mihai vasilescu blog

Da, este exact așa cum o să citiți (2026)

Wed, 21 Oct 2026 04:59:45 +0000

Am fost ieri să fac ceva foarte tare, și anume să văd cu ochii mei o chestie despre care urma să scriu.

Am vrut să fac asta din postura de client obișnuit, deși mi-ar fi fost foarte ușor să sun, să spun că vin, dar am vrut să simt experiența reală, așa cum s-ar întâmpla pentru oricine care ajunge acolo.

Și am ținut să merg chiar dacă a trebuit să ajung fix în cealaltă parte a Bucureștiului.

Nu știu dacă înțelegeți exact ce zic, dar să străbați tot Bucureștiul, ziua, este ceva ce nu le doresc nici dușmanilor mei. Practic, de unde locuiesc eu, ajung mai ușor la Ploiești decât în cealaltă parte a orașului.

Probabil vă întrebați ce tot zic aici, dar înainte sa vă explic trebuie să vă dau un sfat: dacă sunteți din București, citiți articolul ăsta până la capăt. Există mari șanse să-mi mulțumiți. Evident, puteți să-l citiți și dacă nu sunteți din București, dar există șanse să vă ofticați un picuț.

Gata, imediat vă explic.

Vă ziceam acum vreo trei săptămâni că FineStore urmează să deschidă cel de-al treilea magazin din București, cel de la Pallady, care va fi și cel mai mare.

Ei bine, de deschis s-a deschis de vreo două zile, dar ce nu știam nici eu este că odată cu deschiderea va fi și această promoție: la cumpărături de minimum 100 de lei, primești cadou o sticlă de vin Grande Alberone.

Și exact asta am fost să văd ieri. M-am urcat în mașină și m-am dus până la FineStore Pallady să văd și eu cum funcționează toată treaba asta cu promoția și cu sticla de vin cadou.

A funcționat perfect, am cumpărat de 111 lei și-am primit sticla de vin cadou pe loc. De altfel, ca să fie extrem de limpede, am făcut și-un video pe care vi l-am lăsat la final.

Ce trebuie să mai știți este că nu primiți sticla de Grande Alberone așa, pur și simplu, când ajungeți la casă să plătiți. Nu vă speriați, că nu e nimic complicat, doar că așa funcționează orice campanie de pe lumea asta.

Ca să primiți sticla de vin trebuie să scanați cu telefonul un cod QR pe care îl găsiți în magazin. Codul QR vă duce pe pagina campaniei, acolo unde va trebui să completați trei câmpuri mari și late. Unul cu nume și prenume, al doilea cu adresa de email și al treilea cu numărul de telefon.

Durează mai puțin de 15 secunde toată operațiunea. La final o să primiți pe loc un email care conține un cod ce trebuie arătat la casă. Asta e tot

Saaau, dacă n-aveți chef să faceți asta în magazin, puteți completa cele trei câmpuri încă de acasă. Pur și simplu intrați pe pagina de campanie, completați rapid, primiți email-ul cu codul, după care vă duceți la magazin și-l arătați la casă când trebuie să plătiți. Atât de simplu.

Campania asta cu sticla de vin cadou durează până pe 30 noiembrie 2026 și este doar la magazinul din Pallady.

Dar eu, în locul vostru, m-aș duce acolo cât mai curând posibil. Știți de ce? Pentru că ieri, când am fost eu, mai primeai cadou încă o sticlă de Grande Alberone dacă lăsai o recenzie pe net pentru magazinul din Pallady. Și nu văd niciun motiv pentru care să n-o luați și pe asta, a doua, dacă tot aveți de gând să vă duceți.

Faza e că despre promoția asta cu sticla primită dacă lași recenzie am aflat la fața locului, nu aveam niciun fel de informație anterioară. Prin urmare, habar nu am cât ține, că am uitat să întreb. De-aia vă ziceam că eu, în locul vostru, m-aș duce cât mai repede la FineStore Pallady, să nu se termine naibii. Ce? Vă strică o sticla de vin bun în plus?

Altfel, nu știu ce credeți voi, dar mie mi se pare o treabă foarte tare să dai cadou o sticlă de vin, care doar ea costă vreo 30 de lei, fiecărui client care cumpără de măcar 100 de lei.

Să nu uit, să vă las și cum se poate ajunge la FineStore Pallady.

Adresa: Bulevardul Theodor Pallady 30C, T0, SP1, Sector 3, Pallady Towers Residence (aici). Dacă mergeti cu mașina, pur și simplu scrieți în navigatie FineStore Pallady și-o să găsiți imediat. Există parcare dedicată clienților, o s-o vedeți dacă vă uitați la videoul de la final.

Dacă n-aveți mașină sau dacă pur și simplu preferați transportul în comun, să știți că se fac circa 10 minute pe jos de la stația de metrou 1 Decembrie 1918.

Program: Luni – Duminică, 10:00 – 22:00

O singură rugăminte am la voi, dacă merge cineva acolo, poate ne zice și aici c-a fost și-a primit cadoul. Sau cadourile.

Acum va las cu videoul. Dați-i un play ca să vedeți și magazinul (arată senzațional, vi l-am filmat special), dar și cât de simplu se rezolvă partea cu QR code-ul și sticla de Grande Alberone cadou.

A grăit Măria Sa Împăratul Ortodoxiei (2026)

Wed, 21 Oct 2026 10:33:44 +0000

Prieteni, e posibil să nu fiți pregătiți pentru ce-o să vedeți mai jos, așa cum nici eu n-am fost. M-a luat complet prin suprindere.

Cum tot prin suprindere m-a luat că avem un Împărat al Ortodoxiei despre a cărui existență, cu tot regretul, dar până azi nu am știut. Dar avem, oameni buni, avem și nu-l merităm.

Vă urez vizionare plăcută. Ne auzim după.

Este înfricoșător unde s-a ajuns (2026)

Thu, 22 Oct 2026 04:59:08 +0000

V-am mai povestit pe aici că am fost la un pas să fac singur o aplicație, am ajuns cu ea la versiunea Beta. N-a funcționat niciodată pentru ce-mi doream eu, dar mi s-a părut mind blowing c-am reușit și să ajung până la acea fază.

Doar că asta se întâmpla acum mai bine de un an, între timp lucrurile s-au mai schimbat. În sensul că acum, când vorbim, fratele vostru are în telefon două aplicații, nu una, perfect funcționale, ambele făcute de mine cu mânuța mea.

Eu fiind complet pe dinafară când vine vorba despre programat și scris cod. Nu știu cum să vă explic ca să înțelegeți exact că nu am nicio legătură cu subiectul programare, dar, la o adică, vă poate lămuri Valentin, adminul blogului meu, omul care își face cruce de fiecare dată când mă pune să fac câte o chestie banală, iar eu îi spun că habar nu am despre ce vorbește.

Mă rog, bănuiesc că majoritatea de pe aici sunteți în aceeași situație, așa că puteți înțelege când spun că n-am nici cea mai mică legătură cu domeniul ăsta. Să mă pui sa scriu cod sau să mă pui să divizez atomul, obții același rezultat de la mine: zero, nada, vedeți-vă de treabă.

Cu toate astea, am reușit să fac, prin procedeul numit vibe coding (parcă așa se numește), două aplicații perfect funcționale. Hai să vă spun și ce face fiecare dintre ele.

Prima, cea mai simplă, face o chestie absolut banală: înlocuiește literele și caracterele românești cu niște caractere speciale găsite de mine, pe care algoritmul Facebook nu știe să le detecteze.

O să întrebați, și pe bună dreptate, la ce mi-ar folosi așa ceva. Imediat vă explic.

Când vine vorba de Facebook, eu sunt recidivist. Asta însemnând că pentru orice abatere, îmi voi lua automat suspendare pe 30 de zile. Iar la mine se consideră abatere și dacă scriu doar „las-o naibii” sau „dă-o dracului”. Nope, nu glumesc, pentru ambele mi-am luat suspendare.

