii sunt în picioare, se pierd în nor de fum. Toți dau din mâni, strigă mai să se-n-caiere; și din graiul aprins, numai cuvinte ciuntite, ies:

—...Un trup fără mădulare, nu poate să trăiască!

— Să-mi tai nasul dacă s-o face!

— Să lăsăm la o parte râvna!...Interesul neamului...

Care-va împinge ușa, și totul se pierde în ne-deslușire.

Atuncea Vochița prinde ultimele vorbe a duducăi Agripina:

— Așa măicuță! Patru tacâmuri mai mult.

— Chiară mă și duc! — Se scoală Epraxia pipăindu-și cheile de la brîu.

Vochița s-apleacă mai tare pe gherghef, preface-n suflare adâncă, suspinul de bucurie ce o năpădește: I-a oprit la masă!... Și pe Conrad Paschi!... Așa hazliu e, așa plin de duh!... Ce sară voioasă, vor petrece!

Nu se mai poate stăpâni, Vochița: sare de pe scaun, se duce în etac — aprinde trichelul și cu mișcări pripite își așază peptănătura în fața oglindei ovală cu ramă de argint.

III

Mătușa Agripina, Maica, două cameriste se-nvîrt în jurul Vochiței, împodobind-o de bal. Dînsa, nemișcată în fața oglinzii, se lasă-n voia lor, ațintind zîmbitoare chipul din fundul sticlei: E ea, aceia!... Ii strălucesc ochii, aprinși îi sunt obrajii, cuprinsă cum e de frigurile întâiului bal... Ce frumos va fi! Și cum se va-nvârti în aria valsului!...

Lui Conrad Paschi a făgăduit întâiul vals. I-a șoptit el pe furiș — aseară — rugămintea cu atâta stăruință în căutătură, că i-a făgăduit...

Ingenunchiată în jilț și cu brațele grăsulii cruciș pe spătare, Ionica-i în extaz: Ce tare sclipesc fluturii de aur pe iie și luminițele de la urechi! S-ar zice încins de o flacără, gâtul Vochiței, așa focuri sloboade salba! D-apoi când Vochița își prinde în păr aproape de tâmplă, un mac roșu ca para focului, Ionica împreunează mâinele și oftează adânc, minunată:

— Ce frumoasă-i!... Ce frumoasă-i!...

De dincolo, Conu’ Arghire bate-n ușă:

— Hei, gata, gata?

Femeile se pripesc, Vochița tresare. Ionica sare din jilț și toate răspund deodată:

— Gata!...

In sală, Conu' Arghire nu-și găsește astâmpăr, cutreierând, bombănind, cum îi stă în obicei, când îl găsește nerăbdarea. Răzămat de marginea mesii și fumând liniștit, stă Matei Cădere, bărbatul duducă! Agripina, bătrân 'nalt, purtând cu voinicie cei șasezeci de ani bătuți.

Cum zări pe Vochița, scoase țigareta din gură:

— Bravo, bujor ce are moșu!

Ochii lui fugiră tot atuncea dincolo de Vochița și se făcură mărunței și dezmiei datori, oprindu-se asupra celei mici.

Copila aleargă la dânsul:

— Te duci și mata, moșule?

Moșneagul cuprinde cu două degete bărbia delicată:

— Ce s-aducă moșu fetei?

— Ce să-mi aduci? Și Ionica ridică sprîncenile subțiri, strânge gurița roșie, se-nnalță în vîrful picioarelor, întinde brațele s-ajungă la urechia moșului, care încetișor râde, aplecându-se spre dânsa:

— Ia zi!...

— Ași vrea...ceva...frumos, frumos...

Conu’ Arghire nu se mai stăpânește:

— Când o cânta cocoșul, tocmai bine intrăm și noi în bal!

Și plecară.

Singură în odaia ei, maica Epraxia ia mătăniile atârnate sub candela, se așează în jilțul acoperit cu damasc verde, și, lăsând să pice câte una măr-gelile de chihlimbar, prinde a gândi:

...S-a stăpânit cât a putut în fata boierilor, dară, la drept vorbind, acest întâi bal al Vochiței o tulbură cumplit.

...De ce?...Oare unde a crescut-o de mică?... Pentru dânsa, care n-a cunoscut de zece ani încoace, decât măruntele bucurii laolaltă cu aste două copile, în cari s-a încuibat toată dragostea ei pământească, acest întâi bal i se pare la fel cu cea dintâi încercare de zbor a puișorului din cuibul de sub streașină... Poate avântul să fie norocos, poate să cadă la cea întâi fâlfâială de aripioare... In lurne-i răutate și vicleșug... Și mintea tânără o ia nebunește înainte, fără să-i pese de ele...

Oftează, Epraxia: O, Doamne!... Iar o apucă aleanul de acu’ zece ani, când a ales-o maica stariță să plece la curtea boierului Arghire Caramlău, să poarte grija gospodăriei și a celor două copile rămase fără mamă?

Și atunci ce lacrimi, ce desnădejde, ce luptă în ea! Cum să lase chilia albă și orânduită, în care trecuse treizeci și cinci de ani senini, netulburați, numai cu frica lui Dumnezeu în suflet și cu dragostea fără prihană a Mirelui de-apururi ales?!...

I s-a părut că o parte din inimă, din suflet i s-a frînt, când a trecut sub bolta arhondaricului.

Apoi, când a intrat în sala mare, în odaia copilelor, s-a înfiorat de jalnica tăcere a casei cernită... Parcă vede leagănul, unde Ionica dormia, sugând prin somn; iară alăturea Vochița alipindu-se tot mai tare de mancă — pe vreme ce dânsa înainta cu pasul înnăbușit de papucii de pâslă. O zi întreagă ochii mari au ațintit-o cu sfiială și numai a doua zi — spre seară — s-a hotărât să-i zică: — Cine ești mata? — Și cunoștința s-a legat ușor.

Dară de câteori a fost scoasă din răbdări de Vochița asta cu fire așa de curioasă!... De câte ori i-a venit să-și ia lumea în cap din pricina îndărătniciilor. Și de câte ori a scăpat-o de vărguța lui Conu' Arghire!

...Parc-o vede fugind ca un ied, în jurul stratului din mijlocul curții și în urma ei Conu' Arghire vânturând vărguța și zbierând cât îl ținea gura: — Talpa iadului!...Talpa iadului!...

Cu totul altfel a fost Ionica, fire dulce și drăgăstoasă, având ca o nevoie sufletească să dezmierde, să fie dezmierdată...Sub ochii ei a prins să gângurească, să meargă, să îngaime cuvinte neînțelese...Și ei i-a zis întâi: ma-ma.

Zîmbește moale, Epraxia: ar putea spune că chiar de la izvor a urmărit această viață scumpă...Sunt zece ani de-atuncea... S-au strecurat așa iute zilele la fel și pașnice!...

De aceia intrarea Vochiței în lume o neliniștește pe dânsa, făcută numai pentru bucurii mărunte, întâmplări copilărești, ce înveselesc ori mâhnesc fără zdrunciun din temelie.

Și Vochița-i fermecătoare de gingășie, cu ochii ei mari negri, cu părul negru, inelat, ce face mai fraged obrazul trandafiriu... Și-i deșteaptă fata; și-i plină de drăgălășie; și-i de viță veche. Și are avere mare, și mulți or s-o rîvnească!...

De-ar fi călcat cu dreptul pragul lumei... Cel de sus e mare și bun!...

Călugărița lasă una câte una mărgelile de chihlimbar.

Apleacă fruntea și, cu mișcare repede a buzelor, șoptește rugăciunea, moțăind a somn.

— Și-atâta lume era, măicuță dragă! Și-atâtea flori și muzică frumoasă! Înflăcărată șoptia, în zori, Vochița: — Când s-a oprit careta la scară, un fior, o sfială, mă cuprinse zărind prin ferestrele aburite lumina orbitoare și forfota d-innăuntru... D-apoi, când ne-au vestit și un cârd de tineri s-au năpustit întru întâmpinare!... Nici nu știu cum am pășit în sală și când ne-am apropiat de gazde. Erau în fund: el în stânga, ea în dreapta.

Cu ochii la dânsa — frumoasă în portul românesc, cât pe-aci să uit de reverența cu care mi-a bătut capul mademoiselle Marie... Dară bună-mi zîmbi și toți mă priviră cu drag, că — uită-te la mine!...

Și apucând cu câte două degete de o parte și alta marginea fetelor, prinde a se-ndoi, tot mai adânc, Vochița, retrăgând în roată piciorul drept.

Epraxia râde încetișor și fericită, sorbind-o din ochi: ce jale copilărească o apucase aseară?...

Cască dânsa a somn, cască și Vochița. Se-n-ghemuiește sub ogheal și zice încet de tot:

—...Da' să-l vezi pe Paschi!...

Așa de lin învîrte... Mănunchiul minunat de flori, el mi l-a dat — la plecare!

Zimbind închide pleoapele ostenite. Mai îngână două-trei cuvinte, și urmează în vis, în legănări line, în mlădieri gingașe, valsul început cu Conrad Paschi.

Cam pe la vremea prânzului s-a trezit Vochița — și ca nealtădată, liniște mare era în toată casa.

Să fi dormind încă mătușa, tătuța, moșu?...

În vârful picioarelor străbate coridorul, binișor deschide ușa sufrageriei. Toți sunt aici! În gura mare le strigă ziua bună...! se răspunde cu glas pe jumătate. Ce au?

E îngândurată mătușa Agripina — par ingrijați ceilalți.

...Tătuța, cu privirile în fundul farfuriei, tăcut îmbucă; Ionica învârte de la unii la alții priviri întrebătoare.

Vochița s-așază ciudoasă la locul ei: Ce i-a lovit?... Nu-i potrivită posomorala lor cu sufrageria mare și luxoasă, despărțită în două de stâlpii între cari atârnă policandre grele ce sclipesc, în bătaea razelor, în culori de curcubeu: înveselită de scoicile de mare, aduse din depărtări, înfipte unde și unde — ca niște buchete — în pereți, între dulapurile anume săpate-n zid.

... Pare nesuferit zângănitul tacâmului, pasul hârscâit al sufragiului pe cimentul de jos — în adânca amorțeală.

Îi vine să strige, să-i trezească!... Ea are gust de veselie, astăzi — de limbuțenie multă, de cânt voios, zburdalnic!...

S-apleacă spre Ionica, o întreabă din ochi. Insă copila, care simția de la începutul mesei ca o gâdileală la inimă, de mutrele visătoare, îi ajunge nedumerirea soră-sa, ca să izbucnească în hohot prelung de râs nestăpânit.

Toți se uită la dânsa — și ea la Conu' Arghire.

Dară boierul neclintit rămâne. Și numai la urmă, când s-a adus cafeaua, se-ntoarce către Vochița:

— Cum ți-a priit balul?

— A fost așa frumos!...

Și cu toată inima: — Atâta ce-am jucat!... Ce bine joacă Paschi!...

Boierul clatină capul, amar de tot oftează:

— S-ajung eu — Arghire Caramlău, să-mi văd copila purtată-n joc de...

Vochița, cu sprincenile ridicate, de mirare, se uită la dânsul, se uită la ceilalți:

— Ce-i?...

Cu aceiași clătineală de cap, cu acelaș amar glăsuiește boierul:

Pentru mine a fost o palmă cumplită, văzându-te la brațul lui!... Nu erau ei destui cuconași moldoveni?!...

Ah, pricepe!...O, Doamne, parcă numai pe dânsa a jucat-o Paschi?

—...Pe toate?... Mie nu-mi pasă!

... Dacă îi dă mâna să joace cu el, joace! Mie unul crezi, că mi-a căzut bine să văd că nici n-așteaptă să începi cu unul de-ai noștri balul?

...Ba încă să te învârtă ca prostul de se uită lumea ca la comedie... Trebuia să-și zică: N-am păscut la un loc bobocii. Trebuia să nu uite până unde-i merge lungul nasului, să n-am nevoie să-i aduc eu aminte!...

I se ridică sângele la cap fetei: ce înseamnă vorbele tatuții?

Pe Conu’ Matei îl lovește mila:

— Hei, strigă șăgalnic, s-a trecut vremea, când ne despărțiau rangurile!

— S-or fi trecut pentru cine n-a avut niciodată rang de păzit, dară nu pentru noi!... Trebuia s-o lase, cel puțin, să înceapă cu unul mai cu greutate jocul — cu Leventi, de pildă...

Vochița sare-n sus:

— Cu Leventi?!... Și întorcându-se către Ionica, Maica: — De l-ați fi văzut!... Îi zice o cucoană: — Dansăm, domnule Leventi? Și el de colo: cu plățere, cu plățere. Get-beget grecotei! Să juri că-i de ceia cu cosarca de alămăi atârnată de gât!

Maica își ascunde fața pe după șervăt. Ionica zice după soră-sa, prefăcând glasul ei: — Cu plățere - cu plățere.

Vochița se-ntoarce iară spre tată-său:

—... Și-acela-i boier de-ai noștri, Leventi?

Conu' Arghire se cam încurcă:

—... Bine, nu-i Moldovan de-ai noștri, dară-i om cu vază, om cu stare, nepotul fostului Caimacam.

De data asta își iesă din fire fata:

— Până mai dăunăzi îți făceai râs de Caimacami, și-acuma vorbești de ei ca de Dumnezeu, tătuță!...

I se aprinseseră obrajii și ochii aruncau priviri scânteietoare.

Toți se-nfioară. Nu de curajul fetei — căci numai copilele astea, singura slăbiciune a lui Conu' Arghire nu se sfiesc să-i ție piept. — Hotărârea nestrămutată însă, ascunsă în vorbele ei, îi nedumeria: a bine să fie, ori a rău?

Boierul își pune brațele cruciș pe piept, își măsoară câteva clipe copila din ochi, și-apoi jalnic:

— Halal respect ce se poartă în ziua de azi, părinților!...

Conu’ Matei, duduca Agripina încearcă să-i împace:

— La dreptul vorbind nu-i nici o pricină de supărare...

— Parcă eu l-am rugat pe Paschi să mă joace pe mine ’ntâi?

— Cu mine să nu mai vorbești, mă rog! — îi taie tată-său vorba.

— Atuncea mă’ și duc!

Și iesă din sufragerie, ascunzând în zâmbet de sfidare, lacrimele ce o hărățesc.

Dară, odată singură în ietăcuțul ei, o jale și o deznădejde o lovesc.

Cu obrazul în perne, iczbucnește în plâns amar, fierbinte: Auzi mă rog, auzi!... Că a jucat cu dânsul, ce larmă, ce ocară!... Că nu-i cuconaș moldovan!... Că mare boier e Leventi!... Și dacă-l disprețuiesc pe Conrad, de ce-l primesc între dânșii? De ciudă! Că nici unul nu-i mai bine ca dânsul, nu-i mai de duh și mai deștept!

Sărmanul Conrad Paschi!... cum a venit fugar din țara lui asuprită!... Cum și-a pierdut avere, moșie și castel, luptând pentru sfânta libertate a fraților lui Poloni!

Cum nu pricepe tătuța fapta lui măreață?

E înduioșător din cale afară rostul lui Paschi!... O ard lacrimele, își simte inima grea de milă și respect...

Cum să priceapă boieri noștri, deprinși cu asuprirea obraznică a grecilor ori cu grobienia rusească, cum să priceapă dânșii, nobila lui faptă?...

Săracul Conrad Paschi!... spunea și dăunăzi că, dacă-i vesel ziua și plin de haz cu lumea, in liniștea odăii lui, noaptea, față-n față cu gândurile, cu amintirile, plânge uneori ca un copil.

In cancelarie, duduca Agripina dăscălește pe Conu' Arghire:

— Crezi că-i nimerit s-o dai după Leventi — bine - dă-o; da' iea-o cu binișoru... „Vorba dulce, mult aduce... Și o inimă netulburată încă, o poți suci cum vrei...

Da’ ia-o cu binișoru!... N-o îndărătnici!... Deocamdată îi mai mult pentru dânsa o cordică decât Paschi, și mai mult Paschi ca Leventi...

— E și frumos, ștrengarul — zice Conu Matei.

— Ei da!... Și când fetele nu știu încă ce-s bătăile inimei, mulțumirea ochilor e totul pentru ele... Leventi săracu îi cam pipernicit... cam nesărat...

Celalt îi-nalt și subțirel, cărarea bretonului e tocmai în mijlocul frunții; mustăcioara e frumușel răsucită; mâna e ca de dudue; și-i gătit parcă-i scos din cutie...

— Intrar-ar în cutia ceia cu cruce pe capac, și n-ar mai eși! - blestemă cu fălcile încleștate Conu’ Arghire, scărpinându-și nervos ceafa.

Conu’ Matei ridică din umere:

— Doamne, mă Arghire, cum îți faci sânge rău fără nici o nevoie!... Cine știe cine i-o fi sortit fetei. Și — vorba ceia: „Ce ți-e scris...“

— Dumnitale ce-ți pasă?... Și dacă-i flueră-n cap pripășitul cela?

Boerii Cădere rămân pe gânduri: Ar ști ei ce să răspundă, dară să tem să n-arunce gaz peste foc. De aceia socoată ei să tacă: urma va alege.

... Da-da-știu — mormăie îndrăcit Conu’ Arghire: parcă n-ai fi fost din aceeași plămădeală cu răposata nevastă-me... Tot ai fi visat cu ochii la stele și te-ai fi topit ca lumânarea, dacă nu ți-ar fi fost după inimă alesul! Ea — Dumnezeu s-o ierte, n-avea gărgăuni de-aeștia-n cap. Nici nu știu de m-a sărutat de nouă ori, în nouă ani!

Pe chipul duducăi, o umbră de jale trecu: sărmana ei soră, sărmanul Conu’ Arghire!...

Tocmai viața rece, neîncălzită de scânteia dragostei, slăbise bietul suflet a celei moarte... Și cine-ar putea-o încredința pe dânsa, că nu cumva vre-o flacără puternică, aprinsă cam târziu — a mistuit acel suflet plăpând?...

O veche bănuială îi strânge nesuferit inima.

Să nu li vie în minte să dea după unul fata, când ființa ei întreagă ar fi răzbită de dragoste pentru altul!

Lui Conu' Arghire mânia i se spulberă, deodată: are dreptate Matei și cumnata, fără pricină s-a tulburat așa!

Nu-i îndămână să-și ție copila supărată — sare de pe scaun, se-ndreaptă spre ușă:

— Hai s-o împăcăm!

Cu Epraxia, Ionica se furișează până la patul Vochiței. Cu vorbe mângâioase, cu ghidușii o mie, încearcă s-o împace.

Aproape tot atuncea graiul lui sfădalnic prinde a umplea casa și toți încep a se înviora.

IV

Policandrele aprinse revarsă lumină din belșug asupra boierimii.

Se strânsese în gloată mare la Conu' Matei Cădere, s-aștepte Sfântu Vasile; și să se îndrumeze în chestii politice.

Era freamăt mare cu alegerea Domnitorului, care va avea poate de îngrijit și soarta Țării-de-jos.

Toți zâmbeau zâmbet de fericire visului gata să ia viață. Afară de câțiva îndârjiți ca Arghir Caramlău ori Vasile Tănase, moșneguț slab care pentru nimic în lume n-ar fi lepădat giubeaua, ișlicul, ori vre-un obicei apucat în casa părintească.

Aprinși grozav — în sara asta de iarnă — toți sunt în picioare, vântură mâinele-n aer se reped la vorbă.

Numai greoiul Costache Epure își lefăiește în jilț trupul scurt și gros, ascultând în tăcere, cu capul mare răzimat de spătare, cu obrajii roșii ridicați spre ceilalți. Rar mișcă buzele cărnoase, abia acoperite de mustățile mici, ca să arunce vre-un duh de mucalit cu vocea-i groasă și înfundată.

Cucoanele mai vârstnice sunt toate la un loc; vorbesc de ale lor cu glasuri domoale — mai clătinând din cap, mai cu căutături blajine, mai cu zâmbiri ușoare.

În fund, păziți de Mademoiselle Marie, copiii joacă de-a „ineluș învârticuș”. Și toți vorbesc de odată — cu ciripeli, cu neastâmpăr de vrăbiuțe în stol, pe câmpie.

Uneori, privirea lor minunată, se oprește la uniforma de cadet, în armata prusiacă, a lui Nicu Predea, finul Cucoanei Frăsinica, crescut chiar de ea, de suflet.

Umplând salonul, femeile tinere, fetele, își dau pe ceafă în râsete zglobii, capetele frumoase cu pieptănătura în formă de trifoi; pe când flăcăii în jurul lor se-ntrec în duhuri — în curtenii.

O nevăstuică oacheșă, răzimată leneș de brațul lui Conrad Paschi dă o părere.

— Tot îi ajunu lui Sf. Vasîli, să ni facem pe ursită!

— Așa-i!... Așa-i!...

— Da’ cum?

— Da’ cum?

— Trebuie ceară de albine; trebuie un ibric curat nou și trebuie un lighian cu apă de isvor...

— Mai bine să ni dea Maica în cărți!

— Apoi domnu Paschi numai în cărți, crede!...

— Cu toate că-i sunt cele mai necredincioase din „slăbiciunile” inimii lui — zice cu înțeles careva.

Conrad roagă pe Vochița:

— Spune duduița la Maica?

Vochița se scoală, iesă, se-ntoarce cu Epraxia la braț.

— Ce-am zis eu?... Vedeți c-a venit? — strigă victorios Paschi.

— Doar ai mata o vorbă, domnule inginer când joci cărțile: Chirisgaia!...

— Așa-i măicuță, așa-i! — Se gudură el serios de vorba ei, însă cu o clipeală furișă către ceilalți.

O ia la braț cavalerește, și toți îi duc in alai până la masa mare din mijloc.

Ascunsă de-atâtea capete drăcoase, iscoditoare, călugărița începe s-amestice cărțile.

In fața ei Conrad menește fantele de care, apăsându-l pe buze, șoptindu-i pripit ceva tainic, cu grele suspine, cu ochii în tavan, cu mutră de sfânt...

Încep tălmăcirele: căutătura mirată a inginerului, speriată uneori, gesturile lui deznădăjduite, repetarea ciuntită a ziselor Epraxiei, seriosul nemaipomenit al înfățișării, râsul ascuns ce se gâcea, stârneau uneori hohote nesfârșite.

Cu bărbia rezimată de umărul Epraxiei, Vochița ascultă și ea. I se lăsase în jos colțurile gurii și nu-i venia de loc să râdă, de loc!

... Mai întâi Leventi e veșnic lângă dânsa. Nu-ndrăznește să se urnească de teamă să n-audă în urmă-i mersul cela-n călcâie!... Nu-ndrăznește să crâcnească, de teama glasului ascuțit și pe nas gata să-i răspundă.

... Din grămada boierilor, o plictisia Comăniță, îmbătat de înseși vorbele lui — trage cu coada ochiului la dânsa, să descoasă impresia...

... Paschi înșiră nimicurile, pândind dințișorii albi ai Floricăi Dan, de care s-a ținut ca umbra toată vremea... Parcă-l vede — înainte de masă — nalt, subțirel, cu haina-i elegantă, ușor înclinat spre Florica și nu știe ce zicându-i, de se aținteau amândoi ochi-în-ochi, luptând uneori între mânie și râs... Iară cucoanele împingându-se prin ascuns — cu cotul, făcându-și semn spre dânșii, și chicotind în dosul evantaielor ridicate în dreptul feței... Oare ce înțeles pot avea semnele lor și râsetele-nfundate? Doar Florica Dan e măritată și are bărbat și copii...

Din grămada boierilor, glasul lui Conu’ Arghire taie șirul gândului:

— Șolticării! Șolticării!...

— Coane Ar...

— Mă rog să mă slăbiți... soi de slugarnici!...

— Cu ambițiile astea nu se mai face Unirea!

— Și ca să se facă, trebuie să ne vârâm noi singuri capul în jug străin?... N-avem noi destui oameni pricepuți?!

— Coane Arghire...

—...Un străin cu datinele lui? Cu vederile lui deosebite? Să ni le impună nouă?... Să-mi impue mie legea lui? graiul lui? Oamenii lui?!..

— Doar...

— Nici un doar! Eu unul nici datinele mele Strămoșești, nici legea mea, nu le schimb!

— Nici eu! — zice Vasile Tănase apucând cu două degete pieptul giubelei, și scuturându-o ușor.

— Doar nimenia nu vă cere asta, boierilor!

— Tocmai ca să păzim trecutul e nevoie să ne unim...

— Supt un străin?!

— Să ’nnăbușim ambițiile celor din țară, care se cred în drept la Domnie.

— Fleacuri!

—...Și mai la urma - urmei până la Princepe străin, mai este. Vorba-i se nimerim la alegere pe unul să placă și Țării de jos. C-apoi Unirea...

— Și dacă nu s-o face?

— Se face! Trebuie să se facă! — strigă cu foc Comăniță: — Sântem același, sânge, același suflet trebuie să ne adunăm puterile risipite, să devenim acelaș trup! Să ne arătăm pricepuți și cuminte, să devenim mare și falnic.

— Să nu tânjească nici odată faclia nădejdei, aprinsă de visul vostru frumos! — strigă Conu’ Matei, bătându-l pe umăr.

Pe Conu' Arghire îl umflă râsul:

— Vorbe goale ce țin cât bășicile de săpun, umflate pe-un vârf de pai!...

— Dacă toți ar fi ca mata Cucoane, apoi vai de Unirea noastră — prind a se jăli cucoanele Conu’ Arghire pufnește:

— Bravo flăcăi! Dac-aveți și femeile cu voi, trăiască izbânda!

— Ce vor femeile, vrea și Dumnezeul — strigă Nicu Preda.

— I-auziți-mi și mucosul cela!... Prin urmare femeile și copiii...

Zdravănă armată!... Ce zici Costăchel?...

— Doamne, bre Arghire — domol răspunde Costache Iepure — să nu ne facem cruce cu mâna stângă:... Nu știi dumneata că moldovanu-i ca oaia?... Incotr-o apucă una, apucă toate...

— Ca oaia?!...Ca boul, zi-i!

—...Și la mata nici un supărar s-ajungi văcar la ei, așa-i Conu’ tătuță? — s-aude glasul lui Paschi.

Conu' Arghire se-ntoarce fript într-acolo:

— Domnule inginer Paschi... șuieră a furtună.

Dară din curte se ridic cântece de fluier, mugete înfundate, pocnituri de harapnice, tălăngi, chiote...

— Buhaiul! Buhaiul!

Aleargă care ’ncotro în sală, în salon, în sufragerie, la fereștrile ce dau în ogradă.

Și Vochița, în ascuns, se ’nchină că a rămas tătuță cu vorba nesfârșită. Doamne și Conrad Paschi!... De ce nu-și măsoară vorba, mai ales că tatuții așa iute-i sare așchia!... Ce sfichi se pregătea în gura mare-căscată, de s-ar fi putut număra cei câți-va dinți rătăciți în gingie?...

Da’ oare se va lăsa tătuță cu mânia nerăcorită?...

... Și acuma, de ce-i aicea, lângă dânsa, Conrad, și nu-i lângă Florica Dan?... Cum se priveau ochi în ochi, și zâmbetul ei cum îl pândea într-una!...

... Încetișor ridică fata căutătura plină de gânduri — și tot atuncea o coboară: O, Doamne! Pe dânsa, nu pe Florica, o desmiardă acuma frumoasa lui privire...

Un murmur slab, abia deslușit o cheamă:

— Duduie Vochiță...

Răspunde Vochița, în murmur tot așa de slab — tot așa de deslușit:

— Domnule Conrad...

Și zăpăcită aleargă de acolo, se furișază lângă mătușa Agripina: Doamne, o ghicise Conrad?... Ghicise cât l-a îndrăgit?... Doamne, dară privirea ceia a lui, decât orice rază mai caldă, decât orice grai mai vorbăreață?...

Oare îi dragă vre-o leacă lui Paschi?...

Apasă mânele pe inimă, Vochița; întinde gâtul, și cu căutătura neastâmpărată de la unii la alții, la cei ce se-ntorc în salon, pândește nerăbdătoare intrarea lui Conrad Paschi.

V

Triluri voioase umpleau acuma casa. Și-n arii de joc se leagănă Vochița, ca floarea pe cârnpie în adiere moale.

Uneori, în vârtej zburdalnic cuprinde pe Ionica ba chiar pe Maica, pe Moșu, pe Mătușa, de n-ai încotro bătrânii și se învârt cu dânsa.

Numai aprigul Conu’ Arghire se ferește ca de foc:

— Ia mă rog! Ia mă rog!...

— Nu vrei să joci, tătuță?... Ca o bucurie că ți-au eșit pe gust alegerile — strecoară șireată.

Atâta-i trebuie lui Conu' Arghire:

— Pe gust?!... Pe gust?!... Ca mâine-poimâne de al de gramaticul de pe moșia mea au s-aleagă Domnitor.

— Atuncea să jucăm de ciudă — se face a-l cuprinde.

— Ia mă rog, ia mă rog! De multe ori m-ai văzut țupăind?

— Nici când ai fost mire? Nu?!... Zi Moșule!

— Pe atuncea a învârtit și dumnealui o polcă! Da’ numai în dreapta „că-n stânga” zicea,„mi-e inima”.

Vochița își duce mâinele la spate, întinde gâtul spre tată-său, închide pe jumătate ochii de drăcușor, face gura mică-mică:

— Zău, așa ziceai mata, tătuță?

— Ia mă rog! — taie scurt vorba, boierul: — știți că nu-mi plac șăgile astea!

Vochița râde isteț, pornindu-se iară în legănări de joc:

— Ce nostim e tătuță cu părerile lui învechite!

Și zile în șir, arii dulci, înrâuritoare se-nnalță în casa lui Matei Cădere. Coboară uneori, ca să se ridice iară, să slăbească doar sara, lin și blând, lăsând încă inimele sub farmecul răsunetului lor.

Pe urmă — într-o zi — tace Vochița, ascultând dintr-aiurea răspuns la cântecul său.

Nimica n-aude și rămâne pe gânduri: De ce Conrad nu mai vine? Privirea ceia, de-atuncea și șoapta învăluitoare, minciuni să fi fost?

O, cum ar vrea să sfarme zidurile astea de cetate, în zbor să s-avânte sus, cât mai sus, să cuprindă totul cu o singură ochire!

Cât o înăbușă viața asta la fel plictisitoare și liniștită în aceeași — mereu aceeași tovărășie: de al de Leventi, Comăniță, cari aduc mănunchiuri pe întrecut de frumoase! Încep să o dezguste, florile!... De ce zâmbesc cu toții a râs plin de înțeles de câte ori aceștia se arată în prag cu buchetul în mână?

Abia îngână o mulțămire dânsa. Ce are nevoie să se prefacă?

...Dac-ar fi de la Paschi!... De ce n-o mai fi venind?... O fi dat-o uitării acuma, când dragostea ei vie, viu i-l ține în inimă, în suflet?...

... O, cum o doboară sindrofiile nesărate, anosle, neluminate de scânteia duhului lui deștept!

Și regulat se așează Vochița lângă aceeași fereastră, cu brațele cruciș pe margenea gherghefului. Și stă ceasuri întregi cu fața spre ogradă, cu privirile duse-duse.

Până într-o zi, îl vede, însfârșit apropiindu-se de casă, cu pasul lui săltăreț. Îl vede suind scările. Îl aude mișcând în sală, zicând ceva feciorului. Prin ușa întredeschisă îl zărește îndreptându-se spre cancelaria moșului, afundându-se intr-acolo — de unde slab de tot îi vine vorba lui multă, întreruptă rar de vorba tătuții...

Pricepe Vochița pricina vizitei lui. Că numai chestiile de marc însemnătate, se sfătuiesc în tăinuita cancelarie, cu uși ascunse după perdele groase cât covorul.

Ce și-or fi zicând tătuță și Conrad?...

Și-i închipuie stând față-n față: Pe tătuță în jilțul învelit cu mușama roșie țintuită în cuie cu gămălie de porțelan. O fi ascultând cu pleoapele aplecate, cu buzele strânse. O fi ținând palmă-n palmă, mâinele, cu degetele întrepuse, afară de cele două mari ce se-nvârt unul în jurul celuilalt.

Și Conrad căznindu-se să convingă cu graiul, cu puterea ochilor albaștri...

Ce și-or fi zicând?

