Cartea genealogiei lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam: Din Avraam s-a născut Isaac, din Isaac s-a născut Iacov, din Iacov s-au născut Iuda şi fraţii lui din Iuda s-au născut Fares şi Zara, născuţi de Tamar, din Fares s-a născut Esrom, din Esrom s-a născut Aram, din Aram s-a născut Aminadab, din Aminadab s-a născut Naason, din Naason s-a născut Salmon, din Salmon Booz, născut de Rahab, din Booz Obed, născut de Rut, din Obed s-a născut Iese, din Iese s-a născut regele David. Din regele David s-a născut Solomon, din soţia lui Urie, din Solomon s-a născut Roboam, din Roboam s-a născut Abia, din Abia s-a născut Asa, din Asa s-a născut Iosafat, din Iosafat s-a născut Ioram, din Ioram s-a născut Ozia, din Ozia s-a născut Ioatam, din Ioatam s-a născut Ahaz, din Ahaz s-a născut Ezechia, din Ezechia s-a născut Manase, din Manase s-a născut Amon, din Amon s-a născut Iosia, din Iosia s-au născut Iehonia şi fraţii lui, pe vremea strămutării în Babilon. După strămutarea în Babilon, din Iehonia s-a născut Salatiel, din Salatiel s-a născut Zorobabel, din Zorobabel s-a născut Abiud, din Abiud s-a născut Eliachim, din Eliachim s-a născut Azor, din Azor s-a născut Ţadoc, din Ţadoc s-a născut Achim, din Achim s-a născut Eliud, din Eliud s-a născut Eleazar, din Eleazar s-a născut Matan, din Matan s-a născut Iacov, din Iacov s-a născut Iosif, soţul Mariei, din care s-a născut Iisus, care se cheamă Hristos. Aşadar, de la Avraam până la David sunt paisprezece generaţii; de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece generaţii; şi de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece generaţii. Iar naşterea lui Hristos a fost aşa: Maria, mama lui, fiind logodită cu Iosif, şi înainte ca ei să locuiască împreună, a aflat că poartă în pântece un prunc de la Duhul Sfânt. Iosif, bărbatul ei, era un om drept şi nu dorea să o dea în vileag, ci voia s-o lase pe ascuns. Pe când el se gândea la aceste lucruri, iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis şi i-a zis: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, femeia ta, căci ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un Fiu şi-I vei pune numele Iisus, pentru că El va mântui poporul Său de păcatele lui.” Toate acestea s-au întâmplat ca să se împlinească ce a zis Domnul prin profetul: Iată, fecioara va purta în pântece şi va naşte un Fiu şi-L vor numi Emanuel, care înseamnă: „Dumnezeu este cu noi”. Trezindu-se din somn, Iosif a făcut cum îi poruncise îngerul Domnului şi a luat-o la el pe Maria. Şi nu a cunoscut-o până ce nu a născut un fiu; şi I-a pus numele Iisus. După ce s-a născut Iisus în Betleem, în Iudeea, în zilele regelui Irod, iată că nişte magi din Răsărit au venit la Ierusalim şi au întrebat: „Unde este regele iudeilor, cel născut de curând? I-am văzut steaua la Răsărit şi am venit să ne închinăm Lui.” Când a auzit regele Irod aceste lucruri, s-a tulburat foarte tare şi tot Ierusalimul împreună cu el. Atunci i-a adunat pe toţi marii preoţi şi cărturarii poporului şi căuta să afle de la ei unde se va naşte Hristos. Ei i-au răspuns: „În Iudeea, în Betleem, căci aşa a scris profetul: Şi tu Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti cu nimic mai prejos între cetăţile lui Iuda căci din tine va ieşi Conducătorul care va păstori poporul Meu Israel. ” Atunci, Irod i-a chemat în ascuns pe magi şi a aflat de la ei timpul când s-a arătat steaua. Apoi i-a trimis la Betleem zicându-le: „Mergeţi şi cercetaţi cu atenţie despre prunc şi, dacă Îl veţi găsi, daţi-mi de ştire ca să vin şi eu să mă închin Lui.” Iar ei, după ce l-au ascultat pe rege au plecat şi, iată, steaua pe care o văzuseră la Răsărit mergea înaintea lor până a ajuns şi s-a oprit deasupra locului unde era pruncul. Când au văzut steaua s-au bucurat nespus de mult. Au intrat în casă, L-au văzut pe prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi plecându-se până la pământ I s-au închinat. Şi-au deschis sipetele şi I-au dat în dar: aur, tămâie şi smirnă. Şi fiindcă li s-a arătat într-un vis să nu se mai întoarcă la Irod, s-au întors în ţara lor pe un alt drum. După plecarea lor un înger al Domnului i s-a arătat lui Iosif în vis şi i-a zis: „Scoală-te, ia pruncul şi pe mama Lui, fugi în Egipt şi stai acolo până îţi voi spune eu, fiindcă Irod va căuta pruncul ca să-L ucidă.” Iosif s-a sculat, a luat pruncul şi pe mama lui, a plecat în Egipt şi a stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească ce spusese Domnul prin profetul care a zis: Din Egipt L-am chemat pe Fiul Meu. Irod însă, când a văzut că a fost înşelat de magi, s-a mâniat foarte tare şi a trimis să-i omoare pe toţi pruncii care aveau mai puţin de doi ani şi care erau în Betleem şi împrejurimi, după timpul pe care-l aflase de la magi. Atunci s-a împlinit cuvântul spus prin profetul Ieremia, care zice: Un strigăt s-a auzit în Rama, bocet şi tânguire multă, Rahela îşi jeleşte copiii şi nu vrea să fie mângâiată, pentru că nu mai sunt. După moartea lui Irod, iată că un înger al Domnului i s-a arătat lui Iosif în vis, în Egipt, şi i-a zis: „Scoală-te, ia pruncul şi pe mama Lui şi mergi în ţara lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia viaţa pruncului.” Iosif s-a sculat, a luat pruncul şi pe mama Lui şi a venit în ţara lui Israel. Auzind însă că în Iudeea domneşte Arhelau, în locul tatălui său Irod, s-a temut să meargă acolo şi, fiind sfătuit în vis, a plecat în împrejurimile Galileii. Ajungând acolo, a locuit în cetatea numită Nazaret şi aşa s-a împlinit cuvântul spus prin profeţi că va fi numit Nazarinean. În zilele acelea a venit Ioan Botezătorul şi a început să predice în pustiul din Iudeea. El zicea: „Pocăiţi-vă, fiindcă Împărăţia cerurilor s-a apropiat!” El este acela despre care a zis profetul Isaia: Un glas strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, neteziţi cărările înaintea Lui! Ioan avea îmbrăcăminte din păr de cămilă, cingătoare de piele şi se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică. Atunci locuitorii din Ierusalim, din toată Iudeea şi din împrejurimile Iordanului au început să vină la el. Îşi mărturiseau păcatele şi erau botezaţi de el în râul Iordan. Când a văzut că mulţi farisei şi saduchei veneau să fie botezaţi, le-a zis: „Pui de vipere, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia care vine? Faceţi mai întâi roade vrednice de pocăinţă Şi să nu vă închipuiţi că puteţi zice în voi înşivă: Avraam este tatăl nostru!, căci vă spun că Dumnezeu poate să-i ridice fii lui Avraam chiar din pietrele acestea. Iată, securea stă la rădăcina pomilor şi orice pom care nu aduce rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc. Eu vă botez în apă, spre pocăinţă, însă, după mine vine cineva care este mai puternic decât mine şi eu nu sunt vrednic să-I dezleg încălţămintea. El vă va boteza în Duhul Sfânt şi foc. El are lopata în mână şi Îşi va curăţa aria, va strânge grâul în hambar, iar pleava o va arde în foc de nestins.” În acest timp a venit Iisus din Galileea la Iordan ca să fie botezat de către Ioan. Ioan însă căuta să-L oprească zicând: „Eu ar trebui să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?” Iisus însă i-a răspuns: „Lasă acum! Fiindcă aşa se cuvine, ca să împlinim tot ceea ce este drept.” Atunci Ioan L-a lăsat. După ce a fost botezat, Iisus a ieşit îndată din apă şi deodată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut coborând ca un porumbel şi aşezându-se peste El. Şi iată, s-a auzit un glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, în El îmi găsesc bucuria.” Iisus a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit de Diavol. După ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, I s-a făcut foame. Ispititorul s-a apropiat şi I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca aceste pietre să se prefacă în pâine!” El însă, i-a răspuns: „Stă scris: Omul nu va trăi doar cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. ” Atunci Diavolul L-a dus în Cetatea sfântă, pe acoperişul Templului şi I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te, pentru că stă scris: Va porunci îngerilor Săi să te poarte pe braţe ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră. ” Iisus i-a răspuns: „De asemenea stă scris: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău!” Diavolul L-a dus din nou pe un munte înalt. I-a arătat toate împărăţiile lumii în toată splendoarea lor şi I-a zis: „Toate acestea Ţi le voi da, dacă Te vei pleca înaintea mea şi mi Te vei închina.” Atunci Iisus i-a zis: „Mergi înapoia mea, Satano! Pentru că stă scris: Domnului Dumnezeului tău să I te închini şi numai Lui să-I slujeşti! ” Atunci Diavolul L-a lăsat, iar îngerii s-au apropiat şi-I slujeau. Când a auzit că Ioan a fost prins, Iisus a plecat în Galileea. A părăsit Nazaretul şi s-a dus să locuiască în Capernaum, care este aşezat pe ţărmul mării, în regiunea Zabulon şi Neftali. Aşa s-a împlinit ceea ce spusese Isaia, profetul: Ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali, drumul care duce la mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor! Poporul care locuia în întuneric va vedea o mare lumină. Celor ce locuiau în ţara umbrei morţii le-a răsărit lumina. De atunci încolo Iisus a început să predice astfel: „Pocăiţi-vă, pentru că Împărăţia cerurilor s-a apropiat.” Pe când mergea de-a lungul mării Galileii a văzut doi fraţi, pe Simon, numit şi Petru, şi pe Andrei, fratele său. Ei erau pescari şi tocmai aruncau mrejele în mare. Iisus le-a zis: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.” Îndată aceştia şi-au aruncat năvoadele şi L-au urmat. Iisus a mers mai departe şi a văzut încă doi fraţi, pe Iacov, fiul lui Zebedeu, şi pe Ioan, fratele său. Ei erau în barcă împreună cu tatăl lor şi pregăteau năvoadele. El i-a chemat şi imediat au lăsat barca şi pe tatăl lor şi L-au urmat. Iisus străbătea toată Galileea învăţând în sinagogile lor, predicând evanghelia Împărăţiei şi vindecând orice boală şi orice suferinţă a poporului. Faima lui a ajuns până în Siria şi îi aduceau la El pe toţi cei care aveau diferite boli, pe cei suferinzi, pe demonizaţi, lunatici şi paralitici, iar El îi vindeca. Mulţimile îl urmau, venind din Galileea şi din Decapolis, din Ierusalim şi din Iudeea şi din cealaltă parte a Iordanului. Când a văzut mulţimile, Iisus a urcat pe munte şi s-a aşezat. Ucenicii s-au apropiat, iar El a început să le spună: „Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este Împărăţia cerurilor. Fericiţi cei întristaţi, pentru că vor fi mângâiaţi. Fericiţi cei blânzi, pentru că ei vor moşteni pământul. Fericiţi cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, pentru că ei vor fi săturaţi. Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor avea parte de milă. Fericiţi cei cu inima curată, pentru că ei Îl vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi aducătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fiii lui Dumnezeu. Fericiţi cei persecutaţi pentru dreptate, pentru că a lor este Împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi când veţi fi învinuiţi, persecutaţi şi se vor spune lucruri rele împotriva voastră din cauza Mea. Bucuraţi-vă şi înveseliţi-vă pentru că mare este răsplata voastră în ceruri. Tot aşa au fost persecutaţi şi profeţii care au fost înaintea voastră. Voi sunteţi sarea pământului. Dacă sarea îşi pierde gustul, cum va mai săra? Nu mai e bună de nimic, aşa că va fi aruncată şi călcată în picioare de către oameni. Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe munte nu poate să rămână ascunsă. Când se aprinde o făclie nimeni nu-i pune deasupra un obroc, ci e pusă într-un sfeşnic şi luminează în toată casa. Tot aşa să strălucească şi lumina voastră înaintea oamenilor pentru ca, văzând ei faptele voastre bune, să dea slavă Tatălui vostru care este în ceruri. Să nu credeţi că am venit să desfiinţez Legea şi Profeţii. N-am venit să le desfiinţez, ci să le aduc împlinirea. Adevărat vă spun, că, atâta vreme cât nu vor trece cerul şi pământul, nici o literă şi nici o virgulă din Lege nu vor trece, înainte să se întâmple toate. Aşa că oricine va înlătura chiar şi cea mai mică dintre aceste porunci şi îi va învăţa pe alţii să facă la fel, va fi socotit cel mai mic în Împărăţia cerurilor, însă oricine le va păzi şi îi va învăţa şi pe alţii să facă la fel, va fi socotit mare în Împărăţia cerurilor. De aceea vă spun: Dacă dreptatea voastră nu o va întrece pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor. Aţi auzit ce s-a spus celor din trecut: Să nu ucizi! Oricine ucide va fi judecat. Eu însă vă spun: Oricine se mânie pe fratele său va fi judecat. Oricine va zice fratelui său: Prostule! va fi condamnat de Sinedriu, şi oricine îi va zice: Nebunule! va fi condamnat la focul gheenei. Când îţi duci darul la altar, dacă îţi aminteşti că fratele tău are ceva cu tine, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, mergi şi împacă-te cu fratele tău şi vino apoi şi adu-ţi darul. Împacă-te cu duşmanul tău repede, pe când eşti încă pe drum cu el, înainte să te dea pe mâna judecătorului, judecătorul pe mâna temnicerului şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până când nu vei plăti şi ultimul bănuţ. Aţi auzit că s-a zis: Să nu comiţi adulter. Eu însă vă spun că oricine se uită cu jind la o femeie, a comis deja adulter în inima lui. Dacă ochiul tău drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi aruncă-l, pentru că e mai bine să piară unul din mădularele tale, decât să-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. Dacă mâna ta dreaptă te face să cazi în păcat, tai-o şi arunc-o, pentru că e mai bine să piară unul din mădularele tale decât să-ţi fie nimicit în gheenă întregul trup. Şi s-a mai zis: Oricine va dori să-şi lase soţia, să-i dea o carte de despărţire. Eu vă spun însă că oricine îşi părăseşte soţia, în afară de cazul în care ea trăieşte în desfrâu, îi dă prilej să devină adulteră. Iar cine ia de soţie pe cea divorţată, devine adulter. Aţi mai auzit iarăşi că s-a zis celor din vechime: Să nu juri strâmb, ci să-ţi împlineşti jurămintele faţă de Domnul! Dar Eu vă spun: Să nu juraţi deloc, nici pe cer, pentru că este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este aşternutul picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetatea marelui Împărat. Să nu juri nici pe capul tău, fiindcă nu poţi face nici măcar un fir de păr alb sau negru. Vorbirea voastră să fie aşa: da, să fie da; nu, să fie nu. Ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel Rău. Aţi auzit că s-a zis: Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Eu vă zic însă: Nu vă împotriviţi celui Rău. Ci, dacă te loveşte peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt. Celui ce vrea să se judece cu tine, ca să-ţi ia haina, dă-i şi cămaşa. Tot aşa, dacă cineva te obligă să mergi cu el o milă, mergi două. Celui ce-ţi cere dă-i, şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine. Aţi auzit ce s-a zis: Iubeşte-l pe aproapele tău şi urăşte-l pe duşmanul tău! Eu însă vă spun: Iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută, ca să deveniţi fiii Tatălui vostru care este în ceruri, pentru că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni, şi face să plouă şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Dacă îi iubiţi doar pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu tot aşa fac şi vameşii? Şi dacă îi salutaţi doar pe fraţii voştri, ce lucru deosebit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel? Voi fiţi aşadar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel din ceruri este desăvârşit! Luaţi seama să nu faceţi ce este drept doar ca să fiţi văzuţi de oameni, altfel, nu veţi avea răsplată de la Tatăl vostru care este în ceruri. Tu deci, când faci fapte de milostenie, nu suna cu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii, în sinagogi şi pe străzi, ca să fie slăviţi de oameni. Adevărat vă spun, şi-au luat deja răsplata. Ci tu, când faci fapte de milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia ta să fie făcută în ascuns. Iar Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti. Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile străzilor, ca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun, şi-au luat deja răsplata. Ci, când te rogi, intră în camera ta, încuie uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns, şi Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti. Când vă rugaţi, să nu spuneţi multe vorbe ca păgânii, cărora li se pare că dacă spun o mulţime de vorbe vor fi ascultaţi. Să nu vă asemănaţi cu ei, fiindcă Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie, mai înainte să-I cereţi voi. Iată deci cum trebuie să vă rugaţi: Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se Numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri şi nu ne duce în ispită, ci ne izbăveşte de cel Rău, pentru că a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin! Dacă le iertaţi oamenilor greşelile, şi Tatăl vostru care este în ceruri vă va ierta. Dar dacă nu le iertaţi oamenilor greşelile, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile. Când postiţi, să nu vă luaţi o înfăţişare posomorâtă ca făţarnicii, care îşi întunecă feţele, ca să le arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun, şi-au luat deja răsplata! Tu însă, când posteşti, unge-ţi capul şi spală-ţi faţa, ca să arăţi că posteşti, nu oamenilor, ci Tatălui tău, care este în ascuns, şi Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti. Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii, ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură, pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră. Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină, dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul îţi va fi plin de întuneric. Aşadar, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta! Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, pentru că, sau îl va urî pe unul şi îl va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul şi-l va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona. De aceea vă spun: Nu vă îngrijoraţi pentru viaţa voastră, gândindu-vă la ce veţi mânca sau la ce veţi bea; nici pentru trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare viaţa nu înseamnă mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Uitaţi-vă la păsările cerului: nici nu seamănă, nici nu seceră şi nici nu strâng nimic în grânare. Şi totuşi Tatăl vostru din ceruri le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele? Şi apoi, care dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la înălţimea lui? Şi de ce vă îngrijoraţi pentru haine? Uitaţi-vă cu atenţie la crinii de pe câmp: nici nu torc şi nici nu ţes. Şi totuşi vă spun că nici măcar Solomon, în toată măreţia lui, nu s-a îmbrăcat ca vreunul dintre aceştia. Dacă Dumnezeu îmbracă astfel iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult şi pe voi, puţin credincioşilor? Nu vă îngrijoraţi deci zicând: Ce vom mânca? sau: Ce vom bea? sau: Cu ce ne vom îmbrăca? Toate aceste lucruri le caută şi neamurile. Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu vă îngrijoraţi deci pentru ziua de mâine, fiindcă ziua de mâine se va îngrijora pentru ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei! Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi! Cu ce judecată judecaţi, cu aceea veţi fi judecaţi şi cu ce măsură măsuraţi, cu ea vi se va măsura. De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău şi nu observi bârna din ochiul tău? Cum poţi spune fratelui tău: Lasă-mă să-ţi scot paiul din ochi! – când tu ai o bârnă într-al tău? Făţarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău! Nu daţi lucrurile sfinte la câini şi nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi să se întoarcă şi să vă rupă. Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide, pentru că oricine cere capătă, cine caută găseşte şi celui ce bate i se deschide. Cine dintre voi, dacă-i cere fiul său o pâine, îi dă o piatră? Sau, dacă-i cere un peşte, îi dă un şarpe? Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu atât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri va da lucruri bune celor ce I le cer! Tot ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel, fiindcă în aceasta este cuprinsă Legea şi Profeţii! Intraţi pe poarta cea strâmtă, pentru că largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o găsesc. Păziţi-vă de profeţii mincinoşi! Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi lacomi. După roadele lor îi veţi recunoaşte. Oare culeg oamenii struguri din mărăcini sau smochine din ciulini? Tot aşa, orice pom bun face roade bune, însă pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele şi nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom care nu face roade bune este tăiat şi aruncat în foc. Astfel că după roadele lor îi veţi recunoaşte. Nu oricine-mi zice: Doamne, Doamne! va intra în Împărăţia cerurilor, ci acela care împlineşte voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi îmi vor spune în ziua aceea: Doamne, Doamne! Oare n-am profeţit noi în Numele Tău? N-am alungat noi demoni în Numele Tău? N-am făcut noi multe minuni în Numele Tău? Atunci le voi spune: Niciodată nu v-am cunoscut; îndepărtaţi-vă de Mine, voi toţi care săvârşiţi fărădelegea! De aceea, oricine aude cuvintele Mele şi le împlineşte, se va asemăna cu un om cu judecată care şi-a zidit casa pe stâncă. A căzut ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă. Însă oricine aude cuvintele Mele şi nu le împlineşte se va asemăna cu un om nechibzuit care şi-a zidit casa pe nisip. A căzut ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea şi ea s-a prăbuşit, iar prăbuşirea ei a fost mare.” După ce a sfârşit Iisus aceste cuvinte, mulţimile au rămas uimite de învăţătura Lui, fiindcă El îi învăţa ca unul care avea autoritate, nu cum îi învăţau cărturarii lor. Când a coborât Iisus de pe munte, o mare mulţime a mers după El. Un lepros s-a apropiat de El, I s-a închinat şi I-a zis: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă vindeci!” Iisus a întins mâna, s-a atins de el şi a zis: „Da, vreau! Fii vindecat!” Imediat a fost vindecat de lepră. Apoi Iisus i-a zis: „Vezi să nu spui nimănui, ci du-te şi arată-te preotului şi adu darul pe care l-a rânduit Moise, ca mărturie înaintea lor.” Pe când intra Iisus în Capernaum, s-a apropiat de El un centurion şi L-a rugat zicându-i: „Doamne, slujitorul meu zace în casă paralizat şi se chinuie cumplit.” Iisus i-a zis: „Vin să-l vindec!” „Doamne” a răspuns centurionul, „nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu. Spune doar o vorbă şi slujitorul meu se va vindeca. Şi eu sunt sub stăpânire şi am în subordine ostaşi şi dacă-i zic unuia: Du-te! – se duce, iar altuia: Vino! – vine, şi slujitorului meu: Fă cutare lucru! – îl face.” Când a auzit Iisus aceste vorbe, s-a mirat şi le-a zis celor ce veneau după El: „Adevărat vă spun, că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare. Vă spun însă, că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” Apoi i-a zis centurionului: „Du-te şi să se facă după credinţa ta!” Şi slujitorul lui s-a vindecat chiar în ceasul acela. Iisus s-a dus apoi în casa lui Petru şi a văzut-o pe soacra acestuia zăcând cuprinsă de friguri. A apucat-o de mână şi au lăsat-o frigurile, apoi ea s-a sculat şi a început să-i slujească. Când a venit seara, au adus la Iisus mulţi demonizaţi. El, prin cuvântul Lui, a scos din ei spiritele necurate şi i-a vindecat pe toţi bolnavii, ca să se împlinească ce fusese vestit prin profetul Isaia, care zice: El a luat asupra lui slăbiciunile noastre şi a purtat bolile noastre. Iisus a văzut mulţimea în jurul Său şi a poruncit să treacă de cealaltă parte a mării. Atunci s-a apropiat de El un cărturar şi I-a zis: „Învăţătorule, vreau să Te urmez oriunde vei merge!” Iisus i-a răspuns: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului n-are unde să-şi pună capul.” Altul însă, unul dintre ucenici, I-a zis: „Doamne, dă-mi voie să mă duc mai întâi să-l îngrop pe tatăl meu.” Iisus i-a răspuns: „Vino după Mine şi lasă morţii să-şi îngroape morţii!” Iisus s-a urcat într-o corabie şi ucenicii Lui L-au urmat. Şi deodată s-a stârnit pe mare o furtună atât de puternică încât corabia era să fie înghiţită de valuri. El însă dormea. Ucenicii s-au apropiat de El şi L-au trezit strigând: „Doamne, scapă-ne! Pierim!” El le-a zis: „De ce vă temeţi, puţin credincioşilor?” Apoi s-a sculat, a certat vânturile şi marea şi s-a lăsat o linişte adâncă. Oamenii aceia se mirau şi ziceau: „Cine este acesta, de I se supun până şi vânturile şi marea?” Când a ajuns Iisus pe celălalt ţărm, în ţinutul gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi care ieşeau din morminte. Erau atât de primejdioşi, încât nimeni nu putea trece pe drumul acela. Şi iată că au început să strige zicând: „Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme?” Departe de ei era o turmă mare de porci care păşteau. Atunci demonii au început să-L roage şi să zică: „Dacă ne scoţi afară din ei, trimite-ne în turma aceea de porci!” „Duceţi-vă!” le-a zis El. Ei au ieşit şi au intrat în porci şi, deodată, toată turma de pe ţărm s-a repezit în mare şi a pierit în ape. Porcarii au fugit şi s-au dus în cetate şi au povestit despre tot ce se petrecuse şi despre cei demonizaţi. Şi iată că toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, cum L-au văzut, L-au rugat să plece din ţinutul lor. Iisus s-a suit într-o corabie, a trecut marea şi a mers în cetatea Sa. Şi iată că I-au adus un om paralizat, care zăcea la pat. Iisus le-a văzut credinţa şi a zis paraliticului: „Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate!” Atunci, unii dintre cărturari şi-au zis în sinea lor: „Omul acesta rosteşte blasfemii!” Iisus, care le cunoştea gândurile, le-a spus: „Pentru ce aveţi gânduri rele în inimile voastre? Ce este mai uşor să zici: Iertate îţi sunt păcatele, sau: Scoală-te şi umblă? Dar, ca să ştiţi că Fiul Omului are putere pe pământ să ierte păcatele” – „Ridică-te!” i-a zis celui paralizat, „Ia-ţi patul şi du-te acasă!” Paraliticul s-a ridicat şi s-a dus acasă. Când au văzut mulţimile lucrul acesta s-au înspăimântat şi au dat slavă lui Dumnezeu, care le-a dat oamenilor o astfel de putere. De acolo, Iisus a mers mai departe şi a văzut un om numit Matei, stând la vamă. Şi i-a zis: „Vino după Mine!” Omul acela s-a ridicat şi a mers după El. Pe când stătea Iisus la masă, în casă, iată că au venit o mulţime de vameşi şi păcătoşi şi au şezut la masă cu El şi cu ucenicii Lui. Fariseii au văzut lucrul acesta şi le-au zis ucenicilor lui: „Pentru ce mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?” Iisus i-a auzit şi le-a zis: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci bolnavii. Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă! Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi.” Atunci ucenicii lui Ioan au venit la Iisus şi I-au zis: „De ce noi şi fariseii postim des, iar ucenicii Tăi nu postesc deloc?” Iisus le-a răspuns: „Oare se întristează nuntaşii câtă vreme este mirele cu ei? Vor veni zile când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti. Nimeni nu pune un petec de postav nou la o haină veche, pentru că haina s-ar destrăma şi ruptura s-ar face şi mai mare. Iar oamenii nu pun vinul nou în burdufuri vechi; altfel, burdufurile plesnesc, vinul se varsă, iar burdufurile se strică; ci vinul nou se pune în burdufuri noi şi se păstrează amândouă.” Pe când le spunea Iisus aceste vorbe, iată că a venit unul din fruntaşii sinagogii, I s-a închinat şi I-a zis: „Fiica mea a murit adineauri; vino şi pune-Ţi mâinile peste ea şi va învia!” Iisus s-a sculat şi a plecat după el împreună cu ucenicii Lui. Şi iată că o femeie, care de doisprezece ani suferea de o sângerare, a venit prin spate şi s-a atins de poala hainei Lui. Fiindcă ea îşi zicea: „Numai să mă ating de haina Lui şi mă voi vindeca.” Iisus s-a întors, a văzut-o şi i-a zis: „Îndrăzneşte, fiică! Credinţa ta te-a vindecat.” Şi chiar în clipa aceea femeia s-a vindecat. Când a ajuns Iisus în casa mai marelui sinagogii şi când a văzut pe cei ce cântau din fluier şi mulţimea jelind, le-a zis: „Daţi-vă la o parte, fiindcă fetiţa n-a murit, ci doarme!” Ei Îl luau în râs. Şi, după ce a fost scoasă mulţimea afară, Iisus a intrat în casă, a luat-o pe fetiţă de mână, iar ea s-a sculat. Şi s-a dus vestea despre această minune în tot ţinutul acela. Când a plecat de acolo, doi orbi s-au luat după Iisus şi au început să strige: „Ai milă de noi, Fiul lui David!” După ce a intrat în casă, orbii au venit la El. Şi Iisus le-a zis: „Credeţi că pot face lucrul acesta?” „Da, Doamne!” I-au răspuns ei. Atunci le-a atins ochii şi a zis: „Fie după credinţa voastră!” Şi li s-au deschis ochii. Iisus le-a poruncit: „Vedeţi, să nu afle nimeni.” Dar ei, cum au ieşit afară, au răspândit vestea despre El în tot ţinutul acela. Pe când plecau orbii aceştia, iată că au adus la Iisus un mut stăpânit de un demon. După ce a fost scos demonul din el, mutul a vorbit. Şi mulţimile, mirate, ziceau: „Niciodată nu s-a mai văzut aşa ceva în Israel!” Dar fariseii ziceau: „Cu stăpânul demonilor scoate El demonii!” Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogi, predicând evanghelia Împărăţiei şi vindecând orice boală şi orice slăbiciune. Când a văzut mulţimile, I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite şi risipite, ca nişte oi fără păstor. Atunci a zis ucenicilor Săi: „Este mult de secerat, dar lucrătorii sunt puţini! Rugaţi-L deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători la secerişul Lui.” Apoi Iisus i-a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi şi le-a dat putere să scoată duhurile necurate şi să vindece orice boală şi orice slăbiciune. Iată numele celor doisprezece apostoli: întâi, Simon, zis Petru, şi Andrei, fratele lui; apoi Iacov, fiul lui Zebedeu, şi Ioan, fratele lui; Filip şi Bartolomeu; Toma şi Matei, vameşul; Iacov, fiul lui Alfeu, şi Levi, zis şi Tadeu; Simon Canaanitul şi Iuda Iscarioteanul, care L-a vândut pe Iisus. Aceştia sunt cei doisprezece pe care i-a trimis Iisus, după ce le-a poruncit: „Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor. Ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel. Pe drum, predicaţi şi ziceţi: Împărăţia cerurilor este aproape! Vindecaţi bolnavii, înviaţi morţii, curăţiţi leproşii, alungaţi demonii. În dar aţi primit, în dar să daţi! Nu luaţi cu voi nici aur, nici argint, nici aramă, nici traistă pentru drum, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag, fiindcă vrednic este lucrătorul de hrana sa. Când intraţi într-o cetate sau într-un sat, căutaţi cine este vrednic între ei şi să rămâneţi acolo până veţi pleca. Când intraţi în casă, salutaţi-l, iar dacă este casa aceea vrednică, pacea voastră să vină peste ea. Dar dacă este nevrednică, pacea voastră să se întoarcă la voi. Dacă nu vă va primi cineva şi nu va asculta cuvintele voastre, să ieşiţi din casa sau din cetatea aceea şi să scuturaţi praful de pe picioarele voastre. Adevărat vă spun că în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru ţinuturile Sodomei şi Gomorei, decât pentru cetatea aceea. Iată, Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Fiţi deci înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii. Păziţi-vă de oameni, fiindcă vă vor da în judecata sinedriilor şi vă vor bate în sinagogile lor. Din cauza Mea, veţi fi duşi înaintea guvernatorilor şi înaintea împăraţilor, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea neamurilor. Dar, când vă vor da în mâna lor, să nu vă îngrijoraţi gândindu-vă cum sau ce veţi spune, fiindcă ce veţi avea de spus vă va fi dat chiar în ceasul acela. Căci nu veţi vorbi voi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi prin voi. Fratele va da la moarte pe frate şi tatăl pe copilul lui. Copiii se vor scula împotriva părinţilor lor şi-i vor omorî. Toţi vă vor urî din cauza Numelui Meu, dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit. Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta. Adevărat vă spun, că nu veţi apuca să străbateţi cetăţile lui Israel până va veni Fiul Omului. Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său, nici robul mai presus de stăpânul său. Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui şi robului să fie ca stăpânul lui. Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Beelzebul, cu cât mai mult îi vor numi aşa pe cei din casa Lui. Aşadar, nu vă temeţi de ei, pentru că nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va fi făcut cunoscut. Ce vă spun Eu la întuneric, voi să spuneţi la lumină şi ce auziţi şoptindu-se la ureche, să predicaţi de pe acoperişul caselor. Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul, ci temeţi-vă mai degrabă de cel ce poate să nimicească şi sufletul şi trupul în gheenă. Nu se vând oare două păsări pe un ban? Totuşi, nici una din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru! Cât despre voi, până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi. Deci să nu vă temeţi! Voi sunteţi mai de preţ decât orice pasăre. De aceea, pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, Îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri. Dar oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri. Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ. N-am venit să aduc pacea, ci sabia. Căci am venit să despart pe fiu de tată, pe fiică de mamă, şi pe noră de soacră. Şi omul îi va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din familia lui. Cine îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine, iar cine îşi iubeşte fiul sau fiica mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Cine nu-şi ia crucea şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine. Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde şi cine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga. Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte; şi cine Mă primeşte pe Mine, îl primeşte pe cel care m-a trimis. Cine primeşte un profet, pentru că este profet, va primi răsplata unui profet şi cine primeşte pe un om drept, pentru că este un om drept, va primi răsplata unui om drept. Şi oricine va da de băut chiar şi un pahar de apă rece unuia din aceştia mai mici, numai pentru că sunt ucenici, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata.” După ce a terminat de dat învăţături celor doisprezece ucenici ai Săi, Iisus a plecat de acolo, ca să-i înveţe pe oameni şi să predice în cetăţile lor. Ioan a auzit din temniţă despre lucrările lui Hristos şi-a trimis să-L întrebe prin ucenicii săi: „Tu eşti Acela care trebuie să vină sau să aşteptăm pe altul?” Iisus le-a răspuns: „Duceţi-vă şi-i spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi: orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţiţi, surzii aud, morţii învie şi săracilor li se vesteşte evanghelia. Fericit cel care nu se va poticni de Mine.” Pe când plecau ei, Iisus a început să vorbească mulţimilor despre Ioan: „Ce aţi venit să vedeţi în pustiu? O trestie clătinată de vânt? Dacă nu, atunci ce aţi venit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine fine? Iată, cei ce poartă haine fine sunt în casele regilor. Atunci ce aţi ieşit să vedeţi? Un profet? Da, vă spun, şi mai mult decât un profet, fiindcă el este acela despre care s-a scris: Iată, Eu îl trimit înaintea feţei Tale pe solul Meu, care Îţi va pregăti calea înaintea Ta. Adevărat vă spun că, dintre oamenii născuţi pe pământ, nu s-a ridicat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el. Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia cu forţa, iar cei ce străduie pun mâna pe ea. Căci toţi Profeţii şi Legea au profeţit până la Ioan. Şi, dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie care urmează să vină. Cine are urechi să audă. Cu cine voi asemăna astfel de oameni? Ei seamănă cu nişte copii care stau în pieţe şi strigă unii la alţii: V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat, v-am cântat de jale şi nu v-aţi tânguit. Căci a venit Ioan, care nici nu mănâncă, nici nu bea şi ei zic: E îndrăcit! A venit Fiul Omului, care mănâncă şi bea, şi ei zic: Iată un mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor! Totuşi, înţelepciunea s-a dovedit dreaptă prin lucrările ei.” Atunci Iisus a început să mustre cetăţile în care fuseseră făcute cele mai multe din minunile lui, pentru că nu se pocăiseră. „Vai de tine, Horazine!” a zis El. „Vai de tine, Betsaida! Căci dacă ar fi fost făcute în Tir şi Sidon minunile care au fost făcute la voi, de mult s-ar fi pocăit cu sac şi cenuşă. De aceea vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât pentru voi. Şi tu, Capernaume, vei fi oare înălţat până la cer? Până în sălaşul morţilor vei fi coborât, fiindcă, dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile care au fost făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare până în ziua de astăzi. De aceea, vă spun, că în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei decât pentru tine.” În vremea aceea, Iisus a luat cuvântul şi a zis: „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, Te laud, pentru că aşa ai găsit Tu cu cale, prin voia Ta cea bună! Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu şi nimeni nu-L cunoaşte deplin pe Fiul, în afară de Tatăl. Tot astfel nimeni nu-L cunoaşte deplin pe Tatăl, în afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere. Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, fiindcă eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară.” În vremea aceea, într-o sâmbătă, Iisus trecea prin lanurile de grâu. Ucenicii Lui, care flămânziseră, au început să smulgă spice de grâu şi să le mănânce. Fariseii, când au văzut lucrul acesta, I-au zis: „Iată că ucenicii Tăi fac ce nu este îngăduit să facă sâmbăta.” Dar Iisus le-a răspuns: „Oare n-aţi citit ce a făcut David când a flămânzit, el şi cei ce erau împreună cu el? Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu şi a mâncat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, deşi nici lui, nici celor ce erau cu el nu le era îngăduit să le mănânce, ci doar preoţilor? Sau n-aţi citit în Lege că, în zilele de sâmbătă, preoţii încalcă sâmbăta în Templu şi totuşi sunt nevinovaţi? Dar Eu vă spun că aici este cineva mai mare decât Templul. Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă n-aţi fi condamnat nişte nevinovaţi. Căci Fiul Omului este Domn şi al sâmbetei.” Iisus a plecat de acolo şi a intrat în sinagogă. Şi iată că în sinagogă era un om care avea o mână uscată. Ca să-L poată învinui pe Iisus, ei L-au întrebat: „Este îngăduit să vindeci sâmbăta?” El le-a răspuns: „Cine este acela dintre voi care, dacă are o oaie şi-i cade într-o groapă sâmbăta, nu o va apuca s-o scoată afară? Cu cât mai de preţ este, deci, un om decât o oaie? De aceea este îngăduit a face bine în zilele de sâmbătă.” Atunci i-a zis acelui om: „Întinde-ţi mâna!” El şi-a întins mâna şi mâna s-a făcut sănătoasă la fel ca cealaltă. Fariseii au ieşit afară şi s-au sfătuit cum să-L omoare pe Iisus. Dar Iisus, ştiind lucrul acesta, a plecat de acolo. După El a mers o mare mulţime de oameni. El i-a vindecat pe toţi bolnavii şi le-a poruncit cu tot dinadinsul să nu-L facă cunoscut, ca să se împlinească ce fusese vestit prin profetul Isaia, care zice: Iată, Robul Meu, pe care L-am ales, preaiubitul Meu, în care sufletul Meu îşi arată bunăvoinţa. Voi pune Duhul Meu peste El şi va vesti neamurilor judecata. El nu va sta la ceartă, nici nu va striga. Şi nimeni nu-I va auzi glasul pe străzi. Trestia zdrobită n-o va frânge şi fitilul ce fumegă nu-l va stinge, până nu va face să biruie judecata. Şi neamurile vor nădăjdui în Numele Lui. Atunci I-au adus un demonizat orb şi mut şi Iisus l-a vindecat, aşa că cel mut vorbea şi vedea. Toate mulţimile se mirau şi ziceau: „Nu cumva acesta este Fiul lui David?” Când i-au auzit fariseii, au zis: „Omul acesta nu scoate demonii decât cu Beelzebul, stăpânul demonilor!” Iisus, care le cunoştea gândurile, le-a zis: „Orice împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi este pustiită şi orice cetate sau casă dezbinată în sine nu poate dăinui. Dacă Satana îl alungă pe Satana, este dezbinat; atunci cum poate dăinui împărăţia lui? Şi dacă Eu scot demonii cu ajutorul lui Beelzebul, atunci fiii voştri cu cine-i scot? De aceea ei vor fi judecătorii voştri. Dar dacă Eu alung demonii cu Duhul lui Dumnezeu, înseamnă că Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi. Altminteri, cum poate cineva să intre în casa celui puternic şi să-i jefuiască gospodăria, dacă nu l-a legat mai întâi pe cel puternic? Numai atunci îi va jefui casa. Cine nu este cu Mine este împotriva Mea, iar cine nu strânge cu Mine risipeşte. De aceea vă spun: Orice păcat şi orice blasfemie vor fi iertate oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată. Oricine va vorbi împotriva Fiului Omului va fi iertat, dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor. Ori ziceţi că şi pomul şi rodul lui sunt bune, ori ziceţi că şi pomul şi rodul lui sunt rele: fiindcă pomul se cunoaşte după rodul lui. Pui de vipere, cum aţi putea să spuneţi lucruri bune, când voi sunteţi răi? Căci din prisosul inimii vorbeşte gura. Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui, dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui. Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi osândit.” Atunci, unii dintre cărturari şi farisei au răspuns: „Învăţătorule, am vrea să vedem un semn de la Tine!” El le-a răspuns: „Un neam viclean şi adulter cere un semn, dar nu I se va da alt semn, decât semnul profetului Iona. Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele unui peşte mare, tot aşa şi Fiul Omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului. Bărbaţii din Ninive se vor ridica împotriva neamului acestuia în ziua judecăţii şi-l vor osândi pentru că ei s-au pocăit când a predicat Iona. Şi iată că aici este cineva mai mare decât Iona. Regina de la miazăzi se va ridica împotriva neamului acestuia în ziua judecăţii şi-l va condamna, pentru că ea a venit de la marginile pământului ca să audă înţelepciunea lui Solomon. Şi iată că aici este cineva mai mare decât Solomon. Când iese dintr-un om, duhul necurat umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi n-o găseşte. Atunci îşi zice: Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit. Şi, când vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el: intră în casă, sălăşluiesc acolo, iar starea de pe urmă a acestui om devine mai rea decât cea dintâi. La fel se va întâmpla şi cu acest neam viclean.” Pe când Iisus le vorbea încă mulţimilor, iată că mama şi fraţii Lui stăteau afară şi căutau să vorbească cu El. Atunci cineva I-a zis: „Iată, mama Ta şi fraţii Tăi stau afară şi caută să vorbească cu Tine.” Dar Iisus a răspuns celui ce-i adusese ştirea aceasta: „Cine este mama Mea şi care sunt fraţii Mei?” Apoi şi-a întins mâna spre ucenicii Săi şi a zis: „Iată mama Mea şi fraţii Mei! Oricine împlineşte voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă.” În aceeaşi zi, Iisus a ieşit din casă şi s-a aşezat lângă mare. Mulţime multă s-a strâns la El, aşa că a trebuit să se suie să stea într-o corabie şi tot poporul stătea pe ţărm. Atunci a început să le vorbească despre multe lucruri în parabole şi le-a zis: „Iată, semănătorul a ieşit să semene. Pe când semăna el, o parte din sămânţă a căzut lângă drum şi au venit păsările şi au mâncat-o. O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde nu era mult pământ: a răsărit imediat, pentru că n-a găsit pământ adânc. Dar, când a răsărit soarele, s-a ofilit şi, pentru că n-avea rădăcini, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini: spinii au crescut şi au năpădit-o. O altă parte a căzut în pământ bun şi a dat rod: un grăunte a dat o sută, altul şaizeci şi altul treizeci. Cine are urechi să audă.” Ucenicii s-au apropiat de El şi I-au zis: „De ce lor le vorbeşti în parabole?” Iisus le-a răspuns: „Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, însă lor nu le-a fost dat. Căci celui ce are i se va da şi va avea de prisos, iar celui ce n-are i se va lua chiar şi ce are. De aceea le vorbesc în parabole, pentru că ei, cu toate că văd, nu văd şi cu toate că aud, nu aud, nici nu înţeleg. Şi cu privire la ei se împlineşte profeţia lui Isaia care zice: Veţi auzi cu urechile voastre şi nu veţi înţelege, veţi privi cu ochii voştri şi nu veţi vedea. Căci inima acestui popor s-a împietrit. Au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindec. Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud! Adevărat vă spun că, mulţi profeţi şi oameni drepţi au dorit să vadă lucrurile pe care le vedeţi voi, dar nu le-au văzut şi să audă lucrurile pe care le auziţi voi, dar nu le-au auzit. Ascultaţi deci ce înseamnă parabola semănătorului. Când un om aude cuvântul despre Împărăţie şi nu-l înţelege, vine cel Rău şi răpeşte ce a fost semănat în inima lui. Aceasta este sămânţa căzută lângă drum. Sămânţa căzută în locuri stâncoase este cel ce aude cuvântul şi-l primeşte imediat cu bucurie, dar n-are rădăcină, ci ţine doar o vreme şi, cum vine un necaz sau o persecuţie din cauza cuvântului, se leapădă repede de el. Sămânţa căzută între spini este cel ce aude cuvântul, dar grijile veacului acestuia şi înşelăciunea bogăţiilor îneacă acest cuvânt şi el ajunge neroditor. Iar sămânţa căzută în pământ bun este cel ce aude cuvântul şi-l înţelege. El aduce rod: un grăunte dă o sută, altul şaizeci, altul treizeci.” Iisus le-a mai spus şi o altă parabolă: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat sămânţă bună în ţarina lui. Dar vrăjmaşul lui a venit pe când oamenii dormeau, a semănat neghină între grâu şi a plecat. Când au răsărit firele de grâu şi au făcut rod, a ieşit la iveală şi neghina. Slujitorii stăpânului casei au venit şi i-au zis: Doamne, oare n-ai semănat sămânţă bună în ţarina ta? De unde are deci neghină? El le-a răspuns: Un om vrăjmaş a făcut lucrul acesta. Atunci slujitorii i-au zis: Vrei să mergem s-o smulgem? Nu, le-a zis el, ca nu cumva, când smulgeţi neghina, să smulgeţi şi grâul împreună cu ea. Lăsaţi-le pe amândouă să crească împreună până la seceriş şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: smulgeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în hambarul meu.” Şi le-a mai zis o parabolă: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un grăunte de muştar pe care l-a luat un om şi l-a semănat în ţarina sa. Grăuntele acesta este cea mai mică dintre toate seminţele, dar, după ce a crescut, este mai mare decât legumele şi se face cât un copac, aşa că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi în ramurile lui.” Le-a spus o altă parabolă: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu drojdia pe care a luat-o o femeie şi a pus-o în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit toată plămădeala.” Iisus a spus mulţimilor toate aceste lucruri în parabole şi nu le vorbea altfel decât în parabole ca să se împlinească ce fusese vestit prin profetul care zice: Voi deschide gura şi voi vorbi în parabole, voi spune lucruri ascunse de la întemeierea lumii. Atunci Iisus a lăsat mulţimile să plece şi a intrat în casă. Ucenicii Lui s-au apropiat de El şi I-au zis: „Lămureşte-ne parabola neghinei din ţarină.” El le-a răspuns: „Cel ce seamănă sămânţa bună este Fiul Omului, ţarina este lumea, sămânţa bună înseamnă fiii Împărăţiei, iar neghina înseamnă fiii celui Rău. Vrăjmaşul care a semănat-o este Diavolul, secerişul este sfârşitul veacului, iar secerătorii sunt îngerii. Deci, după cum se smulge neghina şi se arde în foc, tot aşa se va întâmpla şi la sfârşitul veacului. Fiul Omului Îşi va trimite îngerii şi ei vor smulge din Împărăţia Lui orice pricină de poticnire şi pe cei ce săvârşesc fărădelegea şi-i vor arunca în cuptorul aprins. Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor. Cine are urechi, să audă! Împărăţia cerului se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o ţarină. Omul care o găseşte, o ascunde şi, de bucurie, se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea. Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. Şi, când găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce, vinde tot ce are şi-l cumpără. Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare care prinde tot felul de peşti. După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, stau jos, aleg în vase ce este bun şi aruncă afară ce este rău. Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului: îngerii vor ieşi, îi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni şi-i vor arunca în cuptorul aprins. Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” „Aţi înţeles voi toate aceste lucruri?” i-a întrebat Iisus. „Da!” I-au răspuns ei. Şi El le-a zis: „De aceea, orice cărturar care a învăţat ce trebuie despre Împărăţia cerurilor, se aseamănă cu un gospodar care scoate din vistieria lui lucruri noi şi lucruri vechi.” După ce a terminat Iisus de spus parabolele acestea, a plecat de acolo. A venit în ţinutul Său şi a început să-i înveţe pe oameni în sinagogă în aşa fel încât cei ce-l auzeau se mirau: „De unde are El înţelepciunea şi puterea aceasta? Oare nu este El fiul tâmplarului? Nu este Maria mama lui? Şi Iacov, Iosif, Simon şi Iuda, nu sunt ei fraţii Lui? Şi surorile Lui nu sunt toate printre noi? Atunci de unde are El toate acestea?” Şi astfel se poticneau din cauza aceasta. Dar Iisus le-a zis: „Nicăieri nu este preţuit un profet mai puţin decât în patria şi în casa lui.” Şi n-a făcut multe minuni acolo din cauza necredinţei lor. În vremea aceea, tetrarhul Irod, a auzit vorbindu-se despre Iisus şi a zis slujitorilor săi: „Acesta este Ioan Botezătorul! A înviat din morţi şi de aceea se fac minuni prin el.” Irod îl arestase pe Ioan, îl legase şi-l aruncase în închisoare din cauza Irodiadei, soţia fratelui său Filip. Pentru că Ioan îi zicea: „Nu-ţi este îngăduit s-o ai de soţie.” Irod ar fi vrut să-l omoare, dar se temea de popor, fiindcă poporul îl privea pe Ioan ca pe un profet. Dar, când se serba ziua de naştere a lui Irod, fiica Irodiadei a dansat înaintea oaspeţilor şi l-a încântat pe Irod. De aceea i-a făgăduit cu jurământ că îi va da orice îi va cere. Îndemnată de mama sa, ea a zis: „Dă-mi aici pe o tipsie capul lui Ioan Botezătorul!” Regele s-a întristat. Dar din cauza jurămintelor sale, şi de ochii celor ce şedeau la masă împreună cu el, a poruncit să i-l dea. Şi a trimis să i se taie capul lui Ioan în închisoare. Apoi capul a fost adus pe o tipsie şi dat fetei, care i l-a dus mamei sale. Ucenicii lui Ioan au venit de i-au luat trupul, l-au îngropat şi s-au dus de I-au dat de ştire lui Iisus. Iisus, când a auzit vestea aceasta, a plecat de acolo într-o corabie, ca să se ducă singur la o parte, într-un loc pustiu. Mulţimile, când au auzit lucrul acesta, au ieşit din cetăţi şi s-au luat după El pe jos. Când a ieşit din corabie, Iisus a văzut o mulţime mare, I s-a făcut milă de ea şi i-a vindecat pe cei bolnavi. Când s-a înserat, ucenicii s-au apropiat de El şi I-au zis: „Locul acesta este pustiu şi vremea iată că a trecut. Dă drumul mulţimilor să se ducă prin sate să-şi cumpere de mâncare.” „N-au nevoie să plece”, le-a răspuns Iisus, „daţi-le voi să mănânce.” Dar ei I-au zis: „N-avem aici decât cinci pâini şi doi peşti.” Şi El le-a spus: „Aduceţi-i aici la Mine.” Apoi a poruncit mulţimilor să şadă pe iarbă, a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti, şi-a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat, a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, iar ei le-au împărţit mulţimilor. Toţi au mâncat şi s-au săturat şi s-au ridicat douăsprezece coşuri pline cu fărâmiturile rămase. Cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, în afară de femei şi de copii. Imediat după aceea, Iisus i-a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui de partea cealaltă, până va da drumul mulţimilor. După ce a dat drumul mulţimilor, s-a suit pe munte să se roage, singur deoparte. Se înnoptase şi El era singur acolo. În timpul acesta, corabia era izbită tare de valuri, în largul mării, la mai multe stadii de ţărm, fiindcă vântul era împotrivă. Când se îngâna ziua cu noaptea, Iisus a venit la ei umblând pe mare. Când L-au văzut ucenicii umblând pe mare, s-au înspăimântat şi au zis: „Este o nălucă!” Şi au ţipat de teamă. Iisus le-a zis imediat: „Îndrăzniţi, Eu sunt! Nu vă temeţi!” „Doamne”, I-a răspuns Petru, „dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape.” „Vino!” i-a zis Iisus. Petru a coborât din corabie şi a început să umble pe ape ca să meargă la Iisus. Dar, când a văzut că vântul era tare, s-a temut şi, fiindcă începea să se afunde, a strigat: „Doamne, scapă-mă!” Îndată, Iisus a întins mâna, L-a apucat şi i-a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Şi după ce au intrat în corabie, a stat vântul. Cei ce erau în corabie au venit de s-au închinat înaintea lui Iisus şi I-au zis: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” După ce au trecut marea, au venit în ţinutul Ghenezaretului. Oamenii din locul acela, care-L cunoşteau pe Iisus, au trimis să dea de ştire în toate împrejurimile şi au adus la El toţi bolnavii. Bolnavii îl rugau să le dea voie numai să se atingă de poala hainei Lui. Şi toţi cei care s-au atins s-au vindecat. Atunci nişte farisei şi nişte cărturari din Ierusalim au venit la Iisus şi I-au zis: „Pentru ce calcă ucenicii Tăi datina bătrânilor şi nu-şi spală mâinile când mănâncă?” El le-a răspuns: „Dar voi de ce călcaţi porunca lui Dumnezeu în folosul tradiţiei voastre? Pentru că Dumnezeu a zis: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, şi: Cine va vorbi de rău pe tatăl său sau pe mama sa să fie pedepsit cu moartea. Dar voi ziceţi: Cine va spune tatălui său sau mamei sale, Orice lucru cu care te-aş putea ajuta I l-am închinat lui Dumnezeu, nu mai este ţinut să cinstească pe tatăl său sau pe mama sa şi aţi desfiinţat astfel cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinii voastre. Făţarnicilor, bine a profeţit Isaia despre voi, când a zis: Poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând ca învăţătură nişte porunci omeneşti. ” Iisus a chemat mulţimea la El şi a zis: „Ascultaţi şi înţelegeţi: Nu ce intră în gură spurcă pe om, ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om.” Atunci ucenicii Lui s-au apropiat şi I-au zis: „Ştii că fariseii s-au scandalizat de cuvintele pe care le-au auzit?” El le-a răspuns: „Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc va fi smuls din rădăcină. Lăsaţi-i, sunt nişte călăuze oarbe! Şi când un orb conduce un alt orb, vor cădea amândoi în groapă.” Petru a luat cuvântul şi I-a zis: „Explică-ne parabola aceasta.” Iisus a zis: „Şi voi tot fără pricepere sunteţi? Nu înţelegeţi că orice intră în gură merge în pântece şi apoi se duce afară, în hazna. Dar ce iese din gură vine din inimă şi aceea îl spurcă pe om. Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, adulterul, desfrâul, furtul, mărturiile mincinoase, defăimările. Iată lucrurile care îl spurcă pe om, dar a mânca cu mâinile nespălate nu îl spurcă.” Iisus, după ce a plecat de acolo, s-a dus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată că o femeie cananeancă a venit din ţinuturile acelea şi a început să strige către El: „Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este chinuită rău de un demon!” El nu i-a răspuns nici un cuvânt. Şi ucenicii Lui s-au apropiat şi L-au rugat stăruitor: „Dă-i drumul, fiindcă strigă după noi.” El a răspuns: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.” Dar ea a venit şi I s-a închinat, zicând: „Doamne, ajută-mă!” El i-a răspuns: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei!” „Da, Doamne”, a zis ea, „dar şi căţeii mănâncă bucăţile care cad de la masa stăpânilor lor.” Atunci Iisus i-a zis: „Femeie, mare este credinţa ta. Facă-ţi-se cum voieşti!” Şi fiica ei s-a vindecat chiar în ceasul acela. Iisus a plecat din locurile acelea şi a venit lângă marea Galileii. S-a suit pe munte şi a şezut acolo. Atunci au venit la El multe mulţimi, având cu ele şchiopi, orbi, muţi, ciungi şi mulţi alţi bolnavi pe care i-au pus la picioarele Lui şi El i-a vindecat. Iar mulţimile se mirau văzând că muţii vorbesc, ciungii se vindecă, şchiopii umblă şi orbii văd. Şi slăveau pe Dumnezeul lui Israel. Iisus i-a chemat pe ucenicii Săi şi le-a zis: „Mi-e milă de mulţimea aceasta, fiindcă iată că de trei zile aşteaptă lângă Mine şi n-au ce mânca. Nu vreau să le dau drumul flămânzi, ca nu cumva să leşine de foame pe drum.” Ucenicii I-au zis: „De unde să luăm în pustia aceasta atâtea pâini ca să săturăm aşa o mulţime?” „Câte pâini aveţi?” i-a întrebat Iisus. „Şapte”, I-au răspuns ei, „şi puţini peştişori”. Atunci Iisus a poruncit poporului să se aşeze pe pământ. A luat cele şapte pâini şi peştişorii şi, după ce I-a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt şi a dat ucenicilor, iar ucenicii au împărţit poporului. Au mâncat toţi şi s-au săturat şi au fost ridicate şapte coşuri pline cu fărâmiturile rămase. Cei ce mâncaseră erau patru mii de bărbaţi, în afară de femei şi de copii. În cele din urmă Iisus a dat drumul mulţimilor, s-a suit în corabie şi a trecut în ţinutul Magdalei. Fariseii şi saducheii s-au apropiat de Iisus şi, ca să-L ispitească, I-au cerut să le arate un semn din cer. Iisus le-a răspuns: „Când se înserează, voi ziceţi: Are să fie vreme frumoasă, fiindcă cerul este roşu. Şi dimineaţa ziceţi: Astăzi are să fie furtună, fiindcă cerul este roşu-posomorât. Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o deosebiţi, dar semnele vremurilor nu le puteţi deosebi? Oamenii vicleni şi adulteri cer un semn, dar nu li se va da alt semn decât semnul profetului Iona.” Apoi i-a lăsat şi a plecat. Ucenicii trecuseră de cealaltă parte şi uitaseră să ia pâini. Iisus le-a zis: „Luaţi seama şi păziţi-vă de aluatul fariseilor şi al saducheilor.” Ucenicii se gândeau în sinea lor şi ziceau: „Ne zice aşa pentru că n-am luat pâini!” Iisus, care cunoştea lucrul acesta, le-a zis: „Puţin credincioşilor, pentru ce vă gândiţi că n-aţi luat pâini? Tot nu înţelegeţi? Şi nici nu vă mai aduceţi aminte de cele cinci pâini pentru cei cinci mii de oameni şi câte coşuri aţi ridicat? Nici de cele şapte pâini pentru cei patru mii de oameni şi câte coşniţe aţi ridicat? Cum nu înţelegeţi că nu v-am spus de pâini, ci v-am spus să vă păziţi de Aluatul fariseilor şi al saducheilor?” Atunci au înţeles ei că nu le zisese să se păzească de aluatul pâinii, ci de învăţătura fariseilor şi a saducheilor. Iisus a venit în părţile Cezareii lui Filip şi i-a întrebat pe ucenicii Săi: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” Ei au răspuns: „Unii zic că eşti Ioan Botezătorul, alţii Ilie, iar alţii Ieremia sau unul din profeţi.” „Dar voi”, le-a zis El, „cine ziceţi că sunt?” Simon Petru I-a răspuns: „Tu eşti Mesia, Fiul Dumnezeului celui Viu!” Atunci Iisus i-a zis: „Ferice de tine, Simon fiul lui Iona, fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi Eu îţi spun: Tu eşti Petru, şi pe această Piatră voi zidi Biserica Mea, iar porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri.” Atunci a poruncit ucenicilor Săi să nu spună nimănui că El este Hristosul. De atunci încolo, Iisus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea marilor preoţi şi din partea cărturarilor, că are să fie omorât şi că a treia zi va învia. Petru L-a luat deoparte, şi a început să-L mustre, zicând: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!” Dar Iisus s-a întors şi i-a zis lui Petru: „Înapoia mea, Satano! Tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de-ale oamenilor.” Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze. Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa o va pierde, dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga. Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său? Căci Fiul Omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Adevărat vă spun, că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul Omului venind în Împărăţia Sa.” După şase zile, Iisus a luat cu El pe Petru, Iacov şi Ioan, fratele lui şi i-a dus deoparte pe un munte înalt. El s-a schimbat la faţă înaintea lor, iar faţa Lui strălucea ca soarele şi hainele I s-au făcut albe ca lumina. Şi iată că li s-a arătat Moise şi Ilie, stând de vorbă cu El. Petru a luat cuvântul şi I-a zis lui Iisus: „Doamne, este bine să fim aici! Dacă vrei, am să fac aici trei corturi: unul pentru Tine, unul pentru Moise şi unul pentru Ilie.” Pe când vorbea el încă, iată că i-a acoperit un nor luminos cu umbra lui. Şi din nor s-a auzit un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit pe care L-am ales, de El să ascultaţi!” Când au auzit, ucenicii au căzut cu feţele la pământ şi s-au înspăimântat foarte tare. Dar Iisus s-a apropiat, s-a atins de ei şi le-a zis: „Sculaţi-vă, nu vă temeţi!” Ei au ridicat ochii şi n-au văzut pe nimeni, decât pe Iisus singur. Pe când se coborau de pe munte, Iisus le-a dat porunca următoare: „Să nu spuneţi nimănui despre viziunea aceasta, până când Fiul Omului nu va fi înviat din morţi.” Ucenicii L-au întrebat: „Oare de ce zic cărturarii că mai întâi trebuie să vină Ilie?” Iisus le-a răspuns: „Este adevărat că trebuie să vină întâi Ilie şi să aşeze din nou toate lucrurile. Dar vă spun că Ilie a şi venit, iar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut. Tot aşa are să sufere şi Fiul Omului din partea lor.” Ucenicii au înţeles atunci că le vorbise despre Ioan Botezătorul. Când s-au apropiat de mulţime, a venit un om care a căzut în genunchi înaintea lui Iisus şi I-a zis: „Doamne, ai milă de fiul meu, căci este lunatic şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc şi de multe ori cade în apă. L-am adus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece.” „Ah, oameni necredincioşi şi rătăciţi!” a răspuns Iisus. „Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi? Aduceţi-l la Mine.” Iisus a certat demonul, care a ieşit afară din el. Şi băiatul s-a vindecat chiar în ceasul acela. Atunci ucenicii au venit la Iisus şi I-au zis deoparte: „Noi de ce n-am putut să-l scoatem?” „Din cauza puţinei voastre credinţe” le-a zis Iisus. „Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici acolo şi s-ar muta. Nimic nu v-ar fi cu neputinţă.” Pe când stăteau în Galileea, Iisus le-a zis: „Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor. Ei îl vor omorî, dar a treia zi va învia.” Ucenicii s-au întristat foarte mult. Când au ajuns în Capernaum, cei ce strângeau darea pentru Templu, au venit la Petru şi i-au zis: „Învăţătorul vostru nu plăteşte darea?” „Ba da” a zis Petru. Şi când a intrat în casă, Iisus i-a luat-o înainte şi i-a zis: „Ce crezi, Simone? Regii pământului de la cine iau dări sau biruri? De la fiii lor sau de la străini?” Petru I-a răspuns: „De la străini.” Şi Iisus i-a zis: „Aşadar fiii sunt scutiţi. Dar ca să nu-i facem să păcătuiască, du-te la mare, aruncă undiţa şi trage afară peştele care va veni întâi, deschide-i gura şi vei găsi în ea un ban. Ia-l şi dă-l lor, pentru Mine şi pentru tine.” În clipa aceea, ucenicii s-au apropiat de Iisus şi L-au întrebat: „Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?” Iisus a chemat la El un copilaş, l-a pus în mijlocul lor şi le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor. De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaş va fi cel mai mare în Împărăţia cerurilor. Şi oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine. Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară şi să fie înecat în adâncul mării. Vai lumii din pricina prilejurilor de păcat! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcat. Dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcat! Dacă mâna ta sau piciorul tău te fac să cazi în păcat, taie-le şi leapădă-le de la tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop sau ciung, decât să ai două mâini sau două picioare şi să fii aruncat în focul veşnic. Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă numai cu un ochi, decât să ai amândoi ochii şi să fii aruncat în focul gheenei. Feriţi-vă să nu defăimaţi nici măcar pe unul din aceşti micuţi, fiindcă vă spun că îngerii lor în ceruri văd pururea faţa Tatălui Meu care este în ceruri. Pentru că Fiul Omului a venit să mântuiască pe cei ce erau pierduţi. Ce credeţi? Dacă un om are o sută de oi şi se rătăceşte una dintre ele, nu lasă el pe cele nouăzeci şi nouă în munţi şi se duce să o caute pe cea rătăcită? Şi dacă i se întâmplă s-o găsească, adevărat vă spun, că se bucură mai mult pentru ea, decât pentru cele nouăzeci şi nouă, care nu se rătăciseră. Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri să piară măcar unul din aceşti micuţi. Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el. Dacă te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău. Dar dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş. Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer. Vă mai spun iarăşi că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri. Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu sunt şi Eu în mijlocul lor.” Atunci Petru s-a apropiat de El şi I-a zis: „Doamne de câte ori să îl iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?” Iisus i-a zis: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte. De aceea Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un rege care a vrut să se socotească cu slujitorii săi. A început să facă socoteala şi i-au adus pe unul care îi datora zece mii de galbeni. Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe soţia lui, pe copiii lui şi tot ce avea şi să se plătească datoria. Slujitorul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat şi-a zis: Doamne, mai îngăduie-mi şi-ţi voi plăti tot. Stăpânul slujitorului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul şi i-a iertat datoria. Dar slujitorul, când a ieşit afară, l-a întâlnit pe unul din tovarăşii lui de slujbă, care-i era dator o sută de dinari. A pus mâna pe el şi-l strângea de gât zicând: Plăteşte-mi ce-mi eşti dator. Tovarăşul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga şi zicea: Mai îngăduie-mi şi-ţi voi plăti. Dar el n-a vrut, ci s-a dus şi l-a aruncat în temniţă până va plăti datoria. Când au văzut tovarăşii lui cele întâmplate, s-au întristat foarte mult şi s-au dus de i-au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Atunci stăpânul l-a chemat pe slujitorul acesta şi i-a zis: Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău, cum am avut eu milă de tine? Stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor până va plăti tot ce datora. Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel din ceruri, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său.” După ce a sfârşit Iisus cuvântările acestea, a plecat din Galileea şi a venit în ţinutul Iudeii, dincolo de Iordan. După El au mers mulţimi mari şi acolo i-a vindecat pe cei bolnavi. Fariseii au venit la El şi, ca să-L ispitească, I-au zis: „Oare este îngăduit unui bărbat să-şi lase soţia pentru orice motiv?” El le-a răspuns: „Oare n-aţi citit că, încă de la început, Creatorul i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască şi a zis: De aceea bărbatul va lăsa tată şi mamă, făcându-se una cu femeia aleasă, ca să devină împreună un singur trup? Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă.” „Atunci, au zis ei, cum se face că Moise a poruncit ca bărbatul să poată da soţiei o carte de despărţire şi s-o lase?” Iisus le-a răspuns: „Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi soţiile, dar de la început n-a fost aşa. Eu însă vă spun că oricine divorţează de soţie, în afara unei vini de adulter, şi îşi ia altă soţie devine adulter; iar cine ia de soţie pe cea divorţată de soţul ei, de asemenea devine adulter.” Ucenicii Lui I-au zis: „Dacă astfel stau lucrurile cu bărbatul şi soţia lui, atunci nu este de folos să se însoare.” El le-a răspuns: „Nu toţi pot primi cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat. Fiindcă sunt eunuci care s-au născut aşa din pântecele maicii lor; sunt eunuci care au fost făcuţi eunuci de oameni şi sunt eunuci care singuri s-au făcut eunuci pentru Împărăţia cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta, să-l primească!” Atunci I-au adus nişte copilaşi, ca să-şi pună mâinile peste ei şi să se roage pentru ei. Dar ucenicii îi certau. Şi Iisus le-a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, fiindcă Împărăţia cerurilor este a celor ca ei.” După ce şi-a pus mâinile peste ei, a plecat de acolo. Atunci s-a apropiat de Iisus un om şi I-a zis: „Învăţătorule, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?” El i-a răspuns: „De ce Mă întrebi: Ce bine? Cel Bun este unul singur. Dar dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile!” „Care?” I-a zis el. Şi Iisus i-a răspuns: „ Să nu ucizi, să nu comiţi adulter, să nu furi, să nu dai mărturie mincinoasă, să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta şi: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. ” Tânărul I-a zis: „Toate aceste porunci le-am păzit cu grijă din tinereţea mea. Ce-mi mai lipseşte?” „Dacă vrei să fii desăvârşit”, I-a zis Iisus, „du-te de vinde ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino şi urmează-Mă!” Când a auzit tânărul vorba aceasta, a plecat foarte întristat, pentru că avea multe avuţii. Iisus le-a zis ucenicilor Săi: „Adevărat vă spun că greu va intra un bogat în Împărăţia cerurilor. Vă mai spun iarăşi că este mai uşor să treacă o frânghie prin urechea acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu.” Ucenicii, când au auzit lucrul acesta, au rămas uimiţi de tot şi au zis: „Cine poate atunci să fie mântuit?” Iisus s-a uitat ţintă la ei şi le-a zis: „La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă.” Atunci Petru a luat cuvântul şi I-a zis: „Iată că noi am lăsat tot şi Te-am urmat. Ce răsplată vom avea?” Iisus le-a răspuns: „Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul Omului pe tronul măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat case, fraţi, surori, tată sau mamă sau soţie, feciori sau holde, pentru Numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică. Dar mulţi din cei dintâi vor fi cei din urmă şi mulţi din cei din urmă vor fi cei dintâi. Fiindcă Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar care a ieşit dis de dimineaţă să-şi angajeze lucrători la vie. S-a învoit cu lucrătorii cu câte un dinar pe zi şi i-a trimis la vie. A ieşit pe la ceasul al treilea şi a văzut pe alţii stând în piaţă fără lucru. Duceţi-vă şi voi în via mea, le-a zis el, şi vă voi da ce va fi drept. Şi s-au dus. A ieşit iarăşi pe la ceasul al şaselea şi al nouălea şi a făcut la fel. Când a ieşit pe la ceasul al unsprezecelea, a găsit pe alţii stând în piaţă şi le-a zis: De ce staţi aici toată ziua fără lucru? Ei i-au răspuns: Pentru că nu ne-a angajat nimeni. Duceţi-vă şi voi în via mea, le-a zis el, şi vă voi da ce va fi drept. Seara, stăpânul viei i-a zis administratorului său: Cheamă pe lucrători şi dă-le plata, începând de la cei de pe urmă până la cei dintâi. Cei din ceasul al unsprezecelea au venit şi au luat fiecare câte un dinar. Când au venit cei dintâi, socoteau că vor primi mai mult, dar au primit şi ei tot câte un dinar de fiecare. După ce au primit banii, murmurau împotriva gospodarului şi ziceau: Aceştia de pe urmă n-au lucrat decât un ceas şi la plată i-ai făcut deopotrivă cu noi, care am suferit greul şi zăduful zilei. Atunci el i-a răspuns unuia dintre ei: Prietene, nu-ţi fac nici o nedreptate. Nu te-ai tocmit cu mine pentru un dinar? Ia-ţi ce ţi se cuvine şi pleacă. Eu vreau să-i plătesc şi acestuia din urmă ca şi ţie. Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun? – Tot aşa, cei din urmă vor fi cei dintâi şi cei dintâi vor fi cei din urmă, pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” Pe când urca Iisus la Ierusalim, pe drum, i-a luat deoparte pe cei doisprezece ucenici şi le-a zis: „Iată că ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâinile marilor preoţi şi ale cărturarilor. Ei Îl vor condamna la moarte şi-L vor da în mâinile neamurilor, ca să-L batjocorească, să-L bată şi să-L răstignească, dar a treia zi va învia.” Atunci mama fiilor lui Zebedeu s-a apropiat de Iisus împreună cu fiii ei şi I s-a închinat, vrând să ceară ceva de la El. El a întrebat-o: „Ce vrei?” „Porunceşte”, I-a zis ea, „ca în Împărăţia Ta aceşti doi fii ai mei să şadă unul la dreapta şi altul la stânga Ta.” Iisus a răspuns: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-L beau Eu şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?” „Putem” I-au zis ei. Şi El le-a răspuns: „Este adevărat că veţi bea paharul Meu şi veţi fi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu, dar a şedea la dreapta şi la stânga Mea, nu hotărăsc Eu, ci este pentru cei cărora le-a pregătit Tatăl Meu.” Cei zece, când au auzit, s-au mâniat pe cei doi fraţi. Iisus i-a chemat şi le-a zis: „Ştiţi că domnitorii neamurilor domnesc peste ele şi mai marii lor le poruncesc cu autoritate. Între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru şi oricare va vrea să fie primul între voi să vă fie slujitor. Pentru că nici Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.” Când au ieşit din Ierihon, o mare mulţime a mers după Iisus. Şi doi orbi şedeau lângă drum. Ei au auzit că trece Iisus şi au început să strige: „Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David!” Mulţimea îi certa să tacă. Dar ei mai tare strigau: „Ai milă de noi, Doamne, Fiul lui David!” Iisus s-a oprit, i-a chemat şi le-a zis: „Ce vreţi să vă fac?” „Doamne” I-au zis ei „să ni se deschidă ochii!” Lui Iisus I s-a făcut milă de ei, s-a atins de ochii lor şi imediat orbii şi-au căpătat vederea şi-au mers după El. Când s-au apropiat de Ierusalim şi-au ajuns la Betfaghe, înspre muntele Măslinilor, Iisus a trimis doi ucenici şi le-a zis: „Duceţi-vă în satul dinaintea voastră şi în el veţi găsi îndată o măgăriţă legată şi un măgăruş împreună cu ea. Dezlegaţi-i şi aduceţi-i la Mine. Dacă vă va zice cineva ceva, să spuneţi că Domnul are nevoie de ei. Şi îndată îi va trimite.” Dar toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce fusese vestit prin profetul care zice: Spuneţi fiicei Sionului: Iată, regele tău vine la tine, blând şi călare pe un asin, pe un măgăruş, mânzul unei măgăriţe. Ucenicii s-au dus şi au făcut cum le poruncise Iisus. Au adus măgăriţa şi măgăruşul, şi-au pus hainele peste ei şi El s-a aşezat deasupra. Cei mai mulţi din popor îşi aşterneau hainele pe drum, alţii tăiau ramuri din copaci şi le presărau pe drum. Mulţimile care mergeau înaintea lui Iisus şi cele ce veneau în urmă strigau: Osana Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cele de sus! Când a intrat în Ierusalim, toată cetatea s-a pus în mişcare şi toţi ziceau: „Cine este acesta?” „Este Iisus, Profetul, din Nazaretul Galileii” răspundeau mulţimile. Iisus a intrat în Templu. I-a dat afară pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în Templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei şi le-a zis: „Este scris: Casa Mea se va numi casă de rugăciune. Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.” Au venit la El în Templu nişte orbi şi şchiopi şi El i-a vindecat. Dar marii preoţi şi cărturarii, când au văzut minunile pe care le făcea, şi pe copii strigând în Templu şi zicând: „Osana, Fiul lui David!” s-au umplut de mânie. Şi I-au zis: „Îi auzi ce zic?” „Da” le-a răspuns Iisus. „Oare n-aţi citit niciodată: Tu ai scos laude din gura pruncilor şi din gura celor ce sug? ” Şi, lăsându-i, a ieşit afară din cetate, s-a îndreptat spre Betania şi a rămas acolo. Dimineaţa, pe când se întorcea în cetate, I s-a făcut foame. A văzut un smochin lângă drum şi s-a apropiat de el, dar n-a găsit decât frunze şi a zis: „De-acum încolo în veac să nu mai dai rod!” Şi îndată smochinul s-a uscat. Ucenicii, când au văzut lucrul acesta s-au mirat şi au zis: „Cum de s-a uscat smochinul acesta într-o clipă?” Iisus le-a răspuns: „Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă şi nu v-aţi îndoi, veţi face nu numai ce i s-a făcut smochinului, ci dacă aţi zice muntelui acestuia: Ridică-te de aici şi aruncă-te în mare, aşa se va întâmpla. Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi.” Iisus s-a dus în Templu; şi, pe când învăţa poporul, au venit la El marii preoţi şi bătrânii poporului şi I-au spus: „Cu ce autoritate faci Tu lucrurile acestea şi cine Ţi-a dat dreptul acesta?” Iisus le-a răspuns: „Vă voi pune şi Eu o întrebare şi dacă-Mi veţi răspunde la ea, vă voi spune şi Eu cu ce drept fac aceste lucruri. Botezul lui Ioan de unde venea, din cer sau de la oameni?” Dar ei au început să discute între ei şi ziceau: „Dacă vom răspunde: Din cer! ne va spune, Atunci de ce nu l-aţi crezut? Iar dacă vom răspunde: De la oameni! ne temem de popor, pentru că toţi îl consideră pe Ioan profet.” Atunci I-au răspuns lui Iisus: „Nu ştim!” Şi El, la rândul Lui, le-a zis: „Nici Eu nu vă voi spune cu ce putere fac aceste lucruri. Ce credeţi? Un om avea doi fii şi s-a dus la primul şi i-a zis: Fiule, du-te astăzi şi lucrează în via mea! Nu vreau! i-a răspuns el. Pe urmă, i-a părut rău şi s-a dus. A mers şi la celălalt şi i-a spus tot aşa. Şi fiul acesta a răspuns: Mă duc, doamne! Dar nu s-a dus. Care dintre cei doi a făcut voia tatălui său?” „Primul”, au răspuns ei. Şi Iisus le-a zis: „Adevărat vă spun că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu. Fiindcă Ioan a venit la voi umblând pe calea dreptăţii şi nu l-aţi crezut, dar vameşii şi desfrânatele l-au crezut. Şi, cu toate că aţi văzut lucrul acesta, nu v-aţi căit nici măcar mai târziu şi nu l-aţi crezut. Ascultaţi încă o parabolă. Era odată un om gospodar care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit un turn. Apoi a dat-o unor viticultori şi a plecat în altă ţară. Când a venit vremea recoltei, i-a trimis pe slujitorii săi la viticultori, ca să ia partea lui din recoltă. Viticultorii au pus mâna pe slujitorii lui, pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alţi slujitori, mai mulţi decât prima dată, iar viticultorii i-au primit la fel. La sfârşit, l-a trimis la ei pe fiul său, zicând: Pe fiul meu îl vor primi cu cinste! Dar viticultorii, când l-au văzut, au zis între ei: Iată-l pe moştenitor! Haideţi să-l omorâm şi să punem stăpânire pe moştenirea lui. Şi au pus mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorât. Acum, când va veni stăpânul viei, ce le va face el viticultorilor?” Ei I-au răspuns: „Pe nemernicii aceia îi va nimici fără milă şi via o va da altor viticultori care-i vor da recolta la vremea cuvenită.” Iisus le-a zis: „N-aţi citit niciodată în Scripturi că: Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului? Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri. De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu vă va fi luată şi va fi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite. Cine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit de ea, iar pe acela peste care va cădea ea îl va spulbera.” După ce au auzit parabolele lui, preoţii cei mai de seamă şi fariseii au înţeles că Iisus vorbeşte despre ei şi căutau să-L prindă, dar se temeau de mulţimi pentru că ele Îl credeau profet. Iisus a luat cuvântul şi le-a vorbit iarăşi în parabole. Şi a zis: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un rege care a făcut nuntă fiului său. Şi-a trimis slujitorii să-i cheme pe cei poftiţi la nuntă; dar ei n-au vrut să vină. A trimis iarăşi alţi slujitori şi le-a zis: Spuneţi celor poftiţi, Iată că am gătit ospăţul meu; taurii şi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sunt gata, veniţi la nuntă! Dar ei, fără să ţină seama, au plecat: unul la holda lui şi altul la negustoria lui. Ceilalţi au pus mâna pe slujitori, şi-au bătut joc de ei şi i-au omorât. Când a auzit regele, s-a mâniat. A trimis oştile sale, i-a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea. Atunci a zis slujitorilor săi: Nunta este gata, dar cei poftiţi n-au fost demni de ea. Duceţi-vă deci la răspântiile drumurilor şi chemaţi-i la nuntă pe toţi cei pe care-i veţi găsi. Slujitorii au ieşit la răspântii, i-au strâns pe toţi cei pe care i-au găsit, şi buni şi răi, şi sala ospăţului de nuntă s-a umplut de oaspeţi. Regele a intrat să-şi vadă oaspeţii şi a zărit acolo un om care nu era îmbrăcat în haina de nuntă. Prietene, i-a zis el, cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă? Omul acela a amuţit. Atunci regele le-a zis slujitorilor săi: Legaţi-l de mâini şi de picioare şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” Atunci fariseii s-au dus şi s-au sfătuit cum să-L prindă pe Iisus cu vorba. I-au trimis la El pe ucenicii lor împreună cu irodienii care I-au zis: „Învăţătorule, ştim că spui adevărul şi că-i înveţi pe oameni cu-adevărat calea lui Dumnezeu fără să-Ţi pese de nimeni, pentru că nu priveşti la faţa oamenilor. Spune-ne deci ce crezi? Se cade să plătim bir Cezarului sau nu?” Iisus, care le cunoştea viclenia, a răspuns: „De ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? Arătaţi-Mi moneda birului.” Şi ei I-au adus un dinar. El i-a întrebat: „Chipul acesta şi scrierea de sub el, ale cui sunt?” „Ale Cezarului” I-au răspuns ei. Atunci El le-a zis: „Daţi, atunci, Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!” Miraţi de cuvintele acestea, ei L-au lăsat şi au plecat. În aceeaşi zi au venit la Iisus saducheii care zic că nu este înviere. Ei I-au pus următoarea întrebare: „Învăţătorule, Moise a zis: Dacă moare cineva fără să aibă copii, fratele lui să o ia pe văduva fratelui său şi să-i ridice urmaş. Erau, aşadar, la noi şapte fraţi. Primul s-a însurat şi a murit şi, fiindcă n-avea copii, i-a lăsat fratelui său pe văduva lui. Tot aşa şi al doilea şi al treilea până la al şaptelea. La urmă, după ei toţi, a murit şi femeia. Atunci, la înviere, a cui soţie va fi ea, dintre cei şapte? Fiindcă toţi au avut-o de soţie.” Iisus le-a răspuns: „Vă rătăciţi! Nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Căci la înviere nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer. Cât despre învierea morţilor, n-aţi citit oare ce v-a spus Dumnezeu: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov? Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii.” Mulţimile care ascultau au rămas uimite de învăţătura lui Iisus. Când au auzit fariseii că Iisus le-a închis gura saducheilor, s-au strâns la un loc. Şi unul dintre ei, un învăţător al Legii, ca să-L ispitească, I-a pus următoarea întrebare: „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” Iisus i-a răspuns: „ Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta! Aceasta este prima şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: Să-l iubeşti pe semenul tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci sunt cuprinse toată Legea şi Profeţii.” Iisus i-a întrebat pe farisei când erau strânşi la un loc: „Ce credeţi voi despre Hristos? Al cui fiu este?” „Al lui David” I-au răspuns ei. Şi Iisus le-a zis: „Cum se face atunci că David, inspirat de Duhul Sfânt, Îl numeşte Domn, când zice: Domnul a zis Domnului meu: Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale? Deci, dacă David îl numeşte Domn, cum este El fiul lui?” Nimeni nu I-a putut răspunde nimic. Şi, din ziua aceea, n-a mai îndrăznit nimeni să-I pună întrebări. Atunci Iisus, pe când vorbea mulţimilor şi ucenicilor Săi, a zis: „Cărturarii şi fariseii stau pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile despre care vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi împliniţi-le, dar după faptele lor să nu vă luaţi, pentru că ei zic, dar nu fac. Ei leagă poveri grele şi anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu un deget n-ar vrea să le mişte. Toate faptele lor le fac ca să fie văzuţi de oameni. Astfel, îşi fac filacteriile late şi poalele veşmintelor cu ciucuri lungi, umblă după locurile dintâi la ospeţe şi după scaunele din faţă în sinagogi, le place să le facă oamenii plecăciuni prin pieţe şi să le zică: Rabbi! Rabbi! Voi să nu vă numiţi Rabbi! Fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru: Hristos. Şi voi toţi sunteţi fraţi. Să nu numiţi pe nimeni tată pe pământ, pentru că unul singur este Tatăl vostru, Acela care este în cer. Să nu vă numiţi Învăţători, fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru: Hristos. Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. Oricine se va înălţa va fi smerit şi oricine se va smeri va fi înălţat. Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerului: nici voi nu intraţi în ea şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre. Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi pământul, ca să faceţi un tovarăş de credinţă şi, după ce a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă. Vai vouă, povăţuitori orbi, care ziceţi: Dacă jură cineva pe Templu, nu este nimic, dar dacă jură pe aurul Templului, este legat de jurământul lui. Nebuni şi orbi! Care este mai mare: aurul sau Templul care sfinţeşte aurul? Sau: Dacă jură cineva pe altar, nu este nimic, dar dacă jură pe darul de pe altar, este legat de jurământul lui. Nebuni şi orbi! Care este mai mare: darul sau altarul care sfinţeşte darul? Deci cine jură pe altar jură pe el şi pe tot ce este deasupra lui şi cine jură pe Templu jură pe el şi pe Cel ce locuieşte în el şi cine jură pe cer jură pe tronul lui Dumnezeu şi pe Cel ce şade pe el. Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute. Călăuze oarbe, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila! Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi curăţiţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sunt pline de jaf şi de necumpătare. Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, pentru ca şi partea de afară să fie curată. Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite care pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţenie. Tot aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi drepţi oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege. Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi mormintele profeţilor, împodobiţi gropile celor drepţi şi ziceţi: Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu ne-am fi unit cu ei să vărsăm sângele profeţilor. Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor ce i-au omorât pe profeţi. Voi deci umpleţi măsura părinţilor voştri! Şerpi, pui de viperă! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei? De aceea, iată, vă trimit profeţi, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi prigoni din cetate în cetate, ca să cadă asupra voastră tot sângele nevinovat, care a fost vărsat pe pământ, de la sângele dreptului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar. Adevărat vă spun, că toate acestea vor veni peste neamul acesta. Ierusalime, Ierusalime, care ucizi profeţii şi îi omori cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să-i strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi şi n-aţi vrut! Iată că vi se lasă casa pustie, fiindcă vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea până când nu veţi zice: Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! ” La ieşirea din Templu, pe când mergea Iisus, ucenicii Lui s-au apropiat de El ca să-i arate clădirile Templului. Dar Iisus le-a zis: „Vedeţi voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată.” El s-a aşezat pe muntele Măslinilor. Şi ucenicii Lui au venit la El deoparte şi I-au zis: „Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?” Iisus le-a răspuns: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: Eu sunt Hristosul! Şi-i vor înşela pe mulţi. Veţi auzi de războaie şi veşti de război: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, fiindcă toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii şi, în unele locuri, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumă. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor. Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu. Atunci mulţi se vor poticni, se vor trăda unii pe alţii şi se vor duşmăni. Se vor ridica mulţi profeţi falşi şi-i vor înşela pe mulţi. Şi, din cauza înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit. Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi predicată în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul. De aceea, când veţi vedea că urâciunea pustiirii despre care a vorbit profetul Daniel este aşezată în locul Sfânt – cine citeşte să înţeleagă! – atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă în munţi, cine va fi pe acoperişul casei să nu se coboare să-şi ia lucrurile din casă şi cine va fi la câmp să nu se întoarcă să-şi ia haina. Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea! Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de sâmbătă. Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar pentru cei aleşi, zilele acelea vor fi scurtate. Atunci dacă vă va spune cineva: Iată, Hristosul este aici sau acolo! să nu-l credeţi. Căci se vor scula hristoşi falşi şi profeţi falşi, vor face semne mari şi minuni, ca să-i înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Iată, v-am spus mai dinainte! Aşadar, dacă vă vor zice: Iată-l în pustie! – să nu vă duceţi acolo! Iată-l în odăi ascunse! – să nu-i credeţi! Căci, aşa cum se iveşte fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului. Oriunde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii. Îndată după acele zile de necaz soarele se va întuneca, luna nu va mai da lumină, stelele vor cădea din cer şi puterile cerului vor fi clătinate. Atunci se va arăta în cer semnul Fiului Omului, toate seminţiile pământului îşi vor bate pieptul şi Îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi mare slavă. El îşi va trimite îngerii cu trâmbiţa răsunătoare şi îi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerului până la cealaltă. Învăţaţi de la smochin parabola lui: când îi înmugureşte şi îi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul Omului este aproape, este chiar la uşă. Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta până nu se vor întâmpla toate aceste lucruri. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului Omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului Omului. Atunci, din doi bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat şi altul va fi lăsat. Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată şi alta va fi lăsată. Vegheaţi deci pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru. Să ştiţi că, dacă ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. De aceea şi voi fiţi gata! Fiindcă Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi. Care este deci slujitorul credincios şi înţelept pe care l-a pus stăpânul său peste ceata slugilor sale, ca să le dea hrana la vremea hotărâtă? Fericit slujitorul acela pe care stăpânul său, la venirea lui, îl va găsi făcând aşa! Adevărat vă spun că îl va pune peste toate averile sale. Dar dacă este un slujitor rău care zice în inima lui: Stăpânul meu întârzie să vină… şi dacă va începe să-i bată pe cei care slujesc împreună cu el şi să mănânce şi să bea cu beţivii, stăpânul slujitorului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l ştie, îl va tăia în două şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor. Acolo va fi plâns şi scrâşnire din dinţi. Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci dintre ele erau nechibzuite, iar cinci înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn, dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase. Fiindcă mirele întârzia, au aţipit toate şi au adormit. La miezul nopţii s-a auzit o strigare: Iată mirele, ieşiţi să-l întâmpinaţi! Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele. Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: Daţi-ne din untdelemnul vostru, fiindcă ni se sting candelele. Cele înţelepte le-au răspuns: Nu; ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă nici vouă. Ci mai bine duceţi-vă la cei ce vând untdelemn şi cumpăraţi-vă. Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele. Cele ce erau gata au intrat cu el în camera de nuntă şi s-a încuiat uşa. Apoi au venit şi celelalte fecioare şi au zis: Doamne, Doamne, deschide-ne! Dar el le-a răspuns: Adevărat vă spun că nu vă cunosc! Vegheaţi deci fiindcă nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul Omului. Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu un om care, când era să plece într-o altă ţară, şi-a chemat slujitorii şi le-a încredinţat avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi şi altuia unul: fiecăruia după puterea lui şi a plecat. Imediat, cel ce primise cei cinci talanţi s-a dus, i-a pus în negoţ şi a câştigat cu ei alţi cinci talanţi. Tot aşa, cel ce primise cei doi talanţi a câştigat şi el alţi doi cu ei. Cel ce nu primise decât un talant s-a dus de a făcut o groapă în pământ şi a ascuns acolo banii stăpânului său. După multă vreme, stăpânul acelor slujitori s-a întors şi le-a cerut socoteala. Cel ce primise cei cinci talanţi a venit, a adus alţi cinci talanţi şi a zis: Doamne, mi-ai încredinţat cinci talanţi. Iată că am câştigat cu ei alţi cinci talanţi. Stăpânul său i-a zis: Bine, slujitor bun şi credincios, ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri. Intră în bucuria stăpânului tău. Cel ce primise cei doi talanţi a venit şi el şi a zis: Doamne, mi-ai încredinţat doi talanţi, iată că am câştigat cu ei alţi doi talanţi. Stăpânul său i-a zis: Bine, slujitor bun şi credincios, ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău! Cel ce nu primise decât un talant a venit şi el şi a zis: Doamne, am ştiut că eşti om aspru, care seceri de unde n-ai semănat şi strângi de unde n-ai vânturat. Mi-a fost teamă şi m-am dus de ţi-am ascuns talantul în pământ. Iată ce este al tău! Stăpânul său i-a răspuns: Slujitor viclean şi leneş! Ai ştiut că secer de unde n-am semănat şi că strâng de unde n-am vânturat. Aşadar, se cădea ca tu să-mi fi dat banii la zarafi şi, la venirea mea, eu mi-aş fi luat înapoi cu dobândă ce este al meu! Luaţi-i deci talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi. Pentru că celui ce are i se va da şi va avea de prisos, iar de la cel ce n-are, se va lua şi ce are! Iar pe slujitorul acela netrebnic, aruncaţi-l în întunericul de afară: acolo va fi plâns şi scrâşnire din dinţi. Când va veni Fiul Omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe tronul slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. Atunci regele va zice celor de la dreapta Lui: Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat de mâncare, Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de băut, am fost străin şi M-aţi primit, am fost gol şi M-aţi îmbrăcat, am fost bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi, am fost în temniţă şi aţi venit la Mine. Atunci cei neprihăniţi îi vor răspunde: Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-ţi sete, şi ţi-am dat de ai băut? Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit? Sau gol şi Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Atunci regele le va răspunde: Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti fraţi ai Mei neînsemnaţi, Mie mi le-aţi făcut. Apoi va zice celor de la stânga lui: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor lui! Căci am fost flămând şi nu Mi-aţi dat să mănânc, Mi-a fost sete şi nu Mi-aţi dat să beau, am fost străin şi nu M-aţi primit, am fost gol şi nu M-aţi îmbrăcat, am fost bolnav şi în temniţă şi n-aţi venit la Mine. Atunci îi vor răspunde şi ei: Doamne, când Te-am văzut noi flămând sau fiindu-Ţi sete sau străin sau gol sau bolnav sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? Atunci El le va răspunde: Adevărat vă spun că ori de câte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti fraţi neînsemnaţi ai Mei, Mie nu mi le-aţi făcut. Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei drepţi vor merge în viaţa veşnică.” După ce a isprăvit Iisus toate cuvântările acestea, a zis ucenicilor Săi: „Ştiţi că după două zile va fi Paştele şi Fiul Omului va fi dat ca să fie răstignit!” Atunci preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi bătrânii poporului s-au strâns în curtea marelui preot care se numea Caiafa şi s-au sfătuit împreună cum să-L prindă pe Iisus cu vicleşug şi să-L omoare. Dar ziceau: „Nu în timpul sărbătorii, ca să nu se facă tulburare în popor.” Când era Iisus în Betania, în casa lui Simon leprosul, s-a apropiat de El o femeie cu un vas de alabastru cu mir foarte scump şi, pe când stătea El la masă, ea a turnat mirul pe capul Lui. Ucenicilor le-a fost necaz când au văzut lucrul acesta şi au zis: „Ce rost are risipa aceasta? Mirul acesta s-ar fi putut vinde foarte scump şi banii să se dea săracilor.” Când a auzit Iisus, le-a zis: „De ce necăjiţi femeia? Ea a făcut un lucru frumos faţă de Mine. Pentru că pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Dacă a turnat acest mir pe trupul Meu, ea a făcut lucrul acesta în vederea pregătirii Mele pentru îngropare. Adevărat vă spun că oriunde va fi vestită evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei.” Atunci unul din cei doisprezece, numit Iuda Iscarioteanul, s-a dus la marii preoţi şi le-a zis: „Ce vreţi să-mi daţi şi-L voi da în mâinile voastre?” Ei i-au cântărit treizeci de arginţi. Din clipa aceea, Iuda căuta un prilej nimerit, ca să-L dea pe Iisus în mâinile lor. În prima zi a Sărbătorii Azimelor, ucenicii au venit la Iisus şi I-au zis: „Unde vrei să-Ţi pregătim masa de Paşte?” El le-a răspuns: „Duceţi-vă în cetate la cutare om şi spuneţi-i: Învăţătorul zice: Vremea Mea este aproape, voi sărbători Paştele cu ucenicii Mei în casa ta.” Ucenicii au făcut cum le poruncise Iisus şi au pregătit Paştele. Seara, Iisus s-a aşezat la masă cu cei doisprezece ucenici ai Săi. Pe când mâncau, El a zis: „Adevărat vă spun că unul din voi Mă va vinde.” Ei s-au întristat foarte mult şi au început să-i zică fiecare pe rând: „Nu cumva sunt eu, Doamne?” El le-a răspuns: „Cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde. Fiul Omului se duce după cum este scris despre El. Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul Omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” Atunci Iuda, cel care l-a trădat, I-a zis: „Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?” Iisus i-a răspuns „Tu ai zis!” Pe când mâncau ei, Iisus a luat o pâine şi, după ce a binecuvântat-o, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu.” Apoi a luat un pahar şi, după ce a mulţumit, le-a dat paharul zicând: „Beţi toţi din el, fiindcă acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor. Vă spun că de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu.” După ce au cântat au ieşit pe Muntele Măslinilor. Atunci Iisus le-a zis: „În noaptea aceasta, toţi vă veţi poticni din pricina Mea, după cum este scris: Voi bate Păstorul şi oile turmei vor fi risipite. Dar, după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galileea.” Petru a luat cuvântul şi I-a zis: „Chiar dacă toţi s-ar poticni, eu niciodată nu mă voi poticni.” „Adevărat îţi spun” i-a zis Iisus „că tu, chiar în noaptea aceasta, înainte să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Petru I-a răspuns: „Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine.” Şi toţi ucenicii spuneau acelaşi lucru. Atunci Iisus a venit cu ei într-un loc îngrădit, numit Ghetsimani şi a zis ucenicilor: „Şedeţi aici până Mă voi duce acolo să Mă rog.” L-a luat cu El pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedeu şi a început să se întristeze şi să se mâhnească foarte tare. Iisus le-a zis atunci: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte. Rămâneţi aici şi vegheaţi cu Mine.” Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ şi s-a rugat zicând: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.” Apoi a venit la ucenici, i-a găsit dormind şi i-a zis lui Petru: „Cum, nici măcar un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine? Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul este plin de zel, dar trupul este neputincios.” S-a depărtat a doua oară şi s-a rugat zicând: „Părintele Meu, dacă paharul acesta nu poate fi îndepărtat de Mine, fără să-l beau, facă-se voia Ta!” S-a întors iarăşi la ucenici şi i-a găsit dormind, pentru că li se îngreunaseră ochii de somn. I-a lăsat din nou, s-a depărtat şi s-a rugat a treia oară zicând aceleaşi cuvinte. Apoi a venit la ucenici şi le-a zis: „Dormiţi de acum şi odihniţi-vă! Iată că a venit ceasul ca Fiul Omului să fie dat în mâinile păcătoşilor. Sculaţi-vă, să mergem! Iată, cel care Mă vinde este aproape!” Pe când vorbea El încă, iată că a venit Iuda, unul din cei doisprezece, cu o mulţime mare, cu săbii şi ciomege, trimişi de marii preoţi şi de bătrânii poporului. Iar vânzătorul le dăduse acest semn: „Cel pe care-L voi săruta, Acela este; prindeţi-L!” Îndată, Iuda s-a apropiat de Iisus şi I-a zis: „Bucură-Te, învăţătorule!” Şi L-a sărutat. Iisus i-a zis: „Prietene, ce ai venit să faci?” Atunci ei s-au apropiat, au pus mâna pe Iisus şi L-au prins. Şi unul dintre cei ce erau cu Iisus a întins mâna, a scos sabia, l-a lovit pe slujitorul marelui preot şi i-a tăiat urechea. Atunci Iisus i-a zis: „Pune-ţi sabia la loc, fiindcă toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Crezi că n-aş putea să-L rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune imediat la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar altfel cum se vor împlini Scripturile care zic că aşa trebuie să se întâmple?” În clipa aceea, Iisus a zis mulţimii: „Aţi ieşit ca după un tâlhar, cu săbii şi ciomege, ca să Mă prindeţi. În toate zilele stăteam în mijlocul vostru şi învăţam poporul în Templu şi n-aţi pus mâna pe Mine. Dar toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească scrierile profeţilor.” Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit. Cei ce L-au prins pe Iisus, L-au dus la marele preot Caiafa, unde erau adunaţi cărturarii şi bătrânii. Petru L-a urmat de departe până la curtea marelui preot, apoi a intrat înăuntru şi a şezut jos cu aprozii, ca să vadă cum se va termina. Marii preoţi, bătrânii şi tot Sinedriul căutau vreo mărturie mincinoasă împotriva lui Iisus, ca să-L poată omorî. Dar n-au găsit nici una, cu toate că s-au înfăţişat mulţi martori mincinoşi. La urmă au venit doi şi au spus: „Acesta a zis: Eu pot să stric Templul lui Dumnezeu şi să-l zidesc iarăşi în trei zile.” Marele preot s-a sculat în picioare şi I-a zis: „Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc aceştia împotriva Ta?” Iisus tăcea. Şi marele preot a luat cuvântul şi I-a zis: „Te pun să juri pe Dumnezeu cel Viu dacă Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.” „Tu ai spus!” i-a răspuns Iisus. „Ba mai mult vă spun că de acum încolo Îl veţi vedea pe Fiul Omului stând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului.” Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: „Blasfemie! Ce nevoie mai avem de martori? Iată, acum aţi auzit blasfemia Lui. Ce credeţi?” Ei au răspuns: „Este vinovat să fie pedepsit cu moartea.” Atunci L-au scuipat în faţă, L-au bătut cu pumnii şi L-au pălmuit, zicând: „Hristoase, profeţeşte-ne: cine Te-a lovit?” Petru şedea afară în curte. Şi a venit la el o slujnică şi i-a zis: „Şi tu erai cu Iisus Galileanul!” Dar el s-a lepădat înaintea tuturor şi i-a zis: „Nu ştiu ce vorbeşti.” Când a ieşit în pridvor, l-a văzut o altă slujnică şi le-a zis celor de acolo: „Şi acesta era cu Iisus din Nazaret.” El s-a lepădat iarăşi, cu jurământ, şi a zis: „Nu-l cunosc pe omul acesta!” Peste puţin, cei ce stăteau acolo s-au apropiat şi i-au zis lui Petru: „Nu încape îndoială că şi tu eşti unul din oamenii aceia, fiindcă şi vorba te dă de gol.” Atunci el a început să se blesteme şi să se jure zicând: „Nu-l cunosc pe omul acesta!” Şi îndată a cântat cocoşul. Atunci Petru şi-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Iisus: „Înainte să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Şi, ieşind afară, a plâns cu amar. Când s-a făcut ziuă, toţi marii preoţi şi bătrânii poporului au ţinut sfat împotriva lui Iisus, ca să-L omoare. După ce L-au legat, L-au dus şi L-au dat în mâna procuratorului Ponţiu Pilat. Atunci Iuda, cel ce L-a vândut, când a văzut că Iisus a fost condamnat la moarte, s-a căit, a dus înapoi cei treizeci de arginţi, i-a dat marilor preoţi si bătrânilor şi a zis: „Am păcătuit, fiindcă am vândut sânge nevinovat.” „Ce ne pasă nouă?” i-au răspuns ei. „Treaba ta.” Iuda a aruncat arginţii în Templu şi s-a dus de s-a spânzurat. Preoţii cei mai de seamă au strâns arginţii şi au zis: „Nu este îngăduit să-i punem în tezaurul Templului, fiindcă sunt preţ de sânge.” Şi după ce s-au sfătuit, au cumpărat cu banii aceia „Ţarina olarului” ca loc pentru îngroparea străinilor. Iată de ce ţarina aceea a fost numită până în ziua de azi: „Ţarina sângelui”. Atunci s-a împlinit ce fusese vestit prin profetul Ieremia, care zice: Au luat cei treizeci de arginţi, preţul celui preţuit pe care L-au preţuit unii din fiii lui Israel şi i-au dat pe Ţarina olarului, după cum îmi poruncise Domnul. Iisus s-a înfăţişat înaintea procuratorului, iar procuratorul L-a întrebat: „Eşti Tu Împăratul iudeilor?” „Da”, i-a răspuns Iisus, „sunt.” Dar n-a răspuns nimic la învinuirile marilor preoţi şi ale bătrânilor. Atunci Pilat I-a zis: „N-auzi de câte lucruri Te învinuiesc ei?” Iisus nu i-a răspuns la nici un cuvânt, aşa că procuratorul se mira foarte mult. De fiecare Paşte, procuratorul avea obiceiul să elibereze poporului un deţinut, pe care-l voiau ei. Pe atunci aveau un deţinut vestit, numit Baraba. Când erau adunaţi la un loc, Pilat le-a zis: „Pe care voiţi să vi-l eliberez? Pe Baraba sau pe Iisus, care se numeşte Hristos?” Căci ştia că din invidie Îl dăduseră pe Iisus în mâinile lui. Pe când stătea Pilat pe scaun la judecată, soţia sa a trimis să-i spună: „Să n-ai nimic a face cu acest om drept, fiindcă azi am suferit mult în vis din cauza Lui.” Marii preoţi şi bătrânii au înduplecat poporul să-l ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L omoare. Procuratorul le-a zis: „Pe care dinte cei doi vreţi să vi-l eliberez?” „Pe Baraba!” au răspuns ei. Pilat le-a zis: „Dar ce să fac cu Iisus, care se numeşte Hristos?” „Să fie răstignit!” i-au răspuns cu toţii. Procuratorul a zis: „Dar ce rău a făcut?” Ei au început să strige şi mai tare: „Să fie răstignit!” Când a văzut Pilat că nu izbândeşte nimic, ba încă se face mai multă zarvă, a luat apă, şi-a spălat mâinile înaintea poporului şi a zis: „Eu sunt nevinovat de sângele acestui om drept. Vă priveşte! ” Şi tot poporul a răspuns: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” Atunci Pilat le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus, după ce a pus să-L bată cu nuiele, L-a dat în mâinile lor, ca să fie răstignit. Soldaţii procuratorului L-au dus pe Iisus în pretoriu şi au adunat în jurul lui toată ceata ostaşilor. L-au dezbrăcat de hainele lui şi L-au îmbrăcat cu o haină stacojie. Au împletit o cunună de spini pe care I-au pus-o pe cap şi I-au pus o trestie în mâna dreaptă. Apoi îngenuncheau înaintea lui, îşi băteau joc de El şi ziceau: „Ave, regele iudeilor!” Şi scuipau asupra lui şi luau trestia şi-L băteau în cap. După ce şi-au bătut astfel joc de El, L-au dezbrăcat de haina stacojie, L-au îmbrăcat cu hainele Lui şi L-au dus să-L răstignească. Pe când ieşeau afară din cetate, au întâlnit un om din Cirene, numit Simon, şi l-au silit să ducă crucea lui Iisus. Când au ajuns la un loc numit Golgota, care înseamnă: „Locul căpăţânii” I-au dat să bea vin amestecat cu fiere, dar El gustând, n-a vrut să bea. După ce L-au răstignit, I-au împărţit hainele între ei, trăgând la sorţi, ca să se împlinească ce fusese vestit prin profetul care zice: Şi-au împărţit hainele mele între ei şi pentru cămaşa mea au tras la sorţi. Apoi s-au aşezat şi-L păzeau. Şi I-au scris deasupra capului vina: „Acesta este Iisus, regele iudeilor.” Împreună cu El, au fost răstigniţi doi tâlhari: unul la dreapta şi celălalt la stânga lui. Trecătorii îşi băteau joc de El, dădeau din cap şi ziceau: „Tu, care strici Templul, şi-l zideşti la loc în trei zile, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi! Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, coboară de pe cruce!” Marii preoţi împreună cu cărturarii şi bătrânii îşi băteau şi ei joc de El şi ziceau: „Pe alţii i-a mântuit, dar pe El Însuşi nu se poate mântui! Dacă este El regele lui Israel, să se coboare acum de pe cruce şi vom crede în El! S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubeşte, pentru că a zis: Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!” Tâlharii care erau răstigniţi împreună cu El îi aruncau aceleaşi cuvinte de batjocură. De la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată ţara. Şi pe la ceasul al nouălea, Iisus a strigat cu glas puternic: „ Eli, Eli, lema sabahtani?” adică: „ Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Unii dintre cei ce stăteau acolo, când au auzit aceste vorbe, au zis: „Îl strigă pe Ilie!” Şi îndată, unul dintre ei a alergat de a luat un burete, l-a umplut cu oţet, l-a pus într-o trestie şi I-a dat să bea. Dar ceilalţi ziceau: „Lasă, să vedem dacă va veni Ilie să-L mântuiască.” Iisus a strigat iarăşi cu glas tare şi şi-a dat duhul. Şi deodată perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră au înviat. Ei au ieşit din morminte după învierea lui, au intrat în Cetatea sfântă şi s-au arătat multora. Centurionul şi cei care-L păzeau pe Iisus împreună cu el, când au văzut cutremurul de pământ şi cele întâmplate, s-au înfricoşat foarte tare şi au zis: „Cu adevărat acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” Erau acolo şi multe femei care priveau de departe. Ele îl urmaseră pe Iisus din Galileea, ca să-I slujească. Între ele era Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi a lui Iose, şi mama fiilor lui Zebedeu. Spre seară, a venit un om bogat din Arimateea, numit Iosif, care era şi el ucenic al lui Iisus. El s-a dus la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Pilat a poruncit să i-l dea. Iosif a luat trupul, L-a înfăşurat într-un giulgiu curat şi l-a pus într-un mormânt nou, pe care-l săpase în stâncă. Apoi a prăvălit o piatră mare la intrarea mormântului şi a plecat. Maria Magdalena şi cealaltă Marie erau acolo şi şedeau în faţa mormântului. A doua zi, care vine după ziua Pregătirii, marii preoţi şi fariseii s-au dus împreună la Pilat şi i-au zis: „Doamne, ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a zis: După trei zile voi învia! Dă poruncă deci ca mormântul să fie păzit bine până a treia zi, ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea să-I fure trupul şi să spună poporului: A înviat din morţi! Atunci înşelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea dintâi.” Pilat le-a zis: „Aveţi o strajă; duceţi-vă de păziţi cum puteţi.” Ei au plecat şi au întărit mormântul, pecetluind piatra şi punând strajă. Când sâmbăta era pe sfârşite şi începea să se lumineze de ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena şi cealaltă Marie au venit să vadă mormântul. Şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ, fiindcă un înger al Domnului a coborât din cer, a venit şi a răsturnat piatra de la uşa mormântului şi s-a aşezat pe ea. Înfăţişarea lui era ca fulgerul, iar îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Străjerii au tremurat de frica lui şi au rămas ca nişte morţi. Dar îngerul a luat cuvântul şi le-a zis femeilor: „Nu vă temeţi, fiindcă ştiu că Îl căutaţi pe Iisus, care a fost răstignit. Nu este aici, a înviat, după cum a zis. Veniţi de vedeţi locul unde zăcea Domnul şi duceţi-vă repede de spuneţi ucenicilor Lui că a înviat dintre cei morţi. Iată, El merge înaintea voastră în Galileea. Acolo Îl veţi vedea. Iată că v-am spus lucrul acesta.” Ele au plecat repede de la mormânt, cu frică şi cu mare bucurie, şi au alergat să dea de veste ucenicilor Lui. Dar iată că le-a întâmpinat Iisus şi le-a zis: „Bucuraţi-vă!” Ele s-au apropiat să-I cuprindă picioarele şi I s-au închinat. Atunci Iisus le-a zis: „Nu vă temeţi! Duceţi-vă de spuneţi fraţilor Mei să meargă în Galileea; acolo Mă vor vedea.” Pe când se duceau ele, au intrat în cetate unii din străjeri şi au dat de veste marilor preoţi despre toate cele întâmplate. Aceştia s-au adunat împreună cu bătrânii, au ţinut sfat, au dat ostaşilor mulţi bani şi le-au zis: „Spuneţi aşa: Ucenicii Lui au venit noaptea, pe când dormeam noi şi L-au furat. Şi dacă va ajunge lucrul acesta la urechile procuratorului, îl vom îndupleca noi şi vă vom scăpa de grijă.” Ostaşii au luat banii şi au făcut cum i-au învăţat. Şi s-a răspândit zvonul acesta printre iudei până în ziua de astăzi. Cei unsprezece ucenici s-au dus în Galileea, pe muntele pe care le poruncise Iisus să meargă. Când L-au văzut, I s-au închinat, dar unii s-au îndoit. Iisus s-a apropiat de ei, le-a vorbit şi le-a zis: „Toată puterea mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” Începutul evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Precum stă scris în cartea profetului Isaia: Iată Eu trimit pe îngerul Meu înaintea feţei Tale, el Îţi va pregăti calea. Glasul care strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, neteziţi cărările Lui, aşa a venit Ioan, botezând în pustie şi predicând botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor. Veneau la el oameni din tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de el în râul Iordan. Ioan era îmbrăcat în haină de păr de cămilă şi avea o curea de piele în jurul mijlocului şi mânca lăcuste şi miere sălbatică. Şi vestea astfel: „După mine vine Cel ce este mai tare decât mine, căruia eu nu sunt vrednic să mă aplec şi să Îi dezleg cureaua sandalelor. Eu v-am botezat cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt.” În zilele acelea a venit Iisus din Nazaretul Galileii şi a fost botezat în Iordan de către Ioan. Şi îndată după ce a ieşit din apă, s-au văzut cerurile despicându-se şi Duhul ca un porumbel coborând peste El. Şi un glas din ceruri s-a auzit: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit, pe Tine Te-am ales!” Şi Duhul L-a dus îndată în pustie. Şi a stat în pustie patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana; era cu fiarele sălbatice, iar îngerii îi slujeau. După ce Ioan a fost prins, Iisus a mers în Galileea să vestească evanghelia lui Dumnezeu. Şi zicea: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în evanghelie!” Pe când trecea pe lângă marea Galileii, Iisus i-a văzut pe Simon şi pe Andrei, fratele lui Simon, care aruncau mrejele în mare, fiindcă erau pescari. Şi le-a zis: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.” Iar ei, lăsându-şi numaidecât mrejele, L-au urmat. Mergând mai departe, i-a văzut pe Iacov al lui Zebedeu şi pe Ioan, fratele lui. Aceştia erau în corabie şi îşi curăţau mrejele. Şi i-a chemat îndată şi pe ei. Iar ei, lăsându-l pe tatăl lor, pe Zebedeu, în corabie, împreună cu angajaţii lui, au mers după El. Au mers în Capernaum şi îndată, intrând în sinagogă sâmbăta, a început să îi înveţe. Ei erau uimiţi peste măsură de învăţăturile Lui, pentru că El îi învăţa ca unul care are putere, nu cum îi învăţau cărturarii. Şi iată că în sinagoga lor era un om cu duh necurat care a strigat: „Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit să ne nimiceşti? Te ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu!” Iisus l-a certat: „Taci şi ieşi din el!” Iar duhul necurat, scuturându-l şi strigând tare, a ieşit din el. Toţi s-au mirat şi vorbeau între ei: „Ce este aceasta? O învăţătură nouă şi cu putere. El porunceşte şi duhurilor necurate şi ele I se supun.” Şi numaidecât s-a dus vestea pretutindeni, în tot ţinutul Galileii. După ce a ieşit din sinagogă, Iisus a mers în casa lui Simon şi a lui Andrei, împreună cu Iacov şi Ioan. Soacra lui Petru zăcea cuprinsă de febră şi I-au spus îndată despre ea. Iar El s-a apropiat de ea şi a ridicat-o apucând-o de mână. Atunci febra a lăsat-o şi a început să le slujească. Lăsându-se seara, pe când apunea soarele, i-au adus la El pe toţi bolnavii şi demonizaţii şi întreaga cetate era adunată la uşă. Iar El a vindecat pe mulţi dintre cei ce sufereau de diferite boli şi a scos mulţi demoni şi nu îi lăsa pe demoni să vorbească, fiindcă Îl cunoşteau. Apoi, trezindu-se foarte de dimineaţă, a ieşit şi S-a dus în loc pustiu şi se ruga acolo. Simon şi cei ce erau împreună cu el L-au căutat peste tot şi când L-au găsit, I-au zis: „Toţi Te caută.” El le-a spus: „Să mergem şi în altă parte, în celelalte sate, ca să predic şi acolo, căci pentru aceasta am venit.” Şi a mers, vestind în sinagogile lor din toată Galileea şi scoţând demonii. Şi a venit la El un lepros, rugându-L şi căzând în genunchi: „Dacă vrei, poţi să mă curăţeşti!” Lui Iisus I s-a făcut milă, şi-a întins mâna, s-a atins de el şi i-a zis: „Vreau, curăţeşte-te!” Şi îndată s-a dus lepra de pe el şi s-a curăţit. Iisus i-a dat poruncă aspră şi l-a scos îndată afară şi i-a zis: „Vezi, să nu spui nimănui nimic. Du-te şi te arată preotului şi adu pentru curăţirea ta cele poruncite de Moise mai înainte, ca mărturie faţă de ei.” Dar el, când a ieşit, a început să vestească peste tot şi să răspândească vestea, aşa încât Iisus nu mai putea să intre pe faţă în cetate, ci stătea afară, în locuri pustii şi veneau la El oameni de pretutindeni. După câteva zile, intrând iarăşi în Capernaum, s-a auzit că este în casă. Şi s-au adunat atât de mulţi, încât nu mai încăpeau nici măcar la uşă, iar El le grăia cuvântul. Şi au venit câţiva, aducând la El un paralitic purtat de patru oameni. Neputând să i-l aducă din pricina mulţimii, au desfăcut acoperişul unde era Iisus şi, prin spărtură, au coborât patul în care zăcea paraliticul. Iisus a văzut credinţa lor şi i-a zis paraliticului: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele!” Erau acolo şi unii cărturari care şedeau şi se întrebau în inimile lor: „De ce vorbeşte acesta astfel? Huleşte! Cine poate să ierte păcatele, afară de singur Dumnezeu?” Îndată, Iisus a cunoscut în duhul Său că ei se întreabă astfel în sinea lor şi le-a zis: „De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor, să-i spui paraliticului: iertate îţi sunt păcatele? – sau să-i spui: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă!? Dar ca să ştiţi că Fiul Omului are putere să ierte păcatele pe pământ, ţie îţi vorbesc: scoală-te, ridică-ţi patul şi du-te acasă la tine.” El s-a sculat şi îndată, ridicându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât toţi erau uimiţi şi-L slăveau pe Dumnezeu zicând: „Aşa ceva n-am mai văzut niciodată.” Iisus a ieşit iarăşi lângă mare şi toată mulţimea venea la El, iar El îi învăţa. Trecând pe acolo, l-a văzut pe Levi al lui Alfeu, şezând la vamă, şi i-a zis: „Urmează-Mi!” Iar el s-a ridicat şi I-a urmat. Şi pe când şedea Iisus în casa lui, mulţi vameşi şi păcătoşi stăteau la masă împreună cu Iisus şi cu ucenicii Săi. Pentru că erau mulţi şi Îl urmau. Iar cărturarii şi fariseii, văzând că mănâncă împreună cu păcătoşii şi cu vameşii, ziceau ucenicilor: „De ce mănâncă împreună cu păcătoşii?” Iisus, auzind, le-a zis: „Nu cei păcătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Căci nu am venit să îi chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi!” Ucenicii lui Ioan şi Fariseii posteau. Şi au venit şi I-au zis: „De ce ucenicii lui Ioan şi ucenicii fariseilor postesc, iar ai Tăi nu postesc?” Iisus le-a zis: „Pot oare prietenii mirelui să postească cât timp este mirele cu ei? Dar vor veni zile când mirele le va fi luat, iar atunci, în ziua aceea, vor posti. Nimeni nu coase la o haină veche un petic dintr-o bucată de stofă nouă. Altfel, peticul nou va trage din haina veche şi se va face o ruptură şi mai rea. Şi nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi. Altfel, vinul nou sparge burdufurile, vinul se varsă şi burdufurile se strică. Aşa că vinul nou trebuie să fie în burdufuri noi.” Odată, într-o zi de sâmbătă, Iisus mergea prin semănături, iar ucenicii Săi au început să smulgă spice în drumul lor. Iar fariseii Îi ziceau: „Uite, de ce fac ei sâmbăta ceea ce nu se cuvine?” Şi El le-a zis: „N-aţi citit niciodată ce a făcut David când a avut nevoie şi i s-a făcut foame, lui şi celor ce erau împreună cu el? Cum a intrat în casa lui Dumnezeu în vremea marelui preot Abiatar şi a mâncat pâinile punerii înainte pe care nu se cuvenea să le mănânce decât preoţii, ba a dat şi celor care erau împreună cu el!” Şi le zicea: „Sâmbăta a fost făcută pentru om şi nu omul pentru sâmbătă! Aşa că Fiul Omului este Domn şi al sâmbetei.” Şi a intrat din nou în sinagogă. Acolo era un om care avea mâna uscată. Unii însă Îl pândeau să vadă dacă-l va vindeca sâmbăta, ca să-L învinuiască. Atunci El i-a zis omului care avea mâna uscată: „Ridică-te şi vino în mijloc!” Iar celorlalţi le-a zis: „Ce trebuie să facă omul sâmbăta: să facă bine sau să facă rău? Să salveze o viaţă sau să o lase să piară?” Şi ei tăceau. Uitându-se la ei de jur împrejur cu mânie, şi întristat de împietrirea inimii lor, i-a zis omului: „Întinde mâna!” Şi el a întins-o şi mâna i s-a vindecat. Fariseii, ieşind, s-au sfătuit repede cu irodienii împotriva Lui, cum să facă să-L piardă. Şi Iisus a plecat împreună cu ucenicii spre mare. Şi l-a urmat o mulţime mare de oameni din Galileea şi din Iudeea, din Ierusalim, din Idumeea şi de dincolo de Iordan şi de pe lângă Tir şi Sidon, mulţime care, auzind câte făcea, a venit la El. Iisus le-a zis ucenicilor Lui să aducă o corabie aproape de ţărm, ca să nu-L îmbulzească oamenii, fiindcă toţi cei ce erau bolnavi năvăleau peste El să se atingă de El, pentru că pe mulţi îi vindecase. Iar când Îl vedeau, duhurile necurate cădeau înaintea Lui şi strigau: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” Iar El le certa cu asprime, ca să nu le arate ele oamenilor cine este El. Apoi a urcat pe munte şi a chemat acolo pe cine a vrut El şi aceia au venit la El. Şi a rânduit doisprezece oameni, pe care i-a şi numit apostoli, ca să fie cu El şi să-i trimită să vestească şi să aibă putere să scoată demonii. A rânduit doisprezece: pe Simon, căruia i-a pus numele Petru, pe Iacov al lui Zebedeu şi pe Ioan, fratele lui Iacov, cărora le-a pus numele Boanerghes, care înseamnă „fiii tunetului”; pe Andrei şi pe Filip, pe Bartolomeu şi pe Matei, pe Toma şi pe Iacov al lui Alfeu, pe Tadeu şi pe Simon Cananitul şi pe Iuda Iscarioteanul, care L-a şi vândut. Apoi a intrat într-o casă şi s-a adunat iarăşi mulţimea, încât nu mai puteau mânca nici măcar pâine. Când au auzit ai Săi, s-au pornit să-L oprească, fiindcă ziceau că şi-a ieşit din minţi. Iar cărturarii care veniseră din Ierusalim ziceau că îl are pe Beelzebul şi că izgoneşte demonii cu puterea stăpânului demonilor. El însă, chemându-i, le vorbea în parabole, zicând: „Cum poate Satana să-l izgonească pe Satana? Dacă o împărăţie se dezbină pe ea însăşi, acea împărăţie nu mai poate dăinui. Iar dacă o casă s-a dezbinat pe ea însăşi, acea casă nu mai poate dăinui. Dacă Satana s-a ridicat împotriva lui însuşi şi s-a dezbinat, nu mai poate dăinui, ci şi-a găsit sfârşitul. Dar nimeni, când intră în casa unui om puternic, nu poate să îi răpească lucrurile, dacă nu-l va lega mai întâi pe cel puternic. Abia atunci îi va jefui casa. Adevărat vă spun: toate păcatele şi hulele, oricâte ar fi hulit, vor fi iertate fiilor oamenilor, dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt, nu are iertare în veac, ci este vinovat de păcat veşnic.” Acestea le-a spus pentru că ziceau: „Are duh necurat.” Şi a venit mama Lui şi fraţii Lui şi, stând afară, au trimis la El să-L cheme. Şi împrejurul lui şedea o mulţime de oameni şi îi ziceau: „Iată mama Ta şi fraţii Tăi sunt afară şi Te caută.” Iar El le-a răspuns: „Cine este mama Mea şi cine sunt fraţii Mei?” Şi i-a privit pe cei ce şedeau în jurul lui şi a zis: „Iată mama Mea şi fraţii Mei! Căci oricine, dacă face voia lui Dumnezeu, este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea.” Şi iarăşi a început să-i înveţe lângă mare şi s-au adunat la El o mulţime de oameni, încât a trebuit să urce în corabie, ca să stea pe mare, iar mulţimea toată era aşezată pe pământ, lângă mare. Şi îi învăţa multe prin parabole şi, pe când îi învăţa, le zicea: „Ascultaţi! Iată, a ieşit semănătorul să semene. Şi, pe când semăna, o sămânţă a căzut lângă drum şi au venit păsările şi au mâncat-o. Alta a căzut pe piatră, unde nu a avut pământ mult, şi îndată a răsărit, pentru că nu avea pământ adânc, iar când a ieşit soarele, s-a veştejit şi, pentru că nu avea rădăcină, s-a uscat. Alta a căzut între spini, iar spinii s-au ridicat şi au înăbuşit-o şi nu a mai dat rod. Iar altele au căzut în pământ bun şi, înălţându-se şi crescând, au dat rod şi una a adus treizeci, alta şaizeci şi alta o sută.” Şi zicea: „Cine are urechi de auzit, să audă.” Când au rămas singuri cu El, cei din jurul Lui împreună cu cei doisprezece L-au întrebat despre parabole. Şi le zicea: „Vouă vi s-a dat taina Împărăţiei lui Dumnezeu, iar pentru cei din afară toate sunt arătate în parabole, ca privind, să privească şi să nu vadă, şi auzind, să audă şi să nu le intre în urechi, ca nu cumva să se întoarcă şi să li se ierte păcatele. ” Şi le-a zis: „Nu înţelegeţi această parabolă? Atunci cum veţi înţelege toate parabolele? Semănătorul seamănă cuvântul. Iar seminţele de lângă drum sunt cei în care se seamănă cuvântul, dar numai ce îl aud şi îndată vine Satana şi fură cuvântul semănat în ei. Iar cele semănate pe loc pietros sunt cei care, atunci când aud cuvântul, îl primesc numaidecât cu bucurie, dar pentru că nu au rădăcină în ei, ci sunt nestatornici, când se întâmplă vreun necaz sau vine vreo prigoană pentru cuvânt, îndată se poticnesc şi cad. Altele sunt cele semănate între spini: aceştia sunt cei care aud cuvântul, dar grijile veacului şi ademenirea bogăţiei şi celelalte pofte care intră în ei înăbuşă cuvântul şi devine neroditor. Iar cele care sunt semănate pe pământ bun sunt cei care aud cuvântul, îl primesc şi rodesc apoi unul treizeci, unul şaizeci şi unul o sută.” Şi le zicea: „Oare făclia este adusă ca să fie aşezată sub pat? Nu ca să fie pusă în sfeşnic? Căci nu este nimic ascuns, fără să fie arătat, şi nimic tăinuit care nu va ieşi la vedere. Dacă cineva are urechi, să audă ceea ce e de auzit.” Şi le zicea: „Aveţi grijă la ceea ce auziţi! Cu măsura cu care veţi măsura, vi se va măsura şi vouă; şi vi se va şi adăuga. Pentru că celui ce are i se va da, iar celui ce nu are şi ceea ce are i se va lua.” Şi zicea: „Aşa este Împărăţia lui Dumnezeu, ca atunci când un om pune sămânţa în pământ. El se culcă noaptea şi se scoală ziua, zi de zi, iar sămânţa tot încolţeşte şi creşte, fără să ştie el cum. Pământul rodeşte de la sine, mai întâi firul ierbii, apoi spicul, apoi bobul de grâu deplin în spic. Iar când rodul se coace, omul trimite îndată secerătorii, pentru că a venit vremea secerişului.” Şi zicea: „Cu ce vom asemăna Împărăţia lui Dumnezeu sau în ce parabolă o vom înfăţişa? Ea este ca grăuntele de muştar, care atunci când este semănat pe pământ este mai mic decât toate seminţele de pe pământ, iar după ce a fost semănat, creşte şi se face mai mare decât toate legumele şi face ramuri atât de mari, încât la umbra lui se pot adăposti păsările cerului.” Şi prin multe astfel de parabole le grăia cuvântul, după cum puteau ei să-L asculte. Şi nu le vorbea decât în parabole, iar când era singur cu ucenicii Săi, le lămurea totul. Şi în acea zi, pe când se lăsa seara, le-a zis: „Să trecem pe malul celălalt.” Şi lăsând mulţimea, L-au luat aşa cum era în corabie şi mai erau şi alte corăbii cu El. Şi s-a pornit furtună mare de vânt, iar valurile veneau peste corabie, aşa încât corabia deja se umpluse. Şi El dormea pe un căpătâi pe partea dinspre cârmă a corăbiei. L-au sculat şi I-au zis: „Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?” Iar El, ridicându-se, a certat vântul şi i-a zis mării: „Taci, potoleşte-te!” Şi vântul a încetat şi s-a făcut linişte adâncă. Şi le-a spus: „De ce sunteţi aşa fricoşi? Cum de nu aveţi credinţă?” Iar ei s-au înspăimântat şi au fost cuprinşi de frică şi ziceau unii către alţii: „Oare cine este acesta, de Îl ascultă şi vântul şi marea?” Şi au mers pe ţărmul celălalt al mării, în ţinutul gherasenilor. Iar când a coborât Iisus din corabie, îndată I-a ieşit înainte, din morminte, un om cu duh necurat, care îşi avea locuinţa în morminte şi nu-l putea lega nimeni, nici cu lanţuri, pentru că de multe ori fusese legat cu cătuşe şi lanţuri, dar el rupea lanţurile şi sfărâma cătuşele şi nimeni nu reuşea să îl potolească. Tot timpul, ziua şi noaptea, era în morminte şi prin munţi, strigând şi tăindu-se cu pietre. Când L-a văzut de departe pe Iisus, a alergat şi I s-a închinat şi a strigat cu glas puternic: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu cel Preaînalt? Te jur pe Dumnezeu, să nu mă chinuieşti!” Pentru că Iisus îi zicea: „Ieşi afară din om, duh necurat!” Şi Iisus l-a întrebat: „Care ţi-e numele?” iar el I-a zis: „Legiune este numele meu, pentru că suntem mulţi.” Şi se ruga mult de El, ca să nu îi trimită afară din ţinut. Iar acolo, lângă munte, era o turmă mare de porci care păştea. Şi s-au rugat de El zicându-i: „Trimite-ne în porci, să intrăm în ei.” Atunci El le-a dat voie. Şi ieşind duhurile necurate din om, au intrat în porci, iar turma, aproape două mii de capete, s-a aruncat de pe mal în mare şi s-a înecat. Cei ce păşteau porcii au fugit şi au vestit în cetate şi în sate şi toţi au venit să vadă ce s-a întâmplat. Şi au venit la Iisus şi l-au văzut pe cel îndrăcit, cel care avusese o legiune de demoni, aşezat, îmbrăcat şi întreg la minte, şi s-au înfricoşat. Apoi, când cei ce văzuseră le-au povestit ce s-a întâmplat cu îndrăcitul şi despre porci, au început să-L roage să plece din hotarele lor. Iar demonizatul, când Iisus urca în corabie, îl rugă să-l lase să vină şi el să fie cu Iisus. Dar Iisus nu l-a lăsat, ci i-a zis: „Mergi în casa ta, la ai tăi, şi vesteşte-le câte ţi-a făcut Domnul şi cum a avut milă de tine.” Şi el s-a dus şi a început să vestească în Decapolis ce a făcut Iisus pentru el şi toţi se minunau. După ce Iisus a trecut iarăşi în partea cealaltă a ţărmului, s-a adunat o mare mulţime în jurul lui, pe malul mării. Şi cineva cu numele Iair, unul dintre mai marii sinagogii, a venit şi, când L-a văzut, a căzut la picioarele lui şi L-a rugat mult, zicând: „Fiica mea e pe moarte. Vino, dar, să-ţi pui mâinile peste ea ca să scape şi să trăiască.” Şi Iisus a mers cu el. Mulţimea mare Îl urma şi Îl îmbulzea. Iar o femeie, bolnavă de doisprezece ani de hemoragie, care suferise multe de la doctori şi cheltuise tot ce avea fără să aibă vreun folos, ba chiar ajunsese mai rău, auzind despre Iisus, a venit în mulţime în urma lui şi s-a atins de haina sa, pentru că zicea: „Dacă mă voi atinge fie şi de hainele lui, voi scăpa de boală.” Şi îndată a secat izvorul sângelui ei şi a simţit în trupul ei că s-a vindecat de boală. Iar Iisus, cunoscând numaidecât în Sine puterea care a ieşit din El, s-a întors către mulţime, zicând: „Cine s-a atins de hainele Mele?” Dar ucenicii I-au zis: „Vezi mulţimea care Te îmbulzeşte şi întrebi: Cine s-a atins de Mine?” Iar El se uita de jur împrejur să o vadă pe cea care a făcut aceasta. Atunci femeia, cuprinsă de frică şi tremurând, ştiind ceea ce se petrecuse cu ea, a venit şi a căzut înaintea Lui şi I-a spus tot adevărul. Iar El i-a zis: „Fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace şi fii vindecată de boala ta.” Pe când Iisus vorbea încă, au venit unii de la mai marele sinagogii să-i zică: „Fiica ta a murit. De ce-L mai superi pe Învăţător?” Iisus însă auzind vorbele lor, i-a spus mai marelui sinagogii: „Nu te teme! Crede numai!” Şi nu a lăsat pe nimeni să-L urmeze, afară de Petru, de Iacov şi de Ioan, fratele lui Iacov. Şi au mers la casa mai marelui sinagogii şi au văzut tulburare mare şi pe cei ce plângeau şi se tânguiau mult. Şi intrând, le-a zis: „De ce vă tânguiţi şi plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme.” Iar ei râdeau de El. El însă, scoţându-i pe toţi afară, l-a luat de o parte pe tatăl copilei, pe mama ei şi pe cei ce erau cu El şi a intrat în locul în care era copila. Şi apucând copila de mână, i-a zis: „Talitha kumi!” care înseamnă: „Fiică, Îţi zic, scoală-te!” Şi îndată copila s-a ridicat şi a început să meargă, căci era de doisprezece ani. Şi îndată ei s-au minunat foarte mult, cu mare uimire. Şi le-a poruncit straşnic ca nimeni să nu afle acest lucru, apoi le-a zis să-i dea fetiţei să mănânce. Şi a ieşit de acolo şi s-a dus în patria Sa, iar ucenicii Lui L-au urmat. Când a venit sâmbăta, a început să înveţe în sinagogă. Mulţi din cei ce ascultau erau uimiţi şi ziceau: „De unde îi vin toate acestea? De unde îi este dată această înţelepciune şi aceste puteri care se arată prin mâinile lui? Nu este acesta tâmplarul, fiul Mariei şi fratele lui Iacov, al lui Iose, Iuda şi Simon? Şi nu sunt surorile Lui, aici la noi?” Şi se poticneau în acest lucru. Iar Iisus le zicea: „Un profet nu e dispreţuit decât în patria sa, între rudele sale şi în casa sa!” Şi acolo n-a putut face nici o minune, afară de faptul că, punându-şi mâinile peste câţiva bolnavi, i-a vindecat. Şi se mira de necredinţa lor. Şi străbătea satele din jur învăţând. Atunci i-a chemat pe cei doisprezece şi a început să îi trimită doi câte doi, dându-le putere asupra duhurilor necurate şi poruncindu-le să nu ia nimic cu ei la drum, în afară de toiag. Nici pâine, nici traistă, nici punga cu bani la brâu, ci să fie încălţaţi cu sandale şi să nu se îmbrace cu două haine. Şi le zicea: „Oriunde, dacă veţi intra într-o casă, să rămâneţi acolo până ce veţi pleca din acel loc. Iar dacă nu vă vor primi în vreun loc şi nici nu vă vor asculta, plecaţi de acolo şi scuturaţi praful de pe talpa încălţărilor voastre, ca să le slujească drept mărturie.” Iar ei, când au plecat, au început să vestească oamenilor să se pocăiască, scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau. A auzit dar şi regele Irod, căci numele lui devenise vestit, şi zicea că Ioan Botezătorul s-a ridicat din morţi şi de aceea lucrează puterile acestea în El. Alţii spuneau însă că El este Ilie, iar alţii ziceau că este un profet, ca unul dintre profeţi. Dar Irod, când a auzit, zicea: „Ba nu, este Ioan, căruia eu i-am tăiat capul şi care a înviat.” Şi asta, fiindcă Irod trimisese oameni să-l prindă pe Ioan şi l-a pus în temniţă în lanţuri din pricina Irodiadei, soţia lui Filip, fratele său, pentru că o luase de soţie. Iar Ioan îi zicea lui Irod: „Nu-ţi este îngăduit s-o iei de soţie pe femeia fratelui tău.” Aşa că Irodiada îl ura şi voia să-l omoare, dar nu putea, pentru că Irod se temea de Ioan, ştiindu-l bărbat drept şi sfânt, şi îl ocrotea, iar când îl asculta îl întreba multe lucruri