Prin urmare, vă dați seama că daca-i răspund vreunuia „ești un prost și un analfabet funcțional”, nici nu apuc să apăs bine „enter” că vine suspendarea. Iar tentația să le spui imbecililor lucruri de genul ăsta e mare, e imensă.

Ei, ca să elimin complet posibilitatea unei suspendări, am găsit niște caractere care seamănă cu cele românești dar nu sunt. Uite, hai să vă las chiar exemplul de mai sus.

Aici e scris cu caractere românești: ești un prost și un analfabet funcțional.

Iar aici e scris cu caracterele mele speciale: еṣtі սո prѻѕt ṣі սո аոаꓲfаƅеt fսոсṭіѻոаꓲ.

Probabil că în afară de „o” versus „ѻ”, nu observați vreo diferență, dar sunt destule. Aproape toate literele sunt diferite, deși unele insesizabil pentru voi, dar extrem de sesizabil pentru algoritmul Facebook.

Problema e că dura foarte mult să fac asta, să stau să schimb caracter cu caracter era treabă de chinez bătrân. Și lasă că-mi doream să-l înjur pe vreunul, dar aveam texte lungi pe care voiam să le public pe Facebook, dar conțineau cuvinte care mi-ar fi adus automat suspendare pe 30 de zile.

Așa că într-o bună dimineață, când eram la cafea, mi-a venit ideea să-i spun lui ChatGPT că vreau să automatizez toată treaba asta cu schimbatul caracterelor românești cu cele speciale.

Prieteni, fraților, 15 minute mai târziu aveam aplicația perfect funcțională, atât pe ecranul telefonului cât și pe ecranul laptopului. Și nu exagerez când zic 15 minute, e posibil sa fi durat chiar mai puțin, efectiv, nu-mi venea să cred.

Repet, că poate nu s-a înțeles din prima, asta în condițiile în care programarea îmi este complet străină.

Iată, aici aveți cum arată interfața aplicației pe mobil.

Din secunda în care am avut aplicația a devenit chestie de câteva secunde să înlocuiesc caracterele românești, indiferent că aveam nevoie pentru câteva cuvinte sau pentru un întreg articol. Vă zic, absolut superb.

Dacă ce-am scris până acum v-a uimit un pic, stați să vedeți ce urmează, care e treaba cu cea de-a doua aplicație pe care am făcut-o.

Îmi doream să țin cumva evidența cheltuielilor pe care le facem amândoi, eu și Mara. În sensul că ne doream să știm exact ce bani cheltuim și pe ce. Niciodată nu știam, la finalul lunii, pe ce s-au dus banii și cât am cheltuit, treabă care a devenit ușor frustrantă în contextul exploziei prețurilor din ultimii doi ani.

Pe scurt, ne doream să știm pe ce cheltuim ca să vedem cum putem face să mai și reducem din cheltuieli.

Evident, am căutat niște aplicații care fac treaba asta, am și găsit vreo trei, doar că toate trei trebuiau plătite. Treabă care n-ar fi contat, până la urmă e munca unor oameni și trebuie răsplătită.

Nu, enervant era doar că app-urile îmi cereau bani încă de la început imediat după ce instalam aplicația. Băi, serios, n-ai cum să-mi ceri să plătesc înainte să văd dacă app-ul respectiv se potrivește nevoilor mele.

Lasă-mi câteva zile de probă, să văd ce utilități are, cum o pot folosi, cum arată interfața, dacă e prietenoasă cu userul, dacă nu e prietenoasă, din astea. Nope, nici pomeneală, trebuia să plătesc ca să le pot utiliza.

Prin urmare, m-am enervat și i-am spus lui ChatGPT ce am nevoie.

De data asta n-a mai durat un sfert de oră, ci aproape o zi întreagă, dar la final a rezultat o aplicație, complet funcțională, pe care o folosim amândoi pentru că s-a instalat perfect pe ambele telefoane.

Iată, aici vedeți cum arată interfața.

Ce știe să facă? Păi cred că e destul de limpede din denumirile câmpurilor. Introduci în ea tot ce cheltuiești, iar în momentul în care introduci o cheltuială o repartizezi adecvat la „personale” sau la „comune”. Că una e să cumpăr mâncare de la supermarket penttru tot familionul și alta e să bag benzină pentru mers singur la meci la Cluj.

App-ul îți arată în permanență banii cheltuiți în total, dar știe și care au fost în interes personal sau în interes comun.

Mai păstrează absolut toate cheltuielile pe care le-ai introdus vreodată. Câmpul Istoric din partea de jos a printscreen-ului (nu-l vedeți decât dacă citiți asta de pe laptop) se poate expanda și vezi acolo absolut toate cheltuielile introduse de-a lungul timpului în app. În ordine invers cronologică, adică le vezi primele pe cele mai noi. Am făcut și câmp de search, așa că dacă vreau să aflu cât am cheltuit doar pe benzină, să zicem, găsesc imediat.

La finalul calendaristic al fiecărei luni, totul repornește de la zero, dar pot să văd oricând ce s-a întâmplat în lunile trecute selectând luna care mă interesează.

Știe să facă raport lunar, pe trei luni, pe șase și pe 12.

Ce nu știe să facă, dar o să știe foarte curând, e un raport cu cheltuielile împărțite pe categorii de interes: alimente, haine, combustibil, întreținere, din astea. Mă voi ocupa zilele următoare și de acest aspect.

Nu știu ce părere aveți voi despre toată treaba asta, dar mie mi se pare de domeniul fantasticului, să știți.

Să ajung eu, un cetățean care nu știe absolut nimic despre linii de cod și despre programare, să fac așa ceva? Și doar pentru că m-am enervat că niște aplicații care făceau același lucru îmi cereau bani ca să le pot testa?

Este aproape înfricoșător, vă spun.

De ce-ai vrea să-ți transformi soția în servitoare? (2026)

Fri, 23 Oct 2026 04:59:36 +0000

Aproape de fiecare dată când văd câte un imbecil, de genul psihologului de pe Temu, care vorbește despre femei ca despre niște obiecte menite, cel mult, să-l slujească și să-i satisfacă nevoie sexuale, îmi vine în minte una dintre cele mai stranii povești pe care le-am trăit vreodată.

Nu mai țin minte anul, dar știu sigur că încă mai aveam prima mea mașină, o Dacia 1100, pentru că eram cu ea când am ajuns, printr-un concurs de împrejurări nefericite, în casa unui bombardier constănțean. Bine, pe vremea aia nu se inventase încă termenul de „bombardier”, dar el era unul, avant la lettre.

Acolo, în casa aia, aveam să asist la o scenă absolut halucinantă. Eram acolo pentru că așteptam să vină cineva care să-mi dea o cheie pentru o cazare la mare. Și cum cineva-ul ăla întârzia, m-am așezat pe un scaun din sufragerie ca să nu aștept în picioare.

În timpul ăsta, în sufragerie, se întâmpla următoarea scenă. Domnul și stăpânul casei, bombardierul avant la lettre, stătea așezat pe un fotoliu uitându-se la televizor. La un moment dat a decretat cu voce tare:

– Mi-e poftă de gogoși.

Moment în care, de nicăieri, a apărut o tipă foarte tânără și foarte frumoasă:

– Imediat, Gelu.

Domnu’ Gelu nici măcar n-a tresărit, a continuat să se uite netulburat la televizor, nu-mi dădeam seama dacă măcar o auzise.

Când fata tânără și frumoasă a zis „imediat”, apăi să știți că n-a durat mai mult de câteva minute până când a apărut cu un platou cu gogoși calde, aburinde. Habar n-am cum făcuse, poate ținea la frigider aluat gata făcut, poate-i mai rămăsese din altă zi, cert e că venit rapid cu gogoșile la care poftea domnu’ Gelu.

Acum, prieteni, are loc scena halucinantă.