Va bufni, tătuță, că nu-i pe plac dragostea ei dară nici un drept să-l respingă, nu are!

Târziu s-a deschis cancelaria.

Prin bătăile inimii, zvâcnindu-i în urechi, a deslușit Vochița foșnetul mișcărilor lui, în sală, a deosebit pasul lui pe scări, a privit prin perdeaua de mul, sania dispărând în sunetul zurgălăilor.

A mai auzit tusa scurtă a tătuții, și pe urmă tăcere, tăcere adâncă.

I se stânge nesuferit inima fetei: De ce tac cu toții și nimenea n-o chiamă?... Doamne! Un semn de lămurire ar vrea!...

Dar vine seara—noaptea, altă zi, săptămâna — fără să i se pomenească de vizita lui Paschi.

In casa mare, liniște grea apăsătoare s-a lăsat din ce în ce.

Conu' Arghire, cu mâinele la spate, cutreieră dintr-un capăt într-altul odaia, tușind mereu, ațintind podeaua, și, între sprincene cu o brazdă adânc săpată.

Nici Conu' Matei, nici duduca Agripina nu mai sunt ca în trecut, de se simte tot mai stingheră între ei Ionica, și tot mai mult se-ntoarce cu gândul la Caramlăni, la voia bună a oamenilor ce foiesc toată ziulica în curtea mare cu porțile larg deschise, pe cari intrau din zori până-n amurg droștele vecinilor, ori pe cari intrau cei ajutați de dânșii.

La dreptul vorbind, de când e la Iași Ionica, nu i-a mai tresărit inimioara din tresăririle de bucurie a altora; din râsul bătrân a babei Mărgărinta care ținuse în brațe pe biata ei mamă.

O lovește dorul de fața ca un zbârciog a bătrânului pălimar de la biserica curții; de graiul lui tremurat și morfolit în gura știrbă — și milă nespusă de biata lui ființă, așa încovăiată, așa prăpădită.

O cuprinde jale amestecată cu grijă de toți nevoiașii ajutorați de dânșii, și teamă că nu li s-o fi dând porția regulată de lapte și păpușoi.

Și neliniște o lovește și încredințare, că toți or fi pândind în zarea șoselei, s-o vadă reîntorcându-se, dânsa mai ales, luminița lor — cum îi zic cu toții.

Așa că ntr-o zi, pe când Comăniță șoptia ceva Vochiței furișată după clavir, se apropie Ionica de Conu’ Arghire, din greu i se lasă-n coate, pe genunchi, și ațintindu-l stăruitor:

—...Când mergem acasă?...

Boierul se miră că nu-i venise mai-nainte gândul ista:

Doar numai așa se pot învârti lucrurile după gustul lui, și va uita Vochița ochii leahului!

Comăniță auzise — pândea răspunsul — se tulbură de acel: „mergem-mergem!” hotărât.

Așa că, la plecare, în loc să-și ia rămas bun de la Conu' Arghire și Matei, le cere o minută de sfat. Și se afundă cu toții în cancelarie.

Vochița surprinde la maică, la mătușică, nesuferitul zâmbet plin de înțeles, ca de atâtea ori, când Leventi ori Comăniță se arată în prag.

Mai deslușește Vochița — abia lămurit — glasul curtenitor al tânărului, în cancelarie:- glasul șăgalnic al boierilor.

Și cum s-a închis ușa de la scară în urma lui Comăniță, Conu’ Arghire năvălește în odaie:

— Te-a cerut! — Și frecându-și una de alta palmele uscate: — I-am făgăduit că mâine, chiar tu ai să-i dai răspunsul!

Tăcută ridică spre dânsul căutătura întunecată.

Conu’ Arghire nu bagă-n seamă:

— Știi tu ce noroc?!... Știi tu ce om?... N-are păreche-n toată Moldova!... Mâine vine cu noaptea-n cap, a zis!... He-he-he... Nerăbdătorul!... He-he-he...

Vochița se făcuse ca varul pe obraz, hi suflet simte ca o vijălie ce i se ridică tot mai sus, tot mai sus, până ajunge pe buze:

Crede tătuță că-s vremurile celea când fata nu știa ca azi, că va fi logodită, mâine?!...

Cu dânsa și-a găsit să-și facă ambițiile tătuță? Pentru gustul lui, pentru înfumurările lui, are s-arate ușa cui vrea el, și are s-o dea pe dânsa cui îi place lui, parcă ar fi în joc fericirea lui, numai a lui?

Fără o tresărire pe obrajii palizi, fără o bătaie de gene, ori o tremurare în glasul liniștit, cam coborît:

— Poate eu voi dormi, când va veni Comăniță... Să-i zici din parte-mi — că nu-l iau pe dânsu.

Conu' Arghire cască mare gura cu cei câțiva dinți rătăciți în gingie. Rânjește parcă să muște:

— Nu pe dânsu?... Te-a fermecat veneticul cela?!... Cât trăiesc eu, așa poznă nu îngădui!

— Și nici pe altul n-am să iau!

Știau și unul și altul că, de înduplecat, nici vorbă nu-i.

Boierul iesă pe ușă, iară Vochița se-ntoarce cu fața spre geam.

O poruncă tremurată, îi săgetează inima:

— Să vă strângeți buclucurile, joi să pornim, din ziuă!

O slăbesc puterile:

Joi? Peste trei zile?... Din înfundătura Caramlănilor, ce vești va mai avea de el?

Oare așa grea luptă e de dus când iubești?...

O ardeau pleoapele și în obraji simțea ca doi bujori aprinși.

Pe o dimineață posomorâtă de la sfârșitul lui Fevruarie, plecară. De sus ceață deasă coborîse pe scheletul încă negru al pomilor.

Toți, afară de Conu’ Arghire își uscau pleoapele jilăvite de mâhnirea despărțirii.

Pe șoseaua Iașului, Ionica zâmbia printre lacrămi stolului de vrăbiuțe umflate în pene, cari ciripeau, țopăind mărunt, în margine de șanț.

VI

Abia își duce Vochița pașii prin aleia răcoroasă a alunilor, ce fac ca o boltă de frunziș, deasupra capului.

Aicea-i adăpostul drag, prielnic: lumină pe jumătate, adâncă tăcere; doar câteva raze de soare, ceva foiala-n crâng, ceva abia deslușit din freamătul din vale.

Ostenită se lasă pe bancă.

Se-ndoaie ca frântă-n două, și, cu coatele pe genunchi, cu bărbia-n palmă, se uită o vreme la umbra frunzelor tremurând în pata luminoasă făcută pe prundiș, de raze.

Stă cât stă — pe urmă se-ndreaptă Vochița, își lasă capul pe ceafă, închide ochii și încet, încetișor răsuflă: E bine aicea! E dătător de viață aierul împrospătat de ploaia de peste noapte! O amețește boarea căldicică, încărcată de parfumul florilor din luncă, a florilor din grădină...

Ce bine ar fi să ațipească!...

S-adoarmă lin, adânc, netulburat...Ca-n vrajă viersul din crâng să-i odihnească inima; ca-n farmec, vântișorul moale să-i risipească gândul — să uite o clipă, doară, golul din ea, din jurul ei.

... Liniștea bună de altădată când o va regăsi? Vai, traiul într-o singură, neștearsă amintire!...

In mersu-i legănat, s-apropie Epraxia. S-apleacă din șele; cu privire miloasă, dezmiardă chipul slab al fetei și încetișor o roagă:

— Îi umezeală, aicea, puică...

Vochița clatină capul:

— Nu...

— Îi ceasul doctoriei...

—... N-ași mai lua...

— Ți-e mai bine?

Dânsa face semn: da. Închide ochii și o lacrimă de revoltă se strecoară prin pleoapele strânse.

Maica o zărește și o ia grăbită spre casă: Iar plânge!...

De doi ani mereu plânge copila!...

Sunt doi ani încheiați, de când, zi de zi, puterile fetei se topesc!... Ce-o fi având de gând Conu’ Arghire?... Doar o vede și dânsul în ce hal a ajuns, și nu o ia din loc! In ruptul capului, nu o iea din loc!...

Să meargă să-l întrebe: Vrei s-o ucizi?...

Și-n graba spre casă, trupul greoi al maicei se leagănă tot mai tare.

Rămasă iar singurică, Vochița își șterge apăsat pleoapele: doctorii peste doctorii îi dau, și cred că-s deslegați cu asta!... Ah, ce știu ei! Firi netede și strâmte-n judecată, de unde să priceapă că sunt pe lume și suferinți de-acelea, unde doctoria nici un rost nu are?...

Se uită la mâinele-i subțiri și palide: Cum a slăbit! O fi bolnavă, oare?... Ce-ar fi să moară?... Ce-ar fi?!

Și-i închipuie pe toți nebuni de durere. Pe tătuță topit de remușcare... Ar veni și Conrad... Oare țeapănă, nemișcată va sta dânsa, chiară sub focul căutăturii pierdută-n deznădejde?... Fără o înfiorare pe chipul palid ascuns în beteală și floare de lămâiță?...

Parcă-i vine să plângă, cum ar plânge pe alta: Ce va zice Conrad de raza asta de dragoste, prefăcută pentru dânsul în flacără pustiitoare?...

Se-ndoaie din nou, Vochița de-și razimă coatele pe genunchi și tâmplele-n palmă.

Aproape de dânsa, grebla hârșcâie pe prundișul cărărilor; săpile se-afundă înăbușit în pământul moale.

Din spre sat câinii latră a hârjoană; cotcodăcesc cu larmă găinele; râd argintiu copiii.

Păruse nesfârșită iarna. Și acuma, doriți de munca țarinei, se îmbătau plugarii de mirosul pământului proaspăt, ce se vedea aburind în bătaia arșiței de soare. Cu suflet mânau în urma plugului, plesnind din bice, îndemnând cu graiul.

In Vochița se trezește părere de rău de sufletul ei închis pentru tot ce-o împresoară: de ce nu-i și dânsa dintre țăranii iștia? Ca ei să fi ieșit până mai deunăzi în tinda prispei și cu palma de-asupra ochilor să fi cercetat tot crâmpeiul albastru de sus; cu teamă de orice scamă de nouraș, de orice adiere, ce li-ar putea aduce omăt și frig.

Cu ei alături să se fi bucurat de tot firul de iarbă de toată buruiana prevestitoare de primăvară.

Cu sufletul adormit altor griji și doruri să se strecoare-n viață...

Deodată, cântec de fluier învăluie orice huet; îngânându-se cu el, glas de femeie, subțirel și jalnic începe, până ce isteț răspică aierul:

„Copiliță cu ochi ca mură Vino, Să-ți sărut ochii și gura, Vino, Că ți-oi da inel de-argint Zău Cu boabă de mărgărint Zău! — Nu se poate, măi bădiță Mă, Să-mi săruți a mea guriță Mă, Că ne-o vedea Dumnezeu, Zău, Și-apoi e păcatul mieu, Zău! — Copiliță frumușică, Vino, Vino, nu ai nici o frică, Vino, Dumnezeu e bun și iartă. Zău, Unde-i dragostea curată Zău!

Vochița ascultă glasul cela, răspicând văzduhul ca o fanfară de izbândă, și o lovește ciuda: Ce îndrăzneață încredere în cântecul înfocat!... Dragostea!... Dacă Dumnezeu o îngăduie, atunci numai dragostea ei și a lui Conrad o prigonește?... Ori poate vre-o fată neîncercată de iubire cântă cu așa încredere?... Ce vrajă o fi având de o slăvește tot omul, de la cel mai sus, până la cel de pe urmă?...

Din vale, pe îngânate, alt cântec se pregătește. Vochița sare-n sus, iuțește pasul spre casă: O, să n-audă, să nu mai audă vorbe, ce-i răscolesc nesuferit inima!

Și tot o fugă iese din aleie, urcă treptele largi si multe printre cele două rânduri de oleandri.

Gâfâind pășește pragul, străbate sala, intră-n odaia unde Ionica ia lecția. S-aruncă pe divan, se razimă de spatare, închide ochii, răsuflă din greu. Se crede sfârșită...

Dincolo, glasul coborât al maicăi, luptă cu lacrimele:

— Cât mă doare-n inimă, Cucoane, numai Dumnezeu din cer o știe!...

— V-ați pus în minte să mă-nnebuniți, trăsni-l-ar din fugă! — Ocărăște Conu’ Arghire.

Vochița vrea să audă mai bine; Ionica, guvernanta o împiedică.

Nervoasă îi face semne cu mâna.

Pe același ton nenorocit, scâncește Epraxia:

— Casa întreagă pare odaie de bolnav, de când mata nu mai ocărăști... Da’ ași îndura și asta, de n-ași vedea-o prăpădindu-se cu zile!...

Ionica se școala, aleargă-n vârful picioarele lângă soră-sa, îi suflă în ureche:

— De tine-i vorba!

Vochița-i face senin să tacă. Și toate trei ascultă, ținându-și suflarea, cutremurate de grijă, de nădejde.

Conu’ Arghire susține:

— Iți spun că vă pare!

— Ni se pare, numai?!... Eu mă duc cucoane. Da-nseamnă mata ziua de azi! Și de n-ai să zici: avea dreptate Epraxia - apoi...

— Ia mă rog să nu-mi cobești!... Că potrivite cucuvele ați fi și d-ta și duduca Agripina!

— De, eu...

— Cum naiba, nu vedeți că-i lipsește o doag[ Leahului?

— Ii șăgalnic...

— Șăgalnic acela?!... Gros de obraz!

—...Că-și cam petrece pe socoteala tuturor, asta-i cam așa. Da’ nu-i cea mare greșală. Ci râsul lui e fără răutate... Mai mult e vina duducelor din Iași, că i-au făcut întruna haz... Copil alintat, lăsat să zburde-n voie...

— Ducă-se la iarmaroc și facă pe paiațul de-i place să se tăvălească toți de râs, cum o căsca el gura! Nu-i pentru o fată de boier un Vasilache ca dânsul!

— De!... Cum crezi și mata... — oftează biata Epraxia: — Eu una, drept o spun, că, de cât să mai duc o săptămână de așa trai, mai bine îmi leg o piatră de gât, și...

— Alei, ce mai scârbă!... Vorba-i că, ori așa, ori așa... tot mi se duce tihna... Trimet chiar azi după Conu’ Matei, să ne sfătuim... Acu’ mă duc în cancelarie — să vie Vochița!

—... Ași îndrăsni, cucoane numai o condiție să puneți domnului inginer: să facă crucea creștinească... Tare-i pe dos, cum o ia de la stânga la dreapta, și cum se lovește-n piept, apoi, ca — Doamne iartă-mă — jidanii în havră...

Ce mai zice boierul, fetele n-ascultă. Ionica, fără grai, îmbrățișază pe soră-sa; fără huit sare prin casă: O, câtă bucurie! Din atâta tristeță, din atâta supărare se lămurise de pricina neînțelegerii între tătuță și Vochița, și dacă nu tocmai pricepuse îndărătnicia, îndârjirea lor, totuși se bucură că se vor împăca amândoi și iar se vor întoarce zilele bune de demult. Iară se va găti frumos Vochița, se va pieptăna cu flori la tâmple fără să-și mai strângă părul în rețea. Va cănta iară, ziulica întreagă și seara se vor strânge ca acu trei ani — cu toții pe cerdac — în serile cu lună — și Vochița va cânta din nou și vor primi lume, se vor duce în vecini; vor însoți pe maică în sat — ferindu-se de soare sub ștergare de borangic. Și se vor prinde și ele-n joc Duminicile — ca în trecut — la hora ce se-ncinge-n curte și ține de după slujba bisericei și până în asfințit.

Dincolo, Conu' Arghire mai dârj, mai cu glas poruncește:

— Să vie-n cancelarie!

Maica împinge ușa de la odaia lor.

Fetele-i sar în cale, îi înlănțuie grumajii, și încetișor râd câteși trele, cu zâmbiri.

Pe urmă, Ionica se întoarce la Mademoiselle Marie: să nu-i fie inima rea, că n-a fost și ea dezmierdată!

Și, netezând cu mânușița albă și grasuță, mâna străvezie, cu vine groase, albastre:

— De acuma vei avea cu cine să te mai simți între străini - Așa-i mademoiselle dragă?

Elegant în straiul de piele de căprioară, cu șapca dată pe ceată, șfichiuind din biciușca trecută pe pumn, sprinten în șea, zboară Conrad Paschi spre Caramlăni, liniștit de toanele calului, stăpân pe hățul, ținut în mâna înmănușată.

Aleargă într-un suflet, strângând cam tare pintenii boitorilor de lac negru, cu reverul de piele cafenie. Abia se ține de dânsul vizitiul lui Conu' Matei, de care pare a fi uitat, Conrad.

Tot o fugă o ține prin umbra de răchite din marginea șoselei. Fără o ochire spre codrul verde spre lanurile făgăduind belșug; fără o privire pentru bordeile ascunse supt acoperișul nalt și țuguiat, de supt care chipuri de toată vrâsta se ivesc, se apropie de zăplaz cum zăresc minunea de călăreț, frumos și tânăr, ca un fecior de Crai.

Nimic nu bagă-n seamă, Conrad — din clipa în care Conu Matei i-a zis „s-a înduplecat Arghir”.

...Acuma se vor revedea! Oare nu-i un vis?... Oare în adevăr Vochița ceia, comoară de drăgălășie s-a putut, până într-atâta, înamora de dânsul?... De omul petrecerilor ușoare, al glumei și râsului fără de rost?... De dânsul, snovarul istorioarelor pipărate, zise cu jumătate de gură?

Și, mai la urmă, cine ar fi zis, că tocmai el, ușuratecul curtezan universal, va fi răpit de amintirea celor doi ochi negri, adânci și calzi?

Dar Conu' Arghire cum de s-a înduplecat?

Că doar îi zbârnie-n ureche ș-acuma, lămurit, neuitat, răspunsul de refuz de acuma doi ani:

— Ești cartofor, domnule inginer... Ești un crai și jumătate. Mă prind, că ești dator vândut. Noi moldovenii, suntem gospodari băștinași; iar Moldovencele noastre sunt deprinse cu viața tihnită la vatra lor, lângă bărbat, lângă copii... D-voastră, Nemții — că vorba tot un fel de nemți sunteți toți străinii — sunteți de altă creștere. Fata mea-i deprinsă în alte idei, și v-ați stingheri laolaltă.

Oftează Conrad:

Că-i cartofor...Că-i crai...Că-i vândut dator!... Dară nici nu-și închipuie Conu’ Arghire, câtă putere de îndreptare are iubirea adevărată!...Ce ușor se poate preface, după tipar nou, un suflet vechi, topindu-se în puternică iubire, cum nu s-ar fi crezut în stare să iubească vreodată.

Ridică ochii la cer: un firicel de bun simț, de judecată, de voință mai ales, să-l însoțească pas cu pas! Să nu-i vie ideile sănătoase și sila de dânsul— ca în atâtea rânduri— după ce s-a dat ispitei.

Și Florica Dan, îi răsări înainte: Oare nu-i stăpânise ca o sminteală, când, cu inima plină de Vochița, îngenunchia înaintea Floricăi cu vorbe amețitoare de dragoste?

O putere nevăzută îl împingea, parcă, în casa ceia atrăgătoare și nesuferită. Cu ce strigăt de fiară l-a întâmpinat:„Te-nsori”?

Strâmbă din buze, Conrad: femeile astea, pretind mai trainic legământ din partea amantului decât își țin legământul ele față de bărbatul luat în toată legea...

— De-aicea încep curțile, arată vizitiul gardul nesfârșit de zăbrele boite cenușiu, ce încinge parcul întunecat de copaci înalți și stufoși.

Conrad zâmbește, cu ușoară strânsoare de inimă: S-apropie...

La o răspântie cotiră și prinse a se zări întâi hogeagurile, pe urmă, prin rariștea pomilor, casele mari, albe de var, cu ferești din multe ochiuri; cu scări largi în stânga fruntariului de pe gârliciul beciului; și cu cerdac boit roșu jur-împrejurul casei.

Și, între stâlpii cerdacului, printre cele două rânduri de oleandri i se pare lui Conrad că deosebește o mare de capete.

Nici nu știe cand s-a Pomenit înaintea Voichiței așa subțirică în rochia de mul alb.

— Duduie Vochiță!

— Domnule Conrad!

Ionică se gudură în jurul lor.

Conu' Matei îi cuprinde într-o îmbrățișare:

— De-acu ziceți-vă pe nume, băieți!...

Vochița se rumenește ceva mai tare și cu frumosul ei zâmbet de altă dată:

Conrad!...îngână cu glas din cale afară dulce, cu luminile ochilor mari, în ochii lui desmerdători.

VII

Un bal mare deschise din nou porțile Caramlănilor, zăvorite cu îndărătnicie de pustnic, vreme de doi ani.

Și glasuri pline răsună acuma în voie. Și abia ajung odăile mari sumedeniei de neamuri, care alergase la cea d-întâi chemare și se stabilise la curte ca să nu plece până după nuntă.

Și toată ziulica se cotrobăesc lăzile mari brașovănești, cu capace înflorite; și valurile de borangic, de pânză în cinci ițe, așezate ani în șir de Epraxia, între săculețe de levănțică uscată, se desfășoară într-una, se croiesc după fir. Chiar lăzile cu capac de blană de căprioară sunt zilnic deschise, se dau în lături prostirile ce acopăr blănile scumpe, cumașurile de matasă, dantelele de preț, îngălbenite de vreme.

Și toți își dau părerile, vorbind deodată, îmbătați parcă de mirosul amestecat, de iarbă mare și naftalină.

Și mereu izbucnesc strigătele prelungi de minunare a fetelor ținându-se de după gât, la braț, de mijloc, făcând ca un lanț în jurul croitorițelor aduse din Iași, cari coasă fără întrerupere, ajutate de fetele popii din sat și de câte-va fete bătrâne, de boierinași scăpătați.

Iară tot la două zile se înjgheabă claca scosului saielilor; și atuncea, în cântice și snoave și cimilituri, își joacă cu poftă pe mână fetele, mulurile străvezii,— dându-se gata, cât s-ar clipi, cutiile cu smochine, cu rahat, ori curmale anume aduse din Constantinopol.

Ii fură — uneori — veselia tuturor chiar pe Conu-Arghire, de se pomenește adesea vorbind domol cu Paschi, fără ascunsa sforțare lăuntrică.

Vochița e cu totul la fericirea ei. Bucuria nădejdei îi rotunjește obrajii, îi rumenește frumos. Legată numai de zilele din urmă, lasă amintirele triste să se piardă într-un trecut ce i se pare foarte depărtat.

Pe duduca Agrigina, pe Maică li întinerește nădejdea fără umbră, revărsarea de firicire la părechea parcă anume făcută să străbată alături calea vieței.

Iar Conu' Matei se lasă dus într-o nesecată amintire, alunecând pe nesimțite de la o poveste la alta, de la un cântec la altul, mlădiat din greu cu vocea lui bătrână de i-a răspuns, odată, Ionică sarindu-i pe genunchi.

— Moșule nu mai cânta, că mi se rupe inima. Dânsul râde încetișor, cu un fir de amar în glas:

Inimă de putregai N-am cuțit ca să te tai!

VIII

Se înoadă beteala. Crește pe nesimțite movila de fir de aur și fioncuri de cordele albe, din mijlocul mesei.

Afară, pe albastru de sus, se îngrămădise fără veste, nouri tot mai deși, tot mai plumburii, ca niște stânci gata să se prăbușască pe pământ.

Strălucirea amiezei se prefăcu deodată în cenușiu de amurg.

Fetele lasă lucru, aleargă la ferestre:

— De n-ar ține și mâine!...

—...Ploaia de cu Sâmbătă, ține o săptămână...

— Doar e a bielșug plouia-n zi de nuntă.

— Bielșug!... de!... zi frumoasă, s-avem...

— Doar-n casă nu vă plouă— spune Conu’ Arghire.

— Da’ hora țăranilor? Se ’ngrijește Ionica.

— Da' știre nu-s?... Da’ hambare nu-s? șoproane?

— Poate să și răzbună— spune Epraxia, făcând o cruce mare, că fulgerase.

Săgețile de foc se-ndeasă pe văzduhul întunecat, sguduit de tunete.

Tăcuți se-nchină. Maica aleargă s-aprindă lumânarea de la înviere. Prin ogradă argații împlântă din fugă, topoarele-n pământ.

Vifor năprasnic prinde să mugească printre copacii parcului ce se leagănă tot mai tare, pe când florile își scutură deznădăjduit creștetul delicat.

Cei întăi stropi se aud pe acoperământ, se isbesc în geamuri— și un ropot strașnic pare să înghită pământul.

Șirul vorbei, se pierduse în casă— și toți se uitau când jos la florile răpuse, parcă frânte; la apa ce înecase straturile, curgând ca pârâiașe printre cărări— când sus— pândind vre-un crâmpei albastru în înfundătura stâncelor de nour, ce începe— pe ici— colo— a se auri. Pe încetul fulgerile se răresc — dispar; stropii se împuținează: nourii doborâtori se prefac în văluri supțiri, albe, cu margină argintată, pe după cari zburdalnice raze, se ivesc, s-ascund, se ivesc mai tare, învăluind ca într-o zâmbire, întreg cuprinsul împrospătat. Peste un ceas, floricelile s ridicate pe tulpinele întărite; iar în pervazul ferestrelor fetele salută voioase, curcubeul.

IX

In curtea ticsită de cupele, călește, strălucitoare în bătaia soarelui, norodul în valuri dese, intră și minunat rămâne cu ochii la armăsarii negri, încordați, nechezând și răscolind neastâmparați pământul cu copitele văcsuite, ori scuturându-se în zăngănitul alămilor sclipitoare și în fâlfâiala cordelelor, batistelor albe de pe la ureche.

S-au târât cum au putut și bătrâni— moșnegi și babe cari fuseseră de față și la alte nunti a neamului ăsta.

Și acuma osteniți se îndoiau pe ciomegele lustruite de mult purtat. Ochii lor spălăciți, mai stinși, nu se deslipesc de ușa ceardacului, pe care vor eși mirii să bea cu dânșii împreună păhăruțul închinat dc cel mai vrâstnic din sat.

In fruntariu de pe gârliciul beciului s-au așezat scripcarii. Și horile din curte, și jocul din casă nu mai dau răgaz decât când viersul de inimă albastră mai taie cântul horei:

Frunză verde răzmeriță Cine n-are-o drăguliță Duce viața can pustiu Nici nu-i mori și nici nu-i viu.

In jurul mirelor e ca o curte de vornicei, de druște.

El— cam palid, cam nervos, răspunde nesfârșitelor întrebări; ca trandafirie sub văluri și beteală— încrezătoare zâmbește a fericire.

— Mâine pe vremea asta sunteți departe— departe— zice Ionica răzimată cu fudulie de brațul lui Nicu Predea.

— Mergeți negreșit la Veneția? â— întreabă Florica Dan, strângând buzele albe, tremurătoare.

— Așa zice Conrad— cald de tot îl privește Vochița.

Și Florica Dan trece prin mii de morți: i se cade lui Paschi dragostea asta curată?... Prin asemănare cu Vochița — ce strașnic dispreț o fi având el pentru dânsa— ghicește din căutătura liniștită și răce. Și disprețul ista îi picură— clipă cu clipă— venin otrăvitor, în inimă, și un gust nebun îi vine, să strige în fața tuturor amorul lui cu dânsa..

Il ațintește, rea.

Dânsul tocmai șoptește, ușor aplecat spre Vochița:

—...Vom pomeni nopțile albastre de acolo: albastru întunecat de sus, stropit de licărirea argintie a stelelor, oglindindu-se în albastrul întunecat de jos, cu răsfrângerea acelor licăriri. Iară noi, în fundul gondolei, supt farmecul de lună, purtați pe apa lină, înceată, fără valuri, fără murmur.

Vochița închide pe jumătate pleoapele, și parcă-i vine ca o moleșeală, de nopțile albastre de acolo...Se simte parcă alunecând pe apă, în adâncă tăcere, întreruptă rar de pleșcăitul lopeței, conducând gondola.

Ionica-și împreunează mâinile:

— Ași vrea să merg și eu!

Florica Dan, râde urât:

— Spune-le să te ia!

O tânără nevastă, îi cuprinde bărbiuța-n degete, și cu înțeles:

— Peste câți-va ani, te duci și mata, pe-acolo...

Peste șase ani...

— Trec iute șase ani?...

Râsul Floricăi se stârnește iarăși, amestecat cu vorbe de duh, cam supțiri— se vede— pentru mintea lonicăi, a Vochiței. Conrad i le arată:

— Vorbești prea mare filosofie, pentru deșteptăciunea lor, doamnă.

Dânsa pricepe sfichiu. Iși mușcă buzele albe — Vede toate cruciș, de furie — și o ispită grozavă să-l pălmuiască-i vine.

O, dacă n-ar fi dânsa în joc ci numai faima lui!... Dar vremea nu-i pierdută!... Și cu câtă mulțumire îl va arăta cu degetul!...

O arie îndrăcită îi chiamă iar în horă.

Și Vochița saltă voioasă, trandafirie sub văluri și beteală, încrezătoare zâmbind fericirei.

X

Grăbită și gravă, ca orice gospodină nouă, ce-și prețuește rolul, s-așază pe scaunul fără spetează din fața mesei de toaletă, și camerista începe să-i scoată cu băgare de seamă spelcele, ce țin pe coc bonețica de dantelă și cordele.

Dară Vochiței nu-i place migăleala: smuncește boneta, scutură capul, și părul în unde se desvălătuceștc până la glezne; desbumbă capotul, scutură din umere, și haina de pe dânsa alunecă pe covor, cu foșnet de frunză uscată.

Și tot pripită deschide bisacteaua de lemn de trandafir, cu numele ei împletit în filigramul de argint al capacului. Scoate pe rând sticluțele afundate în căptușala de aclaz albastru— pline cari cu parfumuri, cari cu ape de trandafir, de castraveți, de migdale dulci și amare și picături de Snfrna, talismanuri neîntrecute pentru obraz și a căror pregătire e taina Epraxiei, cum e taina ei șărbetul de nuferi, compoturile la chiup, de cari i s-a dus vestea.

După ce a afundat iarăși sticluțele în aclazul albastru. Vochița din nou s-așază pe scaunul fără spetează si camerista începe a-i desface binișor șuvițele a i le netezi, a i le despărți în trei părți, potrivite, ca să i le învălătucească pe urmă pe sul - să i le prefacă în trei zulufi frumoși — cei de la urechi să-i vie pân' la umăr — și cel din mijloc, până la șele.

Vochița, cu ochii în oglinda ovală cu rama de argint, se lasă-n voia zâmbetului cald și a privirilor duse dincolo de etacul luxos, la Conrad al ei...

De două luni sunt în țară, și de trei, sunt luați... Și, Doamne, cum era să piardă atâta fericire!... O urmărește ș-acuma uneori, zilele celea triste de-naintea logodne — noaptea mai ales — în vis. Și cu sufletul greu, neliniștit se trezește. Și cum dă cu ochii de tot ce-o împresoară, face o cruce mare și se furișează mai aproape de dânsu, își culcă capul pe pieptul lui, el o cuprinde, și-n calda îmbrățișare doarme ca un copil.

Și ce bine-i în Iașul ista!... Are dreptate, Conrad: aicea-i traiul, clocotul de viață! Și ce mai mare mulțămire decât să te vezi printre cei dintâi. Să te alinte cei mai vârstnici, să fii ținta privitelor de admirație a tuturor; să vezi în jurul tău, — abia intrată pe calea asta nouă — ca o curte; să vezi cum oricare caută să imite gospodăria ta abia înjghebată...

Numai tătuță se uită cu ochi răi la luxul lor, la petieceiile ce li se dau și la cari— negreșit— trebuie și ei să răspundă.

Și-i vine să râdă în hohot, Vochiței: Ce mutră nenorocita are biata Epraxia, de câte ori îi istorisește vre-o sindrofie de-a lor:

— Să te ferească Dumnezeu de prieteni, că de dușmani te mai ferești și singur!

Ce frică are Epraxia de cunoștințele ei! Din marea slăbiciune pentru dânsa, pe toți îi bănuește de rău.