şi chiar îi era drag să-l audă. A găsit însă un prilej într-o bună zi, când Irod a făcut un ospăţ de ziua sa de naştere împreună cu mai marii săi, cu căpeteniile oştirii şi cu fruntaşii Galileii. Atunci, după ce fiica Irodiadei a intrat şi a dansat, i-a plăcut lui Irod cât şi celor ce şedeau la masă împreună cu el, iar regele i-a zis fetei: „Cere-mi orice vei vrea şi-ţi voi da.” Şi s-a şi jurat înaintea ei: „Îţi voi da orice îmi vei cere, chiar şi jumătate din regatul meu.” Ea a ieşit şi i-a spus mamei sale: „Ce să cer?” Iar Irodiada i-a zis: „Capul lui Ioan Botezătorul.” Ea a intrat imediat la rege şi cu mare grabă a cerut, zicând: „Vreau să-mi dai, acum, pe o tipsie, capul lui Ioan Botezătorul.” Atunci regele s-a mâhnit adânc, dar din pricina jurământului şi a celor ce şedeau la masă n-a vrut să o respingă. Şi îndată regele a trimis un paznic, poruncindu-i să îi aducă pe tipsie capul lui Ioan. Paznicul i-a tăiat capul în temniţă, l-a adus pe o tipsie şi i l-a dat fetei, iar fata l-a dat mamei sale. Iar când ucenicii Lui au auzit, au venit, i-au luat trupul şi l-au pus în mormânt. Când apostolii s-au adunat iarăşi în jurul lui Iisus, I-au spus toate câte au făcut şi au învăţat. Iar El le-a zis: „Veniţi numai voi, într-un loc ferit, în loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin.” Căci erau mulţi cei care veneau la ei şi care apoi plecau, aşa încât nici nu mai aveau vreme să mănânce. Apoi au plecat într-o corabie către un loc pustiu, mai ferit. Dar oamenii i-au văzut plecând şi mulţi au înţeles şi, alergând pe ţărm de prin toate cetăţile, au ajuns în acel loc înaintea lor. Iar Iisus, când a ieşit din corabie, a văzut o mulţime mare şi I s-a făcut milă de ei, căci erau ca oile fără păstor. Atunci a început să îi înveţe multe. Dar făcându-se târziu deja, ucenicii au venit la El şi I-au zis: „Locul acesta este pustiu şi este târziu deja. Dă-le drumul, să meargă în cetăţile şi satele din apropiere să-şi cumpere ceva de mâncare.” Iisus însă le-a răspuns: „Daţi-le voi să mănânce.” Iar ei I-au zis: „Vrei să mergem noi să cumpărăm pâine de două sute de dinari şi să le dăm să mănânce?” El le-a zis: „Câte pâini aveţi? Mergeţi şi vedeţi.” Iar după ce au văzut, I-au spus: „Cinci pâini şi doi peşti.” Atunci le-a poruncit să-i aşeze pe toţi, cete-cete, pe iarba verde. Şi oamenii au şezut cete-cete, câte o sută şi câte cincizeci. Iar El, luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi ridicându-şi privirea către cer, a binecuvântat şi a frânt pâinile. Apoi le-a dat ucenicilor Săi, ca să le pună înaintea oamenilor; la fel a împărţit şi cei doi peşti, tuturor. Şi toţi au mâncat şi s-au săturat. Ba au luat şi douăsprezece coşuri pline cu fărâmituri şi cu ce-a rămas din peşti. Iar cei ce au mâncat pâinile erau cinci mii de bărbaţi. Îndată după aceea Iisus i-a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie şi să meargă înaintea Lui pe partea cealaltă, spre Betsaida, cât timp El va da drumul mulţimii. Iar după ce le-a dat drumul, s-a dus pe munte ca să se roage. Se făcuse seară şi corabia lor era în mijlocul mării, iar El era singur pe ţărm. Văzându-i cum se chinuiau vâslind, fiindcă vântul le era potrivnic, cam pe la a patra strajă din noapte, Iisus a venit către ei mergând pe mare şi voia să treacă pe lângă ei. Dar ei, când l-au văzut că merge pe mare, au crezut că este o nălucă şi au început să ţipe, căci L-au văzut toţi şi s-au tulburat. Iisus a vorbit însă îndată cu ei şi le-a zis: „Îndrăzniţi, Eu sunt! Nu vă temeţi!” Şi s-a suit la ei în corabie şi vântul s-a potolit. Ei erau foarte uimiţi în sinea lor, pentru că nu pricepuseră nimic din înmulţirea pâinilor, iar inima le era împietrită. După ce au trecut marea, au ajuns în ţinutul Ghenezaretului şi au tras la ţărm. Şi numai ce a ieşit din corabie, că îndată l-au şi cunoscut. Cutreierând tot ţinutul acela, oamenii au început să-i ducă pe bolnavi pe paturi oriunde auzeau că este El. Şi oriunde se ducea El, prin târguri, în cetăţi sau în sate, îi aşezau acolo, la marginea drumului, pe cei bolnavi şi Îl rugau ca măcar de poala hainei Lui să-i lase să se atingă, iar toţi cei care se atingeau de El se vindecau. Fariseii şi unii dintre cărturari, venind din Ierusalim, s-au adunat la El. Iar când i-au văzut pe unii din ucenicii Lui că mănâncă cu mâinile necurate, adică nespălate – căci fariseii şi toţi iudeii nu mănâncă dacă nu îşi spală mâinile până la cot, după datina bătrânilor, iar când vin din piaţă, dacă nu se afundă în apă, nu mănâncă şi mai sunt multe altele pe care le-au primit să le păzească: spălarea paharelor, a urcioarelor, a vaselor de aramă şi a paturilor – fariseii şi cărturarii L-au întrebat, aşadar: „De ce ucenicii Tăi nu trăiesc după datina bătrânilor, ci mănâncă pâinea cu mâinile necurate?” Atunci Iisus le-a zis: „Bine a profeţit Isaia despre voi, ipocriţilor, după cum stă scris: Acest popor Mă cinsteşte numai cu buzele, iar inima lor este departe de Mine. În zadar însă Mă cinstesc ei, dând învăţături care sunt porunci omeneşti. Lăsând porunca lui Dumnezeu, voi ţineţi datina oamenilor.” Şi le zicea: „O, ce bine, aţi lepădat porunca lui Dumnezeu ca să ţineţi datina voastră! Căci Moise a spus: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta! şi Cel ce va vorbi de rău pe tatăl său ori pe mama sa, să fie dat la moarte! Iar voi ziceţi: Un om poate spune tatălui sau mamei lui, Corban (care înseamnă: orice aş avea ca ajutor, este Dăruit lui Dumnezeu) şi îi îngăduiţi să nu mai facă nimic pentru tată şi pentru mamă. Aşa desfiinţaţi voi cuvântul lui Dumnezeu prin datina voastră pe care singuri v-aţi dat-o. Şi multe alte lucruri faceţi, ca acesta.” Chemând iarăşi mulţimea la El, le zicea: „Ascultaţi-mă toţi şi înţelegeţi! Nu este nimic din afara omului care, intrând în el, să aibă putere să îl întineze, ci cele ce ies din om sunt cele care îl întinează pe om. Cine are urechi de auzit, să audă!” Când a lăsat mulţimea şi a intrat în casă, ucenicii Săi l-au întrebat despre această parabolă. Iar El le-a zis: „Aşadar şi voi sunteţi nepricepuţi? Nu înţelegeţi că tot ceea ce vine din afară, când intră în om, nu poate să-l întineze, pentru că nu intră în inima lui, ci în pântece, şi apoi ajunge afară, în hazna?” Astfel a arătat că toate bucatele sunt curate. Şi spunea: „Ceea ce iese din om, aceea îl întinează, pentru că dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterele, lăcomiile, răutăţile, înşelăciunea, nesimţirea, privirea vicleană, hula, trufia, uşurătatea. Toate aceste rele ies dinlăuntrul omului şi îl întinează.” Ridicându-se apoi de acolo, s-a dus la hotarele Tirului. Şi, intrând într-o casă, nu voia să afle nimeni, dar nu s-a putut să rămână ascuns, şi îndată a auzit despre El o femeie a cărei fiică avea un duh necurat. Ea a venit şi s-a aruncat la picioarele lui – deşi femeia era păgână, siro-feniciancă de neam – şi îl ruga să izgonească demonul din fiica ei. Iisus i-a spus: „Lasă întâi să se sature copiii, că nu e bine să iei pâinea copiilor şi să o arunci câinilor.” Dar ea I-a răspuns: „Doamne, şi câinii sub masă mănâncă din fărâmiturile copiilor.” Atunci El i-a zis: „Du-te! Căci, pentru acest cuvânt, demonul a ieşit din fiica ta.” Iar ea, întorcându-se la casa ei, a găsit copila culcată pe pat, iar demonul ieşise din ea. Plecând iarăşi de la hotarele Tirului, a venit prin Sidon la Marea Galileii, prin ţinutul Decapolis. Şi I-au adus un surd, care mai era şi gângav, şi l-au rugat să-şi pună mâna peste el. Iar El, trăgându-l la o parte din mulţime, şi-a pus degetele pe urechile lui şi, scuipând pe deget, i-a atins limba. Apoi a privit la cer, a suspinat şi i-a zis: „Effata!” care înseamnă: „Deschide-te!” Şi îndată i s-au deschis urechile şi i s-a dezlegat împleticeala limbii şi vorbea limpede. Iisus le-a poruncit să nu spună nimănui, dar cu cât le poruncea să tacă, cu atât ei îl vesteau mai mult. Şi se uimeau peste măsură şi ziceau: „Toate le-a făcut, şi bine! Chiar şi pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească!” În zilele acelea, adunându-se iarăşi o mulţime mare şi neavând ce să mănânce, Iisus i-a chemat pe ucenici şi le-a zis: „Mi-e milă de mulţime, pentru că sunt deja trei zile de când aşteaptă lângă Mine şi nu au ce să mănânce. Dacă le voi da drumul să plece flămânzi la casele lor, se vor sfârşi pe drum, iar unii dintre ei au venit de departe.” Ucenicii Săi I-au răspuns: „De unde să aibă cineva pâine aici, în deşert, ca să-i poată sătura pe aceştia”? El însă i-a întrebat: „Câte pâini aveţi?” Şi ei au răspuns: „Şapte.” Atunci a poruncit mulţimii să se aşeze pe pământ şi, luând cele şapte pâini şi mulţumind, le-a frânt şi le-a dat ucenicilor Săi ca să le pună înaintea oamenilor. Iar ei le-au pus înaintea mulţimii. Şi mai aveau şi câţiva peştişori. El i-a binecuvântat şi a zis să-i pună şi pe aceia înaintea oamenilor. Iar oamenii au mâncat şi s-au săturat şi au strâns apoi şapte coşuri din fărâmituri rămase. Erau cam patru mii de oameni. Apoi le-a dat drumul să plece. Îndată după aceea, urcând în corabie, a mers în părţile Dalmanutei. Iar fariseii au ieşit înaintea Sa şi au început să se certe cu El, cerându-i un semn din cer, ca să-L ispitească. Dar Iisus, suspinând în duhul Său, a zis: „De ce cere acest neam un semn? Adevărat vă spun, că nu i se va da acestui neam nici un semn.” Şi lăsându-i, a trecut iarăşi pe partea cealaltă a lacului. Ucenicii uitaseră să ia pâine şi mai aveau doar o pâine cu ei în corabie. Iar El le-a poruncit: „Vedeţi, fiţi cu băgare de seamă la Aluatul fariseilor şi la cel al lui Irod.” Ei vorbeau unii cu alţii şi ziceau: „Nu am luat pâine!” Dar Iisus, cunoscând ce vorbeau, le-a spus: „De ce vă gândiţi că nu aveţi pâine? Nu înţelegeţi nimic? Chiar nu reuşiţi să pricepeţi? Aveţi oare inima atât de împietrită? Aveţi ochi şi nu vedeţi? Aveţi urechi şi nu auziţi? Şi nici măcar nu vă amintiţi? Când am frânt cele cinci pâini pentru cei cinci mii de oameni, câte coşuri pline cu fărâmituri aţi strâns?” Ei au spus: „Douăsprezece.” „Când am dat cele şapte pâini celor patru mii de oameni, câte coşuri pline cu fărâmituri aţi luat?” Ei au spus: „Şapte.” Şi le zicea: „Tot nu pricepeţi?” Au ajuns în Betsaida. Şi au adus la El un orb şi Îl rugau să se atingă de el. Iar Iisus, luându-l de mână pe orb, l-a scos afară din sat şi, după ce a scuipat spre ochii lui, şi-a pus mâinile peste el şi l-a întrebat: „Vezi ceva?” Şi, ridicându-şi ochii, orbul a zis: „Îi văd pe oameni ca pe nişte copaci care umblă.” Iisus şi-a pus încă o dată mâinile peste ochii lui şi el a văzut, s-a vindecat şi pe toate le vedea clar. Apoi l-a trimis acasă, zicându-i: „Să nu intri deloc în sat! ” După aceea Iisus şi ucenicii Săi au ieşit în satele Cezareei lui Filip şi pe drum îi întreba pe ucenicii Săi: „Cine zic oamenii că sunt Eu?” Ei au răspuns: „Unii Ioan Botezătorul, alţii Ilie sau unul din profeţi.” Iar El i-a întrebat: „Dar voi cine ziceţi că sunt Eu?” Petru I-a răspuns: „Tu eşti Hristosul!” Şi-atunci le-a dat poruncă să nu spună nimănui despre El. Atunci a început să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de marii preoţi şi de cărturari, şi să fie omorât, iar după trei zile să învie. Şi le spunea deschis aceste cuvinte. Însă Petru, luându-L deoparte, a început să-L mustre. Dar El, întorcându-se şi uitându-se la ucenicii Săi, l-a mustrat pe Petru şi i-a zis: „Treci înapoia mea, Satano! Pentru că nu cugeţi la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor.” Atunci a chemat la El mulţimea împreună cu ucenicii şi le-a zis: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze. Fiindcă oricine va vrea să îşi salveze viaţa, şi-o va pierde. Iar cine îşi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru evanghelie, şi-o va mântui. Căci la ce îi foloseşte omului să câştige toată lumea şi să-şi piardă sufletul? Şi ce poate da omul în schimb pentru sufletul său? Fiindcă de cel care se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, de acela şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni în slava Tatălui Său cu îngerii cei sfinţi.” Şi le zicea: „Adevărat vă zic, că vor fi unii din cei ce sunt aici de faţă care nu vor gusta moartea până când nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.” Şi după şase zile Iisus i-a luat deoparte pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan, şi a urcat cu ei pe un munte înalt, unde erau doar ei. Şi s-a schimbat la faţă înaintea lor, iar hainele Lui s-au făcut strălucitoare, atât de albe, cum nimeni pe pământ nu le poate albi. Şi li s-au arătat Ilie şi Moise, care vorbeau cu Iisus. Atunci Petru a zis către Iisus: „Rabbi, ce bine e să fim aici! Să facem trei corturi, Ţie unul, lui Moise unul şi lui Ilie unul.” Dar nu ştia ce spune, pentru că erau înfricoşaţi de cele întâmplate. Atunci a venit un nor care i-a umbrit şi un glas s-a auzit din nor: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe El să-L ascultaţi!” Iar ei, cum au auzit glasul, au privit împrejur, dar n-au văzut pe nimeni, în afară de Iisus, care era singur cu ei. Pe când coborau de pe munte, Iisus le-a poruncit să nu spună nimănui ceea ce văzuseră, decât atunci când Fiul Omului va fi înviat din morţi. Iar ei au păstrat cuvintele acestea în sinea lor, dar se întrebau unul pe altul: „Ce înseamnă a învia din morţi?” Apoi l-au întrebat: „De ce zic cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie?” Iar El le-a răspuns: „Ilie va veni mai întâi şi va reaşeza toate. Şi oare nu stă scris despre Fiul Omului că trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat? Vă spun însă, că Ilie a şi venit, iar ei i-au făcut ce-au vrut, după cum stă scris despre el.” Când a venit la ceilalţi ucenici, a văzut o mulţime mare de oameni împrejurul lor şi pe cărturari certându-se cu ei. Şi când L-a văzut mulţimea, îndată au început să se agite şi au alergat cu toţii la El şi l-au întâmpinat. Atunci El i-a întrebat: „Pentru ce vă certaţi?” Unul din mulţime I-a răspuns: „Învăţătorule, l-am adus la Tine pe fiul meu, care are un duh mut şi oriunde îl apucă, îl aruncă la pământ, face spume la gură, scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte şi le-am zis ucenicilor Tăi să scoată acest duh, dar ei n-au putut.” Atunci Iisus a răspuns: „Neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda? Aduceţi-l la Mine.” Şi l-au adus la El. Şi duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a scuturat pe copil, care, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând. Atunci l-a întrebat pe tatăl copilului: „De câtă vreme i se întâmplă aşa?” El I-a zis: „Din copilărie. Şi de multe ori l-a aruncat în foc şi în apă ca să-l omoare. Dacă poţi însă, fie-Ţi milă de noi şi ajută-ne!” Iar Iisus i-a spus: „Dacă poţi? Toate sunt cu putinţă celui ce crede.” Şi-ndată tatăl copilului a strigat: „Cred! Ajută necredinţei mele!” Când Iisus a văzut că mulţimea năvălea peste El, a certat duhul necurat, zicându-i: „Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: ieşi şi să nu mai intri în el!” Şi duhul, răcnind şi zguduindu-l cu putere, a ieşit, iar copilul era ca mort, aşa încât mulţi ziceau că a murit. Iisus însă, prinzându-l de mână, l-a ridicat, iar acesta s-a sculat. Şi după ce a intrat în casă, ucenicii L-au întrebat deoparte: „Noi de ce nu l-am putut scoate?” El le-a zis: „Acest soi de demoni nu iese decât cu rugăciune.” După ce au ieşit ei de acolo, au trecut prin Galileea şi El nu voia să afle nimeni, căci îi învăţa pe ucenicii Săi şi le zicea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi ei Îl vor omorî, iar după ce îl vor omorî, va învia a treia zi. Dar ei nu înţelegeau aceste vorbe şi se temeau să-L întrebe. Au ajuns apoi în Capernaum. Şi fiind în casă, El i-a întrebat: „Ce tot vorbeaţi între voi pe drum?” Ei însă tăceau, pentru că pe drum se certaseră între ei cine este mai mare. Atunci, aşezându-se, i-a chemat pe cei doisprezece şi le-a zis: „Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, să fie cel din urmă dintre toţi şi să le fie slujitor tuturor.” Şi, luând un copil, l-a pus în mijlocul lor, l-a luat în braţe şi le-a spus: „Dacă cineva va primi pe unul dintre aceşti copii în Numele Meu, pe Mine Mă primeşte, şi dacă cineva Mă primeşte pe Mine, nu pe Mine Mă primeşte, ci pe Cel ce M-a trimis.” Ioan I-a zis: „Învăţătorule, am văzut pe cineva care scotea demoni în Numele Tău şi l-am oprit, pentru că nu ne urmează.” Iar Iisus a spus: „Nu-l opriţi, pentru că nu este nimeni care, făcând vreo minune în Numele Meu, să Mă poată vorbi de rău îndată după aceea. Căci cine nu este împotriva noastră este pentru noi. Şi oricine vă va da să beţi un pahar de apă în Numele Meu, fiindcă sunteţi ai lui Hristos, adevărat vă zic, nu îşi va pierde răsplata!” Şi dacă cineva va face să se poticnească unul din aceştia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi s-ar arunca în mare. Dacă mâna ta te face să te poticneşti, tai-o; mai bine este să intri în viaţă ciung, decât, având amândouă mâinile, să ajungi în gheenă, în focul cel nestins. Dacă piciorul tău te face să te poticneşti, taie-l; mai bine este să intri în viaţă şchiop, decât, având amândouă picioarele, să te afunzi în gheenă. Dacă ochiul tău te face să te poticneşti, scoate-l; mai bine este să intri cu un singur ochi în Împărăţia lui Dumnezeu, decât, având amândoi ochii, să te afunzi în gheenă, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge. Pentru că totul va fi sărat cu foc. Sarea este bună; dar dacă sarea îşi pierde puterea, cu ce o veţi drege? Să aveţi sare în voi şi să trăiţi în pace unii cu alţii. Ridicându-se de acolo a venit în hotarele Iudeei, dincolo de Iordan. Acolo mulţimile s-au adunat iarăşi la El şi, după cum obişnuia, le învăţa iarăşi. Atunci s-au apropiat fariseii care, ca să-L ispitească, Îl întrebau dacă este îngăduit unui bărbat să îşi lase soţia. Iar El le-a zis: „Ce v-a poruncit Moise?” Ei au răspuns: „Moise a îngăduit să-i scrie o carte de despărţire şi să o lase să plece.” El le-a zis: „Din cauza împietririi inimii voastre v-a scris porunca aceasta. Dar încă de la începutul creaţiei Dumnezeu i-a făcut să fie împreună bărbat şi femeie. De aceea, bărbatul îşi va lăsa tatăl şi mama şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un singur trup. Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!” În casă însă, ucenicii L-au întrebat iarăşi despre aceasta. Iar El le-a zis: „Oricine, dacă îşi va lăsa soţia şi îşi va lua alta, săvârşeşte adulter cu ea. Iar femeia, dacă îşi va lăsa soţul şi îşi va lua alt bărbat, săvârşeşte adulter.” Odată au adus la El nişte copii ca să-şi pună mâinile peste ei, iar ucenicii îi certau. Şi văzându-i Iisus, s-a mâhnit şi le-a zis: „Lăsaţi copiii să vină la Mine! Nu-i opriţi, căci a unora ca ei este Împărăţia lui Dumnezeu! Adevărat vă spun, dacă cineva nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea.” Şi, luându-i în braţe, i-a binecuvântat, punându-şi mâinile peste ei. Pe când ieşea în drum, a alergat către El cineva şi, îngenunchind înaintea Lui, I-a zis: „Învăţătorule bun, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Iisus i-a spus: „De ce îmi zici bun? Nimeni nu este bun, în afară de Dumnezeu. Ştii poruncile: Să nu ucizi! Să nu săvârşeşti adulter! Să nu dai mărturie mincinoasă! Să nu înşeli pe nimeni! Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta! ” El I-a zis: „Învăţătorule, pe toate acestea le-am păzit din tinereţea mea.” Iar Iisus, privind la el, l-a îndrăgit şi i-a zis: „Un singur lucru îţi mai lipseşte: Du-te, vinde tot ce ai şi dă săracilor şi vei avea o comoară în cer. Şi apoi vino şi urmează-mi.” El însă, s-a întristat auzind aceste cuvinte şi a plecat mâhnit, căci avea multe averi. Atunci Iisus, uitându-se în jur, le-a spus ucenicilor Săi: „Cât de greu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei ce au averi!” Şi ucenicii erau uimiţi de cuvintele Lui. Iisus vorbind iarăşi, le-a zis: „Fiilor, cât de greu se intră în Împărăţia lui Dumnezeu. Mai uşor i-ar fi unei frânghii să treacă prin urechile acului decât unui bogat să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” Iar ei, înspăimântându-se şi mai mult, ziceau unii către alţii: „Şi cine poate să se mântuiască?” Privind la ei, Iisus a zis: „La oameni este cu neputinţă, dar nu la Dumnezeu. Fiindcă la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.” Petru a început să-i zică: „Iată, noi am lăsat toate şi Te-am urmat.” Iisus a zis: „Adevărat vă spun, nu este nimeni din cei care şi-au lăsat casă, fraţi, surori, mamă sau tată, copii sau ţarine pentru Mine şi pentru evanghelie şi care să nu ia însutit acum, în vremea aceasta de prigoniri: şi case, şi fraţi, şi surori, şi mame, şi copii, şi pământuri, iar în veacul care vine, viaţa veşnică. Şi mulţi dintre cei dintâi vor fi ultimii şi ultimii vor fi primii.” Pe când erau pe drum şi urcau la Ierusalim, Iisus mergea înaintea lor. Şi cei ce îl urmau erau cuprinşi de teamă. Şi iarăşi, luându-i deoparte pe cei doisprezece, a început să le spună cele ce aveau să i se întâmple: „Iată, urcăm la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâinile marilor preoţi şi cărturarilor, care-L vor osândi la moarte şi Îl vor da pe mâna neamurilor. Şi-L vor batjocori, Îl vor scuipa şi Îl vor biciui, Îl vor omorî, dar a treia zi va învia.” Atunci au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zebedeu, zicându-i: „Învăţătorule, vrem să faci pentru noi ceea ce-Ţi vom cere.” El le-a zis: „Ce vreţi să fac pentru voi?” Ei au răspuns: „Fă să stăm în slava Ta unul la dreapta şi altul la stânga Ta!” Iisus însă le-a spus: „Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi voi oare să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?” Ei I-au răspuns: „Putem!” Atunci Iisus le-a zis: „Veţi bea paharul pe care îl beau Eu şi vă veţi boteza cu botezul cu care Mă botez Eu. Dar nu Eu dau locurile de la dreapta sau de la stânga Mea, ci ele sunt pentru cei pentru care s-au pregătit.” Când au auzind ceilalţi zece, au început să se mânie pe Iacov şi pe Ioan. Dar Iisus i-a chemat la El şi le-a zis: „Ştiţi că cei care se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc cu putere. Între voi să nu fie aşa, ci acela care vrea să fie mai mare între voi să fie slujitorul vostru. Iar cel care vrea să fie întâiul între voi să fie robul tuturor. Fiindcă nici Fiul Omului nu a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea viaţa drept răscumpărare pentru mulţi.” Şi au mers în Ierihon. Iar pe când ieşeau din Ierihon, El, ucenicii Lui şi o mare mulţime de oameni, iată că fiul lui Timeu, Bartimeu, un orb care cerşea, şedea la marginea drumului. Auzind el că este Iisus Nazarineanul, a început să strige: „Iisuse, Fiul lui David, ai milă de mine!” Mulţi îl certau ca să tacă. Dar el striga şi mai tare: „Fiul lui David, ai milă de mine!” Oprindu-se Iisus, a zis: „Chemaţi-l!” Şi l-au chemat pe orb, zicându-i: „Îndrăzneşte, scoală-te! Te cheamă!” Iar orbul, aruncând haina de pe el, a sărit în picioare şi a venit la Iisus. Iisus l-a întrebat: „Ce vrei să-ţi fac?” Şi orbul a răspuns: „Învăţătorule, să văd din nou.” Iisus i-a zis: „Du-te, credinţa ta te-a mântuit.” Şi îndată a văzut din nou şi L-a urmat pe Iisus pe cale. Şi când s-au apropiat de Ierusalim, în Betfaghe şi Betania, lângă Muntele Măslinilor, a trimis pe doi din ucenicii Săi şi le-a zis: „Mergeţi în satul de dinaintea voastră şi imediat ce veţi intra în el veţi găsi legat mânzul unui asin, pe care n-a încălecat nici un om până acum. Dezlegaţi-l şi aduceţi-l! Iar dacă cineva vă va zice: De ce faceţi aceasta? să-i spuneţi: Domnul are nevoie de el şi îndată îl va trimite aici.” Atunci ei au mers şi au găsit mânzul legat afară, la poartă, la o răspântie, şi l-au dezlegat. Şi unii din cei ce stăteau acolo le-au zis: „Ce faceţi, de ce dezlegaţi mânzul?” Iar ei le-au spus precum le zisese Iisus şi ei i-au lăsat. Apoi au adus mânzul la Iisus şi şi-au pus hainele peste el. Şi Iisus a şezut pe el. Şi mulţi îşi aşterneau hainele pe drum, iar alţii ramuri, pe care le tăiau de pe câmp. Iar cei ce mergeau înaintea lui Iisus şi cei ce veneau după, strigau cu toţii: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! Binecuvântată este împărăţia care vine, împărăţia părintelui nostru David! Osana întru cei de sus! Şi a ajuns în Ierusalim. A intrat în Templu şi a privit de jur împrejur la toate cele de acolo şi, fiind deja spre seară, a ieşit spre Betania împreună cu cei doisprezece. A doua zi, ieşind ei din Betania, i s-a făcut foame. Şi a văzut de departe un smochin care avea frunze, a mers acolo, dar n-a găsit nimic, doar frunze. Pentru că nu era timpul smochinelor. Atunci a spus smochinului: „În veac să nu mai mănânce cineva vreun rod din tine!” Iar ucenicii au auzit. Apoi au venit în Ierusalim. Şi, intrând în Templu, a început să îi scoată afară pe cei ce vindeau şi cumpărau în Templu, apoi a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi a răsturnat scaunele vânzătorilor de porumbei. Şi nu lăsa să mai treacă nimeni cu vreun vas prin Templu. Atunci îi învăţa şi le spunea: „Oare nu stă scris? Casa Mea se va chema casă de rugăciune pentru toate neamurile, dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari. ” Şi marii preoţi şi cărturarii L-au auzit. Şi căutau cum să-L piardă, căci se temeau de El, pentru că toată mulţimea era uimită de învăţătura Lui. Când s-a făcut seară au ieşit din cetate. Trecând dimineaţa prin acelaşi loc, au văzut smochinul uscat din rădăcini. Iar Petru şi-a amintit şi I-a zis: „Învăţătorule, iată că s-a uscat smochinul pe care L-ai blestemat!” Iisus le-a răspuns: „Aveţi credinţă în Dumnezeu! Adevărat vă spun, că oricine va zice muntelui acestuia: Ridică-te şi aruncă-te în mare! şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, se va face precum spune el. De aceea vă spun: Toate câte vă rugaţi şi le cereţi, să credeţi că le-aţi şi primit, şi aşa va fi. Iar când staţi să vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte greşelile.” Apoi au intrat iarăşi în Ierusalim. Şi plimbându-se prin Templu, au venit la El marii preoţi, cărturarii şi bătrânii poporului şi-i ziceau: „Cu ce putere faci acestea?” sau: „Cine ţi-a dat ţie putere să faci astfel de lucruri?” Iar Iisus le-a zis: „O să vă întreb şi eu ceva, iar dacă îmi veţi răspunde, atunci vă voi spune cu ce putere fac acestea. Botezul lui Ioan a fost din cer sau de la oameni? Răspundeţi-Mi!” Şi vorbeau între ei, zicând: „Dacă vom spune: Din cer! va zice: Atunci de ce n-aţi crezut în el? Iar dacă vom spune: De la oameni! ne temem de popor.” Fiindcă toţi îl socoteau pe Ioan că este profet. Şi I-au răspuns lui Iisus: „Nu ştim!” Iar Iisus le-a zis: „Nici Eu nu vă spun cu ce putere fac aceste lucruri!” Şi a început să le vorbească în parabole: „Un om a sădit o vie, a înconjurat-o cu gard, a săpat în ea un teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el a plecat departe. Când a venit vremea roadelor, a trimis la lucrători un rob, ca să ia de la ei din roadele viei. Dar ei, luându-l pe acel rob, l-au bătut şi l-au trimis înapoi cu mâinile goale. El a trimis un alt rob la ei şi aceluia i-au spart capul şi l-au necinstit. A trimis altul apoi. Pe acesta l-au ucis. Apoi pe mulţi alţii, pe unii i-au bătut, pe alţii i-au omorât. Avea şi un fiu iubit. Şi pe acela l-a trimis în cele din urmă la ei, zicând: Le va fi ruşine de fiul meu. Dar lucrătorii s-au vorbit între ei: Acesta este moştenitorul. Haideţi să-l omorâm şi moştenirea va fi a noastră. Şi, luându-l, l-au omorât şi l-au aruncat afară din vie. Deci ce va face stăpânul viei? Va veni şi îi va nimici pe lucrători, iar via o va da altora. N-aţi citit niciodată Scriptura aceasta: Piatra pe care au nesocotit-o zidarii, aceasta a ajuns în capul unghiului. De la Domnul a venit lucrul acesta şi este minunat în ochii noştri ”? Atunci căutau să-L prindă, dar se temeau de popor, fiindcă înţeleseseră că lor le spusese parabola. Şi lăsându-L, au plecat. Apoi au trimis la El pe unii dintre farisei şi irodieni, ca să-L prindă cu vreun cuvânt. Şi ei au venit şi I-au zis: „Învăţătorule, ştim că spui adevărul şi nu-Ţi pasă de nimeni, pentru că nu priveşti la faţa omului, ci cu adevărat înveţi calea lui Dumnezeu. Este bine să dăm bir Cezarului sau nu? Să dăm sau să nu dăm?” Iar El, cunoscându-le ipocrizia, le-a zis: „De ce Mă ispitiţi? Aduceţi-Mi un dinar ca să-l văd.” Când I-au adus, El le-a zis: „Al cui este chipul acesta şi a cui este inscripţia?” Ei au spus: „Ale Cezarului.” Iar Iisus le-a spus: „Daţi Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu.” Şi se minunau de El. Au venit apoi la El saducheii, cei care zic că nu există înviere, şi L-au întrebat: „Învăţătorule, Moise ne-a lăsat scris că dacă moare fratele cuiva şi soţia rămâne fără să aibă copil, fratele lui să o ia de soţie şi să-i ridice un urmaş fratelui său. Erau şapte fraţi. Primul şi-a luat o soţie şi, murind, n-a lăsat urmaş. Atunci a luat-o cel de-al doilea frate. Dar a murit şi el şi nu a lăsat urmaş; la fel şi al treilea. Şi toţi şapte au luat-o, dar n-au lăsat urmaş. În urma tuturor, a murit şi femeia. La înviere, deci când vor învia, a cui dintre aceştia va fi femeia? Căci toţi şapte au avut-o de soţie.” Iisus le-a zis: „Oare nu vă rătăciţi din pricina aceasta: pentru că nu cunoaşteţi Scripturile şi nici puterea lui Dumnezeu? Pentru că atunci când vor învia din morţi, oamenii nu se vor mai însura, nici nu se vor mai mărita, ci vor fi ca îngerii din ceruri. Şi despre faptul că morţii vor învia nu aţi citit niciodată în cartea lui Moise, când i-a vorbit Dumnezeu din rug şi i-a zis: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov? Dumnezeu nu este al celor morţi, ci al celor vii. Tare vă mai rătăciţi!” Atunci unul dintre cărturarii care îi auzise discutând s-a apropiat şi, văzând că le-a răspuns bine, L-a întrebat: „Care este prima dintre porunci?” Iisus i-a răspuns: „Prima este: Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. şi Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta. A doua este aceasta: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Nu este altă poruncă mai mare decât acestea.” Atunci cărturarul I-a zis: „Bine, Învăţătorule, adevărat ai zis că unul este Dumnezeu şi nu este altul afară de El. Şi că a-L iubi pe El din toată inima şi din tot cugetul şi din toată puterea şi a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuţi este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele.” Atunci Iisus, văzând că a răspuns cu înţelepciune, i-a zis: „Nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu”. Şi nimeni nu mai îndrăznea să-L întrebe nimic. Iisus le spunea, învăţând în Templu: „Cum de zic cărturarii că Hristos este Fiul lui David? fiindcă David însuşi a zis în Duhul Sfânt: Domnul a zis Domnului meu: Şezi la dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale. Dacă David însuşi îl numeşte Domn, cum dar îi este el şi fiu?” Şi mulţimea de oameni Îl asculta cu bucurie. Iarăşi le zicea pe când îi învăţa: „Aveţi grijă la cărturarii cărora le place să se plimbe în haine lungi şi să-i salute oamenii prin pieţe, să se aşeze pe locurile din frunte în sinagogi şi să stea în capul mesei la ospeţe. Ei secătuiesc casele văduvelor şi se roagă îndelung de ochii lumii. Aceştia vor primi mult mai multă pedeapsă.” Pe când şedea în preajma cutiei darurilor, a văzut cum mulţimea aruncă bani în cutie. Şi mulţi bogaţi aruncau mulţi bani. Şi a venit şi o văduvă săracă şi a pus doi bănuţi, adică un codrant. Atunci a chemat pe ucenicii Săi şi le-a zis: „Adevărat vă spun, că această văduvă săracă a aruncat mai mult decât au aruncat toţi ceilalţi în cutia darurilor. Pentru că toţi au aruncat din ceea ce le prisosea, dar ea, din ceea ce-i lipsea, a pus acolo toată viaţa ei.” Pe când ieşea din Templu unul din ucenicii Săi I-a zis: „Învăţătorule, priveşte ce mai pietre şi ce mai clădiri!” Iisus I-a răspuns: „Vezi aceste clădiri mari? Nu va rămâne piatră peste piatră, care să nu se risipească.” Pe când şedea El pe Muntele Măslinilor, în faţa Templului, Petru, Iacov, Ioan şi Andrei L-au întrebat deoparte: „Spune-ne când se vor întâmpla acestea şi care va fi semnul când va fi să se împlinească toate acestea?” Iisus a început să le spună: „Vedeţi să nu vă înşele cineva! Vor veni mulţi în Numele Meu zicând: Eu sunt! şi mulţi vor fi înşelaţi. Când veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie, să nu vă tulburaţi. Acestea trebuie să fie, dar nu va fi sfârşitul încă. Fiindcă se va ridica un neam asupra altui neam şi o împărăţie asupra alteia; vor fi cutremure pe alocuri, va fi foamete. Acestea sunt începutul durerilor. Luaţi aminte la voi înşivă. Vă vor da pe mâna sinedriilor şi veţi fi bătuţi în sinagogi; pentru Mine veţi sta înaintea conducătorilor şi regilor, ca să daţi mărturie înaintea acelora. Mai întâi însă trebuie ca evanghelia să fie vestită tuturor neamurilor. Când vă vor duce să vă predea, să nu vă îngrijiţi ce veţi vorbi, ci să spuneţi ceea ce vi se va da în ceasul acela să vorbiţi, fiindcă nu voi sunteţi cei ce veţi vorbi, ci Duhul Sfânt. Atunci va da la moarte frate pe frate şi tată pe copil, copiii se vor ridica împotriva părinţilor şi-i vor omorî. Veţi fi urâţi de toţi pentru Numele Meu. Iar cel care va răbda până la sfârşit acela va fi mântuit. Când veţi vedea urâciunea pustiirii stând unde nu ar trebui să stea – cine citeşte să înţeleagă – atunci cei din Iudeea să fugă în munţi, cel de pe acoperiş să nu mai coboare în casă, nici să nu intre în casă să-şi mai ia ceva de acolo, iar cel ce va fi la câmp să nu se întoarcă înapoi să-şi ia haina. Vai de cele însărcinate şi de cele ce vor alăpta în zilele acelea! Rugaţi-vă să nu fie lucrurile acestea iarna! Fiindcă vor fi zilele acelea zile de necaz, cum nu au mai fost de la începutul făpturii pe care a făcut-o Dumnezeu şi până acum şi cum nu vor mai fi vreodată. Iar dacă Domnul nu ar scurta zilele, nimeni n-ar mai scăpa; dar pentru cei pe care El i-a ales, pentru aleşii Lui, a scurtat Domnul zilele. Şi atunci, dacă va zice cineva: Iată Hristos este aici! Iată este acolo! să nu îl credeţi, fiindcă se vor scula hristoşi falşi şi profeţi mincinoşi şi vor face semne şi minuni ca să ducă în rătăcire, dacă se poate, pe cei aleşi. Voi însă fiţi treji: v-am spus totul dinainte. Dar în zilele acelea, după necazul acela, soarele se va întuneca şi luna nu-şi va mai da lumina, iar stelele vor cădea din cer şi puterile din cer se vor clătina. Atunci Îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu multă putere şi slavă. Atunci El va trimite îngerii şi îi va aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la marginea pământului până la marginea cerului. Învăţaţi de la smochin pilda lui: când mlădiţa i se face fragedă şi înfrunzeşte, cunoaşteţi că vara este aproape. Tot aşa şi voi, când veţi vedea împlinindu-se acestea, să ştiţi că El este aproape, la uşă. Adevărat vă spun, că nu va trece neamul acesta până ce nu se vor împlini toate acestea. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Despre ziua aceea sau despre ceasul acela nu ştie nimeni, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl. Luaţi aminte, vegheaţi, fiindcă nu ştiţi când va fi acea vreme. Va fi la fel ca un om care a plecat în altă ţară şi, lăsându-şi casa, a dat puterea în mâna robilor săi, dând fiecăruia lucrul lui, iar portarului i-a poruncit să vegheze. Vegheaţi aşadar, fiindcă nu ştiţi când va veni stăpânul casei, fie seara, fie la miezul nopţii, fie la cântatul cocoşului, fie dimineaţa; ca nu cumva, venind fără veste, să vă afle dormind. Iar ceea ce vă spun tuturor este: Vegheaţi!” După două zile erau Paştele şi Sărbătoarea Azimelor. Iar marii preoţi şi cărturarii căutau cu vicleşug cum să-L prindă şi să-L omoare, dar ziceau: „Nu în timpul sărbătorii, ca nu cumva să fie tulburare în popor.” Pe când era în Betania, Iisus a şezut la masă în casa lui Simon leprosul. Atunci a venit o femeie care avea un vas de alabastru cu mir de nard curat, de mare preţ, şi, spărgând vasul de alabastru, a vărsat mirul pe capul Lui. Unii s-au revoltat din pricina aceasta şi discutau între ei: „De ce s-a făcut aşa o risipă de mir? Acest mir putea fi vândut cu peste trei sute de dinari şi banii să fie daţi săracilor.” Şi cârteau împotriva ei. Dar Iisus a zis: „Lăsaţi-o! De ce o necăjiţi? Ea a făcut un lucru bun faţă de Mine. Fiindcă pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi şi oricând voiţi puteţi să le faceţi bine, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Ea a făcut ceea ce avea de făcut: mai dinainte mi-a uns trupul pentru înmormântare. Adevărat vă spun, oriunde se va vesti evanghelia, în toată lumea, se va spune şi ce a făcut ea, spre pomenirea ei.” Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece, a mers la marii preoţi ca să-L dea pe Iisus în mâinile lor. Când au auzit, s-au bucurat şi i-au făgăduit că îi vor da bani. Iar el căuta cum să-L dea în mâinile lor într-un moment potrivit. Iar în prima zi a Sărbătorii Azimelor, când se jertfea Paştele, ucenicii l-au întrebat: „Unde vrei să mergem să pregătim ca să mănânci Paştele?” Şi a trimis pe doi din ucenicii Lui, zicându-le: „Mergeţi în cetate şi vă va întâmpina un om purtând un vas de lut cu apă. Mergeţi după el. Şi unde va intra, spuneţi stăpânului casei: Învăţătorul zice, Unde este odaia Mea unde voi mânca Paştele împreună cu ucenicii Mei? Iar el vă va arăta un foişor mare, gata pregătit. Acolo să pregătiţi pentru noi.” Apoi ucenicii au plecat şi s-au dus în cetate. Acolo au găsit aşa cum le-a spus lor Iisus şi au pregătit Paştele. Când s-a făcut seară Iisus a venit împreună cu cei doisprezece. Şi au şezut la masă şi au mâncat, iar Iisus le-a zis: „Adevărat vă spun, că unul dintre voi Mă va vinde: cel ce mănâncă împreună cu Mine.” Ei au început să se întristeze şi să-şi zică unul câte unul: „Nu cumva eu?” El le-a zis: „Unul din cei doisprezece, cel ce întinge cu Mine în vas. Pentru că Fiul Omului merge aşa cum stă scris despre El, dar vai de omul acela prin care Fiul Omului va fi vândut. Mai bine i-ar fi fost omului aceluia să nu se mai fi născut.” Pe când mâncau, Iisus a luat pâine şi, binecuvântând, a frânt şi le-a dat, zicând: „Luaţi, acesta este trupul Meu.” A luat şi paharul şi, mulţumind, le-a dat şi toţi au băut din el. Şi le-a zis: „Acesta este sângele Meu, al Legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi. Adevărat vă spun: De acum nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua aceea, când îl voi bea nou în Împărăţia lui Dumnezeu.” Apoi, după ce au cântat cântări de laudă, au mers afară, pe Muntele Măslinilor. Iisus le-a zis: „Toţi vă veţi poticni, căci stă scris: Voi bate păstorul şi oile se vor risipi. Dar după învierea mea, voi merge înaintea voastră în Galileea.” Atunci Petru I-a zis: „Chiar dacă toţi se vor poticni, eu nu.” Dar Iisus i-a zis: „Adevărat îţi spun, că astăzi, în noaptea aceasta, înainte să cânte cocoşul de două ori, tu te vei fi lepădat de Mine de trei ori.” El însă spunea şi mai tare: „Chiar dacă ar fi să mă ucidă împreună cu Tine, eu nu mă voi lepăda de Tine.” Şi la fel ziceau toţi ceilalţi. Apoi au venit într-un loc al cărui nume era Ghetsimani. Acolo le-a zis ucenicilor Săi: „Aşezaţi-vă aici până ce Mă voi ruga.” Şi l-a luat pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan împreună cu El şi a început să se tulbure şi să se mâhnească. Apoi le-a zis: „Sufletul Meu este întristat tare, până la moarte. Rămâneţi aici şi vegheaţi.” Şi s-a dus puţin mai departe. Acolo a căzut la pământ şi se ruga ca, dacă este cu putinţă, să treacă de la El ceasul acesta. El zicea: „Părinte, Avva, toate îţi sunt cu putinţă. Îndepărtează paharul acesta de la Mine. Dar să nu fie ceea ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu!” Când a venit înapoi şi i-a găsit dormind, i-a zis lui Petru: „Simon, dormi? N-ai avut tărie să veghezi un singur ceas? Vegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită! Duhul este plin de râvnă, dar trupul este neputincios.” Apoi a mers şi s-a rugat din nou, zicând aceleaşi cuvinte. Şi din nou s-a întors şi i-a găsit dormind, fiindcă ochii lor erau îngreunaţi şi nici nu ştiau ce să-i răspundă. A treia oară a venit şi le-a zis: „Dormiţi de acum şi odihniţi-vă! E gata! Ceasul a sosit. Iată, Fiul Omului este dat în mâinile păcătoşilor. Sculaţi-vă să mergem. Iată, cel ce m-a vândut s-a apropiat.” Pe când El încă vorbea, îndată a apărut Iuda, unul din cei doisprezece, şi împreună cu el o mulţime de oameni cu săbii şi ciomege, de la marii preoţi, de la cărturari şi de la bătrâni. Iar vânzătorul le dăduse un semn de recunoaştere, zicându-le: „Cel pe care Îl voi săruta, Acela este. Prindeţi-L şi duceţi-L cu pază.” Deci când a venit, imediat s-a apropiat de El şi I-a zis: „Rabbi!” apoi L-a sărutat. Iar ei au pus mâna pe El şi L-au prins. Atunci unul din cei ce se aflau acolo, scoţând sabia, a lovit pe sluga marelui preot şi i-a tăiat urechea. Iisus le-a spus: „Ca la un tâlhar aţi venit, cu săbii şi cu bâte, ca să Mă prindeţi? În fiecare zi am fost la voi în Templu, învăţând, şi nu M-aţi prins. Dar asta se întâmplă ca să se împlinească Scripturile.” Atunci toţi L-au părăsit şi au fugit. Un tânăr îl urma înfăşurat numai într-o pânză pe trupul gol. Şi pe acela au pus mâna. Dar el, lăsând pânza, a fugit dezbrăcat. Iar pe Iisus L-au dus la marele preot. Acolo s-au strâns toţi preoţii de seamă, bătrânii şi cărturarii. Petru a mers după El, ţinându-se departe, până ce a intrat înăuntru în curtea marelui preot. Şi s-a aşezat împreună cu slugile la foc ca să se încălzească. Marii preoţi şi întreg sinedriul căutau o mărturie împotriva lui Iisus, ca să-L dea morţii. Dar nu găseau, fiindcă mulţi dădeau mărturie mincinoasă împotriva Lui, iar mărturiile lor nu se potriveau. Atunci s-au ridicat unii care au dat mărturie mincinoasă împotriva Lui, zicând: „Noi L-am auzit pe acesta spunând: Eu voi distruge acest Templu făcut de mână şi după trei zile voi zidi altul, nefăcut de mână omenească.” Dar nici mărturiile lor nu se potriveau. Atunci s-a ridicat marele preot în mijlocul lor şi L-a întrebat pe Iisus: „Nu răspunzi nimic la ce mărturisesc aceştia împotriva ta?” Iisus tăcea şi nu răspundea nimic. Marele preot l-a întrebat din nou: „Eşti Tu Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?” Iisus i-a zis: „Eu sunt – şi veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului. ” Atunci marele preot şi-a rupt veşmântul şi a zis: „De ce mai avem nevoie de martori? Aţi auzit blasfemia. Cum judecaţi?” Toţi L-au judecat ca vinovat de moarte. Unii au început să-L scuipe şi să-I acopere faţa şi să-L bată cu pumnii, zicându-I: „Profeţeşte!” Iar slugile L-au luat apoi ca să Îl pălmuiască. Pe când Petru era jos, în curte, a venit la el una dintre slujnicele marelui preot. Aceea, când l-a văzut pe Petru încălzindu-se la foc, i-a zis: „Şi tu erai cu Iisus Nazarineanul.” El a negat, zicând: „Nici nu-L ştiu, nici nu înţeleg ce spui.” Şi a ieşit afară, înaintea curţii. Atunci a cântat un cocoş. Dar slujnica, văzându-l, a început din nou să spună celor ce erau acolo: „El este unul dintre aceia!” Iar el iarăşi a negat. După puţin timp, cei ce erau acolo i-au zis din nou lui Petru: „Cu adevărat eşti unul din ei, fiindcă şi tu eşti galileean.” Atunci el a început să se blesteme şi să se jure: „Nu-L cunosc pe omul acesta despre care vorbiţi voi.” Şi imediat cocoşul a cântat a doua oară. Iar Petru şi-a adus aminte de cuvintele pe care i le-a spus Iisus că: „Înainte de a cânta cocoşul de trei ori te vei lepăda de Mine.” Şi a început să plângă. Şi numaidecât dimineaţa, marii preoţi au făcut sfat împreună cu bătrânii şi cărturarii şi cu întreg sinedriul şi legându-L pe Iisus, L-au dus şi L-au predat lui Pilat. Iar Pilat L-a întrebat: „Tu eşti regele iudeilor?” El i-a răspuns: „Tu zici!” Atunci marii preoţi au început să-L învinuiască de multe lucruri. Şi iarăşi Pilat l-a întrebat: „Nu răspunzi nimic? Uite de câte Te învinuiesc ei.” Dar Iisus n-a mai răspuns nimic, aşa încât Pilat s-a mirat. Când era sărbătoare, el obişnuia să le elibereze un întemniţat pe care îl cereau ei. Şi era unul numit Baraba, întemniţat împreună cu nişte răzvrătiţi, care uciseseră oameni în timpul răscoalei. Iar mulţimea, urcându-se, a început să-i ceară să le facă după cum obişnuia. Pilat le-a răspuns: „Vreţi să-L eliberez pe regele iudeilor?”, fiindcă ştia că marii preoţi din invidie îl dăduseră în mâna lui. Dar marii preoţi au aţâţat mulţimea ca să-l elibereze mai degrabă pe Baraba. Din nou i-a întrebat Pilat: „Şi ce vreţi să fac cu Cel căruia îi ziceţi regele iudeilor?” Şi iarăşi ei au strigat: „Răstigneşte-L!” „Dar ce rău a făcut?” a spus Pilat. Dar ei strigau şi mai tare: „Răstigneşte-L!” Atunci Pilat, vrând să facă pe placul mulţimii, le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus L-a biciuit şi L-a dat să fie răstignit. Soldaţii L-au dus înăuntrul curţii, adică în pretoriu, şi au chemat toată cohorta. L-au îmbrăcat în porfiră şi, împletind o cunună de spini, I-au pus-o pe cap. Şi au început să se plece înaintea Lui, zicând: „Te salutăm, regele iudeilor!” Şi Îl loveau în cap cu o trestie şi Îl scuipau şi, căzând în genunchi, I se închinau. Iar după ce L-au batjocorit, L-au dezbrăcat de porfiră şi L-au îmbrăcat cu hainele Sale. Apoi L-au dus afară ca să-L răstignească. Şi au silit pe un trecător, Simon din Cirene, care venea de la câmp, tatăl lui Alexandru şi Rufus, să-I poarte crucea. Şi L-au dus la locul numit Golgota, care se traduce Locul Căpăţânii. Şi I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar El nu a luat. Apoi L-au răstignit şi şi-au împărţit hainele aruncând sorţii pentru ele, ca să vadă care ce să ia. Şi când L-au răstignit era ceasul al treilea. Iar pricina răstignirii Lui era scrisă deasupra: „Regele iudeilor!” Şi împreună cu El au răstignit doi tâlhari, unul la dreapta şi altul la stânga Lui. Iar trecătorii Îl huleau, plecându-şi capetele şi zicând: „Vai, Tu, cel ce distruge Templul şi-l zideşte la loc în trei zile, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi coboară de pe cruce.” La fel şi marii preoţi îşi băteau joc între ei, împreună cu cărturarii, zicând: „Pe alţii i-a mântuit, dar pe Sine nu se poate mântui. Hristos, regele lui Israel, să coboare acum de pe cruce, ca să vedem şi să credem!” Şi cei răstigniţi împreună cu El îşi băteau joc de El. Şi când a venit ceasul al şaselea s-a făcut întuneric peste întreg pământul până la ceasul al nouălea. Iar în ceasul al nouălea, Iisus a strigat cu glas puternic: „ Eloi, Eloi, lema sabahtani?” care tradus înseamnă: „ Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” Cei ce stăteau acolo, când au auzit, au zis: „Iată, îl strigă pe Ilie.” Şi a fugit unul din ei şi, umplând un burete cu oţet, l-a pus într-o trestie şi I-a dat să bea, zicând: „Lăsaţi să vedem dacă vine Ilie să-L coboare de pe cruce.” Iar Iisus, scoţând un strigăt mare, şi-a dat duhul. Atunci perdeaua Templului s-a sfâşiat în două de sus până jos. Iar centurionul care stătea lângă El, văzând că şi-a dat duhul, a zis: „Cu adevărat, acest om era Fiul lui Dumnezeu!” Erau acolo şi femei care priveau de departe, între care şi Maria Magdalena, Maria a lui Iacov cel mic şi mama lui Iose şi Salomeea, cele care, pe când era în Galileea, îl urmau şi îi slujeau, şi multe altele care veniseră cu El la Ierusalim. Şi când s-a făcut seară, fiindcă era vineri, care este înaintea sâmbetei, Iosif din Arimateea, un sfetnic bine-văzut, care aştepta şi el Împărăţia lui Dumnezeu, s-a dus şi, îndrăznind să intre la Pilat, a cerut trupul lui Iisus. Pilat s-a mirat că Iisus era deja mort şi a chemat un centurion să-l întrebe dacă a murit de mult. Aflând de la centurion că Iisus a murit, i-a dat lui Iosif trupul. Şi el a cumpărat un giulgiu, a coborât trupul lui Iisus şi L-a învelit în giulgiu. Apoi L-a aşezat într-un mormânt, care era săpat în piatră, şi a prăvălit o piatră peste uşa mormântului. Iar Maria Magdalena şi Maria lui Iose priveau unde L-au pus. După ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena şi Maria a lui Iacov şi Salomeea au cumpărat miresme ca să vină să-L ungă. Şi, în prima zi de după sâmbătă, au venit la mormânt foarte de dimineaţă, pe când răsărea soarele. Şi se întrebau între ele aşa: „Oare cine ne va răsturna piatra de pe uşa mormântului?” Căci piatra era foarte mare. Dar când şi-au ridicat ochii, au văzut că fusese răsturnată. Iar când au intrat în mormânt au văzut şezând la dreapta un tânăr îmbrăcat în veşmânt alb şi s-au înspăimântat. Dar el le-a zis: „Nu vă înspăimântaţi! Pe Iisus Nazarineanul cel răstignit Îl căutaţi? A înviat, nu este aici! Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi să spuneţi ucenicilor lui şi lui Petru că va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus.” Şi ele au ieşit şi au fugit de la mormânt, pentru că le era foarte frică şi se minunau. Şi n-au spus nimănui nimic fiindcă se temeau. În dimineaţa în care a înviat, în prima zi de după sâmbătă, Iisus s-a arătat prima dată Mariei Magdalena, cea din care alungase şapte demoni. Ea s-a dus şi a vestit celor ce erau cu El, care se tânguiau şi plângeau. Dar ei, când au auzit că este viu şi că a fost văzut de ea, n-au crezut. După aceea, s-a arătat la doi dintre ei care mergeau la câmp şi a mers pe drum cu ei în alt chip, necunoscut. Aceştia, când s-au întors, au vestit şi celorlalţi, dar nici pe ei nu i-au crezut. Apoi, s-a arătat celor unsprezece care erau aşezaţi la masă şi i-a mustrat pentru necredinţa lor şi pentru împietrirea inimii, pentru că nu-i crezuseră pe cei care l-au văzut înviat. Şi le-a zis: „Mergeţi în lumea întreagă să vestiţi evanghelia oricărei făpturi. Cel ce va crede şi se va boteza va fi mântuit, iar cel ce nu va crede va fi osândit. Şi semnele acestea vor urma celor ce vor crede: în Numele Meu vor scoate demoni, vor grăi în limbi noi, vor lua în mâini şerpi şi chiar dacă vor bea ceva aducător de moarte nu vor fi vătămaţi; îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi se vor face bine.” Astfel, Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, s-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu. Iar ei au plecat şi au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei şi adeverea cuvântul lor prin semnele care îi însoţeau. De vreme ce mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire despre faptele adevărate ce s-au petrecut între noi, după cum ni le-au încredinţat cei care le-au văzut ei înşişi de la început şi au ajuns slujitori ai cuvântului, am crezut şi eu de cuviinţă, preaputernice Teofile, ca după ce am cercetat toate cu sârguinţă, să ţi le scriu pe rând, ca să te încredinţezi de temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit. Era în zilele lui Irod, regele Iudeii, un preot pe nume Zaharia, din ceata preoţească a lui Abia. Iar soţia lui era dintre fiicele lui Aaron şi se numea Elisabeta. Amândoi erau drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană după toate poruncile şi rânduielile Domnului. Dar nu aveau copii pentru că Elisabeta era stearpă, şi amândoi erau înaintaţi în vârstă. Pe când slujea el în rândul cetei lui, înaintea lui Dumnezeu, a ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să intre în Templul Domnului ca să tămâieze; şi toată mulţimea poporului era afară şi se ruga în ceasul tămâierii. Atunci un înger al Domnului i s-a arătat, stând la dreapta altarului tămâierii. Şi Zaharia s-a tulburat văzându-l şi a fost cuprins de frică. Dar îngerul i-a zis: „Nu te teme, Zaharia, căci rugăciunea ta a fost ascultată, şi soţia ta Elisabeta îţi va naşte un fiu şi-i vei pune numele Ioan. El va fi bucuria şi veselia ta şi mulţi se vor bucura de naşterea lui, fiindcă va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea vin, nici altă băutură şi se va umple de Duh Sfânt încă din pântecele mamei sale. Şi pe mulţi dintre fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. El va merge înaintea lui cu duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre copiii lor, iar pe cei neascultători la înţelepciunea celor drepţi, ca să-I întocmească Domnului un popor pregătit.” Iar Zaharia i-a spus îngerului: „Cum voi şti că va fi aşa? Pentru că eu sunt bătrân, iar soţia mea este înaintată în vârstă.” Dar îngerul i-a răspuns: „Eu sunt Gabriel, cel care stă înaintea lui Dumnezeu, şi am fost trimis să-ţi vorbesc şi să-ţi aduc această veste bună. Iată, vei fi mut şi nu vei mai putea vorbi până în ziua în care se vor întâmpla acestea pentru că n-ai crezut cuvintele Mele, care se vor împlini la vremea lor.” Şi poporul îl aştepta pe Zaharia şi se mira că întârzie atât în Templu. Dar când a ieşit, nu putea să le vorbească, iar ei şi-au dat seama că avusese o vedenie în Templu. Şi el le făcea semne şi a rămas mut. Când s-au încheiat zilele slujirii sale, a plecat acasă. După acele zile, Elisabeta, soţia lui, a zămislit şi timp de cinci luni a stat ascunsă, spunând: „Aşa a făcut Domnul în ziua în care s-a îndurat de mine ca să ridice ocara mea dintre oameni.” În luna a şasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea numită Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat pe nume Iosif, din casa lui David. Numele fecioarei era Maria. A intrat la ea şi i-a spus: „Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine ”. Ea s-a tulburat la acest cuvânt şi se întreba ce fel de salut este acesta. Iar îngerul i-a spus: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu! Iată, vei zămisli şi vei naşte un fiu şi-I vei pune numele Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va numi şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, părintele lui, şi va domni peste casa lui Iacov în veci, iar Împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” Iar Maria i-a spus îngerului: „Cum se va întâmpla aceasta de vreme ce eu nu cunosc bărbat?” Şi îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea şi Sfântul care se va naşte din tine, se va numi Fiul lui Dumnezeu. Iată, Elisabeta, ruda ta, a zămislit un fiu la bătrâneţe şi este acum în luna a şasea, ea, cea care era numită stearpă. Fiindcă la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă.” Iar Maria a spus: „Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău!” Şi îngerul a plecat de la ea. În zilele acelea, Maria s-a ridicat şi a mers în grabă în ţinutul muntos, într-o cetate din Iuda. A intrat în casa lui Zaharia şi a salutat-o pe Elisabeta. Când a auzit Elisabeta salutul Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei, iar ea s-a umplut de Duh Sfânt şi a strigat cu glas puternic: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău! Cum de mi-a fost dat să vină mama Domnului meu la mine? Căci iată, cum a ajuns glasul salutării tale la urechile mele, a săltat de bucurie pruncul în pântecele meu. Fericită este cea care a crezut că i se vor împlini cele spuse ei de Domnul.” Şi Maria a spus: Măreşte sufletul meu pe Domnul şi duhul meu se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu, căci a privit la smerenia slujitoarei Sale. Iată, de acum mă vor lăuda toate neamurile, căci mi-a făcut lucruri mari Cel Puternic şi sfânt este Numele Lui, şi mila Lui din neam în neam se arată celor ce se tem de El. A arătat puterea braţului Său, i-a risipit pe cei mândri şi gândurile inimilor lor; i-a dat jos pe cei puternici de pe tronuri şi i-a înălţat pe cei smeriţi, pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi, iar pe cei bogaţi i-a scos afară cu mâinile goale. A stat alături de Israel, slujitorul Său, căci şi-a adus aminte de milostivirea Sa, după cum a grăit părinţilor noştri, lui Avraam şi seminţiei lui în veac. Şi Maria a rămas cu ea cam trei luni, apoi s-a întors acasă. Şi i s-a împlinit Elisabetei timpul să nască şi a născut un fiu. Au auzit vecinii şi rudele ei că Domnul şi-a revărsat milostivirea asupra ei şi s-au bucurat împreună cu ea. În ziua a opta au venit să circumcidă pruncul şi voiau să-i pună numele Zaharia, după tatăl său. Dar mama lui a spus: „Nu, ci se va numi Ioan.” Ei au zis: „Nu este nimeni între rudele tale care să aibă acest nume.” Şi l-au întrebat prin semne pe tatăl lui cum ar vrea să fie numit. El a cerut o tăbliţă şi a scris: „Numele lui este Ioan.” Şi toţi s-au mirat. Şi îndată i s-a deschis gura, i s-a dezlegat limba şi a început să-L binecuvânteze pe Dumnezeu. Pe toţi vecinii lor i-a cuprins teama şi se vorbea despre toate lucrurile acestea în tot ţinutul muntos al Iudeii. Toţi cei care auzeau, le păstrau în inima lor şi ziceau: „Oare ce va fi copilul acesta? Căci mâna Domnului este cu el.” Şi Zaharia, tatăl lui, s-a umplut de Duh Sfânt şi a început să profeţească: Binecuvântat fie Domnul Dumnezeul lui Israel pentru că a cercetat şi a răscumpărat poporul Său şi ne-a înălţat putere de mântuire în casa lui David, slujitorul Său, precum a grăit prin gura sfinţilor Săi, a profeţilor din vechime, izbăvire de vrăjmaşii noştri şi din mâna tuturor celor care ne urăsc, ca să-şi arate îndurarea faţă de părinţii noştri şi să-şi aducă aminte de legământul Său cel sfânt, de jurământul făcut lui Avraam, părintele nostru, că ne va da să-I slujim fără teamă, izbăviţi din mâna vrăjmaşilor noştri, în sfinţenie şi dreptate, înaintea feţei Lui, în toate zilele vieţii noastre. Iar tu, copile, profet al Celui Preaînalt te vei numi, căci vei merge înaintea Domnului ca să pregăteşti căile Sale pentru a face cunoscută poporului Său mântuirea, spre iertarea păcatelor, prin iubirea milostivă a Dumnezeului nostru, cu care ne-a cercetat Răsăritul cel de sus, ca să-i lumineze pe cei ce stăteau în întuneric şi în umbra morţii şi să ne îndrepte paşii pe calea păcii. Iar copilul creştea şi se întărea în duh şi a rămas în pustiu până în ziua în care s-a arătat înaintea lui Israel. În zilele acelea, Cezar Augustus a dat poruncă să se înscrie toată lumea. Acest recensământ s-a făcut prima oară pe când Quirinius era guvernator al Siriei. Şi au mers toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. S-a dus şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret în Iudeea, în cetatea lui David, numită Betleem, pentru că era din casa şi din neamul lui David. A mers să se înscrie cu Maria, logodnica sa, care era însărcinată. Şi în timp ce erau acolo i s-a împlinit vremea să nască şi L-a născut pe fiul ei, întâiul născut. L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle pentru că nu mai era loc pentru ei în casa de oaspeţi. Şi în acel ţinut erau nişte păstori, care stăteau pe câmp şi făceau de strajă, păzindu-şi turma în timpul nopţii. Iar un înger al Domnului li s-a arătat şi slava Domnului i-a învăluit în lumină şi au fost cuprinşi de o mare frică. Dar îngerul le-a spus: „Nu vă temeţi! Iată, vă vestesc o mare bucurie pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor, Hristos, Domnul. Acesta vă va fi semnul: veţi găsi un prunc înfăşat şi culcat într-o iesle.” Şi îndată împreună cu îngerul o mulţime de oaste cerească a început să-L laude pe Dumnezeu: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace oamenilor faţă de care El şi-a arătat bunăvoinţa. După ce îngerii au plecat de la ei spre cer, păstorii îşi spuneau între ei: „Să mergem la Betleem să vedem cele ce s-au petrecut acolo după cum ne-a înştiinţat Domnul.” Au mers în grabă şi i-au găsit pe Maria şi pe Iosif şi pruncul culcat în iesle. Văzându-L, le-au destăinuit ce li se spusese despre copil şi toţi cei care au auzit s-au mirat de cele povestite de păstori. Iar Maria păstra toate cuvintele acestea cumpănindu-le în inima ei. Păstorii s-au întors preamărindu-L şi lăudându-L pe Dumnezeu pentru că au auzit şi au văzut totul întocmai cum li se spusese. Şi când s-au împlinit opt zile ca să fie circumcis, I-au pus numele Iisus, aşa cum Îl numise îngerul înainte să se fi zămislit în pântece. Când s-au împlinit zilele pentru curăţirea lor după Legea lui Moise, L-au dus la Ierusalim ca să-L înfăţişeze Domnului, precum este scris în Legea Domnului: Fiecare întâi-născut de parte bărbătească va fi închinat Domnului, şi să aducă jertfă după cum spune Legea Domnului: o pereche de turturele sau doi porumbei. Şi iată, era un om în Ierusalim numit Simeon, iar omul acesta era drept şi evlavios şi aştepta mângâierea lui Israel, iar Duhul Sfânt era asupra lui. Duhul Sfânt îi descoperise că nu va muri înainte de a-L vedea pe Unsul Domnului. A venit în Templu îndemnat de Duhul Sfânt, iar când părinţii L-au adus pe pruncul Iisus ca să împlinească pentru El ce poruncea Legea, L-a luat în braţe şi L-a binecuvântat pe Dumnezeu, spunând: Slobozeşte-l acum pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, căci ochii mei au văzut mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină pentru luminarea neamurilor şi slava poporului Tău Israel. Iar tatăl şi mama Lui se mirau de cele spuse despre El. Simeon i-a binecuvântat şi i-a spus Mariei, mama lui: „Iată, copilul acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora în Israel şi va fi un semn care va stârni împotrivire. Iar prin sufletul tău va trece o sabie ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi.” Mai era acolo şi o prorociţă, Ana, fiica lui Fanuel, din tribul lui Aşer, foarte înaintată în vârstă, care trăise şapte ani cu soţul ei după fecioria ei. Acum era văduvă şi, ajunsă la optzeci şi patru de ani, nu se îndepărta de Templu şi slujea postind şi rugându-se zi şi noapte. A venit şi ea în acelaşi ceas şi Îl lăuda pe Domnul şi vorbea despre El tuturor celor care aşteptau mântuirea Ierusalimului. După ce au împlinit totul după Legea Domnului, s-au întors în Galileea, în cetatea lor Nazaret. Iar copilul creştea şi se întărea, plin de înţelepciune. Şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui. Părinţii Lui mergeau în fiecare an la Ierusalim de sărbătoarea Paştelui. Pe când avea El doisprezece ani au mers la Ierusalim după obiceiul sărbătorii şi după ce s-au sfârşit zilele de sărbătoare, la întoarcere, copilul Iisus a rămas la Ierusalim fără ca părinţii Lui să ştie. Crezând că este în grupul de călători, au mers cale de-o zi, apoi au început să-L caute printre rude şi cunoscuţi. Şi pentru că nu L-au găsit, s-au întors la Ierusalim să-L caute. După trei zile L-au găsit în Templu, stând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i. Toţi cei care îl auzeau erau uluiţi de priceperea şi răspunsurile lui. Când L-au văzut au rămas uimiţi, iar mama sa I-a spus: „Copile, de ce ne-ai făcut aşa ceva? Iată, tatăl Tău şi cu mine Te-am căutat cu îngrijorare.” Şi Iisus le-a spus: „De ce M-aţi căutat? Nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?” Dar ei n-au înţeles vorbele Lui. Apoi au mers împreună la Nazaret, iar El le era supus. Şi mama lui păstra toate aceste cuvinte în inima ei. Iar Iisus sporea în înţelepciune, în vârstă şi în har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar pe când Pilat din Pont era procuratorul Iudeii, Irod era tetrarh al Galileii, Filip, fratele lui, era tetrarh al Itureii şi al Trahonitidei iar Lisanias, tetrarh al Abilenei, şi mari preoţi erau Anna şi Caiafa, Dumnezeu i-a vorbit lui Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie. Iar el a străbătut tot ţinutul Iordanului vestind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor, după cum stă scris în cartea cuvintelor profetului Isaia: Glasul celui care strigă în pustie: Pregătiţi calea pentru Domnul, drepte faceţi cărările înaintea Lui. Orice vale se va umple, orice munte şi orice deal se vor pleca, căile strâmbe vor fi îndreptate iar cele colţuroase vor fi netezite. Şi orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu. Astfel, Ioan spunea mulţimilor care veneau la el să fie botezate: „Pui de vipere, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia ce va să vină? Faceţi deci roade vrednice de pocăinţă şi nu începeţi să spuneţi în sinea voastră: Îl avem ca tată pe Avraam, pentru că vă spun că Dumnezeu poate să ridice fii ai lui Avraam şi din pietrele acestea. Securea stă deja la rădăcina pomilor şi orice pom care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc.” Iar mulţimile l-au întrebat: „Atunci, ce să facem?” Şi Ioan le-a răspuns: „Cel ce are două haine să împartă cu cel care nu are, iar cel ce are mâncare să facă la fel.” Au venit şi nişte vameşi să fie botezaţi şi l-au întrebat: „Învăţătorule, ce să facem?” Iar el le-a spus: „Să nu luaţi nimic mai mult decât vi s-a poruncit.” L-au întrebat şi nişte soldaţi: „Noi ce trebuie să facem?” Iar el le-a spus: „Să nu asupriţi şi să nu înşelaţi pe nimeni. Să vă mulţumiţi cu solda voastră.” Şi pentru că poporul era în aşteptare şi toţi se gândeau în inimile lor dacă nu cumva Ioan este Hristos, el le-a răspuns tuturor: „Eu vă botez cu apă, dar vine Cel care este mai puternic decât mine, iar eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua sandalelor. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. El are lopata în mână ca să-şi cureţe aria şi să-şi adune grâul în hambar, iar pleava o va arde într-un foc de nestins.” Astfel propovăduia Ioan vestea cea bună poporului, dând şi multe alte îndemnuri. Dar tetrarhul Irod, pe care Ioan îl mustra din cauza Irodiadei, soţia fratelui său, şi pentru toate faptele rele pe care le făcuse, a adăugat la toate acestea şi închiderea lui Ioan în temniţă. După ce a fost botezat tot poporul, a fost botezat şi Iisus, iar pe când se ruga s-a deschis cerul şi Duhul Sfânt s-a coborât peste El în chip trupesc, ca un porumbel, şi s-a auzit un glas din cer: „Tu eşti Fiul Meu iubit, în Tine Îmi aflu bucuria.” Şi acesta era Iisus, care avea aproape treizeci de ani, fiind, după cum se credea, fiul lui Iosif, fiul lui Eli, fiul lui Matat, fiul lui Levi, fiul lui Melhi, fiul lui Ianai, fiul lui Iosif, fiul lui Matatia, fiul lui Amos, fiul lui Naum, fiul lui Esli, fiul lui Nagai, fiul lui Maat, fiul lui Matatia, fiul lui Semei, fiul lui Iose, fiul lui Ioda, fiul lui Ioanan, fiul lui Resa, fiul lui Zorobabel, fiul lui Salatiel, fiul lui Neri, fiul lui Melhi, fiul lui Addi, fiul lui Cosam, fiul lui Elmadam, fiul lui Er, fiul lui Iisus, fiul lui Eliezer, fiul lui Iorim, fiul lui Matat, fiul lui Levi, fiul lui Simeon, fiul lui Iuda, fiul lui Iosif, fiul lui Ionam, fiul lui Eliachim, fiul lui Melea, fiul lui Mena, fiul lui Matata, fiul lui Natan, fiul lui David, fiul lui Iese, fiul lui Iobed, fiul lui Booz, fiul lui Salmon, fiul lui Naason, fiul lui Aminadab, fiul lui Admin, fiul lui Arni, fiul lui Esrom, fiul lui Fares, fiul lui Iuda, fiul lui Iacov, fiul lui Isaac, fiul lui Avraam, fiul lui Tara, fiul lui Nahor, fiul lui Seruh, fiul lui Ragau, fiul lui Falec, fiul lui Eber, fiul lui Sala, fiul lui Cainam, fiul lui Arfaxad, fiul lui Sem, fiul lui Noe, fiul lui Lameh, fiul lui Matusala, fiul lui Enoh, fiul lui Iared, fiul lui Maleleel, fiul lui Cainan, fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu. Iisus, plin de Duh Sfânt, s-a întors de la Iordan şi Duhul L-a dus în pustie, unde a fost ispitit de Diavol timp de patruzeci de zile. Şi n-a mâncat nimic în cele patruzeci de zile şi la sfârşitul lor a flămânzit. Atunci Diavolul I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune acestei pietre să se facă pâine!” Iisus i-a răspuns: „Stă scris: nu numai cu pâine trăieşte omul.” Ducându-L mai sus, Diavolul I-a arătat într-o clipă toate împărăţiile lumii şi I-a spus: „Ţie îţi voi da toată puterea aceasta şi slava lor, fiindcă mie mi-a fost dată şi o dau cui vreau. Aşadar, dacă Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.” Iisus i-a răspuns: „Stă scris: Domnului Dumnezeului tău să I te închini şi numai Lui să-I slujeşti!” Apoi Diavolul L-a dus la Ierusalim, L-a aşezat în locul cel mai înalt al Templului şi I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te de aici, fiindcă stă scris: Îngerilor Săi le va porunci pentru Tine, să Te păzească şi: Te vor ridica pe mâini ca nu cumva să-Ţi loveşti de piatră piciorul. ” Dar Iisus i-a răspuns: „S-a zis: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău!” Când a sfârşit toate aceste ispite, Diavolul a plecat de la El pentru o vreme. Apoi Iisus s-a întors cu puterea Duhului în Galileea, iar vestea despre El s-a răspândit în tot ţinutul. Şi îi învăţa în sinagogile lor, fiind lăudat de toţi. Şi s-a dus la Nazaret, unde crescuse, şi într-o sâmbătă a intrat, după obiceiul Său, în sinagogă şi s-a ridicat să citească. I s-a dat cartea profetului Isaia şi deschizând-o a găsit locul în care era scris: Duhul Domnului este peste Mine căci El M-a uns să duc vestea cea bună săracilor; M-a trimis să vestesc celor întemniţaţi iertarea şi orbilor vederea; să-i eliberez pe cei asupriţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului. Apoi a închis cartea, a dat-o slujitorului şi s-a aşezat. Ochii tuturor celor din sinagogă erau aţintiţi asupra Lui. Atunci a început să le vorbească: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în auzul vostru.” Toţi Îl lăudau şi se mirau de harul cuvintelor pe care le spunea şi ziceau: „Nu e oare acesta fiul lui Iosif?” Dar El le-a spus: „Cu siguranţă îmi veţi spune zicala: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Fă şi aici, în ţara Ta câte am auzit că s-au întâmplat în Capernaum.” Şi a mai zis: „Adevărat vă spun: nici un profet nu e bine primit în ţara lui. Şi e adevărat ce vă spun că erau multe văduve în Israel pe vremea lui Ilie, când s-a închis cerul trei ani şi şase luni şi a fost foamete mare în tot ţinutul, dar Ilie n-a fost trimis la nici una dintre ele, ci numai la o femeie văduvă din Sarepta Sidonului. Şi erau mulţi leproşi în Israel pe vremea profetului Elisei şi nici unul dintre ei nu a fost curăţit, ci doar Naaman Sirianul.” Când au auzit acestea, toţi cei din sinagogă s-au umplut de mânie şi, ridicându-se, L-au scos din cetate şi L-au dus pe creasta muntelui pe care era zidită cetatea lor ca să-L arunce de acolo. Dar El, trecând printre ei, a plecat. Şi a coborât spre Capernaum, o cetate din Galileea, şi într-o sâmbătă îi învăţa pe oameni. Ei erau uimiţi de învăţătura Lui, căci cuvântul Lui avea putere. În sinagogă era un om care avea duh de demon necurat şi care striga cu o voce puternică: „Ei! ce-ai cu noi, Iisuse Nazarineanule? Ai venit să ne nimiceşti? Ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu.” Dar Iisus l-a mustrat: „Taci şi ieşi din el!” Iar diavolul l-a aruncat pe om în mijloc şi a ieşit din el fără să-i facă nici un rău. Pe toţi i-a cuprins spaima şi vorbeau între ei: „Ce fel de cuvânt este acesta? Fiindcă porunceşte cu autoritate şi putere duhurilor necurate şi ele ies.” Şi s-a răspândit vestea despre El pretutindeni în ţinutul acela. Plecând din sinagogă, Iisus a intrat în casă la Simon. Soacra lui Simon era cuprinsă de febră mare, iar ei L-au rugat pentru ea. El, aplecându-se asupra ei, a certat febra şi aceasta a lăsat-o. Îndată, ea s-a sculat şi a început să le slujească. Pe la apusul soarelui, toţi cei care aveau bolnavi cu tot felul de suferinţe i-au adus la Iisus, iar El îşi punea mâinile pe fiecare dintre ei şi îi vindeca. Din mulţi oameni ieşeau demoni care strigau: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.” Dar El, certându-i, nu-i lăsa să spună aceasta fiindcă ştiau că El este Hristos. Când s-a făcut ziuă a ieşit şi a mers într-un loc pustiu. Dar mulţimile Îl căutau şi mergeau până la El ca să-L ţină să nu plece de la ei. Dar Iisus le-a spus: „Trebuie să duc vestea cea bună a Împărăţiei lui Dumnezeu şi în alte cetăţi fiindcă pentru aceasta am fost trimis.” Şi predica în sinagogile din Iudeea. Pe când mulţimea se îmbulzea în jurul Lui şi asculta cuvântul lui Dumnezeu, iar El stătea pe malul lacului Ghenezaret, Iisus a văzut două bărci oprite lângă ţărm. Pescarii coborâseră din ele şi îşi spălau mrejele. Urcând într-una din ele, care era a lui Simon, i-a cerut să o îndepărteze puţin de ţărm. Apoi s-a aşezat şi a început să înveţe din barcă mulţimile. După ce a terminat de vorbit i-a spus lui Simon: „Ieşi din nou la apă adâncă şi aruncaţi-vă mrejele pentru pescuit.” Dar Simon I-a răspuns: „Stăpâne, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar la cuvântul Tău voi arunca mrejele.” Şi, făcând aşa, au prins atât de mulţi peşti încât se rupeau mrejele. Le-au făcut semn tovarăşilor lor, care erau în cealaltă barcă să vină să-i ajute. Au venit şi au umplut ambele bărci încât erau gata să se scufunde. Văzând aceasta, Simon Petru a căzut la picioarele lui Iisus şi a spus: „Îndepărtează-Te de mine, Doamne, căci sunt un om păcătos”; fiindcă îi cuprinsese spaima pe el şi pe cei care erau cu el din cauza pescuitului pe care îl făcuseră; la fel şi pe Iacov şi Ioan, fiii lui Zebedeu, care erau tovarăşii lui Simon. Dar Iisus i-a zis lui Simon: „Nu te teme! De acum vei fi pescar de oameni.” Iar ei, ducând corabia la mal, au lăsat totul şi L-au urmat. Şi pe când era Iisus într-o cetate, iată, a venit un om plin de lepră; acesta, văzându-L pe Iisus, a căzut cu faţa la pământ şi L-a rugat: „Doamne, dacă vrei poţi să mă curăţeşti.” Iisus a întins mâna şi l-a atins spunând: „Vreau, curăţeşte-te!” Şi îndată lepra l-a părăsit. El i-a poruncit să nu spună nimănui şi i-a zis: „Du-te şi arată-te preotului şi adu jertfă pentru curăţirea ta, aşa cum a poruncit Moise, ca să fie mărturie înaintea lor.” Şi vestea despre El se răspândea tot mai mult, iar mulţimile veneau să-L asculte şi să se vindece de boli. Dar El se retrăgea în locuri pustii şi se ruga. Într-o zi, pe când Iisus învăţa mulţimile, stăteau acolo şi fariseii, învăţătorii Legii care veniseră din toate satele din Galileea, Iudeea şi din Ierusalim, iar puterea Domnului lucra ca să vindece. Şi iată, nişte oameni, care aduceau pe targă un om paralizat, încercau să-l ducă şi să-l pună în faţa Lui. Dar pentru că n-au găsit pe unde să-l ducă din cauza mulţimii au urcat pe casă şi l-au coborât cu tot cu targă prin acoperiş, până în mijloc, în faţa lui Iisus. Şi văzând credinţa lor, El a spus: „Omule, îţi sunt iertate păcatele.” Fariseii şi cărturarii au început să se întrebe: „Cine este acesta care rosteşte blasfemii? Cine poate ierta păcatele în afară de Dumnezeu?” Dar Iisus, cunoscându-le gândurile, le-a răspuns: „Ce gândiţi în inimile voastre? Ce este mai uşor? Să zici: păcatele îţi sunt iertate! sau să spui: ridică-te şi umblă? Dar, ca să vedeţi că Fiul Omului are putere pe pământ să ierte păcatele” – i-a zis paraliticului: „Îţi spun: ridică-te, ia-ţi patul şi mergi acasă!” Şi îndată paraliticul, ridicându-se în faţa lor, şi-a luat targa pe care zăcuse şi a plecat acasă slăvindu-L pe Dumnezeu. Pe toţi i-a cuprins uimirea, Îl slăveau pe Dumnezeu şi spuneau plini de frică: „Astăzi am văzut lucruri nemaiîntâlnite.” După aceea, Iisus a ieşit şi a văzut un vameş, pe nume Levi, stând la vamă şi i-a spus: „Urmează-Mă!” Iar el, lăsând totul, s-a ridicat şi L-a urmat. Levi a făcut un ospăţ mare la el acasă şi erau acolo o mulţime de vameşi şi alţi oameni care luau masa cu ei. Dar fariseii şi cărturarii cârteau, zicând ucenicilor: „De ce mâncaţi şi beţi cu vameşii şi păcătoşii?” Iisus le-a răspuns: „Nu au nevoie de medic cei sănătoşi, ci bolnavii. Nu am venit să-i chem pe cei drepţi la pocăinţă, ci pe păcătoşi.” Unii I-au zis: „Ucenicii lui Ioan postesc des şi fac rugăciuni, la fel şi ucenicii fariseilor, dar ai Tăi mănâncă şi beau.” Iisus le-a spus: „Oare puteţi pune nuntaşii să postească cât timp mirele este cu ei? Va veni însă o vreme când mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti.” Şi le-a mai spus o pildă: „Nimeni nu rupe un petic de la o haină nouă ca să-l pună la una veche, pentru că aşa şi haina nouă se rupe, iar celei vechi nu i se potriveşte peticul de la cea nouă. Şi nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi pentru că vinul nou va sparge burdufurile şi se va vărsa, iar burdufurile se vor strica. Ci vinul nou se pune în burdufuri noi. Nimeni nu vrea vin nou după ce a băut din cel vechi, căci spune: vinul vechi este mai bun.” Şi, într-o sâmbătă, s-a întâmplat ca Iisus să treacă prin nişte lanuri de grâu. Iar ucenicii Lui au început să culeagă spice de grâu şi, frecându-le în mâini, să le mănânce. Unii dintre farisei au spus: „De ce faceţi ce nu este îngăduit sâmbăta?” Iisus le-a răspuns: „Oare n-aţi citit ce a făcut David când a flămânzit, el şi cei care îl însoţeau? Cum a intrat în casa lui Dumnezeu, a luat pâinile punerii înainte, pe care nu este îngăduit să le mănânce decât preoţii, a mâncat şi le-a dat şi celor care erau cu el?” Şi le zicea: „Fiul Omului este Domn al sâmbetei.” În altă sâmbătă a intrat în sinagogă şi învăţa. Şi acolo era un om cu mâna dreaptă uscată. Iar cărturarii şi fariseii Îl pândeau să vadă dacă vindecă sâmbăta ca să aibă pentru ce-L învinui. Însă El le cunoştea gândurile şi i-a spus omului cu mâna uscată: „Ridică-te şi stai în mijloc.” Şi s-a ridicat şi a stat. Iisus le-a spus: „Vă întreb dacă sâmbăta este îngăduit să faci bine sau să faci rău, să salvezi o viaţă sau să o pierzi?” Şi privindu-i de jur împrejur pe toţi, i-a zis: „Întinde-ţi mâna!” Omul a făcut aşa şi mâna i s-a vindecat. Şi ei s-au umplut de furie şi vorbeau între ei ce să-I facă lui Iisus. În zilele acelea Iisus a ieşit să se roage şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu. Când s-a făcut ziuă, şi-a chemat ucenicii şi a ales dintre ei doisprezece pe care i-a numit apostoli: Simon, pe care l-a numit Petru, şi Andrei, fratele său, Iacov, Ioan, Filip, Bartolomeu, Matei, Toma, Iacov al lui Alfeu, Simon numit Zelotul, Iuda al lui Iacov şi Iuda Iscarioteanul, care a ajuns trădător. Şi a coborât împreună cu ei. S-a oprit pe un câmp şi erau acolo o mulţime de ucenici şi mult popor din toată Iudeea, Ierusalim şi din ţinutul de coastă al Tirului şi Sidonului, care veniseră să-L asculte şi să fie vindecaţi de boli. Erau vindecaţi şi unii care erau tulburaţi de duhuri necurate. Toată mulţimea încerca să-L atingă fiindcă puterea care ieşea din El îi vindeca pe toţi. Iar El şi-a ridicat ochii spre ucenicii Săi şi a spus: „Fericiţi voi, cei săraci, căci a voastră este Împărăţia lui Dumnezeu. Fericiţi voi, cei care acum sunteţi flămânzi, căci vă veţi sătura. Fericiţi voi, cei care plângeţi acum, căci veţi râde. Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî, când vă vor izgoni şi vă vor batjocori şi vor şterge numele vostru socotindu-l rău din pricina Fiului Omului. Bucuraţi-vă şi săltaţi de veselie în ziua aceea. Pentru că iată, plata voastră va fi mare în cer; fiindcă la fel făceau părinţii lor cu profeţii. Dar vai vouă, celor bogaţi, pentru că v-aţi primit mângâierea. Vai vouă, celor care sunteţi sătui acum, căci veţi flămânzi. Vai vouă, care râdeţi acum, pentru că veţi jeli şi veţi plânge. Vai vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine, fiindcă tot aşa făceau şi părinţii lor cu profeţii falşi. Iar vouă celor ce ascultaţi vă spun: iubiţi-vă duşmanii, faceţi bine celor care vă urăsc, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei care vă defăimează. Celui care te loveşte peste un obraz, întoarce-i-l şi pe celălalt, iar pe cel care îţi ia haina, nu-l opri să-ţi ia şi cămaşa. Dă-le tuturor celor care îţi cer şi nu cere înapoi de la cel care îţi ia lucrurile. Aşa cum vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel. Şi dacă îi iubiţi pe cei care vă iubesc, ce mulţumire aveţi? Şi păcătoşii îi iubesc pe cei care-i iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac bine, ce mulţumire aveţi? Şi păcătoşii fac aşa. Şi dacă daţi cu împrumut celor de la care speraţi să primiţi înapoi, ce mulţumire aveţi? Şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor ca să ia înapoi întocmai. Voi însă iubiţi-vă duşmanii, faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să aşteptaţi ceva înapoi, iar plata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, pentru că El este bun şi cu cei nerecunoscători şi răi. Fiţi milostivi precum şi Tatăl vostru este milostiv. Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi, nu condamnaţi şi nu veţi fi condamnaţi. Iertaţi şi vi se va ierta, daţi şi vi se va da: măsură bună, îndesată şi scuturată, gata să se verse, aşa vi se va pune în braţe, căci cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura înapoi.” Şi le-a spus o pildă: „Poate un orb să călăuzească alt orb? Oare nu vor cădea amândoi în groapă? Ucenicul nu este mai mare decât învăţătorul, dar orice ucenic desăvârşit va fi asemenea învăţătorului său. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, dar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Cum poţi spune fratelui tău: Frate, lasă-mă să-ţi scot paiul din ochi, când tu nu vezi bârna din ochiul tău! Ipocritule! Scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi apoi vei vedea limpede paiul din ochiul fratelui tău ca să-l scoţi. Nu există pom bun care să dea rod rău şi nici pom rău care să dea rod bun. Fiecare pom după rodul său se cunoaşte, fiindcă nu se culeg smochine din spini şi nici struguri din mărăcini. Omul bun scoate din vistieria bună a inimii sale ceea ce este bun, căci gura grăieşte din prea plinul inimii, pe când cel rău scoate din vistieria lui rea ceea ce este rău. De ce Mă chemaţi: Doamne, Doamne!, dar nu faceţi ce vă spun? Vă voi arăta cu cine seamănă cel care vine la Mine, ascultă cuvintele Mele şi le împlineşte: se aseamănă cu un om care construieşte o casă, care a săpat adânc şi a pus temelia pe stâncă; au crescut apele, a izbit puhoiul în casa aceea, dar n-a putut să o clintească pentru că era bine construită. Astfel, cel care ascultă dar nu împlineşte este asemenea omului care şi-a construit casa pe pământ, fără temelie. A izbit puhoiul şi îndată casa aceea s-a prăbuşit, iar căderea ei a fost mare.” După ce a terminat de spus cuvintele sale în auzul poporului, Iisus a intrat în Capernaum. Şi era un centurion care avea un slujitor pe care îl îndrăgea. Acesta era bolnav, pe moarte. Auzind despre Iisus, centurionul a trimis la El nişte bătrâni ai iudeilor cu rugămintea să vină să-i vindece slujitorul. Ajunşi la Iisus, ei L-au rugat stăruitor: „Merită să faci aceasta pentru el, fiindcă iubeşte neamul nostru şi sinagoga el ne-a construit-o.” Iisus a mers cu ei şi pe când ajunsese nu departe de casă, centurionul a trimis nişte prieteni să-I spună: „Doamne, nu Te mai osteni, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu; de aceea nici nu m-am socotit vrednic să vin la Tine. Dar spune numai un cuvânt şi slujitorul meu se va vindeca. Pentru că şi eu sunt un om sub autoritatea cuiva şi am în subordine soldaţi şi dacă îi spun unuia: Du-te! – şi se duce, şi altuia: Vino! – şi vine, şi slujitorului meu: Fă aceasta! – şi face.” Auzind acestea, Iisus a fost uimit de el şi întorcându-se către mulţimea care îl însoţea, a zis: „Vă spun că nici la cei din poporul lui Israel nu am găsit asemenea credinţă.” Când s-au întors acasă, cei trimişi l-au găsit pe slujitor vindecat. Puţin după aceea s-a dus într-o cetate numită Nain şi mergeau cu El ucenicii şi o mulţime mare de oameni. Cum se apropiau de poarta cetăţii, iată că era dus la groapă un mort, singurul fiu al mamei sale, iar ea era văduvă. Şi era cu ea multă lume din cetate. Când a văzut-o, Domnului I s-a făcut milă de ea şi i-a spus: „Nu plânge!” Apoi, apropiindu-se, s-a atins de patul mortului, iar cei care îl purtau s-au oprit. Şi a zis: „Tinere, îţi spun, ridică-te!” Mortul s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Şi pe toţi i-a cuprins frica şi Îl slăveau pe Dumnezeu spunând: „Un profet mare s-a ridicat între noi, şi Dumnezeu l-a cercetat pe poporul Său.” Şi s-a răspândit acest cuvânt despre El în toată Iudeea şi în tot ţinutul dimprejur. Pe Ioan l-au înştiinţat ucenicii Săi despre toate acestea. Chemându-şi doi dintre ucenici, Ioan i-a trimis la Domnul să-I spună: „Tu eşti Cel care trebuie să vină sau să aşteptăm pe altul?” Când au ajuns la El, oamenii I-au spus: „Ioan Botezătorul ne-a trimis la Tine să întrebăm: Tu eşti Cel care trebuie să vină sau să aşteptăm pe altul?” În ceasul acela Iisus i-a vindecat pe mulţi de boli, de neputinţe, de duhuri rele şi le-a dăruit multor orbi vederea. Şi le-a răspuns: „Mergeţi şi povestiţi-i lui Ioan ce aţi văzut şi aţi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţiţi şi surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună. Fericit este cel care nu se va poticni din cauza mea.” După ce au plecat cei trimişi de Ioan, Iisus a început să vorbească mulţimii despre el: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustiu? O trestie clătinată de vânt? Sau ce aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine fine? Iată, cei cu haine strălucitoare şi care trăiesc în desfătări sunt în palate. Sau ce aţi ieşit să vedeţi? Un profet? Da! Vă spun, mai mult decât un profet. El este cel despre care stă scris: Iată, Eu îl trimit pe vestitorul Meu înaintea feţei Tale pe cel care va pregăti calea înaintea Ta. Vă spun că dintre cei născuţi din femeie nu e nimeni mai mare decât Ioan. Totuşi, cel mai mic în Împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât el. Şi tot poporul, chiar şi vameşii, auzind, au recunoscut dreptatea lui Dumnezeu, primind botezul lui Ioan. Dar fariseii şi învăţătorii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul. Aşadar, cu cine îi voi asemăna pe astfel de oameni şi cu cine sunt ei asemănători? Sunt asemenea unor copii, care stau în piaţă şi strigă unii la alţii: V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat, v-am cântat de jale şi n-aţi plâns. Căci a venit Ioan Botezătorul, care nu mănâncă pâine şi nu bea vin, şi spuneţi: Are demon! A venit Fiul Omului care mănâncă şi bea şi spuneţi: Iată un om care mănâncă şi bea vin, prieten cu vameşii şi păcătoşii. Dar înţelepciunea a fost recunoscută dreaptă de toţi copiii ei.” Unul dintre farisei L-a chemat să mănânce cu el, iar Iisus, intrând în casa fariseului, s-a aşezat la masă. Şi iată, o femeie din cetate, o păcătoasă, care aflase că El stătea la masă în casa fariseului, a adus un vas de alabastru cu mir, s-a aşezat în spate la picioarele Lui şi, plângând, a început să-I spele cu lacrimi picioarele şi I le ştergea cu părul ei, le săruta şi le ungea cu mir. Văzând, fariseul care Îl chemase şi-a spus în sinea lui: „Dacă acesta ar fi profet, ar şti cine şi cum este această femeie, că e o păcătoasă.” Dar Iisus a răspuns: „Simone, am ceva să-ţi spun.” Iar el a zis: „Spune, Învăţătorule!” „Un cămătar avea doi datornici. Unul îi datora cinci sute de dinari iar celălalt cincizeci. Pentru că nu aveau cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Aşadar, care dintre ei îl va iubi mai mult?” Simon a răspuns: „Socotesc că acela căruia i s-a iertat mai mult.” Iar El i-a spus: „Ai judecat drept.” Şi întorcându-se spre femeie i-a spus lui Simon: „Vezi această femeie? Am intrat în casa ta şi nu Mi-ai spălat picioarele; ea, însă, Mi-a spălat picioarele cu lacrimi şi Mi le-a şters cu părul ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă, de când a intrat nu a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu ulei nu Mi-ai uns capul; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îţi spun: iertate îi sunt păcatele ei multe pentru că a iubit mult. Cel căruia i se iartă puţin, iubeşte puţin.” Iar ei i-a spus: „Păcatele îţi sunt iertate.” Cei care stăteau la masă au început să spună în sinea lor: „Cine este acesta de iartă şi păcatele?” Dar Iisus i-a zis femeii: „Credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace!” După acestea Iisus umbla prin cetăţi şi sate ca să propovăduiască şi să ducă vestea cea bună a Împărăţiei lui Dumnezeu. Şi erau cu El cei doisprezece şi nişte femei care fuseseră vindecate de duhuri necurate şi de boli: Maria, numită Magdalena, din care ieşiseră şapte demoni, Ioana, soţia lui Huza, administratorul lui Irod, Suzana şi multe altele care Îi slujeau din averea lor. După ce s-a adunat mulţime mare şi au venit la El mulţi din cetăţi, Iisus le-a spus printr-o parabolă: „A ieşit semănătorul să-şi semene sămânţa. Şi, pe când semăna, una a căzut lângă drum, a fost călcată în picioare, iar păsările cerului au mâncat-o. Alta a căzut pe piatră şi, după ce a răsărit, s-a uscat pentru că nu avea umezeală. Alta a căzut în mijlocul spinilor şi, pentru că au crescut odată cu ea, spinii au înăbuşit-o. Alta a căzut pe pământ bun şi, după ce a crescut, a dat rod însutit.” Spunând acestea striga: „Cine are urechi de auzit, să audă!” Dar ucenicii L-au întrebat: „Ce este această parabolă?” Şi le-a răspuns: „Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi le sunt date în parabole, pentru ca văzând, să nu vadă şi auzind să nu înţeleagă. Iată ce înseamnă parabola: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Cei de lângă drum sunt cei care l-au auzit, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor pentru ca nu cumva, crezând, să fie mântuiţi. Cei de pe piatră sunt cei care, atunci când aud, primesc cu bucurie cuvântul, dar nu au rădăcină şi cred un timp, dar la vreme de încercare se îndepărtează. Cea care a căzut între spini sunt cei care au auzit, dar din cauza grijilor, a bogăţiei şi a plăcerilor vieţii se înăbuşă pe cale şi nu ajung la capăt. Cea care este pe pământ bun sunt cei care, auzind cuvântul cu inimă curată şi bună, îl păstrează şi aduc rod în răbdare. Nimeni, după ce aprinde o făclie, nu o ascunde sub un vas, nici nu o pune sub pat, ci o pune în sfeşnic pentru ca toţi cei care intră să vadă lumina. Pentru că nu există lucru ascuns care să nu fie descoperit şi nici lucru tăinuit care să nu se afle şi să nu se arate. Vedeţi, aşadar, cum ascultaţi. Căci celui care are i se va da, iar celui care n-are şi ce i se pare că are i se va lua.” Au venit la El mama şi fraţii Lui, dar nu puteau ajunge la El din cauza mulţimii. I-au spus: „Mama şi fraţii Tăi stau afară şi vor să Te vadă.” Dar El le-a răspuns: „Mama şi fraţii Mei sunt cei care ascultă şi împlinesc cuvântul lui Dumnezeu.” Într-una din zile, Iisus a urcat în barcă cu ucenicii Săi şi le-a spus: „Să trecem pe partea cealaltă a lacului.” Şi au ieşit în larg. Pe când vâsleau, El a adormit. Şi s-a iscat pe lac o furtună, iar barca a început să ia apă şi erau în primejdie. Apropiindu-se de El, L-au trezit spunând: „Învăţătorule! Învăţătorule! Pierim!” Trezindu-se, Iisus a certat vântul şi vuietul apei, iar ele s-au potolit şi s-a făcut linişte. Iar El le-a spus: „Unde este credinţa voastră?” Iar ei s-au minunat, cuprinşi de teamă şi îşi spuneau unii altora: „Cine este oare acesta, de porunceşte vânturilor şi apei iar ele I se supun?” Au ajuns la ţărm în ţinutul gherasenilor, care este pe partea cealaltă, în faţa Galileii. Când a coborât pe uscat, I-a ieşit înainte un om din cetate care avea demoni. De multă vreme nu mai purta haine şi nu mai stătea în casă, ci în morminte. Când L-a văzut pe Iisus a căzut înaintea Lui, strigând cu voce puternică: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul Dumnezeului Preaînalt? Te rog, nu mă chinui!” Căci Iisus îi poruncise duhului necurat să iasă din om. Fiindcă de multă vreme duhul pusese stăpânire pe el şi ca să-l păzească îl legau în lanţuri, cu picioarele în chingi, dar el, rupând legăturile, era împins de demon în locuri pustii. Iisus l-a întrebat: „Care este numele tău?” iar el a răspuns: „Legiune”. Fiindcă intraseră mulţi demoni în el. Şi-L rugau să nu le poruncească să plece în adâncuri. Şi era acolo o turmă mare de porci care păşteau pe munte, iar demonii L-au rugat să-i lase să intre în ei. Şi i-a lăsat. După ce au ieşit din om, demonii au intrat în porci, iar turma s-a aruncat în lac şi s-a înecat. Văzând ce s-a întâmplat, paznicii au luat-o la fugă şi au dat de veste în cetate şi prin sate. Oamenii au ieşit să vadă cele întâmplate. Au ajuns la Iisus şi l-au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, stând jos îmbrăcat şi întreg la minte la picioarele lui Iisus. Şi i-a cuprins teama. Cei care văzuseră le-au povestit cum a fost salvat cel posedat. Şi toată mulţimea din ţinutul gherasenilor I-a cerut să plece de la ei. Pentru că fuseseră cuprinşi de o mare spaimă. Iar El, urcând în barcă, s-a întors. Omul din care ieşiseră demonii Îl ruga să-l lase să rămână cu El. Dar Iisus l-a trimis, zicând: „Întoarce-te acasă şi povesteşte câte a făcut Dumnezeu pentru tine.” Şi a plecat vestind în toată cetatea câte a făcut Iisus pentru el. Când s-a întors Iisus, L-a întâmpinat mulţimea, pentru că toţi Îl aşteptau. Şi iată, a venit un om pe nume Iair care era mai-marele sinagogii şi căzând la picioarele lui Iisus L-a rugat să vină în casa lui, fiindcă avea numai o fiică de vreo doisprezece ani şi aceasta era pe moarte. Pe când se ducea într-acolo, mulţimile Îl îmbulzeau. Şi o femeie care avea hemoragie de doisprezece ani şi care îşi cheltuise toată averea cu medicii, şi nu a putut fi vindecată de nimeni, s-a apropiat de Iisus din spate şi I-a atins poala hainei şi îndată hemoragia i s-a oprit. Şi Iisus a spus: „Cine M-a atins?” Fiindcă nimeni nu recunoştea, Petru a zis: „Învăţătorule, mulţimile Te înconjoară şi Te îmbulzesc.” Dar Iisus a spus: „Cineva M-a atins, fiindcă am simţit că a ieşit o putere din Mine.” Când a văzut femeia că nu a trecut neobservată, a venit tremurând şi s-a aruncat la picioarele Lui, istorisind tuturor din ce cauză L-a atins şi cum s-a vindecat îndată. Iar Iisus i-a spus: „Fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace!” Pe când vorbea a venit cineva la mai-marele sinagogii, spunând: „Fiica ta a murit. Nu-L mai obosi pe Învăţător.” Dar Iisus auzind, i-a răspuns: „Nu te teme! Crede numai şi va fi mântuită.” Ajungând acasă nu a lăsat pe nimeni să intre în afară de Petru, Ioan şi Iacov şi de tatăl şi mama copilei. Toţi plângeau şi o jeleau, dar El le-a spus: „Nu plângeţi fiindcă nu a murit, ci doarme.” Şi râdeau de El pentru că ştiau că murise. Dar El a luat-o de mână şi a strigat-o: „Copilă, trezeşte-te!” Duhul ei s-a întors şi s-a ridicat îndată iar Iisus i-a îndemnat să-i dea copilei să mănânce. Părinţii ei au rămas uimiţi, dar El le-a poruncit să nu spună nimănui cele întâmplate. Chemându-i pe cei doisprezece, le-a dat putere şi autoritate asupra tuturor demonilor şi să vindece toate bolile. I-a trimis să vestească Împărăţia lui Dumnezeu şi să vindece. Le-a spus: „Să nu luaţi nimic pe drum, nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani şi nici să nu aveţi câte două haine. În casa în care intraţi, să rămâneţi acolo până veţi pleca. Şi unde nu vă vor primi, ieşiţi din cetatea aceea şi scuturaţi-vă praful de pe picioare ca mărturie împotriva lor.” Iar ei, plecând, mergeau prin sate, ducând vestea cea bună şi vindecând pretutindeni. A auzit şi Irod tetrarhul toate cele întâmplate şi era nedumerit pentru că unii spuneau că Ioan s-a sculat din morţi, alţii că s-a arătat Ilie, iar alţii că a înviat un profet dintre cei vechi. Irod a spus: „Lui Ioan eu i-am tăiat capul. Atunci cine este acesta despre care aud asemenea lucruri?” Şi căuta să-L vadă. După ce s-au întors, apostolii I-au povestit câte făcuseră. Şi, luându-I cu El, deoparte, a plecat într-o cetate numită Betsaida. Dar mulţimile au aflat şi L-au urmat, iar El, primindu-le, le-a vorbit despre Împărăţia lui Dumnezeu şi i-a vindecat pe cei care aveau nevoie de vindecare. Ziua era pe sfârşite, iar cei doisprezece au venit să-I spună: „Lasă mulţimea să meargă prin satele şi cătunele din jur să se adăpostească şi să-şi găsească de mâncare, fiindcă aici suntem în loc pustiu.” Iisus însă le-a zis: „Daţi-le voi să mănânce!” Ei I-au spus: „Nu avem mai mult de cinci pâini şi doi peşti; doar să mergem noi să cumpărăm de mâncare pentru tot poporul acesta.” Pentru că erau cam cinci mii de bărbaţi. Dar El le-a spus ucenicilor Săi: „Puneţi-i să se aşeze în grupuri de câte cincizeci.” Au făcut aşa şi s-au aşezat toţi. Şi Iisus a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti şi, ridicându-şi privirea spre cer, le-a binecuvântat, le-a frânt şi le-a dat ucenicilor să le pună înaintea mulţimii. Au mâncat toţi şi s-au săturat şi s-a strâns ce mai rămăsese: douăsprezece coşuri. Şi pe când Iisus se ruga deoparte, au venit ucenicii Săi, iar El i-a întrebat: „Cine zic mulţimile că sunt Eu?” I-au răspuns: „Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii că a înviat un profet dintre cei vechi.” Iar El le-a spus: „Voi cine spuneţi că sunt Eu?” Şi a răspuns Petru: „Hristosul lui Dumnezeu.” Dar El le-a poruncit cu asprime să nu spună nimănui despre aceasta, zicându-le că Fiul Omului trebuie să pătimească multe, să fie respins de bătrâni, de marii preoţi şi de cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie. Şi apoi a zis către toţi: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze. Pentru că cine vrea să-şi scape viaţa o va pierde, dar cine îşi pierde viaţa pentru Mine, acela şi-o va salva. Fiindcă la ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă se pierde sau se ruinează pe sine? Căci dacă se ruşinează cineva de Mine şi de cuvintele Mele, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri. Adevăr vă spun: sunt unii dintre cei care stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” La vreo opt zile după ce a spus acestea, Iisus i-a luat pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov şi a urcat pe munte să se roage. Şi, pe când se ruga El, înfăţişarea feţei Sale s-a schimbat, iar haina Lui s-a făcut strălucitor de albă. Şi, iată, doi bărbaţi vorbeau cu El – Moise şi Ilie – care, arătându-se în slavă, vorbeau cu El despre moartea Lui, care trebuia să se împlinească la Ierusalim. Petru şi cei care erau cu el erau toropiţi de somn. Şi când s-au trezit, au văzut slava Lui şi doi bărbaţi care stăteau cu El. Şi pe când aceştia se despărţeau de Iisus, Petru I-a spus lui Iisus: „Învăţătorule, e bine că suntem aici. Să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”, dar nu ştia ce spune. Pe când spunea aceasta, a venit un nor şi i-a acoperit în umbră, iar când au intrat în nor, ucenicii s-au speriat. Şi din nor s-a auzit un glas: „Acesta este Fiul Meu cel ales. De El să ascultaţi!” Când s-a auzit glasul, Iisus a rămas singur. Iar ei au tăcut şi în zilele acelea n-au spus nimănui ce văzuseră. În ziua următoare, după ce au coborât de pe munte, L-a întâmpinat o mulţime mare. Şi, iată, un om din mulţime I-a strigat: „Învăţătorule, Te rog, uită-Te la fiul meu, pentru că e singurul meu copil şi, iată, un duh îl apucă şi începe să strige şi să-l zguduie, cu spume la gură, şi cu greu îl lasă, zdrobindu-l. I-am rugat pe ucenicii Tăi să-l alunge, dar n-au putut.” Şi Iisus a răspuns: „Neam necredincios şi rătăcit, până când voi mai fi cu voi şi cât vă voi mai răbda? Adu-l aici pe fiul tău.” Pe când se apropia, demonul l-a aruncat la pământ şi l-a zguduit. Iisus a certat duhul necurat, l-a vindecat pe copil şi l-a dat tatălui său. Şi toţi au fost uluiţi de măreţia lui Dumnezeu. Pe când toată lumea se minuna de tot ce făcea, le-a spus ucenicilor Săi: „Ţineţi minte cuvintele acestea: Fiul Omului urmează să fie dat în mâinile oamenilor.” Dar ei nu înţelegeau cuvântul acesta pentru că era ascuns pentru ei ca să nu-L priceapă, şi se temeau să-L întrebe. Şi s-a iscat o ceartă: care dintre ei ar fi mai mare. Iisus, cunoscând gândul din inimile lor, a luat un copil, l-a pus să stea lângă El şi le-a spus: „Cine primeşte acest copil în Numele Meu, pe Mine Mă primeşte şi cine Mă primeşte pe Mine Îl primeşte pe Cel care M-a trimis; fiindcă cel mai mic dintre voi toţi, acela este mare.” Atunci, Ioan I-a zis: „Învăţătorule, am văzut pe cineva care alunga demoni în Numele Tău şi l-am oprit fiindcă nu Te urmează împreună cu noi.” Dar Iisus le-a spus: „Nu-l opriţi, pentru că cine nu este împotriva voastră este cu voi.” Când s-au împlinit zilele înălţării Sale, Iisus a plecat cu hotărâre spre Ierusalim şi a trimis soli înaintea Sa. Pe drum au intrat într-un sat al samaritenilor ca să pregătească un loc pentru El. Însă nu L-au primit pentru că se îndrepta spre Ierusalim. Când au văzut aşa, ucenicii Iacov şi Ioan I-au spus: „Doamne, vrei să cerem să coboare foc din cer şi să-i nimicească?” Dar Iisus, întorcându-se, i-a mustrat. Şi au mers în alt sat. Pe drum, în timp ce mergeau, cineva I-a spus: „Te voi urma oriunde Te vei duce.” Iisus i-a răspuns: „Vulpile au vizuini, păsările cerurilor au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-şi sprijine capul.” Iar altuia i-a spus: „Urmează-Mă!” Şi acela I-a zis: „Doamne, îngăduie-mi să merg să-l îngrop pe tatăl meu.” Însă El i-a spus: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii, tu mergi să vesteşti Împărăţia lui Dumnezeu.” Altcineva I-a zis: „Te voi urma, Doamne, dar mai întâi îngăduie-mi să-mi iau rămas bun de la familia mea.” Dar Iisus i-a zis: „Cine pune mâna pe plug şi priveşte înapoi nu e vrednic de Împărăţia lui Dumnezeu.” După aceea, Domnul a ales alţi şaptezeci şi i-a trimis doi câte doi înaintea lui în fiecare cetate şi loc pe unde avea să treacă El. Şi le-a spus: „Secerişul e mult, dar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l, aşadar, pe stăpânul secerişului să trimită lucrători la secerişul lui. Mergeţi! Iată, Eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor. Nu vă luaţi nici pungă, nici traistă, nici încălţăminte şi nu vă opriţi să salutaţi pe nimeni pe drum. În orice casă intraţi, spuneţi mai întâi: Pace acestei case! Şi de va fi acolo un om al păcii, pacea voastră se va odihni asupra lui, iar de nu, se va întoarce la voi. Rămâneţi în acea casă, mâncaţi şi beţi de la ei, fiindcă vrednic este lucrătorul de plată. Nu vă mutaţi din casă în casă. Şi în orice cetate veţi intra şi vă vor primi, mâncaţi ce vi se dă şi vindecaţi acolo bolnavii şi spuneţi-le: Împărăţia lui Dumnezeu e aproape de voi. Dar în orice cetate veţi intra şi nu vă vor primi, ieşiţi în pieţele ei şi spuneţi: Scuturăm chiar şi praful care ni s-a lipit de picioare în cetatea voastră, dar să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Vă spun că în ziua aceea îi va fi mai uşor Sodomei decât acelei cetăţi. Vai ţie, Horazine! Vai ţie, Betsaida! Căci dacă s-ar fi făcut în Tir şi Sidon minunile care s-au făcut la voi, de mult s-ar fi îmbrăcat în sac şi cenuşă şi s-ar fi pocăit. De aceea, în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât pentru voi. Şi tu, Capernaum, oare vei fi înălţat până la cer? Până în sălaşul morţilor te vei prăbuşi. Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă şi cine vă respinge pe voi, pe Mine Mă respinge şi cine Mă respinge pe Mine, Îl respinge pe Cel care M-a trimis.” S-au întors cei şaptezeci cu bucurie şi au spus: „Doamne, chiar şi demonii ni se supun în Numele Tău.” El le-a spus: „L-am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer. Iată, v-am dat puterea să călcaţi peste şerpi şi scorpioni, peste toată puterea duşmanului, şi nimic nu vă va vătăma. Dar nu vă bucuraţi că vi se supun duhurile, ci bucuraţi-vă că numele voastre au fost scrise în ceruri.” În ceasul acela Iisus s-a bucurat în Duhul Sfânt şi a spus: „Te preamăresc, Tată, Domn al cerului şi al pământului că ai ascuns acestea înţelepţilor şi învăţaţilor şi le-ai dezvăluit pruncilor. Da, Tată, pentru că aşa Ţi-a plăcut Ţie. Toate Mi-au fost date de Tatăl Meu şi nimeni nu ştie cine este Fiul, în afară de Tatăl şi nici cine este Tatăl, în afară de Fiul şi de cel căruia Fiul vrea să-i dezvăluie.” După ce s-a întors la ucenici, le-a zis deoparte: „Fericiţi ochii care văd ce vedeţi voi. Fiindcă vă spun că mulţi profeţi şi regi au vrut să vadă ce vedeţi voi şi n-au văzut şi să audă ce auziţi voi şi n-au auzit.” Şi iată că un învăţător al Legii s-a ridicat să-L pună la încercare şi a spus: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Şi i-a zis: „Ce scrie în Lege? Cum citeşti?” I-a răspuns: „ Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toate puterile tale şi din tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. ” Iar El i-a spus: „Ai răspuns drept. Fă aşa şi vei trăi!” Acela însă, dorind să se îndreptăţească, I-a spus lui Iisus: „Şi cine este aproapele meu?” Iisus a răspuns: „Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut în mâinile unor tâlhari care l-au dezbrăcat şi l-au bătut şi au plecat, lăsându-l pe jumătate mort. Din întâmplare, un preot cobora pe acel drum şi văzându-l, a trecut pe partea cealaltă. La fel şi un levit, care trecea prin locul acela, văzându-l, a trecut pe partea cealaltă. Dar un samaritean care călătorea a ajuns lângă el şi văzându-l, i s-a făcut milă, s-a apropiat, i-a legat rănile, a turnat pe ele untdelemn şi vin, l-a pus pe asinul său şi l-a dus la un han şi l-a îngrijit. În ziua următoare a scos doi dinari pe care i-a dat hangiului şi i-a spus: Ai grijă de el şi ce vei cheltui în plus îţi voi da eu la întoarcere. Care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut în mâna tâlharilor?” Iar el a răspuns: „Cel care şi-a făcut milă de el.” Şi Iisus i-a spus: „Mergi şi fă la fel!” Pe când mergeau, au intrat într-un sat şi L-a primit o femeie pe nume Marta. Ea avea o soră numită Maria, care s-a aşezat la picioarele Domnului şi asculta cuvântul Lui. Marta era ocupată cu multe treburi. Oprindu-se, I-a spus: „Doamne, nu-ţi pasă că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i să mă ajute!” Însă Domnul i-a răspuns: „Marta, Marta, te îngrijeşti şi te frămânţi pentru multe, dar de un singur lucru este nevoie: Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.” Iisus era într-un loc şi se ruga. Când a sfârşit, unul dintre ucenicii Săi I-a spus: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum i-a învăţat şi Ioan pe ucenicii săi.” El le-a spus: „Când vă rugaţi, spuneţi: Tată, sfinţească-se Numele Tău, să vină Împărăţia Ta, pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă în fiecare zi şi ne iartă nouă greşelile noastre, fiindcă şi noi iertăm oricui ne e dator şi nu ne duce pe noi în ispită.” Şi le-a spus: „Care dintre voi are un prieten şi merge la el la miezul nopţii şi îi spune: Prietene, împrumută-mi trei pâini, fiindcă a venit la mine un prieten de-al meu de pe drum şi n-am ce să-i dau. Iar cel dinăuntru îi răspunde: Nu mă deranja! Iată, uşa e încuiată iar copiii sunt cu mine în pat. Nu pot să mă ridic să-ţi dau. Vă spun că, dacă nu se va ridica să-i dea pentru că îi este prieten, măcar pentru stăruinţa lui se va scula să-i dea ce-i trebuie. Şi eu vă spun: Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide! Fiindcă oricine cere primeşte, cine caută găseşte şi celui care bate i se va deschide. Şi care tată dintre voi, căruia fiul său îi cere un peşte, îi dă în loc de peşte un şarpe? Sau dacă îi cere un ou, îi dă un scorpion? Astfel, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să faceţi daruri bune copiilor voştri, cu atât mai mult Tatăl din cer Îl va da pe Duhul Sfânt celor care Îl cer.” Iisus a alungat un demon de muţenie şi, după ce a ieşit demonul, mutul a vorbit, iar mulţimile se mirau. Unii dintre ei spuneau: „Cu Beelzebul, căpetenia demonilor, alungă demonii.” Alţii, ispitindu-L, cereau de la El un semn din cer. Dar El, cunoscându-le gândurile, le-a spus: „Orice împărăţie care se dezbină dinăuntru se distruge şi casă peste casă cade. Iar dacă Satan este dezbinat în el însuşi, cum va dăinui împărăţia lui? Voi spuneţi: Cu Beelzebul îi scoate pe demoni. Dacă Eu scot demonii cu Beelzebul, fiii voştri cu cine îi scot? De aceea, chiar ei vor fi judecătorii voştri. Însă dacă Eu cu degetul lui Dumnezeu scot demonii, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a ajuns la voi. Când un om puternic şi înarmat îşi păzeşte casa, avuţiile sale sunt în siguranţă. Dar când vine unul mai puternic decât el şi îl învinge, îi ia armele în care se încredea şi împarte prada. Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte. Când duhul necurat iese din om, umblă prin locuri fără apă şi caută odihnă. Şi pentru că nu găseşte, spune: Mă voi întoarce în casa din care am ieşit. Când vine, o găseşte măturată şi împodobită. Atunci merge şi aduce alte şapte duhuri mai rele decât el şi intră să locuiască acolo, iar starea acelui om ajunge mai rea decât la început.” Pe când spunea El acestea, o femeie din mulţime I-a zis, ridicând glasul: „Fericit pântecele care Te-a purtat şi sânul la care ai supt.” Dar El a spus: „Dar şi mai fericiţi sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzesc.” Când s-au adunat mulţimile, Iisus a început să spună: „Aceşti oameni sunt un soi rău. Ei cer un semn, dar nu li se va da nici un semn în afară de semnul lui Iona. Aşa cum Iona a fost semn pentru niniviteni, la fel va fi şi Fiul Omului un semn pentru aceşti oameni. Regina de la miazăzi se va ridica la judecată împotriva oamenilor acestei generaţii şi îi va condamna pentru că ea a venit de la marginile pământului să asculte înţelepciunea lui Solomon, şi iată, cineva mai mare decât Solomon este aici. Oamenii din Ninive se vor ridica la judecată împotriva acestor oameni şi îi vor condamna, fiindcă ei s-au pocăit şi s-au întors la Dumnezeu, la vestirea lui Iona, şi iată, cineva mai mare decât Iona este aici. Nimeni, după ce aprinde o făclie, nu o pune într-un loc ascuns, ci în sfeşnic, pentru ca cei care intră să vadă lumina. Cel care luminează trupul este ochiul tău. Când ochiul tău este limpede tot trupul tău este luminat, dar când este rău, şi trupul este întunecat. Vezi aşadar, ca lumina din tine să nu fie întuneric. Astfel, dacă tot trupul tău este luminat, fără nici o parte întunecată, va fi luminat în întregime, ca atunci când făclia te luminează cu strălucirea ei.” Pe când vorbea, un fariseu L-a chemat să ia masa cu el. Iisus a intrat şi s-a aşezat la masă. Văzându-L, fariseul s-a mirat că nu s-a spălat înainte să mănânce. Dar Domnul a zis: „Voi, fariseilor, curăţaţi pe dinafară paharul şi farfuria dar pe dinăuntru sunteţi plini de jaf şi răutate. Nebunilor! Oare cel care a făcut partea din afară nu a făcut-o şi pe cea de dinăuntru? Ci faceţi milostenie din cele dinăuntru şi iată, toate vă vor fi curate. Dar, vai vouă, fariseilor, fiindcă daţi zeciuială din mentă, din rută şi din toate ierburile şi lăsaţi la o parte judecata şi iubirea lui Dumnezeu! Dar pe acestea trebuia să le faceţi, fără să le lăsaţi deoparte pe celelalte. Vai vouă, fariseilor, că iubiţi locurile din faţă în sinagogi şi vă place să fiţi salutaţi în pieţe! Vai vouă, că sunteţi ca mormintele care nu se văd, iar oamenii se plimbă peste ele şi nu ştiu.” Unul dintre învăţătorii Legii I-a răspuns: „Învăţătorule, spunând acestea, ne mustri şi pe noi.” Dar El a spus: „Vai vouă, învăţători ai Legii, fiindcă îi încărcaţi pe oameni cu poveri greu de purtat, dar voi nici cu un deget nu le atingeţi. Vai vouă, că ridicaţi morminte profeţilor pe care părinţii voştri i-au ucis. Aşadar, sunteţi martori şi încuviinţaţi faptele părinţilor voştri, pentru că ei i-au ucis pe profeţi, iar voi le zidiţi morminte. Tocmai de aceea înţelepciunea lui Dumnezeu a spus: Le voi trimite profeţi şi apostoli şi îi vor ucide şi îi vor prigoni pe unii dintre ei, pentru ca sângele tuturor profeţilor, care s-a vărsat de la crearea lumii să se ceară de la acest neam, de la sângele lui Abel până la sângele lui Zaharia, ucis între altar şi sanctuar. Da, vă spun, de la neamul acesta va fi cerut. Vai vouă, învăţători ai Legii fiindcă aţi luat cheia cunoaşterii. Nici voi n-aţi intrat şi nici pe cei care voiau să intre nu i-aţi lăsat.” După ce a ieşit El de acolo, cărturarii şi fariseii au început să se înverşuneze împotriva lui şi să-L stârnească să vorbească despre multe, întinzându-I curse ca să-L prindă cu vreunul dintre cuvintele Sale. În timp ce mulţimea se aduna cu miile, încât se călcau unii pe alţii, Iisus a început să le vorbească mai întâi ucenicilor Săi: „Feriţi-vă de Aluatul fariseilor, care este prefăcătoria. Nu există nimic acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut. Aşadar, tot ce aţi spus în întuneric va ieşi la lumină şi ce aţi şoptit la ureche, în cămări, se va vesti de pe acoperişuri. Vă spun vouă, prietenii Mei: nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceea nu mai au ce să facă. Dar vă voi arăta de cine să vă temeţi: temeţi-vă de Cel care, după ce a ucis, are şi puterea să arunce în gheenă. Da, vă spun, de El să vă temeţi! Oare nu se vând cinci vrăbii pe doi bani? Dar nici una dintre ele nu este uitată de Dumnezeu. Chiar şi firele de păr din capul vostru sunt numărate toate. Nu vă temeţi: voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii. Vă spun: oricine va da mărturie pentru Mine în faţa oamenilor, şi Fiul Omului va da mărturie pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Oricine Mă va tăgădui în faţa oamenilor, şi el va fi tăgăduit înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Şi oricine va spune un cuvânt împotriva Fiului Omului va fi iertat, dar cel care va huli împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat. Când vă vor duce în faţa sinagogilor, a căpeteniilor şi a autorităţilor, nu vă îngrijoraţi cum sau ce veţi răspunde, ori ce veţi zice, pentru că Duhul Sfânt vă va învăţa în acel ceas ce trebuie să spuneţi.” Atunci, cineva din mulţime I-a zis: „Învăţătorule, spune-I fratelui meu să împartă moştenirea cu mine.” Dar El I-a răspuns: „Omule, cine M-a pus judecător sau împărţitor peste voi?” Şi le-a zis: „Fiţi atenţi şi păziţi-vă de orice lăcomie fiindcă, oricât de bogat ar fi cineva, viaţa lui nu stă în avuţiile sale.” Şi le-a spus o parabolă: „Un om bogat avea un ogor care a dat o recoltă îmbelşugată. Şi se gândea: Ce voi face, fiindcă nu am unde să-mi aduc roadele? Dar şi-a spus: Voi face astfel, îmi voi dărâma hambarele, voi construi altele mai mari, unde voi aduna tot grâul şi toate bunurile mele şi-i voi zice sufletului meu, suflete, ai multe bunuri adunate pentru mulţi ani… odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te! Însă Dumnezeu i-a spus: Nebunule, chiar în noaptea aceasta, îţi va fi luat sufletul. Ale cui vor fi cele pe care le-ai pregătit? Aşa se întâmplă cu cel care strânge comori, dar nu se îmbogăţeşte înaintea lui Dumnezeu.” Iar ucenicilor Săi le-a zis: „De aceea vă spun: nu vă îngrijoraţi pentru viaţa voastră – nici pentru ce veţi mânca şi nici cu ce vă veţi îmbrăca trupul. Pentru că viaţa înseamnă mai mult decât hrana, iar trupul mai mult decât îmbrăcămintea. Luaţi aminte la corbi, pentru că nu seamănă şi nici nu seceră, nu au cămară ori hambar, dar Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cât preţuiţi voi mai mult decât păsările! Care dintre voi, făcându-şi griji, poate să adauge un ceas la viaţa lui? Aşadar, dacă nici un lucru atât de mic nu puteţi, de ce vă faceţi griji pentru altele? Luaţi aminte la crini cum cresc. Ei nu trudesc, nici nu ţes. Dar vă spun: nici Solomon, în toată măreţia lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre ei. Iar dacă Dumnezeu îmbracă astfel iarba, care astăzi este pe câmp şi mâine se aruncă în cuptor, cu cât mai mult pe voi, puţin credincioşilor! Şi să nu căutaţi nici voi ce să mâncaţi şi ce să beţi şi nici să nu vă frământaţi, fiindcă toate neamurile lumii caută toate acestea, dar Tatăl vostru ştie că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai degrabă Împărăţia Lui şi acestea vi se vor da pe deasupra. Nu te teme, turmă mică, fiindcă I-a plăcut Tatălui să vă dea Împărăţia. Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie! Faceţi-vă pungi care nu se învechesc şi comoară nepieritoare în ceruri, de care hoţul nu se apropie şi pe care nici molia nu o strică. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră. Să aveţi mijlocul încins şi făcliile aprinse, iar voi, fiţi asemenea unor oameni care îşi aşteaptă stăpânul să se întoarcă de la nuntă ca să-i deschidă îndată ce vine şi bate la uşă. Fericiţi slujitorii aceia pe care, când va veni stăpânul, îi va găsi veghind. Adevăr vă spun că se va încinge cu brâul, îi va pune la masă şi va începe să-i slujească. Şi fie că va veni la straja a doua, fie că va veni la a treia şi îi va găsi astfel, fericiţi vor fi aceia. Să ştiţi aceasta: dacă ar şti stăpânul casei clipa în care vine hoţul, nu ar lăsa să-i spargă casa. Dar voi să fiţi gata, pentru că Fiul Omului vine când nu vă aşteptaţi.” Atunci Petru a zis: „Doamne, spui această parabolă pentru noi sau pentru toţi?” Iar Domnul i-a spus: „Cine este administratorul chibzuit pe care îl va pune stăpânul peste slujitorii lui să le dea hrana la vreme potrivită? Fericit slujitorul acela pe care stăpânul, când va veni, îl va găsi făcând aşa. Adevăr vă spun: îl va pune peste toate avuţiile sale. Însă dacă acel slujitor va spune în inima lui: Stăpânul meu întârzie să vină… şi va începe să-i bată pe slujitori şi pe slujitoare, să mănânce, să bea şi să se îmbete, atunci stăpânul acelui slujitor va veni în ziua în care nu se aşteaptă şi la ceasul pe care nu-l ştie, îl va tăia în două şi îi va face parte de soarta celor necredincioşi. Acel slujitor care cunoştea voinţa stăpânului său, dar nu a împlinit-o sau nu a făcut nimic după voinţa stăpânului, va fi bătut aspru. Iar cel care nu ştia, dar a făcut ceva vrednic de lovituri, va fi bătut mai puţin. Cui i s-a dat mult, mult i se va cere şi cui i s-a încredinţat mult, şi mai mult i se va cere. Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie aprins chiar acum! Cu un botez trebuie să fiu botezat şi cât de neliniştit sunt până se va împlini! Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Nicidecum, vă spun, ci dezbinare! Fiindcă de acum înainte, vor fi cinci dezbinaţi într-o casă: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei. Vor fi dezbinaţi tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei sale.” Apoi a spus mulţimilor: „Când vedeţi că se ridică un nor de la apus, spuneţi că vine ploaia şi aşa este. Iar când bate vântul dinspre miazăzi, spuneţi că va fi arşiţă şi este. Făţarnicilor, chipul pământului şi al cerului ştiţi să-l cercetaţi, dar vremea aceasta cum de nu ştiţi să o cercetaţi? Aşadar, de ce nu judecaţi voi înşivă ce e drept? Astfel, când mergi cu duşmanul tău înaintea judecătorului, străduieşte-te să te împaci cu el pe drum ca nu cumva să te târască în faţa judecătorului, iar judecătorul să te dea pe mâna temnicerului, iar acesta să te arunce în temniţă. Îţi spun: nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti şi ultimul bănuţ.” În acelaşi timp au venit unii care I-au povestit despre galileenii al căror sânge Pilat îl amestecase cu jertfele lor. Iisus le-a răspuns: „Credeţi că aceşti galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi galileeni, de vreme ce au suferit aceasta? Vă spun că dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi păţi la fel. Sau credeţi că cei optsprezece peste care a căzut turnul din Siloam şi i-a ucis erau mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Vă spun că nu, dar dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi păţi la fel.” Le-a spus această parabolă: „Cineva avea un smochin sădit în via sa şi s-a dus să caute rod în el, dar n-a găsit. Atunci i-a spus lucrătorului viei: Iată, sunt trei ani de când vin să caut rod în acest smochin şi nu găsesc. Taie-l! De ce să mai secătuiască pământul? Dar acela i-a răspuns: Doamne, mai lasă-l şi anul acesta ca să-l sap împrejur şi să îi pun gunoi. Poate va face rod în viitor, iar dacă nu, îl vei tăia.” Iisus învăţa într-una din sinagogi sâmbăta. Şi iată că era o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă, era gârbovă şi nu se putea îndrepta deloc. Când a văzut-o, Iisus a chemat-o şi i-a spus: „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta.” Şi-a pus mâinile peste ea şi îndată s-a îndreptat şi a început să-L laude pe Dumnezeu. Dar mai-marele sinagogii s-a mâniat pentru că Iisus vindecase în zi de sâmbătă şi a spus mulţimii: „Sunt şase zile în care trebuie să se lucreze. Veniţi deci în acestea să vă vindecaţi şi nu în zi de sâmbătă.” Atunci Domnul i-a răspuns: „Făţarnicilor! Oare nu-şi dezleagă fiecare dintre voi boul sau măgarul de la iesle şi nu-l duce să-l adape? Dar aceasta, care este fiica lui Avraam şi pe care, iată, Satana o legase de optsprezece ani, nu trebuia oare să fie dezlegată de legătura ei chiar şi în zi de sâmbătă?” Spunând acestea, toţi potrivnicii Lui s-au ruşinat, iar mulţimea se bucura de toate faptele slăvite pe care le săvârşea. Apoi a spus: „Cu ce este asemănătoare Împărăţia cerurilor şi cu ce o voi asemăna? Este asemenea unui grăunte de muştar pe care un om l-a luat şi l-a semănat în grădina lui. Acesta a crescut şi a devenit copac, iar păsările cerului şi-au făcut cuib în ramurile lui.” Şi a mai spus: „Cu ce voi asemăna Împărăţia lui Dumnezeu? Este asemenea drojdiei pe care o femeie o ia şi o ascunde în trei măsuri de făină până dospeşte totul.” Şi trecea prin oraşe şi sate şi învăţa, urmându-şi drumul spre Ierusalim. Cineva I-a spus: „Doamne, oare sunt puţini cei care se mântuiesc?” El i-a zis: „Străduiţi-vă să intraţi pe poarta îngustă, fiindcă vă spun: mulţi vor încerca să intre şi nu vor putea. Odată ce se va scula stăpânul casei şi va încuia uşa, voi, stând afară, veţi începe să bateţi la uşă şi să spuneţi: Doamne, deschide-ne! Iar el vă va răspunde: Nu ştiu de unde sunteţi. Atunci veţi începe să spuneţi: Am mâncat şi am băut înaintea ta, iar tu ai învăţat în pieţele noastre. Iar el vă va răspunde: Nu ştiu de unde sunteţi. Plecaţi de la Mine, toţi cei care săvârşiţi nedreptatea. Acolo va fi plâns şi scrâşnire din dinţi, când îi veţi vedea în Împărăţia lui Dumnezeu pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacov şi pe toţi profeţii, iar pe voi alungaţi afară. Şi vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor sta la masă în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi iată, cei din urmă vor fi cei dintâi, iar cei dintâi vor fi cei din urmă.” În ceasul acela, au venit câţiva farisei şi I-au spus: „Ieşi, pleacă de aici pentru că Irod vrea să Te omoare.” Însă Iisus le-a zis: „Mergeţi şi spuneţi-i acelui vulpoi: Iată, Eu scot demoni şi săvârşesc vindecări astăzi şi mâine, iar a treia zi voi sfârşi. Dar trebuie să merg astăzi şi mâine şi ziua următoare, pentru că nu se poate ca un profet să moară în afara Ierusalimului. Ierusalime, Ierusalime, care îţi ucizi profeţii şi îi omori cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori n-am vrut să-i adun pe copiii tăi, aşa cum îşi adună găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată, casa voastră va fi părăsită, pentru că vă spun că nu Mă veţi mai vedea până când nu veţi zice: Binecuvântat este Cel care vine în Numele Domnului. ” Şi odată, într-o zi de sâmbătă, când a intrat în casa unuia dintre conducătorii fariseilor ca să prânzească, ei Îl pândeau. Şi iată, un om bolnav de hidropizie se afla în faţa Lui. Atunci Iisus a spus învăţătorilor Legii şi fariseilor: „Este îngăduit sau nu să vindeci în zi de sâmbătă?” Dar ei au tăcut, iar Iisus l-a luat, l-a vindecat şi i-a dat drumul. Iar lor le-a spus: „Care dintre voi, dacă îi cade fiul sau boul în fântână, nu-l va scoate îndată în zi de sâmbătă?” Şi n-au mai putut să-I răspundă nimic. Văzând cum îşi alegeau locurile de frunte la masă, Iisus le-a zis oaspeţilor această parabolă: „Când eşti chemat de cineva la o nuntă, nu te aşeza pe locul cel mai de frunte ca nu cumva să fi fost chemat altul mai de vază decât tine şi cel care v-a invitat şi pe tine şi pe acela să vină să-ţi spună: Dă-i acestuia locul. Atunci te vei duce cu ruşine să te aşezi pe locul din urmă. Dimpotrivă, când eşti chemat, mergi şi te aşează pe ultimul loc, ca atunci când va veni cel care te-a chemat să-ţi spună: Prietene, mergi mai în faţă! Astfel, vei avea cinste în faţa tuturor comesenilor. Căci oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine va fi înălţat.” Celui care L-a invitat I-a spus: „Când dai un prânz sau o cină, nu-i pofti pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe rudele tale, nici pe vecinii bogaţi, ca nu cumva să te poftească şi ei la rândul lor şi astfel să-ţi primeşti răsplata. Ci, când dai un ospăţ, cheamă-i pe cei săraci, neputincioşi, şchiopi, orbi; aşa vei fi fericit pentru că ei nu au cum să-ţi răsplătească dar ţi se va răsplăti la învierea celor drepţi.” Când a auzit acestea, unul dintre comeseni I-a zis: „Fericit cel ce va sta la masă în Împărăţia lui Dumnezeu!” Iar Iisus i-a zis: „Un om a dat un ospăţ mare şi a chemat multă lume. În ziua ospăţului şi-a trimis slujitorul să le spună celor chemaţi: Veniţi, deja este pregătit. Dar, unul câte unul, au început toţi să se scuze. Primul i-a spus: Am cumpărat un ogor şi sunt nevoit să mă duc să-l văd. Te rog să mă ierţi. Altul i-a zis: Am cumpărat cinci perechi de boi şi mă duc să-i încerc. Te rog să mă ierţi. Şi altul a spus: M-am căsătorit şi nu pot să vin. Slujitorul s-a întors şi a spus acestea stăpânului său. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei i-a zis slujitorului: Mergi îndată prin pieţele şi pe străzile cetăţii şi adu-i aici pe săraci, pe neputincioşi, pe orbi şi pe şchiopi. Iar slujitorul i-a răspuns: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit şi tot mai este loc. Stăpânul i-a spus: Ieşi pe drum şi pe la garduri şi sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa. Vă spun că nici unul dintre oamenii chemaţi nu va gusta din ospăţul meu.” Împreună cu Iisus mergeau mulţimi mari, iar El, întorcându-se, le-a spus: „Dacă cineva vine la Mine şi nu-l urăşte pe tatăl său şi pe mama sa, pe soţia sa, pe copiii, fraţii şi surorile sale, ba chiar şi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu. Cine nu-şi ia crucea şi nu vine după Mine nu poate fi ucenicul Meu. Într-adevăr, care dintre voi, când vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să socotească cheltuiala, să vadă dacă are cu ce să-l termine? Pentru ca nu cumva, punând temelia şi neputând să-l termine, toţi cei care-l văd să-şi bată joc de el, spunând: Acest om a început să zidească dar n-a putut sfârşi! Sau care rege, pornind la război împotriva altui rege, nu stă mai întâi să se sfătuiască dacă este în stare să-l înfrunte cu zece mii de ostaşi pe cel care vine împotriva lui cu douăzeci de mii? Iar de nu, pe când celălalt este încă departe, trimite solie ca să ceară pace. La fel, oricare dintre voi, dacă nu lasă tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu. Sarea este bună, dar dacă sarea îşi pierde gustul, cum şi-l va mai căpăta? Nu mai e bună nici pentru pământ, nici pentru gunoi şi se aruncă afară. Cine are urechi de auzit, să audă!” Şi se apropiau de El toţi vameşii şi păcătoşii ca să-L asculte. Iar fariseii şi cărturarii cârteau, spunând: „Omul acesta îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei.” Dar El le-a spus o parabolă: „Care om dintre voi care are o sută de oi şi pierde una dintre ele, nu le lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustiu şi nu umblă după cea pierdută până o găseşte? Şi, după ce a găsit-o, o pune pe umerii săi, se bucură şi, venind acasă, îşi cheamă prietenii şi vecinii şi le spune: Bucuraţi-vă cu mine pentru că mi-am găsit oaia pierdută! La fel vă spun că va fi mare bucurie în cer pentru un singur păcătos care se converteşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de pocăinţă. Şi ce femeie, care are zece drahme, dacă pierde o drahmă, nu aprinde o lampă, nu mătură casa şi nu caută cu grijă până o găseşte? Şi, după ce a găsit-o, îşi cheamă prietenele şi vecinele şi le spune: Bucuraţi-vă cu mine fiindcă mi-am găsit drahma pierdută! Vă spun, la fel de mare este bucuria înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte.” Apoi le-a spus: „Un om avea doi fii. Cel mai mic dintre ei i-a zis tatălui: Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine. Tatăl le-a împărţit averea. Şi, nu după multă vreme, adunându-şi toate lucrurile, fiul cel mic a plecat într-o ţară îndepărtată şi acolo şi-a risipit averea trăind în desfrânare. După ce a cheltuit tot, a venit o foamete mare în ţara aceea, iar el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus şi s-a aciuat pe lângă unul dintre locuitorii acelei ţări. Iar acela l-a trimis la moşia lui să-i păzească porcii. Şi ar fi dorit să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nu i le dădea nimeni. Atunci, gândindu-se în sinea lui, şi-a spus: Câţi argaţi din casa tatălui meu au pâine din belşug, iar eu mor aici de foame! Mă voi ridica şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune, Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău, primeşte-mă ca pe unul dintre argaţii tăi. Apoi, ridicându-se, a plecat la tatăl său. Pe când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă. Alergându-i în întâmpinare, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat. Atunci, fiul i-a zis: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Dar tatăl le-a spus slujitorilor săi: Aduceţi repede haina lui de dinainte şi îmbrăcaţi-l! Puneţi-i inelul pe deget şi încălţăminte în picioare! Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l! Să mâncăm şi să ne bucurăm, fiindcă acest fiu al meu era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit. Şi au început să se veselească. Dar fiul său mai mare era la câmp. Pe când se apropia de casă, a auzit cântece şi jocuri şi l-a chemat pe unul dintre slujitori şi l-a întrebat ce înseamnă aceasta. Iar acela i-a răspuns: Fratele tău s-a întors, iar tatăl tău, pentru că l-a regăsit sănătos, a tăiat viţelul cel îngrăşat. El s-a mâniat şi nu voia să intre. Atunci tatăl a ieşit şi îl ruga stăruitor. Dar el i-a răspuns tatălui său: Iată, de atâţia ani te slujesc şi niciodată nu ţi-am călcat porunca, iar tu nu mi-ai dat nici măcar un miel să petrec cu prietenii mei. Însă când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai tăiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl i-a spus: Fiule, tu eşti mereu cu mine şi toate ale mele sunt ale tale. Dar se cădea să petrecem şi să ne bucurăm pentru acest frate al tău care era mort şi a înviat, era pierdut şi s-a aflat.” Şi le-a mai spus ucenicilor: „Un om bogat avea un slujbaş, care a fost pârât că îi risipea averea. L-a chemat şi i-a spus: Ce aud despre tine? Dă socoteală de administrarea ta pentru că nu mai poţi fi slujbaş. Atunci slujbaşul şi-a spus: Ce voi face, pentru că stăpânul îmi ia slujba? Să sap, nu pot. Să cerşesc, mi-e ruşine. Ştiu ce voi face pentru ca, atunci când voi fi dat afară din slujbă, oamenii să mă primească în casele lor. Şi i-a chemat, unul câte unul, pe datornicii stăpânului său. I-a spus primului: Cât îi datorezi stăpânului meu? Acesta i-a zis: O sută de măsuri de untdelemn. El i-a răspuns: Ia-ţi înscrisul, aşează-te repede şi scrie cincizeci. Altuia i-a spus: Tu cât datorezi? Acela i-a răspuns: O sută de măsuri de grâu. El i-a zis: Ia-ţi înscrisul şi trece optzeci. Stăpânul l-a lăudat pe slujbaşul nedrept pentru că a lucrat cu înţelepciune; fiindcă fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi între ai lor decât fiii luminii. Iar eu vă spun: Faceţi-vă prieteni din câştigul nedrept pentru ca, atunci când veţi duce lipsă, ei să vă primească în corturile veşnice. Cel care este credincios în puţin este credincios şi în mult, iar cel care în puţin este nedrept şi în mult este nedrept. Deci, dacă în câştigul nedrept nu aţi fost credincioşi, cine vă va încredinţa adevărata bogăţie? Şi, dacă nu aţi fost credincioşi cu avuţia altuia, cine vă va da ce este al vostru? Nici un servitor nu poate sluji la doi stăpâni. Fiindcă sau îl va urî pe unul şi îl va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu-i puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi avuţiilor.” Au auzit acestea şi fariseii, care erau iubitori de arginţi, şi Îl luau în râs. Dar El le-a zis: „Voi vă arătaţi drepţi în faţa oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaşte inimile fiindcă ce este de preţ pentru oameni este urâciune în faţa lui Dumnezeu. Legea şi Profeţii au fost până la Ioan. De atunci se vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu şi fiecare se luptă să intre în ea. Dar e mai uşor să treacă cerul şi pământul decât să cadă şi o singură virgulă din lege. Oricine îşi lasă soţia şi se însoară cu alta săvârşeşte adulter, iar cel care se însoară cu cea lăsată de bărbat săvârşeşte adulter.” „Era un om bogat, care se îmbrăca în purpură şi ţesături fine şi petrecea în toate zilele cu strălucire. Iar un sărac, plin de bube, pe nume Lazăr, zăcea la poarta lui şi ar fi dorit să se sature cu ce cădea de la masa celui bogat; ba şi câinii veneau şi-i lingeau bubele. A murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost îngropat. Pe când era în sălaşul morţilor, în chinuri, şi-a ridicat ochii şi l-a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. L-a strigat şi i-a zis: Părinte Avraam, fie-ţi milă de mine şi trimite-l pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în văpaie. Dar Avraam i-a spus: Fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune în timpul vieţii, iar Lazăr, cele rele. Acum însă el este mângâiat aici, iar tu te chinuieşti. Şi, pe lângă toate acestea, între noi şi voi, s-a aşezat o mare prăpastie, pentru ca cei care vor să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo la noi. Bogatul a spus atunci: Te rog, părinte, măcar trimite-l în casa tatălui meu, fiindcă am cinci fraţi. Să le dea mărturie despre acestea, ca nu cumva să ajungă şi ei în acest loc de chin. Dar Avraam i-a spus: Îi au pe Moise şi pe Profeţi. Să asculte de ei! El a spus: Nu, părinte Avraam, ci, dacă ar merge la ei cineva dintre cei morţi, s-ar pocăi. Dar Avraam i-a răspuns: Dacă de Moise şi de Profeţi nu ascultă, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi.” Iisus le-a spus ucenicilor Săi: „E cu neputinţă să nu vină prilejuri de păcat, dar vai de cel prin care vin! I-ar fi mai bine aceluia dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare, decât să-l ducă la păcat pe unul dintre aceştia mici. Fiţi atenţi la voi înşivă! Dacă fratele tău îţi va greşi, mustră-l, iar dacă se pocăieşte, iartă-l! Dacă fratele tău îţi va greşi de şapte ori pe zi şi dacă de şapte ori pe zi se va întoarce la tine spunând: Îmi pare rău!, iartă-l!” Apostolii I-au spus Domnului: „Sporeşte-ne credinţa!” Domnul le-a zis: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi spune acestui dud: Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare! – şi v-ar asculta. Care dintre voi, dacă are un slujitor, la arat sau la păscut turme, îi spune acestuia când se întoarce de la câmp: Vino îndată şi aşează-te la masă? Oare nu-i va spune: Pregăteşte-mi ceva pentru cină, pune-ţi brâul şi slujeşte-mi până ce voi mânca şi voi bea, iar după aceea vei mânca şi vei bea şi tu? Oare îi va mulţumi slujitorului pentru că a făcut cele poruncite? La fel şi voi, când faceţi ce vi se porunceşte, să spuneţi: Suntem slujitori netrebnici, am făcut ceea ce eram datori să facem.” Şi, pe când Iisus mergea spre Ierusalim, a trecut prin Samaria şi Galileea. Intrând într-un sat, I-au ieşit în cale zece leproşi, care s-au oprit departe şi au strigat cu glas tare: „Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!” Văzându-i, Iisus le-a spus: „Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor!” Şi, în timp ce mergeau, s-au curăţit. Unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors şi L-a slăvit pe Dumnezeu cu glas puternic şi a căzut la picioarele Lui, mulţumindu-I. Iar acesta era samaritean. Iisus i-a răspuns: „Oare nu toţi zece s-au curăţat? Ceilalţi nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât străinul acesta?” Şi i-a spus: „Ridică-te şi mergi! Credinţa ta te-a mântuit.” Fiind întrebat de farisei când va veni Împărăţia lui Dumnezeu, le-a răspuns: „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel încât să o poţi vedea şi nici nu se va spune: Iat-o aici, sau acolo! Pentru că, iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” Apoi le-a zis ucenicilor: „Vor veni zile când veţi dori să vedeţi măcar una dintre zilele Fiului Omului, dar nu veţi vedea. Şi vă vor spune: Iată-L acolo! sau: Iată-L aici! Să plecaţi de acolo şi să nu-i urmaţi! La fel cum fulgerul, când străfulgeră, luminează cerul de la un capăt la celălalt, tot aşa va fi şi Fiul Omului în ziua Sa. Dar mai întâi trebuie să sufere multe şi să fie lepădat de acest neam. Aşa cum a fost în zilele lui Noe, la fel va fi şi în zilele Fiului Omului: mâncau, beau, se însurau şi se măritau până în ziua în care Noe s-a urcat în arcă şi a venit potopul şi i-a nimicit pe toţi. Şi la fel şi în zilele lui Lot: mâncau, beau, cumpărau, vindeau, semănau, construiau, iar în ziua în care a ieşit Lot din Sodoma, a plouat din cer cu foc şi sulf şi i-a nimicit pe toţi. La fel va fi în ziua în care se va arăta Fiul Omului. În ziua aceea, cel care va fi pe acoperiş, iar lucrurile sale în casă, să nu coboare să le ia şi cel care va fi la câmp să nu se întoarcă. Amintiţi-vă de soţia lui Lot! Oricine va încerca să-şi salveze viaţa o va pierde, iar cine o va pierde şi-o va păstra. Vă spun: în noaptea aceea vor fi doi într-un pat, unul va fi luat, celălalt va fi lăsat; vor fi două femei care vor măcina în acelaşi loc: una va fi luată, cealaltă va fi lăsată. ” La aceasta, ucenicii I-au zis: „Unde Doamne?” Iar El le-a spus: „Unde este trupul, acolo se vor aduna şi vulturii.” Apoi le-a spus o parabolă despre cum trebuie să se roage întotdeauna şi să nu-şi piardă curajul. Zicea: „Era într-o cetate un judecător care nu se temea de Dumnezeu şi nici de oameni nu se ruşina. Şi era în cetatea aceea o văduvă care venea la el şi-i spunea: Fă-mi dreptate în faţa potrivnicului meu! Dar el, un timp, nu a vrut. Apoi şi-a zis: Deşi nu mă tem de Dumnezeu şi de oameni nu mi-e ruşine, pentru că această văduvă mă tot supără, îi voi face dreptate ca să nu mai vină la nesfârşit şi să mă necăjească.” Iar Domnul a zis: „Aţi auzit ce spune judecătorul nedrept? Oare Dumnezeu nu le va face dreptate aleşilor Săi care strigă zi şi noapte către El, deşi îi lasă să aştepte? Vă spun că le va face dreptate în curând. Dar, când va veni Fiul Omului, va găsi El oare credinţă pe pământ?” A mai spus această parabolă pentru unii care se credeau drepţi şi îi dispreţuiau pe ceilalţi. „Doi oameni au urcat la Templu să se roage. Unul era fariseu, iar celălalt, vameş. Fariseul, stând în picioare, se ruga astfel în sinea lui: Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni: hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din tot ce câştig. Iar vameşul, stând departe, nu îndrăznea nici măcar să-şi ridice ochii spre cer, ci îşi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, îndură-Te de mine, păcătosul! Vă spun că acesta a coborât la casa lui îndreptăţit, nu celălalt. Fiindcă oricine se înalţă pe sine va fi smerit şi oricine se smereşte pe sine va fi înălţat.” Îi aduceau şi copii să se atingă de ei, dar, când i-au văzut, ucenicii i-au mustrat. Însă Iisus i-a chemat pe copii, spunând: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, pentru că a unora ca aceştia este Împărăţia lui Dumnezeu. Adevărat vă spun: cine nu primeşte Împărăţia lui Dumnezeu asemenea unui copil, nu va intra în ea.” Un om de vază l-a întrebat: „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Iisus i-a răspuns: „De ce îmi spui bun? Nimeni nu este bun în afară de Unul-Dumnezeu. Ştii poruncile: Să nu săvârşeşti adulter! Să nu ucizi! Să nu furi! Să nu dai mărturie strâmbă! Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta! ” Acela a zis: „Pe toate acestea le-am păzit din tinereţe!” Auzind, Iisus i-a spus: „Îţi mai lipseşte un lucru: vinde tot ce ai, împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri, apoi vino şi urmează-Mă!” Dar el, când a auzit aşa, s-a întristat fiindcă era foarte bogat. Văzând că s-a întristat, Iisus a zis: „Cât de greu vor intra cei bogaţi în Împărăţia lui Dumnezeu! Mai uşor e să treacă o frânghie prin urechea acului decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu.” Cei care-L ascultau au spus: „Dar cine se poate mântui?” Şi Iisus a răspuns: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.” Atunci Petru a zis: „Iată, noi am lăsat totul şi Te-am urmat.” Iar El le-a spus: „Adevărat vă spun că nu este nimeni care să-şi fi părăsit casă sau soţie sau fraţi sau părinţi sau copii pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi care să nu fi primit mult mai mult în vremea aceasta, iar în veacul care vine, viaţa veşnică.” Apoi, i-a luat pe cei doisprezece apostoli şi le-a spus: „Iată, urcăm la Ierusalim şi se vor împlini cele scrise de profeţi despre Fiul Omului. Căci va fi dat pe mâna neamurilor şi va fi batjocorit şi ocărât şi scuipat şi, după ce-L vor biciui, Îl vor ucide, iar a treia zi va învia.” Dar ei n-au înţeles nimic din ce a zis. Lucrul acesta le era ascuns, iar ei nu pricepeau cele spuse. Pe când Iisus se apropia de Ierihon, un orb stătea la marginea drumului cerşind. Şi când a auzit cum se apropia mulţimea, a întrebat ce se întâmplă. I-au răspuns că trece Iisus din Nazaret. Iar el a strigat: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!” Cei care mergeau cu El l-au certat ca să tacă, dar el striga şi mai tare: „Fiul lui David, ai milă de mine!” Iisus s-a oprit şi a poruncit să-l aducă la El. În timp ce se apropia, l-a întrebat: „Ce vrei să-ţi fac?” I-a răspuns: „Doamne, să văd din nou!” Iisus i-a zis: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit!” Şi îndată a văzut şi L-a urmat, slăvindu-L pe Dumnezeu, iar poporul care a văzut, Îl lăuda pe Dumnezeu. Şi după ce a intrat în Ierihon, mergea prin cetate. Şi, iată, un om pe nume Zaheu, care era mai-marele vameşilor, foarte bogat, încerca să vadă cine este Iisus, dar nu putea din cauza mulţimii, fiindcă era mic de statură. A alergat înainte şi s-a urcat într-un sicomor ca să-L vadă, pentru că avea să treacă pe acolo. Când a ajuns în locul acela, Iisus şi-a ridicat privirea şi i-a spus: „Zahee, coboară repede! Astăzi trebuie să rămân în casa ta.” El a coborât îndată şi L-a întâmpinat cu bucurie. Toţi cei care văzuseră au început să murmure: „A intrat să stea la un om păcătos!” Dar Zaheu, stând în picioare, a spus către Domnul: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor, iar dacă am nedreptăţit pe cineva, îi dau înapoi împătrit.” Iisus i-a zis: „Astăzi casa aceasta a primit mântuirea pentru că şi el este fiul lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cei pierduţi.” După ce au auzit acestea, Iisus le-a mai spus o parabolă, fiindcă era aproape de Ierusalim, iar ei credeau că Împărăţia lui Dumnezeu avea să se arate curând. Le-a spus, aşadar: „Un om de neam bun a plecat într-o ţară îndepărtată ca să o ia în stăpânire şi apoi să se întoarcă. A chemat zece slujitori de-ai săi, le-a dat zece mine şi le-a zis: Faceţi negoţ cu ele până mă voi întoarce! Dar locuitorii cetăţii lui îl urau şi au trimis solie după el, spunându-i: Nu vrem ca el să domnească peste noi. Şi când s-a întors, după ce luase ţinutul acela în stăpânire, a cerut să fie chemaţi slujitorii cărora le dăduse banii, ca să afle ce au câştigat din negustorie. A ajuns primul şi a spus: Stăpâne, mina ta a câştigat zece mine. El i-a zis: Bine, slujitor bun, pentru că în puţine lucruri ai fost credincios, vei avea zece cetăţi în stăpânire. A venit şi al doilea şi a spus: Mina ta, stăpâne, a făcut cinci mine. I-a spus şi acestuia: Şi tu să fii peste cinci cetăţi. Celălalt a mers şi a spus: Stăpâne, iată mina ta pe care am pus-o deoparte într-o năframă, fiindcă m-am temut de tine pentru că eşti un om aspru: iei ce n-ai pus şi seceri ce n-ai semănat. Dar stăpânul i-a zis: După spusele tale te judec, slujitor rău! Ştiai că sunt om aspru, care iau ce n-am pus şi secer ce n-am semănat. Atunci de ce n-ai dat banii mei la zaraf? Iar eu, la venire, i-aş fi luat cu dobândă. Şi le-a spus celor de faţă: Luaţi mina de la el şi daţi-o celui care are zece mine. Dar ei i-au zis: Stăpâne, dar el are deja zece mine! Iar el le-a zis: Vă spun că celui care are i se va mai da, iar celui care n-are, şi ce are i se va lua. Cât despre aceşti duşmani ai mei, care n-au vrut să domnesc peste ei, aduceţi-i aici şi ucideţi-i în faţa mea!” După ce a spus acestea, Iisus a pornit mai departe, urcând spre Ierusalim. Pe când se apropia de Betfaghe şi Betania, lângă muntele zis al Măslinilor, a trimis doi ucenici spunând: „Mergeţi în satul dinaintea voastră unde, intrând, veţi găsi legat un măgăruş, pe care nici un om nu a încălecat vreodată. Dezlegaţi-l şi aduceţi-l! Şi, dacă vă va întreba cineva de ce îl dezlegaţi, să-i spuneţi: Domnul are nevoie de el.” Au plecat cei trimişi şi au găsit aşa cum le spusese. Pe când dezlegau măgăruşul, stăpânii lui i-au întrebat: „De ce dezlegaţi măgăruşul?” Au răspuns: „Domnul are nevoie de el.” Şi l-au dus la Iisus. Şi-au pus veşmintele pe măgăruş şi L-au suit pe Iisus deasupra. Pe unde mergea, oamenii îşi aşterneau veşmintele pe drum. Când erau aproape de coborârea Muntelui Măslinilor, toată mulţimea ucenicilor, cuprinsă de bucurie, a început să-L laude cu glas puternic pe Dumnezeu pentru toate minunile pe care le văzuseră, spunând: Binecuvântat este Împăratul care vine în Numele Domnului! Pace în cer, slavă întru cei de sus! Atunci, unii dintre fariseii din mulţime I-au spus: „Învăţătorule, mustră-ţi ucenicii!” Dar El le-a răspuns: „Vă spun că, dacă aceştia vor tăcea, vor striga pietrele.” Când s-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, spunând: „Dacă ai fi cunoscut în ziua aceasta calea spre pace! Acum însă este ascunsă privirii tale. Pentru că vor veni peste tine zile când duşmanii tăi vor ridica întărituri împotriva ta şi te vor împresura şi te vor asedia de pretutindeni. Te vor face una cu pământul pe tine şi pe copiii tăi în tine şi nu vor lăsa piatră peste piatră în tine, pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale.” Apoi a intrat în Templu şi a început să-i alunge pe vânzători, zicându-le: „Stă scris: Şi va fi casa Mea casă de rugăciune. Dar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari.” Şi îi învăţa în fiecare zi în Templu. Marii preoţi, cărturarii şi mai-marii poporului căutau să-L omoare, dar nu găseau ce să-I facă pentru că tot poporul se ţinea după El şi Îl asculta. Într-una din zile, pe când Iisus învăţa poporul în Templu, predicând vestea cea bună, au venit marii preoţi şi cărturarii împreună cu bătrânii şi au spus: „Spune-ne cu ce autoritate faci acestea? Sau cine este cel care Ţi-a dat această autoritate?” El le-a răspuns: „Vă voi întreba şi Eu un lucru. Spuneţi-Mi: Botezul lui Ioan era din cer sau de la oameni?” Se sfătuiau, zicând: „Dacă spunem: Din cer, va spune: Atunci de ce nu l-aţi crezut? Iar dacă spunem: De la oameni, tot poporul ne va ucide cu pietre fiindcă ei sunt convinşi că Ioan este profet.” Şi au răspuns că nu ştiu de unde. Iar Iisus le-a zis: „Nici Eu nu vă spun cu ce autoritate fac aceste lucruri.” Atunci a început să spună mulţimii o parabolă: „Un om a sădit o vie, a dat-o în arendă unor lucrători şi a plecat în călătorie pentru mult timp. La vremea cuvenită, a trimis un slujitor la lucrători ca să-i dea din rodul viei. Dar lucrătorii, după ce l-au bătut, l-au trimis cu mâinile goale. A mai trimis alt slujitor, dar ei, după ce l-au bătut şi batjocorit şi pe acela, l-au trimis cu mâinile goale. Şi a mai trimis şi un al treilea, dar şi pe acesta l-au rănit şi l-au alungat. Atunci stăpânul viei a spus: Ce să fac? Îl voi trimite pe fiul meu iubit; poate pe el îl vor respecta. Dar văzându-l, lucrătorii s-au sfătuit între ei: Iată moştenitorul! Să-l ucidem ca moştenirea să fie a noastră! L-au scos din vie şi l-au ucis. Ce le va face deci stăpânul viei? Va veni şi îi va ucide pe lucrătorii aceia, iar via o va da altora.” Ei, auzind, au spus: „Să nu se întâmple niciodată aşa ceva!” Dar el, privindu-i ţintă, le-a zis: „Dar, atunci, ce înseamnă ce este scris: Piatra pe care au aruncat-o zidarii, aceasta a ajuns în capul unghiului? Oricine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit şi cel peste care va cădea va fi strivit.” Cărturarii şi marii preoţi au încercat să pună mâna pe El chiar în ceasul acela, fiindcă înţeleseseră că pentru ei spusese parabola. Se temeau însă de popor. Şi, pândindu-L, au trimis iscoade care se prefăceau că sunt drepţi, ca să-L prindă cu vreun cuvânt şi să-L dea pe mâna stăpânirii şi a autorităţii guvernatorului. L-au întrebat: „Învăţătorule, ştim că vorbeşti şi înveţi cu dreptate şi că nu eşti părtinitor, ci înveţi cu adevărat calea lui Dumnezeu. Ne este îngăduit să dăm tribut Cezarului, sau nu?” Dându-şi seama de viclenia lor, El le-a zis: „Arătaţi-mi un dinar. Ale cui sunt chipul şi inscripţia?” Ei au răspuns: „Ale Cezarului.” Iisus le-a zis: „Atunci daţi Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu.” Şi nu au putut să-L prindă cu vreun cuvânt în faţa poporului şi, uimiţi de răspunsul Său, au tăcut. Au venit apoi unii saduchei, care spun că nu există înviere, şi L-au întrebat: „Învăţătorule, Moise a scris pentru noi: dacă cineva este căsătorit şi moare fără copii, atunci fratele lui să-i ia soţia şi să ridice urmaşi fratelui său. Erau deci şapte fraţi. Primul, după ce şi-a luat soţie, a murit fără copii. Şi al doilea şi al treilea au luat-o şi la fel toţi şapte n-au lăsat copii şi au murit. În cele din urmă a murit şi femeia. Aşadar, a cui soţie va fi la înviere femeia? Căci toţi şapte au avut-o de soţie.” Iisus le-a spus: „Fiii acestui veac se însoară şi se mărită, dar cei aflaţi vrednici să ajungă în veacul acela şi la învierea din morţi nu se vor mai însura, nici nu se vor mărita, pentru că nu mai pot muri, fiindcă sunt ca îngerii şi sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii. Iar că morţii învie, a arătat-o şi Moise la rug, când Îl numeşte pe Domnul Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov. Dar Dumnezeu nu este al celor morţi, ci al celor vii, fiindcă toţi trăiesc pentru El.” Unii dintre cărturari I-au răspuns: „Învăţătorule, bine ai vorbit!” Şi nu mai îndrăzneau să-L întrebe nimic. El le-a spus: „Cum de spun ei că Hristos este fiul lui David? Pentru că însuşi David spune în cartea Psalmilor: Domnul a spus Domnului meu: Şezi la dreapta Mea până ce-i voi pune pe duşmanii Tăi aşternut sub picioarele Tale. Aşadar David Îl numeşte Domn. Atunci cum este fiul lui?” În timp ce poporul Îl asculta, le-a spus ucenicilor: „Feriţi-vă de cărturarii cărora le place să umble în haine lungi, să fie salutaţi în pieţe şi să ocupe primele locuri în sinagogi şi locurile de onoare la ospeţe. Ei mănâncă avutul văduvelor şi se prefac că se roagă îndelung. Aceştia vor primi o pedeapsă mai mare.” Ridicându-şi privirea, i-a văzut pe unii, oameni bogaţi, că puneau în vistierie darurile lor. A văzut şi o văduvă săracă punând acolo doi bănuţi şi a spus: „Adevăr vă spun că văduva aceasta săracă a pus mai mult decât toţi, fiindcă ei au pus la cutia darurilor din prisosul lor. Ea însă a pus, din sărăcia ei, tot avutul care-i mai rămăsese să trăiască.” Pentru că unii vorbeau despre Templu că este împodobit cu pietre frumoase şi cu ofrande, a zis: „Cât despre lucrurile acestea pe care le priviţi, vor veni zile când nu va mai rămâne piatră peste piatră care să nu fie dărâmată.” Ei L-au întrebat: „Învăţătorule, când vor fi toate acestea şi care va fi semnul că sunt gata să se întâmple?” El le-a răspuns: „Vedeţi să nu fiţi înşelaţi! Pentru că mulţi vor veni în Numele Meu şi vor spune, Eu sunt! şi: Timpul este aproape! Să nu-i urmaţi! Când veţi auzi despre războaie şi revolte, să nu vă îngroziţi. Pentru că trebuie să se întâmple acestea mai întâi, dar sfârşitul nu va fi îndată.” Atunci le-a zis: „Un neam se va ridica împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii, vor fi cutremure mari iar în unele locuri foamete şi ciumă şi spaime, iar din cer vor veni semne mari. Dar înainte de toate acestea vor pune mâna pe voi şi vă vor prigoni, vă vor preda în sinagogi şi în temniţe şi vă vor duce în faţa regilor şi a guvernatorilor din pricina Numelui Meu. Pentru voi acestea vor fi prilejuri de mărturie. Întipăriţi-vă în inimi să nu vă faceţi griji dinainte cum vă veţi apăra, fiindcă Eu vă voi da cuvinte şi înţelepciune cărora nimeni dintre potrivnicii voştri nu vor putea să le stea împotrivă sau să le răspundă. Veţi fi trădaţi de părinţi şi de fraţi, de rude şi de prieteni, iar pe unii dintre voi îi vor ucide şi veţi fi urâţi de toţi pentru Numele Meu. Dar nici un fir de păr de pe capul vostru nu va pieri. Prin răbdarea voastră vă veţi câştiga sufletele. Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oştiri, atunci să ştiţi că pustiirea lui este aproape. Atunci cei din Iudeea să fugă în munţi şi cei din mijlocul Ierusalimului să se îndepărteze, iar cei din ţară să nu intre în el! Căci acestea sunt zilele răzbunării, ca să se împlinească tot ce a fost scris. Vai de femeile însărcinate şi de cele care alăptează în acele zile! Pentru că va fi nenorocire mare pe pământ şi urgie pentru poporul acesta şi vor cădea sub tăişul săbiei şi vor fi duşi în robie la toate neamurile, iar Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri până ce se vor împlini vremurile neamurilor. Şi vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ va fi groază între neamuri şi nedumerire din pricina vuietului mării şi al valurilor. Oamenii vor încremeni de spaimă şi de aşteptarea celor ce vor veni peste lume, fiindcă puterile cerurilor se vor zgudui. Şi atunci Îl vor vedea pe Fiul Omului venind în nor cu putere şi slavă multă. Când vor începe să se întâmple acestea, sculaţi-vă şi ridicaţi-vă capetele fiindcă se apropie răscumpărarea voastră.” Şi le-a spus o parabolă: „Priviţi smochinul şi toţi copacii: când înmuguresc, vă daţi singuri seama că se apropie vara. La fel şi voi, când veţi vedea că se împlinesc acestea, să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Adevăr vă spun că nu va trece neamul acesta până nu se vor împlini toate. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Aveţi grijă de voi înşivă să nu vi se îngreuneze inimile în necumpătare, beţii şi în grijile vieţii, iar ziua aceea să se abată asupra voastră fără veste, asemenea unui laţ, fiindcă se va năpusti peste toţi locuitorii de pe faţa întregului pământ. Vegheaţi, aşadar, în orice clipă, rugându-vă să aveţi putere să scăpaţi de tot ce se va întâmpla şi să staţi drept înaintea Fiului Omului.” Ziua stătea în Templu şi îi învăţa, iar noaptea mergea pe Muntele numit al Măslinilor. Şi tot poporul venea dis de dimineaţă la Templu ca să-L asculte. Se apropia sărbătoarea Azimelor, care se numeşte Paşte. Iar marii preoţi şi cărturarii se gândeau cum să-L dea pieirii, temându-se de popor. Dar Satana a intrat în Iuda, cel numit Iscarioteanul, care era dintre cei doisprezece, iar el a mers şi a vorbit cu marii preoţi şi căpeteniile oştirii, cum să-L dea pe mâna lor. Ei s-au bucurat şi au hotărât să-i dea bani. El s-a învoit şi căuta momentul potrivit să-L dea pe mâna lor departe de mulţime. A venit şi ziua Azimelor, când trebuia să se jertfească Paştele. Şi i-a trimis pe Petru şi pe Ioan, spunând: „Mergeţi şi pregătiţi-ne Paştele ca să mâncăm.” Iar ei au zis: „Unde vrei să-l pregătim?” El le-a răspuns: „Iată, când veţi intra în cetate, vă veţi întâlni cu un om ducând un urcior cu apă; mergeţi după el în casa în care va intra şi spuneţi stăpânului casei: Învăţătorul zice: unde este încăperea în care voi mânca Paştele cu ucenicii Mei? Acela vă va arăta o sală mare, la etaj, aranjată. Acolo să pregătiţi.” Plecând, au găsit aşa cum le spusese şi au pregătit Paştele. Iar când a venit ceasul, S-a aşezat la masă împreună cu ucenicii. Şi le-a spus: „Atât de mult Mi-am dorit să mănânc Paştele acesta cu voi înainte de pătimirea Mea, căci vă spun că nu-l voi mai mânca până când se va împlini în Împărăţia lui Dumnezeu.” Şi luând un potir şi mulţumind, a spus: „Luaţi-l şi împărţiţi-l între voi, pentru că vă spun: nu voi mai bea de acum din rodul viţei până ce nu va veni Împărăţia lui Dumnezeu.” Şi luând pâine şi mulţumind, a frânt-o şi le-a dat-o spunând: „Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi. Faceţi aceasta în amintirea Mea!” După cină, a făcut la fel cu potirul, spunând: „Acest potir este noul legământ, în sângele Meu, care se varsă pentru voi. Dar iată, mâna celui care Mă va vinde este cu Mine la masă. Fiul Omului va merge după cum a fost hotărât, dar vai omului prin care este vândut!” Iar ei au început să se întrebe unii pe alţii, care dintre ei este cel care avea să facă aceasta. Şi s-a iscat o neînţelegere între ei: despre cine părea să fie mai mare. El le-a spus: „Regii popoarelor domnesc peste ele şi cei care le stăpânesc sunt numiţi binefăcători. Dar între voi să nu fie aşa, ci acela care este mai mare între voi să fie cel mai mic, iar cel care conduce ca cel care slujeşte. Şi cine este mai mare, cel care stă la masă sau cel care slujeşte? Oare nu cel care stă la masă? Dar Eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte. Voi sunteţi cei care aţi rămas cu Mine în încercările Mele. Şi eu vă rânduiesc Împărăţia aşa cum mi-a rânduit-o Tatăl Meu, ca să mâncaţi şi să beţi la masă în Împărăţia Mea şi să staţi pe tronuri pentru a judeca cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Simon, Simon, iată, Satana a cerut să vă cearnă ca pe grâu, dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu scadă credinţa ta. Şi tu, când te vei întoarce, întăreşte-i pe fraţii tăi!” Însă el I-a spus: „Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi în temniţă şi la moarte.” Dar El i-a zis: „Îţi spun, Petre, nu va cânta azi cocoşul până ce nu Mă vei tăgădui de trei ori.” Apoi le-a spus: „Când v-am trimis fără pungă şi fără desagă şi fără încălţări, aţi dus lipsă de ceva?” Ei au răspuns: „De nimic.” Le-a zis: „Acum însă cine are pungă să o ia, la fel şi desaga, iar cine nu are sabie să-şi vândă haina şi să-şi cumpere. Căci vă spun că trebuie să se împlinească în Mine ceea ce stă scris: Şi a fost socotit cu cei fărădelege. Fiindcă se apropie de împlinire cele scrise despre Mine.” Atunci ei I-au spus: „Doamne, iată aici două săbii.” Dar El le-a zis: „Destul!” Şi, ieşind, s-a îndreptat, ca de obicei, spre Muntele Măslinilor, iar ucenicii l-au urmat. Când au ajuns acolo, le-a spus: „Rugaţi-vă să nu cădeţi în ispită!” Iar El s-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră şi, îngenunchind, se ruga: „Tată, dacă vrei, îndepărtează de Mine paharul acesta. Dar nu voia Mea, ci a Ta să fie!” Atunci I s-a arătat un înger din cer şi l-a întărit. Dar El, intrând în agonie, se ruga şi mai stăruitor. Şi sudoarea I s-a făcut ca nişte picături de sânge ce cădeau pe pământ. Şi când s-a ridicat de la rugăciune şi a mers la ucenici, i-a găsit adormiţi de tristeţe şi le-a spus: „De ce dormiţi? Sculaţi-vă şi rugaţi-vă să nu intraţi în ispită!” Pe când le vorbea încă, a venit o mulţime, iar cel numit Iuda, unul dintre cei doisprezece, mergea în fruntea lor. El s-a apropiat de Iisus şi L-a sărutat. Iisus i-a spus: „Iuda, cu o sărutare Îl vinzi tu pe Fiul Omului?” Iar cei din jurul lui, văzând ce se întâmplă, I-au zis: „Doamne, să lovim cu sabia?” Şi unul dintre ei l-a lovit pe slujitorul marelui preot şi i-a tăiat urechea dreaptă. Dar Iisus a răspuns: „Lăsaţi! Ajunge!” Şi, atingându-i urechea, l-a vindecat. Apoi Iisus a spus marilor preoţi, gărzilor de la Templu şi bătrânilor care veniseră după El: „Aţi venit cu săbii şi ciomege ca după un tâlhar. Zi de zi eram cu voi în Templu şi n-aţi pus mâna pe Mine, dar acesta este ceasul vostru şi stăpânirea întunericului.” După ce L-au prins, L-au luat şi L-au dus la casa marelui preot. Petru Îl urma de la distanţă. Pentru că unii făcuseră un foc în mijlocul curţii şi stăteau în jurul lui, s-a aşezat şi Petru în mijlocul lor. Când l-a văzut cum stătea la foc, o slujnică l-a privit ţintă şi a spus: „Şi acesta era cu El.” Dar el a tăgăduit: „Nu-L cunosc, femeie!” După puţin timp l-a văzut şi altul şi i-a zis: „Şi tu eşti dintre ai Lui.” Dar Petru a zis: „Omule, nu sunt!” Peste vreun ceas, altul stăruia: „Sigur era cu El, fiindcă e galileean.” Dar Petru i-a răspuns: „Omule, nu ştiu despre ce vorbeşti!” Îndată, pe când vorbea încă, a cântat cocoşul. Atunci, întorcându-se, Domnul l-a privit pe Petru. Iar Petru şi-a amintit de cuvântul Domnului, cum îi spusese: „Astăzi, înainte de a cânta cocoşul, Mă vei tăgădui de trei ori.” Şi, ieşind, a plâns amar. Oamenii care Îl păzeau pe Iisus, Îl batjocoreau şi-L băteau. Apoi l-au legat la ochi şi Îl întrebau: „Profeţeşte! Cine Te-a lovit?” Şi ziceau multe altele împotriva lui, hulind. Când s-a făcut ziuă, s-au adunat bătrânii poporului, marii preoţi şi cărturarii, L-au dus înaintea sinedriului lor şi spuneau: „Dacă Tu eşti Hristos, spune-ne!” Dar El le-a răspuns: „Dacă vă spun, nu Mă veţi crede nicidecum. Dacă vă întreb, nu-Mi veţi da nici un răspuns. De acum însă Fiul Omului va fi aşezat la dreapta puterii lui Dumnezeu.” Atunci ei I-au zis: „Eşti Tu, aşadar, Fiul lui Dumnezeu?” El le-a răspuns: „Voi înşivă spuneţi că Eu sunt.” Ei au zis: „Ce nevoie mai avem de mărturie? Chiar noi am auzit-o din gura Lui.” Şi, ridicându-se toată mulţimea, L-au dus la Pilat şi au început să-L acuze: „L-am găsit pe acesta răzvrătind poporul nostru, oprind de la plata birului pentru Cezar şi spunând că El este Hristos regele.” Pilat l-a întrebat: „Tu eşti regele iudeilor?” El a răspuns: „Tu însuţi spui.” Pilat a spus atunci marilor preoţi şi mulţimii: „Nu-I găsesc nici o vină acestui om.” Dar ei stăruiau: „El răscoală poporul, învăţând în toată Iudeea, începând din Galileea şi până aici.” Când a auzit aceasta, Pilat a întrebat dacă omul este galilean şi, când a aflat că este sub stăpânirea lui Irod, L-a trimis la Irod, care se afla la Ierusalim în zilele acelea. Irod s-a bucurat mult când L-a văzut pe Iisus, pe care dorise să-L vadă de mult timp, fiindcă auzise despre El şi spera să vadă vreun semn făcut de acesta. Şi L-a întrebat multe, dar Iisus nu i-a răspuns nimic. De faţă erau marii preoţi şi cărturarii care Îl învinuiau întruna. Irod, împreună cu soldaţii săi, după ce şi-a bătut joc şi a râs de El, L-a îmbrăcat într-o haină strălucitoare şi L-a trimis la Pilat. În ziua aceea, Irod şi Pilat au devenit prieteni, căci înainte se duşmăneau. Pilat i-a chemat pe marii preoţi, pe comandanţi şi poporul şi le-a spus: „L-aţi adus la mine pe omul acesta ca pe unul care răzvrăteşte poporul, dar iată că eu, judecându-L în faţa voastră, n-am găsit la El nici o vină din câte îi aduceţi. Şi nici Irod, care ni L-a trimis înapoi, n-a găsit. Iată, nu a făcut nimic vrednic de moarte. Aşadar, după ce-L voi pedepsi, Îl voi elibera.” Dar mulţimea a început să strige într-un glas: „La moarte cu El! Eliberează-ni-l pe Baraba!” Baraba era închis pentru o răscoală pe care o stârnise în cetate şi pentru un omor. Pilat le-a vorbit din nou, vrând să-L elibereze pe Iisus. Dar ei strigau: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” Pilat le-a spus a treia oară: „Dar ce rău a făcut acesta? Nu-I găsesc nici o vină de moarte. Îl voi pedepsi, deci, şi-L voi elibera.” Dar ei stăruiau, cerând cu strigăte puternice să-L răstignească. Iar strigătele lor au biruit. Atunci Pilat a hotărât să le împlinească cererea. L-a eliberat deci pe cel care fusese aruncat în temniţă pentru răscoală şi pentru crimă, cel pe care îl cereau ei, iar pe Iisus L-a lăsat în voia lor. Pe când Îl duceau, l-au luat pe un anume Simon din Cirene, care venea de la câmp, şi i-au pus crucea în spate, ca să o ducă în urma lui Iisus. Şi era urmat de multă lume şi de femei care Îl plângeau şi Îl jeleau. Iar Iisus s-a întors spre ele şi le-a spus: „Fiice ale Ierusalimului, nu plângeţi pentru Mine, ci plângeţi pentru voi şi pentru copiii voştri, pentru că, iată, vin zile în care se va spune: Fericite sunt femeile cele sterpe şi pântecele care n-au născut şi sânii care n-au alăptat. Atunci vor începe să zică munţilor: Prăvăliţi-vă peste noi! Şi stâncilor: Acoperiţi-ne! Pentru că dacă ei fac aşa cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi?” Împreună cu El duceau şi doi răufăcători ca să-i dea la moarte. Când au ajuns la locul numit al Căpăţânii, L-au răstignit împreună cu cei doi răufăcători, unul la dreapta şi altul la stânga. Iisus zicea: „Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac.” Apoi, şi-au împărţit hainele Lui, trăgându-le la sorţi. Mulţimea stătea şi privea. Căpeteniile îşi băteau joc de El, spunând: „Pe alţii i-a salvat, să se salveze şi pe Sine dacă este Hristosul, alesul lui Dumnezeu!” Ostaşii îşi băteau joc de El şi, apropiindu-se I-au dat oţet zicându-I: „Dacă Tu eşti regele iudeilor, salvează-Te!” Deasupra Lui era o inscripţie pe care scria: „Acesta este regele iudeilor.” Unul dintre răufăcătorii răstigniţi Îl batjocorea, zicând: „Nu eşti Tu oare Hristosul? Salvează-Te pe Tine şi pe noi!” Dar celălalt i-a răspuns şi l-a certat: „Nu te temi măcar de Dumnezeu, tu, care ai aceeaşi osândă? Noi suntem pedepsiţi pe drept, pentru că ne-am luat partea pe care o meritam, dar El n-a făcut nici un rău.” Apoi a zis: „Iisuse, aminteşte-ţi de mine când vei intra în Împărăţia ta.” Iar El i-a răspuns: „Adevărat îţi spun, astăzi vei fi cu Mine în paradis.” Era pe la ceasul al şaselea când s-a lăsat întuneric peste tot pământul, soarele s-a întunecat, iar vălul de la Templu s-a rupt în două. Iisus a strigat cu glas tare: „Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul!” Şi zicând acestea, şi-a dat duhul. Când a văzut ce s-a întâmplat, centurionul l-a preamărit pe Dumnezeu, zicând: „Într-adevăr, omul acesta era drept.” Iar mulţimea celor care veniseră să privească, văzând ce s-a întâmplat, se întorcea bătându-şi pieptul. Cunoscuţii Lui şi femeile care Îl urmaseră din Galileea stăteau deoparte şi priveau la toate acestea. Şi iată, era un om, pe nume Iosif, care făcea parte din Sfat, om bun şi drept, care nu se învoise cu înţelegerea şi hotărârea lor. El era din Arimateea, o cetate din Iudeea şi aştepta Împărăţia lui Dumnezeu. A mers la Pilat şi i-a cerut trupul lui Iisus. L-a coborât de pe cruce, l-a înfăşurat într-un giulgiu de in şi l-a pus într-un mormânt de piatră în care nu mai fusese pus nimeni. Era ziua pregătirii şi se apropia sâmbăta. Femeile care Îl urmaseră şi care veniseră cu Iisus din Galileea au văzut mormântul şi cum i-a fost pus trupul. Apoi s-au întors şi au pregătit miresme şi miruri, iar sâmbătă s-au odihnit după Lege. În prima zi a săptămânii, femeile au venit dis de dimineaţă la mormânt, aducând miresmele pregătite. Dar au găsit piatra de la mormânt dată la o parte şi au intrat, însă nu au găsit trupul Domnului Iisus. Pe când erau încă nedumerite din această cauză, iată că doi bărbaţi în haine strălucitoare s-au oprit lângă ele. Şi pentru că ele s-au înfricoşat şi şi-au plecat capul, ei le-au spus: „De ce Îl căutaţi pe Cel Viu între cei morţi? Nu este aici. A înviat. Amintiţi-vă ce v-a spus pe când era în Galileea: Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor păcătoşi, să fie răstignit şi a treia zi să învie!” Atunci şi-au amintit cuvintele Lui. S-au întors de la mormânt şi au vestit toate acestea celor unsprezece şi tuturor celorlalţi. Cele care au spus apostolilor aceste lucruri erau: Maria Magdalena, Ioana şi Maria lui Iacov şi celelalte care erau cu ele. Dar cuvintele lor li s-au părut fără noimă ucenicilor şi nu le-au crezut. Petru s-a ridicat şi a alergat la mormânt, iar când s-a aplecat a văzut doar giulgiurile pe jos şi s-a întors uimit de cele întâmplate. Şi iată, în aceeaşi zi, doi dintre ei mergeau într-un sat numit Emaus, care era la şaizeci de stadii depărtare de Ierusalim. Şi vorbeau între ei despre tot ce se întâmplase. Pe când vorbeau şi discutau, însuşi Iisus s-a apropiat şi a început să meargă împreună cu ei, dar ochii lor erau împiedicaţi să-L recunoască. Iar El le-a spus: „Ce înseamnă lucrurile pe care le discutaţi pe drum?” Ei s-au oprit trişti. Unul dintre ei, numit Cleopa, I-a răspuns: „Oare Tu eşti singurul străin în Ierusalim, care nu a aflat ce s-a întâmplat acolo zilele trecute?” El le-a zis: „Ce anume?” Şi I-au răspuns: „Ce s-a întâmplat cu Iisus Nazarineanul, profet puternic în faptă şi cuvânt, înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor; cum L-au condamnat la moarte marii preoţi şi mai-marii noştri şi L-au răstignit. Noi speram că El este cel care trebuia să-l izbăvească pe Israel. Totuşi, iată, este a treia zi de când s-au petrecut acestea. Şi ne-au mai tulburat şi nişte femei dintre noi, care au fost dis de dimineaţă la mormânt şi, pentru că nu I-au găsit trupul, au venit şi ne-au spus că au avut o vedenie cu nişte îngeri care le-au spus că este viu. Apoi unii dintre noi s-au dus la mormânt şi au găsit aşa cum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut.” Dar El le-a zis: „O, nepricepuţi şi greoi la inimă în a crede toate cele spuse de profeţi! Nu trebuia oare să pătimească Hristos ca să intre în slava Lui?” Şi începând cu Moise şi cu toţi Profeţii, le-a explicat toate Scripturile care vorbeau despre El. Când s-au apropiat de satul în care mergeau, El s-a făcut că merge mai departe. Dar ei au stăruit pe lângă El, spunând: „Rămâi cu noi, căci se face seară şi ziua e pe sfârşite.” Şi a intrat să rămână cu ei. Iar pe când stătea la masă cu ei, a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o. Atunci li s-au deschis ochii şi L-au recunoscut. Dar El a dispărut din faţa lor. Şi şi-au spus între ei: „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?” Şi, ridicându-se chiar atunci, s-au întors la Ierusalim şi i-au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe însoţitorii lor. Ziceau: „Domnul a înviat cu adevărat şi i s-a arătat lui Simon.” Iar ei au povestit ce li s-a întâmplat pe drum şi cum L-au recunoscut la frângerea pâinii. Pe când vorbeau ei despre acestea, Iisus a venit în mijlocul lor şi le-a spus: „Pace vouă!” Dar ei, înspăimântaţi şi înfricoşaţi, credeau că văd un duh. Iar El le-a spus: „De ce v-aţi tulburat şi de ce aveţi îndoieli în inimă? Priviţi-mi mâinile şi picioarele şi încredinţaţi-vă că sunt chiar Eu. Atingeţi-mă şi vedeţi: un duh nu are carne şi oase, aşa cum vedeţi că am Eu.” Şi, spunând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele. Dar pentru că de bucurie, ei tot nu credeau şi se minunau, le-a zis: „Aveţi ceva de mâncare aici?” Ei I-au dat o bucată de peşte fript. Iisus a luat-o şi a mâncat-o în faţa lor. Apoi le-a zis: „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am spus încă pe când eram cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi.” Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile. Şi le-a spus: „Aşa stă scris: Hristos trebuie să sufere şi să învie din morţi a treia zi şi să se vestească tuturor popoarelor, în Numele Lui, pocăinţa pentru iertarea păcatelor, începând din Ierusalim. Iar voi sunteţi martorii acestor lucruri. Eu vă trimit ceea ce a făgăduit Tatăl Meu. Voi să staţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus.” Apoi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat. Iar pe când îi binecuvânta, s-a despărţit de ei şi a fost înălţat la cer. Ei, după ce i s-au închinat, s-au întors la Ierusalim cu mare bucurie. Şi stăteau tot timpul în Templu, binecuvântându-L pe Dumnezeu. La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu. Toate au fost făcute prin El şi nimic din ceea ce s-a făcut nu s-a făcut fără El. În El era viaţa, iar viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina străluceşte în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o. A fost un om trimis de Dumnezeu. Numele lui era Ioan. El a venit să dea mărturie, să mărturisească despre lumină, ca toţi să creadă prin el. Nu era el lumina, ci a venit să dea mărturie despre lumină. Aceasta era lumina cea adevărată care, venind în lume, luminează orice om. El era în lume şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Săi, dar ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor care L-au primit, celor care cred în Numele Său, le-a dat puterea să devină copii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din sânge, nici din voinţă trupească, nici din voinţa vreunui bărbat, ci din Dumnezeu. Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi şi noi am văzut slava Lui, slava Unului Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Ioan dădea mărturie despre El şi striga: „Acesta era Cel despre care am spus: Cel ce vine după mine a fost înaintea mea, pentru că era înainte de mine.” Noi toţi am primit din plinătatea Lui şi har peste har. Fiindcă Legea a fost dată prin Moise, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos. Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată. Dumnezeu Unul Născut, care este în sânul Tatălui, El L-a făcut cunoscut. Aceasta a fost mărturia lui Ioan când iudeii din Ierusalim au trimis la el preoţi şi leviţi să-l întrebe: „Cine eşti tu?” El a mărturisit şi nu a negat, ci a mărturisit: „Nu sunt eu Hristosul!” Ei l-au întrebat: „Atunci cine eşti? Eşti tu Ilie?” El a spus: „Nu sunt.” „Eşti Profetul?”, iar el a răspuns: „Nu.” Atunci i-au zis: „Cine eşti? Ca să le dăm un răspuns celor care ne-au trimis. Ce spui despre tine însuţi?” Le-a zis: „Eu sunt glasul celui care strigă în pustiu: Neteziţi calea Domnului, precum a zis Isaia, profetul.” Cei trimişi erau dintre farisei şi l-au întrebat: „Atunci de ce botezi, dacă nu eşti nici Hristosul, nici Ilie, nici Profetul?” Ioan le-a răspuns: „Eu botez cu apă, dar în mijlocul vostru se află cel pe care voi nu-L cunoaşteţi, Cel care vine după mine şi căruia eu nu sunt vrednic nici măcar să-I dezleg cureaua încălţămintei.” Acestea s-au întâmplat în Betania, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan. A doua zi Ioan L-a văzut pe Iisus venind spre el şi a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii! Acesta este Cel despre care am spus: După mine vine un om care a fost înaintea mea, fiindcă era înainte de mine. Eu nu Îl cunoşteam, dar am venit să botez cu apă ca El să fie arătat lui Israel.” Şi Ioan, dând mărturie, a spus: „Am văzut Duhul coborând din cer ca un porumbel şi rămânând peste El. Eu nu Îl cunoşteam, dar Acela care m-a trimis să botez cu apă mi-a spus: Cel peste care vei vedea Duhul coborându-se şi rămânând asupra Lui, El este cel care botează în Duhul Sfânt. Iar eu am văzut şi am dat mărturie că Acesta este Fiul lui Dumnezeu.” În ziua următoare Ioan stătea iarăşi cu doi dintre ucenicii săi şi, privindu-L pe Iisus care trecea, a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu!” Iar cei doi ucenici l-au auzit vorbind şi L-au urmat pe Iisus. Şi Iisus, întorcându-se şi văzând că merg după El, le-a spus: „Ce căutaţi?” Ei I-au spus: „Rabbi – care, tradus, înseamnă Învăţătorule – unde locuieşti?” El le-a spus: „Veniţi şi vedeţi!” Au mers, aşadar, şi au văzut unde locuia şi în ziua aceea au rămas la El. Era pe la ceasul al zecelea. Unul dintre cei doi care îl auziseră pe Ioan şi Îl urmaseră pe Iisus era Andrei, fratele lui Simon Petru. Acesta l-a găsit mai întâi pe fratele său, Simon, şi i-a spus: „L-am găsit pe Mesia – care, tradus, înseamnă Cel Uns ”, şi l-a dus la Iisus. Iisus, privindu-L ţintă, i-a zis: „Tu eşti Simon, fiul lui Iona, tu te vei numi Chefa, care se traduce Petru.” A doua zi a vrut să plece spre Galileea şi l-a găsit pe Filip. Şi Iisus i-a spus: „Urmează-mă!” Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. Filip l-a găsit pe Natanael şi i-a spus: „L-am găsit pe acela despre care au scris profeţii şi Moise în Lege, pe Iisus din Nazaret, fiul lui Iosif.” Şi Natanael i-a spus: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” Filip i-a zis: „Vino şi vezi!” Iisus l-a văzut pe Natanael venind spre El şi a zis despre el: „Iată cu adevărat un israelit în care nu este viclenie.” „De unde mă cunoşti?”, I-a spus Natanael. Iisus i-a răspuns: „Înainte să te cheme Filip, te-am văzut când erai sub smochin.” Natanael I-a răspuns: „Rabbi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel!” Iisus i-a răspuns: „Crezi fiindcă ţi-am spus că te-am văzut sub smochin? Vei vedea lucruri şi mai mari!” Şi i-a mai zis: „Adevărat, adevărat vă spun: veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu urcând şi coborând peste Fiul Omului.” În a treia zi a fost o nuntă în Cana Galileii şi era şi mama lui Iisus acolo. A fost chemat şi Iisus cu ucenicii Săi la nuntă. Şi, sfârşindu-se vinul, mama lui Iisus I-a zis: „Nu mai au vin!” Iisus i-a zis: „Ce ne priveşte pe noi, femeie? Încă nu a sosit ceasul Meu!” Mama lui Iisus le-a spus slujitorilor: „Faceţi orice vă va spune!” Erau acolo şase vase de piatră pentru apă, puse pentru curăţirea iudeilor şi fiecare din ele era de câte două sau trei vedre. Iisus le-a spus: „Umpleţi vasele cu apă!” Şi ei le-au umplut până sus. Şi El le-a spus: „Scoateţi acum şi duceţi-i celui care rânduieşte masa!” Iar ei i-au dus. Când a gustat acela din apa devenită vin – el nu ştia de unde este, dar slujitorii, care scoseseră apa, ştiau – l-a chemat pe mire şi i-a spus: „Orice om pune întâi vinul bun, iar după ce s-au ameţit toţi, pe cel mai rău. Tu ai păstrat vinul cel bun până acum!” Aceasta a făcut-o Iisus în Cana Galileii, ca început al semnelor sale şi şi-a arătat slava, iar ucenicii Lui au crezut în El. După aceea a coborât la Capernaum, împreună cu mama sa, cu fraţii şi ucenicii Săi, şi au rămas acolo câteva zile. Se apropia sărbătoarea Paştelui iudeilor şi Iisus a urcat la Ierusalim. Acolo i-a găsit pe vânzătorii de boi, oi şi porumbei şi pe schimbătorii de bani stând aşezaţi în Templu. Şi făcând un bici din frânghii, i-a alungat pe toţi din Templu, a dat afară oile şi boii, a împrăştiat monedele schimbătorilor de bani şi le-a răsturnat mesele. Iar vânzătorilor de porumbei le-a zis: „Luaţi astea de aici! Nu faceţi casă de negustorie din casa Tatălui Meu!” Atunci ucenicii Lui şi-au amintit că stă scris: „Râvna pentru casa Ta mă mistuie.” Iudeii I-au răspuns: „Ce semn ne dai de faci lucrurile acestea?” Iisus le-a răspuns: „Dărâmaţi Templul acesta şi în trei zile îl voi ridica din nou!” Atunci iudeii I-au spus: „Templul acesta a fost zidit în patruzeci şi şase de ani şi Tu îl vei ridica în trei zile?” Dar El vorbea despre Templul trupului Său. De aceea, când a înviat din morţi, ucenicii Lui şi-au amintit că El spusese aşa şi au crezut în Scriptură şi în cuvântul pe care îl spusese Iisus. Pe când era la Ierusalim, în timpul sărbătorii Paştelui, mulţi au crezut în Numele Lui văzând semnele pe care le făcea. Dar Iisus nu se încredea în ei, fiindcă îi cunoştea pe toţi şi nu avea nevoie ca cineva să Îi dea mărturie despre vreun om, căci El Însuşi ştia ce este în om. Era un fariseu cu numele Nicodim, un conducător al iudeilor. El a venit noaptea la Iisus şi I-a zis: „Rabbi, ştim că eşti un învăţător trimis de Dumnezeu, fiindcă nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu dacă Dumnezeu nu este cu el.” Iisus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun, dacă cineva nu se naşte din nou, nu poate să vadă Împărăţia lui Dumnezeu.” Nicodim I-a spus: „Cum poate să se nască un om care este deja bătrân? Oare poate să intre pentru a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?” Iisus a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun: dacă cineva nu se naşte din apă şi din Duh, nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Ceea ce este născut din trup, trup este, iar ceea ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira că ţi-am zis: trebuie să vă naşteţi din nou. Vântul suflă unde vrea şi îi auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine şi încotro se duce. Tot aşa este cu oricine a fost născut din Duh.” Nicodim a răspuns: „Cum e cu putinţă să se întâmple aceste lucruri?” Iisus i-a zis: „Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu ştii? Adevărat, adevărat îţi spun, Noi spunem ceea ce ştim şi dăm mărturie despre ceea ce am văzut, dar voi nu primiţi mărturia noastră. Dacă v-am vorbit despre lucrurile pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi spune despre lucrurile cereşti? Nimeni nu a urcat la cer, în afară de Fiul Omului, care a coborât din cer. Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, la fel trebuie să fie înălţat Fiul Omului, ca oricine crede în El să aibă viaţa veşnică. Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe Fiul Unul Născut, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Cel care crede în El nu este judecat, iar cel care nu crede a fost deja judecat, fiindcă nu a crezut în Numele Fiului Unul Născut al lui Dumnezeu. Şi judecata este aceasta: lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face fapte rele urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca nu cumva faptele lui să fie date la iveală. Dar cel care înfăptuieşte adevărul vine la lumină, ca să se vadă că faptele lui sunt săvârşite în Dumnezeu.” După acestea, Iisus a venit cu ucenicii Lui în ţinutul Iudeii şi stătea acolo cu ei şi boteza. Ioan boteza şi el în Ainon, în apropiere de Salem, pentru că era multă apă acolo şi oamenii veneau şi erau botezaţi. Pe atunci Ioan nu fusese încă aruncat în închisoare. Între ucenicii lui Ioan şi un iudeu s-a stârnit atunci o neînţelegere cu privire la ritualul de curăţire. Au venit la Ioan şi i-au spus: „Rabbi, iată, cel care era cu tine pe malul celălalt al Iordanului, despre care ai dat mărturie, botează şi toţi merg la El.” Ioan a răspuns: „Omul nu poate să primească nimic dacă nu i-a fost dat din cer. Voi înşivă îmi sunteţi martori că am spus: Nu sunt eu Hristos, ci am fost trimis înaintea Lui. Cel care are mireasă este mire, dar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură nespus de mult de glasul mirelui. Aşadar, această bucurie a mea s-a împlinit. El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez.” Cel care vine de sus este deasupra tuturor; cel care este de pe pământ, este din pământ şi vorbeşte despre lucruri pământeşti. Cel care vine din cer este deasupra tuturor şi dă mărturie despre ce a văzut şi a auzit, dar nimeni nu îi primeşte mărturia. Cel care îi primeşte mărturia, a recunoscut că Dumnezeu este adevărat. Căci acela pe care L-a trimis Dumnezeu vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu, căci El nu dă Duhul cu măsură. Tatăl Îl iubeşte pe Fiul şi I-a dat totul în mână. Cel care crede în Fiul are viaţă veşnică, însă cel care nu-I dă ascultare Fiului nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el. Când a aflat Iisus că fariseii auziseră că El face şi botează mai mulţi ucenici decât Ioan – deşi nu Iisus boteza, ci ucenicii Lui – a plecat din Iudeea şi s-a dus iarăşi spre Galileea. Şi trebuia să treacă prin Samaria. Aşa a ajuns într-o cetate a Samariei numită Sihar, aproape de locul pe care i l-a dat Iacov fiului său, Iosif. Acolo era fântâna lui Iacov. Iisus, ostenit de drum, stătea lângă fântână. Era pe la ceasul al şaselea. O femeie din Samaria a venit să scoată apă. Iisus i-a spus: „Dă-mi să beau!”, fiindcă ucenicii Lui plecaseră în cetate să cumpere mâncare. Femeia samariteancă I-a spus: „Cum, tu, iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt o femeie samariteancă?”, fiindcă iudeii nu au legături cu samaritenii. Iisus i-a răspuns: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este acela care îţi spune: Dă-mi să beau, tu i-ai fi cerut Lui şi ţi-ar fi dat apă vie.” Femeia I-a spus atunci: „Doamne, nu ai găleată, iar fântâna este adâncă. De unde ai atunci apa cea vie? Eşti tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna din care a băut el însuşi, fiii săi şi turmele sale?” Iisus i-a răspuns: „Oricine bea din apa aceasta va înseta din nou. Dar cel care va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va mai înseta în veci, iar apa pe care i-o voi da va deveni în el izvor de apă care ţâşneşte spre viaţă veşnică.” Femeia I-a spus: „Doamne, dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin aici să scot.” El i-a spus: „Mergi şi-l cheamă pe bărbatul tău şi vino aici!” Femeia I-a răspuns: „Nu am bărbat!” Iisus i-a spus: „Bine ai zis: nu am bărbat!, fiindcă cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu e bărbatul tău. Aici ai spus adevărul.” Femeia I-a spus: „Doamne, văd că eşti profet. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, dar voi spuneţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să te închini.” Iisus i-a spus: „Crede-mă, femeie, vine ceasul când nu vă veţi mai închina Tatălui nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi, noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la iudei. Dar vine ceasul, şi a şi venit, când adevăraţii închinători i se vor închina Tatălui în Duh şi adevăr, fiindcă astfel de închinători îşi doreşte Tatăl. Dumnezeu este duh, iar cei care i se închină trebuie să i se închine în Duh şi adevăr.” Femeia I-a spus: „Ştiu că vine Mesia, cel numit Hristos. Când va veni El, ne va vesti toate lucrurile.” Iisus i-a spus: „Eu sunt, Cel care îţi vorbeşte!” În acea clipă s-au întors ucenicii Lui şi se mirau că vorbeşte cu o femeie. Totuşi, nici unul nu I-a spus: „Ce faci?” sau „De ce vorbeşti cu ea?” Iar femeia şi-a lăsat urciorul şi s-a dus spre cetate, spunându-le oamenilor: „Veniţi şi vedeţi un om care mi-a spus toate lucrurile pe care le-am făcut. Oare nu este El Hristosul?” Ei au ieşit din cetate şi au venit la El. Între timp, ucenicii Îl rugau zicând: „Rabbi, mănâncă!” El le-a spus: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoaşteţi.” Aşadar, ucenicii vorbeau între ei: „Oare I-a adus cineva de mâncare?” Iisus le-a zis: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui care M-a trimis şi să-I împlinesc lucrarea. Nu spuneţi voi, oare: Mai sunt patru luni până vine secerişul? Iată, vă spun, ridicaţi-vă ochii şi vedeţi că holdele sunt deja coapte pentru seceriş. Cel care seceră primeşte plată şi strânge rod pentru viaţa veşnică, aşa încât şi semănătorul şi secerătorul să se bucure împreună. Prin aceasta se adevereşte cuvântul: unul seamănă şi altul seceră. Eu v-am trimis să seceraţi acolo unde nu aţi trudit. Alţii au trudit şi voi aţi intrat peste munca lor.” Din cetatea aceea a samaritenilor, mulţi au crezut în El, datorită cuvântului femeii care a dat mărturie: „Mi-a spus toate lucrurile pe care le-am făcut!” Astfel, când samaritenii au venit la El, stăruiau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Mult mai mulţi au crezut datorită cuvântului Său şi îi spuneau femeii: „Acum nu mai credem pentru cuvintele tale, ci pentru că noi înşine am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii.” Iar după cele două zile a plecat de acolo în Galileea. Iisus Însuşi a dat mărturie că un profet nu este preţuit în ţara sa. Aşadar, când a ajuns în Galileea, galileenii L-au primit fiindcă văzuseră tot ceea ce făcuse în Ierusalim la sărbătoare, fiindcă şi ei fuseseră la sărbătoare. A venit iar în Cana Galileii, unde prefăcuse apa în vin. Şi în Capernaum era un funcţionar imperial al cărui fiu era bolnav. Acesta, auzind că Iisus vine din Iudeea în Galileea, s-a dus la El şi Îl ruga să coboare să îi vindece fiul, căci trăgea să moară. Atunci Iisus i-a zis: „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, nu credeţi!” Iar funcţionarul imperial I-a spus: „Doamne, coboară înainte să-mi moară copilul!” Iisus i-a spus: „Mergi, fiul tău trăieşte!” Omul a crezut cuvântul pe care I-l spusese Iisus şi a plecat. Pe când cobora el, i-au ieşit înainte slujitorii săi spunându-i că fiul lui trăieşte. I-a întrebat, aşadar, la ce oră a început să se simtă mai bine. I-au zis: „Ieri, la ceasul al şaptelea, l-a lăsat febra.” Atunci tatăl şi-a dat seama că era tocmai ceasul în care Iisus îi spusese: „Fiul tău trăieşte” şi au crezut în Iisus, el şi toată casa lui. Acesta este cel de-al doilea semn pe care l-a făcut Iisus când a venit din Iudeea în Galileea. După acestea, a fost o sărbătoare a iudeilor şi Iisus a urcat la Ierusalim. La Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o scăldătoare numită în evreieşte Betesda, care are cinci pridvoare. În ele zăceau o mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, paralizaţi. Şi era acolo un om bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l că zace şi ştiind că era bolnav de multă vreme, i-a spus: „Vrei să te însănătoşeşti?” Cel bolnav I-a răspuns: „Doamne, nu am pe nimeni să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa şi, până să ajung eu, altcineva coboară înaintea mea.” Iisus i-a spus: „Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă!” Şi îndată omul s-a însănătoşit, şi-a luat patul şi a început să umble. Dar acea zi era o zi de sâmbătă. Aşadar iudeii i-au spus celui care fusese vindecat: „Este sâmbătă, deci nu îţi este îngăduit să-ţi cari patul.” El le-a răspuns: „Cel care m-a însănătoşit, acela mi-a spus: Ia-ţi patul şi umblă!” L-au întrebat: „Cine este omul care ţi-a spus: Ia-ţi patul şi umblă?” Însă cel vindecat nu ştia cine este, pentru că Iisus nu era de găsit, fiind multă lume în acel loc. După acestea, Iisus l-a găsit în Templu şi i-a spus: „Iată, acum te-ai făcut bine. Să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău.” Omul a plecat şi le-a dat de ştire iudeilor că Iisus era cel care îl vindecase. Din această cauză iudeii Îl urmăreau pe Iisus, fiindcă făcea aceste lucruri sâmbăta. Dar Iisus le-a răspuns: „Tatăl Meu lucrează până acum, şi lucrez şi Eu.” Pentru aceasta iudeii căutau şi mai mult să-L omoare, fiindcă nu numai că încălca ziua sâmbetei, dar Îl şi numea pe Dumnezeu Tatăl Său, făcându-se pe Sine egal cu Dumnezeu. Aşadar Iisus a răspuns: „Adevărat, adevărat vă spun, Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, ci doar ce Îl vede pe Tatăl făcând: fiindcă lucrurile pe care le face El, şi Fiul le face la fel. Căci Tatăl Îl iubeşte pe Fiul şi Îi arată tot ce face şi-i va arăta lucrări şi mai mari decât acestea, aşa încât să vă uimiţi. Căci după cum Tatăl îi învie pe cei morţi şi le dă viaţă, la fel şi Fiul dă viaţă cui vrea. Fiindcă Tatăl nu judecă pe nimeni, ci I-a dat Fiului întreaga judecată, ca toţi să-L cinstească pe Fiul după cum Îl cinstesc pe Tatăl. Cine nu Îl cinsteşte pe Fiul, nu Îl cinsteşte nici pe Tatăl care L-a trimis. Adevărat, adevărat vă spun că acela care îmi ascultă cuvântul şi crede în Cel care M-a trimis, are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut de la moarte la viaţă. Adevărat, adevărat vă spun că vine ceasul şi acum a venit, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, iar cei care-l vor auzi, vor trăi. Căci după cum Tatăl are viaţă în Sine Însuşi, la fel I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine Însuşi. Şi I-a dat puterea să judece, pentru că este Fiul Omului. Nu vă miraţi de aceasta, fiindcă vine ceasul în care toţi cei din morminte Îi vor auzi glasul şi cei care au făcut fapte bune vor ieşi la înviere pentru viaţă, iar cei care au săvârşit răul vor ieşi la înviere pentru judecată. Eu nu pot să fac nimic de la Mine Însumi: după cum aud, aşa judec, iar judecata Mea este dreaptă, fiindcă Eu nu caut voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Dacă Eu dau mărturie pentru Mine, mărturia Mea nu este adevărată. Altul este Cel care dă mărturie pentru Mine şi ştiu că mărturia pe care o dă pentru Mine este adevărată. Voi aţi trimis la Ioan, iar el a dat mărturie pentru adevăr. Dar Eu nu primesc mărturie de la un om, ci spun acestea ca să vă mântuiţi. Ioan era făclia ce arde şi luminează, iar voi aţi vrut să vă bucuraţi o vreme de lumina lui. Dar Eu am o mărturie mai mare decât cea a lui Ioan: lucrările pe care Mi le-a dat Tatăl să le împlinesc, aceste lucrări dau mărturie pentru Mine că Tatăl M-a trimis. Tatăl care M-a trimis, El a dat mărturie pentru Mine. Voi nici nu I-aţi auzit niciodată glasul, nici chipul nu I l-aţi văzut, iar cuvântul Lui nu rămâne în voi, fiindcă nu-L credeţi pe acela pe care L-a trimis. Cercetaţi Scripturile, fiindcă socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică: dar şi acestea dau mărturie pentru Mine şi nu vreţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţă. Nu primesc slavă de la oameni, dar vă cunosc: nu aveţi în voi iubirea lui Dumnezeu. Eu am venit în Numele Tatălui Meu şi nu Mă primiţi. Dacă cineva ar veni în numele lui însuşi, pe el l-aţi primi. Cum puteţi crede voi, care vă daţi slavă unii altora, dar nu căutaţi slava care vine de la unicul Dumnezeu? Să nu credeţi că Eu vă voi învinui înaintea Tatălui. Are cine să vă învinuiască: Moise, în care v-aţi pus nădejdea. Căci dacă l-aţi fi crezut pe Moise, M-aţi fi crezut şi pe Mine, fiindcă el a scris despre Mine. Dar dacă nu credeţi ce a scris el, cum veţi crede cuvintele Mele?” După acestea, Iisus a plecat pe ţărmul celălalt al Mării Galileii, care este numită şi Marea Tiberiadei. Îl urma o mulţime mare, fiindcă vedeau semnele pe care le săvârşea cu cei bolnavi. Iisus s-a suit pe munte şi acolo s-a aşezat jos cu ucenicii Lui. Paştele, sărbătoarea iudeilor, era aproape. Iisus a ridicat ochii şi a văzut că o mare mulţime venea spre El. Şi i-a spus lui Filip: „De unde vom cumpăra pâine să mănânce aceştia?” Dar spunea aceasta ca să-l încerce, căci El ştia ce urma să facă. Filip I-a răspuns: „Pâine de două sute de dinari nu le-ar fi de ajuns ca să primească fiecare măcar câte puţin.” Unul dintre ucenicii Lui, Andrei, fratele lui Simon Petru, I-a spus: „Este aici un băieţel care are cinci pâini de orz şi doi peşti, dar ce înseamnă acestea pentru atât de mulţi?” Iisus a spus: „Puneţi-i pe oameni să se aşeze.” În acel loc era multă iarbă. Aşadar s-au aşezat; bărbaţii, cam cinci mii la număr. Iisus a luat pâinile şi, după ce a adus mulţumire, le-a împărţit celor aşezaţi şi la fel şi din peşti, cât au voit. După ce s-au săturat, le-a spus ucenicilor: „Adunaţi fărâmiturile care au rămas, ca să nu se piardă nimic.” Au strâns deci şi au umplut douăsprezece coşuri cu fărâmituri care rămăseseră de la cei care mâncaseră din cele cinci pâini de orz. Iar oamenii care văzuseră semnul pe care îl făcuse spuneau: „Într-adevăr acesta este profetul care trebuia să vină în lume.” Dar Iisus, ştiind că vor să vină să Îl ia cu de-a sila să Îl facă rege, a plecat iar pe munte, singur. Când a venit seara, ucenicii Lui au coborât la mare şi, după ce s-au urcat în barcă, mergeau de partea cealaltă a mării, spre Capernaum. Se făcuse deja întuneric şi Iisus nu venise încă la ei. Şi marea era agitată, fiindcă bătea un vânt puternic. Iar după ce au vâslit cam douăzeci şi cinci sau treizeci de stadii, L-au văzut pe Iisus umblând pe mare şi venind aproape de barcă, şi s-au speriat. Dar Iisus le-a spus: „Eu sunt, nu vă temeţi.” Şi, când au vrut să Îl ia în barcă, îndată au şi ajuns la ţărmul spre care se îndreptau. A doua zi, mulţimea, care stătea de partea cealaltă a mării, a văzut că acolo nu era decât o corăbioară şi că Iisus nu se urcase cu ucenicii Lui în barcă, ci doar ucenicii Lui plecaseră. Au venit şi alte bărci din Tiberiada, aproape de locul unde mâncaseră pâinea când adusese El mulţumire Domnului. Aşadar când a văzut mulţimea că Iisus nu este acolo şi nici ucenicii Lui, s-au suit în bărci şi au venit la Capernaum, căutându-L pe Iisus. Şi găsindu-L dincolo de mare, I-au spus: „Rabbi, când ai ajuns aici?” Iisus le-a răspuns: „Adevărat, adevărat vă spun: voi Mă căutaţi nu fiindcă aţi văzut semne, ci fiindcă aţi mâncat pâine şi v-aţi săturat. Să nu lucraţi pentru hrana pieritoare, ci pentru hrana care rămâne pentru viaţa veşnică, pe care v-o va da Fiul Omului, căci Dumnezeu Tatăl L-a pecetluit pe El.” I-au spus aşadar: „Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?” Iisus le-a răspuns: „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeţi în Cel pe care El L-a trimis.” I-au spus deci: „Ce semn faci Tu ca să vedem şi să credem în Tine? Ce lucrări săvârşeşti? Părinţii noştri au mâncat mană în deşert, după cum stă scris: Le-a dat să mănânce pâine din cer.” Atunci Iisus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun, nu Moise v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă din cer pâinea cea adevărată, căci pâinea lui Dumnezeu este cea care coboară din cer şi dă viaţă lumii.” Aşadar I-au spus: „Doamne, dă-ne întotdeauna această pâine!” Iisus le-a spus: „Eu sunt pâinea vieţii. Cel care vine la Mine nu va flămânzi şi cel care crede în Mine nu va înseta niciodată. Dar v-am spus că M-aţi văzut şi nu credeţi. Toţi cei pe care Mi-i dă Tatăl vor veni la Mine, iar pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară, fiindcă Eu nu am coborât din cer ca să fac voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis. Şi aceasta este voia Celui care M-a trimis, să nu pierd nimic din ce Mi-a dat, ci să-l învii în ziua din urmă. Aceasta este voia Tatălui Meu: oricine Îl vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţă veşnică, iar Eu îl voi învia în ziua din urmă.” Iudeii murmurau, aşadar, împotriva Lui, fiindcă spusese: „Eu sunt pâinea care a coborât din cer” şi spuneau: „Oare nu este acesta Iisus, fiul lui Iosif, nu-i cunoaştem noi pe tatăl şi pe mama Lui? Cum de spune acum: Am coborât din cer?” Iisus le-a răspuns: „Nu cârtiţi între voi! Nimeni nu poate veni la Mine dacă Tatăl care M-a trimis nu îl atrage, iar Eu îl voi învia în ziua din urmă. Stă scris în profeţi: Şi toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu. Oricine a auzit de la Tatăl şi a învăţat, vine la Mine. Nu că L-a văzut cineva pe Tatăl, în afară de Cel ce este de la Dumnezeu: acesta L-a văzut pe Tatăl. Adevărat, adevărat vă spun, cel ce crede în Mine are viaţă veşnică. Eu sunt Pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustiu şi au murit. Pâinea care coboară din cer este aceasta: oamenii să mănânce din ea şi să nu moară. Eu sunt pâinea cea vie care am coborât din cer: dacă va mânca cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.” Atunci iudeii se certau între ei: „Cum poate acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?” Aşa că Iisus le-a spus: „Adevărat, adevărat vă spun, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel care mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua din urmă. Căci trupul Meu este hrană adevărată, iar sângele Meu este băutură adevărată. Cel care mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine şi Eu în el. După cum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu, iar Eu trăiesc prin Tatăl, şi cel care se va hrăni cu Mine va trăi prin Mine. Aceasta este pâinea care s-a coborât din cer, nu ca aceea pe care au mâncat-o părinţii voştri şi au murit. Cel care mănâncă această pâine va trăi în veci.” Acestea le-a spus în sinagogă pe când învăţa în Capernaum. Mulţi dintre ucenicii Lui care Îl auziseră, au spus: „Cuvântul acesta este greu! Cine e în stare să-l asculte?” Iisus ştia în Sinea sa că ucenicii Lui cârtesc cu privire la aceasta, şi le-a spus: „Vă scandalizează acest lucru? Dar dacă L-aţi vedea pe Fiul Omului urcând unde era mai înainte? Duhul este cel care dă viaţă, trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi sunt viaţă. Dar printre voi sunt unii care nu cred”, căci Iisus ştia de la început cine sunt cei care nu cred şi cine este cel care Îl va trăda. Şi a zis: „De aceea v-am spus că nimeni nu poate veni la Mine dacă nu îi este dat de Tatăl.” De atunci mulţi dintre ucenicii Lui s-au întors înapoi şi nu mai umblau cu El. Aşadar Iisus le-a spus celor doisprezece: „Voi nu vreţi să plecaţi?” Simon Petru i-a răspuns: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Sfântul lui Dumnezeu.” Iisus i-a răspuns: „Nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Unul dintre voi însă este diavol!” Vorbea despre Iuda al lui Simon Iscarioteanul, unul din cei doisprezece, care avea să-L trădeze. Şi după acestea, Iisus umbla prin Galileea, fiindcă nu voia să treacă prin Iudeea, deoarece iudeii căutau să-L omoare. Se apropia sărbătoarea iudeilor numită a Corturilor. Fraţii Lui I-au spus aşadar: „Pleacă de aici şi du-Te în Iudeea, ca să vadă şi ucenicii Tăi lucrările pe care le faci. Fiindcă nimeni nu lucrează pe ascuns când vrea să fie cunoscut. Dacă faci acestea, arată-Te lumii.” Dar nici fraţii Lui nu credeau în El. Atunci Iisus le-a zis: „Vremea Mea nu a sosit încă, dar vremea voastră este întotdeauna. Pe voi lumea nu vă poate urî, dar pe Mine Mă urăşte, fiindcă Eu dau mărturie că faptele ei sunt rele. Mergeţi voi la sărbătoare! Eu nu merg la sărbătoarea aceasta, fiindcă vremea Mea nu s-a împlinit încă.” Spunând acestea, a rămas în Galileea. Dar după ce fraţii Săi au mers la sărbătoare, a urcat şi El, nu pe faţă, ci pe ascuns. Aşa că iudeii Îl căutau la sărbătoare şi spuneau: „Unde e?” Iar în mulţime se vorbea mult despre El; unii spuneau: „Este bun”, alţii spuneau: „Nu este, ci amăgeşte mulţimea.” Însă nimeni nu vorbea pe faţă despre El, de frica iudeilor. Sărbătoarea era deja trecută de jumătate când Iisus a urcat la Templu şi a început să înveţe. Iudeii s-au mirat, spunând: „Cum de ştie acesta carte, fără să fi învăţat?” Dar Iisus le-a răspuns şi a zis: „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis. Dacă cineva vrea să-I împlinească voia, va şti dacă această învăţătură vine de la Dumnezeu ori dacă Eu vorbesc de la Mine. Cel care vorbeşte de la sine îşi caută propria slavă. Dar cel care caută slava Celui care l-a trimis, acela este adevărat şi în el nu este nedreptate. Nu v-a dat oare Moise Legea? Şi nici unul dintre voi nu împlineşte Legea! De ce căutaţi să Mă ucideţi?” Mulţimea I-a răspuns: „Eşti posedat de demon! Cine vrea să Te ucidă?” Iisus le-a răspuns: „Un singur lucru am făcut şi toţi vă miraţi! Moise v-a dat circumcizia – nu că ar fi de la Moise, ci de la părinţi – şi îi circumcideţi pe oameni chiar şi în zi de sâmbătă. Dacă omul este circumcis sâmbăta ca să nu fie încălcată Legea lui Moise, voi vă mâniaţi pe Mine fiindcă am însănătoşit un om sâmbăta? Nu judecaţi după aparenţe, ci faceţi o judecată dreaptă.” Aşadar unii din Ierusalim spuneau: „Nu este El acela pe care-L caută ca să-L omoare? Iată-L că vorbeşte pe faţă şi ei nu-I spun nimic. Nu cumva conducătorii şi-au dat seama cu adevărat că acesta este Hristosul? Dar ştim de unde este El. Când va veni însă Hristos, nimeni nu va şti de unde este.” Atunci Iisus, învăţând poporul în Templu, a strigat: „Pe Mine Mă cunoaşteţi şi ştiţi de unde sunt: Eu nu am venit de la Mine, dar Acela care M-a trimis este adevărat şi voi nu-L cunoaşteţi. Eu Îl ştiu, pentru că sunt de la El şi El M-a trimis.” Căutau, aşadar, să-L prindă, dar nimeni nu a pus mâna pe El, fiindcă nu-I venise ceasul. Dar mulţi din mulţime au crezut în El şi spuneau: „Când va veni Hristos nu va face oare mai multe semne decât a făcut acesta?” Fariseii au auzit mulţimea murmurând astfel despre El şi marii preoţi şi fariseii au trimis gărzile ca să-L prindă. Aşadar Iisus a spus: „Încă puţin timp mai sunt cu voi şi apoi Mă duc la Cel care M-a trimis. Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi, dar nu puteţi veni unde sunt Eu.” Iudeii şi-au spus: „Unde se va duce încât nu-L vom găsi? Oare va merge la cei împrăştiaţi printre greci şi îi va învăţa pe greci? Ce înseamnă cuvântul pe care Îl spune: Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi şi nu puteţi veni unde sunt Eu?” În ultima zi, care este cea mai mare zi a sărbătorii, Iisus s-a ridicat în picioare strigând: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea! Cel care crede în Mine, după cum spune Scriptura, din lăuntrul lui vor izvorî râuri de apă vie. ” Iar aceasta a spus-o despre Duhul pe care aveau să-L primească cei care crezuseră în El: fiindcă Duhul nu era încă dat, căci Iisus nu fusese preamărit. Auzind aceste cuvinte, unii din mulţime spuneau: „Cu adevărat El este profetul!” Alţii spuneau: „Acesta este Hristosul!”, iar alţii spuneau: „Va veni oare Hristos din Galileea? Oare n-a spus Scriptura că Hristos va veni din sămânţa lui David şi din Betleem, satul unde era David?” Şi mulţimea s-a dezbinat din cauza Lui. Unii dintre ei voiau să Îl prindă, dar nimeni nu şi-a pus mâinile pe El. Atunci gărzile au venit la marii preoţi şi farisei şi ei le-au spus: „De ce nu L-aţi adus?” Gărzile au răspuns: „Niciodată nu a vorbit vreun om aşa ca El.” Fariseii le-au răspuns: „Nu cumva aţi fost înşelaţi şi voi? Oare dintre farisei sau conducători a crezut cineva în El? Dar mulţimea aceasta care nu cunoaşte Legea e blestemată!” Nicodim, unul dintre ei, cel care venise la Iisus mai înainte, le-a spus: „Oare Legea noastră condamnă un om fără ca mai întâi să-l asculte şi să ştie ce face?” Ei au răspuns: „Nu cumva eşti şi tu din Galileea? Cercetează şi vezi că nu s-a ridicat nici un profet din Galileea.” Şi s-a dus fiecare la casa lui. Iisus s-a dus pe Muntele Măslinilor. Dar în zori a venit din nou în Templu şi tot poporul venea la El, iar El, stând jos, îi învăţa. Cărturarii şi fariseii au adus o femeie prinsă în adulter şi, punând-o în mijloc, I-au zis: „Învăţătorule, femeia aceasta a fost prinsă pe când săvârşea adulter, iar în Lege, Moise ne-a poruncit ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Aşadar, Tu ce spui?” Ziceau aşa ca să-L pună la încercare şi ca să aibă pentru ce să-L acuze. Dar Iisus, aplecându-se, scria cu degetul pe pământ. Şi cum ei Îl tot întrebau, s-a ridicat şi le-a spus: „Acela dintre voi care e fără păcat, să dea primul cu piatra în ea.” Şi, aplecându-se din nou, scria pe pământ. Iar ei, când au auzit, au plecat unul câte unul, începând cu cei mai bătrâni. El a rămas singur cu femeia, care stătea în mijloc. Iisus s-a ridicat şi i-a zis: „Femeie, unde s-au dus toţi? Nimeni nu te-a condamnat?” Ea a spus: „Nimeni, Doamne.” Iisus i-a spus: „Nici eu nu te condamn. Mergi şi de acum înainte să nu mai păcătuieşti!” Iisus a vorbit din nou: „Eu sunt lumina lumii: cel care Mă urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” Atunci fariseii I-au spus: „Tu dai mărturie despre Tine Însuţi, deci mărturia Ta nu este adevărată.” Iisus le-a răspuns: „Chiar dacă dau mărturie despre Mine Însumi, mărturia Mea este adevărată, pentru că ştiu de unde am venit şi unde Mă duc. Însă voi nu ştiţi nici de unde vin, nici unde Mă duc. Voi judecaţi aşa cum judecă oamenii. Eu nu judec pe nimeni. Şi chiar dacă judec, judecata Mea este adevărată, pentru că nu sunt singur, ci Eu şi Tatăl care M-a trimis. Şi în Legea voastră este scris că mărturia a doi oameni este adevărată. Eu sunt cel care dau mărturie despre Mine Însumi şi despre Mine dă mărturie Tatăl care M-a trimis.” I-au spus atunci: „Unde este Tatăl Tău?” Iisus le-a răspuns: „Nu Mă cunoaşteţi nici pe Mine, nici pe Tatăl Meu. Dacă M-aţi cunoaşte pe Mine, L-aţi cunoaşte şi pe Tatăl Meu.” Aceste cuvinte le-a spus lângă vistierie, pe când învăţa în Templu, dar nimeni nu a pus mâna pe El, fiindcă nu-I venise încă ceasul. Apoi le-a mai spus: „Eu plec, iar voi Mă veţi căuta şi veţi muri în păcatul vostru. Unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni.” Deci iudeii ziceau: „Nu cumva îşi va lua viaţa, de spune: Unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni?” Şi El le spunea: „Voi sunteţi de aici de jos, Eu sunt de sus; voi sunteţi din lumea aceasta, Eu nu sunt din lumea aceasta. V-am spus că veţi muri în păcatele voastre, pentru că dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre.” Ei Îi spuneau: „Tu cine eşti?” Iisus le-a zis: „Sunt ceea ce v-am zis de la început. Am multe de spus şi de judecat cu privire la voi. Dar Cel care M-a trimis este adevărat şi Eu spun lumii ceea ce am auzit de la El.” Dar ei nu au înţeles că le vorbea despre Tatăl. Iisus le-a spus deci: „Când Îl veţi înălţa pe Fiul Omului, atunci veţi şti că Eu sunt şi că nu fac nimic de la Mine Însumi, ci, precum M-a învăţat Tatăl, aşa vorbesc. Iar Cel care M-a trimis este cu Mine, nu M-a lăsat singur, pentru că Eu fac întotdeauna lucrurile care Îi sunt plăcute.” Când a spus acestea, mulţi au crezut în El. Aşadar Iisus le spunea iudeilor care crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenicii Mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera.” Ei I-au răspuns: „Noi suntem urmaşii lui Avraam şi n-am fost niciodată robii nimănui. Cum spui Tu: Veţi fi liberi?” Iisus le-a răspuns: „Adevărat, adevărat vă spun: oricine păcătuieşte este rob al păcatului. Iar robul nu rămâne pentru totdeauna în casă. Fiul însă rămâne pentru totdeauna. Aşadar, dacă Fiul vă eliberează, veţi fi cu adevărat liberi. Ştiu că sunteţi urmaşii lui Avraam. Însă încercaţi să Mă omorâţi, deoarece cuvântul Meu nu-şi găseşte loc în voi. Eu spun ceea ce am văzut la Tatăl Meu, iar voi faceţi ceea ce aţi auzit de la tatăl vostru.” Ei I-au răspuns: „Tatăl nostru este Avraam.” Iisus le-a spus: „Dacă sunteţi fiii lui Avraam, faceţi faptele lui Avraam! Dar acum încercaţi să Mă ucideţi pe Mine, Cel care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu: Avraam nu a făcut aşa. Voi faceţi faptele tatălui vostru.” Ei au zis: „Noi nu suntem născuţi din adulter. Avem un singur tată: pe Dumnezeu.” Iisus le-a zis: „Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-aţi iubi, fiindcă Eu de la Dumnezeu am ieşit şi am venit. Pentru că nu am venit de la Mine Însumi, ci El M-a trimis. De ce nu înţelegeţi spusele Mele? Pentru că nu puteţi asculta cuvântul Meu. Voi sunteţi din tatăl vostru, Diavolul, şi vreţi să împliniţi dorinţele tatălui vostru. De la început el a fost ucigaş de oameni şi nu a stat în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Când spune minciuna, din ale lui spune, fiindcă este mincinos şi tatăl minciunii. Însă Eu spun adevărul, pe Mine nu Mă credeţi. Care dintre voi Mă poate acuza de păcat? Dacă spun adevărul de ce nu Mă credeţi? Cel care este din Dumnezeu, ascultă cuvintele lui Dumnezeu. De aceea voi nu ascultaţi, pentru că nu sunteţi din Dumnezeu.” Iudeii au răspuns: „Nu spunem noi bine că eşti samaritean şi că eşti posedat de diavol?” Iisus a răspuns: „Eu nu sunt posedat de diavol, ci Îl cinstesc pe Tatăl Meu, iar voi nu Mă cinstiţi pe Mine. Însă Eu nu caut slava Mea. Are cine să o caute şi să judece. Adevărat, adevărat vă spun: dacă va păzi cineva cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veci!” Iudeii I-au zis: „Ştim acum că eşti posedat de diavol. Avraam a murit, şi profeţii la fel. Iar tu spui: Dacă va păzi cineva cuvântul Meu, nu va gusta moartea în veci. Eşti oare Tu mai mare decât părintele nostru Avraam, care a murit? Şi profeţii au murit. Cine pretinzi că eşti?” Iisus a răspuns: „Dacă Eu Mă slăvesc pe Mine Însumi, slava Mea nu înseamnă nimic. Tatăl Meu, despre care voi spuneţi că este Dumnezeul vostru, El este cel care Mă slăveşte. Voi nu L-aţi cunoscut, însă Eu Îl cunosc. Şi dacă aş spune că nu Îl cunosc, aş fi mincinos, asemenea vouă. Dar Îl cunosc şi păzesc cuvântul Lui. Avraam, părintele vostru, a tresăltat la gândul că va vedea ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat.” Atunci iudeii I-au spus: „Nu ai nici cincizeci de ani şi l-ai văzut pe Avraam?” Iisus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun, înainte să fie Avraam, Eu sunt.” Atunci ei au luat pietre ca să arunce în El, dar Iisus s-a ascuns şi a ieşit din Templu. Trecând, a văzut un om orb din naştere. Şi ucenicii L-au întrebat: „Rabbi, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” Iisus a răspuns: „Nici el nu a păcătuit, nici părinţii lui, ci s-a născut orb ca să se arate lucrările lui Dumnezeu în el. Trebuie să împlinesc lucrările Celui care M-a trimis cât timp este ziuă, căci vine noaptea şi nimeni nu mai poate lucra. Cât timp sunt în lume, Eu sunt lumina lumii.” După ce a spus acestea, a scuipat pe pământ şi a făcut tină din scuipat, i-a uns ochii cu tină şi i-a spus: „Mergi şi spală-te în scăldătoarea Siloam” (Siloam înseamnă Trimis). A plecat, aşadar, s-a spălat şi când s-a întors vedea. Atunci vecinii şi cei care îl văzuseră înainte cerşind spuneau: „Nu este el cel care stătea şi cerşea?” Unii spuneau: „El este”, alţii spuneau: „Nu, dar seamănă cu el.” El zicea: „Eu sunt.” I-au spus: „Cum ţi s-au deschis ochii?” El a răspuns: „Omul acela numit Iisus a făcut tină, mi-a uns ochii şi mi-a spus: Mergi la Siloam şi spală-te. După ce m-am dus şi m-am spălat, am început să văd.” Ei i-au spus: „Unde este El?” El a spus: „Nu ştiu.” L-au adus la farisei pe cel care fusese înainte orb. Era sâmbătă în ziua în care Iisus făcuse tina şi îi deschisese ochii. Şi fariseii l-au întrebat din nou cum începuse să vadă. El le-a spus: „Mi-a pus tină pe ochi, m-am spălat şi am văzut.” Unii dintre farisei spuneau: „Omul acesta nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu respectă sâmbăta.” Alţii spuneau: „Cum poate un om păcătos să facă asemenea semne?” Şi era dezbinare între ei. I-au zis iarăşi orbului: „Tu ce spui despre El, că ţi-a deschis ochii?” Iar el a zis: „Este un profet.” Iudeii nu au crezut că fusese orb şi acum vedea până nu i-au chemat pe părinţii celui care îşi recăpătase vederea. Şi i-au întrebat: „Acesta este fiul vostru despre care spuneţi că s-a născut orb? Cum de vede acum?” Părinţii lui au răspuns: „Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb. Însă nu ştim cum de vede acum sau cine i-a deschis ochii. Întrebaţi-l pe el! E destul de mare, va vorbi el pentru sine.” Părinţii lui au zis aşa pentru că se temeau de iudei. Fiindcă iudeii se înţeleseseră deja că dacă cineva Îl va recunoaşte drept Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au spus părinţii lui: „E destul de mare, întrebaţi-l pe el.” L-au chemat deci a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: „Dă slavă lui Dumnezeu! Noi ştim că acest om este un păcătos.” El a răspuns: „Dacă este un păcătos, nu ştiu; eu una ştiu: că eram orb şi acum văd.” I-au spus: „Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii?” Le-a răspuns: „V-am mai spus şi nu m-aţi ascultat. De ce vreţi să auziţi din nou? Nu cumva vreţi să vă faceţi şi voi ucenicii Lui?” Ei l-au ocărât şi i-au spus: „Tu eşti ucenicul Lui, noi însă suntem ucenicii lui Moise. Ştim că Dumnezeu i-a vorbit lui Moise, dar acesta nu ştim de unde este.” Omul le-a răspuns: „Tocmai aceasta este de mirare, că voi nu ştiţi de unde este, dar El mi-a deschis ochii. Ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi, ci dacă cineva este temător de Dumnezeu şi împlineşte voia Lui, pe acela îl ascultă. Nu s-a auzit niciodată ca cineva să fi deschis ochii unui orb din naştere. Dacă acesta nu ar fi fost de la Dumnezeu, nu ar fi putut face nimic.” I-au răspuns: „Te-ai născut cu totul în păcate şi ne înveţi pe noi?” Şi l-au dat afară. Iisus a auzit că l-au dat afară şi, găsindu-l, i-a spus: „Crezi tu în Fiul Omului?” Acela I-a răspuns: „Dar cine este, ca să cred în El?” Iisus i-a zis: „L-ai şi văzut. Este Cel care vorbeşte cu tine.” El I-a spus: „Cred, Doamne.” Şi i s-a închinat. Iar Iisus a spus: „Eu am venit în lumea aceasta pentru judecată, pentru ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să orbească.” Unii dintre farisei, care erau lângă El, L-au auzit şi I-au spus: „Nu cumva noi suntem orbi?” Iisus le-a spus: „Dacă eraţi orbi, nu aţi fi avut păcat. Dar fiindcă spuneţi: Vedem, păcatul vostru rămâne.” „Adevărat, adevărat vă spun: Cine nu intră în staulul oilor pe poartă, ci sare prin altă parte, acela este un hoţ şi un tâlhar. Dar cel care intră pe poartă este păstorul oilor. Acestuia îi deschide portarul, iar oile ascultă glasul lui şi el îşi cheamă oile pe nume şi le duce afară. Şi după ce le scoate afară, merge înaintea lor şi oile îl urmează, fiindcă îi cunosc glasul. Pe un străin nu l-ar urma, ci ar fugi de el, fiindcă nu cunosc glasul străinilor.” Iisus le-a spus această parabolă, dar ei nu au înţeles despre ce vorbea. Atunci Iisus a zis din nou: „Adevărat, adevărat vă spun că Eu sunt poarta oilor. Toţi cei care au venit înaintea Mea sunt hoţi şi tâlhari, dar oile nu i-au ascultat. Eu sunt poarta: dacă va intra cineva prin Mine, va fi mântuit: va intra şi va ieşi şi va găsi păşune. Hoţul nu vine decât să fure, să ucidă şi să nimicească. Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug. Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi. Cel plătit, care nu este păstor, iar oile nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge, iar lupul le răpeşte şi le risipeşte, pentru că acel păstor este plătit şi nu-i pasă de oi. Eu sunt Păstorul cel bun şi îmi cunosc oile şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Tatăl Mă cunoaşte pe Mine şi Eu Îl cunosc pe Tatăl; şi îmi dau viaţa pentru oi. Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc. Iar ele vor asculta glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor. De aceea Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Îmi dau viaţa ca să o iau din nou. Nimeni nu Mi-o ia, ci Eu o dau de la Mine Însumi. Am putere să o dau şi am putere să o iau din nou. Aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu.” S-a iscat iarăşi dezbinare între iudei din cauza acestor cuvinte. Mulţi dintre ei spuneau: „Este posedat şi nebun! De ce-L ascultaţi?” Alţii spuneau: „Aceste cuvinte nu sunt ale unui demonizat. Poate oare un demon să deschidă ochii orbilor?” Era atunci sărbătoarea Înnoirii în Ierusalim şi era iarnă. Iisus mergea prin Templu, în pridvorul lui Solomon. Iudeii L-au înconjurat şi Îi spuneau: „Până când ne mai chinuieşti sufletul? Dacă Tu eşti Hristosul, spune-ne pe faţă!” Iisus le-a răspuns: „V-am spus şi nu credeţi. Lucrările pe care le fac Eu în Numele Tatălui Meu dau mărturie pentru Mine. Dar voi nu credeţi, pentru că nu sunteţi dintre oile Mele. Oile Mele ascultă glasul Meu, Eu le cunosc şi ele Mă urmează. Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în veci şi nimeni nu le va răpi din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi şi nimeni nu le poate răpi din mâna Tatălui. Eu şi Tatăl una suntem.” Iudeii au luat iarăşi pietre ca să arunce în El. Iisus le-a răspuns: „Multe lucrări bune v-am arătat de la Tatăl. Pentru care dintre ele vreţi să Mă ucideţi cu pietre?” Iudeii I-au răspuns: „Nu pentru vreo lucrare bună aruncăm cu pietre în Tine, ci pentru blasfemie şi fiindcă Tu, om fiind, Te faci pe Tine Însuţi Dumnezeu.” Iisus le-a răspuns: „Oare nu este scris în Legea voastră: Eu am zis: sunteţi dumnezei? Dacă pe cei cărora le-a vorbit cuvântul lui Dumnezeu i-a numit dumnezei – şi Scriptura nu poate fi desfiinţată – Mie, cel pe care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume, îmi spuneţi: Huleşti! pentru că am zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu!? Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu credeţi în Mine. Dar dacă le fac şi nu credeţi în Mine, credeţi în lucrări, ca să ştiţi şi să cunoaşteţi că Tatăl este în Mine şi Eu în Tatăl.” Căutau iarăşi să Îl prindă, dar El a scăpat din mâinile lor. Şi s-a dus din nou dincolo de Iordan, în locul unde botezase mai înainte Ioan, şi a rămas acolo. Mulţi veneau la El şi spuneau: „Ioan nu a făcut nici un semn, dar tot ce a spus Ioan despre acesta era adevărat.” Şi mulţi au crezut în El acolo. Era un bolnav, Lazăr din Betania, din satul Mariei şi al Martei, sora ei. Maria era cea care Îl unsese cu mir pe Domnul şi Îi ştersese picioarele cu părul ei. Fratele ei, Lazăr, era bolnav. De aceea surorile au trimis la El, spunând: „Doamne, iată, cel pe care îl iubeşti este bolnav.” Când a auzit, Iisus a spus: „Această boală nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, ca prin ea să fie preamărit Fiul lui Dumnezeu.” Iisus îi iubea pe Marta, pe sora ei şi pe Lazăr. Totuşi, când a auzit că Lazăr este bolnav, Iisus a mai rămas două zile în locul unde era. Abia apoi le-a zis ucenicilor: „Să mergem din nou în Iudeea.” Ucenicii I-au spus: „Rabbi, adineauri Te căutau iudeii ca să Te ucidă cu pietre şi Te duci iar acolo?” Iisus le-a răspuns: „Oare nu sunt douăsprezece ceasuri în zi? Dacă cineva umblă ziua, nu se împiedică, pentru că vede lumina acestei lumi. Dar dacă cineva umblă noaptea, se împiedică, fiindcă lumina nu este în el.” A spus acestea şi apoi le-a zis: „Lazăr, prietenul nostru, a adormit, dar Mă duc să-l trezesc.” Ucenicii I-au spus: „Doamne, dacă a adormit, se va face bine.” Iisus vorbise despre moartea Lui, dar ei au crezut că vorbeşte despre somn. Atunci Iisus le-a spus limpede: „Lazăr a murit şi Mă bucur pentru voi că nu am fost acolo, ca să credeţi. Dar să mergem la el!” Atunci Toma, cel numit Geamănul, le-a zis celorlalţi ucenici: „Să mergem şi noi să murim cu el!” Venind, Iisus l-a găsit pe Lazăr pus deja de patru zile în mormânt. Betania era aproape de Ierusalim, cam la cincisprezece stadii. Mulţi dintre iudei veniseră la Marta şi la Maria ca să le aducă mângâiere pentru fratele lor. Când Marta a auzit că vine Iisus, I-a ieşit în întâmpinare, iar Maria stătea în casă. Atunci Marta I-a zis lui Iisus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit; dar şi acum, ştiu că orice ai cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da.” Iisus i-a spus: „Fratele tău va învia.” Marta I-a zis: „Ştiu că va învia la înviere, în ziua din urmă.” Iisus i-a spus: „Eu sunt Învierea şi Viaţa: cel care crede în Mine, chiar dacă moare, va trăi şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veci. Crezi aceasta?” I-a spus: „Da, Doamne, cred că Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu care a venit în lume.” După ce a zis aceasta, s-a dus să o cheme pe Maria, sora ei, spunându-i în taină: „Învăţătorul este aici şi te cheamă.” Ea, auzind, s-a sculat în grabă şi s-a dus la El. Iisus nu intrase în sat, ci se afla tot în locul unde Îi ieşise Marta în întâmpinare. Iar iudeii care erau cu Maria în casă şi o alinau, văzând că s-a sculat în grabă şi a ieşit, au mers după ea, crezând că a plecat la mormânt ca să plângă acolo. Când Maria a ajuns acolo unde era Iisus, văzându-L, a căzut la picioarele Lui şi I-a spus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit.” Atunci Iisus, văzând-o plângând şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat cu duhul, s-a tulburat şi a zis: „Unde l-aţi pus?” Ei I-au zis: „Doamne, vino şi vezi!” Şi Iisus a plâns. Aşadar iudeii spuneau: „Iată cât de mult îl iubea!” Iar unii dintre ei au zis: „Oare acesta, care a deschis ochii orbului, nu putea să facă ceva să nu moară Lazăr?” Atunci, suspinând iar în Sine, Iisus a mers la mormânt, care era o peşteră şi la intrare era pusă o piatră. Iisus a spus: „Ridicaţi piatra!” Dar Marta, sora celui care murise, I-a spus: „Doamne, miroase deja, căci este de patru zile.” Iisus i-a zis: „Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” Au luat deci piatra, iar Iisus şi-a ridicat ochii spre cer şi a zis: „Tată, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur am vorbit, ca ei să creadă că Tu M-ai trimis.” După ce a spus acestea, a strigat tare: „Lazăre, vino afară!” Mortul a ieşit cu picioarele şi mâinile legate cu fâşii de pânză şi faţa înfăşurată într-un giulgiu. Iisus le-a zis: „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă!” Mulţi dintre iudeii care veniseră la Maria şi văzuseră ce a făcut, au crezut în El. Iar unii dintre ei s-au dus la farisei şi le-au spus ce a făcut Iisus. Atunci marii preoţi şi fariseii au adunat sinedriul şi ziceau: „Ce ne facem? Omul acesta face multe semne! Dacă Îl lăsăm, vor crede toţi în El şi vor veni romanii şi ne vor nimici şi locul şi poporul.” Unul dintre ei, Caiafa, care era mare preot în acel an, le-a zis: „Voi nu ştiţi nimic, nici nu vă gândiţi că vă e de folos să piară un singur om pentru popor şi să nu piară tot poporul.” Dar acest lucru nu l-a spus de la sine însuşi, ci, fiind mare preot în acel an, a profeţit că Iisus avea să moară pentru popor, şi nu numai pentru popor, ci şi ca să-i adune laolaltă pe copiii risipiţi ai lui Dumnezeu. Aşadar, din ziua aceea s-au hotărât să-L ucidă. De aceea Iisus nu mai umbla pe faţă printre iudei, ci a plecat de acolo în ţinutul de lângă pustiu, într-o cetate numită Efraim, şi stătea acolo cu ucenicii Lui. Şi se apropia Paştele iudeilor şi mulţi din ţară au urcat la Ierusalim înainte de Paşte, ca să se curăţească. Îl căutau pe Iisus şi vorbeau între ei stând în Templu: „Ce credeţi? Oare nu va veni la sărbătoare?” Iar marii preoţi şi fariseii dăduseră porunci ca, dacă ştie cineva unde este, să le dea de ştire, ca să Îl prindă. Cu şase zile înainte de Paşte, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr pe care Iisus îl înviase din morţi. I-au făcut acolo o cină şi Marta servea, iar Lazăr era unul dintre cei care stăteau la masă cu El. Atunci Maria, luând o litră de parfum de nard, de mare preţ, I-a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul ei, iar casa s-a umplut de mireasma parfumului. Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, cel care avea să-L trădeze, a spus: „De ce nu s-a vândut parfumul acesta cu trei sute de dinari, iar banii să fie daţi săracilor?” Dar a spus aşa nu pentru că îi păsa de săraci, ci pentru că era hoţ şi pentru că, ţinând punga, lua din ceea ce se punea în ea. Iisus a spus: „Las-o, fiindcă ea l-a păstrat pentru ziua îngropării Mele. Pe săraci îi aveţi întotdeauna cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi întotdeauna.” O mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi s-au dus nu numai pentru Iisus, ci şi ca să-l vadă pe Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Marii preoţi au hotărât să îl omoare şi pe Lazăr, pentru că din cauza Lui mulţi iudei plecau de la ei şi credeau în Iisus. În ziua următoare mulţimea cea mare care venise la sărbătoare, când a auzit că Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de palmier, au ieşit în întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat e cel care vine în Numele Domnului, Împăratul lui Israel! Iisus a găsit un măgăruş şi s-a suit pe el, după cum stă scris: Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei! Ucenicii Lui nu au înţeles la început, dar când Iisus a fost preamărit, atunci şi-au adus aminte că acestea au fost scrise despre El şi că acestea au fost făcute pentru El. Aşadar, mulţimea care era cu El când l-a chemat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi, dădea mărturie. De aceea I-a ieşit în întâmpinare mulţimea, pentru că auziseră că făcuse acest semn. Fariseii au zis între ei: „Vedeţi că nu izbândiţi nimic? Iată că lumea a mers după El!” Printre cei care urcaseră să se închine la sărbătoare erau şi greci. Aceştia au venit la Filip, cel din Betsaida Galileii, şi l-au rugat: „Domnule, vrem să-L vedem pe Iisus.” Filip a venit şi i-a spus lui Andrei; Andrei şi Filip au venit la Iisus. Iisus le-a răspuns: „A venit ceasul să fie preamărit Fiul Omului. Adevărat, adevărat vă spun, dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod. Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta şi-o va păstra pentru viaţa veşnică. Dacă îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze; şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă îmi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti. Acum sufletul Meu e tulburat şi ce voi spune? Tată, scapă-mă de ceasul acesta? Dar pentru aceasta am venit, pentru ceasul acesta. Tată, preamăreşte Numele Tău!” Atunci s-a auzit un glas din cer: „L-am preamărit şi îl voi mai preamări.” Iar mulţimea care stătea şi asculta zicea că a fost un tunet. Alţii spuneau: „I-a vorbit un înger.” Iisus a răspuns: „Nu pentru Mine a fost glasul acesta, ci pentru voi. Acum este judecata lumii, acum va fi aruncat afară stăpânitorul lumii acesteia. Şi Eu, când voi fi înălţat de la pământ, îi voi atrage pe toţi la Mine.” Şi spunea aceasta arătând în ce fel avea să moară. Mulţimea I-a răspuns deci: „Noi am auzit din Lege că Hristos rămâne în veci; cum spui tu că Fiul Omului trebuie să fie înălţat? Cine este acest Fiu al Omului?” Aşadar Iisus le-a răspuns: „Încă puţină vreme Lumina mai este printre voi. Umblaţi cât timp aveţi Lumina, ca să nu vă prindă întunericul. Iar cel care umblă în întuneric nu ştie unde merge. Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să deveniţi fii ai Luminii.” Iisus a spus acestea şi, după ce a plecat, s-a ascuns de ei. Deşi făcuse atâtea semne înaintea lor, ei nu credeau în El, ca să se împlinească cuvântul profetului Isaia, care a spus: Doamne, cine a crezut vestirea noastră? Şi braţul Domnului cui i s-a dezvăluit? De aceea nu puteau crede, fiindcă tot Isaia spune: Le-a orbit ochii şi le-a împietrit inima ca nu cumva să vadă cu ochii şi să priceapă cu inima, să se întoarcă şi să îi vindec. Acestea le-a spus Isaia pentru că a văzut slava Lui şi a vorbit despre El. Cu toate acestea, au crezut în El şi multe dintre căpetenii, dar nu mărturiseau din pricina fariseilor, ca să nu fie alungaţi din sinagogă, fiindcă au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu. Iisus a strigat: „Cine crede în Mine nu în Mine crede, ci în Acela care M-a trimis. Şi cine Mă vede pe Mine Îl vede pe Acela care M-a trimis. Eu am venit ca lumină în lume, ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric. Şi dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, eu nu-l judec, fiindcă nu am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea. Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele, are de cine să fie judecat: cuvântul pe care l-am spus, acela îl va judeca în ziua din urmă. Fiindcă Eu nu am vorbit de la Mine Însumi, ci Tatăl care M-a trimis, El mi-a dat poruncă ce să spun şi ce să vorbesc. Şi ştiu că porunca Lui este viaţă veşnică. Aşadar ceea ce spun Eu, spun după cum mi-a spus Tatăl.” Înainte de sărbătoarea Paştelui, Iisus ştia că I-a venit ceasul ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl şi, iubindu-i pe ai Săi din lume, i-a iubit până la sfârşit. În timpul cinei, cum diavolul pusese deja în inima lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul, să-L trădeze, Iisus, ştiind că Tatăl Îi dăduse totul în mâinile Sale şi că de la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu merge, s-a sculat de la cină, şi-a pus veşmintele deoparte, a luat un ştergar şi s-a încins cu el. Apoi a turnat apă într-un vas şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. Când a venit la Simon Petru, acesta I-a spus: „Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?” Iisus i-a răspuns: „Tu nu ştii încă ce fac Eu, dar vei înţelege după aceea.” Petru I-a spus: „Nu-mi vei spăla picioarele în veci.” Iisus i-a răspuns: „Dacă nu te voi spăla, nu vei avea parte cu Mine.” Simon Petru I-a spus: „Doamne, nu numai picioarele, dar şi mâinile şi capul!” Iisus i-a zis: „Cel ce s-a îmbăiat nu are nevoie decât să-i fie spălate picioarele şi este curat în întregime, iar voi sunteţi curaţi, dar nu toţi.” Căci El ştia cine avea să-L trădeze, de aceea a spus: „Nu toţi sunteţi curaţi.” Aşadar, după ce le-a spălat picioarele, şi-a luat veşmintele şi s-a aşezat din nou şi le-a spus: „Înţelegeţi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi Învăţător şi Domn şi bine spuneţi, pentru că sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele, şi voi trebuie să vă spălaţi picioarele unul altuia. V-am dat exemplu ca, după cum v-am făcut Eu, aşa să faceţi şi voi. Adevărat, adevărat vă spun: slujitorul nu este mai mare decât stăpânul său, nici solul mai mare decât cel care l-a trimis. Dacă ştiţi aceste lucruri, fericiţi sunteţi dacă le împliniţi. Nu vorbesc despre voi toţi. Eu îi ştiu pe cei pe care i-am ales. Dar, ca să se împlinească Scriptura: Cel care mănâncă pâine împreună cu Mine şi-a ridicat împotriva Mea călcâiul. Vă spun de pe acum, înainte să se împlinească, ca atunci când se va împlini să credeţi că Eu sunt. Adevărat, adevărat vă spun: Cine îl primeşte pe acela pe care îl voi trimite eu, pe Mine Mă primeşte; şi cine Mă primeşte pe Mine Îl primeşte pe Cel care M-a trimis.” După ce a spus acestea, Iisus s-a tulburat în duhul Său, a dat mărturie şi a spus: „Adevărat, adevărat vă spun că unul dintre voi Mă va vinde.” Ucenicii se uitau unul la altul, neştiind despre cine vorbeşte. Unul dintre ucenicii Lui, acela pe care îl iubea Iisus, era rezemat de pieptul lui Iisus. Simon Petru i-a făcut semn să întrebe cine este. Iar el, fiind rezemat de pieptul lui Iisus, I-a spus: „Doamne, cine este?” Iisus i-a răspuns: „Este cel căruia Eu îi voi întinge bucăţica de pâine şi i-o voi da.” Şi, după ce a întins bucăţica, i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Şi după ce a luat bucăţica de pâine, atunci a intrat în el Satana. Iar Iisus i-a spus: „Ce vrei să faci, fă repede!” Şi nimeni dintre cei care stăteau la masă nu a înţeles de ce i-a spus aşa. Fiindcă Iuda avea punga, unii credeau că Iisus i-a zis: „Cumpără cele de trebuinţă pentru sărbătoare”, sau să dea ceva săracilor. Aşadar, după ce a luat îmbucătura, Iuda a ieşit îndată. Şi era noapte. După ce a ieşit el, Iisus a spus: „Acum a fost preamărit Fiul Omului şi Dumnezeu a fost preamărit în El. Dacă Dumnezeu a fost preamărit în El, şi Dumnezeu Îl va preamări în Sine Însuşi şi îndată Îl va preamări. Copiii mei, încă puţin mai sunt cu voi. Mă veţi căuta, dar, aşa cum le-am spus iudeilor, vă spun şi vouă acum: unde Mă duc Eu voi nu puteţi veni. Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum v-am iubit Eu, să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. După aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă vă veţi iubi unii pe alţii.” Simon Petru I-a zis: „Doamne, unde Te duci?” Iisus i-a răspuns: „Unde Mă duc Eu tu nu Mă poţi urma acum, dar Mă vei urma mai târziu.” Petru I-a zis: „Doamne, de ce nu pot să Te urmez acum? Îmi voi da şi viaţa pentru Tine.” Iisus i-a răspuns: „Îţi vei da şi viaţa pentru Mine? Adevărat, adevărat îţi spun, înainte să cânte cocoşul te vei lepăda de Mine de trei ori.” „Să nu vi se tulbure inima. Credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe lăcaşuri. Dacă nu ar fi fost aşa, v-aş mai fi spus oare: Mă duc să vă pregătesc un loc? Iar dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi acolo unde sunt Eu. Şi voi ştiţi unde Mă duc, şi ştiţi şi calea.” Toma I-a spus: „Doamne, nu ştim unde Te duci. Cum putem şti calea?” Iisus i-a zis: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă Mă cunoaşteţi pe Mine Îl veţi cunoaşte şi pe Tatăl. Şi încă de pe acum Îl cunoaşteţi şi L-aţi văzut.” Filip I-a spus: „Doamne, arată-ni-L pe Tatăl şi ne este de ajuns.” Iisus i-a zis: „De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel care M-a văzut pe Mine L-a văzut şi pe Tatăl. Cum de spui tu: Arată-ni-L pe Tatăl? Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le spun de la Mine, ci Tatăl, care rămâne în Mine, îşi săvârşeşte lucrările. Credeţi-mă că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine, iar dacă nu, măcar pentru lucrările acestea să credeţi. Adevărat, adevărat vă spun: cel care crede în Mine va face şi el faptele pe care le fac Eu, şi va face fapte şi mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl. Şi orice veţi cere în Numele Meu voi face, ca Tatăl să fie preamărit în Fiul. Dacă îmi veţi cere ceva în Numele Meu, voi face. Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele. Iar Eu Îl voi ruga pe Tatăl şi vă va da alt Mângâietor, ca să fie cu voi pentru totdeauna, Duhul Adevărului, pe care lumea nu Îl poate primi, pentru că nici nu-L vede, nici nu-L cunoaşte. Voi Îl cunoaşteţi, pentru că rămâne la voi şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi! Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea pentru că Eu sunt viu şi voi veţi fi vii. În acea zi veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu şi voi sunteţi în Mine şi Eu în voi. Cel care are poruncile Mele şi le păzeşte acela Mă iubeşte. Iar cel care Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu şi Eu Îl voi iubi şi Mă voi arăta lui.” Iuda, nu Iuda Iscarioteanul, I-a spus: „Doamne, cum de Te vei arăta nouă şi nu lumii?” Iisus i-a răspuns: „Dacă cineva Mă iubeşte, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face lăcaşul la el. Cine nu Mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele Mele. Iar cuvântul pe care îl auziţi acum nu este al Meu, ci al Tatălui care M-a trimis. Acestea vi le-am spus cât timp sunt cu voi. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, El vă va învăţa toate şi vă va aminti tot ce v-am spus. Pace vă las vouă, pacea Mea v-o dau vouă: Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte. Aţi auzit că v-am spus: Mă duc şi iarăşi vin la voi. Dacă M-aţi iubi, v-aţi bucura că Mă duc la Tatăl, pentru că Tatăl este mai mare decât Mine. Acum v-am spus înainte să se întâmple ca, atunci când se va întâmpla, să credeţi. Nu voi mai vorbi multe cu voi, pentru că vine stăpânitorul lumii acesteia. El nu are nimic în Mine, dar ca să cunoască lumea că Îl iubesc pe Tatăl, eu fac aceasta aşa cum mi-a poruncit Tatăl. Ridicaţi-vă, să plecăm de aici.” „Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul. El taie orice mlădiţă care nu aduce rod în Mine, iar pe cea care rodeşte o curăţă, ca să aducă şi mai mult rod. Voi sunteţi deja curaţi, datorită cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine dacă nu rămâne în viţă, nici voi nu puteţi dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce mult rod, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine, e aruncat afară ca o mlădiţă şi se usucă, iar oamenii le adună şi le aruncă în foc şi ard. Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice şi se va împlini. În aceasta a fost preamărit Tatăl Meu, dacă voi aduceţi mult rod şi sunteţi ucenicii Mei. Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în iubirea mea! Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în iubirea Mea, după cum Eu am păzit poruncile Tatălui şi rămân în iubirea Lui. V-am spus acestea ca bucuria Mea să rămână în voi şi bucuria voastră să fie deplină. Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu. Nimeni nu are o iubire mai mare decât acela care îşi dă viaţa pentru prietenii Săi. Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ce vă poruncesc Eu. Nu vă mai numesc servitori, pentru că servitorul nu ştie ce face stăpânul, ci v-am numit prieteni pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu. Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi rod, iar rodul vostru să rămână, pentru ca, orice i-aţi cere Tatălui în Numele Meu, El să vă dea. Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unii pe alţii. Dacă lumea vă urăşte, să ştiţi că pe Mine M-a urât mai întâi. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei. Dar fiindcă nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales din lume, lumea vă urăşte. Aduceţi-vă aminte cuvântul pe care vi l-am spus: slujitorul nu este mai mare decât stăpânul lui. Dacă M-au prigonit pe Mine, vă vor prigoni şi pe voi; dacă au păzit cuvântul Meu, îl vor păzi şi pe al vostru. Dar toate acestea vi le vor face din cauza Numelui Meu, pentru că nu-L cunosc pe Cel care M-a trimis. Dacă nu aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, nu ar avea păcat. Acum însă nu au nici o scuză pentru păcatul lor. Cel ce Mă urăşte pe Mine Îl urăşte şi pe Tatăl Meu. Dacă nu aş fi făcut printre ei faptele pe care nimeni nu le-a mai făcut, nu ar avea păcat. Însă acum ei au şi văzut şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu. Iar aceasta ca să se împlinească cuvântul scris în Legea lor: M-au urât fără temei. Când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului, pe care Eu vi-L voi trimite de la Tatăl, care purcede de la Tatăl, El va da mărturie pentru Mine. Şi voi veţi da mărturie pentru Mine, fiindcă sunteţi cu Mine de la început. V-am spus aceste lucruri ca să nu vă poticniţi. Vă vor scoate din sinagogi; ba chiar va veni ceasul în care oricine vă va ucide va crede că aduce jertfă lui Dumnezeu. Şi vor face aşa pentru că nu L-au cunoscut pe Tatăl, nici pe Mine. V-am spus acestea pentru ca atunci când va veni ceasul lor să vă amintiţi că Eu v-am spus. Nu vi le-am spus de la început pentru că eram cu voi. Însă acum Mă duc la cel care M-a trimis şi nimeni dintre voi nu Mă întreabă: Unde Te duci? Dar fiindcă v-am spus aceste lucruri, tristeţea v-a umplut inima. Dar Eu vă spun adevărul: vă e de folos ca Eu să plec, fiindcă, dacă nu plec, Mângâietorul nu va veni la voi. Iar dacă Mă duc, Îl voi trimite la voi. Iar când va veni El, va da pe faţă lumea în ce priveşte păcatul, dreptatea şi judecata: în ce priveşte păcatul, pentru că ei nu cred în Mine; în ce priveşte dreptatea, pentru că merg la Tatăl şi nu Mă veţi mai vedea; în ce priveşte judecata, pentru că stăpânul lumii acesteia a fost judecat. Mai am multe să vă spun, dar nu le puteţi purta acum. Dar când va veni El, Duhul Adevărului, El vă va călăuzi spre tot adevărul, fiindcă nu va vorbi de la Sine Însuşi, ci va spune ceea ce va auzi şi vă va vesti lucrurile viitoare. El Mă va preamări, pentru că va lua din ceea ce este al Meu şi vă va vesti. Toate câte le are Tatăl sunt ale Mele; de aceea v-am spus că va lua din ceea ce este al Meu şi vă va vesti. Încă puţin timp şi nu Mă veţi mai vedea, şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea.” Unii dintre ucenici au zis între ei: „Ce înseamnă când ne spune: Puţin şi nu Mă veţi mai vedea… şi apoi: Iarăşi puţin şi Mă veţi vedea… şi: Mă duc la Tatăl?” Spuneau deci: „Ce înseamnă când zice: încă puţin? Nu ştim ce vrea să spună!” Iisus a ştiut că voiau să-L întrebe şi le-a spus: „Vă întrebaţi între voi pentru că v-am spus: Încă puţin şi nu Mă veţi mai vedea, iar apoi încă puţin şi Mă veţi vedea iar? Adevărat, adevărat vă spun: voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. Femeia când naşte, se întristează, pentru că i-a sosit ceasul; dar după ce naşte pruncul nu-şi mai aminteşte suferinţa, de bucurie că s-a născut un om pe lume. Şi acum voi vă veţi întrista, dar iarăşi vă voi vedea şi inima voastră se va bucura şi nimeni nu vă va lua bucuria. Iar în ziua aceea nu Mă veţi mai întreba nimic. Adevărat, adevărat vă spun: dacă veţi cere ceva de la Tatăl în Numele Meu, vă va da. Până acum nu aţi cerut nimic în Numele Meu. Cereţi şi veţi primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină. V-am spus aceste lucruri în pilde, dar vine ceasul când nu voi mai vorbi în pilde, ci vă voi vesti deschis despre Tatăl. În ziua aceea veţi cere în Numele Meu; şi nu vă zic că Eu Îl voi ruga pe Tatăl pentru voi, pentru că Însuşi Tatăl vă iubeşte pentru că voi M-aţi iubit pe Mine şi aţi crezut că Eu am ieşit de la Dumnezeu. Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume. Iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl.” Ucenicii au spus: „Iată, acum spui deschis şi nu mai vorbeşti în pilde. Acum ştim că Tu ştii totul şi nu ai nevoie să Te întrebe cineva. De aceea credem că ai ieşit de la Dumnezeu.” Iisus le-a răspuns: „Acum credeţi? Iată vine ceasul, şi a şi venit, când veţi fi împrăştiaţi fiecare la ale sale şi Mă veţi lăsa singur. Dar nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine. V-am spus acestea ca să aveţi pace în Mine. În lume aveţi suferinţe, dar îndrăzniţi: Eu am învins lumea.” Iisus le-a spus acestea şi, ridicându-şi ochii spre cer, a zis: „Tată, a venit ceasul! Preamăreşte-L pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească pe Tine. Precum i-ai dat putere peste toţi oamenii, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care i-ai dat Lui. Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Cel pe care L-ai trimis, pe Iisus Hristos. Eu Te-am slăvit pe pământ, împlinind lucrarea pe care Mi-ai încredinţat-o. Şi acum slăveşte-mă Tu, Tată, la Tine, cu slava pe care o aveam la Tine mai înainte de a fi lumea. Le-am arătat Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Erau ai Tăi şi Mi i-ai dat şi au păzit cuvântul Tău. Acum au cunoscut că tot ce Mi-ai dat este de la Tine. Le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru ei Mă rog. Nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, pentru că ai Tăi sunt. Şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preamărit în ei. Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, iar Eu vin la Tine. Tată sfânt, păzeşte-i în Numele Tău pe care Mi l-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei, Eu îi păzeam în Numele Tău, pe care Mi l-ai dat. I-am păzit şi nici unul dintre ei nu a pierit, în afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum la Tine vin şi acestea le spun în lume, ca ei să aibă bucuria Mea deplină în ei. Eu le-am dat cuvântul Tău şi lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume. Nu-ţi cer să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel Rău. Ei nu sunt din lume, aşa cum Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i în adevăr: cuvântul Tău este adevăr. Aşa cum M-ai trimis pe Mine în lume, la fel i-am trimis şi Eu pe ei în lume. Şi eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi în adevăr. Nu numai pentru ei Mă rog, ci şi pentru aceia care vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, precum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine, ca şi ei să fie una în Noi, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care mi-ai dat-o mie le-am dat-o lor, ca să fie una, aşa cum Noi suntem una. Eu în ei şi Tu în Mine, ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi i-ai iubit pe ei cum M-ai iubit pe Mine. Tată, aceia pe care Mi i-ai dat, vreau ca unde sunt Eu să fie şi ei împreună cu Mine, ca să vadă slava pe care mi-ai dat-o pentru că M-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drept, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, iar aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Le-am făcut cunoscut Numele Tău şi Îl voi face cunoscut, pentru ca iubirea cu care M-ai iubit să fie în ei şi Eu în ei.” Zicând acestea, Iisus a ieşit cu ucenicii Săi, dincolo de pârâul Chedron, unde era o grădină, în care au intrat El şi ucenicii Săi. Şi Iuda, trădătorul, ştia locul, pentru că Iisus şi ucenicii Lui se adunaseră acolo adesea. Iuda, luând o trupă de soldaţi şi slujitori de la marii preoţi şi de la farisei, a venit acolo cu felinare, făclii şi arme. Iar Iisus, ştiind toate câte aveau să vină asupra sa, a ieşit şi le-a zis: „Pe cine căutaţi?” I-au răspuns: „Pe Iisus Nazarineanul.” El le-a zis: „Eu sunt.” Iar Iuda, trădătorul, era şi el cu ei. Atunci când le-a spus: „Eu sunt”, ei s-au dat înapoi şi au căzut la pământ. Aşadar i-a întrebat din nou: „Pe cine căutaţi?” Iar ei au spus: „Pe Iisus Nazarineanul.” Iisus le-a răspuns: „V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi-i pe aceştia să plece!” Ca să se împlinească cuvântul pe care îl spusese: „Nu am pierdut pe nici unul dintre cei pe care Mi i-ai dat.” Atunci Simon Petru, având o sabie, a tras-o şi l-a lovit pe slujitorul marelui preot şi i-a tăiat urechea dreaptă; numele slujitorului era Malhus. Iisus i-a zis lui Petru: „Pune-ţi sabia în teacă! Oare nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl?” Atunci trupa de soldaţi, comandantul şi slujitorii iudeilor L-au prins pe Iisus şi L-au legat. L-au dus întâi la Anna, căci era socrul lui Caiafa, care era mare preot în anul acela. Caiafa era acela care îi sfătuise pe iudei că este mai de folos să moară un singur om pentru popor. În urma lui Iisus mergeau Simon Petru şi un alt ucenic. Iar ucenicul acela era un cunoscut de-al marelui preot şi a intrat împreună cu Iisus în curtea marelui preot. Iar Petru stătea lângă poartă, afară. Celălalt ucenic, care era un cunoscut al marelui preot, a ieşit şi a vorbit cu portăreasa şi l-a băgat pe Petru înăuntru. Slujnica portăreasă i-a zis lui Petru: „Nu cumva eşti şi tu dintre ucenicii omului acestuia?” El a spus: „Nu sunt.” Slujitorii şi gărzile făcuseră un foc, pentru că era frig, şi stăteau şi se încălzeau. Era şi Petru cu ei, stând şi încălzindu-se. Atunci marele preot L-a întrebat pe Iisus despre ucenicii şi învăţătura Lui. Iisus i-a răspuns: „Eu am vorbit lumii pe faţă. Întotdeauna am învăţat în sinagogă şi în Templu, unde se adună toţi iudeii, şi nu am vorbit nimic pe ascuns. De ce Mă întrebi? Întreabă-i pe cei care au auzit ce le-am vorbit. Iată, aceştia ştiu ce am spus Eu.” Şi, când a spus acestea, unul din gardă, care era de faţă, I-a dat o palmă lui Iisus, şi I-a zis: „Aşa Îi răspunzi Tu marelui preot?” Iisus i-a răspuns: „Dacă am vorbit rău, arată-mi ce este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă loveşti?” Atunci Anna L-a trimis legat la Caiafa, marele preot. Iar Simon Petru stătea şi se încălzea. I-au spus aşadar: „Nu cumva eşti şi tu dintre ucenicii Lui?” El a tăgăduit şi a zis: „Nu sunt!” Unul dintre slujitorii marelui preot, rudă cu cel căruia îi tăiase Petru urechea, i-a spus: „Nu te-am văzut oare în grădină cu El?” Petru a tăgăduit şi îndată a cântat cocoşul. L-au adus pe Iisus de la Caiafa la pretoriu. Era dimineaţă. Ei nu au intrat în pretoriu, ca să nu se pângărească şi să poată mânca Paştele. Pilat a ieşit deci afară la ei şi le-a zis: „Ce învinuire aduceţi împotriva acestui om?” Ei i-au răspuns: „Dacă nu ar fi fost un răufăcător, nu L-am fi dat pe mâna ta.” Pilat le-a spus deci: „Luaţi-L voi şi judecaţi-L după Legea voastră!” Iudeii i-au spus: „Nouă nu ne este îngăduit să ucidem pe nimeni.” Astfel s-a împlinit cuvântul lui Iisus pe care îl spusese arătând cu ce moarte avea să moară. Atunci Pilat a intrat iarăşi în pretoriu, L-a chemat pe Iisus şi I-a zis: „Tu eşti regele iudeilor?” Iisus a răspuns: „De la tine însuţi spui aceasta, sau alţii ţi-au spus despre Mine?” Pilat a răspuns: „Sunt eu iudeu? Poporul Tău şi marii preoţi Te-au dat pe mâna mea. Ce ai făcut?” Iisus a răspuns: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi fost din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat, ca să nu fiu dat pe mâna iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici.” Pilat I-a spus deci: „Aşadar Tu eşti rege?” Iisus a răspuns: „Da, sunt rege. Eu pentru aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.” Pilat I-a spus: „Ce este adevărul?” După ce a spus aceasta a ieşit iar la iudei şi le-a zis: „Eu nu găsesc nici o vină în El, dar la voi este obiceiul să vă eliberez pe cineva de Paşte. Vreţi deci să vi-L eliberez pe regele iudeilor?” Atunci au început să strige: „Nu pe El, ci pe Baraba!” Iar Baraba era un tâlhar. Atunci Pilat L-a luat pe Iisus şi L-a dat să fie biciuit. Iar soldaţii, împletind o cunună de spini, I-au pus-o pe cap şi L-au îmbrăcat cu o mantie purpurie. Se duceau la El şi ziceau: „Plecăciune, regele iudeilor!” şi Îl pălmuiau. Şi Pilat a ieşit iar afară şi le-a spus: „Iată, vi-L aduc afară, ca să ştiţi că nu găsesc nici o vină în El.” Aşadar, Iisus a ieşit afară purtând coroana de spini şi mantia purpurie. Pilat le-a spus: „Iată omul!” Când L-au văzut, marii preoţi şi gărzile lor au strigat: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” Pilat le-a spus: „Luaţi-L voi şi răstigniţi-L, fiindcă eu nu Îi găsesc nici o vină!” Iudeii i-au răspuns: „Noi avem o Lege, iar după Lege El trebuie să moară, pentru că s-a numit pe Sine Fiul lui Dumnezeu.” Când a auzit Pilat vorbele acestea, s-a temut şi mai mult. A intrat iar în pretoriu şi I-a zis lui Iisus: „De unde eşti Tu?” Dar Iisus nu i-a răspuns. Aşadar Pilat I-a spus: „Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te eliberez şi putere să Te răstignesc?” Iisus i-a răspuns: „N-ai fi avut nici o putere asupra Mea dacă nu îţi era dată de sus. De aceea, cel care M-a dat pe mâna ta are un păcat mai mare.” De atunci Pilat încerca să-L elibereze. Dar iudeii au strigat: „Dacă Îl eliberezi, nu eşti prietenul Cezarului. Oricine se face pe sine rege este împotriva Cezarului.” Când a auzit Pilat cuvintele lor, L-a scos afară pe Iisus şi s-a aşezat pe scaunul de judecată, în locul numit Pardosit cu pietre, iar în evreieşte Gabatha. Era ziua de pregătire a Paştelui, pe la ceasul al şaselea. Şi le-a spus iudeilor: „Iată regele vostru!” Atunci ei au strigat: „Ia-L! Ia-L! Răstigneşte-L!” Pilat le-a zis: „Să-L răstignesc pe regele vostru?” Marii preoţi au spus: „Nu avem alt rege în afară de Cezar!” Atunci Pilat L-a dat pe mâna lor, să fie răstignit. L-au luat deci pe Iisus. Şi, purtându-şi crucea, El a ieşit spre locul numit Locul Căpăţânii, pe evreieşte Golgota, unde L-au răstignit, şi pe alţi doi împreună cu El, de o parte şi de alta, iar pe Iisus în mijloc. Pilat a scris şi o inscripţie şi a pus-o pe cruce. Era scris: „Iisus nazarineanul, regele iudeilor”. Mulţi dintre iudei au citit această inscripţie, căci locul unde a fost răstignit era aproape de oraş; şi era scrisă în evreieşte, în latineşte şi în greceşte. Atunci marii preoţi ai iudeilor i-au zis lui Pilat: Nu scrie „regele iudeilor”, ci „acesta a zis: eu sunt regele iudeilor.” Pilat a răspuns: „Ce am scris, am scris.” După ce L-au răstignit pe Iisus, soldaţii I-au luat veşmintele şi le-au împărţit în patru, fiecărui soldat câte o parte. Apoi şi cămaşa; însă cămaşa nu avea cusătură, era ţesută dintr-o bucată, de sus până jos. Au zis, aşadar, unul către altul: „Să n-o sfâşiem, ci s-o tragem la sorţi, a cui să fie”; astfel s-a împlinit Scriptura care zice: Şi-au împărţit veşmintele mele între ei şi pentru cămaşa mea au tras la sorţi. Aşa au făcut soldaţii. Lângă crucea lui Iisus stăteau mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Atunci Iisus, văzând-o pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături de ea, i-a spus mamei Sale: „Femeie, iată fiul tău!” Apoi i-a spus ucenicului: „Iată mama ta!” Şi din ceasul acela a luat-o la el. După aceea, ştiind Iisus că toate s-au săvârşit acum, ca să se împlinească Scriptura a spus: „Mi-e sete!” Era acolo un vas plin cu oţet; au pus în jurul unei ramuri de isop un burete îmbibat cu oţet şi l-au apropiat de gura Lui. Deci, când a luat oţetul, Iisus a zis: „S-a săvârşit!” şi, plecându-şi capul, şi-a dat duhul. Aşadar, pentru că era ziua de pregătire, ca să nu rămână trupurile pe cruce sâmbăta, pentru că ziua acelei sâmbete era mare, iudeii l-au rugat pe Pilat să li se zdrobească fluierele picioarelor şi să fie daţi jos. Au venit deci soldaţii şi i-au zdrobit picioarele celui dintâi, apoi ale celui răstignit lângă El. Dar, când au ajuns la Iisus şi au văzut că deja murise, nu I-au mai zdrobit picioarele, ci unul dintre soldaţi I-a străpuns coasta cu suliţa şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel care a văzut a dat mărturie şi mărturia lui e adevărată. Şi el ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi. Fiindcă acestea s-au petrecut ca să se împlinească Scriptura: Nici un os nu I se va zdrobi. Şi altă Scriptură zice: Îl vor vedea pe cel pe care L-au străpuns. Apoi, Iosif din Arimateea, care era ucenic al lui Iisus, dar pe ascuns, de frica iudeilor, l-a rugat pe Pilat să îl lase să ia trupul lui Iisus. Şi Pilat i-a îngăduit. A venit deci şi I-a luat trupul. A venit şi Nicodim, cel care venise la Iisus noaptea, mai înainte, aducând un amestec de smirnă şi aloe ca la o sută de litre. Au luat deci trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în giulgiuri cu miresme, precum este obiceiul iudeilor să înmormânteze. În locul unde fusese răstignit era o grădină, iar în grădină era un mormânt nou, în care nu mai fusese pus nimeni. Aşadar, pentru că era ziua de pregătire a iudeilor, L-au pus pe Iisus acolo, fiindcă mormântul era aproape. În prima zi după sâmbătă Maria Magdalena a mers în zori, când era încă întuneric, şi a văzut piatra luată de pe mormânt. A alergat deci şi s-a dus la Simon Petru şi la celălalt ucenic, pe care îl iubea Iisus, şi le-a zis: „L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde L-au pus.” Petru a ieşit cu celălalt ucenic şi s-au dus la mormânt. Alergau amândoi, dar celălalt ucenic a alergat înainte, mai repede decât Petru, şi a ajuns cel dintâi la mormânt. Şi când s-a aplecat a văzut giulgiurile pe jos, dar nu a intrat. În urma lui a sosit şi Simon Petru şi a intrat în mormânt şi s-a uitat la giulgiurile puse jos. Linţoliul care fusese pe capul lui Iisus nu era pus împreună cu giulgiurile, ci deoparte, înfăşurat într-un loc. Atunci a intrat şi celălalt ucenic, care ajunsese cel dintâi la mormânt. Şi a văzut şi a crezut. Pentru că nu ştiau încă Scriptura, că El trebuia să învie din morţi. Ucenicii au plecat apoi acasă. Iar Maria stătea afară lângă mormânt şi plângea. Şi, pe când plângea, s-a aplecat spre mormânt. Şi a văzut doi îngeri în veşminte albe, aşezaţi unul la cap şi celălalt la picioare, unde fusese aşezat trupul lui Iisus. Ei i-au spus: „Femeie, de ce plângi?” Ea le-a răspuns: „L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus.” Zicând acestea, s-a întors şi L-a văzut pe Iisus stând. Dar nu ştia că este Iisus. Iisus i-a zis: „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?” Ea, crezând că este grădinarul, I-a spus: „Domnule, dacă tu L-ai dus de aici, spune-mi unde L-ai pus şi Îl voi lua” Iisus i-a zis: „Maria!” Ea L-a recunoscut şi I-a zis în evreieşte: „Rabbuni!”, care înseamnă: „Învăţătorule!” Iisus i-a zis: „Nu Mă atinge, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Dar mergi la fraţii Mei şi spune-le: Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” Maria Magdalena a venit să le vestească ucenicilor: „L-am văzut pe Domnul şi mi-a spus aceasta.” Când s-a făcut seară în ziua aceea, întâia după sâmbătă, iar uşile erau încuiate acolo unde erau ucenicii, de frica iudeilor, Iisus a venit, a stat în mijloc şi le-a zis: „Pace vouă!” Şi spunând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta. Ucenicii s-au bucurat când L-au văzut pe Domnul. Le-a zis iarăşi: „Pace vouă! Aşa cum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi.” Şi, spunând acestea, a suflat peste ei şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt! Cei cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate, iar cei cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.” Dar Toma, zis Geamănul, unul dintre cei doisprezece, nu era cu ei când a venit Iisus. Aşadar ceilalţi ucenici i-au spus: „L-am văzut pe Domnul!” Însă el le-a spus: „Dacă nu voi vedea urma cuielor în mâinile Lui şi nu-mi voi pune mâna în coasta Lui, nu voi crede!” După opt zile ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, iar Toma era împreună cu ei. Iisus a venit, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijloc şi a zis: „Pace vouă!” Apoi i-a zis lui Toma: „Adu-ţi degetul aici şi vezi-mi mâinile şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios.” Toma I-a răspuns şi a zis: „Domnul Meu şi Dumnezeul Meu!” Iisus i-a spus: „Ai crezut pentru că M-ai văzut. Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut!” Şi multe alte semne a făcut Iisus în viaţa ucenicilor, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar acestea au fost scrise ca să credeţi că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în Numele Lui. După aceasta, Iisus s-a arătat iar ucenicilor, lângă marea Tiberiadei. Şi s-a arătat aşa: Erau împreună Simon Petru, Toma, zis Geamănul, Natanael, cel din Cana Galileii, fiii lui Zebedeu şi alţi doi dintre ucenicii Lui. Simon Petru le-a zis: „Mă duc să pescuiesc.” Ei i-au zis: „Mergem şi noi cu tine.” Au ieşit şi s-au suit în barcă. Şi în noaptea aceea nu au prins nimic. Când se făcuse de acum dimineaţă, Iisus a stat pe ţărm. Însă ucenicii nu ştiau că este Iisus. Deci Iisus le-a zis: „Copii, nu aveţi ceva de mâncare?” Ei au răspuns: „Nu.” El însă le-a spus: „Aruncaţi năvodul în partea dreaptă a bărcii şi veţi găsi.” Atunci l-au aruncat şi nu mai puteau să-l tragă de mulţimea peştilor. Ucenicul pe care îl iubea Iisus a zis către Petru: „E Domnul!” Când Simon Petru a auzit că este Domnul, şi-a încins cămaşa, fiindcă era dezbrăcat, şi s-a aruncat în apă. Ceilalţi ucenici au venit cu barca, trăgând năvodul cu peşti, pentru că nu erau departe de ţărm, ci la vreo două sute de coţi. Aşadar când au ajuns la ţărm au văzut jar pus pe jos, nişte peşti aşezaţi deasupra şi pâine. Iisus le-a zis: „Aduceţi din peştii pe care i-aţi prins acum.” Simon Petru s-a suit în barcă şi a tras năvodul, plin cu peşti mari, pe ţărm: o sută cincizeci şi trei; şi cu toate că erau atâţia, năvodul nu s-a rupt. Iisus le-a zis: „Veniţi şi mâncaţi!” Dar nici unul dintre ucenici nu îndrăznea să-L întrebe: „Tu cine eşti?”, ştiind că este Domnul. Iisus a venit, a luat pâinea şi le-a dat-o lor, la fel şi peştii. Atunci li s-a arătat a treia oară ucenicilor Iisus înviat din morţi. După ce au mâncat, Iisus i-a zis lui Simon Petru: „Simone, al lui Ioan, Mă iubeşti?” El I-a zis: „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc.” Iisus i-a zis: „Paşte mieluşeii Mei!” A zis iar, a doua oară: „Simone, al lui Ioan, Mă iubeşti?” I-a zis: „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc!” Iisus i-a zis: „Paşte oile Mele!” I-a spus a treia oară: „Simone, al lui Ioan, Mă iubeşti?” Petru s-a întristat că i-a zis a treia oară: „Mă iubeşti?” şi I-a spus: „Doamne, Tu le ştii toate, Tu ştii că Te iubesc!” Iisus i-a spus: „Paşte oile Mele! Adevărat, adevărat îţi spun: când erai mai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai. Dar când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi altul te va încinge şi te va duce unde nu vrei.” Aceasta a zis-o arătând cu ce fel de moarte Îl va preamări Petru pe Dumnezeu. Şi după ce a spus aceasta, i-a mai zis: „Urmează-Mă!” Întorcându-se, Petru l-a văzut venind în urmă pe ucenicul pe care îl iubea Iisus, cel care se rezemase la cină de pieptul lui Iisus şi spusese: „Doamne, cine este cel care Te trădează?” Văzându-l, aşadar, pe acesta, Petru I-a zis: „Doamne, dar el?” Iisus i-a zis: „Dacă vreau ca el să rămână până când voi veni, ce ai tu? Tu urmează-mă!” A ieşit vorba aceasta printre fraţi că ucenicul acela nu va muri. Dar Iisus nu-i spusese că nu va muri, ci: „dacă vreau să rămână până când voi veni, ce ai tu?” Acesta este ucenicul care dă mărturie despre acestea şi care a scris acestea. Şi ştim că mărturia lui este adevărată. Dar sunt şi multe altele pe care le-a făcut Iisus, care, dacă ar fi scrise una câte una, cred că lumea aceasta n-ar putea cuprinde cărţile care ar fi scrise. În prima carte, Teofile, am scris despre tot ce a început Iisus să facă şi să înveţe până în ziua când, după ce a dat apostolilor aleşi de El porunci prin Duhul Sfânt, a fost înălţat la cer. După pătimirea sa, El li s-a arătat viu cu multe dovezi, timp de patruzeci de zile, lăsându-se văzut de ei şi vorbind cu ei cele despre Împărăţia lui Dumnezeu. Şi pe când erau împreună, le-a poruncit: „Nu vă depărtaţi de Ierusalim, ci aşteptaţi făgăduinţa Tatălui, pe care aţi auzit-o de la Mine: căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, peste câteva zile, veţi fi botezaţi în Duhul Sfânt.” Fiind ei adunaţi l-au întrebat: „Doamne, în vremea aceasta vei reaşeza împărăţia lui Israel?”, iar El le-a răspuns: „Cunoaşterea timpurilor şi a vremurilor nu este a voastră – Tatăl le ţine sub stăpânirea Lui; voi însă veţi primi putere când va veni Duhul Sfânt peste voi şi îmi veţi fi martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi Samaria şi până la capătul pământului.” Spunând acestea, în timp ce ei priveau, a fost înălţat, iar un nor l-a luat din faţa ochilor lor. Şi pe când stăteau şi priveau cum pleca spre ceruri, iată, li s-au arătat doi bărbaţi în veşminte albe care le-au spus: „Galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care a fost înălţat de la voi la cer, va veni tot aşa cum l-aţi văzut plecând spre cer.” Atunci s-au întors la Ierusalim, de la muntele numit „al Măslinilor”, care este aproape de Ierusalim cam cât un drum de sâmbătă. Când au ajuns, au urcat în camera de sus unde se adunau ei de obicei, anume Petru, Ioan, Iacov şi Andrei, Filip şi Toma, Bartolomeu şi Matei, Iacov al lui Alfeu, Simon Zelotul şi Iuda al lui Iacov. Toţi aceştia stăruiau într-un cuget în rugăciune, împreună cu Maria, mama lui Iisus, câteva femei şi fraţii Lui. În zilele acelea, Petru s-a ridicat în mijlocul fraţilor, care erau cam o sută douăzeci de oameni, şi le-a spus: „Fraţilor, trebuia să se împlinească Scriptura rostită mai dinainte de Duhul Sfânt prin gura lui David despre Iuda, care s-a făcut călăuza celor ce l-au arestat pe Iisus, deşi el era unul dintre noi şi a luat parte la slujirea noastră. El însă, cu plata nedreptăţii lui, şi-a luat un ogor şi a căzut cu faţa în jos, crăpând prin mijloc, de i s-au împrăştiat toate măruntaiele. Vestea s-a răspândit printre toţi locuitorii Ierusalimului care au numit ogorul acesta, în limba lor, Hacheldama, adică Ogorul sângelui. Căci în cartea Psalmilor stă scris: Să-i rămână casa pustie şi să n-aibă cine locui în ea şi Slujirea lui să o ia altul. Trebuie, aşadar, ca unul dintre bărbaţii care au stat cu noi tot timpul în care Iisus a trăit printre noi, începând cu botezul lui Ioan până în ziua în care a fost înălţat, să devină martor al învierii Lui, împreună cu noi.” Au propus doi: pe Iosif numit Barsaba, numit şi Iustus, şi pe Matia. Şi s-au rugat zicând: „Doamne, Tu care cunoşti inimile tuturor, arată-ne pe care din aceştia doi l-ai ales să ia locul în această slujire şi în apostolatul din care a căzut Iuda, care a ajuns unde-i era locul.” Apoi au aruncat sorţii, iar sorţul a căzut pe Matia care a fost adăugat la numărul celor unsprezece apostoli. Când a venit ziua Cincizecimii erau adunaţi toţi în acelaşi loc. Şi deodată, din cer s-a auzit un vuiet ca un vânt care suflă năprasnic şi a umplut toată casa unde erau adunaţi. Şi s-au văzut limbi ca de foc împărţindu-se peste ei şi s-au aşezat câte una peste fiecare dintre ei. S-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în diferite limbi, aşa cum le dădea Duhul să rostească. În Ierusalim se aflau localnici iudei şi bărbaţi evlavioşi din toate popoarele de sub cer. Când s-a auzit vuietul acela mulţimea s-a strâns tulburată pentru că fiecare îi auzea vorbind chiar în limba lui şi au rămas uimiţi şi se mirau zicând: „Iată, nu sunt, oare, galileeni, toţi aceştia care vorbesc? Şi atunci, cum de îi auzim noi, fiecare, vorbind în limba în care ne-am născut? Parţi şi mezi, elamiţi şi locuitori ai Mesopotamiei, ai Iudeii şi ai Capadociei, din Pont şi din Asia, din Frigia şi din Pamfilia, din Egipt şi din părţile Libiei dinspre Cirene, romani în trecere, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi, îi auzim vorbind în limbile noastre despre lucrările măreţe ale lui Dumnezeu.” Se mirau cu toţii, plini de uimire, şi spuneau unii către alţii „Ce poate să însemne asta?” Alţii însă îi batjocoreau zicând: „Sunt plini de must!” Atunci Petru, stând în picioare împreună cu cei unsprezece, le-a zis cu glas tare: „Iudei şi voi, locuitori ai Ierusalimului, să ştiţi toţi! Ascultaţi-mi cuvintele! Oamenii aceştia nu sunt beţi, cum vi se pare, căci este numai ceasul al treilea, ci aceasta este ceea ce s-a spus prin profetul Ioel: Aşa va fi în zilele din urmă, spune Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste toţi oamenii, iar fiii voştri şi fiicele voastre vor profeţi şi tinerii voştri vor avea viziuni, iar bătrânii voştri vor visa visuri. Chiar şi peste robii şi roabele Mele voi turna din Duhul Meu în zilele acelea şi ei vor profeţi. Voi face minuni sus, în cer, şi semne jos, pe pământ, sânge şi foc şi un vârtej de fum. Soarele se va preface în întuneric, iar luna în sânge înainte să vină ziua Domnului, cea mare şi slăvită. Şi oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit. Israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea: pe Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin lucrări pline de putere, minuni şi semne pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum voi înşivă ştiţi, pe El, cel dat vouă potrivit planului dinainte rânduit şi preştiinţei lui Dumnezeu, l-aţi omorât prin mâinile celor nelegiuiţi, pironindu-l pe cruce; însă Dumnezeu, l-a înviat dezlegând legăturile morţii, întrucât nu era cu putinţă să fie ţinut sub puterea ei. Despre El zice David: Îl văd mereu pe Domnul înaintea mea, căci El stă la dreapta mea, ca să nu mă clatin. De aceea mi s-a bucurat inima şi mi s-a înveselit limba şi chiar şi trupul meu va aştepta cu nădejde, fiindcă nu vei părăsi sufletul meu în sălaşul celor morţi, nici nu-l vei lăsa pe Sfântul Tău să vadă putrezirea. Mi-ai făcut cunoscute cărările vieţii şi mă vei umple de bucurie cu faţa Ta. Fraţilor, îngăduiţi-mi să spun cu îndrăzneală că patriarhul David a murit şi a fost îngropat, iar mormântul lui este aici, la noi, până în zilele noastre. Dar David, fiind profet şi ştiind că Dumnezeu i-a jurat cu legământ că pe tronul lui va pune unul din urmaşii săi, a văzut mai dinainte învierea lui Hristos şi despre ea a vorbit el când a zis că nu a fost părăsit în sălaşul celor morţi şi nici trupul Său nu va vedea putrezirea. Pe acest Iisus l-a înviat Dumnezeu şi noi toţi suntem martorii Lui. Aşadar, după ce a fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu şi a primit de la Tatăl Duhul Sfânt care fusese făgăduit, pe acesta El l-a revărsat după cum vedeţi şi auziţi. Căci nu David s-a înălţat la ceruri, când zice: Domnul a zis Domnului meu, Şezi la dreapta Mea până îi voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut sub picioarele Tale. Să ştie, aşadar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu l-a făcut Domn şi Hristos pe acest Iisus pe care voi l-aţi răstignit.” Ascultându-l, inima le-a fost adânc mişcată şi i-au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Fraţilor, ce să facem?” Petru le-a răspuns: „Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Iisus Hristos spre iertarea păcatelor şi veţi primi darul Duhului Sfânt. Făgăduinţa aceasta este pentru voi şi pentru copiii voştri şi pentru toţi cei de departe, pentru toţi cei pe care îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.” Şi le mărturisea şi îi îndemna cu multe alte cuvinte, spunându-le: „Salvaţi-vă din mijlocul acestor oameni vicleni!” Aşadar, cei ce au primit cuvântul Lui au fost botezaţi şi s-au adăugat în ziua aceea aproape trei mii de suflete. Şi stăruiau în învăţătura apostolilor, în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciune. Toţi erau cuprinşi de teamă pentru că prin apostoli se făceau multe minuni şi semne. Şi toţi cei care crezuseră erau împreună şi aveau totul în comun, îşi vindeau bunurile şi averile şi împărţeau tot după nevoia fiecăruia. În fiecare zi stăruiau într-un cuget în Templu şi, frângând pâinea acasă, luau masa cu bucurie şi cu inimă curată, lăudându-l pe Dumnezeu şi fiind bine văzuţi de tot poporul. Iar Domnul sporea zi de zi numărul celor mântuiţi. Într-o zi, Petru şi Ioan se urcau la Templu pentru rugăciunea de la ceasul al nouălea. Şi un bărbat olog din naştere, pe care-l aduceau şi-l puneau în fiecare zi la poarta Templului numită Poarta Frumoasă, cerea de pomană de la cei ce intrau în Templu. Văzându-i pe Petru şi Ioan că erau gata să intre în Templu, el le-a cerut să-i dea ceva de pomană. Petru, privind spre el împreună cu Ioan, i-a zis: „Uită-te la noi!” El îi privea atent şi aştepta să primească ceva de la ei. Atunci Petru i-a spus: „Argint şi aur n-am, dar ce am îţi dau: în Numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, ridică-te şi umblă!” Şi apucându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat şi imediat picioarele şi genunchii i s-au întărit. Dintr-o săritură a fost în picioare şi mergea. Şi a intrat cu ei în Templu, umblând şi sărind şi lăudându-l pe Dumnezeu. Tot poporul l-a văzut că umbla şi îl lăuda pe Dumnezeu; şi-au dat seama că el era cel ce stătea şi cerşea lângă Poarta Frumoasă a Templului şi s-au umplut de uimire şi erau uluiţi pentru ce i se întâmplase. Cum el era nedespărţit de Petru şi de Ioan, tot poporul s-a adunat în jurul lor, uimit, lângă Poarta numită „a lui Solomon”. Văzându-i, Petru s-a adresat poporului: „Israeliţi, de ce vă miraţi de lucrul acesta şi ne priviţi ca şi cum prin puterea şi evlavia noastră l-am făcut pe acest om să umble? Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi al lui Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri, l-a slăvit pe Fiul Său Iisus pe care voi l-aţi dat în mâinile lui Pilat şi v-aţi lepădat de El, pe când el voia să-l elibereze. Voi v-aţi lepădat de Cel Sfânt şi Drept şi aţi cerut să vi se elibereze un ucigaş, l-aţi omorât pe Stăpânul vieţii – pe Cel pe care Dumnezeu l-a înviat din morţi – iar noi suntem martorii Lui. Prin credinţa în Numele Lui, omul acesta pe care îl vedeţi şi-l ştiţi a fost întărit de Numele Lui; credinţa, care vine prin El, i-a întregit trupul, înaintea voastră a tuturor. Ştiu acum, fraţilor, că din neştiinţă aţi făcut aşa, voi şi conducătorii voştri. Însă Dumnezeu, în felul acesta, a împlinit cele pe care le-a vestit mai dinainte prin gura tuturor profeţilor, că Unsul Său va pătimi. Pocăiţi-vă, aşadar, şi întoarceţi-vă ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină vremuri de mângâiere de la Domnul şi să-l trimită pe Cel Uns, Cel hotărât mai dinainte pentru voi, pe Iisus, Cel pe care cerul trebuie să-l primească până la vremurile reaşezării tuturor celor grăite de Dumnezeu prin gura sfinţilor Lui profeţi din vechime. Moise a spus: Domnul Dumnezeul vostru vă va ridica un profet dintre fraţii voştri, unul ca mine. De El să ascultaţi în tot ce vă va spune. Şi de va fi cineva care să nu-l asculte pe profetul acela, va fi nimicit din popor. La fel au vorbit şi toţi profeţii care au urmat de la Samuel încoace şi au vestit zilele acestea. Voi sunteţi fiii profeţilor şi ai legământului pe care l-a încheiat Dumnezeu cu părinţii voştri, când i-a spus lui Avraam: În sămânţa ta vor fi binecuvântate toate neamurile pământului. Vouă vi l-a trimis Dumnezeu mai întâi pe Fiul Său, înviindu-l din morţi, ca să vă binecuvânteze şi fiecare să se întoarcă de la răutatea sa.” Dar pe când vorbeau ei poporului, s-au năpustit preoţii şi comandantul gărzii Templului şi saducheii, mâniaţi că învăţau poporul şi că vesteau că există, în Iisus, înviere din morţi. Au pus mâna pe ei şi i-au închis până a doua zi, pentru că era deja seară. Însă mulţi dintre cei care ascultaseră cuvântul au crezut şi numărul lor s-a ridicat la aproape cinci mii de bărbaţi. A doua zi s-au adunat conducătorii şi bătrânii şi toţi învăţaţii din Ierusalim şi Anna, marele preot, Caiafa, Ioan şi Alexandru şi toţi câţi erau din neamul marilor preoţi. I-au pus în mijlocul lor, în picioare, şi au început să-i întrebe: „Cu ce putere şi în numele cui aţi făcut voi lucrul acesta?” Atunci Petru, plin de Duhul Sfânt, le-a zis: „Conducători şi bătrâni ai poporului, dacă astăzi suntem judecaţi pentru ajutorul dat unui om bolnav şi pentru felul în care a fost vindecat, atunci să ştiţi, voi toţi şi întreg poporul lui Israel, că în Numele lui Iisus Hristos, Nazarineanul, pe care voi l-aţi răstignit, dar Dumnezeu l-a înviat din morţi, stă omul acesta sănătos în faţa voastră! El este piatra neluată în seamă de voi, zidarii, care a ajuns în capul unghiului! Şi în nimeni altul nu este mântuirea, nici nu este sub cer vreun alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi!” Văzând îndrăzneala lui Petru şi a lui Ioan şi ştiind că sunt oameni simpli, fără carte, ei s-au mirat şi au înţeles că fuseseră cu Iisus. Dar vedeau cum stătea împreună cu ei omul care fusese vindecat şi nu aveau ce să le zică împotrivă. Le-au poruncit, atunci, să iasă afară din sinedriu şi s-au sfătuit între ei zicând: „Ce să le facem acestor oameni? E limpede că prin ei s-a făcut un semn nemaivăzut, cunoscut de toţi locuitorii Ierusalimului, şi noi nu putem tăgădui aceasta. Dar, ca să nu se răspândească mai tare vestea în popor, să-i ameninţăm să nu mai vorbească nimănui despre Numele acesta!” Şi chemându-i, le-au poruncit să nu mai vorbească, nici să nu mai înveţe pe cineva despre Numele lui Iisus. Însă Petru şi Ioan le-au răspuns: „Este drept în faţa lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu? Judecaţi şi voi! Noi nu putem să nu spunem ce am văzut şi am auzit.” Ei i-au ameninţat din nou şi, negăsind cum să-i pedepsească, i-au eliberat din cauza poporului, pentru că toţi îl slăveau pe Dumnezeu pentru cele întâmplate. Omul asupra căruia se făcuse acest semn al vindecării era în vârstă de peste patruzeci de ani. După ce au fost eliberaţi, Ioan şi Petru s-au dus la ai lor şi le-au spus toate cele zise de marii preoţi şi de bătrâni. Iar ei, după ce i-au ascultat, au început să se roage într-un cuget şi au spus: „Stăpâne, Tu, Cel ce ai creat cerul şi pământul şi marea şi toate cele ce sunt în ele, Tu, care ai spus prin Duhul Sfânt, prin gura părintelui nostru David, slujitorul tău: De ce s-au întărâtat neamurile, şi popoarele au întocmit planuri deşarte? S-au ridicat împăraţii pământului şi căpeteniile s-au strâns laolaltă împotriva Domnului şi a Unsului Său. Cu-adevărat, s-au strâns în cetatea aceasta împotriva Fiului Tău cel Sfânt, Iisus, pe care l-ai uns, Irod şi Ponţiu Pilat, împreună cu neamurile şi mulţimile lui Israel, ca să împlinească tot ceea ce mâna Ta şi sfatul Tău au hotărât mai dinainte să se întâmple. Acum, Doamne, priveşte la ameninţările lor şi dă robilor Tăi să vorbească cuvântul Tău cu toată îndrăzneala, şi întinde-ţi mâna să se facă vindecări şi semne şi minuni prin Numele Fiului Tău cel Sfânt, Iisus!” Şi, în timp ce se rugau astfel, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi şi au fost umpluţi toţi de Duhul Sfânt şi vesteau cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală. Mulţimea celor ce crezuseră era o singură inimă şi un singur cuget şi nimeni nu zicea că averile lui sunt doar pentru sine, ci le aveau pe toate în comun. Apostolii dădeau mărturie cu mare putere despre învierea Domnului Iisus şi peste toţi era mult har. Nimeni dintre ei nu ducea lipsă de nimic, iar cei ce aveau pământuri sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute şi-l puneau la picioarele apostolilor; apoi fiecăruia i se dădea după cum avea nevoie. La fel şi Iosif, numit de apostoli Barnaba, adică „fiul mângâierii”, un levit născut în Cipru, avea un ogor pe care l-a vândut, iar banii i-a adus şi i-a pus la picioarele apostolilor. Dar un om numit Anania, împreună cu soţia lui, Safira, a vândut o bucată de pământ şi, cu ştirea soţiei lui, dar pe ascuns, a păstrat o parte din preţ, pe când cealaltă parte a adus-o şi a pus-o la picioarele apostolilor. Dar Petru i-a spus: „Anania, pentru ce ţi-a umplut Satana inima ca să-l minţi pe Duhul Sfânt şi să păstrezi ascunsă o parte din preţul pământului? Dacă păstrai pământul, nu rămânea al tău, iar dacă îl vindeai nu aveai dreptul să faci ce vrei cu banii? Cum de a ajuns lucrul acesta în inima ta? Nu pe oameni i-ai minţit, ci pe Dumnezeu!” Când a auzit Anania cuvintele acestea a căzut fără suflare; şi o mare frică i-a cuprins pe toţi cei ce au auzit. Tinerii s-au ridicat şi l-au înfăşurat, l-au scos afară şi l-au îngropat. După aproape trei ceasuri, a intrat şi soţia sa, fără să ştie ce se întâmplase. Petru a întrebat-o: „Spune-mi, cu atât aţi vândut pământul?” iar ea a zis: „Da, cu atât!”. Petru i-a răspuns: „Cum de v-aţi înţeles voi să ispitiţi Duhul Domnului? Iată, cei ce ţi-au îngropat soţul sunt la uşă, gata să te scoată afară şi pe tine!” Ea a căzut imediat la picioarele lui, fără suflare. Tinerii au intrat şi, văzând că a murit, au scos-o şi au îngropat-o lângă soţul ei. Şi o mare frică a cuprins întreaga Biserică şi pe toţi cei ce ascultaseră aceste lucruri. Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în popor şi se adunau într-un singur cuget la Poarta lui Solomon, unde nimeni din ceilalţi nu îndrăznea să li se alăture, dar poporul îi lăuda. Tot mai mulţi se adăugau celor ce credeau în Domnul, o mulţime de bărbaţi şi de femei, aşa încât scoteau bolnavii pe străzi şi îi puneau pe paturi şi pe tărgi, ca măcar umbra lui Petru să îi atingă, pe unul sau altul dintre ei. Veneau mulţi şi din cetăţile din jurul Ierusalimului aducând bolnavi şi oameni chinuiţi de duhuri necurate – şi toţi se vindecau. Atunci marele preot şi împreună cu el toţi din partida saducheilor s-au ridicat plini de invidie, au pus mâna pe apostoli şi i-au aruncat în temniţă. Dar în timpul nopţii, un înger al Domnului a deschis uşa temniţei şi i-a scos spunând: „Mergeţi şi staţi în Templu şi vestiţi poporului toate cuvintele Vieţii acesteia!” Ascultându-l, ei au intrat dimineaţa în Templu şi au început să înveţe. Când a venit marele preot şi însoţitorii lui au convocat sinedriul şi întreg sfatul bătrânilor poporului Israel şi au trimis să-i scoată din închisoare. Slujitorii, când au ajuns acolo, nu i-au găsit, s-au întors şi au dat de veste: „Am găsit temniţa bine închisă şi gărzile în picioare lângă uşi, dar când am deschis nu era nimeni înăuntru.” La auzul acestor cuvinte comandantul gărzii Templului şi marii preoţi au rămas uimiţi şi nu ştiau la ce să se mai aştepte. Cineva a venit însă şi le-a zis: „Iată că bărbaţii pe care i-aţi închis sunt în Templu şi învaţă poporul!” Atunci comandantul şi oamenii lui au mers şi i-au adus, dar nu cu forţa, căci le era frică să nu îi omoare poporul cu pietre. Odată aduşi, i-au pus în faţa sinedriului şi marele preot i-a întrebat: „Nu v-am poruncit noi cu tărie să nu mai învăţaţi în Numele acesta? Şi, iată, voi aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră şi vreţi acum să ne scoateţi pe noi vinovaţi pentru sângele omului acestuia!” Petru şi apostolii i-au răspuns: „Trebuie să-l ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni. Dumnezeul părinţilor noştri l-a înviat pe Iisus pe care voi l-aţi omorât şi l-aţi atârnat pe lemn. Pe El Dumnezeu l-a înălţat la dreapta sa, ca să fie Stăpânitor şi Mântuitor şi să-i dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor. Noi suntem martori pentru aceste cuvinte şi, la fel, şi Duhul Sfânt pe care l-a dat Dumnezeu celor ce-l ascultă.” Cei de faţă s-au mâniat cumplit şi se sfătuiau să-i ucidă. Atunci, s-a ridicat un fariseu din sinedriu pe nume Gamaliel, un învăţător al Legii preţuit de tot poporul, şi a poruncit să-i scoată puţin afară pe apostoli. Apoi le-a zis celorlalţi „Israeliţi, aveţi mare grijă ce voiţi să faceţi cu oamenii aceştia! Acum câtva timp s-a ridicat Teuda, care spunea că este cineva, şi a tras după el aproape patru sute de bărbaţi. Când a fost omorât, toţi cei care-l urmau au fost împrăştiaţi şi nu s-a ales nimic de ei. După aceea, în vremea recensământului, s-a ridicat Iuda galileanul şi a adunat şi el mult popor în urma lui; dar a murit şi toţi cei care erau de partea lui s-au risipit. Acum deci vă zic: depărtaţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i în pace! Dacă planul şi lucrarea lor sunt omeneşti, vor fi nimicite; dar dacă sunt de la Dumnezeu, nu îi veţi putea nimici. Să nu vă treziţi cumva că luptaţi împotriva lui Dumnezeu!” Ei l-au ascultat. Şi chemându-i pe apostoli, au pus să fie biciuiţi. Apoi le-au poruncit să nu mai vorbească în Numele lui Iisus şi le-au dat drumul. Ei au plecat dinaintea sinedriului şi se bucurau că au fost învredniciţi să sufere batjocură pentru Numele Lui. Şi ziua întreagă, în Templu şi în case, nu încetau să înveţe şi să-l vestească pe Hristos Iisus. În zilele acelea, când numărul ucenicilor crescuse, s-a stârnit o nemulţumire între evreii de limbă greacă şi evreii din Ierusalim pentru că văduvele celor dintâi erau trecute cu vederea în ajutorul zilnic. Cei doisprezece au adunat mulţimea ucenicilor şi le-au spus: „Nu e bine ca noi să lăsăm cuvântul lui Dumnezeu şi să slujim la mese. Alegeţi dintre voi şapte bărbaţi cu nume bun, plini de Duhul Sfânt şi de înţelepciune, ca să le încredinţăm lucrarea aceasta, iar noi ne vom ocupa cu rugăciunea şi cu slujirea cuvântului.” Sfatul lor a plăcut întregii adunări şi i-au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfânt, pe Filip, pe Prohor, pe Nicanor, pe Timon, pe Parmena şi pe Nicolae, un prozelit din Antiohia, care au fost aduşi înaintea apostolilor şi aceştia, rugându-se, şi-au pus mâinile peste ei. Iar cuvântul lui Dumnezeu creştea şi numărul ucenicilor se înmulţea foarte mult în Ierusalim. Şi chiar dintre preoţi, mulţi ascultau şi credeau. Ştefan, plin de har şi de putere, făcea minuni şi semne mari în popor. Atunci, unii din sinagoga zisă a liberţilor, a cirenenilor şi a alexandrinilor, şi unii din Cilicia şi Asia, s-au ridicat şi căutau să se înfrunte cu Ştefan, dar nu puteau face faţă înţelepciunii şi Duhului cu care vorbea el. Atunci au pus nişte oameni să spună: „L-am auzit rostind cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu!” Au întărâtat poporul, pe bătrâni şi pe învăţaţi, şi năvălind, l-au prins şi l-au adus în sinedriu. Acolo au pus nişte martori mincinoşi să spună: „Omul acesta nu încetează să vorbească împotriva acestui loc sfânt şi împotriva Legii. L-am auzit noi zicând că acel Iisus Nazarineanul va distruge locul acesta şi va schimba obiceiurile pe care ni le-a dat Moise.” Şi, aţintindu-şi ochii asupra lui, toţi cei aşezaţi în sinedriu au văzut că faţa îi era ca de înger. Marele preot l-a întrebat: „Aşa este?” El le-a răspuns: „Fraţilor şi voi, părinţilor, ascultaţi! Dumnezeul slavei i s-a arătat părintelui nostru Avraam pe când era în Mesopotamia înainte să se stabilească în Haran, şi i-a zis: Ieşi din ţara ta şi din familia ta şi du-te în ţara pe care ţi-o voi arăta. Atunci, a ieşit din ţara caldeilor şi a locuit în Haran. După moartea tatălui său, Dumnezeu l-a strămutat în ţara unde trăiţi voi acum, dar nu i-a dat nici o moştenire în ea, nici măcar un petec de pământ, ci i-a făgăduit că i-o va da în stăpânire lui şi urmaşilor lui, deşi el nu avea încă nici un copil. Şi Dumnezeu i-a vorbit aşa: Urmaşii tăi vor fi străini într-un pământ străin şi vor robi acolo, suferind vreme de patru sute de ani. Dar Eu voi judeca neamul care îi va ţine robi. Şi Dumnezeu a spus: După aceea vor ieşi şi Îmi vor sluji în ţara aceasta. Şi i-a dat legământul tăierii împrejur. El l-a născut pe Isaac şi l-a tăiat împrejur în ziua a opta, şi Isaac pe Iacov, iar Iacov pe cei doisprezece patriarhi. Patriarhii, invidiindu-l pe Iosif, l-au vândut în Egipt, însă Dumnezeu a fost cu el şi l-a scăpat din toate necazurile şi i-a dat har şi înţelepciune înaintea faraonului, împăratul egiptenilor, care l-a pus conducător peste Egipt şi peste toată casa lui. Apoi peste întreg Egiptul şi peste Canaan au venit foamete şi lipsuri mari, iar părinţii noştri nu mai găseau hrană. Iacov a auzit că există grâu în Egipt şi i-a trimis întâia oară pe părinţii noştri acolo. Iar a doua oară, Iosif s-a făcut cunoscut fraţilor săi şi faraonul a aflat la rândul său din ce neam era Iosif. Iosif a trimis să-l cheme pe Iacov, tatăl său, şi pe toţi din neamul său, în total şaptezeci şi cinci de suflete. Astfel, Iacov s-a coborât în Egipt şi acolo şi-a sfârşit viaţa, el şi părinţii noştri. Mai târziu, ei au fost strămutaţi în Sihem şi aşezaţi în mormântul pe care Avraam l-a cumpărat acolo cu argint de la fiii lui Emor din Sihem. Cum se apropia vremea făgăduinţei făcute de Dumnezeu lui Avraam, poporul a crescut şi s-a înmulţit la număr în Egipt, până s-a ridicat un alt faraon, care nu îl cunoscuse pe Iosif. El ne-a înşelat poporul şi s-a purtat cu răutate cu părinţii noştri, silindu-i să-şi lase nou-născuţii pradă morţii, ca să nu se mai înmulţească poporul. În vremea aceea s-a născut Moise, care era frumos înaintea lui Dumnezeu. Timp de trei luni el a fost hrănit şi îngrijit în casa tatălui său; apoi, când l-au părăsit, fiica faraonului l-a luat şi l-a crescut ca pe fiul ei. Astfel, Moise a fost învăţat în toată înţelepciunea egiptenilor şi a ajuns un om puternic în cuvinte şi în fapte. Când a împlinit patruzeci de ani, a început să se gândească în inima sa să-i cerceteze pe fraţii lui, pe fiii lui Israel. Şi văzând pe unul dintre ei că fusese nedreptăţit, l-a apărat, răzbunându-l pe cel asuprit şi omorându-l pe egiptean. Se gândea că fraţii săi înţeleg că, prin mâna lui, Dumnezeu le dă libertatea, dar ei n-au priceput. În ziua următoare, Moise a văzut că doi dintre ei se băteau şi i-a îndemnat să se împace, spunând: Oameni buni, doar sunteţi fraţi, de ce vă nedreptăţiţi unul pe altul? Dar cel care îl lovea pe aproapele său, l-a împins şi i-a zis: Cine te-a pus pe tine domn şi judecător peste noi? Nu cumva vrei să mă omori la fel cum l-ai omorât ieri pe egiptean? Când a auzit vorba aceasta Moise a fugit şi a trăit ca străin în ţara Madian, unde a avut doi fii. După împlinirea altor patruzeci de ani, i s-a arătat în deşertul muntelui Sinai un înger, în flacăra unui rug care ardea. Moise s-a minunat de ceea ce vedea şi, când s-a apropiat ca să înţeleagă mai bine, s-a auzit glasul Domnului: Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov. Atunci Moise a început să tremure şi nu îndrăznea să privească. Domnul i-a zis: Scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care stai este un pământ sfânt. Am văzut răul suferit de poporul Meu în Egipt şi am auzit geamătul lor şi m-am coborât să-i eliberez. Acum, vino să te trimit în Egipt! Pe acest Moise, pe care ei îl respinseseră când au zis: Cine te-a pus pe tine domn şi judecător peste noi?, Dumnezeu l-a trimis acum să fie domn şi izbăvitor, prin îngerul care i se arătase în rug. El i-a scos afară din Egipt făcând minuni şi semne în ţara Egiptului şi în Marea Roşie şi în pustiu, timp de patruzeci de ani. El, Moise, este cel care le-a spus fiilor lui Israel: Dumnezeu vă va ridica dintre fraţii voştri un alt profet ca mine. El a adunat poporul în pustiu, împreună cu îngerul care îi vorbea pe muntele Sinai, lui şi părinţilor noştri, şi el este cel care a primit cuvintele vieţii ca să ni le dea nouă. Pe acest Moise n-au vrut să-l asculte părinţii noştri şi l-au respins întorcându-şi inimile spre Egipt şi i-au zis lui Aaron: Fă-ne dumnezei care să meargă înaintea noastră pentru că nu ştim ce s-a întâmplat cu acest Moise care ne-a scos din ţara Egiptului! În zilele acelea, şi-au făcut un viţel, au adus idolului lor jertfe şi au sărbătorit astfel lucrarea mâinilor lor. Atunci Dumnezeu şi-a întors faţa şi i-a lăsat în seama închinării lor la stelele cerului, cum este scris în cartea profeţilor: Nu Mie mi-aţi jertfit jertfe şi animale înjunghiate, popor al lui Israel, în cei patruzeci de ani din pustiu, ci lui Moloh i-aţi purtat cortul şi steaua dumnezeului vostru, Refan, idolii pe care i-aţi făcut să vă închinaţi lor. De aceea şi Eu vă voi strămuta dincolo de Babilon. Părinţii noştri au avut însă Cortul Mărturiei în pustiu, aşa cum le poruncise Cel ce a vorbit cu Moise să-l construiască după modelul pe care îl văzuse. Pe acesta l-au primit părinţii noştri şi l-au adus conduşi de Iosua, în ţara neamurilor pe care le-a alungat Dumnezeu dinaintea părinţilor noştri; şi a stat aici până în zilele lui David. David a aflat bunăvoinţă înaintea lui Dumnezeu şi i-a cerut să zidească un locaş pentru casa lui Iacov. Dar casa I-a zidit-o Solomon. Însă Cel Preaînalt nu locuieşte în case ridicate de mâna omului, aşa cum spune profetul: Cerul este Tronul Meu, iar pământul, aşternut picioarelor Mele. Ce casă Mi-aţi putea zidi voi, zice Domnul, ce fel de loc în care să Mă odihnesc? Oare nu mâna Mea a creat toate lucrurile acestea? Dar voi, oameni încăpăţânaţi, cu inimi şi urechi care nu ascultă de Dumnezeu, mereu vă împotriviţi Duhului Sfânt şi aşa cum au fost părinţii voştri la fel sunteţi şi voi! Pe care din profeţi nu i-au persecutat părinţii voştri? Ei i-au omorât pe cei care vesteau sosirea Celui Drept, iar acum voi L-aţi vândut şi L-aţi ucis! Voi, cei care aţi primit Legea dată prin îngeri, dar n-aţi păzit-o!” Când au auzit ei ce spunea, au început să fiarbă de furie în inimile lor şi scrâşneau din dinţi împotriva lui. El, plin de Duhul Sfânt, şi-a îndreptat ochii spre cer şi a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând la dreapta lui Dumnezeu şi a zis: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu.” Ei însă strigând cu toată puterea, şi-au astupat urechile şi s-au aruncat asupra lui cu un singur gând. L-au scos afară din cetate şi l-au omorât cu pietre. Toţi martorii şi-au lăsat hainele la picioarele unui tânăr numit Saul şi au început să arunce cu pietre în Ştefan, care se ruga şi zicea: „Doamne Iisuse, primeşte duhul meu!” Apoi, a căzut în genunchi şi a strigat cu putere: „Doamne, nu le socoti păcatul acesta!” Şi, zicând cuvintele acestea, a murit. Saul încuviinţase uciderea lui Ştefan, iar din ziua aceea a început o mare persecuţie împotriva Bisericii din Ierusalim. Toţi, în afară de apostoli, s-au împrăştiat prin ţinuturile Iudeii şi Samariei. Câţiva bărbaţi evlavioşi l-au îngropat pe Ştefan şi l-au jelit cu mult plânset. Iar Saul nimicea Biserica, intra în case şi-i târa afară pe bărbaţi şi pe femei şi îi arunca în temniţă. Credincioşii care se împrăştiaseră mergeau acum şi vesteau cuvântul. Filip a coborât în cetatea Samariei să-l proclame acolo pe Hristos. Oamenii ascultau cu toţii, luând seama la cele spuse de Filip şi vedeau semnele făcute de el. Mulţi care aveau duhuri necurate strigau cu glas puternic când ieşeau acestea şi mulţi oameni paralizaţi sau şchiopi au fost vindecaţi. Şi în cetate a fost o mare bucurie. De ceva vreme, era în cetate un vrăjitor pe nume Simon, care îi uimea pe oamenii din Samaria şi spunea despre sine că este cineva. Toţi îl priveau atent, de la mic la mare, şi ziceau: „El este puterea lui Dumnezeu, cea care se numeşte Puterea cea Mare”. Şi într-adevăr toţi îl ascultau atenţi pentru că de multă vreme îi uimise cu vrăjile lui. Când au crezut însă evanghelia lui Filip, care le vestea Împărăţia lui Dumnezeu şi Numele lui Iisus, s-au botezat, şi bărbaţi şi femei. Chiar şi Simon a crezut şi, după ce s-a botezat, nu se mai despărţea de Filip, privind şi uimindu-se de semnele şi minunile mari care se făceau prin el. Când au auzit apostolii din Ierusalim că cei din Samaria au primit cuvântul lui Dumnezeu, i-au trimis acolo pe Petru şi pe Ioan. După ce au ajuns, aceştia s-au rugat pentru ei ca să primească Duhul Sfânt – pentru că nu se coborâse încă peste nici unul dintre ei, ci fuseseră doar botezaţi în Numele Domnului Iisus. Atunci şi-au pus mâinile peste ei şi au primit Duhul Sfânt. Văzând Simon că Duhul era dat prin punerea mâinilor apostolilor, le-a dat bani şi le-a zis: „Daţi-mi şi mie puterea aceasta, ca orice om peste care îmi voi pune mâinile să primească Duhul Sfânt.” Dar Petru i-a răspuns: „Banii tăi să fie nimiciţi împreună cu tine, căci ţi-ai închipuit că darul lui Dumnezeu se cumpără cu bani! Tu nu ai nici parte, nici vreo chemare în slujirea aceasta, pentru că inima ta nu este cinstită înaintea lui Dumnezeu. Întoarce-te de la răutatea aceasta a ta şi roagă-te Domnului, poate ţi se va ierta gândul inimii tale, căci văd în tine fiere amară şi că eşti prins în lanţurile fărădelegii!” Simon a răspuns: „Rugaţi-vă voi Domnului pentru mine, ca să nu vină nimic din ce aţi zis asupra mea!” După ce au mărturisit şi au vestit cuvântul Domnului, cei doi s-au întors în Ierusalim vestind evanghelia în multe din satele Samaritenilor. Apoi, un înger al Domnului i-a vorbit lui Filip şi i-a zis: „Scoală-te şi mergi spre miazăzi, pe drumul care coboară din Ierusalim spre Gaza, prin deşert!” El s-a ridicat şi a plecat. Şi iată, un etiopian, un eunuc al reginei Candace a Etiopiei, care administra toate bogăţiile ei, venise să se închine în Ierusalim şi se întorcea acasă, aşezat în carul său şi citind din profetul Isaia. Duhul Sfânt i-a zis lui Filip: „Du-te şi ajunge din urmă carul acela!” Atunci Filip a alergat şi l-a auzit pe eunuc citind din profetul Isaia şi i-a zis: „Înţelegi tu cu adevărat ceea ce citeşti?” El i-a răspuns „Cum aş putea oare să înţeleg, dacă nu mă îndrumă cineva?” Iar textul din Scriptură pe care îl citea era acesta: Ca o oaie a fost dus la tăiere, ca un miel fără glas, înaintea celui ce-l tunde; tot aşa, nici El n-a deschis gura. În smerenia lui, nu i s-a făcut dreptate şi despre urmaşii lui cine va vorbi? Căci viaţa i-a fost luată de pe pământ. Eunucul l-a întrebat pe Filip: „Spune-mi, te rog, despre cine vorbeşte profetul în felul acesta, despre sine sau despre altcineva?” Filip a luat cuvântul şi plecând de la scriptura aceasta i l-a vestit pe Iisus. Cum mergeau pe drum, au ajuns la o apă şi eunucul i-a zis: „Iată apa, ce mă împiedică să fiu botezat?” A poruncit să fie oprit carul şi amândoi au coborât în apă, iar Filip l-a botezat pe etiopian. Când au ieşit din apă, Duhul Sfânt l-a luat pe Filip şi eunucul nu l-a mai văzut. Apoi şi-a văzut mai departe de drum, plin de bucurie. Filip s-a trezit însă în cetatea Azot. Şi străbătând ţinutul, a vestit evanghelia în toate cetăţile până a ajuns în Cezareea. În vremea aceasta, Saul răspândea ameninţare şi moarte împotriva ucenicilor Domnului. S-a dus la marele preot şi i-a cerut scrisori pentru sinagogile din Damasc, aşa încât pe oricine va găsi că aparţine Căii, fie bărbaţi fie femei, să-i aducă legaţi la Ierusalim. În timpul călătoriei, pe când se apropia de Damasc, deodată a strălucit în jurul lui o lumină din cer; a căzut la pământ şi a auzit o voce care i-a zis: „Saule, Saule, de ce Mă persecuţi?” El i-a răspuns „Cine eşti tu, Doamne?” iar Domnul i-a spus: „Eu sunt Iisus pe care îl persecuţi. Acum ridică-te şi intră în cetate şi ţi se va spune acolo ce trebuie să faci!” Bărbaţii care călătoreau împreună cu el au rămas muţi de uimire, pentru că auzeau vocea, dar nu vedeau pe nimeni. Saul s-a ridicat de la pământ şi şi-a deschis ochii, dar nu putea să vadă nimic. Atunci, ducându-l de mână, au mers cu el până în Damasc. Timp de trei zile n-a văzut, n-a mâncat, nici n-a băut nimic. În Damasc era un credincios pe nume Anania şi Domnul i-a vorbit într-o viziune: „Anania!”, iar el i-a răspuns: „Iată-mă, Doamne!” Domnul i-a spus: „Ridică-te şi mergi pe strada numită Dreaptă şi caută în casa lui Iuda pe Saul din Tars. Iată, el se roagă şi, într-o viziune, a văzut pe cineva numit Anania care a intrat şi şi-a pus mâinile peste el ca să vadă din nou.” Anania a răspuns: „Doamne, am auzit de la mulţi despre omul acesta, cât rău le-a făcut sfinţilor din Ierusalim. Şi aici are putere de la marii preoţi să îi lege pe toţi cei care cheamă Numele Tău.” Dar Domnul i-a zis: „Du-te, căci el este cel pe care l-am ales să vestească Numele Meu în faţa neamurilor, împăraţilor şi fiilor lui Israel. Eu am să-i arăt tot ce trebuie să sufere pentru Numele Meu.” Anania a plecat şi a intrat în casă, şi-a pus mâinile peste Saul şi i-a zis: „Frate Saul, Domnul m-a trimis, Iisus cel care ţi s-a arătat pe drum, ca să vezi iarăşi şi să te umpli de Duhul Sfânt.” Imediat de pe ochii lui au căzut un fel de solzi şi a văzut din nou. Apoi s-a ridicat şi a fost botezat. Pe urmă a mâncat ceva şi a prins putere. Saul a mai rămas câteva zile în Damasc cu ucenicii. Imediat a început să-l vestească pe Iisus în sinagogi şi să arate că El este Fiul lui Dumnezeu. Toţi cei ce-l auzeau erau uimiţi şi ziceau: „Nu este el cel care îi ucidea în Ierusalim pe cei ce chemau Numele acesta? Şi nu a venit el aici ca să îi ducă legaţi la marii preoţi?” Dar Saul devenea tot mai puternic în duh şi îi punea în încurcătură pe iudeii care locuiau în Damasc, dovedindu-le că Iisus este Mesia. Atunci, după ce au trecut câteva zile, iudeii s-au sfătuit să-l omoare. Saul însă a aflat despre planul lor. Porţile cetăţii erau păzite zi şi noapte ca să-l omoare, dar credincioşii l-au luat noaptea şi l-au dat jos peste zid, într-un coş. Când a ajuns în Ierusalim, Saul a încercat să se apropie de ucenicii Domnului, dar toţi se temeau şi nu-l credeau că a devenit şi el ucenic. Atunci Barnaba l-a luat şi l-a adus înaintea apostolilor şi le-a istorisit cum l-a văzut pe Domnul pe când călătorea şi cum i-a vorbit Domnul şi cum a predicat cu îndrăzneală în Damasc în Numele lui Iisus. Şi a început să meargă împreună cu ei în Ierusalim şi în afara Ierusalimului, predicând cu îndrăzneală în Numele Domnului. Vorbea şi îi înfrunta pe iudeii elenişti, iar ei încercau să-l omoare. Când au aflat fraţii lucrul acesta, l-au adus în Cezareea şi l-au trimis la Tars. Biserica trăia în pace în toată Iudeea, Galileea şi Samaria, se întărea şi vieţuia în teamă de Domnul şi, cu mângâierea Duhului Sfânt, creştea. Petru, pe când îi vizita pe toţi sfinţii, s-a dus şi la cei ce locuiau în cetatea Lida. Acolo a găsit un om numit Enea care era paralizat la pat de opt ani. Petru i-a zis: „Enea, Iisus Hristos te vindecă, ridică-te şi strânge-ţi patul!” iar el s-a ridicat îndată. Toţi cei din Lida şi din Saron l-au văzut şi s-au întors la Domnul. În Iope locuia o ucenică pe nume Tabita, care înseamnă Gazelă. Femeia aceasta făcea multe fapte bune şi era foarte milostivă. Tocmai în vremea aceea s-a îmbolnăvit şi a murit. Atunci oamenii au spălat-o şi au pus-o în camera de sus. Lida este aproape de Iope, iar când ucenicii au auzit că Petru era acolo, au trimis doi bărbaţi să-l roage: „Vino repede la noi!” Petru s-a ridicat şi a plecat cu ei. Când a ajuns, l-au condus în camera de sus şi toate văduvele l-au înconjurat plângând şi arătându-i cămăşile şi hainele pe care le ţesea Tabita împreună cu ele, când trăia. El i-a scos pe toţi afară şi a îngenuncheat. S-a rugat, s-a întors spre trupul ei şi i-a zis: „Tabita, ridică-te!” iar ea şi-a deschis ochii şi, văzându-l pe Petru, s-a ridicat în capul oaselor. El i-a dat mâna, a ridicat-o în picioare şi i-a chemat pe toţi sfinţii şi pe văduve şi le-a dat-o înapoi vie. Vestea s-a răspândit pretutindeni în Iope şi mulţi au crezut în Domnul. Petru a mai rămas o bună bucată de vreme în Iope şi a locuit la un tăbăcar numit Simon. Corneliu, un bărbat din Cezareea, centurion în legiunea Italica, era un om credincios şi temător de Dumnezeu, împreună cu toată casa lui. El îi ajuta pe mulţi din popor şi se ruga mereu lui Dumnezeu. Într-o zi, pe la ora trei după-amiază, el a văzut clar, într-o viziune, cum un înger al lui Dumnezeu a intrat în casă şi l-a strigat „Corneliu!” El l-a privit înmărmurit şi, cuprins de teamă, i-a zis: „Ce este, Doamne?” Îngerul i-a răspuns: „Rugăciunile şi milosteniile tale s-au înălţat înaintea lui Dumnezeu şi El a luat aminte la ele. Trimite acum nişte bărbaţi în Iope şi cheamă-l pe Simon, zis şi Petru. El stă în gazdă la Simon, tăbăcarul, care locuieşte lângă mare.” După ce îngerul care îi vorbise a plecat, Corneliu a chemat doi slujitori de-ai săi şi un ostaş cucernic, care era de mult sub ordinele sale, şi, după ce le-a povestit tot ce s-a întâmplat, i-a trimis la Iope. A doua zi, pe la ora douăsprezece, pe când erau încă pe drum şi se apropiau de cetate, Petru s-a suit pe terasa casei să se roage. I s-a făcut însă foame şi a cerut ceva să mănânce. Pe când îi pregăteau ceva de mâncare, a căzut în extaz şi a văzut cum cerul s-a deschis şi din el s-a coborât un vas ca o faţă de masă mare ţinută din cele patru colţuri, care s-a aşezat pe pământ. În vas se aflau tot felul de animale şi de târâtoare de pe faţa pământului şi tot felul de păsări ale cerului. Şi s-a auzit un glas care i-a zis: „Ridică-te, Petre, taie şi mănâncă!” Dar Petru I-a zis: „Nu, Doamne, căci niciodată n-am mâncat ceva spurcat sau necurat!” Însă glasul s-a auzit din nou şi i-a zis: „Să nu numeşti necurat ce a curăţit Dumnezeu!” Lucrul acesta s-a întâmplat de trei ori şi, îndată după aceea, vasul s-a ridicat la cer. Cum stătea Petru nedumerit de înţelesul pe care îl avea viziunea, iată, oamenii trimişi de Corneliu ajunseseră la poartă şi întrebau care este casa lui Simon. Ei strigau şi întrebau dacă acolo este găzduit Simon, zis şi Petru. Petru era tot cu gândul la viziune, când Duhul Sfânt I-a zis: „Vezi că te caută trei oameni. Scoală-te, coboară şi du-te cu ei fără grijă, căci Eu i-am trimis!” Atunci Petru s-a coborât la oamenii aceia şi le-a zis: „Iată, eu sunt cel pe care îl căutaţi. Pentru ce aţi venit?” Ei i-au răspuns: „Centurionul Corneliu, om drept şi temător de Dumnezeu, cum dă mărturie tot poporul iudeilor, a fost îndrumat de un înger sfânt să te cheme în casa lui ca să asculte cuvintele tale.” Petru i-a chemat înăuntru şi i-a găzduit. A doua zi au plecat împreună şi au venit cu ei şi nişte fraţi din Iope. În ziua următoare au ajuns în Cezareea. Corneliu îşi chemase toate rudele şi prietenii cei mai buni şi îl aşteptau. Când a intrat Petru, Corneliu, care-i ieşise în întâmpinare, a căzut la picioarele lui şi i s-a închinat. Petru însă l-a ridicat şi i-a zis: „Scoală-te, căci nu sunt decât un om.” Stând de vorbă, au intrat în casă şi au găsit acolo toată acea mulţime adunată. El le-a zis: „Ştiţi că iudeilor nu le este permis să aibă legături cu cei de alt neam sau să intre în casa lor, dar Dumnezeu mi-a arătat că nu trebuie să spun despre nimeni că este necurat sau spurcat. De aceea, când m-aţi chemat, am venit fără şovăială. Vă întreb, dar, pentru ce m-aţi chemat?” Şi Corneliu i-a zis: „Cu patru zile în urmă, chiar acum se împlinesc, pe la ora trei după-amiază, mă rugam acasă la mine. Şi iată, am văzut un bărbat stând în faţa mea, în haine strălucitoare. El mi-a zis: Corneliu, rugăciunea ta a fost ascultată şi milosteniile tale au ajuns înaintea lui Dumnezeu şi El şi-a adus aminte de ele. Trimite deci la Iope şi cheamă-l pe Simon, numit şi Petru – care stă în casa lui Simon tăbăcarul, lângă mare. De aceea am trimis după tine şi bine ai făcut că ai venit. Şi acum ne-am adunat cu toţii înaintea lui Dumnezeu, ca să ascultăm tot ce ţi-a poruncit Domnul.” Petru a început să le vorbească astfel: „Într-adevăr, înţeleg că Dumnezeu nu face deosebire între oameni, ci primeşte pe oricine se teme de El şi trăieşte în dreptate, din orice popor ar fi. El a trimis cuvântul Său fiilor lui Israel, vestind pacea prin Iisus Hristos, care este Domnul tuturor. Ştiţi vestea care s-a răspândit prin toată Iudeea, începând din Galileea, după botezul vestit de Ioan: Iisus din Nazaret, uns de Dumnezeu prin Duhul Sfânt cu putere, pentru că Dumnezeu era cu El, umbla făcând bine şi îi vindeca pe toţi cei asupriţi de diavol. Noi suntem martorii tuturor faptelor făcute de El în ţara iudeilor şi în Ierusalim. Ei l-au omorât, atârnându-l pe lemn, dar Dumnezeu l-a înviat a treia zi şi i-a dat să se arate, nu întregului popor, ci martorilor aleşi mai dinainte de Dumnezeu, adică nouă, celor care am mâncat şi am băut împreună cu El, după învierea Lui din morţi. El ne-a poruncit să vestim poporului şi să mărturisim că El este Cel hotărât de Dumnezeu să fie judecătorul celor vii şi al celor morţi. Toţi profeţii dau mărturie despre El, că prin Numele Lui se dă iertarea păcatelor tuturor celor ce cred în El.” Pe când Petru le spunea aceste lucruri, s-a coborât Duhul Sfânt peste toţi cei care ascultau cuvântul. Şi credincioşii dintre evrei care veniseră cu Petru s-au mirat că darul Duhului Sfânt se revarsă şi peste neamuri, căci îi auzeau vorbind în limbi şi mărindu-l pe Dumnezeu. Atunci Petru a spus: „Poate fi oprită apa ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt la fel ca şi noi?” A poruncit, astfel, să fie botezaţi în Numele lui Iisus Hristos. Apoi l-au rugat să mai rămână câteva zile cu ei. Apostolii şi fraţii care erau în Iudeea au auzit că şi neamurile au primit cuvântul lui Dumnezeu, iar când Petru s-a dus la Ierusalim, credincioşii dintre iudei au început să-l mustre: „Ai intrat în casa unor oameni necircumcişi şi ai stat cu ei la masă…” Atunci Petru a început să le explice totul, de la început până la sfârşit: „Eram în cetatea Iope şi mă rugam când am văzut într-o viziune, în extaz, că se cobora un vas ca o faţă de masă mare, ţinută din patru colţuri, care a venit din ceruri şi s-a aşezat în faţa mea. M-am uitat în el şi am văzut toate animalele de pe pământ, sălbăticiuni, târâtoare şi păsările cerului. Am auzit un glas care mi-a zis: Petre, scoală-te, taie şi mănâncă! Eu am spus: Nu, Doamne, căci niciodată n-am pus în gură ceva spurcat sau necurat! Dar glasul din cer mi-a zis a doua oară: Să nu numeşti necurat ce a curăţit Dumnezeu. Viziunea s-a repetat întocmai de trei ori, apoi totul a fost ridicat din nou la cer. Şi iată, că îndată trei oameni stăteau în faţa casei unde locuiam: erau cei ce fuseseră trimişi după mine din Cezareea. Duhul Sfânt mi-a spus să merg cu ei fără grijă. M-am dus, aşadar, şi cu mine au venit şi aceşti şase fraţi şi am intrat în casa omului. El ne-a povestit cum a văzut şi el un înger în casă, care, stând în picioare, i-a zis: Trimite la Iope ca să vină Simon, zis Petru. El îţi va spune cuvintele prin care tu şi toţi cei din casa ta veţi fi mântuiţi. Şi tocmai când începusem să vorbesc, s-a coborât Duhul Sfânt peste ei, aşa cum a venit şi peste noi la început. Atunci mi-am adus aminte de cuvântul Domnului, care zicea: Ioan a botezat cu apă, voi însă veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt. Dacă Dumnezeu le-a dat şi lor acelaşi dar ca şi nouă, celor care am crezut în Domnul Iisus Hristos, cine eram eu şi ce putere aveam să mă împotrivesc lui Dumnezeu?” Când l-au auzit, toţi s-au liniştit şi l-au slăvit pe Dumnezeu, zicând: „Aşadar, Dumnezeu le-a dat şi neamurilor pocăinţa ca să aibă viaţa!” Cei ce fuseseră risipiţi din cauza persecuţiei începute după moartea lui Ştefan au ajuns până în Fenicia şi Cipru şi Antiohia şi nu vesteau cuvântul decât iudeilor. Au fost şi unii dintre ei însă oameni din Cipru şi Cirene, care au mers în Antiohia şi au vorbit şi grecilor, vestindu-L pe Domnul Iisus. Mâna Domnului era cu ei şi mulţi dintre ei au crezut şi s-au întors la Domnul. Vestea aceasta a ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim care l-a trimis pe Barnaba să meargă până în Antiohia. El a ajuns acolo şi când a văzut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi i-a încurajat pe toţi să rămână credincioşi Domnului, cu inimă hotărâtă, fiindcă Barnaba era un om bun, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă. Şi mulţi oameni s-au alipit de Domnul. Apoi Barnaba s-a dus în Tars, să-l caute pe Saul. Şi, după ce l-a găsit, l-a adus în Antiohia. Au stat acolo un an întreg adunându-se împreună cu Biserica şi învăţând mulţimi mari de oameni. Şi în Antiohia ucenicii au fost numiţi pentru prima oară creştini. În zilele acelea au venit la Ierusalim nişte profeţi din Antiohia. Unul dintre ei, pe nume Agab, s-a ridicat şi a vestit prin Duhul Sfânt că va veni o foamete mare în tot imperiul, ceea ce s-a şi întâmplat în timpul împăratului Claudiu. Ucenicii au hotărât ca toţi, fiecare după mijloacele lui, să slujească fraţilor trimiţându-le un ajutor celor ce locuiau în Iudeea. Şi aşa au şi făcut: au trimis darurile prezbiterilor din Iudeea prin Barnaba şi Saul. În acea vreme, regele Irod i-a prins pe unii din Biserică şi i-a supus la chinuri. Pe Iacov, fratele lui Ioan, a poruncit să-l ucidă cu sabia. Văzând că aceasta a fost pe placul iudeilor, a hotărât să-l aresteze şi pe Petru – era în timpul sărbătorii Azimelor. Aşa că l-a prins şi l-a aruncat în închisoare, lăsându-l în paza a patru străji de câte patru soldaţi, cu gând să-l aducă în faţa poporului după Paşte. Petru era păzit în temniţă în timp ce Biserica se ruga fără încetare lui Dumnezeu pentru el. În noaptea aceea, pe când aştepta să fie dus la Irod, Petru dormea străjuit de doi soldaţi şi legat cu două lanţuri, iar închisoarea era păzită de gărzi. Şi iată că a apărut un înger al Domnului şi încăperea s-a umplut de lumină. Îngerul l-a trezit pe Petru lovindu-l în coastă şi i-a zis: „Scoală-te repede!” Lanţurile i-au căzut de pe mâini, iar îngerul i-a spus: „Strânge-ţi brâul şi leagă-ţi sandalele!” şi el a făcut întocmai. Apoi i-a zis: „Pune-ţi haina pe tine şi urmează-mă!” El a ieşit şi l-a urmat şi nu ştia dacă ceea ce face îngerul este aievea. I se părea că are o vedenie. După ce au trecut de prima strajă şi de cea de a doua, au ajuns la poarta de fier care conduce spre cetate şi ea li s-a deschis singură: au ieşit şi au intrat pe o stradă. Deodată, îngerul a dispărut. Când şi-a venit în fire, Petru şi-a spus: „Înţeleg acum, într-adevăr, că Domnul l-a trimis pe îngerul Său şi m-a scăpat din mâna lui Irod şi de tot ce aştepta neamul iudeilor.” Gândindu-se la ce s-a întâmplat, a plecat spre casa Mariei, mama lui Ioan, zis şi Marcu, unde erau adunaţi mulţi şi se rugau. A bătut la poartă şi a venit o slujnică, pe nume Rode, să vadă cine e. Ea a recunoscut vocea lui Petru şi, de bucurie, în loc să-i deschidă poarta, a fugit să le spună tuturor că Petru e la poartă. Ei i-au răspuns: „Ai înnebunit!” Ea tot insista că este el, dar ceilalţi îi ziceau: „Este îngerul lui!” Petru însă rămăsese la poartă şi tot bătea. Când au deschis şi au văzut că este el, au rămas înmărmuriţi. Petru le-a făcut semn să tacă şi le-a istorisit cum l-a scos Domnul din închisoare şi le-a zis: „Daţi-le de ştire şi lui Iacov şi fraţilor!” şi ieşind, a plecat în altă parte. Când a venit dimineaţa, s-a făcut o mare agitaţie între soldaţi pentru că nimeni nu ştia ce s-a întâmplat cu Petru. Irod l-a căutat peste tot şi, pentru că nu l-a găsit, a judecat gărzile şi a poruncit să fie ucişi. Apoi a părăsit Iudeea şi a plecat să locuiască în Cezareea. Irod era foarte mâniat pe cei din Sidon şi din Tir. După ce s-au sfătuit, au trimis pe unii la el şi, câştigându-l de partea lor pe Blastus, administratorul casei regale, au cerut să se împace, pentru că ţara lor îşi lua hrana din regatul lui Irod. În ziua hotărâtă, Irod s-a îmbrăcat cu hainele regale, s-a aşezat pe tron şi a început să le vorbească. Poporul a început să strige: „Glas de zeu, nu de om!” Într-o clipă, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu, l-a lovit un înger al Domnului şi a murit mâncat de viermi. Cuvântul lui Dumnezeu însă creştea şi se înmulţea. Barnaba şi Saul s-au întors în Ierusalim şi, după ce şi-au împlinit slujirea, l-au luat cu ei în Antiohia şi pe Ioan, numit Marcu. În Biserica din Antiohia erau câţiva profeţi şi învăţători: Barnaba, Simon, numit Niger, Lucius din Cirene, Manaen – care crescuse împreună cu tetrarhul Irod – şi Saul. Pe când slujeau ei Domnului şi posteau, Duhul Sfânt le-a zis: „Alegeţi-mi pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.” Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece. Trimişi de Duhul Sfânt, cei doi au coborât în Seleucia şi de acolo s-au îmbarcat spre Cipru. Au ajuns în Salamina şi au vestit cuvântul lui Dumnezeu în sinagogile iudeilor, avându-l şi pe Ioan ca ajutor. Apoi au străbătut toată insula până la Pafos şi acolo s-au întâlnit cu un iudeu pe nume Bar-Iisus care era vrăjitor şi profet mincinos. El ajunsese unul din apropiaţii proconsulului Sergius Paulus care era un om înţelept. Proconsulul i-a invitat pe Barnaba şi pe Saul, căci dorea să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Dar Elima, vrăjitorul, căci aşa se traduce numele lui, le stătea împotrivă şi dorea să-l abată pe proconsul de la credinţă. Atunci, Saul, care se numea şi Pavel, plin de Duhul Sfânt, l-a privit ţintă pe Elima şi i-a zis: „Tu, om plin de toată viclenia şi de toată înşelăciunea, fiu al Diavolului, duşman al dreptăţii de orice fel, oare nu vei înceta niciodată să strâmbi căile drepte ale lui Dumnezeu? Mâna Domnului este acum împotriva ta. Vei orbi şi nu vei mai vedea soarele pentru o vreme!” Îndată a căzut peste el o ceaţă groasă şi întuneric şi căuta în jur să-l ducă cineva de mână. Când a văzut proconsulul ce s-a întâmplat, a crezut şi a rămas uimit de învăţătura Domnului. Pavel şi tovarăşii lui au părăsit cetatea Pafos cu corabia şi au mers în Perga, o cetate din Pamfilia. Aici Ioan s-a despărţit de ei şi s-a întors în Ierusalim. Ceilalţi au plecat din Perga şi au ajuns în Antiohia Pisidiei. Sâmbătă au intrat în sinagogă şi s-au aşezat. După citirea Legii şi a Profeţilor, conducătorii sinagogii au trimis să-i roage: „Fraţilor, dacă aveţi vreun cuvânt de încurajare pentru popor, vorbiţi!” Pavel s-a ridicat, a făcut semn cu mâna şi a spus: „Ascultaţi, israeliţi şi voi, cei temători de Dumnezeu! Dumnezeul poporului Israel i-a ales pe părinţii noştri şi a făcut din ei un popor mare pe când trăiau ca străini pe pământul Egiptului şi i-a scos cu mână puternică de acolo şi timp de patruzeci de ani i-a răbdat în pustie. Apoi a nimicit şapte neamuri în ţara Canaanului şi le-a dat lor pământul acestora drept moştenire, timp de aproape patru sute cincizeci de ani. Apoi le-a dat judecători până la profetul Samuel. Atunci ei au cerut un rege şi Dumnezeu le-a dat pe Saul, fiul lui Chiş, din seminţia lui Beniamin, care i-a condus patruzeci de ani. După ce l-a înlăturat pe Saul, Dumnezeu l-a ridicat pe David ca rege şi a dat mărturie despre el: L-am găsit pe David, fiul lui Iesei, un om după inima Mea, care va face toată voia Mea. Dintre urmaşii lui David, Dumnezeu i-a adus lui Israel un mântuitor, aşa cum făgăduise, pe Iisus, iar înainte de venirea lui, Ioan a vestit întregului popor Israel botezul pocăinţei. Când Ioan şi-a împlinit menirea, le-a spus: Cine credeţi că sunt eu? Nu eu sunt Acela ci iată, vine după mine Cel a cărui încălţăminte nu sunt vrednic să o dezleg. Fraţilor, fii din neamul lui Avraam, şi voi, ceilalţi, care vă temeţi de Dumnezeu, nouă ne-a fost trimis cuvântul mântuirii acesteia. Locuitorii Ierusalimului şi conducătorii lor, nu l-au cunoscut şi l-au condamnat, împlinind astfel cuvintele profeţilor care sunt citite în fiecare sâmbătă, şi i-au cerut lui Pilat să fie ucis, deşi nu au găsit nici o vină de moarte. Şi când au împlinit toate cele scrise despre El, l-au coborât de pe cruce şi l-au aşezat în mormânt. Dar Dumnezeu l-a înviat din morţi! El s-a arătat mai multe zile celor care veniseră cu El din Galileea în Ierusalim, care acum sunt şi ei martorii Lui, înaintea întregului popor. Şi noi vă vestim făgăduinţa făcută părinţilor noştri, pe care Dumnezeu a împlinit-o faţă de noi, copiii lor, când l-a înviat pe Iisus, aşa cum stă scris în psalmul al doilea: Tu eşti Fiul Meu Eu astăzi Te-am născut. Iar că Dumnezeu l-a înviat din morţi ca să nu mai moară, a spus astfel: Vă voi da în dar făgăduinţele sfinte făcute lui David, lucrurile vrednice de credinţă. De aceea zice şi în alt loc: Nu vei lăsa pe Sfântul Tău să vadă putrezirea. Cât despre David, el a slujit după voia lui Dumnezeu în generaţia sa şi a murit, a fost aşezat lângă părinţii săi şi a cunoscut putrezirea. Dar Acela pe care Dumnezeu l-a înviat nu a cunoscut putrezirea! Fraţilor, să ştiţi că prin El vi se vesteşte iertarea tuturor păcatelor de care prin Legea lui Moise nu aţi putut fi îndreptăţiţi. În El, oricine crede este îndreptăţit! Vedeţi însă să nu vină peste voi ce s-a spus prin profeţi: Priviţi, dispreţuitorilor, uimiţi-vă şi pieriţi, căci voi face în zilele voastre un lucru, un lucru pe care nu-l veţi crede nici dacă vi l-ar istorisi cineva. ” Când au ieşit ei din sinagogă, l-au rugat să spună şi sâmbăta următoare aceste cuvinte. După ce s-au despărţit de adunare, mulţi iudei şi prozeliţi temători de Dumnezeu i-au urmat pe Pavel şi pe Barnaba care au continuat să le vorbească şi să îi convingă să rămână în harul lui Dumnezeu. Sâmbăta următoare s-a adunat aproape toată cetatea să audă cuvântul lui Dumnezeu. Când iudeii au văzut mulţimile, s-au umplut de invidie şi vorbeau împotriva celor spuse de Pavel, ocărându-l. Plini de îndrăzneală, Pavel şi Barnaba le-au răspuns: „Vouă trebuia să vă vestim mai întâi cuvântul lui Dumnezeu dar, pentru că îl respingeţi şi vă arătaţi singuri nevrednici de viaţa veşnică, iată, ne întoarcem spre neamuri. Căci aşa ne porunceşte Domnul: Te-am pus să fii lumină pentru neamuri, spre mântuirea lor, până la marginea pământului. ” Când au auzit neamurile, s-au bucurat şi au început să slăvească cuvântul lui Dumnezeu. Şi au crezut toţi cei rânduiţi pentru viaţa veşnică. Iar cuvântul lui Dumnezeu se răspândea peste tot. Dar iudeii au întărâtat împotriva lor pe femeile evlavioase şi de cinste şi pe conducătorii cetăţii şi i-au îndemnat să-i persecute pe Pavel şi pe Barnaba şi să-i izgonească din cetăţile lor. Ei şi-au scuturat praful de pe picioare împotriva acestora şi au plecat în Iconia. În vremea aceasta, ucenicii erau plini de bucurie şi de Duhul Sfânt. Ajungând în Iconia, Pavel şi Barnaba au intrat, cum le era obiceiul, în sinagoga iudeilor şi au vorbit în aşa fel încât foarte mulţi dintre iudei şi greci au crezut. Dar iudeii care n-au crezut au stârnit şi au învrăjbit sufletele neamurilor împotriva fraţilor. Ei însă au petrecut acolo multă vreme, vorbind cu îndrăzneală despre Domnul care a dat mărturie pentru cuvântul harului Său, făcând semne şi minuni prin mâinile lor. Mulţimea din cetate s-a dezbinat: unii erau de partea iudeilor, alţii cu apostolii. Iudeii şi neamurile se înţeleseseră împreună cu conducătorii lor să-i huiduie şi să-i ucidă cu pietre, dar apostolii, când au aflat, au fugit în Listra şi Derbe, în cetăţile din Licaonia şi în împrejurimi, şi au predicat acolo evanghelia. În Listra trăia un infirm, olog din naştere, care nu mersese niciodată pe picioarele lui. El şedea acolo şi asculta predica lui Pavel. Iar când Pavel l-a privit şi a văzut că are credinţă ca să fie mântuit, i-a zis cu glas tare: „Ridică-te în picioare şi stai drept!” El a sărit în picioare şi a început să umble. Când mulţimile au văzut ce făcuse Pavel, au ridicat glasul şi au strigat în limba licaonă: „Zeii au luat chip de om şi s-au coborât printre noi!” Pe Barnaba l-au numit Zeus, iar pe Pavel, Hermes, pentru că el vorbea cu pricepere. Preotul lui Zeus, al cărui templu era chiar la intrarea cetăţii, a adus tauri şi cununi la porţile cetăţii şi, împreună cu mulţimile, voia să le aducă jertfă. Când au auzit, apostolii Barnaba şi Pavel şi-au sfâşiat hainele şi au sărit între oameni strigând: „Oameni buni, de ce faceţi aşa ceva? Şi noi suntem oameni, întru totul asemenea vouă, şi vă vestim să vă întoarceţi de la aceste deşertăciuni la Dumnezeul cel Viu care a făcut cerul, pământul şi marea – şi tot ce este în ele! El a lăsat popoarele să meargă, fiecare, pe căile lor, în veacurile trecute, deşi n-a încetat să dea mărturie, ci le-a făcut bine; v-a dat ploaie din cer şi vremuri rodnice cu belşug de hrană, umplându-vă inimile de bucurie.” Şi vorbindu-le astfel, cu greu au oprit mulţimile să nu le mai aducă jertfe. Au venit însă iudeii din Antiohia şi din Iconia şi au câştigat mulţimile de partea lor. Apoi l-au lovit pe Pavel cu pietre şi, crezându-l mort, l-au târât afară din cetate. El însă, când l-au înconjurat ucenicii, s-a ridicat şi a intrat în cetate, iar a doua zi a plecat cu Barnaba spre Derbe. Au vestit Evanghelia şi în cetatea aceea şi au făcut mulţi ucenici, apoi s-au întors în Listra şi Iconia şi în Antiohia, încurajând sufletele credincioşilor şi îndemnându-i să rămână în credinţă, căci în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri. Le-au pus prezbiteri în fiecare Biserică, punându-şi mâinile peste aceştia, şi i-au încredinţat cu rugăciune şi post, în mâna Domnului în care crezuseră. Apoi au străbătut Pisidia şi au intrat în Pamfilia. După ce au vestit cuvântul în Perga, au mers în Atalia. De acolo, s-au îmbarcat spre Antiohia, unde fuseseră încredinţaţi harului lui Dumnezeu pentru lucrarea ce-au împlinit-o. Iar când au ajuns, au adunat Biserica şi le-au vestit ce a făcut Dumnezeu cu ei şi că a deschis uşa credinţei şi pentru neamuri. Şi au stat acolo mult timp alături de ucenici. Unii, veniţi din Iudeea, începuseră să-i înveţe pe fraţi că: „dacă nu vă circumcideţi după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi”. A apărut, astfel, o împotrivire puternică, o dispută foarte aprinsă între ei şi Pavel şi Barnaba, şi s-a hotărât ca aceştia din urmă şi alţi câţiva împreună cu ei să meargă la apostolii şi la prezbiterii din Ierusalim în legătură cu neînţelegerea de mai sus. Au trecut prin Fenicia şi Samaria, trimişi fiind de Biserică, şi au povestit în amănunt întoarcerea neamurilor, făcând o mare bucurie tuturor fraţilor. Când au ajuns la Ierusalim, au fost primiţi de Biserică, de apostoli şi de prezbiteri şi au vestit cele făcute de Dumnezeu cu ei. S-au ridicat însă unii din partida fariseilor, care deveniseră credincioşi, şi au zis că toţi trebuie să fie circumcişi, primind poruncă să ţină Legea lui Moise. S-au adunat atunci apostolii şi prezbiterii ca să vadă ce este cu învăţătura aceasta. După ce au discutat îndelung, s-a ridicat Petru şi le-a zis: „Fraţilor, ştiţi că de la început Dumnezeu a ales ca prin gura mea să audă neamurile cuvântul Evangheliei şi să creadă; şi Dumnezeu, care cunoaşte inimile, le-a dat mărturie dăruindu-le Duhul Sfânt, cum ni l-a dăruit şi nouă. N-a făcut nici o deosebire între noi şi ei, ci le-a curăţit inimile prin credinţă. Acum, dar, pentru ce ispitiţi pe Dumnezeu şi puneţi pe umerii ucenicilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta? Căci credem că ne mântuim prin harul Domnului Iisus, ca şi ei.” Toată mulţimea a tăcut atunci şi au început să-i asculte pe Barnaba şi Pavel care le istoriseau semnele şi minunile pe care le-a făcut Dumnezeu prin ei între neamuri. După ce au încheiat, Iacov a răspuns şi a zis: „Fraţilor, ascultaţi-mă! Simon a istorisit cum Dumnezeu a căutat mai întâi să-şi ia un popor pentru Numele Său, dintre neamuri. Şi cu acest lucru se potrivesc cuvintele profeţilor, după cum stă scris: După acestea, mă voi întoarce şi voi ridica din nou cortul căzut al lui David, ruinele lui le voi rezidi şi îl voi îndrepta iarăşi ca să-l caute pe Domnul şi restul oamenilor şi toate popoarele peste care s-a chemat Numele Meu, zice Domnul care face cunoscute aceste lucruri din veşnicie. De aceea, socotesc că nu trebuie să mai adăugăm greutăţi peste cei care se întorc la Dumnezeu dintre neamuri, ci să le scriem doar să se ferească de pângărirea cu idoli, de desfrânare, de animalele sugrumate şi de sânge. Căci Moise îşi are, din vechime, în toate cetăţile, vestitorii lui, fiind citit în sinagogi în fiecare zi de sâmbătă.” Atunci apostolii şi prezbiterii, împreună cu toată Biserica, au hotărât să aleagă dintre ei nişte bărbaţi pe care să-i trimită la Antiohia cu Pavel şi Barnaba, anume pe Iuda, numit Barsaba, şi pe Sila, doi bărbaţi de vază între fraţi. Prin ei au scris astfel: „Apostolii şi prezbiterii, fraţii voştri, către fraţii care sunt dintre neamuri, în Antiohia, în Siria şi în Cilicia, pace! Auzind că unii dintre noi, fără porunca noastră, au venit şi v-au tulburat cu învăţături, necăjindu-vă sufletele, am hotărât, toţi într-un gând, să alegem şi să trimitem la voi doi bărbaţi împreună cu preaiubiţii noştri Barnaba şi Pavel, oameni care şi-au riscat vieţile pentru Numele Domnului Iisus Hristos. Astfel, i-am trimis pe Iuda şi pe Sila care vă vor vesti şi ei, prin viu grai, aceste lucruri. I s-a părut drept Duhului Sfânt şi, la fel, şi nouă, să nu vi se mai pună nici o greutate afară de ce este neapărat necesar: feriţi-vă de jertfele aduse idolilor, de sânge şi de animale sugrumate, şi de desfrânare; dacă vă veţi păzi de toate acestea, bine veţi face! Fiţi sănătoşi!” Cei doi trimişi au mers la Antiohia şi adunând mulţimea, le-au înmânat epistola. Când au citit-o, toţi s-au bucurat de această încurajare. Iuda şi Sila, fiind ei înşişi profeţi, i-au îndemnat pe fraţi prin multe sfaturi şi i-au întărit. După ce au stat acolo un timp, au fost trimişi cu pace de către fraţi înapoi la apostoli. Pavel şi Barnaba au rămas în Antiohia învăţând şi vestind împreună cu mulţi alţii cuvântul Domnului. După câteva zile, Pavel i-a spus lui Barnaba: „Să ne întoarcem şi să-i vizităm pe fraţii din fiecare cetate în care am vestit cuvântul Domnului, ca să vedem cum sunt.” Barnaba dorea să-l ia cu ei şi pe Ioan, numit Marcu. Pavel a insistat să nu-l mai ia împreună cu ei pe cel care îi părăsise în Pamfilia şi nu mersese cu ei în lucrare. S-a iscat, astfel, între ei o mare neînţelegere, încât până la urmă s-au despărţit unul de celălalt: Barnaba l-a luat pe Marcu şi s-au îmbarcat spre Cipru, iar Pavel l-a ales pe Sila şi a plecat încredinţat în harul Domnului de către fraţi, străbătând Siria şi Cilicia şi încurajând Bisericile. Pavel a ajuns în Derbe şi în Listra. Acolo era un ucenic pe nume Timotei, fiul unei evreice credincioase, iar tatăl său era grec. Fraţii din Listra şi din Iconia dădeau o mărturie bună despre el. Pavel a dorit ca Timotei să vină cu el şi l-a luat şi l-a circumcis din cauza iudeilor care locuiau în locurile acelea şi care ştiau, cu toţii, că tatăl său era grec. Pe când călătoreau prin cetăţi, ei transmiteau fraţilor să păzească hotărârile apostolilor şi ale prezbiterilor din Ierusalim. Astfel, Bisericile se întăreau în credinţă şi creşteau la număr în fiecare zi. Au trecut de regiunea Frigiei şi Galatiei, fiind opriţi de Duhul Sfânt să vestească cuvântul în provincia Asiei. Au sosit la hotarele Misiei şi au încercat să meargă în Bitinia, dar Duhul lui Iisus nu i-a lăsat. Trecând şi de Misia, s-au coborât la Troas. Noaptea, Pavel a avut o vedenie: un macedonean stătea în picioare şi îl ruga: „Treci în Macedonia şi ajută-ne!”. După ce a avut el această vedenie, am căutat să pornim imediat spre Macedonia, fiindcă eram convinşi că Dumnezeu ne cheamă să le vestim evanghelia. Ne-am îmbarcat la Troas şi am mers drept spre Samotracia, iar a doua zi la Neapoli, şi de acolo la Filipi, care este cea mai importantă cetate a Macedoniei şi colonie romană. Ajungând în cetate, am rămas aici câteva zile. În ziua sâmbetei am ieşit dincolo de poartă, lângă râu, unde ne gândeam că este un loc de rugăciune şi ne-am aşezat să vorbim cu femeile care se adunaseră. O femeie, pe nume Lidia, vânzătoare de purpură, o temătoare de Dumnezeu din cetatea Tiatira, i-a ascultat, iar Dumnezeu i-a deschis inima ca să ia aminte la cele spuse de Pavel. După ce s-a botezat ea şi casa ei, ne-a rugat: „Dacă m-aţi socotit credincioasă Domnului şi aţi venit în casa mea, vă rog să rămâneţi!” Şi ne-a făcut să rămânem. S-a întâmplat însă că, pe când mergeam noi la rugăciune, ne-a ieşit înainte o sclavă posedată de duhul lui Python, care ghicea şi aducea mult câştig stăpânilor ei. Ea se ţinea după Pavel şi după noi şi striga: „Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului Celui Preaînalt, ei vă vestesc calea mântuirii!” Şi a făcut aşa timp de multe zile. Atunci Pavel, supărat, s-a întors şi i-a zis duhului: „În Numele lui Iisus Hristos, îţi poruncesc, ieşi din ea!” Şi a ieşit chiar în clipa aceea. Când au văzut stăpânii ei că s-a dus izvorul lor de câştig, i-au prins pe Pavel şi pe Sila şi i-au târât în piaţă la conducătorii cetăţii şi, punându-i înaintea judecătorilor, au zis: „Oamenii aceştia, care sunt iudei, ne tulbură cetatea şi ne vestesc obiceiuri pe care noi, romanii, nu se cuvine nici să le primim, nici să le facem!” Mulţimea s-a dezlănţuit împotriva lor iar judecătorii au poruncit să li se rupă hainele şi să fie bătuţi cu nuiele. După ce au fost bătuţi aspru, i-au aruncat în temniţă şi au poruncit temnicerului să-i păzească cu străşnicie. După o astfel de poruncă, el i-a luat şi i-a aruncat în fundul temniţei şi le-a pus picioarele în butuci. La miezul nopţii, Pavel şi Sila se rugau şi îi cântau laude lui Dumnezeu, iar ceilalţi întemniţaţi îi ascultau. Deodată s-a făcut un cutremur atât de puternic încât s-au zguduit temeliile temniţei şi într-o clipă s-au deschis toate uşile şi s-au desfăcut toate lanţurile. Temnicerul s-a trezit din somn şi când a văzut că uşile temniţei sunt deschise a scos sabia şi a vrut să-şi pună capăt zilelor, crezând că prizonierii au fugit. Dar Pavel a strigat cu putere şi i-a zis: „Nu-ţi face nici un rău, căci suntem toţi aici!” El a cerut o lumină şi s-a repezit înăuntru şi, tremurând, a căzut la picioarele lui Pavel şi ale lui Sila. Apoi i-a scos afară şi le-a zis: „Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Ei i-au răspuns: „Crede în Domnul Iisus şi vei fi mântuit tu şi casa ta!” Şi i-au vestit cuvântul Domnului şi lui şi tuturor celor care erau în casa lui. El i-a luat chiar în clipa aceea, noaptea, şi le-a spălat rănile şi s-a botezat imediat, şi el şi toţi ai lui. Apoi, i-a dus în casă, a pus masa şi s-a bucurat cu toată familia şi slujitorii săi, căci crezuse în Dumnezeu. Când s-a făcut ziuă, judecătorii au trimis lictorii cu porunca: „Eliberează-i pe oamenii aceia!” Temnicerul a spus vorbele lor lui Pavel: „Judecătorii au trimis poruncă să fiţi eliberaţi. Ieşiţi acum şi mergeţi în pace!” Pavel însă le-a răspuns: „Ei ne-au bătut în public, fără judecată, pe noi care suntem romani, ne-au aruncat în temniţă şi acum ne scot afară pe ascuns? Nu se poate aşa, să vină chiar ei să ne conducă afară!” Lictorii au spus judecătorilor aceste cuvinte. Când au auzit că Pavel şi Sila sunt cetăţeni romani, ei s-au dus şi i-au rugat şi i-au condus afară, cerându-le să plece din cetate. Când au ieşit din închisoare, Pavel şi Sila au mers în casa Lidiei, unde i-au întâlnit pe fraţi şi, după ce i-au încurajat, au plecat. Au trecut prin Amfipolis şi prin Apolonia şi au ajuns la Tesalonic, unde era o sinagogă a iudeilor. După obiceiul său, Pavel a intrat în sinagogă şi vreme de trei sâmbete le-a vorbit din Scripturi, explicând şi dovedindu-le că Hristos trebuia să pătimească şi să învie din morţi şi că „Iisus, pe care vi-l vestesc, acesta este Hristosul!” Unii dintre ei au crezut şi li s-au alăturat lui Pavel şi Sila, precum şi o mare mulţime de greci care se temeau de Dumnezeu şi multe din femeile de frunte ale cetăţii. Iudeii însă invidioşi, au strâns nişte oameni răi, de prin piaţă, au adunat mulţimile şi au început să întărâte cetatea şi s-au dus la casa lui Iason, încercând să-i scoată afară, în faţa mulţimii. Negăsindu-i, l-au târât pe Iason şi pe alţi câţiva fraţi la conducătorii cetăţii şi strigau: „Oamenii aceştia, care au tulburat lumea întreagă, sunt şi aici, Iason i-a găzduit, şi cu toţii lucrează împotriva poruncilor Cezarului şi spun că este alt rege, unul Iisus!” Au tulburat mulţimea şi pe conducătorii care i-au auzit. Aceştia, după ce i-au pus să plătească, pe Iason şi pe ceilalţi, le-au dat drumul. Fraţii însă i-au trimis îndată, noaptea, pe Pavel şi pe Sila, la Bereea. Când au ajuns acolo, au intrat în sinagoga iudeilor. Aceştia aveau un suflet mai nobil decât cei din Tesalonic; primeau cuvântul cu toată inima, în fiecare zi, şi cercetau Scripturile ca să vadă dacă scrie aşa. Mulţi dintre ei au crezut şi multe dintre femeile de vază ale grecilor şi mulţi bărbaţi. Când cei din Tesalonic au aflat că Pavel a vestit cuvântul lui Dumnezeu şi în Bereea, au venit şi aici să agite şi să tulbure mulţimile. Imediat însă fraţii l-au trimis pe Pavel spre mare, în timp ce Sila şi Timotei au rămas pe loc. Cei care îl însoţeau pe Pavel l-au condus până la Atena şi s-au întors apoi cu porunca să vină şi Sila şi Timotei, cât de repede pot. În Atena, în timp ce îi aştepta, Pavel simţea că fierbea în sine de mânie când vedea cât de plină de idoli este cetatea. Discuta cu iudeii în fiecare zi, în sinagogă, precum şi cu cei temători de Dumnezeu şi cu trecătorii din piaţă. Unii dintre filozofii epicurieni şi stoici au intrat în vorbă cu el şi ziceau: „Ce fel de vorbe tot împrăştie omul acesta?” iar alţii ziceau: „Pare să vestească nişte zeităţi străine”, căci le vestea pe Iisus şi Învierea. L-au luat cu ei şi l-au dus în Areopag, unde i-au zis: „Poţi să ne spui ce este această învăţătură nouă de care vorbeşti? Căci ne-au ajuns la urechi nişte lucruri străine. Am vrea, deci, să cunoaştem ce vor să însemne lucrurile acestea?” Toţi atenienii şi toţi străinii care locuiau acolo nu-şi petreceau timpul cu altceva decât vorbind sau ascultând ceva nou. Pavel a stat în picioare în mijlocul Areopagului şi a zis: „Atenieni, văd din toate că sunteţi foarte religioşi. Mergeam prin cetate şi priveam locurile voastre de închinare şi am descoperit chiar şi un altar pe care era scris, Zeului necunoscut. Ceea ce voi veneraţi fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu astăzi! Dumnezeul care a creat lumea şi tot ce este în ea, El este Domnul cerului şi al pământului şi nu locuieşte în temple făcute de mâna omului, nici nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi cum I-ar trebui ceva, căci El dă tuturor viaţa, suflarea şi toate. El a creat dintr-un singur om toate neamurile omeneşti, ca să locuiască pe toată faţa pământului, şi le-a pus vremuri şi hotare în care să trăiască, să-L caute pe Dumnezeu şi să-L găsească, măcar şi bâjbâind, deşi El nu este departe de nici unul dintre noi. Căci în El trăim, ne mişcăm şi existăm, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: Noi suntem din neamul Lui… Astfel, fiind noi din neamul lui Dumnezeu, nu trebuie să credem că dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau a pietrei cioplite prin îndemânarea şi imaginaţia omului. De aceea, Dumnezeu trece cu vederea vremurile de neştiinţă şi vesteşte acum tuturor oamenilor, de pretutindeni, să se pocăiască pentru că a pus o zi în care va judeca lumea în dreptate, prin Omul pe care L-a hotărât şi pe care L-a adeverit tuturor prin învierea Lui din morţi.” Când au auzit ei despre învierea din morţi au început să-şi bată joc, iar unii au zis: „Bine, despre asta te vom asculta şi altădată!” Astfel, Pavel a plecat din mijlocul lor. Totuşi, unii dintre oameni au crezut, trecând de partea lui, între ei fiind Dionisie Areopagitul şi o femeie pe nume Damaris, precum şi alţii împreună cu ei. După acestea Pavel a plecat din Atena şi a ajuns în Corint. Aici a întâlnit un iudeu pe nume Acvila, de origine din Pont, sosit de curând din Italia, şi pe soţia lui, Priscila, căci Claudiu poruncise ca toţi iudeii să părăsească Roma, şi a mers la ei. Pentru că aveau aceeaşi meserie, a rămas cu ei şi lucrau împreună la confecţionarea corturilor. În fiecare sâmbătă Pavel vorbea în sinagogă şi convingea atât iudei cât şi greci. După ce au venit Sila şi Timotei din Macedonia, Pavel s-a dedicat în întregime predicării cuvântului, mărturisind iudeilor că Iisus este Hristosul. Dar, cum iudeii i se împotriveau şi îl tot insultau, şi-a scuturat haina şi le-a zis: „Sângele vostru să fie asupra capului vostru! Eu sunt curat! De acum, mă voi duce la neamuri!” Şi s-a mutat de acolo în casa unui om pe nume Tit Iust, un temător de Dumnezeu, care locuia chiar lângă sinagogă. Crisp, conducătorul sinagogii, a crezut în Domnul – şi împreună cu el toată casa lui – şi mulţi dintre corinteni, când au auzit, au crezut şi s-au botezat. Domnul i-a apărut lui Pavel într-o viziune, noaptea, şi i-a zis: „Nu te teme, vorbeşte şi nu te opri, căci Eu sunt cu tine şi nimeni nu te va atinge să-ţi facă rău, pentru că am mult popor în cetatea aceasta!” Astfel, Pavel a rămas în Corint vreme de un an şi şase luni şi i-a învăţat cuvântul lui Dumnezeu. Când Galion a devenit proconsul al Ahaiei, iudeii s-au ridicat într-un gând împotriva lui Pavel şi l-au adus în sala tribunalului, acuzându-l: „El e cel care îi face pe oameni să se închine lui Dumnezeu într-un fel împotriva Legii!” Pavel tocmai se pregătea să vorbească, când Galion le-a zis iudeilor: „Dacă era vorba de vreo nedreptate sau de vreo faptă rea, v-aş fi ascultat cum se cuvine, iudeilor. Dar dacă sunt pricini legate de învăţătură, de nume şi de Legea