Fata tânără și frumoasă s-a apropiat de fotoliul pe care stătea domnu’ Gelu și s-a postat acolo, iar ăla n-a întors nici măcar o secundă capul spre ea. Doar a ridicat mâna dreaptă și-a luat o gogoașă de pe platou.

După ce-a terminat prima gogoașă, a luat-o pe următoarea. La fel, fără să-i arunce femeii ăleia nici măcar o privire sau să-i spună vreun cuvânt. După care pe următoarea și tot așa, continua să mănânce fără să se uite vreo clipă spre femeie.

Din când în când, dacă lui Gelu i se părea că gogoașa pe care o are în mână n-are suficient zahar pudră, mai întingea cu ea prin platou ca s-o umple de zahăr.

Tot acest ritual a continuat până când domnu’ Gelu a mâncat gogoșile una câte una, calm, tacticos, fără urmă de grabă și fără să se uite măcar o singură dată spre femeia aia.

Am în fața ochilor inclusiv scena finală, când a ridicat mâna spre platou să mai ia o gogoașă după ce-o mâncase pe ultima. Doar că el n-avea de unde să știe că e ultima, a pipăit de câteva ori platoul ăla gol, și-a dat seama că nu mai e nimic pe el, așa că a mai făcut un singur gest: a dat a lehamite din mâna cu care mâncase gogoșile și-a concediat-o scurt pe tipa tânără și frumoasă. Care a dispărut în secunda doi și nici c-a mai apărut.

Repet, că poate n-ați înțeles exact, în tot timpul ăsta femeia aia a stat în picioare lângă fotoliul în care ăla era tolănit confortabil și nici măcar nu se uita la ea când lua câte o gogoașă. Toate astea cu mine de față.

Nu, eu n-am vrut gogoși. Eu doar încercam un sentiment amestecat de milă și jenă, nu-mi venea să cred că sunt de față la așa ceva. Nu, nu mint și nu înfloresc deloc, am și martori la toată treaba asta.

Știu doar că pe tot parcursul „operațiunii gogoșile” m-am uitat de câteva ori la fața femeii încercând să-mi dau seama dacă o deranjează câtuși de puțin situația. Jur că n-am putut să citesc nimic, era ca și cum m-aș fi uitat la un stâlp de beton încercând să-mi dau seama dacă-i convine că afară bate vântul. Părea că nimic n-o tulbură și că tot ce se întâmplă este cât se poate de normal.

Ulterior aveam să aflu, de la omul care întârziase cu cheia, că fata tânără și frumoasă era soția lui domnu’ Gelu. Soția, prieteni…

N-am înțeles nici atunci, nu înțeleg nici acum, n-o să înțeleg niciodată de ce-ai vrea să-ți transformi femeia de lângă tine într-o astfel de slugă. Într-un obiect vorbitor și umblător.

Dar partea si mai tristă este alta. Îmi pot paria viața că încă există sute de mii de familii în România unde lucrurile stau exact așa cum ați citit mai sus. Familii în care bărbatul este domnul și stăpânul, iar femeia există și e tolerată doar ca să-i facă pe plac.

Familii unde textul de mai sus ar produce doar ridicări de umeri: așa și? Ce mare lucru s-a întâmplat?

Oamenii sunt fascinanți (2026)

Sat, 24 Oct 2026 04:59:10 +0000

Articol scris de Iulia.

…

Azi, două scurte. Una cu pâini, una cu câini. Ambele din seria „n-ai cu cine, bă, n-ai cu cine” 🤦‍♀️

Prima.

Mă duc la Lidălul din comună să achiziționez câteva mărunțișuri, printre care și niște chifle, să am ce să-i pun la pachet micii termite la școală.

Mă’c, iau coș, mă îndes în magazin, parchez regulamentar coșul într-o parte, încercând să încurc cât mai puțin traficul existent, mă îndrept cu pas sprințar spre vitrina cu panificații.

În fața mea, fix în dreptul compartimentului cu chifle unde voiam și eu să dau atacul, o duamnă.

Trecută de prima tinerețe, ba chiar ajunsă spre a doua jumătate a celei de-a doua tinereți. Vopsită corespunzător, sulemenită, bine îmbrăcată, papuci lustruiți, cămașă elegantă, dichisită, mirosind frumos. Ce mai, duamnă distinsă, așea, la prima impresie.

Care distinsă duamnă deschide ușița de la compartimentul de chifle, după care se apucă vânjos să înșface cu ghearele de la o mână chifle una câte una și să și le îndese în punguța pe care o ținea în mâna ailaltă.

Nu tu mănușă d-aia de plastic, nu tu cleștișor d-ăla de apucat drăciile, nu nimic. Direct ghioamba la aluat.

Mă uit lung la ea și, după câteva secunde, când ajunsese pe la a treia chiflă, nu mai pot să-mi țin fleanca și-i zic:

– Nu vă supărați, să știți că pentru produsele de panificație există cleștișorul acela (și indic cu arătătorul spre ustensila respectivă) sau mănușile din plastic, cele de unică folosință, de acolo (o nouă indicare cu arătătorul).

Cuconetul se întoarce surprins spre mine, mă măsoară din cap până-n picioare, nu fără o umbră de dezgust, după care își vede liniștită de ale ei, nu înainte de a-mi arunca peste umăr:

– Așea, și?!?

Am simțit umpic cum se umflă vena aia de la tâmplă, dar mi-am păstrat calmul și i-am răspuns cât de politicos am putut:

– Și civilizat e să folosiți una dintre cele 2 opțiuni, că poate eu sau alții care venim după dumneavoastră să cumpărăm chifle n-avem chef să le mâncăm cu urme de muci sau rahat sau ce altceva oți mai avea dumneavoastră pe mâini sau pe sub unghii, că dacă nu folosiți instrumentele astea pentru o minimă igienă, nici nu aș băga mâna în foc că vă spălați pe mâini după ce mergeți la budă sau vă scobiți în nas.

După care m-am întors pe călcâie și mi-am căutat de drum. Și în ziua aia am cumpărat chifle d-alea ambalate. Cu gust și textură de burete, da’ măcar curate.

A doua.

Mă’c împreună cu soțul din dotare, precum și 2 potăi, tot din dotarea familiei, să luăm copilul de la școală.

În drumul de la școală spre parcarea unde aveam mașina, facem o oprire în centru, că musiu soț avea ceva de rezolvat la o bancă de p-acolo.

Cât intră el în instituția financiară, copilul și cu mine adăstăm pe-o băncuță, cu câinii culcați cuminți la picioarele noastre.

Flecărim noi de una-alta când, la un moment dat, de noi se apropie un domn. Bine îmbrăcat, bască elegantă, pardesiu bej trei sferturi, cămașă cu jabou, pantaloni la dungă, păpuci lucioși de puteai verifica în ei dacă ți-a rămas spanac printre dinți de la masa de prânz.

Și, fără a ne adresa vreun cuvânt, distinsul domn se apropie de câini, venind ață spre ei, direct din față, se proptește bine în picioare în fața lor și se apleacă de la jumate, fix la 90 de grade, deasupra lor.

Acu, pentru cine a trăit sub o piatră, n-a urmărit vreodată un episod din Teleenciclopedia sau n-a văzut în viața lui măcar 5 minute din vreun documentar de pe Discopery sau Animal Planet, fac o precizare: cam pentru orice animal, dar cu atât mai mult pentru câini, o altă ființă aplecată direct deasupra lor, din față, reprezintă cel puțin ceva suspect, dacă nu chiar ceva extrem de amenințător și care, potențialmente, ar trebui atacat.

Așadar, domnul îndoit de șale la 90 de grade deasupra câinilor începe să discute cu ei (din nou, fără a fi dat măcar un bună ziua sau un ’te-n dinți bipezilor de care erau atașați câinii), să le spună ce frumoși sunt și alte căcaturi.