La drept vorbind, numai de Florica Dan, nu greșește Epraxia: Chiar că prea tare vorbește; prea ușor prinde vorbele cu subînțeles, zise de boieri și prea pe față și sgomotos face haz fără nici o sfiială — ci cu capul pe ceafă, cu ochii de diavoliță scăpărători pe sub genele negre și dese — pe când în colțul gurei îi atârnă țigara subțire cât un fir de pai... Nici lui Conrad nu-i place s-o vadă prea des cu Florica Dan...

O văpaie caldă îi umple inima Vochiței:...Și mintea ei proastă nu se apucase într-o sară de Sf. Vasili, să-l teamă de Florica?!...

Abea își ține râsul, Vochița:

Va spune lui Conrad, ca să râdă o leacă pe socoteala ei! Și ea se va preface mânioasă, să se sărute mai cu foc, apoi!

Împinge ușa, și tiptil, ținându-și suflarea, s-apropie pe la spate. Dară când să-i treacă pe după gât, brațele, Conrad se-ntoarce. Întinde o mână s-o cuprindă, iară cealaltă o lasă pe hârtia ce ațintise cu-atâta luare-aminte.

Vochița ciudoasă îi sare pe genunchi:

— De ce m-ai auzit!...

Și tot atuncea îi fuge căutătura iscoditoare pe asa de scris, la fotografia ei, alături de-a lui, în rama de aur înfățișând un fluture mare cu peruzele pe aripi... Din Paris au cumpărat-o, și ce gură a făcut tătuță aflând că-i două sute de galbeni... Cum făcuse palma, pumn, și o sălta parc-ar fi cântărit comoara: „Două sute de galbeni!... Sunteți nebuni, să mă bată D-zeu!”

Dară deodată își scutură zulufii Vochița, se-ntoarce către Conrad.

Îi cam tăcut el astăzi! Ca niciodată-i de tăcut!

Îi ia tâmplele-n palme, i se uită drept în ochi: — Ce ai?...

Ii răspunde numai cu un oftat... de-i îngheață inima: Ascunde Conrad ceva — ascunde de dânsa — și-i vine ca un nod în gât... Dar poate îi bolnav?...

Ferbinte îl roagă:

— Nu cumva ești bolnav?... Astă noapte, gemeai, parcă, în somn...

Își apasă mâna lui pe inimă. Dânsul simte bătăile iuțite.

— Bolnav nu-s... Da’ tare năcăjit...

— Năcăjit?!...„I se ridicase sprincenile și ochii i se mărise de nedumerire...

Atuncea Conrad își face o socoteală: să nu înceapă cu tăinuirile! Să nu-nceapă cu tăinuirile, să nu intre în urzala minciunilor, din care nu s-ar mai putea descurca.

Și întunecat ca niciodată, în atâtea luni de zile — începe rar, pe dibuite, cu opreli, cu teama primilor pași pe puntea șubredă de peste prăpastie:

— Tu știi, Vochița mea, că cel mare bogătaș, n-ai luat...

Ea-i astupă gura cu mânușița:

O, de ce, de ce să pomenească partea delicată, ce era să li strice tot rostul vieței?...

El își dă capul mai pe ceafă și spune pe-același glas:

—...Și... știi...tristele împrejurări ce m-au alungat din țara mea...pierzând avere, moșii și castel în speranța liberărei...

— Știu-știu...

— Ei bine, după ce am...risipit tot avutul, aveam încă nădejdea întreagă...Și ca să nu las să se stingă focul ce-mi închipuiam aprins în ceilalți poloni...

Și zâmbește amar, Conrad:

— Eram încă tânăr și așa încrezător! Și dacă vre-unul nii-ar fi zis: „toiagul meu de-argint”, „peștișorul meu auriu” ași fi fost în stare să-i dau și cămașa de pe mine...de bucurie că găsesc simțirea sinceră în jurul meu. Mă credeam îndatorat să-ți port de grijă. Credeam că-n propovăduirea idealului trebuie un pic de paradă, un pic de notă veselă. Și pentru toate astea îmi trebuiau bani, pricepi?

— O, da...

— Și nu-i aveam!... Și i-am împrumutat!... Se oprește, lasă bărbia-n piept.

Vochița îl ațintește liniștită, senină.

El răspicat smulge cuvintele dintr-un adânc dureros:

— Vezi că, și creșterea ce-am avut!... Iți închipui tu: singurul copil, al unor părinți slabi de înger. La șase ani aveam caii mei, trăsura mea, doi servitori ai mei. La 12 ani, se topiau de haz părinții, că fumam ca un turc... Și la 17 ani...

Dar se oprește!... Cât pe aci să-i povestească întâmplarea galantă de când avea 17 ani!... Cu astfel de spovedanii s-atingă sufletul ei curat!?...

Dânsa-l cuprinde iarăși de după gât - își alipește obrazu, de obrazul lui - și blând de tot îl întreabă:

— E rău c-ai împrumutat?...

Conrad simte nevoia să s-acuze, să se ocărască:

— E rău, când n-ai de unde plăti!

Dânsa nu se-ncrede:

— Așa-i de mult?...

— Cinci mii de galbeni!... Și fără nici o zăbavă, mi se cer toți banii deodată! Uite scrisoarea!... Din Lemberg!

Iși strânge tâmplele-n palme; iară dânsa abia îndrăznește să-i șoptească:

— Poate să dai de-un mijloc, Conrad...

El ridică din umere: Mijloc ar fi, dară nu-i vine să-l spuie.

Mai socoate că, și aci, în Iași, e plin de datorii, și din zi în zi pot năvăli creditorii...

Încleștează pumnii și fălcile, și de sub sprincenile crețe, cată crunt în gol:

Cum de ș-a înglodit așa?... Și cerând ajutorul ei, nu va zice Conu' Arghire c-a luat-o pentru bani?... Și dacă aude dânsa, și-i intră bănuiala-n suflet?

Vochița îi alunecase de pe genunchi. Se așezase-n scaun alături, și cuminte așteaptă...

Insă pare ca împietrit, Conrad.

Dânsa-i netezește binișor mâna:

— Credeam că suntem mai bogați, decât atâta...

— Mai bogății... Suntem!... Adecă ești, dară eu n-am drept să m-ating nici de un pitac din avutul tău, fără învoirea ta.

— Învoirea mea?!... O ai, tu știi bine c-o ai!

— Da' nu vreau s-o primesc.

— Nu?! — Și Vochița se trage înapoi; i se pare că un sloi de ghiață căzut pe umere, îi răcește și trup și suflet.

Adecă, cum? Ea-i întinde mâna de ajutor și el i-o dă cu dispreț într-o parte... E o străină, pentru el, atuncea! Că dac-ar fi — în adevăr, ca jumătatea sufletului lui, cum îi zice — atuncea n-ar mai face deosebire întru nimic, dintre ce e a unuia, și ce e a celuilalt.

Se uită-n jos, și socoate, Vochița — că-i tare nenorocită, că cerul să se fi năruit pe dânsa n-ar fi zdrobit-o mai rău ca vorbele lui... O lacrimă mare îi picură pe palmele strânse-n poală.

Conrad o vede. S-apleacă. Și Vochița se pomenește luată pe sus ca un copil și strânsă la piept, și acoperită, de sărutări: N-a vrut el s-o supere. Nu!

Dânsa fericită râde cu ochii încă plânși, în ochii lui: Chiar acuma vrea să-i dea iscălitura ei — chiar acuma! Și dreptul să mânuiască el— cum o vrea el— banii lor — a amândurora, da, a amândurora!

Că doar el e șeful casii, a familii.

A familiei!... Zâmbesc amândoi cu înțeles:

— Cât îi vom iubi, Conrad dragă! Odaia de lângă etac, voi preface-o pentru mititelu! nostru... Să-i auzim din zori glăsușorul”... Și obrăzniciile când va mai avea frați ori surori... Ii vreau bălani, cu ochi albaștri... Ca tine, să fie!” — Și iar zâmbesc amândoi neînchipuit de dulce.

XI

Vochița mai zice odată vizitiului pe unde să apuce, pe urmă se lasă pe perinele de catifea a trăsurei — cu un suspin de ușurare:

Biata Evghenia, ce mulțămită va fi!

Venise cu o zi înainte la ei mătușica Agripina. A privit florile risipite pe masa din sufragerie și a clătinat capul și a îngânat a mustrare:

— Păcat de Dumnezeu, băieți!... Dacă aveți slăbiciunea meselor, petrecerilor, dați mese, petreceți, da' fără prisosul ista de risipă!...

Chiar acum am fost la biata Evghenia... Și cu tot frigul ista de Februarie, un tăciune, măi băieți, un tăciune stins, n-avea în sobă. Și copilu îi zace de o lună!... Dăm noi cât dăm, dară un singur ajutor, n-ajunge la groaza de nevoieși din lașul ista... Și dacă fiecare bogătaș și-ar avea doi-trei susținuți ai lui, de mare amaruri ar ușura pământul și de mare vină și-ar ușura sufletul!... Cât ați cheltuit voi cu buruienile astea, ce până-n miezul nopții, toate vor fi veștejite, hrăniați și încălziați de al de Evghenia, două luni de zile!...

Și Vochiței i se strânsese ca într-un clește inima: — Zău, mătușică?...

— Du-te mâine de-o vezi!... Și de n-ai să te încredințezi cât e de strigătoare la cer suferința unora și zburdalnica nepăsare a altora!...

Și Vochiia a încărcat trăsura cu merinde: a pus în portofel câțiva napoleoni, și acuma, puțin cam aplecată sub podit, se tot uită în stânga ulicioarei, să nu treacă de locul viran cu o căsuță în fund.

De-atuncea, o urmărește într-una pe Vochița, vizita la Evghenia:

Se vede, străbătând ograda pustie, intrând în odăița mică, joasă-n tavan, și goală și tristră. In fund patul sărăcăcios, capul de ceară dintre perne. Și ochii Evgheniei înotând în lacrămi și tremurata chemare:

— Petre, mamă..

Iară copilul neclintit rămâne, suflând răspicat, printre buzele arse.

Atuncea răzvrătit vâjie glasul mamei:

—... Nici o cruțare!... Nici o cruțare!... La vina de nenorociri una după alta una după alta m-au nimerit!.Și tot sunt pe picioare!... Cum de nu m-a găsit pe mine, moartea; în locul mamei matale?!...“ Și-cu slăbiciunea scăpătatului să-și pomenească vremurile — Viu ceva cimotie cu Agripina și cu mamaia matale... Se oprește încurcată, parcă s-ar teme să nu fi jignit, cumva, cu vorbele astea. Și cum și-ar cere ertare: — Că doară n-am fost totdeuna în starea asta!... In Basarabia trei moșii aveam... Da am avut și-un tată risipitor, fie iertat...

Vochița o ia cu binișoru, cum ar umbla pe lângă un rănit:

— Știu cine ești, și că ne înrudim. Și numai așa am îndrăznit să viu cu ajutorul meu și să te rog s-aduci pe socoteala noastră doctor la copil...

Chipul întunecat de nenorocită prea nedreptățită de vrăjmașa soartă, se mai luminează, puțin:

— Dumnezeu să-ți răsplătească!... Ce bine aduci cu mamaia matali!... O țin minte, parcă ieri am văzut-o. Când eram mică, mă lua des la dumneaei... Eu eram de-o șchioapă, iar d-ei „demoazelă” mare... Mă lua la dumneaei, și toată ziulica mă gătea cu cordele.... Și zicând, sărmanul glas se stinge într-un sughiț de plâns: — de ce nu m-a strâns pe-atuncea Dumnezeu?!

Și glasul cela, și cei doi ochi bolnavi de suferință, i s-au înfipt în inimă, Vochiței, ca să i-o zvârcolească nesuferit tocmai în toiul petrecerilor, în clipa extazului-naintea unei rochii nouă.

Duduca Agripina îi găsește buzumflați:

— Nu sunteți bucuroși de oaspeți ca mine? Ca tantica, ștrengarule?

Atuncea Conrad i se plânge:

— Vochița ta, parcă-i de optzeci de ani, tantico! Ar vrea mereu să stea în casă

— Ași vrea, dar nu stau! Că nu-i cine să facă și pe placul meu!

Mătușica se uită dela unu la altul. Un val de bucurie îi năpădește inima, îi luminează obraji moi, puhabi, de femeie vrâstnică. Se arată însă cât mai nepăsătoare:

— Ai și mata oleacă de răbdare, Conrad. Cum e dânsa acuma, îi vine chiar greu să se gătească. Pe urmă nopțile de nesomn, nu mai sunt pentru dânsa... Trebuie să-și cruțe puterile, pentru ziua ce s-apropie...

Mai stă cât stă duduca...parcă ar sta pe spini— până se scoală de plecare.

Vochița, Conrad. i se împotrivesc:

— Abia ai venit!

— Mâine stau mai mult. M-așteaptă Matei...

— Moșu când vine fără mata, zice: „M-așteaptă Agripina” Mata: „m-așteaptă Matei — se răsfață dânsa, legându-i sub bărbie cordelile capeluței.

— Chiar așa... zice Conrad așezându-i pe umere mantela.

Dar mătușa, de grabă ce-i se năcăjește să-și puie pe mâna dreaptă mănușa manei stângi.

Ii saltă bucuria-n ea — și abia mai are răbdare, să nu alerge de-a bine, până acasă să-i strige lui Matei: I-am nimerit leacul, Vochiței!

La urma-urmei, n-are gust ea — Agripina Cădere — să-i vâre Conu’ Arghire degetele-n ochi și să-i zică: — Unde ai ajuns cu înduioșările?— Și afară de asta n-ar tocmai dori să-și muște ea singură pumnii, de părere de rău, când n-ar mai fi leac de îndreptare... Că — zău — prea au luat-o nebunește— cu luxul, cu petrecerile, băieții ăștia!... Uitând că vine copilul, și după aista altul, dacă o vrea Dumnezeu... Și nu-i pentru o casă cuminte, risipa asta nebună, de mese încărcate de haine luxoase... Vorba lui Matei. Chiar bacșișul — slăbiciunea Moldovanului la ei e ca la neoameni, așa-l aruncă cu pumnii!

A văzut, însă Vochița, la Evghenia, pilda vie a necumpătării — și o va fi priceput.

... Dară Conrad nu pricepe. El nu pricepe sară moartă ca de priveghi! Și regulat iesă, iară Vochița — cu toată sarcina înaintată — se ține de el— că, altfel stă prea târziu, Conrad, și osteneala-l îmbolnăvește, de nu-i în stare pe urmă, o zi întreagă să se miște de pe canape, de durere de cap, de amețeli și de rău la stomac.

Intâia dată când l-a văzut astfel, a trimes după doctor. Dar așa în ușor i-a privit suferințele, ba chiar— ca duh— îl îndemna cu potroc, ca leac, că a jurat Vochița să nu-l mai cheme— ci mai bine se ține de dânsul să nu stea târziu de tot, noaptea.

XII

Vochița se întinse a lene în așternutul moale. Cască o dată, își trece dosul palmei pe genele lungi, lund mâna spre șnurul cu canaf de la căpăitâiul patului dară tot atuncea se strânge grămadă gemând. O durere cumplită în tot trupul... Se sperie... ar vrea să se urnească și se teme... ar vrea să tragă clopoțelul — dar durerea ca prin minune dispare, și ea se răsgândește: Nu, să nu cheme pe nimeni — să mai stea așa — să se gândească...

Și două cute mărunțele, răsar în colțurile gurei: De când sunt în Iași, luni au trecut la mijloc, anul aproape și o clipă n-a mai avut a ei. Nici postul Crăciunului ori a Paștelui n-a fost ca mai-nainte. Și întâia dată a luat împărtășania fără pătrunderea de credință din ceilalți ani.

Are dreptate, Epraxia, mătușica, să strâmbe din buze, când e vorba de traiul ăsta din Iași! Prea s-au lăsat în vârtejul lumei. Incepe să o ostenească, necontenitul freamăt... Une-ori, mai ales când Conrad pare a uita de dânsa, nedeslipit cum stă — cât ține sendrofia — de la jocul de cărți, se simte așa stingheră...

Căutătura Vochiței întunecată rătăcește prin odaia scumpă, ca un etac de Domniță... Gustul lui fusese! De la Paris au adus perdelile de mătasă, portierele, pologul; de la Viena mobila de preț, de i s-a dus pomina, și Conu’ Arghire a bombănit furios:

— Haide — hai! Că nici de comand n-o să-ți lase domnul inginer!...

Ii cam place lui Conrad luxul, ifosele... dară de-i vine uneori ca un alean, ei, nu-i chiar din pricina asta... Alta e jalea ascunsă adânc, adânc — nimeni să n-o zărească: -

Alt-fel și-l făcuse, visul ei de dragoste: zile întregi, în sfaturi lungi și de aproape. Prețuirea singurătăței, ca avarul comoara lui de aur, așa credea să fie...

Prea-i place huitul, lui Conrad și musafiri într-una, și mese peste mese.

... I se pare că vârtejul acesta i-l răpește ei, dragostei nemăsurate.

... S-ar zice, că viața împreună i l-a schimbat cu totul... Unde-i nevoia ceia de împărtășire sufletească din timpul logodnei?

Un gust nebun, de plâns o lovește: Sunt mai multe feluri de a iubi, în aceiași dragoste?.. In zbuciumul zgomotos, abia au când o vorbă-două să-și spună.

...Ah, Veneția!... Acolo, în adevăr — l-a simțit al ei, al ei cu toată puterea iubire! fără umbră...

Acuma, cu atâta dor, nesaț de petrecere, câtă părticică din inima lui, rămâne pentru dânsa?...

Și bieții ochi negri, grei de mâhnire rătăcesc prin odaie, se opresc la rochia de mătasă albă, brodată cu spice de grâu: dacă s-a simțit bine aseară, supt privirele de admirare...

Dar o durere cumplită o strânge iar grămadă, își mușcă buzele să nu țipe... își face mâinile pumni și le trece sub șele... O fi deochiat-o Florica Dan, aseară. Numai dânsa, par-că s-o fulgere cu scânteierea luminelor ca doi cărbuni aprinși. Cum ședea picior peste picior și pufuia din țigara subțire cât un fir de pai, și parcă s-o vrăjască o ațintea întruna!...

Ușa se deschide încetișor și Conrad intră, cu băgare de seamă să nu o trezească. Vede că nu doarme, și râzător s-apropie, s-așază pe muchia patului, îi trece mâna pe după gât, o atrage mai lângă dânsul:

Duduia Vochița poftește cafeaua? Să sun să i-o aducă?

Dânsa uită supărarea; cu haz, ca de o sotie.

— De m-ar vedea Epraxia că beau cafeaua-n pat, „fără să mă spăl pe ochi”, cum zice dânsa..

— Doară nu bei cafeaua cu ochii... Am să sun s-o aducă, și pe urmă te îmbraci frumos... Duduia Vochița n-o fi uitat, că azi e ceai, la noi...

Ah, asta-l adusese, un dorul de dânsa!

Și răul cela ascuns cât mai adânc în inimă, se trezește din nou.

Cu glas schimbat îngână:

— Du-te! Să mă scol!

Ce ai? — Și-i atâta nedumerire în ochii lui albaștri.

Ea tace, cu buzele strânse, cu fălcile încleștate. Câte odată clipește s-alunge înapoi lacrimele ce o hârățesc.

Conrad se îngrijește: Ce are?... Ce-i supărarea asta pe Vochița lui senină, de obicei, ca o zi de primăvară?

Tot mai de aproape o ține, și atâta caldă grijă e în vocea lui rugătoare.

Dar Vochița tace. Se teme să i se spovedască. Se teme, că nu-i va fi înțeleasă iubirea ei adâncă și neliniștea ce poate isvorî d-intrânsa.

Un junghi în șale îi tăie suflarea, aproape leșinată cade pe brațul lui

Nebun de spaimă — trage clopoțelul, strigă după ajutor, o chiamă cu vorbe duioase, o așază pe perne, și tremură de-i joacă toată carnea pe oase.

Intr-o clipă-i lângă pat și Duduca Agripina, și moașăși doctor.

Durerile se întețesc, și sfâșietoarele gemete și minunta de răgaz în care Vochița și găsește fărâma de putere în ochii spăriați a lui Conrad plini de milă și suferință.

Veni copilul. Un băiețel de-o palmă, vânăt la trup, cu ochi închiși, cu fața cât pumnul și cu scâncet slab ca mieunatul de mâțișor zugrumat.

Conrad se uită cu îndoială și milă, la mânușițele, piciorușele slabe, cu pielea creață. Pentru nimic în lume, n-ar fi cutezat să-l ia, neînfășat, în brațe, de teamă să nu-i frângă osușoarele crude.

Vochița însă, fudulă-l arată cucoanelor venite cu rodii pentru noul născut; și ele zâmbeau de curtenie arătărei de om mică și urâtă-

Conu’ Arghire se ’ncruci:

— Pune-i un benchi în frunte, soro, că-l poate deochia de slutișor ce-i...

Atuncea Epraxia dă sfat Vochiței cum să-l scalde numai în zamă de scuturătură de fân, amestecată cu un pahar de lapte de capră:

— Și dacă n ai să mă pomenești, puică./

Da - da — mormăie Conu' Arghire: Și un pahar de sânge-de-nouă frați, și măduvă șărpe leșăsc topită în hârb căzut din lună

Vochița, însă, face cum îi zisese Maica, și copilul merge spre îndreptare.

Toată liniștea ei, de viața asta șubredă, atârnă. Orice îmbujorală mai ceva, orice tăcere mai prelungă o umple de grijă, de spaimă.

Il ține în brațe ziulica întreagă, pândindu-i mișcările, începutul de scâncet.

Ochii mari cenușii din pleoapele largi, gropița, în obrăjorul puhab e toată fericirea mamei. Nimic nu mai vede în afară de copil. Și viața ei, din viața mică se strecoară, de nici nu bagă de seamă nopțile singuratice și întorsul de multe ori în ziuă, a lui Conrad.

Nici nu mai ieșia din casă, Vochița. Prietenile zâmbeau iertătoare: „Așa-i la cel întâi copil. Și veneau ele s-o cerceteze. Și dânsa li eșia în cale, numai cu noutăți de cel mic:

— Drăgălaș ce gungurește mânușițelor lui! Se uită la ele și spune, și sfâtuieșțe și dă câte un chiot!...“

Ori:

— Știi că stă „copăcel”? Vrei să-l vezi, voinicuț cum se ridică-n sus și stă, și se teme, și râde cu mânușițele întinse spre mine?

Ori prefăcând glăsușorul lui:

— Ma-ma — zice. Am plâns când m-a strigat întâi...”

Cucoanele cereau să intre-n odăița lui. Și nu li venea să creadă că băiețașul alb, trandafiriu, vioi și-așa frumușel, e arătarea mică de acu' un an.

Când începu să umble copilul, inima Vochiței nu-i mai încăpea în piept:

— Cine iubește pe mama lui?...

Iară băiețelul gata s-o tulească, șiret și drăgălaș scutură din cap:

— Coca Nel?... Nu!...“ Și o ia la fugă, și Vochița după dânsu, îndoită de șele, tropăind și amenințând:

— Nu ți-e dragă mama ta?

Micuțu deapănă piciorușele cu papucași albi, până e prins, ridicat în sus, strâns cu foc la sân, în hohotele voioase a peptișorului fraged. Ș-atunci, i se pare Vochiței că nimic mai puternic ca cele două brațe delicate, ce-i înlănțuie grumajii.

Povestește lui Conrad, mai ales, nimicurile scumpe din care-și umple zilele. Uneori o ascultă cu drag, ia copilul pe genunchi; îi scornește jocuri; îi înalță casă de cutii; îi face coif de hârtie, și-l învață să salute militărește.

Copilul minunat să uită la tată-său. Ii dezmeardă cu palmele catifelate. Și din toată căldura sufletului, o vorbă ciuntită se strecoară pe buze:

— Tata de la Coca Nel...

S-ar fi zis, în zilele celea, că nimic nu va avea tăria să-ntunece cerul fericirei lor...

Dară sunt zile, când Conrad pare plictisit de poveștile Vochiței.

Cu ochii în altă parte, parcă fuge de ochii ei. Iși masa degetele pe frunte nervos. Atuncea Vochița îi leagă fruntea cu basma muiată în apă de trandafir dojănindu-l, că tot în ziuă vine.

El dulceag răspunde, făgăduiește că n-are să mai stea așa târziu.

Da' cum îi trece răul, se ’mbracă frumos, cu grijă, ca o duducă. Își pune mănușile de piele roșie, își așează în fața oglindei bretonul sub pălărie. Și sprinten coboară scările, învârtind bastonașul cu numele lui săpat pe mânerul de argint. Și șuierând printre dinți vre-o arie de operetă, iesă în uliță. Fără nici o grijă de Vochița, care tot mai nemulțumită se uită după dânsul.

XIII

Vochița leagănă pe brațe copilul aproape adormit. Și mintea ei urzăște idei negre:

Conrad e schimbat— mereu furat de gânduri— mereu cuprins de-o grijă. Nu mai dezmiardă băietul; nu mai vorbește cu dânsa.

Azi l-a întrebat din nou:

— Ai vre-un neajuns, Conrad?...,

Și el i-a azvârlit un: — Nu!— tăios, de i s-a împlântat în inimă... Ce-o fi având?... Deunăzi a încercat iarăși o apropiere; a încercat să-i smulgă un cuvânt de lămurire. Cu silă a dat-o într-o parte și a plecat ocărând sluga ce-i ieșise în cale. Toate-l nemulțămesc și nu-i zi să scape neocărat bucătarii, fecioru, vizitiul.

Și umblă parcă tot caută ceva; și când îl crede ieșit pe poartă, atuncea se pomenește cu dânsu trântit pe divan, suflând greu; și când îl crede adormit în colțul unde se așezase nici urma nu-i, de el în toată casa. Cum a venit, așa a tulit-o. Nu-și găsește loc, nu-și găsește tihnă, ca leul ce înconjoară din zori până-n amurg cușca de gratii, căutând scăparea...

Vochița se scoală binișor, să puie copilul în crivățel..

I se pare că un pas străin urcă scările, și cât ar clipi, Florica Dan e în antret.

— Cu băiețelul, iară?... Ce face?

— Doarme.

— Atunci am nimerit-o!... Vii cu mine la plimbare?...

Vochița se silește să arate părere de rău:

— Dacă se trezește și nu dă cu ochii de mine, știi că numai într-un plâns o ține?

Florica se privește în oglindă, cu ifos și mulțămire. Netezindu-și șoldurile bine prinse în rochia luxoasă, clatină capul:

— Nu-s de ideia matale! De ce te-ai îngropa de vie?... Crezi că cine știe ce recunoștință îți pregătești de la copil?... Și—pe lângă asta— nu-i bine să-ți lași bărbatul să petreacă singur... Nu-i bine nici pentru dânsu, nici pentru mata!

— De ce?

— De ce?... Pentru că unde-i sendrofie e joc de cărți; unde se joacă cărți se pierd bani; unde-s cărți e și băutură, și unde-i băutură sunt și altele!...

— Și altele?...

Vochița nu pricepe. Adecă să teme de felul cum pricepe dânsa. Dară cealaltă nu-i vede nedumerirea. Ci grăbită își ia rămas bun, o mai îndeamnă să vie, scoboară treptele, pripit, se urcă în trăsură, lăsând în urmă veninul vorbei rele

O vreme încă Vochița a stat în ușă, până n-a mai zărit nici pana de struț, de la pălăria Floricăi, ce părea că tâlfâie ca un steag biruitor.

XIV

In sara ceia, Vochița cu Ionel de mână, rămâne din nou uitându-se cum se face Conrad nevăzut din dâra de lumină a fanarului din colțul casei.

Și un gust nebun de plâns, o lovește și ca o ciudă pe dânsa, pe frământarea de inimă ce nu mai poate alunga...

... O întrunire politică și astăseară?... Ce piatră scumpă s-o fi măcinând pentru — ori contra — bietului Domnitor — în întrunirele astea ce se sfârșesc în zori? Și ce strașnică lumină din discuții în care păhărelul și jocul de cărți îndrumează mintea?... De astfel de oameni atârnă liniștea unui tron și binele unui neam?

Copilul oftează a plâns:

— S-a dus tata?

— S-a dus, și vine.

Dară copilul cu colțurile gurei căzute:

— Vine tata?

— Vine, puiule. Intâi să zicem în numele Tatălui — să facem nani, și când ni trezim, tata-i acasă...

Micuțu gata să plângă, se lovește cu pumnișoru-n frunte:

— Tata-tata... fiu-fiu... _.

Mamă-sa-l ia în brațe, îi sărută mânușițele și până-l adoarme îi cântă tremurat:

„Nani, nani puia mamii Că mama te-o legăna Te-o legăna mititel Și te-o scula voinicel”.

Pe urmă binișor se ridică, trage oghealul până sub bărbiuța, chiamă dadaca.

In vârful picioarelor trece în etac, s-așază la masă, apropie trichelul să aibă destulă lumină și alege din teancul de albituri mărunte, cămeșuța începută pentru cel ce va veni: De-ar fi și acela băiat! Că-i bine de ei. Iși pun pălăria pe-o ureche și pe aci li-e drumul...

Oftează Vochița. — Oftează așa cum nu ține minte să fi oftat vreodată: Altfel e cu o fată... O crești în grijă, în pază. O ferești de tot ce i-ar putea atinge delicateța sufletului, ca și a trupului... De le crede toate în bine, neștiutoare de rău, când i se deschid porțile lumei necunoscute, în a cărei vrajă, nebănuitoare se lasă...

O robește dragostea, căsnicia, copiii, de cari nu se deslipește, pe când tatăl la nimic din viața lui trecută nu renunța. Ba încă, ieșind singur plecând când vrea, venind tot așa, își face lumea cămin și căminul odaie de hotel...

Ideile întunecate ce se urziau, abia, lunile trecute, acuma se țese de zor...

Adânca tăcere a nopții se lasă din ce în ce— Doar șuieratul de strajă se mai ridică-n răstimpuri, vibrând tot cuprinsul adormit.

Vochița-și aduce aminte de sările de altă dată, în odaia mare cu paturi moldovenești. Lumina slabă, răsuflarea Ionicăi în brațele dadacei, fusul sfârâind între degetele Epraxiei și veșnic noua poveste cu Baba și Moșneagul...

Nu, zău — nu erau luxuri de astea la curtea din Caramlăni... Da râsul și veselia se cuibărise parcă-n odaia mare cu paturi moldovenești...

... Din una ’n alta își amintește Vochița de seara ceea, când Moșu Matei, tătuța, puneau în așa fel palmele, de ieșeau din umbra lor pe părete, epuraș, cocoș, cățel. Ea — în picioare pe pat — se năcăja să-i prindă, dar umbrele săreau din loc în loc, în hazul tuturor, în ciuda ei...

Și numai ce intră vătaful Gheorghe și șoptește ceva tătuții, tătuță lui Moș Matei, Moș Matei cucoanelor, cari, ca găinele la apropierea uliului, se strâng grămadă cu dânsa și Ionica între ele, pe când boierii se reped pe ușă. Tot atunci prind a hui puștile, prind a urla câinii... Cucoanele tremurând își fac cruce, pe când Ionica, prefăcănd împușcăturile, strigă neștiutoare: „Pif— paf?”.

Fusese hoții...

Inghiață, Vochița, se oprește din lucru, ascultă, sub geamul etacului, foiește ceva.

Pași înnăbușiți!...

Intinde gâtul și cu suflarea oprită, cu gura întredeschisă, ascultă.

Ce-ar fi să-i calce tâlharii, ca atuncea?

Inima să i se rupă.

Flacăra lumânării pâlpâie fumegând. Se teme să-ntindă mâna până la muc. O învăluie, o pătrunde tot mai tulburătoare, amorțeala d-imprejur în care, parcă tot felul de mișcări deslușește...

Ce-ar fi să-i calce hoții?... Ce-ar fi să-i găsească Conrad zăcând fără suflare, într-un lac de sânge?...

O, să teme!... Pentru fulgușorul de om care doarme colo liniștit, somnișorul lui nevinovat, se teme!...

Și smintită de spaimă, se vede îngenunchiată înaintea hoților, ca mama cea dreaptă în „judecata lui Solomon” și cerând cruțare pentru copilaș.

Tremurând ca de friguri, își ațintește umbra pe perete: I se pare că și aceia, are mișcări de viață, că-i gata să se desprindă din loc, să se năpustească asupra-i.

Vrea să strige, și vocea nu trece prin gâtlejul zugrumat de emoție.

Conrad o găsește adormită-n jilț, cu lucrul pe genunchi, cu brațele strânse la sân, cu boabe mari de sudoare pe frunte.

S-a trezit, cum o ducea pe pat. O vreme n-a vorbit pe urmă, a început să descrie ce noapte petrecuse.

Ii spune liniștită, rece, uitându-se la el, ca la un străin, oftă până-n adânc, că-l vede în genunchi înaintea patului; că o ascultă cu buzele pe umărul ei- și din vreme-n vreme șoptindu-i cu suflarea ce miroase a băutură:

—Sunt atât de nenorocit...

—Se și vede! — strigă însfârșit, răzbită.

Dânsu înroșește ca sfichiuit de bici:

— Ah, nu mă pricepi!

Că nu-l pricepe... Nici nu are ce să mai priceapă! Știe atât că aista nu-i Conrad din trecut— Conrad căruia, nemărginita-i orbire nu i-ar fi găsit păreche în lume!

Atuncea el, întărâtat grăiește. Și din potopul de vorbă, un cuvânt, necontenit acelaș, repetă: bani-bani.

—Nu-ți mai ajung banii?... Ce vrei să fac?... De ce nu ți-ai făcut socotelile înainte să te însori?

Și izbucnește în plâns amarnic, nervos, de se cutremură patul sub dânsa.

Din cale afară nenorocit, se roagă să-l ierte. Să-i ierte mizerabila nesocotință... Ispita câștigului îndoit. I-a îmbolmojit. Și când s-a pomenit fără un pitac în buzunar — ba încă îndatorat cu câștiul de la moșie pe un an înainte, de disperare se gândea să se împuște... Da-nu se îndura de dânsa, de Ionel... Și lupta ceia lăuntrică, îl adusese de-o vreme în starea mai cumplită ca o boală chinuitoare.

Pe Vochița o lovește mila:

— Și ce e de făcut?...Cu ce să ducem gospodăria?

Se simte mai săracă decât cel de pe urmă sărac. Rotește ochii prin casă. Strânge pleoapele să nu mai vadă luxul ce pare că rânjește crud, sarcastic.

— Oare Conu’ Matei?...Se-ncumetă Conrad.

— Să ne-mprumute Moșu?... Mi-ar zice că nu poate lipsi pe nedrept nevoiașul. - Și după un răstimp:

— Să mergem la tătuță!

Pe urmă — pe tăcute își șterge lacrimele ce nu mai contenesc.

Conrad tace. Simte el bine, că vorbele lui nu mai au puterea de convingere din trecut.

Impinsă ca de o boare, se deschide ușa. Ionel vine ca-n toată dimineața să-și sărute părinții. Rămâne la picioarele patului, încurcat, cu ochii în ochii mamei, cu degețelul la gurii:

— Plânge Mama? Are buba?...

Vochița-i întinde brațele. Și pleoapele înfierbîntate se mai răcoresc, aplecate asupra căpușorului bălan.

XV

La toată minunata Ionica-i în picioare pe parmaclâc, cu brațul în jurul stâlpului, cu palma cu asupra ochilon. Stă cât stă, scotocind îndepărtarea zării, apoi coboară, intră-n sală oftând

—... Nu-s...

De data asta, cucoanele o năcăjesc:

— Da n-ai văzut ștafeta?

— Nu?...

— Nu?... Au amânat plecarea...

Parcă nu-i vine a crede: Nici o dezamăgire pe fețele lor.

Ii roagă să spuie drept.

Din colțul mai îndesit, unde Nicu s-a așezat, se uită în toată voia la dânsa. Și răsucindu-și mustața mică, neagră, se-ntreabă, când a crescut așa năntuță, copila asta drăgălașă, cu mlădieri gingașe, de trestie atinsă ușor de vânt... Câți ani o fi având Ionica?... Face socoteala, Nicu... Să aibă cincisprezece ani? Atuncea, numai cu șapte ani să fie mai mare, dânsul?...

Ionica s-apropie cu mâinele împreunate:

— Mă amăgesc, așa-i, Nicule?

El stă la îndoeală: Să-i spuie, ori ba? Au minte cucoanele s-o năcăjască?...

Stăruitoare s-apleacă:

— Zi — drept — drept...

De ce l-o fi tulburând astăzi ochii aceștia senini, de copil?

... Și-l lovește un gust, s-o năcăjască și dânsul. S-o ție o vreme aicea aproape, așa înclinată, așa ațintindu-l.

— Zi, Nicule...

— Nu știu...

Se-ndreaptă roșie de ciudă. Bate-n dușumea, cu călcâiul pantofiorilor de brunel:

— M-am supărat!

Și tot atuncea e sus pe parmaclâc, cu brațul în jurul stâlpului, cu palma de-asupra ochilor.

Nicu se ține de dânsa.

In urma lor cucoanele chicotesc înfundat, un gând ascuns pentru acești copii: Nu s-ar zice că un avânt deosebit îi împinge unul spre altul? Nu spune totdeauna Ionica de Nicu: „Sa vede că-i boier moldovan?...” Iară Nicu după o vizită la Caramlăni, nu repetă el, ziulica întreagă, numai ce-a zis Ionica?

Și mătușile își fac sămne, cu licăriri în ochii lor bătrâni.

De pe cerdac un strigăt de bucurie li chiamă:

— Buciumu, buciumu!

Și Ionica și Nicu se prind de mână, coboară scările, ies pe poartă, o iau la fugă, zoriți de răsunetul buciumului, a harapnicelor.

Pe când porțile cele mari se deschid scârțiind din țâțâni, dânșii se-ndepărtează pe șoseaua bătută ce pare o aleie de grădină, între șiragul de copaci stufoși a parcului— de oparte— și a livedei de pometuri de cealaltă parte.

Ajung caleașca, o opresc, se urcă. Și-s izbucniri de veselie, de îmbrățișeri. Ionica strânge într-ale ei, mâinele soră-sa, a lui Conrad. Sărută gropițele obrajilor mici, amenință pe Nicu din deget: uriciosul, ce spaimă i-a dat!

Se opriră la scară cu alte izbucniri, cu îmbrățișări, cu vorbă dintr-odată. Ba râdeau îndoit, bătrânii, s-ascundă unii de alții grija ce li da slăbiciunea Vochiței.

Pe la colțurile casei, țigăncile își scoteau capetele oacheșe, arătând, de bucurie, dinți mari, albi.

Zăpăcit de-atâtea mutre străine, Ionel își ascunde fața la umărul lui tată-său.

Ionica-l îndeamnă să vie-n brațele ei. Dară copilul alintat zâmbește dintr-o musteață, răzămându-se mai bine de Conrad. Și arătând-o cu degețelul glăsuiește cu intonarea plină a celor mici:

— Nonica...

Indată ce și-a lepădat Vochița straiele de drum, a luat pe soră-sa la braț, și a început să cutreiere casa.

O cutreieră, o cercetează, oprindu-se cu dor în toată clipa, când ici — când colo— uitându-se în parte la tot lucrușorul ce-i amintește trecutul, bucurăndu-se de ele, ca de revederea unor prieteni scumpi.

Se simte nespus de înduioșată între zidurile astea cu aierul lor bătrânesc și cuminte, ce-i adăpostise ani de seninătate, cum nu va mai avea!

... Amintirea lui Conrad, a purtării lui, a grijelor ce i-au adus la țară, o năvăliră deodată — o năvăli convingerea vieței ei zdrobită.

Ionica o simte lăsându-se din greu.

— Ești ostenită? — Și o înspăimântă buzele soră-sa — ca obrazul de albe.

Și Vochița nu găsește răspuns.

In vremea asta, duduca Agripiria, ascunsă de ceilalți, își gătește nepoțelul cu straile băiețești, aduse de Conu’ Matei, din Cernăuți.

Ionel nu crâcnește, de fudulia primilor pantaloni — ci râde cu pumnișoru la gură, șoptind după mătușă-sa:

— Ce-o să zică mama?!...

Duduca-l suie pe masă, ca să-l vadă mai bine și ținându-l de subțiori, prinde a-i canta:

— Iha, iha și mân mereu Și-mi conduc cărufu meu. Prin orașe și prin sate Fetele mă cunosc toate Și-mi dau bete și inele Ca să mă sărut cu ele.

Conu’ Arghire, de dincolo, mirat de așa chef la cumnată-sa, deschide ușa. Dă cu ochii de copil— și intră punându-și ochelarii pe nas. La câțiva pași se oprește, își duce mâinele la spate, mișcă din sprincene:

— Aferim, de-așa flăcău!

— Și nu ți-oi fi plăcând, bunelule?- fudulă îl ridică duduca pe sus, să-l puie mai în vază.

— Cum de nu!— zeflemisește boierul—...Numai că-i cam... închircit... parcă-i... fulgerat!...

— Alei! — se-ntoarce dintr-o bucată dânsa — pe obraz ca racul de roșie: — Ai uneori niște vorbe...

Cuvinte așa greoaie, de-o spumă de copilaș ca aista! Alb, trandafiriu, cu ochi mari albaștri și cu gurița ca o fragă. Și blând ca un mielușel!

Conu Arghire, dacă vede c-a mers prea departe cu șaga, scoate de la brâu lanțul ceasornicului, îl așază la pieptișorul îngust, șoptind a ras ascuns:

— Iac-așa, pui de leah!

Și pe urmă-l ia de mână, aplecându-se; îl duce la Vochița potrivindu-și pasul, după pasul mic, însă mormăind, să nu-i piară năravul.

— Poftim ce zile am ajuns!

XVI

Ți-a adus Epraxia cafeluța cu lapte potrivită de dânsa, cum ți-o potrivia altă dată. Și ți-a ales o felie de cozonac, cu zahăr și migdală „pe capac”, cum cereai mai demult.

Pentru o împărăție, n-ar fi fost în stare să mănânce Vochița. De hatârul călugăriții înghite două sorbituri, ciupește o migdală.

— Așa n-am poftă de mâncare...

— Se vede — îngână Epraxia, cu ochii la mâni, la obraji, la umerile săpate, adâncite ca două solnițe, de o parte și alta a gâtului.

Asta-i copila plină de viață, de frumuseță și dragoste, cari li făcea sămne cu batista, a treia zi de nuntă, pe când caii o ducea într-un zbor nebun?...

Zâmbetul maică, tot mai trist, mai dureros se șterge.

Încetișor, blând, cu vorba ceea moale de bătrân, ce alunecă pe suflet fără să-l apese:

— Incalte ești fericită, puică?

Vochița rămâne o clipă surprinsă. Se silește să dea adânc din cap.

E fericită, cum nu!

— O fi — oftează maica: — Aista-i și dorul meu Altul nu cred să mai am pe lume, decât să vă aflu fericite... Iți aduci aminte, când erai micuță și-mi cântai:

„Dulce-i glasul maicăi mele...”

Vochița dă din cap: da.

— Ai vrea să mi-l cânți, acu?

— L-am uitat, măicuță...Se roagă. Și socotește, că atâta ce a plâns de o vreme, că, din gâtlejul ce o ustură într-una, cine știe ce voce răgușită ar ieși...

Chiar acuma lacrimile o hărățesc, îi joacă pe supt pleoape gata-gata s-o podidească.

Maica vede. — O atrage la ea, ca pe când micuță îi ghicea vre-un necaz. Dânsa se furișează la pieptul ce-i primise suspinele de copil.

Nervii slăbiți nu mai pot lupta. Și plânge — și plânge și spune:

Ce are?... Nici ea nu știe ce are. Nimicuri mărunte, din cari pe nesimțite s-a închegat neliniștea ce-i otrăvește sufletul.

Și spune Vochița, întreruptă de suspine. Și spune și repetă că-s nimicuri toate, vrând parcă să strecoare și Epraxiei convingerea neînsemnatelor necazuri.

— Așa-s toți — murmură Maica, uimită de jalea fetei. Intreabă mata și pe duduca Agripina:

Așa-s toți? Pe mătușica s-o întrebe? de multe ori în lunga-i căsniciue a văzut pe Moșu întorcându-se-n zori acasă? Și mirosind de la o poțâștă a băutură și pășind parcă din pod calcă? Și trântindu-se îmbrăcat pe divan, mormâind o ocară?... Și o clipă mai târziu cu fața umflată și bugedă în sus, cu bărbia-n piept să horăie de se cutremură casa?... Și la deșteptare să-i fie rău de crezi că se mântuie?...

Dară toate astea, nu ’ndrăznește să li rostească Vochița.

Părțile astea trebuiesc îngrămădite cât mai adânc în suflet.

Ce vază ar mai avea în ochi lor, Conrad?... Ah, omul pe a cărui faimă, credea că se înnalță în lume...

Sărind partea ce-i rănise așa de dureros inima, Vochița pomenește de încurcătura bănească ce i-a adus aicea.

Epraxia nu-și pierde liniștita înfățișare. Ba încă rostește încetișor, ducând a împăcare vocea, ștergând lacrimile fetei — cătând s-o domolească — ca pe când copilă — în neînfrânata-i zburdălnicie — se lovea ceva mai deochiat:

— Nu-i păcat de ochișorii ăștia? Ihi, ce mai botișor îmi face!...

... Căsniciile nouă, vezi mata puică, sunt ca telegarii tineri, înhămați pentru întâia oară alăturea: Ori o iau nebunește la fugă, de cum li s-a pus căpăstru, și atuncea să știi că se opresc într un gard; ori fac mofturi la început, unul trăgând la dreapta celalt la stânga, până se deprind alăturea. Și atuncia merg de ți-e mai mare dragul de ei cat vor trăi. Asta-i bob numărat!

...Când vine boierul, mata te și du să-i spui. Va hui o leacă, da are să-i treacă. Cum se întoarce de pe câmp te du și zii: uite tătuță așa— și pe dincolo.

A trimes Vasâlca după mine. Când m-oi întoarce să te găsesc voioasă!

Maica se grăbește cu pasu-i greoi înăbușit de papucii de pâslă. Cam tot atuncia o vede Vochița trecând pe poartă, luînd-o în susul drumului.

... De ce într-acolo, când bordeiul Vasâlcii, e tocmai în inima satului?...

De după ușă glasul răpezit a lui Conu' Arghire ii răspunde:

— Intră!

Vochița apasă clampa.

Boierul, cum o zărește sare de pe scaun:

— Tu erai?... O, mânca-te-ar norocul, fată! Credeam că-i păcătoșu de Stavăr. E bun și dânsul de gramatic, ca... domnu inginer, bunioară, de mitropolit!

Se oprește Conu' Arghire; se uită mai din adins la fiică-sa și — din slabă ce-i — îl izbește asemanarea cu răposata nevastă-sa, înainte de nașterea Ionicăi.

Ii scade glasul, îi piere curajul.

— Uite— vino ici la soare...

Vochița își duce într-acolo pașii.

Și se întreabă cum se înceapă vorba. Se temea de toana rea a tătuții, și acuma o tulbură îndoit, felul lui de voioșie. Când va afla, Doamne!... Și nu se simte-n putere să sufere o vorbă aspră...

O doare bietul suflet — de o durere mai rea ca trupească.

Conu’ Arghire o așază în jilț, îi împinge sub picioare scăunelul, coboară storu până la jumătatea ferestrei, să nu-i bată soarele în ochi. — Pe urmă s-așază la locul lui, și prinde a-și netezi favoritele rare.

In ogradă ciripeala de păsărică a copilului, s-amestecă cu râsul argintiu al Ionicăi, cu glasul bărbătesc a lui Conrad, ori— în răstimpuri, cu hazul sfătos a duducăi Agripina, a lui Conu' Matei.

Atâta seninătate venea dintr-acolo!...

Ici, Conu' Arghire așteaptă: De ce tace Vochița? Il pregătise de ieri, maica, ieșindu-i în cale, când se-ntoarseră de pe câmp.

Și toată ziua de ieri a așteptat destăinuirea asta... Azi, anume n-a plecat la câmp...

— Poate că ai ceva de spus?

O învinge, nevoia să sfârșască odată — Și Vochița începe. — Nu însă ca ieri, cu lacriimi, cu suspine. — Ci cu ochii secați, în ochii lui tată-său. — Și cu un glas ce părea de împrumut... Greșala-i a ei, mai ales. — Ea l-a îndemnat la cheltuieli, la petreceri, la toate...

Nechibzuiala asta a fost ca ochiul scăpat din împletitură: tot ce se lucrează-n urmă, se distramă... Ea a venit să-i ceară sfatul, ajutorul... Crede el de cuviință să nu li dea nimic— să-i zică liniștit, fără huit — Și ei se vor întoarce la târg, vor vinde tot — tot — și se vor muta în vre-o mahala îndosită ca pe unde stă Evghenia. Și vor trăi cum vor putea, până-și vor mai îndrepta afacerile...

Conu’ Arghire o lasă să grăiască.

Când încrețește buzele, când se încrunta, când își trage favoritele rare. Iară la urmă, după ce continește Vochița, el mai rămâne un timp cu buzele strînse, cu sprincenile apropiate— până ce rostește răspicat, arătând cu un sămn din cap—spre curte:

— Da' dumnealui știe mă rog că ai venit să-mi vorbești?...

Ghicește, biata, cu ce gând o întreabă. Și glasul lui Conrad răsunând fără grijă, însuflețit de joacă — îi trece prin inimă:

— De unde să știe!

Se face a crede, boierul. S-așază mai în margina jilțului, și cu același glas răspicat:

— Da' dumnealui știe că a făcut iama în bani dumneatale. C-a umblat cu șoalda!... Ș-acuma face un haz ca băieții când joacă în bumbi?... Tare mă tem ca prins măliga coajă!... Mă rog, lasă-mă să grăiesc! Nu tot gata să-l aperi! Pun aramașag pe ce vrei, că de i-ași da acuma zece mii de galbeni — pe toți îi toacă într-o noapte — și a doua zi are să se bată cu capu de pereți!... Aista să se iee de mână cu bărbatul bietei mătușa-ta Anica. Așa un fluieră-n vânt era și acela! Aprins la vorbă, gata să intre-n foc în minunta înflăcărare. Fire înfocată și lăsătoare, ca tot zăpăcitul!...

Degeaba-ți tremură așa tare bărbia. Ce am de zis este spre binele tău și a copiilor.

Dorul de Evghenia...Știi tu ce avere fusese la părinții ei?

Când trimiteau oile la varat, la munte, un capăt al turmei era trecut de rohatcă și celălalt capăt nu apuca a ieși din sat - cât e Iașul de lung - de la apus la răsărit! - Și acu ai văzut?

Mai răsuflă, mai chibzuește boeriu, se mai uită codiș la obraji fiică-sa, fără strop de sânge în ei, apoi zice iară:

—...De plătit, oi plăti eu datoriile toate... Da’ până veți intra în banul vostru — să faceți bine să stați aici la țară. Cu felul ista, dumnealui are să se mai deprindă cu adevăratul trai moldovenesc — care-i cu totul altu, decât a „bonjuriștilor” din Iașu de azi — cari au adus toate marafeturile și otrava caracudelor străine. Și dumnealui are să priceapă că, ce se poate îngădui străinilor nu se poate îngădui unei case boierești, moldovenească.

— Da’ făgăduește, tătuță să nu faci gură cu Conrad.

— Oi făgădui și asta...

Totuși, nimerindu-se pe la amiază, să fie între patru ochi cu ginere-seu, Conu’ Arghire a șuierat printre dinți:

— Domnule Inginer! Eu pentru copilul meu sunt în stare să dau cu barda-n Dumnezeu.

Iară Conrad, după ce a măsurat din ochi depărtarea între pământ și cer, plin de serios și încrecredere:

— Nici cu glontele n-ai ajunge pân acolo dar încă cu barda!...

Conu’ Arghire tremură din cap:

— Ți-e a șagă, acuma - Da' ține minte ce ți-am spus!

XVII

In viața liniștită regulată, a curții, Vochița pe zi ce merge, prinde putere, uită necazurile, râde uneori cu pofta din trecut, de nebuniile lui Conrad, a Ionicăi, a lui Ionel chiar, voinicuț și dânsul, de când Epraxia îl îngrijește cu leacurile ei băbești.

O schimbare se făcuse în Vochița, însă: pentru Conrad căpătase ceva din îngăduința bătrâneței, pentru zburdălnicia tânără. Nu mai era orbirea din trecut care-l ridicase sus — sus, de nimeni să nu poată ajunge la el. Ba de multe ori se pomenește sfătuindu-i; uneori certându-l ca pe un copil, că nu odată Ionica i-a sărit în ajutor:

— Dă-i pace să vorbească, Vochițo!

— De ce zice așa?

— Vrei să-ți ceară voie și ce anume să spuie?

Că Ionicăi nu-i ajunge sufletul, cât se petrece de când sunt ei aicea! Numai lecția cu Mademoiselle Marie întunecă puțin diminețele zilelor astea plăcute. Așa că nu-i întâia oară că guvernanta ridică peste firea ei glasul.

— Ionica!

Fetița tresare:

— Zău, Mademoiselle dragă- că degeaba te superi. Mai bine mi-ai da vacanție cât ține vara și pe urmă, de-ți voi mai face vre-o gresală la dictee, de nu ți-oi ști buche de uche „Cruciada”.

Guvernanta rămâne neînduplecată:

— Te rog, Ionica, să spui mai departe!

Oftând își culcă copila bărbia pe pumnii suprapuși pe masă, dă vorba cam pe nas:

— Pierre l' Emite fit retentir la France... Și mai la urma urmei, de ce Dumnezeu a îngăduit căderea sfântului mormânt în mâini păgâne?... Și dacă el a îngăduit cu ce mai pot ajuta eu, învățând Cruceada asta?...

Biata guvernantă ridică ochii în tavan:

— Ești nesuferită, Ionica!... Să știi c-am să te pârăsc — la masă?!

— La masă?! Să nu cari cum-va, să te ’m-pingă păcatul, Mademoiselle dragă! Doar nu suntem numai între noi!

— Știu că și Nicu-i aicea.

Ionica-și mușcă buzele, apleacă pleoapele, rămâne pe gânduri.

Tot atuncea o umflă râsul:

— Să-i spun lui Nicu să-ți povestească cum sperie noaptea jidanii, da? Cum își vîră capul pe geamul astupat cu hârtie, ori cu o pernă roșie murdară și răcnește de se cutremură biata chichineață: —...Jupâne cât e ceasul?

Dară-și pierde cumpătul de gravitatea guvernantei. Își astupă o ureche — urechea dinspre ograda ce răsună de vorbă, de însuflețire — amestecate în răstimpuri cu lătrături de câine.

Gândește tare, Ionica:

— Dresează, copoii, Conrad. Așa înțeleg de vorba lui! Știe Mademoiselle Marie cum se cunoaște că-i bolnav câinele? Nu?!... Atingi botul cu dosul palmei. De-i botul rece și jilav, câinele-i sănătos.

Guvernanta nu clipește. Ionica lasă ochii pe carte, ca să-i întoarcă tot atuncea, plini de dor, spre fereastră.

Și lecția se sfârșește ca-n toată dimineața:

— Du-te, te rog, Ionica! Da' să știi că m-ai suparat tare mult!

Atâta așteptase și dânsa, ca să sară de pe scaun, să strângă grăbită cărțile în teanc, să sărute cu deasila obrajii ofiliți și să o ia pe ușă cu un oftat de ușurare.

Amiezele le petreceau cu toții în parc; unii pe bănci; alții — cu Ionel între dânșii, pe cerga întinsă în umbra copacilor.

Cât ținea ziulica, nu conteneau palavrele lui Conrad. Și aici sub bolta de frunziș, se petrecură ceasuri, în sfatul aprins a boerimei, tot mai înfuriată pe Domnitor: Cu ce drept să li precupețească el, un ridicat de dânșii, dreptul lor de veacuri? Șarpe încălzit la sân!

Și toți repetau în glas:

— Șarpe încălzit la sân.

Și atuncea Conrad îi întrerupea cu vre-un cabazlîc de-a lui de luptau cu toții între mânie și râs, afară de Conu' Arghire care mormăia strâmbând din gură: - Vasilache de la panoramă!...

Nicu Predea, mai ales, se petrece grozav de Conrad: îl ghicise iute. Îi prinse slăbiciunea de snovar mincinos. Și de câte ori Conrad deschidea gura, cu licăriri de bucurie în ochi. Nu era carte pe lume, de care Conrad să nu fi auzit; nu era muzică să n-o fi ascultat; minunăție de talent în orice artă—cu care el să nu fi dat mâna. Și orice snoavă de haz ori de primejdie — culeasă din gazete străine, din gura altora, lui i se întâmplase, ori „unui prieten”... D-apoi grozăvii la vânătoare?... D-apoi încăierările politice la Paris, al căror martor fusese?... N-a stat el umăr la umăr cu Napoleon într-un învălmășag de stradă?... N-a ridicat el evantaiul împărătesei Eugenia odată când se plimba în parcul palatului, unde-și avea el intrarea liberă, mulțumită „unui prieten”?

Se topea de haz ascuns, Nicu. Mai ales când rămâneau cu toți gură-cască, iară Vochița se umfla în pene de fuduluie, până în ziua când o șagă a lui Nicu, zisă într-o adecă — îi dete de bănuit.

Ploua în ziua ceia. Din vecini nu venise nimeni, decât Nicu. Conu' Arghire făcea socoteli în cancelarie; în ast-laltă odaie Vochița, Ionica, lucrau ascultând pe Conrad.

— O cunosc - zice dânsu de o cântăreață din Paris. — E de o frumuseță rară. Când îți vine pe scenă cu gâtul, umerile, brațele celea goale...

— Cine erau goale? întreabă Epraxia, care prinsese ultimele vorbe cum intra pe ușă.

Conrad se ’ntoarce către dânsa, și amar de tot:

—...O mucenică, Măicuță...

— Așa?!...

Și Epraxia s-apropie, s-așază alături de dânsu, ca s-ascuite mai bine:

— Cum ziceai?...

— Apoi așa, măicuță: în pielea goală, au legat-o pe rug, au împlântat rugul în pământ, sub dânsa au adunat o movilă de surcele, și i-au dat dat foc... Și pe când flacăra se-nălța tot mai sus, tot mai sus, gata s-o cuprindă, ea cu ochii la cer striga:...

— Cine, Jeanne d-Arc? — încrunt Ionica fruntea. — Nu tocmai pricepe dânsa legătura asta: — Doară iera păstoriță, Jeanne d-Arc...

—...Ei da, și a venit la Paris, s-a făcut actriță, s-a dus la război, a căzut în mâinele Englejilor cari au ars-o — îndrugă el, pe nerăsuflate.

Lui Nicu Predea e plin de-un hohot glasul:

—...Și — cum s-ar zice — nu ți-a scăpat nevăzută, nici moartea Ioanei d-Arc!...

Atuncea Conrad îi dă un ghiont ascuns — de bucurie că i-a aflat meșteșugul. Iși ascund amândoi obrazu-n palme, se-ngheboșază de râs - spre mirarea Epraxiei, a Ionicăi: spre mâhnirea Vochiței: Oare așa fleac, e Conrad al ei?...

Și n a mai vrut să-i asculte poveștile.

Dacă a văzut Conrad că Vochița nu-l mai ascultă, a legat la gură sacul cu palavre — și prinse a se uita urât, învârtindu-se de ici colo fără să-și găsească loc până a dat cu ochii de o pușcă și i-a venit în minte să meargă la vânat.

Pornește cu noaptea-n cap: își dă întâlnire în anume loc cu pădurarii. Se întoarce la toaca vicerniei cu desaga, târând după dândul o turmă întreagă de câini din sat, urâți, scârnavi, cu zară si de mai mare jalea. Le face loc la troacele cu zară, și, ajutat de Ionica, îi păzește de dulăii curții, cari — roată în jurul himisiților — însă neindrăznind să s-apropie, urlă parc-a intrat lupul în stană.

Conu’ Arghire își face cruce:

Zău că-i lipsește o doagă!...

Maica, Ionica, râd cu lacrămi:

— Să vedeți numai, cum stă câte unu prostit de mică - fără să cuteze să s-apropie de zară — fără să-l lese inima să se-n depărteze. Și Conrad cu dinadins îndemnându-l, ba la nevoie îmbrâncindu-l spre troacă.

Uneori zâmbește și Vochița a râs; alteori o lovește ciuda:

Ești mai rău, ca un copil, Conrad! Și slugile or fi râzând de tine.

El își cată înainte de treabă: Scoate pe poartă flămânzii-săturați, poftindu-le să li fie de bine; fluieră copoiii, face minge din batistă, mănuși, li asvârle în aier, strigând cât îl ține gura:

— Apporte! — Pe când Ionel, ținându-se de dânsul, bate-n palme și face haz nespus.

In una din cele din urmă zile frumoase de toamnă, se răspândește o veste-n sat: Duduia Vochița a născut gemene. Două fetițe voinici, frumușele, ca rupte din soare.

Care dincotro alergau femeile la curte să-ntrebe de-i drept ce se știricise. Și suflau, asupra leagănului, în formă de cruce, să-l ferească de deochi.

Veniră și cucoanele vecine. Și mătușa Agripina, cucoana Frăsinica, de care s-a ținut și Nicu Predea.

— Dac-am făcut rău, venind, dați-mă afară... după ce-o să-mi arătați și mie minunea de gemene.

Ionica o tulește pe ușă, și tot atuncea se-ntoarce, îndămănatecă și râzătoare ținându-le în brațe:

— Gândește la surprinderea mea, când mă scol dimineața și aud plânsul în duo cum zice Conrad.

— Ce spune Vochița?

Ionica se-ntristează:

—...Când m-am dus s-o sărut, să-i zic să trăiască fetițele, a podedit-o plânsul și-a zis că mai bine erau băieți... Doară-s așa drăgălașe!...

Atuncea Nicu îi șoptește o idee: Să-i boteze ei doi.

Roșie, cu ochi strălucitori de bucurie in ochii lui:

— Mă duc să-i spun Vochiței!

Lui Nicu i se pare că-i alunecă de pe suflet ceva dulce tare, când n-o mai vede... Ațintește nișa pe care dispăruse, nerăbdător s-o vadă iarăși ivindu-se cu râsul ei luminos și cald.

XVIII

De când erau la Caramlăni, Conrad și cu Vochița, aproape pe întreg anul, zilele tihnite erau amenințate. Sub înfățișarea pașnică a Vochitei o furtună se anunța. Mai întâi că dânsul e mai mult la târg. Se duce pe o zi și stă cu săntămâna, se-ntoarce ostenit, bolnav, aducând cu dânsul reghiment de oaspeți, în frunte cu Dan și nevastă-sa, viespe cumplită, care face-ce-face să rămâie între patru ochi cu dânsa, ca să-i înșire isprăvile lui Conrad. Și mereu cu acelaș sfârșit: — Ți-o spun, ca un bine: unde-s cărți e băutură; unde-i băutură sunt și altele.

Acele altele o tulbură grozav pe Vochița și mult ar fi dat să afle ce însamnă; și ca un fel de teamă, de ambiție, o oprește să întrebe hotărât pe Florica Dan, ce vrea să-i spue prin ele.

Că joacă-n cărți, nu-i minciună — numai ea știe câte iscălituri de a ei a dat de o vreme — în ascuns de tătuță. Că bea, e prea încredințată — îl știe ce face când stă până-n ziuă la cafenea. Așa că acele altele o rod la inimă, zac — mocnită bănuială — în sufletu-i destul de înăcrit.

Glasurile se ridică dintr-odată grele, apăsate, cu vorbe strânse-n fălcile ce scrâșnesc de mânie; și tot dintr-odată se coboară, se pierd, lăsând din năvălnicia lor, ca ultime vibrațiuni, clătineli din cap, oftări răspicate, mormăieli nedeslușite — până când vre-un mosneguț habotnic ca Tănase dă semnalul, scuturând cu două degete pieptul giubelei:

— Eu nu am cu dânsu nici în clin, nici în mânecă. Faceți cum vreți. Treaba voastră!

— Ba eu, zice pentru a zecea oară Conu Matei, dacă se face — cum e azi — detronarea — cum e mâine — vând tot și pe-aci mi-e drumul.

Atuncea glasurile se ridică iară dintr-odată, clocotind de mânie:

— Numai Conu' Arghire, tace!