Cu toată bunăvoința de care am putut fi capabilă la acel moment (și credeți-mă, a fost un efort de voință să nu-mi sară țăndărica), îi spun:

– Să știți că nu este neapărat o idee bună să veniți așa înspre ei, direct din față, și apoi să vă și aplecați deasupra lor. S-ar putea să vă considere o amenințare, mai ales că sunt împreună cu copilul, față de care sunt destul de protectori.

La care el îmi zâmbește cam cum i-ai zâmbi unuia care a tocmai a dat din el o gogoriță, da’ nu poți nici să râzi de el, nici să te superi pe el, că-l știi că e cam sărăcuț pe mobilarea de la mansardă – așa, cumva cu o combinație între milă, bunăvoință și superioritate – și-mi răspunde:

– Dada, știu asta! în timp ce continuă să stea aplecat deasupra câinilor 🤦‍♀️🤦‍♀️🤦‍♀️

În acest punct aș vrea să spun că doar norocul a făcut ca nici unul dintre câini să nu sară la el, doar că nu e vorba de noroc, e vorba de multă muncă, mult timp și multă educație băgate în curul lor.

Însă cu toate astea, câinii sunt animale, iar ai noștri mai sunt și rase de pază, deci cu toată educația din lume, dacă ar fi sărit să îi ia oleacă la măsurat cu dinții mufa distinsului domn, probabil ar fi ieșit halimai și tot eu aș fi fost de vină, că am câini „agresivi”. Deși ei n-ar fi făcut nimic altceva decât să își urmeze instinctele.

Din fericire, nu s-a întâmplat nimic de genul, dar vin eu acum și vă întreb pe voi: punem pariu pe ce vreți voi, că oricare dintre aceste personaje despre care v-am povestit eu azi aici, sunt fix genul de oameni care vor „o țară ca afară”?

Care se vaită pe unde apucă și la oricine îi ascultă sau ba, că nimic nu merge în țara asta, că suntem o cauză pierdută și nu mai avem speranță?

Și tot ei sunt cei care se ridică a mirare o mână, spunând ce frumos și curat și civilizat e „p-afară”, în timp ce cu cealaltă mână țipă cât colo ambalajul de la guma de mestecat sau șervețelul de la înghețata (pardon, gelato, că ăștia nu mănâncă înghețată, ca pulimea, ei numa’ gelato) pe care tocmai au terminat-o de lins delicat pe stradă?

N-ai cu cine, bă, n-ai cu cine! 🤷‍♀️

PS: vă las acilea o poză cu un domn care, deși nu e uman, îmi pun gâtul că e mai civilizat și mai bine educat decât 90% dintre concetățenii noștri. Dar poate sunt eu subiectivă.

Ce mi-a plăcut (săptămâna 522)

Sun, 25 Oct 2026 05:59:54 +0000

Prieteni, azi chiar aveți ce citi, că s-au strâns pentru două săptămâni. Spor la treabă, că vă dau extemporal din ele. 😛

Bonus, acest video cu doamna Meloni. N-aveți idee cât îmi place femeia asta.

Două filme și un documentar (2026)

Mon, 26 Oct 2026 05:59:20 +0000

Vineri am făcut un adevărat tur de forță. Am fost și-am văzut cele trei producții cinematografice pe care îmi doream să le văd. Da, da, le-am văzut pe toate în aceeași zi pentru că urăsc sa merg la mall și dacă puteam să rezolv asta dintr-un foc, de ce nu?

Așa c-am zis să vă las și vouă cum stă treaba, poate vreți să mergeți să le vedeți sau poate, dimpotrivă, mai salvați niște bani. Vă las filmele în ordinea în care le-am văzut și eu în cinema.

Disclaimer! Ca să nu stau să mă cert cu nimeni, o să spun încă de la început că, indiferent care este părerea mea despre un film românesc sau altul, n-am să îndemn niciodată pe nimeni să nu meargă să le vadă.

Dimpotrivă, militez cât se poate de activ pentru spectatori plătitori în sălile de cinematograf, la orice film românesc.

Pentru ca această industrie să crească e nevoie ca oamenii să reînceapă să învețe să plătească și pentru filmele românești, așa cum se întâmplă în toate țările civilizate, acolo unde oamenii merg la cinematograf să vadă filme produse în acele țări.

Dacă scriu despre un film că mi-a plăcut sau nu mi-a plăcut, e doar părerea mea, dar de îndemnat voi îndemna întotdeauna pe toată lumea să meargă la filmele românești, la cinematograf.

Nu e prima oară când spun asta, cei mai vechi pe aici știți deja că sunt maniac cu filmele românești.

Să purcedem.

👉 Teambuilding 2 – film românesc

De fiecare dată când o să mi se mai pară că sunt ghinionist, sper să reușesc să îmi aduc aminte că într-o zi de vineri, 23 octombrie 2026, universul a hotărât ca eu să văd „Teambuilding 2” având în sală un rând întreg de corporatiști. Cred că veniseră tot departamentul sau ceva.

Atât pot să vă spun: filmul nici n-a mai contat pe lângă ce-a fost acolo.

Practic, oamenii au făcut un brainstorming live, cu feedback în real time, au dat follow-up la fiecare glumă, au avut câteva momente de alignment pe deliverables, au făcut knowledge sharing între departamente și au escaladat orice punchline către tot team-ul. Engagement-ul a fost la cote maxime, vibe-ul super positive, iar sinergia dintre stakeholderi, absolut outstanding. Un adevărat best practice de team bonding, cu impact direct asupra experienței end-userilor din sală. Inclusiv a mea, care nici măcar nu eram pe distribution list.

Vă spun, în locul producătorilor aș băga asta în strategia de marketing. Aș promova că dacă mergi la film, o proiecție din zece e cu un rând întreg de corporatiști, de la aceeași corporație, care se cunosc între ei. Poate ai noroc să fii în sala aia. S-ar vinde toate biletele încă dinainte de postproducție.

Pe scurt, a fost amazing.

Altfel, filmul a fost peste Teambuilding 1, chiar m-am surprins de câteva ori râzând pe bune, ceea ce nu a fost cazul la primul.

Desigur, nu este vreo capodoperă, nu te duci cu el la festivaluri, dar își va atinge scopul pentru care a fost făcut: să facă bani mulți. Ceea nu putem spune și despre multe dintre capodoperele care merg în festivaluri.

Mi s-a părut mai bine scris și mai bine jucat decât primul, pe alocuri umorul real chiar a existat. Cine a avut ideea să bage și reprezentanții generației Z în film a fost un geniu pentru că vor atrage în săli și publicul care nu filmează cu telefonul pe orizontală.

Iar dovada cea mai bună este că le-am pus fetelor mele fragmentul, pe care vi l-am lăsat mai jos, și-au râs pe bune.

Concluzie: nu-mi pare rău după bani. De-abia aștept să apară pe Netflix să mă uit la el cu fetele.

👉 Naza – documentar, Israel

Dacă aveți unde să vedeți documentarul ăsta, sfatul meu e să vă duceți să-l vedeți cât îl mai prindeți. Pentru că nu cred că va ajunge pe vreo platformă de streaming.

M-am întrebat de vreo câteva ori, pe parcursul lui, oare cum de a văzut lumina zilei? Cum de nu s-au opus conducătorii Israelului din toate puterile să iasă pe piață un astfel de documentar? De-aia zic că nu cred că va ajunge pe vreo platformă, așa că mergeți să-l vedeți cât îl mai prindeți în cinematografe. În cele unde rulează, că n-a ajuns în toate.

Dacă nu știți despre ce e vorba (puțin probabil, dar poate nu știți) documentarul prezintă interviuri cu oameni din serviciile secrete și armata israeliană care au luat parte la războiul din Gaza.

Oameni care explică extrem de frust, unii chiar cinic, cum se întâmplă lucrurile. N-o sa stau să vă dau exemple, în schimb o sa vă explic ce înseamnă „Naza”. Nu de alta, dar și eu m-am întrebat, când am văzut titlul, dar n-am văzut explicat pe nicăieri.