— Apoi să vă spun: cât a fost vorba pe cinste, m-am amestecat. Da' când vine treaba să mușc pe furiș, atuncea dau cu-un pas înapoi: neam de neamul meu, politică de asta n-a făcut!

— Adecă ești „cuzist”?

— Fapta ce vreți să puneți la cale, spală faptele lui Alecu Cuza.

— Atuncea te-nvoiești cu el? Ni dai de gol?'

— Mă-nvoiesc, și de-aceia în casa mea...

— D-apoi bine, Domnule Caramlău — strigă un tânăr.

Conu’ Arghire, întinde spre dânsul palma larg deschisă — îi taie acru-dulce, vorba:

— Neam de neamul meu n-a vândut la tejghe, tinere. Așa că, mulțămim de cinste, da' nu-mi da un titlu ce nu mi se cuvine. Mie mi se zice: cucoane — nu domnule.

— Să am iertare, cucoane.

— Așa, așa tinere. Slăbiciuni de om, vezi. Așa grai am apucat, și de-aceia mă tăvăleam mai dinioară de râs, cu Nicu — când vă auziam cu vorbe de astea zornăite...

— Care anume?

— „Vința mizeră”, „căt or permite moaienurile”...Că și primariu din satul meu, care-mi spune că are „două demoazele”... Da’ m-am și uitat la el și se vede că nu te-a stupit nimeni în ochi, măi Radule.

Bine boierule,cel de jos imită pe cel de sus și zice la carte.

Conu Arghire clipește din ochi cu înțeles și apasă vorbele:

— Instinctiv imită? Atuncea-i perfect!...Cu vremea vor ști și prin ce moaienuri să scape de cei ce, după credința lor, li face viața miseră.

— Dacă ții așa mult la obiceiurile vechi — și mata — și Conu’ Matei mai ales — atuncea ne întrebăm: Cum ați apucat cu averile mănăstirești? Cum ați apucat cu împroprietărirea cu avântul ce dă opincii să stea umăr la umăr cu de al de mata?

— Așa-i — așa-i — pe liniște răspunde Conu' Matei: — Că ținem la graiul moldovenesc, ținem la lucruri ce n-ating pe nimeni, ba încă dau prilej junilor — (ca să vorbesc de moda nouă) — să se înveselească pe socoteala noastră, ca și pe socoteala ișlicului și a giubelei lui Tanase. Pe câtă vreme, împotrivirile d-voastră ating pe alții, pe cei mulți.

— Doamne, boierule, dacă ți-e așa de milă de „obijduitul țăran” cum îi ziceți — de ce nu li împărți moșiile, oprindu-ți numai una?

Conu' Matei amuțește. Dă din cap — și iesă din odaie.

In urma lui, îi potop de haz:

— Iac-așa, boeriu Cădere! Mărinimie numai de pe buze...

Ionica sare aprinsă:

— De pe buze, numai? Câți sunteți aicea, nu dați la un loc, viața întreagă, cât dă moșu într-un an...

O înconjoară cu toții și mai mult ca s-o necăjească:

— Ar putea duduita să ni spună ce bine anume face?

— Anume ce bine?... Trimete lemne la săraci iarna; dă de cheltuială la văduve; îmbracă copii săraci; plătește școala nu știu la câți băieți și fete din satul lui; cunună și botează în fiecare an.

...La fiecare rană, alifia ei.

Un hohot batjocoritor o întrerupe. Și Florica Dan, răsturnată-n jilț, cu ochii pe jumătate închiși, cu țigara în colțul gurei, se topește, nu alta:

— Surori de caritate!... Călugărițe în port de modă!... De ți-ai fi luat mai de vreme de seamă, aplecările, jur că te călugăreai, doamnă Paschi!... Noroc că pentru Ionica timpul nu-i pierdut...

Mușcată la inimă de un zâmbet prins pe chipul lui Conrad, Vochița răspunde înțepat:

— Crezi, dragă doamnă, că comanacul te face bun?... Asta se naște-n om! Întoarce capul în altă parte, prefăcându-se atentă la zisele altui grup, din a cărui sfat, însă, nimic nu poate prinde: Uf, cât e de urâtă femeia asta obraznică și rea, fără nici un sfânt, și nici un Dumnezeu! Ar vrea să știe, cu ce drept — cu ce drept — numai — i se vîră cu de-a sila-n suflet?

Și cum a devenit vorba, nici dânsa nu știe, da-l aude pe Nicu:

Cea mai frumoasă viață e asta a noastră, nu mănăstirea: Să ai toate ispitele la îndămână și să nu te atingi de nici una.

Ionica repetă după el:

— Toate ispitele?... Și Cum s-arată ele?...

Florica, cu evantaiul la gură se prăpădește de râs.

Vochița vede tulbure, abea să stăpânește să zică liniște.

Asta nu-i de râs. E de respectat!

Nicu atinge ușor brațul Ionicăi:

— Dac-am merge să ni vedem finele?

Intră amândoi în odaia unde copilele de șase luni gânguresc singurele.

Fiecare s-apleacă asupra celei ținute în brațe, la botez. Cu sămne din cap, cu surâsuri dezmierdătoare li vorbesc. Micuțele îi ațintesc serioase, o clipă, ca să arate într-un chiot voios, gingiile încă știrbe.

— Dulcea nășicăi! — zice atuncea Ionica.

— Dulcea nășelului! — repetă după dânsa, Nicu. Și apropiindu-se de ea: — Mi-a venit un gând — așa — deodată, Ionico: când vom fi bătrâni— bătrâni—amândoi, gemenele astea — or să ni sărute pe amândoi, ca pe doi moșnegi ce vom fi — și are să confunde care-i nașul uneia, care-i nașa celeilalte... Și noi, ca doi părinți a lor, o să facem haz de ele...

Și cum se uită Nicu tot mai stăruitor la dânsa — o lovește pe fată așa — din senin — ca o sfiială — ca o neîndemână, în singurătatea ce-i împresoară.

S-apleacă asupra copilelor. Da’ tot atuncea se ridică, se-ncruntă, se năcăjește:

— Să trimetem mancele la fete, Nicule.

Și iesă pe ușă, amândoi. Strigă Ionica femeile. Și se miră de ce i-o fi bătând așa tare inima, astăzi.

In salon găsesc pe Conu’ Matei vorbind cam a sfadă:

— „Căldura graiului ajută la încolțirea ideilor bune... Halal, idei bune! — E cam inervat boierul.

Scuturat din tot trupul, râde de oamenii ăștia zguduiți de înflăcărare, și care, numără pe degete, prisosința săteanului, și soarta lui pe nedrept căinată. Râde amar de înfocarea asta pornită din fundul jilțurilor moi și odihnitoare... S-apleacă spre urechea lui Nicu, a Ionicăi:

—...Lacomii!... Se tem să calicească — și nu văd că-s calici de simțirea ce îmbogățește viața chiar fără baie de aur și fără măriri! Să țineți minte o vorbă de moșneag: în viața voastră să nu lingeți, unde ați stupit, să nu stupiți unde ați lins! Chibzuiți așa, ca vorba voastră să fie vorbă, fapta, faptă. Să nu fii nevoit mâine să-ți schimbi părerea de azi. Credeau că aleg prin Cuza un om a lor de afaceri, și dacă au văzut că s-au înșelat, uitați-vă, fiara, ce s-a trezit în ei!...

Și cum îi ținea pe amândoi de câte o mână, și cum amândoi se uitau la el, apoi, unul la altul, sufletele acestor doi copii se legară — atunci pentru totdeauna... Și pe când un vis de fericire era spre povârniș, altul începea să se făurească...

XIX

Lunile trec aproape să înCheie anul al doilea de când Conrad și Vochita sunt la Caramlăni. Dacă vede Conu' Arghire că ei nu pomenesc imica de plecare, ocolește și dânsul vorba asta - că tare nu-i place zbănțuiala de lume nouă, în care trebuie să i s 'Ce.zdanțuita de lume nouă, în care trebuie sa i se-nvârte fetele.

Conrad nu cârcnește de întors la Iași, știe prea bine că din venitul mâncat - adecă risipit — mai de ’nainte, cu cele cărți, petreceri, nu ar avea de dus nici două luni gospodăria în târg.

Uneori îl loveau gândurile, judecata, remușcarea, jalea.

Îmbrățișa pe Vochița făgăduind câte în lună și în soare. Ș-atunci o vorbă dreaptă, vibrând de încredințare, spunea:

— Nenorocirea mea e, că, încă de copil au desvoltat în mine numai slăbiciunea dragostei, dară n-au știut s-o desăvârșească, s-o înalțe cu un pic de respect. Eram un copil deprins să-mi sărut părinții, dară nu să-i respect. Nu, că n-ar fi meritat, sărmanii... Dară pe copil îl cucerește tăria — atât a trupului, cât și a sufletului. — Și părinții mei erau prea slabi de fire... Când mi se zicea: — Am să te spun mamii ori tatii, atuncea eram mai îndrăzneț!

Vochița asculta, și ca un fel de învățătură prindea din spovedania lui — de se mirau uneori ceilalți de unele toane de asprime ce o lovea cu copiii.

— Mă doare — zicea dânsa — când nu li fac pe plac. Insă — de când e mlădiță tânără, copăcelul trebue îngrijit — dacă vrem să crească drept și frumos...

— Așa-i — spunea maica — numai că, o minte de patru ani jumătate, și altele de un an și jumătate ce pot pricepe?... ce pozne fac?...

— Să se deprindă de mici să nu-mi iasă din cuvânt, măicuță... Când vor fi mari lupta contra pornirilor rele va fi mai grea. Așa că-i bine să-mi deprind și eu inima de pe-acuma cu o leacă de gimnastică... Să știe și dânșii că fericirea în viață, atât pentru ei, cât și pentru cei cu cari vor trăi, va atârna de dragostea amestecată cu respect, cu cari li va fi înzestrat sufletul.

Maica nu îndrăznea să lungească discuția — ci căta la chipul ostenit ca de suferindă al fetei — pe urmă-și îndrepta în gol căutătura — și gura cu colțurile trist căzute, da drumul unui oftat:

— Poate să fie și-așa, puică...

Și un fir de remușcare începe a o amărî: Ce avusese nevoie să s-amestece în dragostea Vochiței, acu' cinci ani în urmă?!...

Conrad se trezește căscând tare, întinzând brațele, pocnindu-și oasele din încheieturi:

— Mă mai duc pe la Iași...

Vochița se-ntoarce friptă:

— Ce să faci?

Să mai văd ce-i pe-acolo... Mâine mă-ntorc.

— Mâine te-ntorci! Știu ce-i mâine al tău!

— Dacă-ți dau cuvântul de onoare! Nu-s copil, ce dracu!...

Ești mai rău ca un copil! — Și amar: Știu că nu faci pe stâlpu de biserică, la Iași...

Și ideia că iar va petrece zile de grijă și nopți de nesomn, nesfârșite și singuratice, cu gândul chinuit de grija lui, o umple de desnădejde:

— Rămâi acasă, Conrad. Vezi, sunt între ai mei, aicea. Totuși, când lipsești dintre ele - așa mi-s de străine toate...

Dânsul întinde brațul să o cuprindă; ea se ferește: — Rămâi?

— Mă-ntorc mâine, dragă!

Vochița se aprinde: S-o lase-n pace! Îl știe! Îl știe câte parale face! O, poate să jure pe ce are mai scump — că el își face de cap la Iași! Nu se vede că-i înglodit până-n gât. Și nu se gândește la copii, la prăpastia în care-i împinge? Ce are de gând? Să-i ajungă fetele ca Evghenia? Și copiii copiilor ca băiatul Evgheniei, îmbrăcat cu vechiturile date de pomană de alții?... Să fie mai cuminte, îl roagă! Să fie mai hotărât — și mai cu judecată!

Și vorbește și plânge și roagă. Și ca o nebunie de deznădejde îi vine, simțind că nu-l va putea convinge — nici odată.

El stă la îndoială — între dreptatea femeii ăștia frământată de necaz — și zîmbetul de deunăzi a Floricăi Dan:

— Bine o fi sub papuc, domnule inginer? Și tot ea răspunzând: —Când carâmbii sunt de aur...

Să-l creadă lumea stăpânit de femeie?!

— Am făgăduit că mă duc; prietenii m-așteaptă...

— Dară de câte ori mi-ai făgăduit mie că n-ai să te mai duci!... De ce către mine nu-ți ții făgăduința, și numai către prieteni?

Scos din fire se răstește:

— Iți spun că mâine-s acasă!

Ca prin minune îi seacă ochii.

— O, du-te-du-te!

O scoate din minte judecata lui întunecata, nepăsarea-i cumplită, apucăturile rele ce tot mai mult îl stăpânesc! O, nu mai e copila neștiutoare! Și gospodărie cu stătutul pe la alții nu mai vrea! Crede că o viață întreagă va fi tot așa? El la târg să dea cu grămada banii pe fleacuri și dânsa aci, hrănită de pomană ea și copiii?! Și să iscălească pentru el, și să păstreze taina șolticăriilor lui?

— Șolticăriilor mele?!...

Conrad scoate din portofel tot ce avea, risipește pe masă:

— Poftim banii! Și de acu-nainte o lescaie nu-ți mai cer! Dară la târg, mă duc!

— Du-te! Du-te! Petrecere bună! Și cată să nu te tulbure gândul prăpastiei în care te-arunci, târându-ne pe toți după tine!

Iesă izbind ușa, tremurând, plângând și jurând pe toți sfinții, că o lacrimă nu mai varsă de-acuma pentru dânsul! Și râzând în hohot nervos de gestul cu care-și deșertase portofelul — parcă-i da înapoi toată averea părăduită. Intră-n odaia copiilor, spăriindu-i cu înfățișarea tulburată și rătăcită.

Conrad a plecat. De-o săptămână-i dus. Și toți se miră de liniștea Vochiței, care, de câte-n lume, vorbește, numai de zăbava lui.

Și nimeni nu bănuește, că seara, după ce o vreme se pierde în contemplarea somnului celor doi micuți, când în odaia ei - în adâncă tăcere, ce-i pare un nesfârșit pustiu, gândul o revolta: Ce-o fi făcând Conrad de nu se mai întoarce?

Și noaptea întreagă, cu lumânarea aprinsă, cu ochii mari deschiși, visează, ațintind tavanul, sărind din pat s-asculte un presupus huit de roate; intrând iar în pat — începând o carte — începând o rugăciune, cari se sfârșesc într-un vălmășag încurcat, de gânduri încâlcite, din cari unul singur se desprinde limpede: Ce-o fi făcând Conrad, de nu vine acasă?

Intr-o săptămână se topește îngrijitor, Vochița. Cearcăne vinete se lățesc sub ochi. Nimeni nu bănuiește însă, ce boală sufletească o mânează, când s-arată lumei veselă, liniștită, vorbăreață, plină de duh. Ba chiar își aduce aminte snoave spuse de Conrad. Și le repetă prefăcând vorba lui străină. Și râde atuncea de se-neacă de râs — până o lacrimă-i răsare la coada genei.

Pe urmă într-o zi doborîtă zice:

— Mă duc la târg, tătuță.

Conu' Arghire ridică din umere:

— N-ai ce face, se vede! — și dă să iasă pe ușă. Se răsgândește, însă — se-ntoarce și uitându-i-se drept în ochi:

— Pe domnul inginer te duci să-l cauți?... Să ți-o spun eu verde?... Mai bine ai da leturghie să nu-i mai afli urma...

— Tătuță... se roagă Ionica.

— Ce tătuță?!... Ca să cruț pe potloganul cela, am să fac dobitocia să-mi pun lacată la gură, până l-or aduce mort din beție, acasă?... Și-atuncea să se pomenească nevastă-sa calică pe drumuri; cu copiii?— Să-l cruț pe dânsu?!... Nu i-am zis că-s în stare să dau cu barda n Dumnezeu?... M-a luat în râs, haimanaua, atuncea!... Că ți-a pus zălog argintăria, că ți-a vândut cupeaua, că ți-a dat blana de samur...

— Tătuță... se roagă Ionica.

Conu 'Arghire cum n-ar fi auzit-o:

—...Astea toate ai să li vezi dacă te duci la târg... Da' știi dumneata pentru cine te potopește?...

— Tătuță!...

—...Pentru toate jidaucele din Iași!

Vochița s-apropie de tată-său și limpede de- tot, de-și pierde boeriul cumpătul:

— Nu cumva te-nșeli, tătuță?...

— Nu!...

— Mă duc la Iași. Și dacă e cum zici, am să-ți arăt că n-am uitat datoria de mamă!...

Și Ionicăi i s-a strâns inima de zâmbitul Vochiței. Și-i veni să țipe de durere, când Vochița porni singurică, la amiază.

Peste trei ceasuri pășește pragul casei adormită, mută. I se pare Vochiței că din mobila învălită-n doc, din consolile și policandrele înfășurate în tifon verde, o plângere, desleagă. I se pare, că, un glas numai de ea auzit, pornește din lucrurile ce i-au fost așa de dragi; și-i mișcă sufletul, și i-l întoarce în urmă: Doar au avut și dânșii amândoi zilele lor bune. Așa frumoase. Așa senine. Să-l afle pe Conrad, să-l aducă-n fața acestor martori, ce-l vor pune pe calea dreaptă, cu ojana lor mută...Nu-i păcat să-și zdrobească ei singuri fericirea? Să-l afle, să-i spuie: - Am șters tot din urmă. Să-ncepem viață nouă!

In urma ei slugile zice în răstimpuri:

— Nu-i conelul, nu-i... de trei zile nu s-a întors.

După ce sfârșește de cutreierat odăile, se-ntoarce pe unde venise. Intr-o sforțare a minței, vrea să-l afle! Cu orice chip să-l afle unde-i!... Departe?... Cu ce bani?

In cancelarie se oprește, caută pe masă, încearcă saltarele încuiete: nimic — un sămn de îndrumare nu-i. Incrucișază mâinele pe piept — rotește ochii jur-împrejurul odăii — de la scrin la oglindă, la dulapul cu cărți, la divan, la tablouri, la casade bani. O bănuială îi fulgeră în minte: Sculile ei! Gătelile de aur, galbăn ca alama, și grele ca plumbul, păstrate de sute de ani în familie, ca un salaf purtător de noroc!... Le-o fi vândut și acelea?

S-alerge la conu’ Matei să-i ceară o lămurire, un sfat!

In trăsură însă, îi vine-un gând, Vochiței: Iscoada de Florica Dan o fi știind de dânsul.

Strigă vizitiului să cârmească într-acolo.

Florica mai să nu creadă: ce cată la oraș doamna Vochița Paschi?

— Îl caut pe Conrad. Nu știi pe unde-o fi?

Florica bate din gene:

—...Nu știu... se gândește puțin — și luminată își duce degetul la tâmplă: — stai! — și iesă fuga, se-ntoarce tot atuncea: — am trimes chiar trăsura matale, s-aducă pe Gârneață — vecinul d-voastră. — Întrebase pe când te-ntorci. Zicea că de nu vii până-ntr-o săptămână se duce el, la Caramlăni.

Vochița strâmbă din gură:

— Și ce poate avea cu mine Gârneață? Florica se uită stăruitor la dânsa:

— O fi știind vre-o veste despre... Conrad.... S-apropie de Vochița, o ia de mână, o duce pe canape; s-așază alăturea de tot, de-i simte Vochița suflarea pe obraz. Și bună, și prietenoasă. Și desmerdătoare o întreabă, o iscodește. Sucește și răsucește vorba, o-nmoaie, o îndulcește, doar-doar să afle: ce-i în inima Vochiței?

Dânsa abia răspunde, ci cu ochii spre ușă, trece prin mii de chinuri: ce știre să aibă de Conrad, Gârneață?...

In sfârșit intră și întâia dată-l vede mai bine pe omul ista scurt, gros, roșcovan și asudat pe obraji, parc-ar fi fost toiul verei.

Cu plecăciuni îi întinde un baston. Vochița-l ia, se uită: bastonul lui Conrad. Întreabă fără grai.

Și străinul lămurește cu vocea de astmatic:

— Fusei la țară zilele trecute. Mă-ntorsei pe neașteptate. Când să intru în odaia nevestii, aud foială, șoaptă. Aprind lumânarea, răcnesc să-mi deschidă. In sfârșit ușa se descuie, se deschide; unul cu obrazu ascuns în pălărie mă izbește peste lumânare — lumânarea cade jos, se stinge, cela o tulește. Răcnesc, zbier — șuier, gata — o tulise! Mă-ntorc la nevastă. Dânsa mai moartă, de spaima judecăței. Când merg cam spre dânsa — mă-npiedec de ceva — m-aplec: bastonașul domnului inginer. Am ținut să-l dau în mâna matale.

Și fără o vorbă mai mult se-nchină și iesă.

Vochița încremenită rămâne cum o apucase intrarea omului ista: cu gâtul cam întins, cu gura întredeschisă, cu ochii pironiți, pe unde el dispăruse: Oare drept să fie?... de Conrad a fost vorba?... De Conrad?!...Ori poate-i șotia fără gust a cuiva?

Rugătoare, desnădăjduită întoarce spre Florica privirile ce strigau ajutor...

Dară Florica nu vede, decât răzbunarea visată de ani de zile.

— Nu știai de asta?...Și tot Iașul vuiește!

Așa? Prin urmare știa și dânsa, de ce vrea omul cela s-o vadă? O, femeie fără suflet!... Cum poate să încapă atâta răutate într-o singură ființă?

Și bieții ochi, tot mai a desnădejde cată; tot mai tare piere din ei judecata, viața.

Iși duce palma la inimă și-i gata să se piardă:

— Așa de rău mă doare...

Atuncea pe Florica o izbește deodată neomenia faptei. Și milă cumplită de sărmana femeie o lovește.

Deschide brațele gata s-o cuprindă, să-i ceară iertare.

Vochița friptă sare; adună puterile slăbite; strânge, înfrigurată, cu-o mână faldurile trenei, cu ceialaltă bastonul și tot o fugă iesă din casa blăstămată, de care-o presimțire o-ndepărtase ori când.

Strigă vizitiului s-o ducă drept la țară.

La țară! Acolo, de unde n-ar fi trebuit niciodată să iasă, nici azi — dar mai ales — cu șapte ani în urmă.

Intr-o mișcare inconștientă își apasă cu palmele pieptul. Nici o lacrimă nu-i curge, dar amarnică durere îi sfâșie întreaga ființă...

Ar fi vrut să plângă în scâncet continuu, ca un copil; ar fi vrut să aibă pe cineva cu dânsa. Se simte slăbită, gata s-adoarmă, în legănarea trăsurei... Și toropită ca de somn a ajuns acasă — fără să fie în stare un cuvânt să rostească.

XX

— A plecat?

Ionica dă trist din cap:

— Nu...

Soră-sa inervată:

— Ce mai vrea? Și-a luat tot ce-i a lui.... până și bastonul! Ce mai așteaptă?...

Sfioasă îndrăznește Ionica:

— Te roagă să-l primești... De un rămas bun, Vochițo!

Pleoapele fetei erau roșii, glasul îi tremura stăruitor. Ar vrea să știe Vochița mila de cine o tulbură așa:

— Iți pare rău că pleacă?...

— Îmi pare rău de toată întâmplarea asta.

Împreunează mâinile și din inimă zice:

— Doar te iubește, Vochițo!... Jur că te iubește...

Vochița sfâșiitor zâmbește:

— Ce poți tu ști? Ești încă așa copilă!... Ai să pricepi cu timpul, că dragostea adevărată trebue să fie izvor de virtute, izvor de fapte frumoase... Pe când la el...

—Zicea că de l-ai fi iertat acuma...

— Sunt greșeli de-acelea ce nu se pot uita, cu toată bunătatea inimei, cu toată voința ce-ai avea să li uiți... Du-te, Ionico, du-te... Spune-i că mi-e peste putere să-l mai văd...

Mâhnită pleacă fata, se-ntoarce cam tot atuncea, își ia un scaun, s-așază lângă soră-sa:

— S-a dus. Cum a aflat răspunsul, n-a mai cârcnit. Tăcut mi-a sărutat mâna, a sărit pe cal — i-a dat pinteni —și s-a tot dus, sărmanul Conrad Paschi...

Vochița istovită zâmbește:

— Ași vrea să te aud zicând și: „Sărmana Vochița”...

I se pare deodată că se leagănă-n jilț: pe urmă, parcă s-ar scufunda în dușumele — capul s-apleacă pe un umăr, oftează parc-ar scânci scurt — rămâne-n nesimțire.

De atuncea-s doi ani.

Pe geamul deschis se strecoară boare cu miros de iarbă uscată.

— Nonica, tot e bolnavă mama?

— Doarme, numai — puiule — răspunde Ionica în șoaptă, ca să-i aducă aminte să vorbească încet.

Dânsul — îngândurat — s-apucă iar de joacă.

Ionica pricepe ce se petrece în mintea de copil, când tot o-ntreabă așa: Băiețelul deprins cu alintări de cum a venit pe lume, suferă de schimbarea-n firea mamei nervoasă de boală, de dezamăgire.

O umbră trece în ochii Ionicăi:

Sarmana ei soră! Cum s-a topit, cum a rămas de șubredă, bicisnică! Și din pricina ei, ce liniște se cere, apăsătoare pentru toți, da’ mai ales pentru copii.

Se umblă-n vârful picioarelor, se vorbește-n șoaptă. Epraxia trebue să ducă mai mult prin semne, toată gospodăria.

Sărmana Vochița!...

Sărmanul Conrad Paschi, cum sărută copii plângând și șoptind cu un biet aier atât de nenorocit: „să nu uitați pe tata!”

Nicu Predea i-a zis în ascuns — de nimeni să-l audă — i-a zis că se duce uneori pe la Paschi.

— Mi-e milă, ce vrei! Așa a îmbătrânit, așa-i de abătut!... Și nu merge nicăeri, nu mai atinge cărțile — și cum mă zărește, cel întâi lucru întreabă de copii, de Ionel, mai ales — și de tine... De dânsa, niciodată!

Ii revine-n minte, o vorbă a ei, de atuncea.

— Prin urmare în omul plin de goliciuni, era oricând o simțire adevărată... Cum de-și făcea de urât?

Parcă-l aude pe Nicu serios și cald grăind:

— Să-ți alegi de tovarăș, Ionico, unul care să te iubească cel puțin odată și jumătate mai mult decât îl vei iubi tu pe el... Cornad era prea sigur de dragostea Vochiței — și acolo a fost tot nenorocul lui.

...Cum dânsa rămăsese tăcută, pe gânduri, el s-a înclinat, i-a căutat ochii și i-a șoptit tot cu felul cela serios și cald —atât de înrâuritor:

— Mă pricepe, Ionica?...

Și — dacă dânsa — la dreptul vorbind - nedumerită — a răspuns numai de-o ambiție: „da” — ca să n-o creadă proastă — el i-a luat mânele, i le-a strâns tare — tare; i le-a sărutat încetișor — și pe urmă au tăcut, încurcați...

Pe fereastra deschisă, vântișorul imbalsamat, tot intră. Ionica îl absoarbe — și coșul pieptului se umflă de miros de cosâtură și de simțire dulce și de un vis născut, nici ea nu știe decând.

XXI

Prin fața salcâmilor trece norodul recules, tăcut, spre Biserica din curte.

Epraxia, Ionica se grăbesc într-acolo, pe când Vochița rămâne cu ochii după nourii supțirei și albi, ce joacă pe dinaintea soarelui ca o pânză și o umră moale, pe pământ.

Așa stă acuma, ceasuri întregi, Vochița. Cu privire duse, cu gânduri întunecate, îngrămădite în închipuire, pierzându-se clipelor de față, tresărind și istovită zâmbind, când fără de veste aude vorbă lângă dânsa.

Ce are, nici ea nu mai pricepe. E de nepriceput veșnicu-i dor și veșnica-i dezamăgire.

De trei ani aproape străbate străinătățile, ducându-și de ici — colo urâtul de viață — pribegind în căutarea leacului, slăbiciunii trupești, stârnită din suferința bietului suflet menit la nesfârșita luptă între trecutul ce nu poate uita și zilele de față ce-l apasă dureros. Luptă — ce-i dau zile de chin, nopți desperate, în care-și plânge amarnic — fără lacrimi însă — traiul de singuratecă și plictisită pe lume.

De ar putea cel puțin o lacrimă să verse!... De-a fost menită dezămagirei, să-i se fi lăsat doar ușurarea asta!... Dară de trei ani n-a mai plâns... Doamne, și e cumplit amarul frământat numai de inimă și minte, neîndulcit de picătura ceia, alinătoare...

Liniștită, răce în aparență, îndârjită în ascuns pe toți și pe orice, stă ceasuri întregi cu fălcile încleștate, cu buzele supte, cu ochii țintă, cântărind nădejdele mari, clădite altă dată, și adevărul de azi searbăd și dureros.

Și toată suferința îngrămădită-n suflet — ascunsă cât mai adânc, izbucnește în toane escentrice, în cuvinte răutăcioase față de cei mari, în nedreptăți față de copii.

Alte ori, cu părere de rău și lacrimi ce isvorăsc în inimă și tot acolo pică, o lovește jalea de dânșii. Bună și iertătoare atuncea, o cuprinde milă și ciudă de aierele lor spăriete. Ar vrea să-i vadă numai în vioiciune și zburdălnicie — și se hotărăște să fie mai bărbătoasă, să se-nchidă în prezent, trecutul uitându-l cu totul... Dară un râs mai din inimă, o pată, o agățătură în pestelcuțe, o carte ruptă, o cordică pierdută stârnesc din nou furtuna abia potolită: Ii vrea orânduiți, îi vrea ascultători, îi vrea respectoși, ca să fie pildă între copii, ca mai târziu, pildă între oameni.

Și Vochița în grija să-și zgândărească rana, nu bagă de seamă, că pe zi ce merge copiii nu îndrăznesc să răsufle înainte-i, pe zi ce merge se-nstrăinează de ea.

Ionel, mai ales, ai cărui ochișori văzuseră și alte vremuri, în cari i se cerea ca un hatâr sărutarea, râsul și zburdălniciile, lega, în judecata lui de copil, toate schimbările astea, cu plecarea tatălui frumos și mereu vesel, până la urmă când l-a sărutat plângând. Și ar fi vrut să-l vadă. Și-și clădea mii de planuri, cum să izbutească s-ajungă la dânsul. I-a zis odată maicăi, și dânsa cu degetul pe buze l-a sfătuit să tacă, să nu pomenească nimica mamii.

Așa că de multe ori rămâne cu ochii duși, micuțul — uitând de joacă, mâncând abia, foindu-se de nesomn în așternut — de se lungeau obrăjorii și se supția trupușorul.

Clopotul de la Biserică sună leturghia, glasul de alamă ca o chemare spre îndurare, se-nalță către Cer. Copiii din sat încetează de alergat printre crucile mormintelor, poporanii îngenunchiați pe pridvor apasă, într-o ferbinte rugă, frunțile de lespedele de piatră.

Vochița socotește că, de trei ani, o cruce n-a mai făcut — odată n-a mai calcat în Biserică. — Ajutorul de sus —așa minciună de necrezut i se pare — că fericește copilăreasca încredere a norodului îngenunchiat colo.

Copite de cal pe pruudiș, o fac să tresară. Și Nicu Predea, ca-n toată dumineca vine să prânzască la dânșii.

El se închină voios. Dânsa-i zâmbește, zâmbetu-i istovit.

Nicu vede. Suie în fugă scările, îi sărută mâinele:

— Bine cu toții? Voinici?

Și ochii lui aleargă nerăbdători spre ușă.

— Moșu-i acasă? Ionica?...

Vochița i-o arată în ograda bisericei, înconjurată de norod.

Rămân amândoi uitându-se la dânsa nantă, supțirică, mlădios îndoindu-se spre copilași, spre vre-o babă, împărțând busuioc la fete, sfătuind, zicând drăgălaș vre-o șagă: — nimicuri de astea, cu atâta preț pentru cel umil! — gândește tare Nicu...

Vochița mâhnită, aproape răpezit se plânge:

— Și mie?!... De-ai ști cum mi sa închis sufletul pentru toate nimicurile astea!... Și cum îmi luminase și mie odată zilele!...

Nicu mai n-o aude. Ci toată luarea-aminte, e furată de sunetul limpede, argintiu a râsului frumos, venind din curtea Bisericei.