Naza înseamnă victime colaterale. Dacă armata israeliană are informații că într-o clădire cu patru etaje se ascunde un colaborator Hamas, armata va distruge complet acea clădire, fără să țină cont cine mai locuiește acolo și dacă ceilalți sunt sau nu acasă.

Pe scurt, dacă în clădirea respectivă locuiesc 90 de oameni, unul dintre ei este ținta, iar restul de 89 sunt Naza. Aprobarea pentru bombardarea clădirii vine oricum, fără să se țină cont de Naza.

Unul dintre intervievați este întrebat care este cel mai mare număr Naza pentru care a primit aprobare de distrugere prin bombardare. Omul s-a gândit scurt și-a răspuns: 500.

Acum înțelegeți de ce vă spun să mergeți să-l vedeți cât mai aveți unde?

Pentru cine vrea să știe mai multe, aveți aici o descriere foarte exactă a documentarului. Dar eu n-aș citi-o dacă aș avea de gând să mă duc să-l văd. Poate după.

👉 Băiat de milioane – film românesc

Recunosc, e vina mea sută la sută. Nu reușesc să mă învăț minte naibii că n-am ce sa caut la filmele lui Mircea Popa, alias Mircea Bravo. Și-o spun cu tot regretul, pentru că n-am nimic cu omul, mi-e chiar simpatic. Ba chiar unele dintre videourile lui postate pe rețele reușesc să mă amuze.

Dar când vine vorba despre filme, nici „Băiat de milioane” nu iese din linia celorlalte filme ale lui. În sensul că n-am reușit nici măcar să zâmbesc vreodată.

Nu știu, poate nu rezonez eu cu genul ăsta de umor, dar pe tot parcursul filmului m-am întrebat de nenumărate ori „ce caut eu aici, de ce nu plec acasă?”.

Probabil ați auzit despre ce e vorba, dar dacă nu, vă las eu pe scurt. Personajul jucat de Mircea, Andi, câștigă marele premiu la Loto, 12 milioane de euro și reușește să-i spargă pe toți în timp record.

Ideea nu e rea, ba chiar e foarte bună, dar execuția e tot la nivel de glumițe de pe internet. Îmi pare rău, dar așa se vede de la mine.

N-o să înțeleg niciodată de ce se încăpățânează să joace Mircea în propriile-i filme, ba chiar personaje principale, când se vede de pe Lună că el și actoria sunt două mulțimi care nu se vor intersecta niciodată.

Da, știu, el e vedeta, el aduce oamenii în sală. Așa o fi, dar pentru mine a fost ultima dată când am făcut greșeala asta.

Evident, nu consider filmul slab doar pentru motivul ăsta, e slab pentru că e slab scris și slab executat, cu extrem de multe replici dintr-o limbă pe care n-o vorbește nimeni în viața reală.

E slab pentru că de la un punct încolo filmul își pierde orice direcție, tot ce urmează pare făcut doar ca să umple cele aproape 100 de minute care nu se mai terminau odată.

E slab pentru că, pe lângă Mircea, mai apar destui oameni care n-au nicio treabă cu actoria. Și e foarte greu să te uiți la ei cum efectiv se screm să-și recite replicile.

Pe lângă că e slab, mai e și extrem de enervant prin plasarea de produse care trece mult peste limita mea de suportabilitate. Și cred că nu doar limita mea, ci a bunului simț în general.

Băi, eu înțeleg că filmele trebuie făcute cu bani. Înțeleg și că banii ăia trebuie să vină de undeva, că nu se trezește nimeni dimineața cu chef să finanțeze cinematografia românească doar pentru că n-are ce face cu banii.

Înțeleg inclusiv că, dacă ai dat niște bani, vrei să-ți apară produsul pe ecran, dar ce se întâmplă în „Băiat de milioane” cu plasarea de produse e la alt nivel.

Prieteni, am numărat ȘAPTE scene distincte în care camera insista pe aceeași marcă de pufuleți, respectiv Lotto. Șapte, bănene.

La un moment dat, aveam senzația că nu mă uit la un film în care apar niște pufuleți, ci la o reclamă la Lotto în care, din când în când, mai apăreau și niște actori.

Ca să înțelegeți cât de groasă e treaba cu pufuleții sufletului, în comparație cu Lotto, ăia de la „La Provincia” (marcă ce apare și ea în vreo două-trei scene) pare că au venit cu banii de sponsorizare la plic, după care s-au așezat timizi într-un colț: „știți, dacă se poate și dacă nu deranjăm, am vrea să se vadă și produsul nostru.”

Repet, eu înțeleg plasarea de produse, că așa funcționează lucrurile, dar trebuie să existe și un pic de talent (sau măcar bunăvoință) să integrezi produsele alea în poveste, să nu simtă spectatorul că-i bagi nenorociții ăia de pufuleți pe gât.

Prieteni, există inclusiv o scenă într-un butic în care un raft întreg este ocupat de o singură marcă de snacks-uri. Ghiciți care. Exact, Lotto.

Bă, un raft întreg, într-un butic! Nu știu pe unde își fac cumpărăturile oamenii care au gândit scena aia, dar eu n-am văzut în viața mea un magazin de cartier în care patronul să renunțe la jumătate din marfă ca să-i facă altar unei singure mărci de pufuleți.

Nu era mai simplu să filmeze direct un spot publicitar și să ne scutească pe noi de cumpărat bilet la cinema?

Nfine, nu mai insist. Dacă aveți de gând să-l vedeți, mergeți. Că suntem diferiți și ne plac lucruri diferite, dar la mine n-a fost cazul cu „Băiat de milioane”.

Gata, vă las cu scena din Teambuilding 2 la care au râs și fetele mele:

De ce exemplul Serbiei nu va funcționa în România (2026)

Mon, 26 Oct 2026 08:59:18 +0000

De ieri, de când studenții sârbi au reușit să-l trimită pe Vučić acasă prin vot, internetul românesc s-a umplut de postări entuziaste. Uite, bănene, că se poate! Uite ce au făcut sârbii! Uite cum au ieșit tinerii în stradă, cum s-au mobilizat și cum au reușit să scape de un regim care părea imposibil de clintit. De ce nu facem și noi la fel, de ce nu luăm exemplu de la ei? Ce naiba e atât de greu?

Ei bine, am o veste proastă pentru entuziaști. Nu prea avem cum, pentru că există o diferență fundamentală între cele două țări, pe care aproape nimeni dintre cei care distribuie admirativ imaginile și știrile de la Belgrad nu pare s-o ia în calcul:

Serbia nu este în Uniunea Europeană, dar România este.

O să întrebați ce legătură are, ce contează că noi suntem în UE și ei nu? Bineînțeles că are legătură și vă explic imediat care e

Vedeți voi, prieteni, sârbii încă au ceva la care să aspire. Încă se uită spre Europa ca spre un loc unde lucrurile ar putea funcționa mai bine, unde instituțiile ar putea fi mai puțin corupte, unde politicienii ar putea fi trași la răspundere și unde viitorul ar putea arăta altfel.

Nu spun că toți sârbii iubesc Uniunea Europeană sau că studenții au ieșit în stradă ca să-și obțină pașapoarte europene. Spun doar că ei încă n-au ajuns să considere avantajele apartenenței la UE un lucru atât de firesc, încât să nu-l mai observe.

Noi, în schimb, am reușit performanța extraordinară de a ni se urî cu binele.

Trăim cea mai bună perioadă de când existăm, avem libertatea să călătorim, să muncim, să studiem și să ne stabilim aproape oriunde în Uniunea Europeană.

Avem drumuri, spitale, școli și tot felul de investiții făcute, integral sau parțial, cu bani europeni. Avem acces la o piață uriașă, avem drepturi pe care generațiile dinaintea noastră nici nu îndrăzneau să și le imagineze și avem un nivel de trai incomparabil cu cel de acum douăzeci de ani.

Și ce facem cu toate astea? Păi, ne plângem că ne dictează Bruxelles-ul cum să trăim, că ne fură europenii țara, că ne obligă să mâncăm insecte și că era mai bine când eram stăpâni la noi acasă. Eventual, în timp ce scriem toate astea de pe un telefon cumpărat cu salariul câștigat în Germania, dintr-o casă renovată cu bani trimiși de copiii care muncesc în Italia.

Sigur, nu spun că România e vreun paradis. Departe de mine gândul. Avem corupție să dăm și la alții, avem incompetență, avem o întreagă clasă politică absolut compromisă.

Dar ce mai avem noi, și sârbii încă nu au, este că noi am ajuns în punctul în care nu mai știm să facem diferența dintre problemele reale ale țării și beneficiile pe care le avem deja. Ni se pare că tot ce funcționează ni se cuvine, iar tot ce nu funcționează este, cumva, din vina Uniunii Europene.

Și aici apare paradoxul. În Serbia, niște tineri s-au mobilizat împotriva unui sistem corupt și autoritar, cerând responsabilitate, instituții funcționale și un viitor mai bun. În România, o parte importantă a celor care se declară revoltați de sistem visează să-i voteze pe niște unii care le promit exact îndepărtarea de modelul european ce ar putea garanta lucrurile astea.

Practic, sârbii încearcă să ajungă undeva, în timp ce noi părem extrem de hotărâți să ne întoarcem de unde am plecat în 2007 când am fost acceptați în UE.

Iar asta schimbă radical datele problemei, asta ne diferențiază enorm de sârbi. Pentru că e mult mai ușor să mobilizezi o societate în jurul speranței că poate câștiga ceva decât să convingi o societate să apere niște lucruri pe care le are de atâta vreme, încât a uitat cât de greu au fost obținute. O mare parte din societatea românească a ajuns să considere libertatea, stabilitatea și apartenența la Europa niște inconveniente. Acum vedeți diferența?

Așa că, înainte să mai distribuim pentru a suta oară fotografiile cu studenții sârbi și să ne întrebăm de ce nu suntem și noi în stare să facem la fel, poate ar trebui să ne întrebăm cum naiba am ajuns să trăim într-o țară în care milioane de oameni au beneficiat de integrarea europeană, dar sunt gata să aplaude ca focile primul individ care le promite că îi scapă de ea?

Pentru că, vedeți voi, sârbii se luptă să schimbe un sistem care le-a furat viitorul. Noi riscăm să ne sabotăm singuri viitorul, pentru că am uitat cât de rău ne era înainte.

Cam asta cred eu că este diferența între noi și sârbi. 🤷‍♂️

Toate-s vechi și nouă toate (2026)

Tue, 27 Oct 2026 05:59:41 +0000

Ce-o să vedeți mai jos mi-a venit pe email, duminică după-amiază, de la una dintre cititoarele acestui blog. M-a rugat un singur lucru, dacă public să nu-i dezvălui numele real. O rugăminte foarte simplu de înțeles dacă citiți ce mi-a trimis.

Să știți că am și eu, la rândul meu, o rugăminte la voi: să nu vă apucați să-i dați în cap. Este, de altfel, rugămintea pe care v-o adresez de fiecare dată când primesc câte o poveste din asta prin care cel ce o trimite se expune complet.

Dacă aveți un cuvânt bun sau un sfat, sunteți invitații mei, dacă nu, am să vă rog să vă abțineți. Ultimul lucru pe care și-l dorește femeia asta e să vină cineva să-i bage degetele în ochi ca să-i explice ce-a făcut greșit. Teorie știm cu toții, cu practica e mai greu.

Dacă nu înțelegeți de ce vă rog asta, faceți vă rog următorul exercițiu de imaginație. Luați cea mai urâtă poveste din viața voastră, una care să vă expună cele mai intime trăiri, și gândiți-vă cam ce-ați simți dacă ar afla-o câteva mii de oameni care ar începe să vă judece și să vă înfiereze.

…

Îți scriu aceste rânduri poate ca răspuns la postarea cu femeile care se transformă în servitoare, poate la alta mai veche, cu viața alături de cineva care te-a înșelat.

Sunt și una și alta. De ce? Cum am ajuns aici? Din disperare. Din disperarea că nu voi cunoaște pe cineva mai bun, din convingerea că toți bărbații sunt la fel (și nu sunt, eu așa sper), din frica de singurătate. De parcă n-am fi toți singuri, dar, în scurtul timp petrecut în acest univers, putem găsi frumusețe și ceva foarte asemănător iubirii. Eu n-am găsit ultima parte, dar am găsit un infinit în iubirea pentru copilul meu.

Să încep:

Am crezut că am găsit iubirea alături de un ipochimen acum mulți ani. Ne-am mutat împreună la scurt timp după ce ne-am cunoscut, prima greșeală. I-am dat tot ce câștigam, deși stăteam în casa mea, a doua greșeală. Ne-am cumpărat apartament cu banii părinților mei, altă greșeală. I-am dat economiile mele să facă școala de șoferi, să cumpere mașină, am apelat la relații (România, deh!) pentru tot felul de acte etc.

Totul ca să mă vadă, să aprecieze ce „bucățică” avea. Eram și arogantă, îmi ziceam mie însămi că sunt iubita „trofeu”. Timpul și infidelitatea mi-au arătat că eram doar sacul de gunoi. Îl luam de pe WC când adormea acolo, mort de beat, îl băgam în duș, îi spălam rănile după ce cădea în tufișuri, îi dădeam cu creme fiindcă era tot timpul iritat. Între picioare. De la curvele cu care umbla, dar pe atunci nu știam.

Îl compătimeam și mai că nu-i spălam picioarele. Eu și Maria Magdalena, nu? Numai că eu sufeream de complexul inadecvării. Iar el nu era vreun Iisus, ci doar un puțoi care își ura mama, surorile, frații, tatăl. Dar nu vedeam nici asta, închideam ochii. Ce naiba, neiubire vedeam peste tot, credeam că asta e norma.

Toate weekendurile și toate concediile erau chin. Îi era o scârbă de mine că de-abia putea să o mascheze. Mă micșoram și mă tăiam singură să fiu pe placul lui… și știam! Dar citeam, mă îngropam în cărți, mușcam din perne și din hainele second-hand pe care mi le luam, ca să nu simt.

Duceam copilul la grădiniță, la școală, îl luam de acolo, stăteam cu el în parc cu orele ca să nu fiu cu el. Îl lăsam să fie liber, să se joace pe internet, să iasă cu băieții la bere… Îmi spuneam că sunt ok. Sunt nevasta trofeu, care înțelege. Ce de minciuni îmi mai spuneam ca să supraviețuiesc!

Ne-am mutat în Austria. Nu aș fi vrut, copilul era bine la școală, făcea un sport, citea, aveam o relație bună. Numai că soțul nu era bine. O amantă i-a dat papucii fiindcă fetița ei suferise un accident și, pocăită fiind, îi era teamă că era pedeapsa lui Dumnezeu. A plecat primul în Austria, apoi ne-a luat și pe noi. S-a dezlănțuit iadul.

Chiar m-am gândit, în prima zi când m-am dus la același loc de muncă cu el, că ar putea să scrie inscripția „Lăsați orice speranță, voi cei care intrați aici!”. Era și la subsol. Am râs atunci și apoi am plâns până când am amorțit. Am început să mă mint că sunt la adunat de trufe, de perle, de orice rar. Numai să rezist. Aveam dragostea copilului și a soțului meu. Era suficient. Dar mă mințeam, eram pricepută la asta.

Soțul avea deja amantă, o femeie căsătorită, care mai avea doi amanți, simultan. Toți râdeau, toți știau. În afară de mine, desigur. Soțul știa și el, dar era de acord, era obsedat de ea și accepta asta. Citise undeva de dragostea necondiționată și credea că a întâlnit-o, așa că accepta ce îi făcea amanta.