Il lovește nerăbdare de copil, s-o vadă pornindu-se spre casă. Și cum se urnește abea Ionica, dusă de mulțime ca purtată pe val, Nicu îi iesă în cale, la poartă.

— Ionico!

Cu amândouă mâinile întinse, vine spre dânsul. Și inima ei caldă de tot locul iubirei, se revarsă în zâmbet, în privirele ce scânteiază de bucurie.

— Să-ți fie primită rugăciunea.

— Să ni-o primească Domnul pe-a tuturor! Și ochii ei desmiardă întreaga mulțime oprită în poartă: — Ți-ași da anaforă, Nicule, da știu că ai mâncat azi!

O babă s-apropie:

— Dă-i mata, dă-i!... O lua-o mâine pe nemâncate... Și dac-o lua-o pe nemâncate, să-și puie ceva în gând, că zău se împlinește!

— Zău dă-mi! Îi cere dânsul.

Ionica stă la îndoeală, că știe cât preț pun bărbații pe lucruri de astea.

... Dară Nicu o ia la braț, se-nclină spre dânsa, îi murmură înrâuritor:

Cam ghicește Ionica ce mi-ași pune în gând?

Pleacă pleoapele, se-nroșește, îngână încurcată.

— Nu...

Un glas morfolit de moșneag strigă din mulțime.

— Care gând o fi, să fie cu noroc!

— Așa-i moșule, așa-i! — răspunde Nicu, ținând tot mai strânsă mâna, ce încearcă să scape.

— Să mergem, Nicule!...ne-așteaptă Vochița!... cu bine, oameni buni!

Și vrând-nevrând, la brațul lui suie scările.

Cam tulburată, cu fioruri s-apropie de Vochița — își alipește obrazu de obrazul ei, arată spre grădină, unde copii se joacă:

— Ce adânc, din inimă, pornesc râsetele lor!

Dară Vochița-i posacă. Amar de tot socoate:

— Toată viața mea, mângâierea din partea lor o să fie ca nepăsarea de astăzi!

— Sunt așa mici încă!

Întinde gâtul și se pripește a sfadă:

— Sunt mici? Da’ s-a priceput domnul Ionel deună-zi să-și ducă mâinile la spate, când i-am zis să sărute mâna lui Tanase? Și să clatine capul a negare?

— Când asta? întreabă Predea.

— Nicule dragă, să-l fi văzut pe urmă, în ceialaltă odaie, când îl dojăneam de asta!... Cu ochișorii lui frumoși, ridicați spre mine, și plini de nedumerire: — Cine-i boeriu cela să-i sărut eu mâna?... E Ștefan-cel-Mare?!...

— Tu faci haz, Ionico! Și mie-mi tremură inima că a moștenit îngâmfarea, fanfaronada leșască...

Epraxia vine din casă tremurând capul a șagă.

— Ambiții mai ceva mi s-a dat să văd, la mama lui Ionel, care era ceva mai mărișoară, ca dânsul acuma, când, zicându-i-se că toate se petrec în lume din voia lui Dumnezeu, a pus coatele pe masă, și tâmplele în pumn și drăcoasă a întrebat: „prin urmare Dumnezeu vrea ca să stau eu acuma pe scaun?” „— Da!” — „Eu vreau ca să mă scol!” — Și hop — a fost în picioare.

Nicu, Ionica râd cu poftă:

— Amarnică ai mai fost Vochițo dragă!

Dânsa luptă între necaz și zâmbet:

— De m-ași mai putea scula și din trânteala asta!... Numai că Dumnealui de sus, m-a cam izbit deochiat... Nu știe cum să se ia uneori!

Ionica îi astupă, cu palma, gura:

— Nu zi așa, că-i pacat!

— Pacat?!... Îi păcat o vorbă zisă de o biată ființă fără putere, vorbă ce nu atinge nici în bine, nici în rău? Ori e păcat ca Cel cu toate mijloacele de a răspândi binele-n lume — să prigonească fără pricină — o ființă nevinovată, și fără putere de apărare?

— „Iov a zis...” începe maica.

Vochița își duce palmele la urechi:

— Lasă-l măicuțo pe Iov!... Născocirele astea — fără nici o legătură — sunt cea mai mare probă de netemeinicia Scripturei! Că, dac-ar fi să ne luăm după pilda lui Dumnezeu!... sfârșește dânsa, cu un sămn ostenit din mână.

Ionica, maica, ar vrea să-i răspundă, că tocmai necredința asta îi îngreuiază povara dezamăgirelor — Nu îndrăznesc însă — de teamă să n-o supere.

Tot Vochița deschide vorba din nou:

— Ziceți de copii... Vă spun că-s altfel de fire de cum fusesem noi. — Din îndemnul lor nu vin niciodată la mine! Nici Ionel, atât de alintat, atât de iubit!.

Atuncea Ionica bună de tot s-apropie:

— Ei bine, n-ai dreptate! De multe ori se cereau, la început, la tine. De un timp, însă — îi sfiești, îi zăpăcești cu veșnicele mustrări, aiere cumplite...

— Ii vreau respectoși!... Vreau să m-asculte orbește!... Să nu-mi iasă din cuvânt, chiar când vor fi cu părul alb, dac-ajung eu pân-atuncea!... Să nu fie o pacoste pentru ei, și mai cu seamă — pentru alții!

Dulce de tot și plină de milă, Ionica se întoarce spre Nicu:

— Așa se netezesc pe străițe, cer să li se perie perișorul, să se spele pe mâne, când li se zice că îi cheamă dânsa! Și mă uit la ei cum se iau de mână, cum tușesc să-și dreagă glasurile, când sunt încă în dosul ușei și cum cască mari, ochii de căprioare speriate, când li se strigă să intre.

Vochița se arată încântată:

— Foarte bine!... Să-mi știe de frică!... să iasă oameni, nu fleacuri!... Când vor fi în vrâstă să priceapă, vor prețui creșterea primită — și cu atât mai mult mă vor respecta!...

Pe același ton de blândă compătimire, Ionica susține:

— Mai mult ai să-i alipești cu blăndeța!... Mai bine să te asculte de dragoste decât de frică...

— Ce știi tu!...

Nicu repetă și el:

— Eu cred că are dreptate, Ionica. Invață-i să-ți respecte cuvântul, de dragostea matale, nu de frică...„Numai așa când vor fi mari”...

— Ce știți voi? — ridică nervoasă din umere: — N-am eu gust să aud din gura lor, ce ar fi auzit părinții lui Conrad Paschi din gura fiului lor — în clipele lucide, că, dragă Doamne, avea el și de acelea! — Zeflemisește amarnic.

După tremurarea glasului, tăios — pricep cu toții să curme discuția.

Din grădină, zburdând, scuturând zulufi castanii, fetițele se ivesc ținute de mână, de mademoiselle Marie. În urma lor, Ionel trage căruciorul cu săpi și greble mici, târăndu-și a lene picioarele. Căpușorul e trist lăsat pe-un umăr, și ochii mari albaștri sunt lâncezi, somnoroși.

— Copilul ista-i bolnav — șoptește Nicu la urechea Ionicăi.

Dânsa îngrijată, îngână:

— Nu cred!...

Scoboară-n fugă scările, se duce la dânsu. Nicu o ajunge — și amândoi s-apleacă, îi iau bărbia-n degete, ridică în sus — obrăjorii palizi.

De pe cerdac, îndoită peste parmaclic, Vochița sperietă li strigă:

— Ce vă uitați?... Ce are?

Și nu se liniștește decât când, soră-sa pacinică îi spune:

— N-are nimica! L-am dezmierdat, dragă.

XXII

Copilele așteaptă pe scări, ținându-se nemișcate la depărtare una de alta. Cuminte se privesc în răstimpuri, se uită la trăsură, la rochițele lor de pică brodată. Și pe urmă sfiioase privesc la Ionel rămas tot în straiele de casă - cum stă cu bărbia culcată pe brațele suprapuse pe parmaclic, și nu-și ia ochii de la cai.

Mademoiselle Marie îi dezmerdă creștetul.

— Ai cerut „pardon” la „maman”?

Băiețelul clatină capul. Și cu glasul plin de lacrimi:

— Am fost cu Nonica... Nu vrea...

— Vezi, puiule dragă, dacă nu ești cuminte? — îl sărută pe furiș, Ionica.

Băiețelul apleacă capul, oftează adânc — și stă așa până Conu’ Arghire îl ia de mână, îl duce la Vochița:

— Iartă-l mamaie!... Mă pun garant pentru el!

Mamă-sa bate hotărât din picior:

— Nici să n-aud! Vreau să scot îndărătniciile astea din el!... Altă dată, dacă nu vrea să spuie poezia în fața musafirilor, ani să-l închid noaptea-n pivniță cu guzganii!...

Copilul, sub greutatea amenințării apleacă din nou căpșorul trist. Își răsucește mai să-și frângă degetele supțirele, codiș și speriat urmând mișcările mamei și așteptând ca o ușurare ori să-l ierte, ori să plece, în vizită, fără dânsul.

Conu' Arghire, din partea lui, socoate că nu-i mai mare prostie ca a mamei ce dă reprezentații oaspeților cu deșteptăciunea învățată, de copii, papagalicește, de prin cărți — și nu-i mai mare asuprire pentru oaspeți, ca zâmbetul și laudele ce i le impune aierul radios al mamei.

Vochița se foiește, grăbește pe Ionica să vie, să plece. Căci pe clipă ce trece i se-nmoaie voința — și nu vrea să-și calce cuvântul, s-o creadă copilul slabă de înger — să scadă autoritatea — și deci — respectul.

Dar când o vede coborând scările, suindu-se în trăsură, inimioara de șapte ani, tot mai nădăjduiește. Și numai când caii se-ntind în hățuri și trăsura prinde a se urni, sclipind în bătaia soarelui, numai atuncea pricepe Ionel că a zburat speranța. Cu un hohot se aruncă în brațele maicăi, și-și plânge, micuțu, cea ’ntâi dezamăgire pe lume.

Epraxia apasă căpușorul bălan, la piept. Șterge ochii, șoptește o făgăduință: Dacă-i cuminte, dânsa poruncește lui Gligore să-l suie pe Halka, și să-l plimbe în jurul stratului... Așa a zis și bunelu.

Copilul suspină răspicat:

— Așa a zis bunelu? — Și ca tot-deauna, când e vorba de calul lui: — A cui e Halka, măicuță?

— A matale, puiule.

— Cine mi-a dat-o?...

— Tataia matale, când erai mititel și Halka o mânzucă.

— Și ce zicea tata?

— Zicea că are s-o învețe blânduță, ca un cățeluș să asculte de mata... Și n-a mai apucat... sfârșește cu un oftat.

—Așa spunea tata?... Și deodată înalță glasul plin încă de lacrămi: —... Și unde-i tata meu?...

Atunci Epraxia îl îndeamnă cu un surâs voios, clipind din ochi:

—Hai să spunem lui Gligore...

S-a văzut pe spinarea calului, băiatul, în loc să inhațe ca altă dată căpăstrul, și să pocnească din limbă, săltându-se, ca să o ia la trap, s-a lăsat lin pe coamă, a încercat să înlănțuie gâtul și într-o desmerdare își culcă obrazul pe cal:

— Halka de la tata meu!...

Și mult ar fi dat să știe băietul, dacă ființele astea vie rămase după tata, cum e Halka ori Mira, câinele de vânat — doresc și ele ca dânsul pe tata cela frumos și tânăr — care a dus cu dânsul frumoasa voie bună de demult.

Sara l-a găsit Vochița adormit pe divan, alăturea de Mira. Cu nici un preț nu vruse să se culce fără surorile lui.

Milă cumplită o năpădește și remușcare de ochii ceia mari albaștrii stăruitori în ruga de peste zi...

Plină de grijă s-apleacă spre dânsul... Parcă-i ard obrajii... parcă răspicat răsuflă: Să-l ia de aicea, să-l ducă în pătuț.

Binișor îi trece brațele sub șele. Un țipăt fioros, o îngheață pe loc:

— Nu mă duce... Nu mă duce!...

— Ionel, mamă...

Ce se petrece în mintea de copil? Chemarea, asta a Mamei, cu vocea de altă dată, îi dau iluzia vremurilor trecute?... Râde și scâncește și dulce de tot cheamă:

— Mamă... tata... Mamă... tata...

Și cum Vochița, înmărmurește cu dânsul în brațe băietul rotește ochii trezi prin casă, îi pironește asupra ei, și cu o voce adâncă, ce numai era de copil:

— Unde-i tata?...

Și cum nu i se răspunde, din ce în ce mai stăruitor scâncește, tot mai răgușit, și cu căutătura tot mai schimbată o măsoară:

— Unde-i tata?... Unde-i tata?

Ferbințala lui o răsbate prin piele — i se ridică la creier ca un cuptor de jaratec: Copilul ista-i bolnav, și dacă-i bolnav, are să moară; și dacă moare el, va muri și dânsa, ori va înnebuni!

Și prinde a chema ajutor, și a cutreera odăile, cu el în brațe, ca omul cuprins de flăcări, fugind cu para pe dânsul.

Maica i s-așază în cale, i-l ia din mâini, îl desbracă, îl răcorește cu oțăt de trandafir, în scâncetele tot mai moi a copilului, în vorba bolborosită și nerăbdările Vochiței: să s-aducă doctor! Doctorul să vie!

Din ce în ce mai slab, dară sfâșiitor chiamă Ionel pe Conrad. Până rămâne nemișcat, toropit, în fundul pernilor, cu ochi sticloși, stranii.

Vochița s-apucă cu mâinele de cap:

— Aduceți doctorul, că simt că-nnebunesc!

Toți îi răspund deodată:

— De-acu’ trebuie s-ajungă!

O lună întreagă — cât a ținut boala, Vochița păru ieșită din minte — nedeslipită cum sta de patul băietului, și cum rotea ochii ca de smintită, în pleoapele seci, umflate de veghie — ori, cum sta în pași mari, fără huit, tremurând buzele, ca în rugăciune fără grai.

De ce întâia vorbă a copilului revenit la viață fost aceeași:

— Unde-i tata?

— Trebuie să-l vadă odată, că altfel nu se mai potolește — zice Conu' Arghire.

O clipă — în Vochița — s-aprinde o scânteie...-Dar numai o clipă! Și tot atuncea, înfrânând slăbiciunea de neiertat — stăpână pe dânsa — râce și limpede hotărăște:

— Aicea să nu-l văd, mă rog! Să i se ducă băiatul.

Și așa a plecat Epraxia, cu Ionel la Iași.

Peste trei zile trebuiau să se-ntoarcă. Dară-n locul lor sosi o scrisoare de la călugăriță:

Nu-i chip să-l desparte pe Ionel de tată-său! Îl duce de dimineață la dumnealui, și sara, cu greu nevoie se-ntorc la Conu’ Matei. Căci copilul se încleștează de gâtu domnului inginer, și plânge unu, plânge celalt, de-o năpădesc și pe dânsa lacrimele. Nu știe ce-i de făcut?... Dacă-l ia cu sila și-l aduce acasă, n-are să cadă iar la pat?...

Conu' Arghire se uitase pe furiș la Vochița. Văzuse cum îi fugise din obraji chiar picătura de sânge ce-o mai avea.

Cu ochii în altă parte, ridică nepăsător din umere, vânturând din degetele osoase:

— Lasă-l acolo!

— Ce îngrijire are să aibă, tătuță? Ce creștere?

Boeriu strâmbă din gură:

— Creștere!... Crezi că mare procopseala ai să faci și tu?... Din coadă de câine, nu mai scoți sâtă de mătasă! Asta s-o știi!

Vochița se simte atinsă la inimă:

— Noroc că nu ești prooroc, tătuță! Dar, în sfârșit vrând ne vrând trebuie să las băiatul acolo — unde-l trage inima... Nici nu mi se cădea altă răsplată mie, nici alta domnului inginer Paschi! — hohotește nervos.

Chiar în ziua ceia a împachetat liniștită, tacticoasă, zăstrișoara lui Ionel, jucăriile lui. Pacinică, senină cum părea, cine și-ar fi închipuit ce săgeți de durere străpungeau biata-i inimă, pe cât sipetul se umplea, și jucărioarele dispăreau sub albituri.

La urmă de tot, Ionica-i întinde o oiță pe roate, mică cât pumnul:

— Nu uita asta!...

Se preface mirată, o ia în mână, stă la cumpăneală până hotărâtâtă îi face vânt pe canape:

— Las-o, asta!... Trimete să ia cufărul să-l pornească!

Și cum s-a aflat singurică, a zăvorit ușa, a alunecat înaintea canapelei — și cu obrazu ascuns în blana creață a oiței pe patru roate — doborâtă plânge nenorocita — plânge zguduită din tot trupul — plânge lacrimi clocotite de atâția ani de fierbere, de atâția ani strânse grămadă-n ea:

La drept vorbind, nu fetele îi ușurase povara traiului mohorât — de ființă cu suflet închis veseliei! Și nu pentru ele renunțase la Conrad. Ci pentru copilașul ista alb, delicat și cu ochi albaștri ca rupți din cer!...

Și în anii din urmă îl vede ca o mingișoară alunecând prin casă, depânând din piciorușele cu papucași albi, îi aude râsul lui de atuncea și vorba lui cinstită, și simte parcă în jurul gâtului strânsoarea moale a brățisoarelor mici.

Cum mai trăiește ea de-acuma?... Cum are s-o ducă la capăt ușuratecul Conrard Paschi, cu creșterea băiatului?... Cel mai drăgălaș, cel mai scump, cel mai rupt din sufletul ei, din acei trei copii, tocmai el să fie sortit tuturor vânturilor unei creșteri fără temei? Căci ce fel de pilde îl vor hrăni, și din ce izvor i se va adăpa sentimentul de datorie și respect, față de părinți?...

...Pentru dânsa, o știe bine, întâmplarea asta va fi ca „lovitura nouă, ce face mai suferitoare lovitură veche”.

Și hotărâtă se scoală, își șterge apăsat ochii, ia oița de lemn, deschide dulapul cu oglindă, și o furișază în fundul unui raft între teancurile de albituri cu miros proaspăt de levențică uscată.

A treia zi — pe înnoptat — Ionica intră tiptil în odaia Epraxiei:

— Măicuță dragă, cam poticneai în vorbă, când povesteai cele petrecute la Iași... Spune-mi acuma cum e la Conrad? Cum e el, ce zice?

Călugărița continește de înșirat mătăniile — se cuibărește-n jilț, șoptind tainic:

O mulțime s-a bătut cu gândul, ce să spuie, și ce să tacă din cele văzute. Nu de alta — dară pentru tihna Vochiței.

— Că — vezi — ți-e mai mare jelea de-o ființa, care, credeai, că tot râsul din lume l-a adunat în el, și toată zburdalnica nepăsare — de credeai că nici mâhnirea, nici anii nu-o vor putea schimba îmbătrânit, ți-e mai mare jalea, să o vezi zâmbind parc-ar zâmbi cu junghiul în inimă; să-l vezi vorbind, scoborăt, parcă să nu trezească din somn pe cineva; să-o vezi albă pe la tâmple, cum nu te așteptai nici la șeizeci de ani, să fie... Ș-așa e Conrad Paschi.

Când a primit vestea, că i se lasă băiatul, a căzut pe scaun cu obrazu-n palme — și a stat așa până la partea din ravaș, unde i se pomenea de cheltueala pentru întreținerea copilului că o va purta tot Vochița.

Și-a ridicat fruntea și a zis hotărât: „Nu primesc bani, măicuță! Așa-i de mititel, că din doi coți tot să-l îmbrac!

— Nu-i vorba numai de straie...

— Și pântecuțul lui cât o mingișoară, nu cere cele multe bucate.

—...Are să crească domnule inginer!... Învățătura costă și ea ceva...

— M-oi sârgui și eu, să-mi crească leafa măicuță.

Și așa a aflat Epraxia, din gura lui Conrad, chiară, cum n-a mai atins carte de joc, ori pahar cu vin de patru ani, aproape. Cum nu mai iesă n lume, ci stă retras, în odăița asta la etaj — și se slujește de baba Ancuța, un fel de surdă un fel de mută, care dereticește, spală, pregătește bucatele, fără să i s-audă gura, fără să i se știe de viața... Și Epraxia de asta-i făcută gânduri: de grija ce vor avea de comoara sufletească a copilașului - acest tată fără experiență, și această femeie mai mult matufită...

Încă o vreme tac, îngândurate. Târziu de tot — cu un oftat adanc își pecetluiesc grija — una ridicând ochii în tavan, ceialaltă aplecându-i asupra mărgelilor de chihlimbar, lăsându-le să pice la șir, de sunau în adormita liniște, ca stropii de ploaie când se izbesc în geam.

XXIII

Ionica se dă în două, să știe ceva noutăți de la Nicu; de câte zile n-a mai venit la dânșii:

— N-ar fi bine să mai mergem pe la Frosa?

— Chiar azi, haidem!

Se îngrija doar Vochița, că inima Ionicăi, tresărind din dezamăgirile ei, întâi, să nu se fi închis, cu o veșnică frică de astfel de încercări. Dară se vede că, în fiecare om e un fir de iluzie aprinsă, pe care dezamăgirile altuia nu o pot atinge...

La Cucoana Frosa era și altă lume. Trăsura fusese zărită departe pe șosea și toți o așteptau în urale. De cum au schimbat cele întâi vorbe, cei de gazdă le-a rugat să stea toată ziua la ei. Și Vochița a primit de hatârul soră-sa: n-avu putere să se împotrivească la atâta farmec în zâmbet, în căutătură, în glasul plin de caldă emoție, la fericirea ce strălucea pe chipul celor doi tineri când își vorbeau... Ba își zicea Vochița că, dragostea o fi raza ce însuflețește, întreține viața... Stingându-se raza asta, ce va fi rămânând din bietul suflet pustiit?...

O nedeslușită jale o lovi deodată, și fior de singurătatea ei tristă.

După masă au plecat cu toții prin parcul des și stufos. Ionica se opri să facă un mănunchi de flori așa că se pomeni deodată rămasă de ceilalți. Se opri atunci — într-un desiș de liliac, se așeză pe iarbă cu un gând ascuns: S-o caute Nicu. Și în așteptare își risipește florile pe genunchi, le așază-n buchet, zâmbindu-le povestea inimei ei... Și-l aștepta pe Nicu... Așa încredințată-i că va veni s-o ia, că parcă și aude foiala lui pe aproape, parcă-l și vede — dând într-o parte crengile și vârând capul în tufiș, scotocind în umbră...

Deodată se oprește — ascultă:... Nu s-a înșelat: foșnește lângă dânsa... S-aud pași, s-aude un murmur.... Cuprinsă de emoție, își ține suflarea... Da’ parcă se și teme: Ce ar fi să nu fie el? Puțin înalță capul să vadă fără a fi zărită: E dânsul! — Cu Aglaia Comaniță!... Amândoi o caută... Dar de ce stau așa aproape și ce-și șoptesc în murmur?... Își ține suflarea s-audă mai bine:

— Juri că nu ți-e dragă? — se alintă dânsa; el cam plictisit:

— Mi-e dragă... ca o soră...

Și dânsa alipindu-se mai tare de el:

— Juri?

Și el a jurat cum ar fi vrut Ionica să-l vadă la față. Dar nu zărește de cât chipul ei, de cât ochii ei stăruitori, răpiți...Se pomenește cu ei îmbrățișați...

Ionica-și ascude obrazu-n palme... Pândește să se îndepărteze de locul ce o ascude și îngrozită, împleticindu-și picioarele, iese tiptil, o ia la fugă spre casă — se furișează lângă Vochița rămasă cu fița Frosa — și-i suflă la ureche într-o șoptă înfrigurată:

— Să mergem de aici!

În trăsură povestește răspicat, încercând a întoarce în caraghios — scena la care asistase — până ce vorba în râs întretăiată de suspine, înnecată în lacrămi, devine neînțeleasă.

Vochița nu mai pricepe nimic:

— Doar până acuma fița mi-a cântat despre dragostea lui Nicu pentru tine... De aceia la plecare ți-au zis: — la revedere pe mâine... Ce ai să faci?...

Ionica își șterge ochii și întorcându-se spre dânsa: — După așa ceva tu l-ai fi luat pe Paschi?

— Soră-sa nu știe ce să răspundă, să nu apese mai tare cuțitul în rană:

— Ei vezi? — hohotește nervos cea mică:

— Numai un lucru, Vochițo: să nu mai știe acasă... Să nu-i mai amărăsc și eu!

Cum au ajuns, Ionica s-a închis în etac, nu s-a dus la masă — ci a stat așa — împietrită — fără judecată, fără simțire, până ce zorile înroșiră cerul, aurind vârful copacilor... Atunci căzu adormită pe perne.

Își făcuse planul, Ionica, și repetând într-una vorbele cu cari-l va întâmpina, așază în ordine mărunțișurile pe măsuța de toaletă. Stă cu capu-n jos, și nici o tresărire nu-i pe chipul palid. Socoate fata, că într-o noapte i se copsese judecata, cât nu i se copsese în douăzeci de ani de viată: Și Nicu e de acei, cari eri au îndrăgit una, azi alta, mâine o a treia?... Soarta soră-sa n-o ispitește de loc, pe dânsa, de loc!...

Și-și frământă creierul să-și aducă aminte până-n cele mai mici amănunte, toate nimicurile petrecute supt ochii ei intre Aglaia și Nicu, și cari acuma i se par ca tot atâtea scânteieri luminoase, ce-i arată calea ce va avea de urmat, dându-i putere să iasă voinicește în calea lui, la auzul copitelor calului, pe prundișul ogrăzii.

Erau singurei. Sprinten sare de pe șea, vine la dânsa, voios, fericit.

Îl primește cu o șoptă pripită.

— Să mergem în grădină!

Pășesc domol, alături, afundându-se în aleie, așezându-se pe bancă.

Nicu ar vrea să-i ia mâna, și numai atuncea, felul ei răce nepătruns, îi sleiește zâmbetul. Ionica, din parte-i, trece prin mii de chinuri: crezuse să fie mai ușoară ca atâta, convorbirea asta ticluită de cum s-a sculat... își mai zice că trebuie să se hotărască, clipele fiind numărate, până vine tătuță. Nicu va cere-o... Și nu trebuie s-o ceară! Căci refuzul ei va trebui lămurit. — Și n-ar mai vrea Ionica să amărască și dânsa pe toți dragii ei, destul de amărâți de soarta Vochiței!

Își face vânt graiului, cum și-o fi făcând sătulul de viață, când s-asvârle în valuri.

Și spune fuga-fuga, încâlcind vorbele ce par a-i frige limba: Știe pentru ce a venit el. Copilăreasca lor prietenie a pus-o pe gânduri. — A stat noaptea-ntreagă să-și descoase inima — și a priceput limpede: ei doi se iubesc ca frații, numai — așa că nu trebuie să se fie!

Nicu Predea — întinde fața spre dânsa — o ațintește — parcă azi o vede întăi. Încrețește fruntea; parcă s-ar căzni să priceapă o limbă nemaiauzită:

— Ce zici?!..

Se-nroșește, se tulbură Ionica, însă cu pleoapele aplecate, își tremură din nou spusele.

Nicu sare în sus:

— Cine ți-a vârât prostii de astea-n cap? — Ridică din ce în ce glasul: — Crezi că-s mai fericite părechile cari nu s-au cunoscut, ca noi, din copilărie?... N-ai văzut pe Vochița și Paschi?... Prieteniile târzii sunt la fel cu bobocul de floare tomnatecă, pe care cea întăi brumă îl ofilește! — Și apropiindu-se de dânsa, cu felul lui serios și cald, atât de înrâurător, șoptește: — prieteniile sădite în inima de copil e răsadul din primăvară, copăcel voinic în toamnă, potrivnic vremulelor...pricepi?

Ii vorbește așa de aproape, că-i simte suflarea jucându-i firele de la tâmple — își ferește capul; și tot cu pleoapele în jos, mișcă buzele albe de emoție: Nu, nu-l pricepe!...

Atuncea Nicu își pierde liniștea, o face cu deasila să se uite la dânsul. Scos fire o roagă, îi poruncește să spuie drept când l-a mințit: Până eri ori acuma?

Și cum dânsa tace, ca amuțită, el îi întoarce spatele, ține o fuga până sus și cam tot atuncea prin rariștea pomilor, îl zărește îndepărtându-se — de ceialaltă parte a zăbrelilor, în goana nebună a calului.

Și dânsa rămâne locului, doborâtă.

Restul zilei, Ionica a stat zgribulită, ca o păsărică bolnavă — Și numai sara, în adânca tihnă a casei adormită, își dete drum desperărei:

Ingenunchi înaintea iconostasului, cu ochii în sus, cu brațele în cruciș, apăsând pieptul, suflă printre buze povestea inimei ei: O, visul drag, așa frumos, așa curat!... Crezuse că nimic în lume nu-l va putea zdrobi!... De unde să-și închipuie, că cel din Cer vrea altfel?

Dară acuma îl roagă — cu toată stăruința durerei îl roagă s-o cruțe de mai mult — și — dacă s-ar putea — s-o lecuiască!...

Cheamă pe mama necunoscută, așezată de închipuirea-i alături de sfinți, în Ceruri — o chiamă și o roagă să puie pentru dânsa un cuvânt pe lângă a tot Puternicul! Să se-ndure de dânsa în hatârul celor ce o împresoară — să se îndure — cel puțin — să nu i se închidă sufletul oricărui interes de viață — ca bietei Vochița — dacă nu pentru dânsa, cel puțin de mila Tătuței, a Moșului, a mătușicăi așa îmbătrâniți de jalea Vochiței — ori de mila bieților nevoieși din sat; ori de mila fetițelor soră-sa — a căror mângâiere numai dânsa este, în necontenitele asprimi a mamei.

Pe urmă rămâne ca prostită, Ionica ațintind în neștire icoana — parc-ar aștepta - sămnul de mântuire. — Și-n lacrimile sărmaniior ochi negri, luminița candelei face ca o urzeală de raze.

XXIV

Și zilele se-nșiră, și lunile și anii.

Viața celor de la Caramlăni pare acoperită într-o pânză cenușie nici deasă, nici străvezie — nici raze de soare n-o luminează, nici umbră mare n-o întunecă.

Fiecare se dase după întâmplări, se deprinsese cu ele:

Conu’ Arghire nu mai trântește ușile, nu-și mai blastămă zilele, când Ionica refuză pretendenții. Nimeni nu se mai năcăjește de toanele Vochiței, de asprimea ei cu copilele. — Cel mult așteaptă cu toții să împlinească fetițele șapte ani, ca să plece la școală, în străinătate. Căci ambiția Vochiței este, ca fetele ei să fie stelele țărei — ele — dacă nu băiatul, lăsat cam într-un noroc — pe mâinile lui Conrad Paschi.

Ionica — din parte-i — pare a-și purta cu supunere, soarta. Atâta-și așezase durerea la picioarele icoanei, ca ceva din taina celor sfinte, coborâse în sufletul iubirei ei. Atâta s-afundase în tihna Bisericei, că ceva din liniștea lucrurilor înconjurătoare, plină de pacea veșniciei, îi strecurase convingerea luptei zadarnice.

Ziua colinda satul, dezmerdând copii, stând la sfat cu bătrânii — ajutând, mângâind. — Ori— acasă — râzând ca să facă pe ai ei, să râdă, povestind istorioare duioase fetițelor mai totdeauna triste. Sara, ca să nu rămâie față-n față cu gândurile, deschidea Scriptura. Din copilărie îi rămăsese un cult deosebit pentru cartea mare cu scoarța de piele cafenie roasă pe la colțuri. Făcea rugăciunea și liniștea cobora în ea — și se simțea voinică, în stare să se gândească la el, fără dureroasa tulburare din vremurile întăi.

E drept că, uneori, o cuprinde dor nespus, și cumplită nemângâiere de buna înțelegere de mai-nainte, între ea și Nicu. De multe ori a fost ispitită să-l roage — să șteargă din minte supărarea din urmă, și să fie prietenii ceia de altă dată... Dară nu îndrăznește... Nu îndrăznește din pricina chipului aspru, a privirilor iritate cu cari o ațintește — de-și apleacă pleoapele, dânsa, și se simte schimbând — fețe — fețe — ca vinovatul apăsat de o grea răspundere.

Alte ori semeț ține capul: nu se cuvine, dânsa să-i tremure înainte! — că doar se vede la Nicu răsvrătirea îngâmfatului jignit ca cineva să poată să i se împotrivească.