Între timp, știind că nu știu limba germană și că sunt la cheremul lui, mă călca în picioare, mă umilea, se pișa pe mine, era norma. Norma și pentru mine.

Apoi a venit acest episod: a cumpărat o mașină foarte scumpă, cu ajutorul meu, desigur. Trebuia însă să impresioneze amanta, cu ce să-i ia ochii? Care i se măreau când făceau sex, cum mi-a zis când am descoperit? Făceau sex la noi acasă, când eu eram la lucru, copilul la școală, soțul ei pe traseu…

Era foarte mândră de ea, cum să nu i se mărească pupila, căprioara? Avea trei amanți, avea soț, era aproape șefă la lucru, nu era bazată? Spre deosebire de mine, care plângeam tot timpul? Soțului îi era rușine cu mine, mi-a zis, aveam 3 kilograme în plus. Rușinea de a fi amantul numărul 3 al târfei nr. 1 nu se punea. Era vina mea, nu?

Și mi-a spus că nu m-a iubit niciodată, că a stat cu mine doar pentru confort, pentru banii pe care i-am dat, pentru că eram mama copilului declarat. Mai avea și alții, dar nu putea să spună nimic. Nu știu cum am trăit. Am supraviețuit. Nu trăiam.

Aveam grijă să nu simtă copilul nimic, să îi fie bine, să aibă dragoste. Zilnic mă gândeam cum ar fi să treacă trenul peste mine. Nu aș mai simți nimic. Dar copilul meu ar suferi. Mama, frații, un om sau altul. Și mai trecea o zi.

Nu s-a terminat aici. E mult de spus, dar e bine acum, Mihai. Numai că doare foarte tare. O să revin cu continuarea, vreau să știe cei prinși în relații abuzive că se poate. Doare rău, dar se poate.

A trebuit să îmi asum că nu vine nimeni să mă salveze, că eu sunt responsabilă pentru viitorul copilului meu. Că voi mai sângera, dar nu am pierdut tot. Ba poate chiar am câștigat. Sau chiar am făcut-o.

Nu îmi da numele adevărat dacă postezi asta. Spune-mi Maia. Maia Copăceanu. Poate scriu o carte despre durerea asta. Toate-s vechi și nouă toate… vorba poetului.

Ce faceți voi în situația asta? (2026)

Wed, 28 Oct 2026 05:59:59 +0000

Astăzi o să avem un articol rezultat în urma faptului că mă uitam la ceva serial și mi-am adus aminte de una dintre cele mai stranii întâmplări despre care am auzit vreodată.

Fiți atenți aici, că vă dau greu azi.

Să ne imaginăm următoarea situație: ești un cetățean ca tot cetățeanul, și mă refer aici la ambele sexe, nu doar la bărbați.

Ai familie, ai copii, ai muncit o viață întreagă, din astea cum facem toți. Doar că, spre deosebire de astea pe care le facem toți, tu ai și niște bani puși deoparte. Bani care sunt doar ai tăi, nu știe nimeni de existența lor, nici vântul, nici pământul.

Faza e că nu ai puțini, nu știu cum ai făcut, că ai primit o moștenire, că ai avut un job care îți permitea, că ai mai prins niște proiecte, cert e că ai strâns 100.000 de euro. Repet, banii tăi, pe care îi ții ori într-un cont de care nu știe nimeni, ori ascunși pe undeva.

Acesta fiind contextul, într-o zi te duci la doctor, că ți se pare că nu te simți tocmai ok. Ăla te trimite la analize, te scanează din cap până în picioare, după care vine verdictul dur: mai ai șase luni de trăit, cel mult un an.

Evident, te duci și repeți toate analizele, ceri o a doua părere, după care și o a treia părere, ceri câte păreri vrei tu, diagnosticul este de fiecare dată același: șase luni (cel mult un an) și te-ai dus.

Iar acum vine întrebarea: ce faceți voi în această situație, oameni buni, cu banii ăia pe care i-ați pus deoparte?

Vă apucați să-i cheltuiți la blană? Pentru că oricum nu mai contează, pentru voi viața s-a terminat. Sau le spuneți celor din familie de existența lor și, evident, le lăsați lor toți banii?

Aș aprecia, dacă se poate, niște răspunsuri sincere, că de mințit putem cu toții.

Iar acum vine întâmplarea stranie despre care ziceam mai sus, întâmplare care se leagă de tot contextul ăsta.

Dacă credeți că treaba asta cu strânsul banilor, despre care nu știe nimeni din casă, nu e veridică, fiți pe fază. Ce-o să citiți acum e 100% real, mi-a fost povestită de către una dintre părțile implicate.

Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, om cu care mă știu de o viață, am fost și colegi de cameră în facultate și pe care l-am mai menționat pe aici (salut, Dan), a fost director general la Urban.

Urban este o societate de salubrizare din București, adică o firmă care se ocupă cu strânsul gunoiului.

Ei, într-o bună zi, lui Dan al meu îi sună telefonul și-n partea cealaltă era un fost coleg de muncă (nu de la Urban, din altă parte) și amic. Evident, i-a răspuns.

Omul ăla, pe care nu mai țin minte cum îl chema, era absolut disperat și sunase la Dan ca la ultima lui speranță.

Era agent imobiliar și făcea o grămadă de bani, iar din grămada aia de bani pe care-i făcea s-a hotărât să strângă o parte fără știrea nevestei.

Nu știu scopul exact pentru care făcea asta, dar lui Dan i-a spus că scopul era să-i facă o surpriză soției. Voiau să-și ia casă și strângeau împreună bani pentru asta, iar el ar fi vrut ca la un moment dat să scoată la iveală banii ăia ascunși și să spună: „ia uite, iubito, avem toți banii să ne luăm casă!”.

Acum vine partea extrem de interesantă, și anume unde strângea el banii ăștia, unde îi ținea.

Mai țineți voi minte cutiile de tablă de la brandul STR8? Nu știu dacă acum mai arată așa, dar pe vremea aia se găseau pe toate drumurile cutiile astea de tablă care aveau în interior un burete în care erau puse trei produse cosmetice. Arătau exact așa.

Într-o cutie din asta strângea omul banii. Mai precis, îi schimba în hârtii de 500 de euro și-i băga sub acel burete. Mențiune extrem de importantă: cutia era goală, în burete nu mai existau cele trei produse.

Problema e că, într-o sâmbătă dimineața, omul nostru a plecat la pescuit, iar nevastă-sa a decretat că e ziua perfectă pentru curățenie generală.

Ceea ce n-ar fi fost neapărat un lucru rău. Mai nasol a fost că, în timpul procesului de curățenie generală, a găsit o cutie goală de tablă de STR8 și și-a zis: „uite o cutie goală, hai s-o arunc la gunoi!”. Și fix asta a făcut.

Partea și mai nasoală e că la un moment dat omul s-a întors de la pescuit, dar în niciun caz nu s-a apucat să verifice dacă mai există cutia aia, că nu era ca și cum i-ar fi putut-o arunca cineva la gunoi sau ceva.

Abia după vreo câteva zile, când a vrut să mai pună niște bani, a constatat că nu mai e cutia.

Vă dați seama cam ce-a fost în sufletul lui în momentul ăla? Și mai ales în momentul în care, după ce a căutat-o disperat prin toată casa, până la urmă s-a dus la nevastă-sa și a întrebat dacă nu cumva a văzut o cutie goală de STR8. Iar femeia i-a răspuns senină: „Ba da, am găsit-o, am aruncat-o la gunoi când am făcut curățenie”.

Nu știu dacă a plâns sau nu, dar ăla a fost momentul în care l-a sunat pe Dan și i-a spus că e ultima lui speranță. Urban fiind firma care strângea gunoiul la el pe stradă.

Când l-a întrebat Dan câți bani erau acolo, i-a răspuns că nu știe exact. Știe doar că ultima oară când îi numărase erau 70.000 de euro, dar că între timp mai adăugase bani. Bănuia așa, grosso modo, cam pe la 100.000. De euro!

Și vorbim despre 100.000 de euro de acum zece ani, că povestea se întâmpla în 2017. L-am întrebat pe chatGPT și mi-a zis că în zilele noastre suma ar însemna cam 150.000 de euro.

Să știți că povestea nu are happy-end, Dan nu a reușit să-i găsească cutia.

Ba mai mult, când mi-a povestit mi-a spus că dacă omul ar fi reciclat selectiv, adică dacă nevastă-sa ar fi pus cutia de tablă în pubela dedicată, existau șanse mari să i-o găsească.

Dar pentru că a aruncat-o la resturi menajere, n-a putut să i-o găsească, deși și-a mobilizat absolut toți oamenii s-o caute.

Știu că nu vă vine să credeți, că nici mie nu mi-a venit. Dar nu văd nici cel mai mic motiv pentru care omul ăla să-l fi mințit pe Dan sau Dan să mă fi mințit pe mine.

Deci, da, povestea cu strânsul banilor de care nu mai știe nimeni din casă poate fi cât se poate de reală.

Iar acum o să revin cu întrebarea de la care am plecat, că poate ați uitat: aveți banii ăștia strânși, nu știe nimeni de ei, și aflați că în șase luni plecați să-l vedeți pe Marele Manitou. Ce faceți cu ei?

Respectul nu constă în vorbitul cu „dumneavoastră” (2026)

Thu, 29 Oct 2026 05:59:32 +0000

Prieteni, astăzi vreau să vorbim un pic despre o chestie care, sunt convins, o să-i facă pe unii să ridice din sprâncene. Și anume despre folosirea pronumelui de politețe „dumneavoastră”. Pentru că, vedeți voi, eu am ajuns la concluzia că nu prea cred în el.

Mai exact, nu cred că folosirea lui are vreo legătură directă cu respectul pe care i-l porți omului din fața ta.

Și spun asta din postura unuia care a fost crescut exact invers. Am fost învățat de mic că oamenilor necunoscuți trebuie să le vorbești cu „dumneavoastră”, că persoanelor mai în vârstă trebuie să le vorbești cu „dumneavoastră”, că profesorilor, șefilor și, în general, tuturor celor care ocupă o poziție superioară trebuie să le vorbești cu „dumneavoastră”. Că așa e frumos, așa e politicos, așa arăți că ai primit educație acasă.

Doar că, undeva pe parcursul vieții, am început să mă întreb de ce. De ce ar fi mai respectuos să-i spun unui om „dumneavoastră” decât să-i spun „tu”? De ce respectul ar trebui să constea într-un pronume, fie el și de poiltețe, și nu în felul în care mă comport cu omul respectiv?

Că, până la urmă, pot să-ți spun „dumneavoastră” și să te tratez ca pe ultimul gunoi, după cum pot să-ți spun „tu” și să mă port cu tine impecabil. Nu văd unde e problema. Atenție, când zic de adresarea la persoana a doua singular, mă refer și la adresarea pe numele mic. Gen, dacă te numești, Viorel, să-ți pot spune liniștit pe nume.

Mai mult, mie mi se pare că folosirea pronumelui de politețe creează, de foarte multe ori, o distanță complet inutilă între oameni. Ca și cum am avea nevoie să stabilim din prima cine suntem, ce funcții ocupăm, câți ani avem și pe ce treaptă a ierarhiei sociale ne aflăm, înainte să putem purta o conversație normală.

De altfel, am o problemă cu obsesia asta pentru funcții și titulaturi. Mi se pare fascinant cum unii oameni țin morțiș să li se spună „domnule director”, „domnule profesor”, „domnule doctor” sau mai știu eu cum.

De parcă, dacă le-ai spune pe nume, le-ar dispărea instantaneu toate diplomele de pe pereți și ar trebui să se apuce de muncit cu ziua. Băi, oameni buni, dacă te cheamă George și ești directorul unei companii cu zece mii de angajați, rămâi directorul aceleiași companii și dacă eu îți spun „George”. Nu-ți scade cifra de afaceri, nu-ți pleacă angajații și nici nu vine cineva să-ți confiște biroul.

N-am să uit în vecii vecilor o întâmplare din 2008, de când a fost operată mama. M-am dus la spital să vorbesc cu doctorul care o operase, să-l întreb cum stau lucrurile și ce avem de făcut în continuare.

Doar că eu nu-l cunoșteam pe omul respectiv, nu-l văzusem niciodată la față, îi știam doar numele. Da, da, se ocupase maică-mea de partea cu șpaga și tot tacâmul, eu am ajuns la spital după ce ieșise din operație.

Așa că stăteam în fața cabinetului lui, așteptând să apară cineva îmbrăcat în alb, în speranța că o fi chiar doctorul pe care îl căutam. La un moment dat, a venit un cetățean în alb care a descuiat ușa cabinetului, moment în care l-am întrebat, cât se poate de politicos:

– Domnul Brașoveanu?

Prieteni, omul s-a întors spre mine și m-a privit cu o silă efectiv nemărginită. După care, pe un ton care reflecta din plin sila respectivă, mi-a răspuns:

– Domnul DOCTOR Brașoveanu! Că nu ai făcut facultatea cu mine!

Vedeți voi, dacă nu era vorba despre maică-mea, ăla ar fi fost momentul în care i-aș fi spus „mai du-te, bă, și-n pula mea”. Și vă dau cuvântul meu de onoare că exact asta aș fi făcut.

Pentru că, înțelegeți ironia situației, omul era atât de preocupat să i se respecte titulatura de doctor, încât uitase complet să se poarte ca un om normal cu cineva care venise să întrebe despre starea mamei lui. Ca să nu mai spun că el n-avusese nici cea mai mică problemă să-mi vorbească la pertu.

Dar, desigur, important era să nu cumva să-i spun eu „domnul Brașoveanu”, că riscam să-i anulez vreo șase ani de facultate și tot rezidențiatul. Fmm, că m-am enervat din nou în timp ce scriu.

Și mai e ceva. Eu cred că respectul adevărat se vede în cu totul alte lucruri. În faptul că asculți omul când vorbește, că nu-l întrerupi, că nu-l tratezi de sus, că îi spui „te rog” și „mulțumesc”, că îi respecți timpul și munca.

În faptul că te porți la fel de frumos cu femeia care face curățenie în clădire, dar și cu directorul general care ocupă ultimul etaj. Taică-meu avea o vorbă: „cunoști omul după cum vorbește cu femeia de serviciu și cu paznicul”.

Și fix așa e, acolo mi se pare mie că se vede educația, nu în câte pronume de politețe reușești să înghesui într-o conversație de cinci minute.

Sigur, asta nu înseamnă că mă duc la primul necunoscut de pe stradă, îl bat pe umăr și-i spun „ce faci, bă, Gicule?”. Există o diferență uriașă între familiaritate și lipsă de respect.

Și, evident, dacă un om îmi spune că preferă să i se vorbească folosind pronumele de politețe, n-o să mă apuc să mă cert cu el sau să-i țin o prelegere despre cum văd eu relațiile interumane. Îi respect preferința și gata. Că tocmai despre respect vorbim aici, nu?

Dar, dacă ar fi după mine, am renunța la toate formalitățile astea și ne-am adresa unii altora mult mai simplu, mai firesc și mai relaxat. Indiferent de vârstă, funcție, bani sau statut social. Pentru că nu cred că un „dumneavoastră” spus din obligație valorează mai mult decât un „tu” spus cu respect sincer.

Acum, că tot am deschis subiectul, sunt foarte curios cum vedeți voi lucrurile. Dacă un necunoscut vi se adresează direct cu „tu”, considerați automat că e prost crescut?

Vă deranjează? Și, mai ales, chiar credeți că un om care vă vorbește cu „dumneavoastră” vă respectă mai mult decât unul care vă vorbește la persoana a doua singular?

Că eu unul nu cred. Deloc.