Și ochii ei atuncea, în derâdere se întorc la dânsul. Chipul lui aspru, căutătura iritată, îi apasă pleoapele, până cad grele în jos...

XXV

Nicu Predea întinge vârtos răsolul de pasăre, în mujdei — și zice, cu ochii în farfurie:

— Zău nu dau de pricina hazului, moșule.

Conu Arghire înghite fuga îmbucătură și râde:

— Să faci tu grajd anume în cari să hrănești de sufletul dracului, toți caii deșelați! Vrei să faci pomană, sunt calici cât frunza...

— Crezi că-i mai omenos să ajuți pe cel ce te-a slujit cu leafă, bârfind contra ta, cum fac toate slugile — dușmanii plătiți ai caselor ce-i țin?..

Și crezi că nu-ți rămâne nici o îndatorire pentru bietul animal ce te-a slujit, cu toată bunăvoința, cât i-au îngăduit puterile?...

— Cum s-ar zice pentru tine ori om, ori vită...

— Omu mi-e urât — și de vită mi-e milăț! Pornesc a râde, fără supărare — căci erau deprinși cu ideile pe dos a lui Nicu.

— Numai de calul ce te-aduce aicea nu pare a-ți fi milă...

El clipește șiret; și cu suflet:

— Să mă vezi, moșule: îi iau cu schimbul, să fie odihniți. — Și o pornim prin dogorala câmpului, sârind șanț încălicând movilă, până istoviți alunecăm în umbra păduricei din capătul Mierlei. Pe urmă iar o pornim tot într-o goană, până intrăm în drumul satului...

—...Mare voinicie... murmură Ionica. Nebunia asta a lui n-o poate pricepe — nici pentru el — dară mai ales pentru biata lighioaie...

Dânsul deschide gura ca să-i arunce vre-un șfichi — dară un răcnet a Vochiței îl oprește.

Cu furculița, cuțitul în mâinele pumni pe masă, cu gâtul întins spre una din copile, încruntata, amenințătoare cum o pironește, micuța ar intra în pământ de frică.

— De zece ori, cel puțin, i-am făcut sămn să apuce mai de mâner cuțitul, și tot n-o ia din loc!

Și cum fetița își strâmbă gurița a plâns:

— Muzică la masă nu trebuie... Ori să te scoli!...

Copila, cu dosul palmei, tot mai de-aproape apasă pleoapele încrețite — până ce plânsul înăbușit pornește ca o tremurare subțirică, jalnică...

Conu’ Arghire, tușește scurt, răscolește mâncarea, nu mai îmbucă. Ionica s-apropie de fetiță, o dă jos de pe scaun, cu dânsa de mână, iesă din sufragerie.

Se-ntoarce în tăcere — s-așază la loc — zâmbind Măriucăi, care se uita speriată de la unii la alții.

Vochița învârtește nervos un ciuciulete de pâine între degetele străvezii. — Lui Conu Arghire i se adâncise într-o clipă, brazda dintre sprîncene. Nicu întreabă pe Ionica:

— Ai împăcat-o?

Vochița atuncea zice și dânsa:

— De n-ar rămâne flămândă...

Atâta-i trebuie lui Conu' Arghire să ridice și capul și glasul:

Da mă rog, la pansionul cela strașnic, pe cand îi duci?

Se simte atinsă:

— Iți este a scăpării, tătuță?

— O, știi bine, soro — își umflă boierul gușa,îngroșând glasul. — ele — ca să zicem așa — sunt vocea lui Dumnezeu; dumneata ești amarnică de lut și drept ți-o spun — lehamite de casă — lehamite de masă!

— Peste o lună îi duc! Și — ca să nu-ți mai fie lehamite de nimic — la întoarcerea lor în țară vom sta în casa mea de la Iași!

Conu' Arghire își scarpină creștetul:

— I-ha — soro!... Până le-o fi vremea să se întoarcă ele în țară — dacă în adevăr nu li mai aduci până după învățătură — de când oi fi și eu întors în țara ceia — a tuturor!... Ce zici, maico?... De-acu în zece ani, ni plimbăm noi de-a brațileta prin Rai?

Și prinzând un zâmbet abea stăpânit la fecior:

— Iți saltă inima de pe acuma la gândul celui petec de pământ?... Nici o lescaie chioară nu mai las celor „dușmani plătiți!” Ci-l pun pe Conu Nicu legatariu meu — și cum dumnealui ține mai mult la dobitoace, ca la oameni...

— Poate — pân-atuncea se însoară dumnealui... Și dac-o lua o duduiță bună...

Conu’ Arghire râde din gât! Ionica se face a nu fi auzit. — Vochița prinde prilejul. — Și cam în vorba asta, părăsesc cu toții masa, se duc în grădină:

— Dacă plec cu fetele, stau toată iarna în sudul Franței... Mi-ar părea bine să te găsesc mire la întoarcere...

Nicu se răzemase de trunchiul unui copac. — Și cu ochi în gol, zice:

— Mire?... Hei...

— Și de ce nu?... Ai prins și mata, ca Ionica, teamă de un noroc ca al meu?

De asta nu se mărită Ionica? Chiar ți-a spus? — cercetător s-apropie-de dânsa.

Pe la cotitura aleei, ținănd de mană pe Lenuța, apare Ionica. Lui Nicu e ciudă, că li-a tăiat vorba. — Cine știe ce pricină copilărească, a-nstrăinat-o de dânsul, pe Ionica asta, mai adorată încă, de când crede că nu poate ajunge la ea.

— Ce-ar fi Ionica să-l iubească, totuși? Ce-ar fi teama dezamăgirei să fi exaltat până într-alâț, copila — care — odată și odată tot a lui va fi?

O văpaie caldă cum de mult nu simțise — îi iuțește sângele, îi colorează obrajii. Și dezghețat cum de mult nu fusese merge înaintea ei, ia pe Lenuța-n brațe, o aduce pe sus, la mamă-sa:

— Sărută mâna mamei. — Așa acuma du-te la joacă.

In ziua asta pacinică de toamnă, în care doar vre-o undă căldicică leagănă frunzișul cu freamăt ce aducea a uscat, s-a trezit în Nicu puternică credință, că ceva nebănuit până acuma — s-a așezat în calea fericirei lor — le-a închis pentru un timp, drumul — dar numai pentru un timp. In vremea asta, Epraxia, două fete aduceau albiturile ce se cârpeau, se marcau pentru școală.

Nicu se perde une ori cu ochii la Ionica, ușor înclinată din gât, și cusând, tăcută.

Vochița-l suprinde și iarăși se-ntoarce la vorba de după masă:

— I-am hiritisit lui Nicu să-l găsesc cinstit mire, când am să mă-ntorc în țară.

Surprinsă duce de la unul la altul căutătura încurcată, Ionica.

Nicu zice domol, răsucind tacticos o țigară:

— Și Nicu i-a răspuns că se teme de aceste enigme cu chip de femeie... Că-i place să privească aceste iara avis — numai de la depărtare însă.

Ionicăi îi cade din mână lucrul și cu un gest larg, împreunând palmele:

—...Că dreaptă-i povestea cu strugurii acrii... Dar tot atuncea își mușcă buzele, de vorba nesocotită.

Chipul lui se-năsprise deodată; se scoală și zeflemisește așchios, luîndu-și râmas bun.

— Dacă nu-i chiar drept, e, totuși, plin de delicateță răspunsul matale.

Și pleacă.

— L-ai supărat! — o dojenește Vochița.

Atuncea dânsa nu se mai stăpânește.

El e în drept să se mânie? El?! Și tocmai dânsa — Vochița — îi ține parte? La urma urmei o scoate din răbdare, felul lui de-o vreme, o scoate din răbdări! L-a supărat vorba ei, dară ce nu-l supără pe dânsul?... Care a mers prea departe cu vorba, ea ori el? Cum să glăsuiască, așa batjocoritor în grai încărcat de atâta dispreț — de femei?... Oh, nu-l mai poate suferi pe Nicu Predea!...

Din ziua ceia, Ionica n-a mai vorbit cu dânsul — decât cuvintele rare — de searbădă politeță.

Răceala ei însă; nu-l intimidează pe dânsul ci tot mai des îl atrage la Caramlăni, în cele din urmă zile de concediu.

XXVI

Conu-Arghire se lasă din greu pe bancă, alăturea de Vochița.

Pe rând se uită la dânsa, se uită la Ionica, se uită la Epraxia, dregând, cârpind, potrivind zăstrișoare copilelor.

Mai ridică uneori sprâncenile, boeriu, mai dă capul când pe un umăr, când pe cellalt, se mai scarpină când în creștet, când în barbă — mai întinde înainte gâtul scurt ce-l face ghebos — și pe urmă iar ridică sprâncenile, iar dă capul de pe un umăr pe cellalt, iar își scarpină barba ori creștetul.

— Nu ne-ajuți și mata la cârpit, tătuță?...

— Ba eu socot c-or să râdă Nemții, de copii iștia — să mă bată Dumnezeu, de n-or să râdă!... Atâtea cârpituri și ’nădituri, oameni buni, că mă mir de unde dracu ați mai scos zdrențele astea!

Vochița strânge buzele ironic:

— De-acuma n-ai să te mai temi că nici de comand, n-am să-mi opresc!

Conu’ Arghire dă din umere și tace: Oare tot una-i să-și trimeată copilele curățele între străini, și să arunce cu pumnii banii?... Cu cine s-ajungă la o înțălegere, însă? cu Vochița? Ca s-o vadă cum încep să-i tremure manele, cum răspunde răpezit și cum sfârșește într-un potop de lacrimi?

Și inima lui Conu-Arghire se-nmoaie deodată, ca să s-aprindă mai tare: Cu ce a greșit el, adecă, în fața lui Dumnezeu, ca fetele lui să n-aibă nici un noroc pe lume?...

Vochița însă, prin altă frământare, trece: Ionel îi scrisese că ar vrea s-o vadă. Din minută în minută trebuie să sosească. Dară tocmai când vre-un tropot, vre-un huruit îi tulbură bătăile inimei fără o tresărire vădită, s-apleacă pe lucrul Ionică-i al Maicăi, arătând, explicând.

De patru ani nu-l văzuse. Și-l închipuie 'nant și așa de drăguț cu culorile lui șterse aproape diafane. - Știia de la mătușa Agripina că-i tot așa de alb, tot așa de trandafiriu, și blond, ca înainte.

Când zărește copilul de mână cu moșu’ Matei abia se stăpânește Vochița să n-apese pe piept căpușorul frumos. De supt beretă, cârlionții aurii scurți pân' la ceafă, inele — inele ieșeau.

La câți-va pași de dânsele, Ionel se oprește și cu un plocon adânc scoate bereta.

Ionica nu se mai stăpânește:

— Dragul de el!...

Dânsul întreabă:

— Care-i mama mea?

Vochița-i deschide brațele, el se alipește de dânsa — pe când Conu' Arghire, cu palmele peste genunchi, cu gâtul întins, îl privește printre pleoapele strânse:

— Ce ești tu, polon ori moldovean?

Ionel, cum stă răzămat de mamă-sa zice grav:

— Tata spune să fiu cuminte ca un moldovan și bun la suflet ca un polon.

Conu' Arghire cam strâmbă nasul:

— Moldovenii nu-s buni la suflet, după ideia domnului inginer?

In ochii albaștri o umbră s-așază — și glasul de copil scade trist:

— Așa zice tata când se 'nnădușă tare...

Atuncea Vochița, cum ține pleoapele-n jos, sorbindu-l de drăgălaș ce-i — cată să întărească glasul ce-i tremură, ori-cum:

— E bolnav de inimă tata? De când? - Și cum copilul nu știe să răspundă, ea se întoarce la Conu' Matei: — E bolnav Conrad Paschi?

— Se ’nnădușă de căldură!... Cari nu ne-nnădușim în Iași, vara?

Vochița n-ar vrea să-și închipuie ei, cine știe ce să se înțeleagă altfel grija ce o lovise:

— Nu de alta... dar n-ași vrea să se năcăjască și cu copilul, fiind bolnav!... Poate ar fi mai bine să-l lase la mine...

Băietul se întunecă — dintr-un pas e lângă Conu’ Matei, și privindu-l țintă în ochi:

— Ai zis tatii că, pe onoare, mă duci iară la el!...

Mama se jignește:

— Nu te teme, drăguță, nu te țin cu sila — și glasul și gestul din mână, din cap sunt pline de durere.

Și tot farmecul întrevederei se spulberă pentru dânsa.

Așa că toate mișcările copilului erau să-i pară cusururile creșterei greșită: Mai întăi că Ionel a uitat cu totul franțuzește — încât nici o deosebire de manieră nu-i între el și un copil de mahalagiu; îi prea îndrăzneț: nu răsuna într-o dimineață ograda de răcnetul lui? — de a trebuit să ridice ea storu, și să-l ocărască — cum săria într-un picior înnaintea jidanului și se strâmba:

Oi vei, vei! Iu Am vuzut pi frati-tu L-am vuzut printri curechi Îl trăgeau dracii de urechi!

Pe lângă astea, e prea neastâmpărat. — Și dânsa e într-o continuă frică, când îl vede ca o momită cățărându-se până-n vârful copacilor, fără nici o cruțare pentru sțrăițe. — E prea luxos, prea mofturos. — La masă mănâncă numai ce-i place; dimineața e deprins cu lapte și ciocolată: un copil de unsprezece ani are ceasornic; ba încă are și portofel cu parale! Și dacă dânsa l-a sfătuit să li strângă să li ducă înapoi acasă — el s-a apărat hotărât:

— Tata mi-a dat de bacșiș lui Gligore și lui Toader și...

— Copiii nu dau bacșișuri! Atuncea el, cu un glas ce nu-i poate uita, Vochița:

— Tata a zis că da!

La cincisprezece a lunii Septembrie, Vochița, mademoiselle Marie, fetițele treceau granița.

Pe când copilele se uită pe geam afară, făcând haz de iuțeala trenului - Vochița retrăiește ultima oră cu Ionel. A vrut să-i puie Napoleoni în portofel, dânsul s-a împotrivit.

Tata zice că nu-i frumos să primesc bani!

Să-ți cumperi boicle...Primești de la mama ta.

—...Dacă primesc banii se supără tata...Dar cumpără-mi tu boiclile, mamă!

I se pare Vochiței că orbirea asta a lui pentru Conrad l-a înstrăinat de dânsa. Și bănuiește Vochița că cine știe cât a lucrat Conrad ca să-l răcească de ea - cu nenorocita lui înrăurire. Și un fel de ciudă tulbură slăbiciunea ei pentru cel mai drag dintre copii. Răzvrătită, geloasă se-ndeamnă să nu-i mai scrie decât rânduri de rece morală; să nu-l mai aducă la dânsa, decât când i se vor întoarce surorile în țară.

Întâia noapte petrecută de Vochița în casa părintească fără nici unul din copii, a fost grozavă. Atât o durea sufletul, că n-a fost în stare să steie culcată. Ci cu lumânarea aprinsă s-a furișat în odaia fetițelor, s-a apropiat pe rând de crivățelile goale — a strâns în poala capotului jucărioarele înșirate pe masă; tiptil, a intrat în etac, a scos din fundul raftului oița rămasă pe urma lui Ionel — le-a așezat alăturea unele de altele și a petrecut noaptea uitându-se la ele — părându-i-se că în fiecare jucărioară; fiecare copil și-a întipărit suflețelul lui deosebit.

A doua zi nu s-a sculat din pat, n-a lăsat să i se ridice storu. Și Ionica a băgat de seamă că urmă de lumânare nu mai era în sfeșnic.

XXVII

Războiul între Turci și Ruși izbucnise de-o vreme. Și în tabăra rusească începea să se regrete disprețul cu care a fost respinsă oferta unei alianțe românești.

Prin case, pe ulițe, nu se vorbea decât de asta. Toți își strigau în gura-mare părerile. Și toți erau întărâtați pe Ruși deveniți nesuferiți din pricina ofițerilor lor scandalagii, împănând străzile, după ce ieșeau din crâșme de mâna doua, abea ținându-se pe picioare.

In casa lui Conu’ Arghire se strângeau grămadă capetele boerilor într-o parte a salonului, grămadă capetele cucoanelor — ca să șoptească vre-o altă îndrăzneală, sfidare, a cutărui rus beat:

In lași, femeile cum se cade nu mai ieșeau din casă — și ziulica-ntreagă ședeau cu storurile din spre drum, lăsate.

— Se cred în țară cucerită?!... N-ar mai rămâne urmă de ei pe lume!... Asta-i mulțămită că li-am dat trenurile la îndămână? că i-am lăsat să treacă pe la noi? Și drept răsplată de obrăzniciile lor, să risipim pentru ei, sângele nostru?

Un vechili ostaș grăiește:

— Din războiul ista putem câștiga neatârnarea

— Neatârnarea?!

O minuntă stau pe gânduri, boerii, ca să înceapă într-un suflet părerile — asupra mijloacelor de întrebuințat, să nu se piardă prilejul trimes poate, din Cer. Ba unii înflăcărați tremurau, ca frumosul vis să nu rămâie numai o nălucire.

De aceea, trâmbițele de mobilizare au fost ca o scânteie căzută-n praf de pușcă: Pe ulițele Iașului se cântau marșuri războinice; se salutau civili și militari chiar fără să se cunoască; își strângeau manele, se-mbrățișau, se adunau in grupuri, ca să desfășoare toate probabilitățile izbândei norocoase.

La Caramlăni, Conu' Matei își târâie prin sală pasul tremurat de moșneag. Pe supt sprincenile stufoase și înălbite, ochii rămași vioi, râd Ionicăi, Vochiței:

— Poate mi-a fost scris să văd cu ochii, minunăția asta...

Ionica vine lângă dânsul; nespus de duios își razimă obrazul de umărul lui adus înainte, de scobește, ca o covățică, pieptul bătrân — zdravăn ca o pavăză, cu cincisprezece ani în urmă.

Pe chipul frumos a fetei, jale și grijă s-așază:

— O, moșule dragă!... Și Nicu oare va fi chemat la Plevna?

— E chemat!... Da' nu s-o fi dus, fără să ni vadă — zice netezindu-i încetișor obrajii...

Ochii Ionicăi se-ncarcă de lacrimi:

— Și-i cu primejdie mare, războiul?...

Conu' Matei oftează și dă din cap:

— Unde nu-s eu, cu douăzeci de ani mai tânăr! —...Să v-arăt eu vouă, ce-i dragul de astfel de primejdie!... Uite-l și pe Nicu!...

Ținând-o de după gât, o duce la fereastră. Cu foc strigă moșneagul:

— E-n uniforma de zilele mari!... Uite-l ce voios e... Ce sprinteor urcă scările!...

Ionica însă, înfiptă locului tace. Și când e în odaie nu-și mai deslipește ochii de la dânsul furată cum e, de zisele lui:

E vesel ca niciodată, și înflăcărat și plin de voie-bună: — Osman se ține dârj. Marele-duce Nicolae, telegrafic a cerut „fratelui Carol” ajutorul. Armata noastră va trece prin Corabia, la Plevna. Domnitorul e-n fruntea trupelor, iară Doamna-l însoțește să îngrijească răniții!...

Făgăduiește Nicu să scrie; de i se-ntâmplă ceva — să depeșeze, de va fi chip. Și vorbind, căutătura lui se-ntoarce mereu spre Ionica, și nu știe ce să creadă de obrajii ei palizi, de ochii ei negri așa întunecați și triști. Iară la urmă, când toți în picioare, îl blagoslovesc, s-apropie de dânsa, încetișor o roagă:

— Să ne-mpăcăm, Ionico!... Nu se știe ce poate aduce ziua de mâine... Și pe sufletul meu îți jur, că nu pricep cu ce ți-am greșit!

Intr-un sughiț de plâns, ea își ascunde-n palme, fața.

El îi șoptește o întrebare; dânsa-i răspunde în murmur răspicat de suspine.

Atuncea, uitând de restul lumei, o atrage la dânsul, cu priviri înmuiate îi cată privirile, zâmbetul plin de lacrimi.

Pe urmă, voinicește se smulge de lângă dânsa:

— Să fim mai bărbătoși, Ionico!

Poate mi-a fost dat să te câștig înfruntând gloanțe turcești!

Să fim cu nădejde în voia Celui de sus. — Minunta asta din urmă, are să mă poarte la izbândă, să vezi! — Nu mai poate urma, sugrumat de emoție; De ce, împăcarea lor în ultimele clipe. Să nu se desfăteze mai înainte de râsul ei luminos, atât de împuternicitor.

O vreme încă, întors pe șea, învârte chipiul de-asupra capului. De pe cerdac, boerii îi răspund vânturând batistele.

Și când, la cotitură, s-a făcut nevăzut. Ionica ațintește golul, pe când boarea îi resfiră pe frunte buclele mătăsoase.

XXVIII

In odaia mare, cu paturi moldovenești jur-împrejurul păreților, se strâng la o laltă duducile și femeile satului. Și cât ține ziulica, se face scamă de pânză de in; se învălătucesc în suluri de un lat de mână, șușănițele de tifon. La trei-patru zile se așează în lădoaie, se trimet la București, de unde se-ndreaptă spre câmpul de luptă.

Veștile dintr-acolo veneau bune, și nădejdea din ele turna viața în suflete. Câte o babă se mai oprește de destrămat pânza — și-și întinde zbârciogul de obraz la Ionica:

— Zi-i babei: luminițo, cum o duc ostașii? Și Ionica ia din capăt povestirea, cu o răbdare, parc-ar fi vorbit la copii:

Românii noștri, băbușcă, să crezi că-s pui de smei. Pe unde nu s-așteaptă Turcul, pe acolo răsar. Domnul nostru, mai mult călare îmbucă; iară Doamna nedeslipită stă de căpătâiul răniților...

— Da ce aicea, puică, din satul ista a nostru, or fi ei răniți?...

Atuncea toată mișcarea din odaie se oprește — și toată suflarea s-anină de buzele fetei:

— Pân acuma, nu... zice ea într-o adecă.

Se-nchină femeile și se-nviioșază: Știe Cel de sus ce face! Poate o fi război ca-n povești: numai vrăjmașii să cadă ca iarba la coasă!

Întoarse pe la bordeie, potrivesc mucul candelei supt icoana de lemn, cu chipul Fecioarei șters de fum.

La clăcile astea se deprinsese și Vochița. De hatârul Ionicăi, ca să risipească norul ce se-ntinde în ochii fetei, când știrile de la Nicu întârzie, se căznește a veselie, Vochița, de zâmbește uneori a râs, cu licărirea drăcoasă din trecut, în căutătură.

Ionica de obicei stă în jilț lângă fereastă — vorbește ce vorbește femeilor ce o împresoară, și-și întoarce ochii afară. Ii place, stărei ei sufletești, priveliștea iazului înghețat zărit prin rariștea pomilor goi și negri, înălțându-se tăcuți și răbdători în mohorâtul cuprins.

Ii priește, Ionicăi, tăcuta jale a firei dărăpănată, cu îndepărtarea ceia decolorată, abia deslușită — și ca o pildă omenirei cu pașnica ei supunere.

Bucuria primelor zile dela Grivița se potolea, ba scădea simțitor: soarta războiului nu era hotărâtă; întoarcerea, la căminuri nici nu se pomenea. Se prevedea iarnă cumplită și bieților rămași la vatră, le tremura inima, că pe ai lor, din război, să nu-i secere dușmanului, că oricât de dragă le-ar fi fost izbânda, amarul de grijă îi istovia. Malai se făcuse puțin că nu fusese destule brațe de muncă — și - însfârșit — teama ca bordeiul să nu-și piardă sprijinul brațelor vănjoase de bărbat — apleca frunțile, săpa cute la colturile gurei.

Bătrâni încovăieți pe ciomege veneau până pe cerdac - la curtea Caramlănilor — își vârau capetele pe ușă, pe geamul deschis, și cătând din ochi pe Ionica, înălțau hodorogitele glasuri: — De Toader a lui fecioru-meu, îi fi știind ceva, luminiță?

— De Ion a Vadanii, nu-ti pomenește gazeta?

— Iancușoru nostru, o duce el bine pe-acolo?...

Și Ionica de milă, îi indemnă la rugă:

— Nu se știe pân' nu s-o alege într-un fel cu lupta. Da voi rugati-vă cum mă rog și eu!

Vestea reîntoarcerei fu primită mai mult cu grijă decât cu bucurie, fiecare tremurând pentru viata celui ce-i ținea de aproape.

In orașe se ieșea înaintea armatei cu urale, cu flori; la sate, nevestile, netezându-și pe supt basmale părul, înhățau copilul purtat încă pe brațe și o luau în goană spre rohatcă — iar pe urma lor se țineau bătrâni și copiii mai răsăriti.

În gara Iașului, Ionica tulburată îl așteaptă pe Nicu. Îi vestise în ultimul răvășel pe un ton glumeț că, de dragi ce i-au fost turcii, li-a lăsat ca dar de despărțire, piciorul lui drept.

— Îmi pare - zicea lui Moș Matei - îmi pară că fiecare slovă din scrisoarea asta e un strop de lacrimă. Scotea din manșon hârtia, o cetea, o punea sub ochii moșneagului: - Ia vezi și mata moșule...Și pe urmă tot dânsa, parcă să-și întipărească bine în minte: — N-am să plâng, când au să-l scoboare — și pleoapele-i se jilăvesc tot atuncea.

Conu’ Matei dă din cap.

— Ce fată oameni buni! De n-ași fi eu de șaptezeci și opt ani, pe legea mea că mi-ar fi rușine de cele două picioare a mele, și ași răvni la piciorul de gumă a lui Nicu, ce-l va înnalța și-n viață și după moarte — cum nu l-ar fi înălțat toate mărirele căpătate prin „complezența” admiratorilor de bani și nume mare. Aceia care se-ntorc în cârje de la Plevna, aceia sunt adevărații eroi ai Neatârnării!

Ionica atuncia cată să-și întărească glasul:

— Eu n-am să plâng de milă ci de fudulie! Și când Nicu la brațul a doi ofițeri apare cumpănindu-se pe picioare, ca un copil care învață a umbla, se repede la dânsul, urmată de boieri:

— Nicule dragă!

O învăluie cu căutătura lui serioasă și caldă, întinde brațele:

— Ce bine-mi face să vă văd!

Și încurcat ca de o vină: — Ați primit cele din urmă știri de la mine? Și ochii lui cu înțeles s-apleacă, asupra piciorului beteag.

Ionica-i ia mâna și o apasă pe inimă, pe urmă pe buze:

— Eroul meu scump! Și ochii ei și a tuturor se umplă de lacrimi. Și cum il duceau cu toții spre trăsură, dânsa-i zice: — de fudulie plângem! — și aplecându-se unul spre celalt, ea-i suflă la ureche: „da tare te-a durut?”

XXIX

In cele întâi zile de primăvară li-a fost nunta — fără huit, fără zbânțuială — cum a cerut Nicu. Pe urmă s-au au retras în adânca tăcere a Mierlei — moșia duducăi Frăsânica. Nicu a ieșit din armată, din pricina beteșugului, și toată ziulica și-o petrece între afacerile moșiei, și sfaturile lungi și de-aproape cu Ionica lui, pe zi ce merge, mai adorată.

La Caramlăni însă, doar Ionica mai risipește, cu desile ei cercetări, atmosfera nesuferită.

Vochița, mai mult lăsată-n prada gândurilor, ca o reîntoarcere de toane rele, nu iesă din etac decât la ceasul mesei. Ci posomorâtă, întunecată scrie copiilor coale întregi aspre, amenințătoare...

De se nimerește în zile de acelea Ionica la Caramlăni, se strecoară pe ușă, se apropie de dânsa; cu un sămn din cap îi arată scrisoarea:

— Iar te-au supărat?

Și dânsa începe, tăioasă la vorbă și tremurând din mâini: Lenuța și Măriuca, își fac de urât! Nu-i pagină de răvaș să nu fie cu trei patru greșeli!... Notele lor n-o mulțămește de loc!... Dacă nu iau medalia nici anul ista, atuncea, trecând prin Drezda, nu se duce să li mai vadă! N-are gust să calce și ele pe urma lui Ionel!

Ionica din inimă zice:

— Nicu îmi spune că Ionel al tău învață așa de bine.

Vochița tremură mai tare din cap, vântură mai nervos mâinile și mai așchioasă ia vorba:

Ce-i pasă ca Ionel învață bine românește! Tot ciubotarul învață românește! Copiilor ei, altă creștere li se cuvine!... Ionel va fi de teapa vechilului! Nici creștere, nici învățătură! Crede Conrad Paschi că bine face să-i cumpere boiele? Să cheltuiască banii de pomană ca să aibă copilul cu ce mânji cele straie? O îngrozăsc aplecările băiatului: un egoist fără păreche, va fi! Adică va fi păreche, cu tatăl lui! Crede Conrad Paschi, că, cu astfel de slăbiciuni se cucerește un copil? Fără cruțare va fi pentru tată-său cel întâi, Ionel! Ea de pildă, e altfel. I-a cerut Lenuța bani de buzunar, nu i-a trimes, ba a și ocărât-o: în școală se învață, nu se mănâncă bomboane!

Și spune — și spune Vochița, până ce, de ră-gușală, tușește, ca să-și dreagă vocea, să spuie mai departe.

Ionica o lasă să zică. — Și cu fioruri calde socoate, cum va alinta dulcea nădejde ce i se zbate în sân. O, Doamne, cum va fi de drăgălaș, un micuț de ăștea îngenunchiat pe genunchii lor, când stau alături pe divan — și-i va înlănțui cu brățișoarele lui, într-o singură dezmierdare!

Ionica își sărută cu milă cumplită soră — iesă-n căutarea lui Nicu și o pornesc la Mierla — în cuibușorul Mierlei, cum zic amândoi.

Numai acolo, în casa frumușică și veselă găsește mângâiere și pacea ei senină — pân-o lovește iar dorul și jalea de cei de-acasa.

Cu anii, un fel de tihnă și grijă nouă, dă peste Vochița: de îndată ce zărește pe soră-sa venind o duce în etac la dânsa, trage saltarul măsuței de scris, înhață un ultim ravaș cu marcă străină, un ultim cu marca țării, li desface, li așază alături pe urmă, mereu cu aceeași întrebare începe:

— Care-ți place mai mult ca scris?

— Ca trăsături, scrisoarea fetelor, ca scris de caracter, bine-nțeles, c-aista!

Și Ionica punea degetul pe scrisoarea lui Ionel.

Vochița rândul acesta holbează ochii și umerii obrajilor i se fac ca jarul:

— Bine-nțeles c-aista!... Ai și tu niște gusturi, Ionico! — Și vârându-i supt ochi amândouă hârtii: — Citește numai!... Să vezi deosebirea adevărată!

Scrisoarea fetelor într-o frumoasă franțuzească, înșira de la început pân’ la sfârșit — în fraze alese, elegante, aproape mereu aceleași, ocupațiile lor, viața lor de școală. Și la urmă de tot, într-un rând și jumătate, erau sărutările pentru „Maman, grand-pere , tante Jeanne , oncle Nico.

In scrisoarea ceialaltă, get-beget moldovenească, Ionel înșiră nimicuri mărunte de haz, amintiri din copilărie, cutare poveste cu care-l adormea Nonica — ori zâmbetul acru-dulce al bunelului, când îi zicea „pui de Ieah”. Și sfârșea cu sărutări la toți, între cari roagă să nu se uite Epraxia, mademoiselle Marie. Și după ce se iscălește își aduce aminte să-ntrebe dacă mai trăiește Mira, dacă Halka lui e voinică.

După ce li-a cetit Ionica se-ncurcă: la drept vorbind, răvășelul lui Ionel, i-a mers ei la inimă. Așa i se par de țeapăne acel: „Grand’ pere, tante Jeanne, oncle Nico”!... De-ar vedea numai Nicu acel o de la numele lui, s-ar cutremura casa de râs.

Vochița într-un hohot pornește:

— Ai rămas ploată de susținutul tău? Aveam eu dreptate să spun că, cu creșterea faimoasă primită de la Conrad Paschi, numai o secătură va ieși din băiet?... Nici o vorbă serioasă în patru fețe de hârtie! Nici o pomeneală de învățătura lui, de viitorul lui! — Și, pe gânduri: — Mă tem că pentru fete, n-am să găsesc partidă destul de bună-n țară!... Cât despre Ionel, să vezi c-o să mă facă de rușine!... Dar — vorba ceia — l-om vedea și noi cât mai rar! Fiecare merit, cu răsplata lui!

Murmură, pe gânduri:

— In cele mai mici lucruri, norocul e totul: ții tu minte cum mă supărau copiii mei, cu ruptul florilor? Și eu nu mi-am bătut capul să-i înșel cu nimicuri, ca tu, pe ai tăi. Nu li-am zis că face buba la floare. Li-am hotărât că n-au voie să li rupă, că de-i prind îi pedepsesc. Și era destul să-ntorc spatele, ca, ei să întindă mâna la straturi... Caractere îndărătnice!... De pe-atunci prevedeam care-mi va fi răsplata jertfirei de mine...

Ionica-și aduce aminte ca prin vis de-o vorbă a lui Nicu: învață-i să te asculte de dragul matale, nu de frica pedepsei.

Colo înaintea ei, se apropie de copiii Ionicăi, dând din coadă, un câine de vânat, odraslă de-a Mirei. Copila s-alipește de frate-său, și băiețelul ferind-o, se petrece de ea:

— Te temi de câini?... Ești jidan?... Și ca s-o asigure, înlănțuie capul buhos a copoului, care, de mare bucurie, clipește numai din ochi, și pripește gudurătura din coadă.

Vochița, Ionica, în pervazul ferestrei se uită la ei. Una trăindu-și clipele de față, ceialaltă, întorcându-se la trecut, vrând să cetească mai de ’nainte viitorul, amărându-și astfel minuntele prin care trece.

XXX

Foiala neobișnuită la curtea din Caramlăni: ferestrile toate-s deschise; scări de zidărie se-nalță prin odăi; gropi de var, lădoaie prin ogradă; miros de boia, pretutindeni: se zugrăvesc pereții; se boiesc ușile, ferestrele; se îmbracă din nou divanuri, din nou odăi întregi. Și Conu' Aghire, cu mâinele la spate, umblă ca titirezul de ici-colo, tot cu ochii pe sus, că nu odată s-a împedicat să cadă. Nimerindu-se cu Vochița o întreba: — Ce crezi soro, are să placă duduilor tale, casa lui tată-tu?... Că vezi nași vrea să creadă că numai Nemții au gust frumos...

Da’ de se nimerește cu Nicu Predea și Ionica, clipește șiret din ochi și ascute glasul:

— Madmazelile Helene și Marie Paschi se vor găsi oare à leur aise în căsuța lui Grand' pere ?

Ionica îi astupă gura cu palma.

— Te-aude Vochița!

— Ia mă prind aramașag că de ți-ar sta-n putere, tătuță, să grăbești mersul zilelor, ca mersul unui ceasornic, învârtind acele...

Lui Conu-Arghire îi scapără ochii:

— He, he, he...

Că, într-adevăr, toată nădejdea boierului, a Epraxiei, a moșului, a mătușii, erau aceste două flori primăvăratice. Iar se vor încălzi de râs tânăr — de cântece, de voioșie — inimile lor bătrâne și zidurile casei ce tot mai mult se răcesc a ziduri de biserică.

Vochița, din parte-i, nu mai are răbdare: va avea deci, cine să-i umple golul din suflet, golul ce-o împresoară! Vor fi bune și blânde, căci o viață întreagă de aspră morală, li-a scos orice răutate! O vor pricepe acuma, o vor prețui, îi vor fi prietene. O strânsă legătură de dragoste, va uni pe tustrele.

Și cât ține ziua, cât ține noaptea, țese-n închipuire întâmplări, scene drăgălașe pentru zilele când vor fi copilele reîntoarse.

Intr-o zi, în sfârșit, i se aduce un răvaș, Nerăbdătoare-l deschide, în fugă-l cutreieră odată, crezând să dea de data sosirei lor — pe urmă îl citește cu băgare de seamă — când apropiind sprâncenile, când strâmbând din gură — până pufnește de râs — și râde — până i se umple de lacrimi, ochii:

— Asta-i nostimi!... Asta-i nostimi!...

Și vânturând scrisoarea:

— Lenuța ci că-și simte vocațiune religioasă Măriuca roagă s-o mai las un an la școală — să se perfecționeze la muzică...

Sprâncenile boierului, mai să-i ajungă-n creștet:

— Așa?... Și așezat, liniștit, ca atunci când îi clocotește-n el mânia: — Scrie-le, soro, să poftească acasă — unde una își va putea căta în tihnă de religie și ceialaltă de muzică. Și spune-le că-ți pare tare rău, că nu-ți dă mâna să le mai lași la școală — deoarece ele trebue să știe — că tatăl lor ți-a cheltuit tot avutul, și nu mai ai de unde li plăti statul în străinătate!...

— Și la ce-or să-mi ajute scorniturile astea?

—...Mai întâi că scornituri, nu-s! Că de n-ași fi răscumpărat eu moșia și casa ta?... Da’ scrie-li, cum îți spun eu! Și dacă n-ai să te pomenești cu ele-n casă, până într-o săptămână, apoi las’! Că nu-i interesul călugărițelor să convertească niște fete sărace!...

In adevăr la o săptămână, copilele intrau pe porțile larg deschise, a curței de la Caramlăni. Erau în rochițele lor cenușii de școală; părul lins pe la tâmple, atârna greu în rețea pe ceafă; fără nici o tresărire de bucurie se apropiară fețele frumoase, fragede, în floarea persicei — de obrazul palid și slab a mamei — pentru întâia oară de ani de zile — luminat de o zâmbire adevărată.

Cât despre Conu-Arghire a înghițit în sec — și penru întâia oară și dânsul — simte că-l costă indiferența cuiva — când l-au salutat cu un plocon rece, țeapăn.

Și-și aduce aminte Conu’ Arghire de reverența ceia dedemult, a Vochiței - la primul ei bal... Capul cela — de atuncea — așa gingaș înclinat pe-un umăr — și zâmbetul cela așa nevinovat și cald... Cum de nu înduioșase cu el pe Dumnezeu?

...Fetele astea, îs picătură de picătură fetele lui, la vârsta ceia... Dar numai ca trăsături... Aceeași ochi — cu priviri de păpușă însă; — aceleași dar fără vorbe calde; aceleași trupuri svelțe, nante, dară fără de mlădieri.

Biata Ionica încurcată, mirată — nu găsește deslegarea acestor două firi: să n-aibă nici o tragere de inimă pentru casa părintească? li displace felul lor de nepăsare, când toți în alai li duc să li arate casa gătită pentru ele — așa frumos și scump.

Și-i era milă Ionicăi de biata Epraxia, Mademoiselle Marie, cu bucuria sleită de răceala nesuferită a copilelor. Și face dânsa drăgănele bătrânelor ei dragi, ca și lui Conu' Arghire... Și toți patru s-au înțeles din ochi.

Pe Vochița însă, o îmbată vorba lor perfectă pe franțuzește; și farmec deosebit găsește graiului ciuntit pe românește. Nu-și încape-n piele de fudulie și zâmbește agale, ascultându-le — regretând că-s așa scumpe la vorbă.

La câteva zile abia — ducându-se-mpreună la biserică a surprins-o cum luau în râs sfinții de pe păreții pridvorului mai întâi — și pe urmă felul cu cari urmăreau slujba, parc-ar fi asistat la reprezentațiile de panoramă.

La ieșirea din Biserică, n-avură nici o ochire pentru norodul ce li privea ca pe două minuni. Nici pentru copii din sat cari li aștepta cu flori câmpenești.

Vochița, ca să li dea o lecție — face ce n-a făcut de ani: își calcă pe inimă, se oprește în loc, se-nveselește, chiamă copiii la dânsa, li ia florile, îi desmiardă — îi sărută, îi împinge spre fete — de se simt nevoite să zâmbească și ele — să ia mănunchiurile ce li se întind — dar fără să fie-n stare o vorbă drăgălașă să scornească pentru sărmanii iștia tot mai sfiioși de chipurile sclipitoare ca două sloiuri de ghiață în bătaia soarelui de iarnă.

Și Vochița atuncea nu are putere să-și asculte gândul...

XXXI

De când sunt acasă Lenuța și Măriuca, adecă Helene și Marie — cum au rugat să li se zică — zilele se strecoară ca altădată, cu toate că nu mai încetează cântecul pianului — Măriuca făcând game cu ceasurile, pe când Lenuța se adâncește în cetirea „Imitațiunei lui Isus” de care nu se desparte decât ca să cânte împreună cu soră-sa vre-un Ave Maria.

Odată Epraxia a îndemnat pe Lenuța să vie cu dânsa-n sat. Și adânc-convinsă întru Isus, a strâmbat gura:

— Pe drum e colb — și-n bordei, aier rău!...

Dacă uneori mama lor, Ionica li istorisește vreo întâmplare din copilărie, ele, cu gândul într-aiurea se miră de creiere atât de puțin ocupate, ca să reție astfel de nimicuri.

Așa că Vochița se simte în curând tot singură pe lume — dară singurătatea ei, e mai cumplită acuma — căci nu mai are nici îngăduința nădejdei.

Și rătăcind prin casa împodobită cu atâta drag de bietul Conu' Arghire — se-ntreabă — și nu pricepe bine — mai de loc nu pricepe — cum de învățătura mare, străinătatea, lumea deșteaptă în care au fost crescute fetele ei, au înăbușit într-ânsele, tocmai ce se căznise oameni mai cu puțină pretenție, cum e maica, tătuță, să desvolte în ea, în Ionica.

Pe fetele ei, nimic din ce îi înconjură, nimic din cele datini, nu li face nici cald, nici rece. Nici o dragoste de cuibul în care s-au perindat atâția dintr-ai lor.

Și Vochița istovită-și zice că nici o legătură sufletească între copilele astea și dânsa — nu-i.

...La drept vorbind cine era să li ție aprinsă dragostea de familie ori, amintirea copilăriei lor?... Străinele pe-a căror mână au fost date, și cărora li s-a strigat mereu să li poarte de grija deșteptăciunei — aceia să li-o desăvârșească? Străinele cărora niciodată nu s-a pomenit și de grija sufletească a copilelor?...

Acuma abea pricepe Vochița că una-i puterea minței, și alta puterea sufletului — și — ca să le contopească, e prea târziu, când anii s-au așezat peste ani, de nu mai este cu putință s-ajungă în adâncul inimei, căldura și simțirea, ce ar fi dat astăzi — ca într-o răsfrângere, farmecul ce lipsește frumuseței lor reci...

Și desnădăjduita mamă stă ceasuri întregi, singură — singurică — ori cu Conu Arghire, al cărui glas nu se mai ridică sfadalnic, și a cărui spinare se-ncovoaie din ce în ce.

XXXII

Vochița asvârle scrisoarea cât colo și furioasă rămâne cu coatele pe masă, cu tâmplele-n pumni:

— Eu nu știu pe ce anume se razimă libertatea asta mare a lui Ionel, față de mine?

Se uită cu toții întrebători la dânsa: Ea li face sămn, la răvaș. Îl înhață Ionica, îl cetește tare — și după ce-l mântuie — se privesc tăcuți, îngândurați— afară de copilele amândouă, cari îmbucă liniștite, de parcă nimica n-ar fi auzit.

Vochița zice din nou, răpezit, sfadalnic:

—...Să-i vie numai în minte să propuie așa ceva!...

Ionica atuncea zice ea, dacă vede că ceilalți nu-ndrăznesc să zică nici da nici ba:

— E plină de simțire scrisoarea lui, drăguțu...

— E plină de simțire?!... E fără nici un șir!... Fiindcă-i tată-său bolnav, să-l las să-și vadă fetele?... Cu asta are să se-ndrepte?... Mai bine să-și aducă doctor?

— Adecă niciodată nare să-și mai vadă fetele? —întreabă Conu’ Arghire.

Vochița-l fulgeră din ochi:

— Adecă și mata, tătuță prinzi a-l susține pe Paschi?

Țin cu dreptatea!... Și trebuie să-și vadă fetele, uneori!

...Mai ales c-atâta grijă de el se ghicește-n răvașul băietului! O fi bolnav...

— Grijă de el?... Grija de el ar fi trebuit s-o aibă mai de mult domnii Ionel. Nu să-l lase să muncească ca un osândit la silnică — numai ca să nu-i lipsească orice i-ar fi suflat închipuirea!

— Cu toate astea, Ionel e un copil de aur, zice Nicu!

— Da?... Ha, ha!

— Serios, Vochițo! E plin de duh ca tată-său, dară și cuminte...

— Ah, Nicule, nu mă prosti! Mai întâi prost să fie cineva ca să nu priceapă, că în lăcomia lui de a stârni râsul, îți strică tot cheful! Altfel era Conrad! — și tremurând glasul, tremurând din creștet: — Conrad? Doară avea și părțile lui bune! In omul ușuratec găseai o leacă de simțire delicată! Duhurile lui nu erau jigniri răutăcioase!

Zâmbești tătuță? Pentru mata risipa însamnă toate păcatele! La urma-urmei, dărniciile cu nemiluita, erau din dorul prea mare, de a împrăștia mulțămirea în jurul lui!...

— Dacă așa ți-e credința, cu-atât mai mult dă-i voie să-și vadă copilele!

Vochița-l ațintește și — cu toată tulburarea se căznește să pară nepăsătoare:

— Din partea mea, vie! Voi fi în ziua ceia cu chef, am să mă arăt și eu; n-oi fi dispusă, am să stau în etac.

Și căutătura i se-ndreaptă spre fete: amândouă îmbucau liniștite, fără un sămn vădit a stării lor lăuntrice.

Duduca Agripina, care singură adusese scrisoarea lui Ionel, spune cu felul acela cam nesocotit a bătrânilor:

— Doamne, fetelor, auzit-ați de păcătoasa ceia de Florica Dan?

Ionica, întinde urechea:

— Nu?...

— Am lăsat-o mai gata!... S-a otrăvit cu ciuperci, la masă.

Vochița râde:

— Ba pun aramașag că și-a mușcat limba și s-a otrăvit tot cu veninul ei! — și râde mai tare.

Și de cum pomenise duduca numele blestemat, i se răsucise parcă vinele inimei — de o doare, și o înăbușă. Lacomă toarnă paharul cu apă pe gât.

Nimeni nu vede — și duduca spune înainte:

— Fiică-sa — vorba ceia: „capra sare masa, iada sare casa”.

— Zău?!...

Lenuța, Măriuca, dau capul pe ceafă și ochii peste cap:

— Vai, tante!...

Bătrâna, mirată se uită la ele:

— O, doamne, fetițelor!... Când era mama voastră ca voi, astfel de vorbe n-aveau nici un înțeles pentru dânsa!... Cum s-a deșteptat lumea!...

— Civilizația, cumnato, civilizația! —zice Conu’ Arghire cu un serios plin de ironie.

Ionica zâmbește încurcată, iară Vochița lacom își toarnă alt pahar cu apă pe gât: Ce-o fi cu inima ei? De când îi așa anemică de multe ori a supărat-o bătăile pripite — da' niciodată așa nesuferit ca azi.

XXXIII

Vochița se scoală din nou, întinde mâna la clampă — și tot atuncea o retrage, dă un pas înapoi, cade istovită pe scaun: Ah — nu poate! Nu-i destul de stăpână pe ea!... O va da de gol tremurarea nervoasă, ce nu poate s-alunge!...

S-apropie de ușă, ascultă glasul cela... De ce-i așa coborât și cu opreli sfiioase, și tăiat de hârcâeli de tușă?... Ah, cum îi trece prin inimă mii de înțepături de ace.

Ar vrea să intre-n sală liniștită, senină. Să se uite la dânsul pașnică și răce.

Și când s-apese clampa...

De după ușă o strigă Ionica.

Se scoală, își netezește rochia elegantă de postav cenușiu, cu buturi de mătasă pe șolduri, de supt cari foile cad în falduri drepte. Face un pas înainte, se dă înapoi, încrucișază brațele pe piept — și stă așa, încremenită locului, așteptând să se-n-dure careva s-o scoată de acolo.

Cum de nu-și închipuie nimeni — nici soră-sa sărmanul ei hal din clipele astea?... Niciodată nimeni n-a priceput-o!... Și, vai, îi vine a crede că singură nu se pricepuse!... Că, altfel, n-ar surprinde-o astăzi — aflând că, din focul trecut, cenușă să fi rămas, și încă e caldă.

De după ușă Ionica o strigă — intră.

— S-au așezat la masă... Să-l vezi pe Conrad!...

O ia la braț, o duce-n sufragerie.

Conrad se scoală, vine la dânsa, cu un adânc plocon îi sărută mâna. Tăcut unul, tăcut celălalt s-așază la locurile lor — liniștiți în aparență, desfac șervetele, le-ntind pe genunchi — cu prea multă grijă poate — și pe furiș se privesc și într-un gând se-ntreabă, cum se poate ca din fețele frumoase de altădată, nimica, nimic să nu mai tămâie?

Ceilalți în jurul lor — loviți și ei de-o neîndămână vorbesc fără șir, râd fără pricină.

Și în veselia asta ațâțată de milă și părere de rău — Vochița își duce de la unii la alții, zâmbetul șters, încurcat. Trecută cum e, în rochia-i luxoasă — s-ar zice „o floare ofilită într-un pahar de preț”.

El, încărunțit, îmbătrânit, cu trăsăturile căzute; cu vorba rară; sfiios în straiele purtate, atâta jale insuflă, ș-atâta compătimire, că aprigul Conu’ Arghire lovit de duioșie, îi alege bucățica cea mai bună, i-o pune pe farfurie cu deasila — și cu garafa-n mână îl îndeamnă de zor:

— Un păhăruț, batâr, domnule inginer!

— Dacă nu-i suferă, de ce să beie? — roagă Ionel.

Un păhăruț, ce rău poate face? — stăruie Conu Arghire.

Băietului i se pare că tată-său stă la îndoială și aplecându-se spre dânsul - pe la spatele celor ce-i despărția:

— Te rog, tăticule!... Știi că-ndată stârnești inima!

Conrad zâmbește și a scuză:

— El e cel mai mare... trebuie să-l ascult!

Atuncea Vochița, din nou nu se pricepe: E ciuda la dânsa, răzvrătirea, ce-o rupe la inimă? Prin urmare știe și să-ncălzească sufletul de părinte, unul din copiii ei?... Cum de n-a avut tocmai de-acela parte?... Ci de păpușelile astea răci — răci de te-nfiori alăturea de ele!

Aplecă pleoapele — nu mai mănâncă — și nervos învârte între degete un ciuciulete de pâine.

Conrad de vreo câteva ori s-a adresat copilelor. Ele i-au răspuns cu seaca lor politeță — mirate că omul ista sarac li-e tată.

După masă, Conrad, la brațul lui fecioru-său, s-apropie de fetele lui Conu' Arghire, s-așază lângă cea mai mică, și încetișor zice:

— Lenuța, Măriuca sunt bucățică ruptă voi... Vochița-i taie vorba cu o privire piezișă.

Conrad își îndreaptă vorba:

—...Ca dumneavoastră două, când erați ca ele...

— La simțire, însă — nu-mi seamănă mie apasă ultimul cuvânt — Vochița.

—...Nici mie, duduie Vochiță clatină el capul cu un surâs așa trist — de-nmoaie inima Ionicăi, a lui Conu' Arghire, care nu știe ce drăgănele să-i mai scornească...

— Tot așa sprinten călăreț ești domnule Conrad?... Ia hai să faci o probă — și de-ți convine vreun cal, să ți-l trimet la Iași!

Ii strălucesc ochii de plăcere lui Paschi:

— Haidem!

Ionel îl apucă de braț:

— Nu-s pentru tine, ostenelile astea!

Conrad, ca un copil se roagă:

— Numai odată în jurul stratului...

— Știi ce-a zis doctorul, tată! — Și către cei din jurul lor: — plimbarea s-o facă la pas; mâncare mai puțin ca un copil; dormitul, cu geamul deschis. Și nici cafe, nici tutun, nici băutură!

Mama muncită de gelozie, femeia muncită de desperare și părere de rău în fața soartei cu neputință de îndreptat, devine rea, amarnică:

— Dumneata — menit - cumpătării?!... Ha-ha-ha...

Toți își mușcă buzele. Conrad Paschi umil o privește; lui Ionel, cât e dânsul de bărbat, îi vine să plângă — îl trage pe tatăl lui de-acolo:

— Vrei să vedem iazul?

Conu' Arghire se ține de ei.

Rămase singurele, Vochița spune tot aspru, sfadalnic:

Nu mai îngăduie ca Paschi să nu primească o sumă pentru Ionel! Nu mai îngăduie dânsa așa ceva! Încăpățânarea lui are s-o deie gata! — Și apăsând amândouă palmele pe inima ce se răsucește-n loc: Simte c-are s-o deie gata, încăpățânarea lui Paschi!

Ionica se prinde să-l convingă. Și fuge să-l ajungă.

Dară Conrad, nici să n-audă de asta:

Spune-i duduie Ionică — spune-i Vochiței — că tocmai munca asta cu un scop, m-a făcut să mă țin de cumpătare... Peste un ceas plec. Si tace, să-și stăpânească emoția.

Ionica-i ia mâna — îl roagă cu stăruință:

— De ce vrei să te-ntorci acasă?... Mai stai, Conrad!... Să nu te supere toanele Vochiței!... Așa-i dânsa, într-una... Ori plânge și de o muscă prinsă-n pânza păianjenului — ori — cu ochii goi de gânduri, ațintește nenorocitul ce-i cere ajutorul — fără să-l vadă — fără să-l audă... da’ încă să-l priceapă...

Conrad îi sărută prelung mâna:

De stat, nu mai stă!... Ar însenina să-și... — Se oprește — se răsgândește — schimbă glasul, vorba: Așa de bine-i pare că i-a văzut — că a văzut-o pe dânsa, pe Nicu, pe copilașii ei amândoi — pe care-i prevede buni ca dânsa — ca mama lor — Ionica asta frumoasă ca o zână — și alinătoare, ca un duh bun, venit din alte lumi...

Și-n seara ceia s-a întors la Iași, Conrad; nemângâiat până la chin de tot ce-i stase la îndămână și-n care dase cu piciorul.

XXXIV

Singură-singurică în jilț lângă fereastră Vochița se uită afară, măcinând în minte cântecul sortitei.

O fâșie de pâclă se-ntinde pe copaci înconjurându-le creștetul ca un turban. Nori mărunți, plumburii ori aurii împestrițează văzduhul. Cioare în stol se lasă pe omăt, se ridică pe crăci, stârnind ca o pulbere albă din crâng, și trezind amorțeala cu croncănitul sec.

Vochița, din una-n alta, ajunge cu gândul la ultimele zile, la sărbătorile Crăciunului — la sărutarea ceia de modă nouă a fetelor ei, fără nici o izbucnire drăgălașă de bucurie, când tătuță, moșu, Ionica, dânsa, li-a dăruit cadourile.

Și — lasă frâu gândului ce-o doare mai tare: de la Ionel, nici un cuvânt n-a primit de sărbători! Oare nu s-așteaptă Ionel, ca dânsa să-l felicite întâi?... Ori poate de-acuma pentru dânsul e cum nici n-ar avea mamă?

Și amărâtă se uită pe geam, răsucind în neștiință ciucurii șalului de cașmir. Așa-i de dusă clipelor de față, că tresare când Conu’ Arghire tăbărăște pe ușă:

— S-o iee dracu de treabă! Paschi e bolnav, Nicu și Ionica s-au dus la Iași!

Vochița șoptește:

— Paschi e bolnav...

Din firavă ce-i — se face vânătă. Se uită la tată-său cu ochi sticloși:

— Iți pare rău că s-au dus?

—...Să fi luat și fetele!

O bănuială cumplită îi fulgeră-n minte:

— A murit?!

Conu’ Arghire se preface că nu vede rătăcita expresie a feței Vochiței; îngroașe glasul:

Nu — nu — mi-ar fi zis drept, mie!

— O, atuncea — oftează dânsa — mai bine că nu li-a luat!... L-ar da gata cu aierele lor...

—...Cică-i pe gata, săracu!...

Și prinde a-i lămuri că boala de inimă și boala de rărunchi ajunse la culme. Și Ionel scrie așa, ca doctorul zice așa.

Vochița — n-aude. Cu obrazu-n palme — nici nu plânge, nici nu se mișcă — ci răsuflă, cu gura întredeschisă:

Moare Conrad Paschi?... Nu știe de-i pare rău, ori nu-i pasă... Dară simte Vochița, că i se desprinde din loc inima, că i se răsucește mai gata să se frângă. Și i se pare, că, așa sfărâmat cum era, dar tot îi era de-o mângâiere știindu-l cu ea pe lume, nenorocitul ei vis din tinereță.

Și — ca înecatul ce se-ncrede în ajutorul frunzei ce plutește pe valuri — așa-i vine încredere în fete — în ajutorul unei vorbe de mângâiere.

Se duce-n odaia lor. Le găsește vorbind de rochiile negre. Cum o zărește:

— Tante Jeannear fi trebuit să ne ia cu dânsa! Am fi avut gata pleureusele la înmormântare!...

Vochița amuțește. Se uită la ele și socoate că, de-ar fi fost dânsa în locul lui Conrad, tot grija doliului li lovea întâi. Tot grija să fie reglementare în ochii lumei... Pricepe Vochița că n-are ce căta în odaia asta... Pricepe că simțul cel mai duios al inimei, lipsește fetelor ei... Se gândește la Ionel, la desperarea lui, în clipele astea. Și pricepe — nefericita mamă, că, cu toată învățătura, fetele ei sunt numai pospâială — rece și searbădă. Că, pentru desăvârșirea sufletului trebuie altceva decât arta salonului — vorba franțuzască, grațiile învățate, cântecul din pian.

Pricepe că pentru îndrumat sufletul ar fi fost nevoie de un pic de blândețe, un pic de îngăduință — care să trezească în inima fragedă picătura de dragoste, călăuză mai puternică în viată, decât principiile codurilor elegante și a prețului pus numai pe „ochii lumei”.

XXXV

Ionica îi netezește binișor mâna slăbită și ferbinte. Și zice vibrând de sforțare să convingă:

— Ai să te faci bine, Conrad! Ai să vii să stai de-acuma cu noi, ș-o să te îngrijim, ș-o să te alintăm!...

O licărire joacă-n ochii lui mai stinși: Ce-ar zice Vochița?...

Se uită înainte, răsuflă pripit, bătând din coaste ca un cal aprins.

După un răstimp de tăcere în care numai respirația lui s-aude, zice, întretăiat: Așa l-a mulțămit vizita la Caramlăni!... Revederea locurilor după cari lâncezia!... Și după cari despera să le mai vadă vreodată!... — Iți aduci aminte, duduie Ionică, îți aduci aminte cum hrăniam câinii din sat, când mă-ntorceam de la vânat?... Ș-acuma visez uneori că-s tot vremurile celea, când zburdam în voie — pe largul câmpului cu droaia de copoi după mine... Intr-o zi — de curând — te-am visat micuță, purtându-te-n joc și cântându-ți:

Vous dansez marquise

D-un pas si leger.

Ca pe când te învățam să joci...

— O, îți aduci aminte?... Șoptește Ionica. Și-i era așa grea inima, de milă și părere de rău! Cum de nare putere să schimbe lucrurile, să-năbușe trecutul, să-i facă fericiți pe toți în jurul ei!...

Vorba lui slăbită, cu tristele-i accente, i se pare la fel cu tânguitul dangăt al clopotului de cimitir...

Desnădăjduită se uită la cei ce-o împresoară — cerând pentru el ajutor.

Doctorii, muți și dânșii, ridicau doar din umere, cu ochii-n sus, la cer: Acolo-i va fi alinarea...

In spre seară după ce ațipise o leacă — a deschis Conrad ochii — i-a holbat, a căscat gura, s-a zbătut puțin în mâinile sărite-n ajutor — și-a rămas nemișcat — pentru totdeauna.

XXXVI

Sunetul zurgălăilor continește la scară. Din sania întâi coboară fetele, urcă grăbite scările, s-afundă în odaia lor, fără o privire spre odaia Vochiței.

Din ceialaltă sanie se dă jos Ionel, ajută Ionicăi lui Nicu să se coboare și toți trei urcă încet, tăcuți, îngândurați, treptele...

In sală Ionica s-aruncă-n brațele Epraxiei.

— Săracul Conrad Paschi!...

Călugărița, cu degetul pe buze îi face sămn spre odaia Vochiței.

— E bolnavă?

— Nu... da' așa de zdrobită!...

Ionica se grăbește într-acolo. Ionel, Epraxia vin pe urma ei.

Vochița cum îi zărește, se ridică-n perne, îi ațintește pân’ s-apropie de dânsa — și-atuncea izbucnește straniu, de se-nfioară, dânșii:

— Vă-ntoarceți, însfârșit! Ați crede?... Pân-a venit depeșa de pe urmă, ca o biată părăsită am stat — fără un cuvânt de milă din partea fetelor. Odată... Și întinde fața pământie spre dânșii, și degetele strânse grămadă la capăt: — odată n-au rostit o vorbă de-mbărbătare și eu mă dam în două de presimțire și chin...

Căutătura aprinsă de friguri, rătăcește de la unii la alții, se-mpiedică de banda neagră de la brațul lui Ionel. Și toată durerea, într-un răcnet pornește: Acuma i se poartă doliul? Desnodământul ista era de prevăzut, după munca de ocnaș la care l-au nevoit egoizmul lui Ionel, și ambiția proastă proastă de leah înfumurat a lui Paschi!...

Pe la spatele ei, călugărița face sămn băietului să tacă, să n-o mai năcăjască.

Dară dânsul privindu-și mama — așa slabă, atât de puțintică de se pierde între pernele patului, și așa de rătăcită în sfâșietoarea-i suferință — tot mai tare prinde a înțelege, tot mai bine a se lămuri, de-ntreaga tragedie a acestei sărmane viețe.

Pricepe de ce ochii nu i-au fost niciodată limpezi — de ce vorbele i-au fost oricând, grele de amar...

Pătrunsă de adâncă duioșie — într-un avânt ferbinte de compătimire se-ndoaie spre dânsa — o acoperă cu brațele:

— Nu-l ocări, săracul!... Dacă te-aude, ce tare l-o fi durând!... Că așa de mult te respecta și te iubea...

Atuncea Vochița se oprește deodată... Căutătura-i bolnavă cu îndoială se-ntoarce la băiet: Unul din copiii ei, o ține-n caldă îmbrățișare?... Unul din copiii ei cu - așa încredere-i vorbește? Unul din copiii ei cu milă-n glas, în grai?... Și tocmai Ionel, cel crescut la voia întâmplării de tatăl ușuratec? El e cu picătura de dragoste, care să-i încălzească zilele ce va mai trăi?...

Și între cumplita zguduitură nouă și între firicelul de nădejde răsărit deodată, în bietul suflet mai stins, inima se zbate, se pripește, se zvârcolește nebună, se răsucește-n loc — gata s-o înăbușe... Apasă fruntea de pieptul băietului... închide ochii. Se simte ușoară ca un fulg — moleșită — gata s-adoarmă, ca un copil, după ce-a plâns mult...

...I se pare că-n brațele voinici simte strânsoarea brățișoarețor delicate de altădată... I se pare că vocea lui de bărbat, e glăsușorul plin în mlădieri dulci, din trecut...

Toropită îngână:

— Ionel, mamă...

Capul slab și palid alunecă de pe pieptul lui, se-nclină de tot.

Ionica, Epraxia se reped cu un răcnet.

Leșină!

Băietul îngrozit, abea-și stăpânește tremurul, și încetișor, o culcă pe perne — în vreme ce femeile aleargă cu ajutor.

Atunci Ionel zărește firul de sânge, ca o ațișoară roșie pornind din colțul gurei...

Se-ndoie din genunchi, s-aruncă pe mâna ei, sfâșiitor o cheamă:

— Mamă — mamă...

Și strigătele lui, a Ionicăi, a Epraxiei, adună pe toți acolo, cu nouă chemări desnădăjduite...

Numai Conu’ Arghire, amuțit, la picioarele patului, se uită la Vochița lui adâncită-n veșnicie, zâmbind la nesfârșit, senină, împăcată — și pare a nu pricepe freamătul ce-l înconjoară.

SFÂRŞIT