voastră, judecaţi-le singuri! Eu nu vreau să fiu judecător peste aşa ceva.” Şi i-a dat afară din sala tribunalului. Atunci, ei l-au luat, cu toţii, pe Sostene, conducătorul sinagogii, şi au început să-l bată chiar în faţa tribunalului. Dar lui Galion nu-i păsa. Pavel a rămas cu fraţii din Corint o bună bucată de vreme, apoi şi-a luat rămas bun de la ei şi s-a îmbarcat să meargă în Siria, iar cu el au venit şi Priscila şi Acvila. Pavel îşi tunsese capul, în Kenchrea, din cauza unei juruinţe făcute mai dinainte. Când au ajuns în Efes, el s-a despărţit de tovarăşii săi şi a intrat în sinagogă începând să discute cu iudeii. Aceştia l-au rugat să rămână mai mult timp, dar el n-a acceptat, ci şi-a luat rămas bun de la ei şi le-a zis: „Mă voi întoarce aici, cu voia lui Dumnezeu” şi s-a îmbarcat din Efes. A ajuns în Cezareea, de unde s-a suit la Ierusalim să îi îmbrăţişeze pe fraţi şi apoi a coborât spre Antiohia. După ce a petrecut o vreme în Antiohia, Pavel a plecat străbătând regiunea Galatiei şi Frigia, întărindu-i pe toţi ucenicii. Un iudeu pe nume Apolo, de neam din Alexandria, a venit şi el în Efes; el era un vorbitor bun, un om puternic în Scripturi. Fusese învăţat despre Calea Domnului şi vorbea cu duh înfocat, învăţând amănunţit cele despre Iisus, cu toate că nu cunoştea decât botezul lui Ioan. Apolo a început să vorbească cu îndrăzneală în sinagogă, iar Priscila şi Acvila, când l-au auzit, l-au luat acasă la ei şi i-au explicat mai amănunţit Calea lui Dumnezeu. Pentru că dorea să meargă în Ahaia, fraţii l-au încurajat şi au scris ucenicilor de acolo să-l primească. Când a ajuns, Apolo i-a ajutat mult pe cei ce deveniseră credincioşi prin har, pentru că îi înfrunta public pe iudei, cu hotărâre, dovedindu-le din Scripturi că Iisus este Hristosul. Pe când Apolo era în Corint, Pavel a străbătut regiunea muntoasă a Asiei şi a intrat în Efes, unde a găsit câţiva ucenici şi i-a întrebat: „Voi aţi primit Duhul Sfânt atunci când aţi crezut?” Ei însă i-au răspuns „Nici n-am auzit că există Duhul Sfânt.” Apoi le-a zis: „Ce botez aţi primit?”, iar ei i-au răspuns „Botezul lui Ioan.” Atunci Pavel le-a explicat: „Ioan a botezat poporul cu botezul pocăinţei, spunându-le să creadă în Cel ce vine după el, adică în Iisus”. Auzind aceasta, ei s-au botezat în Numele Domnului Iisus. Pavel şi-a pus mâinile peste ei, iar Duhul Sfânt a venit asupra lor şi au început să vorbească în limbi şi să profeţească. Oamenii aceştia erau, de toţi, doisprezece la număr. Timp de trei luni, apoi, Pavel a intrat în sinagogă şi a vorbit cu îndrăzneală discutând cu iudeii şi convingându-i despre Împărăţia lui Dumnezeu. Unii însă s-au împietrit şi n-au crezut şi vorbeau de rău Calea înaintea mulţimii. Pavel s-a despărţit atunci de ei şi i-a luat pe ucenici cu sine; şi în fiecare zi discuta cu oamenii în şcoala lui Tiran, vreme de doi ani. Astfel, toţi locuitorii din Asia au auzit cuvântul Domnului, atât iudeii cât şi grecii. Dumnezeu făcea minuni nemaîntâlnite prin mâinile lui Pavel, până acolo încât se aşterneau peste bolnavi batiste sau şorţuri care atinseseră trupul lui Pavel şi, astfel, bolile îi părăseau iar duhurile necurate ieşeau din ei. Nişte iudei exorcişti ambulanţi şi-au încercat şi ei mâna şi au chemat peste cei care aveau duhuri rele Numele lui Iisus zicând „Vă conjur în Numele lui Iisus, pe care-l vesteşte Pavel…” Cei care făceau aşa, erau cei şapte fii ai unui mare preot iudeu numit Sceva. Dar duhul cel rău le-a răspuns: „Pe Iisus îl cunosc şi îl ştiu şi pe Pavel, dar voi cine mai sunteţi?” şi omul acesta, care avea duhul rău, s-a năpustit asupra lor, i-a biruit pe toţi şi i-a bătut în aşa hal că au fugit din casa aceea goi şi plini de răni. Toţi iudeii şi grecii care locuiau în Efes au auzit vestea şi i-a apucat pe toţi o mare frică şi Numele Domnului Iisus era preamărit. Mulţi dintre cei ce au crezut au venit şi şi-au mărturisit faptele pe faţă. La fel, mulţi dintre cei ce se ocupaseră cu vrăjitorii şi practici oculte şi-au adus cărţile şi le-au ars în faţa tuturor şi s-a socotit că preţul cărţilor se ridica la cincizeci de mii de arginţi. Astfel, cuvântul Domnului creştea cu putere şi se întărea. Când s-au terminat toate acestea, Pavel a hotărât, în Duhul Sfânt, să străbată Macedonia şi Ahaia şi să meargă apoi la Ierusalim, zicând: „După ce ajung acolo trebuie să văd şi Roma”. A trimis deci în Macedonia, pe doi dintre cei ce-l ajutau, pe Timotei şi Erast, iar el a mai rămas o vreme în Asia. În timpul acesta s-a făcut o mare tulburare cu privire la Cale. Un anume Dimitrie, argintar care confecţiona temple artizanale din argint pentru zeiţa Artemis şi aducea meşterilor săi un câştig însemnat, i-a strâns pe aceştia împreună cu alţi lucrători din aceeaşi breaslă şi le-a zis: „Oameni buni, ştiţi că din meseria asta ne scoatem bunăstarea şi vedeţi şi auziţi că nu numai în Efes, dar aproape în toată Asia acest Pavel îi convinge şi îi întoarce pe foarte mulţi, zicând că zeii făcuţi de mâinile oamenilor nu sunt zei adevăraţi. Nu suntem doar în primejdie ca meseria noastră să fie dispreţuită, ci şi ca templul marii noastre zeiţe Artemis să fie privit ca un nimic. Şi se va ajunge ca măreţia ei, a celei căreia i se închină întreaga Asie şi toată lumea, să fie nimicită de tot!” Pe când îl ascultau, ei s-au umplut de furie şi au început să strige „Mare e Artemisa efesenilor!” Cetatea s-a umplut de tulburare şi confuzie. Au năvălit într-un gând în arena teatrului şi i-au înşfăcat pe macedonenii Gaius şi Aristarh, însoţitorii lui Pavel. Pavel a vrut să iasă în faţa mulţimii dar ucenicii nu l-au lăsat. Unii din prefecţii Asiei, care îi erau prieteni, au trimis şi ei să-l roage să nu se ducă în teatru. Unii strigau ceva, alţii altceva, toată adunarea era încurcată şi mulţi nici nu ştiau de ce se adunaseră acolo. Cei din mulţime i-au explicat cum stăteau lucrurile unuia, Alexandru, pe care iudeii îl împingeau în faţă. Alexandru şi-a întins mâna şi a dorit să se apere înaintea poporului. Dar când ei au înţeles că este iudeu, s-a iscat un zgomot ca o singură voce din toate piepturile şi au strigat aproape două ore: „Mare este Artemisa efesenilor!” Secretarul oraşului a liniştit însă mulţimea zicând: „Efeseni, cine nu ştie că cetatea Efesului este păzitoarea templului marii Artemise şi a statuii ei căzute din ceruri? De vreme ce nimeni nu poate tăgădui aceste lucruri, se cuvine să vă stăpâniţi şi nu faceţi nimic nechibzuit, căci i-aţi adus aici pe oamenii aceştia care nu sunt nici jefuitori de temple, nici n-au batjocorit-o pe zeiţa noastră. Dacă Dimitrie şi meşterii care sunt cu el au vreo acuzaţie împotriva lor, tribunalul e deschis şi sunt proconsuli, să facă acolo plângere unii împotriva altora! Iar dacă există şi vreo altă pricină, se va hotărî într-o adunare potrivit legii. Noi însă suntem în primejdie să fim învinuiţi de răzvrătire pentru ce s-a întâmplat astăzi, pentru că nu avem nici un temei ca să justificăm tulburarea aceasta.” Şi, zicând aceste cuvinte, a trimis acasă adunarea. Când a încetat tulburarea, Pavel i-a chemat pe ucenici, i-a încurajat şi i-a îmbrăţişat, apoi a plecat în Macedonia. A străbătut regiunea, încurajându-i pe fraţi cu multe sfaturi, şi a ajuns în Grecia, unde a rămas trei luni. Voia să se îmbarce spre Siria dar, când iudeii au pus la cale un complot împotriva lui, a hotărât să se întoarcă prin Macedonia. Împreună cu el mai călătoreau şi Sopater, fiul lui Pir din Bereea, Aristarh şi Secundus din Tesalonic, Gaius din Derbe, Timotei, precum şi Tihic şi Trofim, care erau din Asia. Aceştia au mers înaintea noastră şi ne-au aşteptat la Troas. După zilele sărbătorii Azimelor ne-am îmbarcat din Filipi şi am mers la ei, la Troas, cale de cinci zile, şi am rămas acolo alte şapte zile. În prima zi a săptămânii eram adunaţi să frângem pâinea şi Pavel, care trebuia să plece a doua zi, vorbea cu ucenicii, iar cuvântarea lui s-a prelungit până la miezul nopţii. În camera de sus, unde eram adunaţi, erau multe lumânări. Un tânăr pe nume Eutih stătea aşezat pe marginea ferestrei şi era tot mai copleşit de somn, în timpul vorbirii îndelungi a lui Pavel; adormind de-a-binelea, el a căzut de la etajul al treilea şi, când l-au ridicat, era mort. Pavel s-a coborât şi s-a aplecat asupra lui, l-a luat în braţe şi le-a zis: „Nu vă tulburaţi, căci sufletul lui este în el”. S-a ridicat, apoi, a frânt pâinea şi a mâncat şi a vorbit încă mult timp, până în zori, când a plecat. Tânărul a fost adus viu iar ei s-au bucurat peste măsură. Noi ne-am suit în corabie înaintea lui Pavel şi am plecat spre Assos, unde trebuia să-l luăm şi pe el, după cum ne înţeleseserăm, pentru că el dorise să călătorească pe uscat. Când ne-a întâlnit la Assos, l-am luat cu noi şi am mers la Mitilene. De acolo am navigat a doua zi ajungând până în dreptul insulei Chios, iar în cealaltă zi am trecut pe lângă Samos, ca în următoarea zi să ajungem în Milet. Pavel era hotărât să continue călătoria fără să ne oprim la Efes, ca să nu întârzie prin Asia, pentru că se grăbea să fie în Ierusalim, dacă se poate, de ziua Cincizecimii. Astfel, din Milet a trimis la Efes ca să-i cheme pe prezbiterii Bisericii. Când au sosit, el le-a zis: „Ştiţi cum m-am purtat cu voi în tot timpul acesta, din prima zi când am ajuns în Asia, până acum. Am slujit Domnului cu toată smerenia, cu multe lacrimi şi prin multe încercări în care am ajuns datorită uneltirilor iudeilor. Nu am lăsat deoparte nimic din ceea ce vă era de folos, nici în vestire nici în învăţătură, atât în public cât şi în casele voastre, ci am mărturisit şi iudeilor şi grecilor pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Iisus. Iată că, acum, sunt călăuzit de Duhul Sfânt să merg la Ierusalim fără să ştiu ce mi se va întâmpla acolo – decât că, aşa cum Duhul Sfânt îmi mărturiseşte prin cetăţi, ştiu că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri. Dar nu mă gândesc deloc la viaţa mea, nici la preţul ei, ci cum să-mi închei drumul şi slujirea pe care le-am primit de la Domnul Iisus, ca să mărturisesc evanghelia harului lui Dumnezeu. Şi acum, iată, ştiu că nu mă veţi mai vedea, voi toţi cei printre care am trăit vestind Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, vă declar astăzi că sunt curat de sângele tuturor. Nu am lăsat nimic deoparte ci v-am vestit toată voia lui Dumnezeu. Fiţi atenţi la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a aşezat Duhul Sfânt păzitori, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu pe care şi-a câştigat-o cu însuşi sângele Său. Ştiu că după plecarea mea se vor strecura între voi lupi cruzi care nu vor cruţa turma, se vor ridica dintre voi oameni care vor da învăţături rătăcite ca să-i tragă pe ucenici după ei. De aceea, vegheaţi şi aduceţi-vă aminte că, timp de trei ani, şi ziua şi noaptea nu am încetat să vă îndemn pe fiecare, cu lacrimi. Şi acum vă încredinţez lui Dumnezeu şi cuvântului harului Său, cel ce poate să vă zidească şi să vă dea moştenirea împreună cu toţi cei sfinţiţi. Nu am poftit nimic de la nimeni, nici argint, nici aur, nici îmbrăcăminte. Ştiţi voi înşivă că am muncit cu aceste mâini ale mele şi pentru nevoile mele şi pentru cele ale tovarăşilor mei. V-am arătat în toate că trebuie să vă osteniţi să-i ajutaţi pe cei slabi şi că trebuie să vă aduceţi aminte de cuvântul Domnului Iisus care zicea: Mai fericit eşti când dai decât atunci când iei.” Spunând aceste cuvinte, Pavel a îngenuncheat împreună cu ei toţi şi s-a rugat. Au început să plângă toţi pe umărul lui, cu multă jale, şi l-au îmbrăţişat, sărutându-l. Erau îndureraţi mai ales de cuvântul pe care li-l spusese, că nu se vor mai vedea. Şi l-au condus până la corabie. După ce ne-am desprins din braţele lor, am navigat drept spre Cos, a doua zi am fost în Rodos, iar de acolo am ajuns la Patara. Aici am găsit o corabie spre Fenicia şi, îmbarcându-ne, am plecat mai departe. Am trecut pe lângă Cipru, care se vedea în zare, la stânga, şi am navigat spre Siria. Am coborât apoi la Tir, pentru că acolo îşi lăsa corabia încărcătura. Găsindu-i pe ucenici, am rămas cu ei şapte zile. Ei îi spuneau lui Pavel, prin Duhul, să nu se suie la Ierusalim. Însă când s-au împlinit zilele, am ieşit să ne continuăm călătoria. Ne-au condus cu toţii, cu nevestele şi cu copiii, până afară din cetate, şi am îngenuncheat pe ţărm să ne rugăm. Ne-am îmbrăţişat, apoi, unii pe alţii şi ne-am urcat în corabie, iar ei s-au întors la casele lor. Am călătorit pe mare din Tir până în Ptolemaida, unde am coborât şi i-am salutat pe fraţi şi am rămas la ei o zi. A doua zi am plecat la Cezareea şi aici am intrat în casa evanghelistului Filip, unul din cei şapte, şi am rămas la el. Filip avea patru fete fecioare care profeţeau. Pentru că am rămas acolo mai multe zile, a coborât din Iudeea un prooroc pe nume Agab, care a intrat la noi, a luat brâul lui Pavel şi, legându-şi picioarele şi mâinile cu el, i-a zis: „Aşa spune Duhul Sfânt: aşa va fi legat bărbatul al cărui brâu este brâul acesta de către iudeii din Ierusalim care-l vor da în mâinile neamurilor!” Când am auzit acestea, am început să-l rugăm şi noi şi localnicii să nu urce la Ierusalim. Atunci Pavel a răspuns: „Ce-mi faceţi de plângeţi şi îmi sfâşiaţi inima? Căci eu sunt gata, pentru Numele Domnului Iisus, nu doar să fiu legat, dar chiar să mor în Ierusalim!” Dacă am văzut că nu poate fi convins, ne-am liniştit şi am zis: „Facă-se voia Domnului!” După zilele acestea, ne-am pregătit şi am urcat la Ierusalim. Au venit împreună cu noi şi nişte ucenici din Cezareea, care ne-au condus la un anume Mnason din Cipru, un ucenic vechi, unde am fost găzduiţi. Intrând în Ierusalim, fraţii ne-au întâmpinat cu bucurie. A doua zi, Pavel a mers împreună cu noi la Iacov şi s-au adunat acolo toţi prezbiterii. După ce i-a salutat, Pavel le-a istorisit cu de-amănuntul, ce a făcut Dumnezeu printre neamuri prin slujirea lui. Ei, când au auzit, l-au slăvit pe Dumnezeu şi i-au zis: „Uită-te, frate, şi câte mii de iudei au crezut şi toţi sunt plini de zel pentru Lege! Dar li s-a spus că tu îi înveţi pe iudeii dintre neamuri să se lase de Moise, să nu-şi mai circumcidă fiii şi să nu mai trăiască după datini. Ce-i de făcut deci? Toţi vor auzi că ai venit. Fă, dar, ceea ce îţi spunem: sunt la noi patru bărbaţi care s-au legat cu un jurământ. Ia-i cu tine şi purificaţi-vă împreună şi plăteşte tu preţul tunsului lor; şi toţi cei ce au auzit zvonuri despre tine vor cunoaşte că nu e adevărat şi că te porţi cum se cuvine şi păzeşti şi tu Legea. Iar cu privire la neamurile care au crezut, le-am scris deja hotărând să se ferească de cele jertfite idolilor, de sânge şi de animale sugrumate şi de adulter.” Atunci Pavel i-a luat pe bărbaţii aceia în ziua următoare şi, după ce s-a purificat împreună cu ei, a intrat în Templu anunţând data încheierii zilelor de curăţire, când avea să se dea câte o jertfă pentru fiecare din ei. Dar pe când se sfârşeau cele şapte zile iudeii din Asia l-au văzut în Templu şi au stârnit mulţimea, punând mâna pe el şi strigând „Israeliţi, săriţi în ajutor! Omul acesta este cel care îi învaţă pe toţi, pretutindeni, împotriva poporului şi a Legii şi împotriva locului acestuia! Şi a adus şi greci în Templu şi a întinat locul acesta sfânt!” Căci îl văzuseră pe Trofim din Efes împreună cu Pavel, prin cetate, şi şi-au închipuit că Pavel l-a adus în Templu. Toată cetatea s-a ridicat atunci şi poporul şi-a făcut drum de peste tot şi, prinzându-l pe Pavel, l-au târât afară din Templu şi au închis imediat porţile. Pe când căutau să-l omoare, s-a dus vestea la comandantul cohortei că tot Ierusalimul fierbe. Comandantul şi-a luat imediat soldaţii şi centurionii şi a alergat la ei, iar iudeii când l-au văzut pe el şi pe soldaţi, au încetat să-l mai bată pe Pavel. Atunci comandantul s-a apropiat, l-a arestat, a poruncit să fie legat cu două lanţuri şi a început să întrebe cine este şi ce a făcut. Dar, din mulţime unii strigau într-un fel, alţii în alt fel, şi neputând să înţeleagă nimic sigur din cauza zarvei, comandantul a poruncit să fie adus în fortăreaţă. Când a ajuns la trepte, a trebuit să-l poarte ostaşii din cauza furiei şi forţei mulţimii, căci puhoiul de popor se ţinea după el şi strigau „Ucide-l!” Erau gata să intre în fortăreaţă când Pavel s-a adresat comandantului: „Îmi este îngăduit să vorbesc ceva cu tine?” Acesta i-a zis: „Ştii greceşte deci? Nu cumva eşti tu egipteanul care s-a răsculat cu ceva timp în urmă şi a condus în pustie patru mii de răzvrătiţi ucigaşi?” Pavel i-a răspuns: „Eu sunt iudeu din Tarsul Ciliciei, o cetate care nu este lipsită de însemnătate. Îngăduie-mi, te rog, să vorbesc mulţimii!” Primind încuviinţarea, Pavel a stat în picioare pe trepte şi a ridicat mâna spre popor. S-a lăsat o tăcere adâncă şi atunci Pavel a început să le vorbească în limba ebraică. „Fraţi şi părinţi, iată apărarea mea faţă de voi, ascultaţi-mă!” Când ei l-au auzit că vorbeşte în ebraică au făcut o linişte şi mai mare, iar Pavel le-a zis: „Eu sunt iudeu, născut în Tarsul din Cilicia şi am învăţat la Ierusalim, la picioarele lui Gamaliel. Am fost instruit cu grijă în Legea părintească şi am fost plin de zel faţă de Dumnezeu, aşa cum sunteţi şi voi astăzi. Am prigonit Calea aceasta până la moarte de om, i-am arestat şi i-am aruncat în temniţă pe credincioşi, bărbaţi şi femei – marele preot şi toată adunarea bătrânilor pot să dea mărturie! Am luat de la ei scrisori către fraţii din Damasc, ca să merg şi să îi aduc pe ucenicii de acolo, legaţi la Ierusalim, să fie pedepsiţi. Însă pe când călătoream şi mă apropiam de Damasc, pe la amiază a strălucit deodată împrejurul meu o lumină puternică din cer. Am căzut la pământ şi am auzit un glas care îmi vorbea: Saule, Saule, de ce Mă persecuţi? Eu i-am răspuns: Cine eşti, Doamne? iar El mi-a zis: Eu sunt Iisus Nazarineanul pe care tu îl persecuţi! Cei care erau cu mine au văzut lumina dar nu au auzit glasul care îmi vorbea. Iar eu i-am spus: Ce vrei să fac, Doamne? El mi-a răspuns: Ridică-te şi du-te în Damasc, pentru că acolo ţi se va spune tot ce ţi s-a hotărât să faci! Cum nu mai puteam vedea din cauza strălucirii acelei lumini am mers în Damasc, condus de mână de către însoţitorii mei. Şi Anania, un om evlavios după Lege şi vorbit de bine de toţi iudeii care trăiau acolo, a venit, a stat lângă mine şi mi-a zis: Frate Saule, recapătă-ţi vederea! Chiar în clipa aceea mi-am recăpătat vederea şi l-am văzut! Anania mi-a spus: Dumnezeul părinţilor noştri te-a ales mai dinainte să cunoşti voia Lui şi să-l vezi pe Cel Drept şi să auzi glasul gurii Lui, pentru că îi vei fi martor înaintea tuturor oamenilor, cu privire la ceea ce ai văzut şi ai auzit. Acum, de ce mai stai? Ridică-te, botează-te şi spală-ţi păcatele, chemând Numele Lui! Când m-am întors la Ierusalim şi mă rugam în Templu, s-a făcut aşa, că am intrat într-o stare de extaz şi l-am văzut că îmi spune: Repede, grăbeşte-te şi pleacă din Ierusalim, căci nu vor primi mărturia ta despre Mine. Eu i-am zis: Doamne, ei ştiu că îi închideam în temniţă şi îi băteam pe cei care credeau în tine, prin sinagogi, şi că, atunci când se vărsa sângele lui Ştefan, martorul Tău, eram şi eu în picioare acolo, încuviinţându-i şi păzind hainele celor care îl ucideau! Dar El mi-a zis: Du-te, căci te voi trimite la neamuri, departe!” Ei l-au ascultat până la vorba aceasta; atunci şi-au ridicat glasul şi au strigat: „Ia-l de pe faţa pământului, nu merită să trăiască un asemenea om!” Strigau şi îşi vânturau hainele şi aruncau praf în aer. Comandantul a poruncit să-l ducă în fortăreaţă şi să fie biciuit şi cercetat ca să afle din ce cauză strigau ei aşa împotriva lui. Pe când îl legau pentru biciuire, Pavel i-a zis căpitanului, care era de faţă: „Vă este permis să bateţi un cetăţean roman care nu a fost condamnat?” Căpitanul, auzind, a mers la comandant să-i dea de veste şi i-a zis: „Ce vrei să faci? Omul acesta este cetăţean roman!” Căpitanul s-a întors şi i-a zis: „Spune-mi, eşti roman?” iar Pavel a zis: „Da!” Comandantul i-a răspuns: „Eu am obţinut cetăţenia aceasta cu o mare sumă de bani.” Iar Pavel i-a zis: „Eu chiar m-am născut roman!” Atunci, imediat, cei ce se pregăteau să-l interogheze s-au retras. Comandantul s-a temut când a aflat că Pavel este roman, pentru că îl legase. A doua zi, vrând să cunoască adevărul, anume, de ce îl acuză iudeii, l-a dezlegat şi a poruncit să vină toţi preoţii de seamă şi tot sinedriul şi l-a adus pe Pavel să stea înaintea lor. Pavel a privit ţintă la sinedriu şi le-a zis: „Fraţilor, eu mi-am dus viaţa cu o conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu, în toate, până astăzi.” Atunci marele preot Anania a poruncit celor ce stăteau lângă el să-l lovească peste gură. Însă Pavel i-a zis: „Te va lovi şi Dumnezeu pe tine, perete văruit! Tu stai pe jilţul judecătorului, după Lege, dar dai poruncă să fiu lovit, împotriva Legii?” Cei ce stăteau lângă el i-au zis: „Îl batjocoreşti pe marele preot al Domnului?” Iar Pavel le-a răspuns: „Nu ştiam, fraţilor, că el este marele preot; doar este scris: pe conducătorul poporului tău să nu îl vorbeşti de rău.” Pavel însă, pentru că ştia că o parte din ei erau saduchei şi ceilalţi farisei, a strigat în plin sinedriu: „Fraţilor, eu sunt fariseu, fiu de fariseu! Pentru speranţa şi învierea morţilor sunt eu judecat!” După ce a zis acestea, a început o ceartă între farisei şi saduchei şi adunarea s-a împărţit. Saducheii spun că nu există înviere, nici înger, nici duh, pe când fariseii le mărturisesc pe toate trei. S-a pornit deci o zarvă mare şi s-au ridicat unii dintre învăţaţii din partea fariseilor, certându-se şi zicând: „Noi nu găsim nimic rău în acest om. Dacă, într-adevăr, i-a vorbit un înger?” Pentru că neînţelegerea devenea tot mai mare, comandantul s-a temut că Pavel va fi sfâşiat de ei şi a poruncit ostaşilor să coboare şi să-l ia cu forţa din mijlocul lor şi să-l ducă în fortăreaţă. În noaptea următoare, Domnul i s-a arătat şi i-a zis: „Îndrăzneşte, pentru că aşa cum ai mărturisit despre Mine la Ierusalim, la fel trebuie să mărturiseşti şi la Roma!” Când s-a făcut ziuă, iudeii au pus la cale un complot, legându-se cu blestem să nu mănânce, nici să nu bea până nu-l vor ucide pe Pavel. Mai mult de patruzeci de oameni au făcut jurământul acesta. Câţiva dintre ei s-au dus la marii preoţi şi la bătrânii lui Israel şi le-au zis: „Ne-am jurat cu blestem să nu gustăm nimic până nu îl vom omorî pe Pavel. Acum, voi şi sinedriul, anunţaţi-l pe comandant să-l coboare mâine aici, ca să cercetăm mai amănunţit ce e cu el; noi vom fi gata să-l ucidem, înainte să ajungă aici.” Dar fiul surorii lui Pavel a auzit despre uneltire, a intrat în fortăreaţă şi l-a anunţat pe Pavel. Pavel l-a chemat pe unul din centurioni şi i-a zis: „Du-l pe tânărul acesta la comandant, căci are să-i dea o veste!” Acesta l-a luat, l-a dus la comandant şi i-a zis: „Pavel, care este întemniţat, m-a chemat şi m-a rugat să ţi-l aduc pe acest tânăr, pentru că are să-ţi spună ceva!” Comandantul l-a luat de mână, au mers deoparte şi i-a zis: „Ce vrei să-mi spui?” El i-a răspuns: „Iudeii s-au înţeles să-ţi ceară mâine să-l trimiţi pe Pavel la sinedriu, ca să îl cerceteze mai amănunţit. Dar tu să nu-i asculţi! Mai mult de patruzeci dintre ei îl pândesc şi s-au legat cu blestem să nu mănânce, nici să nu bea, până nu îl vor ucide, şi acum sunt gata şi aşteaptă încuviinţarea ta.” Atunci, comandantul i-a dat drumul tânărului şi i-a poruncit „Nu spune nimănui că m-ai anunţat toate aceste lucruri!” Apoi, i-a chemat pe doi dintre centurioni şi le-a zis: „Pregătiţi două sute de soldaţi să meargă la Cezareea, şaptezeci de călăreţi şi două sute de lăncieri, să fie gata la ceasul al treilea din noapte! Scoateţi şi nişte animale, să-l punem pe Pavel călare şi să-l ducem teafăr la guvernatorul Felix!” Guvernatorului i-a scris o scrisoare în felul următor: „Claudius Lisias către prea alesul guvernator Felix, salutare! M-am dus şi l-am scos pe bărbatul acesta, cu soldaţii, când am aflat că este roman, căci era prins de iudei şi gata să fie omorât de ei. Am vrut să aflu pentru ce motive îl acuzau şi l-am dus la sinedriul lor, unde am descoperit că este acuzat pentru o pricină legată de Legea lor, dar nu de vreo vină vrednică de moarte sau lanţuri. Apoi, fiind înştiinţat că există un complot cu privire la el, ţi l-am trimis imediat, dând poruncă şi acuzatorilor să-ţi spună ce au împotriva lui.” Soldaţii, aşadar, l-au luat noaptea pe Pavel, cum li s-a poruncit, şi l-au dus la Antipatrida, de unde, a doua zi, i-au lăsat pe călăreţi să meargă cu el, iar ei s-au întors în fortăreaţă. Aceştia au intrat în Cezareea şi, dând guvernatorului scrisoarea, i l-au înfăţişat şi pe Pavel. El a citit-o şi l-a întrebat din ce provincie este şi, aflând că este din Cilicia, i-a zis: „Te voi asculta când vor veni şi acuzatorii tăi.” Şi a poruncit să fie păzit în pretoriul lui Irod. După cinci zile au coborât marele preot Anania şi câţiva bătrâni împreună cu Tertul, un orator; ei s-au înfăţişat la procurator cu plângere împotriva lui Pavel. După ce l-au chemat şi pe el, Tertul a început să-l acuze zicând: „Multă pace a venit peste noi prin tine, prea puternice Felix, şi multe îndreptări s-au adus neamului acestuia prin grija ta şi noi le mărturisim în orice fel şi pretutindeni cu toată recunoştinţa. Dar, ca să nu te obosesc prea mult, ascultă-ne, te rog, pe scurt, în bunăvoinţa ta. Am descoperit că omul acesta este o pacoste şi stârneşte răzvrătiri printre toţi iudeii din Imperiu, fiind cap al ereziei nazarinenilor. A încercat să pângărească şi Templul, dar noi l-am prins şi poţi să-l judeci tu însuţi cu privire la toate acestea, ca să afli de ce îl acuzăm.” Aici toţi iudeii l-au susţinut, spunând că aşa este. Apoi, guvernatorul i-a făcut semn lui Pavel şi el a răspuns: „Ştiu că de mulţi ani eşti judecător peste neamul acesta şi de aceea mă voi apăra cu încredere. Poţi vedea tu însuţi că nu sunt mai mult de douăsprezece zile de când am urcat la Ierusalim să mă închin şi nu m-au găsit certându-mă cu cineva, nici răzvrătind mulţimea, nici în Templu, nici în sinagogi, nici în cetate. Nici nu pot să-ţi dovedească acum lucrurile de care mă acuză. Cât despre Calea pe care ei o numesc erezie, îţi mărturisesc că aşa mă închin eu Dumnezeului părinţilor mei, crezând toate cele scrise în Lege şi în profeţi şi având nădejdea în Dumnezeu, pe care şi ei înşişi o aşteaptă, că va veni învierea celor drepţi şi a celor nedrepţi. Pentru aceasta mă străduiesc şi eu să am întotdeauna conştiinţa curată înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. După mai mulţi ani, am venit să aduc milostenii poporului meu şi daruri şi aşa m-au găsit nişte iudei din Asia, în Templu, după curăţire, fără mulţime şi fără tulburare, – ei înşişi ar fi trebuit să vină în faţa ta şi să mă acuze, dacă aveau ceva împotriva mea. Şi chiar şi cei de aici să spună ei înşişi ce vină au găsit când am stat în faţa sinedriului, afară de strigătul pe care l-am scos când am zis: Pentru învierea morţilor sunt judecat astăzi înaintea voastră!” Dar Felix i-a amânat, cunoscând destul de multe despre Calea aceasta, şi le-a zis: „Când va coborî şi comandantul Lisias, atunci voi hotărî asupra acuzaţiilor voastre!” I-a poruncit centurionului să-l ţină sub pază pe Pavel, dar să-i dea şi oarecare libertate şi să nu împiedice pe nimeni dintre ai lui să vină şi să-l slujească. După câteva zile, Felix a venit cu Drusila, soţia lui, care era evreică, şi l-a chemat pe Pavel şi l-a ascultat despre credinţa în Hristos Iisus. În timp ce vorbea el despre îndreptăţire, despre înfrânarea poftelor şi despre judecata viitoare, Felix i-a spus cuprins de frică: „Du-te acum şi, când voi mai avea prilej, te voi chema!” În acelaşi timp, el spera că Pavel îi va da bani; de aceea îl chema des să-i vorbească. Au trecut astfel doi ani şi în locul lui Felix a venit Porcius Festus; vrând să le facă o favoare iudeilor, Felix l-a lăsat pe Pavel în lanţuri. Astfel, la trei zile după ce a ajuns în provincie, Festus a urcat din Cezareea la Ierusalim. Marii preoţi şi iudeii de seamă au venit înaintea lui să-l acuze pe Pavel şi l-au rugat să le facă o favoare şi să-l trimită la Ierusalim; ei însă puneau la cale un complot ca să-l ucidă pe drum. Dar Festus le-a răspuns că Pavel este păzit în Cezareea şi el însuşi va trebui să plece acolo, cât de curând. „Cei mai de vază dintre voi”, le-a zis el, „să coboare şi, dacă este ceva nelalocul lui cu acest om, să-l acuze!” Festus a mai stat la ei vreo opt sau zece zile, apoi a coborât la Cezareea, iar în ziua următoare s-a aşezat pe scaunul de judecător şi a poruncit să fie adus Pavel. Când a sosit, iudeii care coborâseră din Ierusalim l-au înconjurat aducându-i multe învinuiri grele, pe care nu le puteau dovedi. Pavel s-a apărat: „Eu n-am păcătuit nici împotriva Legii iudeilor, nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului!” Festus însă, dorind să le facă iudeilor o favoare, i-a răspuns lui Pavel: „Vrei să urci la Ierusalim şi să fii judecat acolo, înaintea mea, cu privire la lucrurile acestea?” Pavel, atunci, i-a zis: „Eu vreau să stau înaintea scaunului de judecată al Cezarului, acolo trebuie să fiu judecat. Nu le-am greşit cu nimic iudeilor aşa cum bine ştii şi tu. Iar dacă am greşit şi am făcut ceva vrednic de moarte, nu mi-e teamă să mor; dar, dacă nu este adevărată nici una din acuzaţiile lor, nimeni nu mă poate preda lor. Fac apel la Cezar!” După ce Festus s-a consultat cu sfetnicii săi, i-a răspuns: „Ai făcut apel la Cezar, înaintea Cezarului vei merge!” După câteva zile, regele Agripa şi Berenice au sosit în Cezareea ca să îl salute pe Festus. După ce au petrecut multe zile acolo, Festus i-a prezentat regelui lucrurile privitoare la Pavel şi i-a zis: „Omul acesta a fost lăsat de Felix în lanţuri şi când am fost în Ierusalim s-au înfăţişat marii preoţi şi bătrânii iudeilor cerându-mi să-l condamn. Le-am răspuns că romanii n-au obiceiul să predea pe cineva înainte ca acuzatul să-şi întâlnească acuzatorii şi să se apere cu privire la învinuiri. S-au adunat aici, aşadar, şi fără amânare, m-am aşezat pe scaunul de judecător şi am poruncit să fie adus acest om. Acuzatorii s-au strâns în jurul lui, dar nu i-au adus nici o învinuire gravă, cum m-aş fi aşteptat. Aveau împotriva lui doar nişte pricini legate de credinţele neamului lor şi de un oarecare Iisus, care a murit, dar despre care Pavel spune că este viu. Nefiind bine lămurit despre pricinile acestea, l-am întrebat dacă nu ar vrea să meargă la Ierusalim să fie judecat acolo în legătură cu ele. Însă, dacă Pavel a făcut apel la Cezar, ca să fie păzit şi dus la Împărat pentru judecată, am poruncit să fie pus sub pază până îl voi trimite Cezarului.” Atunci Agripa i-a spus lui Festus: „Aş vrea să-l ascult şi eu pe omul acesta.” Festus i-a răspuns: „Îl vei auzi chiar mâine.” Astfel, a doua zi, au venit Agripa şi Berenice, cu mare fast, şi au intrat în sala de judecată împreună cu comandanţii şi bărbaţii de frunte ai cetăţii, iar Festus a poruncit să fie adus Pavel. Festus a spus: „Rege Agripa şi voi toţi, bărbaţi adunaţi aici de faţă, priviţi-l pe acela pentru care toată mulţimea iudeilor m-a implorat şi aici şi în Ierusalim strigând că un astfel de om nu merită să trăiască! Pentru că eu însumi nu am găsit că ar fi făcut ceva vrednic de moarte şi pentru că el însuşi a cerut să meargă înaintea Împăratului, am hotărât să-l trimit. Dar, pentru că nu am ce să scriu Împăratului meu, cu limpezime, l-am adus înaintea voastră şi, mai cu seamă, înaintea ta, rege Agripa, ca în urma judecăţii voastre să am ce să scriu. Căci eu aşa cred, că ar fi lipsit de noimă, să îi trimit un întemniţat fără să arăt şi ce acuzaţii i se aduc.” Agripa i-a spus lui Pavel: „Poţi să-ţi prezinţi apărarea!” Atunci Pavel a întins braţul şi a început să vorbească: „Rege Agripa, mă socotesc fericit că pot să mă apăr astăzi înaintea ta cu privire la toate acuzaţiile iudeilor, pentru că tu le cunoşti foarte bine toate obiceiurile şi certurile. De aceea, te rog, fii îngăduitor şi ascultă-mă! Viaţa mea, încă din primele zile ale tinereţii mele, în neamul meu şi în Ierusalim, este cunoscută de toţi iudeii. Ei mă ştiu de multă vreme, dacă vor să dea mărturie, căci am trăit ca fariseu în cea mai strictă grupare a religiei noastre. Şi acum stau aici să fiu judecat pentru nădejdea făgăduinţei făcute de Dumnezeu părinţilor noştri, pentru care cele douăsprezece seminţii ale noastre slujesc fără încetare, zi şi noapte, nădăjduind să ajungă la ea. Pentru această nădejde sunt eu acuzat de iudei, o, rege Agripa! De ce vă gândiţi că e de necrezut ca Dumnezeu să învie morţii? Şi eu, e adevărat, credeam că trebuie să fac multe împotriva Numelui lui Iisus din Nazaret şi chiar am făcut în Ierusalim, când i-am închis în temniţă pe mulţi dintre sfinţi cu puterea primită de la marii preoţi, când mi-am dat şi eu încuviinţarea să fie ucişi. I-am pedepsit adesea în toate sinagogile, îi sileam să blesteme şi, tot mai aprins de furie, îi urmăream până şi în cetăţile din afara ţării. Aşa am ajuns să călătoresc chiar şi la Damasc cu putere şi scrisori de la marii preoţi, când, la amiază, am văzut pe drum o lumină din cer mai strălucitoare decât a soarelui, o, rege, care a luminat împrejurul meu şi împrejurul tovarăşilor mei de drum. Am căzut cu toţii la pământ iar eu am auzit un glas care îmi zicea în limba ebraică: Saule, Saule, pentru ce mă persecuţi? E greu, nu-i aşa, să loveşti cu piciorul în vârful unei ţepuşe! Eu i-am răspuns: Cine eşti tu, Doamne? iar el mi-a zis: Eu sunt Iisus, pe care tu îl prigoneşti. Dar, scoală-te şi stai în picioare; m-am arătat ţie ca să te pun slujitor şi martor al meu aşa cum m-ai văzut acum şi cum mă vei mai vedea. Te voi alege din mijlocul poporului tău şi te voi scăpa de neamurile la care te trimit ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu, ca să primească iertarea păcatelor şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi prin credinţa în Mine. Ca urmare, rege Agripa, nu am vrut să nu ascult de viziunea cerească, ci le-am vestit să se pocăiască, să se întoarcă la Dumnezeu şi să facă fapte vrednice de pocăinţă, mai întâi celor din Damasc, apoi celor din Ierusalim şi celor din toată ţara Iudeii, ca şi neamurilor. Din cauza aceasta iudeii m-au prins pe când eram în Templu şi au încercat să mă ucidă. Dar, fiind ajutat de Dumnezeu până în ziua aceasta, am ajuns să stau ca martor înaintea celor mici şi a celor mari, fără să spun nimic altceva decât că ceea ce au spus profeţii şi Moise, se va împlini: Hristosul avea să pătimească şi să învie cel dintâi dintre cei morţi şi să vestească lumină poporului şi neamurilor!” Pe când Pavel se apăra astfel, Festus i-a zis cu glas puternic: „Pavel, ţi-ai ieşit din minţi! Învăţătura ta multă te duce la nebunie!” Iar Pavel i-a spus: „Nu mi-am ieşit din minţi, preaputernice Festus, ci rostesc cuvinte adevărate şi cumpătate. De fapt, regele cunoaşte lucrurile acestea şi de aceea am vorbit cu îndrăzneală înaintea lui, fiind convins că nimic nu îi este străin, pentru că nimic din toate acestea nu s-a întâmplat într-un colţ uitat de lume! Crezi tu în profeţi, rege Agripa? Ştiu sigur că da!” Iar Agripa i-a răspuns: „Încă puţin şi mă vei convinge să devin şi creştin!” Iar Pavel i-a zis: „Puţin sau mult, oricum ar fi, eu mă rog lui Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei ce mă ascultă astăzi să fie aşa ca mine, dar fără lanţurile acestea!” Atunci regele s-a ridicat, iar cu el şi guvernatorul. Tot aşa, Berenice şi toţi cei ce fuseseră aşezaţi împreună cu ei. Pe când se îndepărtau, au început să discute unii cu alţii şi ziceau: „Omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte sau de lanţuri.” Agripa i-a spus lui Festus: „I s-ar fi putut da drumul omului acestuia, dacă nu făcea apel la Cezar.” Când s-a hotărât să plecăm pe mare spre Italia, Pavel şi alţi câţiva întemniţaţi au fost daţi în grija unui centurion numit Iulius, din cohorta numită Imperială. La Adramit, ne-am urcat într-o corabie care urma să plece în ţinuturile Asiei şi ne-am pornit la drum, cu noi fiind şi Aristarh Macedoneanul, din Tesalonic. A doua zi am ajuns la Sidon, iar Iulius, purtându-se cu omenie faţă de Pavel, i-a îngăduit să meargă la prietenii lui, ca să aibă grijă de el. Am părăsit apoi locul acela şi, din cauză că vânturile băteau împotrivă, am pornit să navigăm pe lângă Cipru. După ce am străbătut marea Ciliciei şi Pamfiliei am ajuns la Mira, în Licia. Aici, centurionul a găsit o corabie alexandrină care pleca în Italia şi ne-a îmbarcat pe ea. Am mers foarte încet vreme de mai multe zile, până ce, cu multă greutate, am ajuns la Cnid; fiindcă vântul nu ne slăbea, am navigat de-a lungul Cretei, pe lângă Salmona, am trecut foarte greu de ea şi am sosit într-un loc numit Portul Bun, în apropierea căruia era cetatea Lasea. Trecuse destul de mult timp şi călătoria devenise nesigură, trecuserăm chiar şi de vremea postului, şi din cauza aceasta, Pavel i-a sfătuit aşa: „Oameni buni, după cum văd eu, drumul acesta va fi dificil şi cu multe pierderi, nu numai pentru încărcătură şi pentru corabie, dar şi pentru vieţile noastre.” Centurionul a ascultat însă mai mult de căpitanul corăbiei şi de stăpânul ei, decât de vorbele lui Pavel. Şi, cum portul nu era bun de iernat, majoritatea au hotărât să plece de acolo şi, dacă se poate, să ajungă să ierneze în Fenix, un port aşezat cu faţa spre nord-vest şi sud-vest. Începuse să sufle un vânt slab din sud, iar ei s-au gândit că îşi vor putea îndeplini planul; au ridicat ancora şi au pornit să navigheze de-a lungul Cretei, aproape de ţărm. Nu după mult timp însă, a pornit să sufle dinspre Creta Euraculon, un vânt puternic ca un uragan. Corabia a fost prinsă de furtună şi, nemaiputând face faţă, ne-am lăsat duşi în voia vântului. Am trecut repede pe lângă capul unei insule mici, numite Cauda, şi cu greu am putut păstra barca de salvare. Au ridicat-o şi au încins apoi corabia cu funii ajutătoare, pe dedesubt. Pentru că se temeau să nu fie împinşi spre nisipurile Sirtei, au coborât pânzele şi s-au lăsat aşa, duşi de vânt. Eram izbiţi puternic de valuri şi, astfel, a doua zi au început să arunce încărcătura corăbiei. În a treia zi au aruncat cu mâinile lor şi uneltele corăbiei. Cum nu se mai văzuseră nici soarele nici stelele, de mai multe zile, iar furtuna era tot mai ameninţătoare, am ajuns să pierdem orice speranţă de scăpare. Oamenii erau flămânzi de mai multe zile şi atunci Pavel s-a ridicat în mijlocul lor şi le-a zis: „Oameni buni, trebuia să mă ascultaţi şi să nu plecăm din Creta şi am fi fost scutiţi acum de necazul acesta şi de pierderi. Dar vă îndemn: fiţi cu inimă bună! Nu vom pierde nimic, doar corabia, nici un suflet omenesc nu va pieri dintre noi. Căci în noaptea aceasta mi s-a arătat un înger al lui Dumnezeu, al Dumnezeului căruia mă închin eu şi al căruia sunt, şi el mi-a zis: Pavel, nu te teme, tu trebuie să te înfăţişezi înaintea Cezarului şi, iată, Dumnezeu îţi dăruieşte viaţa tuturor celor ce sunt pe corabie împreună cu tine! De aceea, prindeţi curaj, oameni buni! Eu mă încred în Dumnezeu că va fi, cu-adevărat, aşa cum mi-a spus El. Şi, iată, trebuie să dăm de vreo insulă!” Era a paisprezecea noapte de când eram purtaţi de vânt prin Adriatica şi, pe la miezul nopţii, corăbierii au simţit că se apropie de pământ. Au aruncat frânghia şi au măsurat treizeci şi şapte de metri, apoi au navigat mai departe şi au măsurat din nou, găsind douăzeci şi şapte de metri. Temându-se să nu se izbească de stânci corabia, au aruncat patru ancore la pupa şi se rugau să se facă ziuă. Corăbierii au încercat să fugă din corabie şi coborau barca de salvare, sub motiv că vor să arunce ancorele şi la prora. Atunci Pavel a zis centurionului şi soldaţilor: „Dacă aceşti oameni nu rămân în corabie, nu puteţi fi salvaţi!”, iar soldaţii au tăiat funiile bărcii de salvare şi au lăsat-o să cadă. Înainte de ivirea zorilor, Pavel i-a sfătuit pe toţi să mănânce şi le-a zis: „Astăzi este a paisprezecea zi de când continuaţi să vă îngrijoraţi şi nu aţi mâncat nimic. De aceea, vă rog, luaţi ceva de mâncare, căci va fi spre salvarea voastră şi nici un fir de păr nu vi se va pierde, nici unuia dintre voi.” Zicându-le acestea, a luat pâinea, a mulţumit lui Dumnezeu în faţa tuturor, a frânt-o şi a început să mănânce. Toţi au fost încurajaţi şi au mâncat. Cu toţii, eram în corabie două sute şaptezeci şi şase de suflete. După ce s-au săturat, au uşurat corabia aruncând grâul în mare, peste bord. Când s-a făcut ziuă, nu vedeau încă pământul, dar unii au recunoscut un golf cu maluri nisipoase şi doreau să poată ajunge acolo cu corabia. Au dezlegat ancorele, lăsându-le în mare şi, în acelaşi timp, au desfăcut funiile cârmei, au înălţat pânza mică în bătaia vântului şi au început să se îndrepte spre ţărm. Au ajuns însă pe un val de nisip, între doi curenţi, iar corabia s-a înţepenit. Prora s-a înfipt în nisip şi a rămas nemişcată, iar pupa se sfărâma sub loviturile valurilor. Soldaţii s-au sfătuit atunci să-i ucidă pe cei întemniţaţi, ca să nu scape vreunul prin înot. Dar centurionul, vrând să-l scape pe Pavel, i-a împiedicat şi a poruncit ca cei ce pot înota să se arunce în apă şi să ajungă primii la ţărm. Cei rămaşi s-au pus unii pe scânduri şi alţii pe alte resturi ale corăbiei şi, astfel, până la urmă, s-au salvat toţi şi au ajuns la ţărm. După ce au scăpat, au aflat că numele insulei era Malta. Locuitorii ei, barbarii, ne-au primit cu o prietenie deosebită, aprinzând un foc şi invitându-ne pe toţi să stăm în jurul lui, pentru că ploua şi era frig. Pavel strânsese o grămadă de crengi şi le arunca în foc, când, din cauza căldurii, a ieşit o viperă şi s-a agăţat de mâna lui. Când au văzut barbarii şarpele atârnând de mâna lui, şi-au zis între ei: „Cu siguranţă, omul acesta este un ucigaş şi, chiar dacă s-a salvat din valuri, dreptatea nu îl lasă să trăiască!” Dar Pavel a scuturat şarpele în foc şi n-a păţit nimic. Ei credeau că trebuie să se umfle sau să se prăbuşească deodată mort. Dar, după ce au aşteptat mult şi bine şi n-au văzut nimic neobişnuit şi-au schimbat părerea şi au început să spună că este un zeu. Pământul din preajma acelui loc era al conducătorului insulei, numit Publius; el ne-a întâmpinat bine şi ne-a găzduit cu generozitate vreme de trei zile. Tocmai atunci, tatăl lui Publius a căzut bolnav la pat, cu febră şi dizenterie. Pavel s-a dus la el, şi-a pus mâinile peste el şi, rugându-se, l-a vindecat. Din cauza aceasta, au început să vină şi alţi bolnavi de pe insulă şi erau vindecaţi. Ni s-a arătat o mare cinste şi, când a fost să plecăm, ne-au dat tot ce aveam nevoie. După trei luni de zile, ne-am îmbarcat pe o corabie alexandrină care iernase în insulă şi care purta semnul Gemenilor. Am ajuns la Siracuza şi am rămas acolo trei zile. De acolo, am pornit să navigăm şi am ajuns la Regium. După o zi a început să bată vântul de miazăzi, iar în ziua următoare am sosit în portul Puteoli, unde am găsit nişte fraţi şi, pentru că ne-au rugat, am rămas cu ei şapte zile. Şi astfel am ajuns la Roma. Fraţii de aici au auzit despre noi şi au venit împreună cu noi până aproape de Forul lui Apius şi de Trei Taverne; când i-a văzut, Pavel i-a mulţumit lui Dumnezeu şi a prins curaj. După ce am intrat în Roma, lui Pavel i s-a permis să stea în gazdă, undeva, fiind păzit de un soldat. După trei zile el i-a chemat pe conducătorii iudeilor şi, când s-au adunat, le-a zis: „Fraţilor, eu nu am făcut nimic împotriva poporului sau a obiceiurilor strămoşeşti şi totuşi, am fost legat cu lanţuri în Ierusalim şi dat în mâinile romanilor. După ce m-au judecat, ei au vrut să mă elibereze pentru că nu-mi găseau nici o vină vrednică de moarte. Însă când iudeii s-au împotrivit, a trebuit să fac apel la Cezar, deşi nu mă gândeam să-mi învinuiesc propriul popor. Din acest motiv v-am chemat să vă văd şi să vă vorbesc, căci eu port lanţurile acestea pentru nădejdea lui Israel.” Ei i-au răspuns: „Noi nu am primit nici o scrisoare despre tine din Iudeea, nici nu a ajuns la noi vreun frate care să ne anunţe sau să ne vorbească ceva rău despre tine. Am dori, astfel, să auzim de la tine ce gândeşti, pentru că, aşa cum am aflat, peste tot se vorbeşte împotriva acestei partide.” Au stabilit cu el o zi şi au venit mulţi atunci, la locuinţa lui. De dimineaţa până seara, el le-a explicat şi le-a dat mărturie despre Împărăţia lui Dumnezeu, încercând să-i convingă de cele privitoare la Iisus, din Legea lui Moise şi din profeţi. Unii au fost convinşi de cele spuse de el, alţii n-au crezut. Nefiind de acord unii cu alţii, au început să plece, iar la sfârşit Pavel le-a zis acest cuvânt: „Bine a spus Duhul Sfânt prin profetul Isaia către părinţii voştri când zicea: Mergi la poporul acesta şi spune-le: De auzit, veţi auzi, dar nu veţi înţelege De văzut, veţi vedea, dar nu veţi pricepe. Căci inima acestui popor s-a îngreunat: cu urechile aud greu, iar ochii şi i-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima şi să se întoarcă şi Eu să îi vindec. Să vă fie cunoscut, aşadar, că această mântuire a lui Dumnezeu a fost trimisă neamurilor, iar ei o vor asculta.” Pavel a rămas acolo doi ani întregi, într-o casă închiriată de el, şi îi primea pe toţi care veneau la el, vestindu-le Împărăţia lui Dumnezeu şi învăţându-i cele privitoare la Domnul Iisus Hristos cu toată îndrăzneala şi nestingherit de nimeni. Pavel, rob al lui Hristos Iisus, chemat să fiu apostol, ales pentru evanghelia lui Dumnezeu, pe care a făgăduit-o mai dinainte prin profeţii Săi în Sfintele Scripturi, evanghelia despre Fiul Său, care, după trup, s-a născut din sămânţa lui David, şi care, după Duhul sfinţeniei, prin învierea din morţi, a fost rânduit Fiul lui Dumnezeu cu putere, Iisus Hristos, Domnul nostru. Prin El noi am primit har şi apostolat, ca, în Numele Lui, să asculte de credinţă toate neamurile, între care sunteţi şi voi chemaţi să fiţi ai lui Iisus Hristos. Către toţi cei din Roma, iubiţi de Dumnezeu, chemaţi să fiţi sfinţi: har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul Iisus Hristos. Înainte de toate, îi mulţumesc Dumnezeului meu prin Iisus Hristos pentru voi toţi, deoarece credinţa voastră este vestită în întreaga lume. Şi martor îmi este Dumnezeu, căruia îi slujesc în duhul meu prin evanghelia Fiului Său, că vă pomenesc neîncetat, şi cer întotdeauna în rugăciunile mele ca, prin voia lui Dumnezeu, să reuşesc în cele din urmă să vin la voi. Fiindcă doresc mult să vă văd ca să vă împărtăşesc vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră, sau mai degrabă să fim încurajaţi împreună prin credinţa pe care o împărtăşim în comun, voi şi eu. Fraţilor, nu vreau să vă ascund că de multe ori mi-am pus în gând să vin la voi ca să am şi între voi roade, la fel ca între celelalte neamuri, însă am fost împiedicat până acum. Le sunt dator şi grecilor şi barbarilor, şi celor înţelepţi şi celor neînţelepţi, aşa că, în ceea ce mă priveşte, doresc să vă vestesc evanghelia şi vouă, celor din Roma. Căci eu nu mă ruşinez de evanghelie, pentru că ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricui crede, mai întâi a iudeului, dar şi a grecului. Fiindcă în evanghelie se descoperă dreptatea lui Dumnezeu, din credinţă spre credinţă, după cum este scris: cel drept va fi viu prin credinţă. Căci mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei fărădelegi şi nedreptăţi a oamenilor care înăbuşă adevărul cu nedreptatea. Pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este limpede, fiindcă Dumnezeu le-a arătat: puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, deşi nevăzute, se văd încă de la întemeierea lumii, fiind înţelese din lucrările Lui. Aşadar, ei nu se pot dezvinovăţi, pentru că, deşi L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu şi nici nu I-au mulţumit, ci au rătăcit în gândurile lor deşarte, iar inima lor necugetată s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni şi au schimbat slava lui Dumnezeu cel nepieritor cu chipuri asemenea omului supus putrezirii, păsărilor, dobitoacelor şi târâtoarelor. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, după poftele inimii lor, aşa încât şi-au necinstit trupurile între ei, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Creatorului, care este binecuvântat în veci. Amin! De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă unor patimi josnice, aşa încât femeile lor au schimbat relaţiile fireşti cu cele împotriva firii. În acelaşi fel şi bărbaţii, părăsind relaţiile fireşti cu femeile, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, săvârşind bărbaţi cu bărbaţi ceea ce este ruşinos, şi au primit în ei înşişi răsplata cuvenită rătăcirii lor. Şi după cum nu au încercat să Îl aibă pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat pradă minţii lor necugetate, să facă ceea ce nu se cuvine, plini de orice fel de nedreptate, viclenie, lăcomie, răutate, plini de invidie, ucidere, ceartă, înşelăciune şi obiceiuri rele, bârfitori, calomniatori, vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, batjocoritori, îngâmfaţi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, necugetaţi, fără cuvânt, fără inimă, fără milă. Aceştia, deşi cunosc hotărârea dreaptă a lui Dumnezeu, anume că cei care săvârşesc asemenea lucruri sunt vrednici de moarte, nu numai că le săvârşesc ei înşişi, dar îi şi aprobă pe cei care le săvârşesc. De aceea, omule, tu care îl judeci pe altul, oricine ai fi, nu poţi să te dezvinovăţeşti cu nimic, fiindcă atunci când îl judeci, pe tine însuţi te condamni, pentru că tu, cel care judeci, faci aceleaşi lucruri. Noi ştim că judecata lui Dumnezeu împotriva celor care săvârşesc asemenea lucruri este după adevăr. Şi tu, omule, care îi judeci pe cei ce fac aceste lucruri, însă tu faci la fel, crezi oare că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau dispreţuieşti bogăţia bunătăţii, a îngăduinţei şi a răbdării Lui? Nu ştii că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar prin împietrirea şi inima ta nepocăită îţi aduni mânie pentru ziua mâniei şi a descoperirii dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care îi va da fiecăruia după faptele lui: viaţă veşnică celor care stăruind în fapte bune caută slavă, cinste şi nestricăciune, însă mânie şi urgie celor care din iubire de ceartă nu se supun adevărului, ci nedreptăţii. Necaz şi strâmtorare se vor abate peste sufletul oricărui om care săvârşeşte răul, mai întâi peste iudeu, dar şi peste grec, însă slavă, cinste şi pace oricui săvârşeşte binele, mai întâi iudeului, dar şi grecului, pentru că Dumnezeu nu este părtinitor. Fiindcă toţi care au păcătuit fără să fie sub Lege, vor pieri fără Lege, iar câţi au păcătuit sub Lege, prin Lege vor fi judecaţi. Fiindcă nu cei care aud Legea sunt drepţi înaintea lui Dumnezeu, ci aceia care împlinesc Legea, ei vor fi îndreptăţiţi. Căci atunci când neamurile care nu au Legea împlinesc din fire cele spuse de Lege, aceştia, deşi nu au Legea, îşi sunt Lege lor înşişi. Ei arată că fapta poruncită de Lege este scrisă în inimile lor şi despre aceasta dau mărturie atât conştiinţa, cât şi gândurile lor, care fie îi vor acuza, fie îi vor apăra în ziua în care Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor, potrivit evangheliei mele, prin Iisus Hristos. Dar tu, dacă te numeşti iudeu, te sprijini pe Lege, te lauzi cu Dumnezeu şi eşti învăţat de Lege să îi cunoşti voia şi să poţi deosebi ceea ce este de folos, dacă eşti convins că eşti călăuză pentru cei orbi, lumină pentru cei din întuneric, îndrumător pentru cei neştiutori, învăţător pentru copii, fiindcă ai în Lege măsura cunoaşterii şi a adevărului, tocmai tu, care îi înveţi pe alţii, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu, care predici: Să nu furi!, tu furi? Tu, care spui: Să nu trăieşti în desfrâu!, tu trăieşti în desfrâu? Tu, care urăşti să te atingi de idoli, tu jefuieşti temple? Tu, care te lauzi cu Legea, tu Îl necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea Legii! Fiindcă din cauza voastră, Numele lui Dumnezeu este batjocorit între neamuri, aşa cum stă scris. Circumcizia, într-adevăr, este de folos dacă păzeşti Legea. Dar dacă încalci Legea, circumcizia ta a devenit necircumcizie. Aşadar, dacă cel necircumcis păzeşte hotărârile Legii, oare necircumcizia lui nu îi va fi considerată circumcizie? Şi el, care din fire este necircumcis, dar împlineşte Legea, te va judeca pe tine, care ai litera Legii şi ai circumcizia, însă încalci Legea. Fiindcă iudeu nu este cel care se arată pe dinafară şi nici circumcizie, aceea ce se arată pe dinafară, în trup, ci iudeu este cel în ascuns, iar circumcizia este a inimii, în duh, nu în literă, şi lauda lui nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu. Care este deci întâietatea iudeului sau care este folosul circumciziei? Este mare în toate privinţele! În primul rând, iudeilor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu. Şi ce dacă unii n-au crezut? Oare necredinţa lor va desfiinţa credincioşia lui Dumnezeu? Nicidecum! Dumnezeu trebuie să fie adevărat, iar orice om mincinos, după cum stă scris: Ca să fii îndreptăţit în cuvintele tale şi să biruieşti la judecată! Dar dacă nedreptatea noastră arată dreptatea lui Dumnezeu, ce vom spune? Nu cumva este nedrept Dumnezeu care-şi revarsă mânia? Vorbesc ca un om. Nicidecum! Căci altfel, cum va judeca Dumnezeu lumea? Şi, iarăşi, dacă prin minciuna mea adevărul lui Dumnezeu a prisosit spre slava Lui, de ce mai sunt eu judecat ca păcătos? Oare nu aşa suntem noi defăimaţi şi spun unii că zicem noi: „Să facem cele rele ca să vină cele bune”? Pedeapsa lor este dreaptă. Şi atunci? Avem noi vreo întâietate faţă de ei? Nicidecum! Fiindcă am dovedit mai înainte că şi iudeii şi grecii sunt toţi sub păcat, după cum stă scris: Nimeni nu este drept, nici măcar unul. Nu este nici unul care să înţeleagă, nu este nici unul care să-L caute pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, cu toţii s-au făcut netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar. Gâtlejul lor e un mormânt deschis, cu limbile lor au urzit viclenii, pe buzele lor au venin de aspidă. Gura lor este plină de blestem şi de cuvinte amare. Le sunt sprintene picioarele spre vărsarea de sânge, Pustiire şi nenorocire este pe căile lor, iar calea păcii nu au cunoscut-o. Nu este frică de Dumnezeu înaintea ochilor lor. Dar ştim că toate cele spuse de Lege sunt spuse celor care sunt sub Lege, ca orice gură să fie închisă şi toată lumea să fie găsită vinovată faţă de Dumnezeu. Căci prin faptele Legii nimeni nu va fi îndreptăţit înaintea Lui, pentru că prin Lege vine cunoaşterea păcatului. Acum însă fără vreo legătură cu Legea, s-a arătat dreptatea lui Dumnezeu, fiind mărturisită de Lege şi de Profeţi, dreptatea lui Dumnezeu, prin credinţa în Iisus Hristos, pentru toţi cei ce cred. Căci nu este nici o deosebire, fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt făcuţi drepţi printr-un dar, prin harul Lui, prin răscumpărarea în Hristos Iisus, pe care Dumnezeu L-a rânduit de mai înainte să fie ispăşire, prin credinţa noastră în sângele Său, ca să-şi arate dreptatea, trecând cu vederea păcatele de mai înainte. În îngăduinţa Lui, Dumnezeu a făcut aceasta ca să-şi arate dreptatea în vremea de acum, ca să fie El Însuşi drept şi să-l facă drept pe cel ce crede în Iisus. Prin urmare, unde este lauda? A fost înlăturată! Prin care lege? A faptelor? Nu, ci prin legea credinţei. Fiindcă noi credem că omul se îndreptăţeşte prin credinţă, fără faptele Legii. Oare Dumnezeu este numai al iudeilor? Nu este şi al neamurilor? Ba da, şi al neamurilor! De vreme ce este un singur Dumnezeu care pe cei circumcişi îi va face drepţi prin credinţă, iar pe cei necircumcişi, tot prin credinţă. Aşadar, desfiinţăm noi Legea prin credinţă? Nicidecum! Dimpotrivă, noi întărim Legea! Deci ce vom spune că a dobândit Avraam, strămoşul nostru după trup? Fiindcă, dacă Avraam a fost făcut drept datorită faptelor, el are cu ce să se laude, însă nu înaintea lui Dumnezeu. Dar ce spune Scriptura? Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca dreptate. Celui care lucrează, plata nu îi este socotită ca un dar, ci ca o datorie; însă celui care, fără să lucreze, crede în Cel care îl face drept pe cel păcătos, credinţa lui îi este socotită ca dreptate. După cum şi David vorbeşte despre fericirea omului căruia Dumnezeu nu îi socoteşte dreptatea din fapte: Fericiţi sunt cei cărora li s-au iertat fărădelegile şi cărora li s-au acoperit păcatele! Fericit este bărbatul căruia Domnul nu îi socoteşte păcatul! Este deci această fericire doar pentru cei circumcişi sau şi pentru cei necircumcişi? Fiindcă spunem: Lui Avraam i s-a socotit credinţa ca dreptate. Dar când i s-a socotit? Când era circumcis sau când era necircumcis? Nu când era circumcis, ci când era necircumcis. Iar semnul circumciziei l-a primit ca pecete a dreptăţii pentru credinţa pe care a avut-o pe când era necircumcis, ca el să fie părinte al tuturor celor necircumcişi care cred, ca şi lor să le fie recunoscută dreptatea, dar şi părinte al celor circumcişi, care nu sunt doar circumcişi, ci şi umblă pe urmele credinţei pe care o avea părintele nostru Avraam pe când era necircumcis. Într-adevăr, nu prin Lege i s-a făgăduit lui Avraam sau urmaşilor lui că vor moşteni lumea, ci prin dreptatea venită din credinţă. Căci dacă cei care au Legea sunt moştenitori, atunci credinţa e zadarnică, iar făgăduinţa s-a desfiinţat. Fiindcă Legea rodeşte mânie, iar unde nu este lege nu este nici încălcare de Lege. De aceea, făgăduinţa este din credinţă, ca să fie prin har, ca să fie sigură pentru toţi urmaşii, nu doar pentru cei care au Legea, ci şi pentru cei care au credinţa lui Avraam, care este părinte al nostru al tuturor, după cum stă scris: Te-am făcut părinte al multor neamuri, în prezenţa celui în care a crezut, a lui Dumnezeu care îi învie pe cei morţi şi cheamă la existenţă ceea ce nu este. Împotriva oricărei nădejdi, Avraam a crezut cu nădejde că va fi părintele multor neamuri, după cum i s-a spus: Aşa va fi seminţia ta. Nu a slăbit în credinţă la vederea trupului său deja bătrân – căci era de aproape o sută de ani – nici la vederea pântecelui amorţit al Sarei. Nu s-a îndoit cu necredinţă de făgăduinţa lui Dumnezeu, ci s-a întărit în credinţă, dând slavă lui Dumnezeu, fiind încredinţat că El are putere să şi facă ceea ce a făgăduit. De aceea, credinţa lui i-a fost socotită ca dreptate. Însă nu s-a scris doar pentru el că i-a fost socotită dreptate, ci şi pentru noi. Ne va fi socotită şi nouă, cei ce credem în Cel care L-a înviat pe Iisus, Domnul nostru, din morţi, care a fost dat la moarte pentru păcatele noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră. Aşadar, fiind făcuţi drepţi prin credinţă, suntem împăcaţi cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin care avem cale deschisă, prin credinţă, către harul acesta în care ne aflăm şi cu care ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în necazuri, ştiind că necazul aduce răbdare, iar răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar încercarea nădejde. Iar nădejdea nu ne face de ruşine, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat. Fiindcă, pe când eram noi încă slabi, Hristos a murit, la vremea potrivită, pentru cei nelegiuiţi. Într-adevăr, cu greu ar muri cineva pentru un om drept; totuşi, pentru un om bun poate se mai găseşte cineva să moară. Dar Dumnezeu şi-a arătat iubirea pentru noi prin aceea că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Cu atât mai mult acum, aşadar, fiind îndreptăţiţi prin sângele Lui, vom fi scăpaţi, prin El, de mânia lui Dumnezeu. Căci, dacă pe când eram vrăjmaşi am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult acum, fiind împăcaţi, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui. Şi nu numai atât, ci ne şi lăudăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin care am primit acum împăcarea. De aceea, aşa cum păcatul a intrat în lume printr-un om iar prin păcat, moartea, tot aşa şi moartea a ajuns la toţi oamenii pentru că toţi au păcătuit. Păcatul era în lume şi înainte de Lege, însă păcatul nu era socotit ca atare câtă vreme nu exista o lege. Totuşi, moartea a stăpânit de la Adam până la Moise şi peste cei care nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu cea a lui Adam, care este prefigurarea Celui ce avea să vină. Însă cu darul nu este la fel cum a fost cu greşeala: căci dacă prin greşeala unuia singur mulţi au murit, cu atât mai mult harul lui Dumnezeu şi darul Lui au fost revărsate cu îmbelşugare asupra multora prin harul unui singur om, Iisus Hristos. Şi darul nu seamănă cu ceea ce a adus acel unul care a păcătuit: căci judecarea unui singur om a dus la osândire, pe când harul dat după multe greşeli duce la îndreptăţire. Pentru că, dacă în urma greşelii unuia singur moartea a stăpânit prin acela, cu atât mai mult cei care primesc belşugul harului şi al darului dreptăţii vor domni în viaţă prin acest Unul singur Iisus Hristos. Prin urmare, aşa cum prin greşeala unuia singur a venit pentru toţi oamenii osânda, tot astfel, prin actul de dreptate al Unuia singur a venit pentru toţi oamenii îndreptăţirea care dă viaţă. Fiindcă aşa cum, prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au devenit păcătoşi, tot astfel, prin ascultarea Unuia singur, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi. Iar Legea a venit ca să se înmulţească greşeala, însă unde s-a înmulţit păcatul, s-a revărsat din belşug şi harul, pentru ca, aşa cum păcatul a domnit prin moarte, tot astfel şi harul să domnească prin dreptate spre viaţă veşnică, prin Iisus Hristos Domnul nostru. Aşadar, ce vom spune? Să rămânem în păcat ca să se înmulţească harul? Nicidecum! Noi, cei care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? Sau nu ştiţi că noi toţi, cei care am fost botezaţi în Hristos Iisus, în moartea Lui am fost botezaţi? Am fost îngropaţi împreună cu El prin botez în moarte, pentru ca, după cum a fost înviat Hristos din morţi prin slava Tatălui, tot astfel şi noi să trăim într-o viaţă nouă. Fiindcă, dacă am fost uniţi cu El într-o moarte asemănătoare cu a Lui, la fel vom fi şi în învierea Lui. Ştim că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El ca trupul păcatului să fie nimicit, ca să nu mai slujim păcatului. Căci cel care a murit este eliberat de păcat. Şi dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, ştiind că Hristos cel înviat din morţi nu mai moare; moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Căci murind, faţă de păcat a murit, o dată pentru totdeauna, iar trăind, pentru Dumnezeu trăieşte. Tot aşa şi voi, socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Iisus Hristos Domnul nostru. Aşadar să nu mai stăpânească păcatul în trupul vostru muritor, astfel încât să vă supuneţi poftelor lui, nici să nu vă oferiţi mădularele păcatului, ca arme ale nedreptăţii, ci oferiţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca înviaţi din morţi, iar mădularele voastre oferiţi-le lui Dumnezeu ca unelte ale dreptăţii. Fiindcă păcatul nu va stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har. Şi atunci, ce să facem? Să păcătuim fiindcă nu suntem sub Lege, ci sub har? Nicidecum! Nu ştiţi oare că dacă vă oferiţi ca robi cuiva ca să îi fiţi supuşi, sunteţi robii aceluia căruia v-aţi supus: ori ai păcatului, spre moarte, ori ai ascultării, spre îndreptăţire? Mulţumim însă lui Dumnezeu că voi, cei care odinioară eraţi robi ai păcatului, aţi ascultat din inimă modelul învăţăturii încredinţate vouă şi, eliberaţi de păcat, aţi devenit robi ai dreptăţii. Vorbesc omeneşte din cauza slăbiciunii trupului vostru: aşa cum v-aţi dat mădularele voastre sclave necurăţiei şi fărădelegii, în slujba fărădelegii: acum, la fel, oferiţi-vă mădularele ca sclave ale dreptăţii, în slujba sfinţeniei. Fiindcă atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi liberi faţă de dreptate. Şi ce rod aveaţi atunci? Roade de care acum vă ruşinaţi, fiindcă sfârşitul lor este moartea. Acum însă, fiind eliberaţi de păcat şi devenind robi ai lui Dumnezeu, daţi roade care duc la sfinţire, iar sfârşitul lor este viaţa veşnică. Fiindcă plata păcatului este moartea, însă harul lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Hristos Iisus, Domnul nostru. Fraţilor, oare nu ştiţi – fiindcă le vorbesc unora care cunosc Legea – că Legea stăpâneşte asupra omului cât timp trăieşte el? Căci femeia măritată, câtă vreme trăieşte bărbatul ei, este legată prin Lege de el, iar dacă îi moare bărbatul, ea este dezlegată de legea căsătoriei. Prin urmare, dacă ea se va dărui altui bărbat, atât timp cât îi trăieşte bărbatul, se va numi adulteră. Dar dacă îi moare bărbatul, este liberă faţă de Lege şi nu este adulteră dacă se dăruieşte altui bărbat. La fel, fraţii mei, şi voi aţi murit faţă de Lege, prin trupul lui Hristos, ca să fiţi ai altuia, ai celui care a fost înviat din morţi, ca să-I aducem rod lui Dumnezeu. Când trăiam prin trup, patimile păcatelor lucrau în mădularele noastre datorită Legii, ca să aducem rod morţii. Însă acum am fost dezlegaţi de Lege, murind faţă de ceea ce ne ţinea robi, ca să slujim în Duhul cel nou, nu după litera cea veche. Ce vom spune deci? Este legea păcat? Nicidecum! Însă eu n-am cunoscut păcatul decât prin Lege. N-aş fi cunoscut pofta dacă Legea nu zicea: Să nu pofteşti! Dar păcatul, prinzând prilejul dat de poruncă, a stârnit în mine toate poftele; căci în lipsa legii păcatul era mort. Cândva, în lipsa Legii, eu trăiam; când a venit porunca însă, păcatul a prins viaţă, iar eu am murit. Şi porunca dată pentru viaţă, chiar ea mi s-a dovedit a fi spre moarte. Pentru că păcatul, folosind prilejul dat de poruncă, m-a înşelat şi m-a ucis prin ea. Aşadar Legea este sfântă, iar porunca e sfântă, dreaptă şi bună. Atunci înseamnă că ceea ce era bun a devenit pentru mine pricină a morţii? Nicidecum! Ci păcatul, tocmai ca să se arate păcat, mi-a adus moartea prin ceea ce este bun, ca, prin poruncă, păcatul să devină peste măsură de păcătos. Ştim bine că Legea este duhovnicească, însă eu sunt din carne, vândut ca rob păcatului. Căci nu ştiu ceea ce fac, fiindcă nu fac ceea ce vreau, ci fac ceea ce urăsc. Iar dacă fac ceea ce nu vreau, recunosc că Legea este bună. Acum însă nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Fiindcă ştiu că în mine, adică în trupul meu, nu locuieşte ce este bun. Căci voinţa de bine este în mine, dar facerea binelui nu este. Căci nu fac binele pe care îl vreau, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu vreau, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Aşadar, găsesc în mine, cel ce vreau să fac binele, legea aceasta: anume, că răul locuieşte în mine. Ca om lăuntric mă bucur de Legea lui Dumnezeu, însă văd o altă lege în mădularele mele, care se luptă împotriva legii minţii mele şi mă face rob faţă de legea păcatului care este în mădularele mele. Om nefericit ce sunt! Cine mă va izbăvi de acest trup al morţii? Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru! Prin urmare, eu însumi, cu mintea mea, slujesc Legii lui Dumnezeu, dar cu trupul slujesc legii păcatului. Prin urmare, acum nu mai este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Iisus, fiindcă legea Duhului vieţii în Hristos Iisus te-a eliberat de legea păcatului şi a morţii. Căci Dumnezeu a săvârşit ceea ce îi era cu neputinţă Legii, care era slabă din cauza trupului: El L-a trimis pe propriul Său Fiu într-un trup asemenea trupului păcătos, ca să condamne păcatul în trup – în cele privitoare la păcat, aşa încât dreptatea Legii să fie împlinită în noi, cei care nu trăim după trup, ci după Duh. Pentru că cei care trăiesc potrivit trupului cugetă la cele ale trupului, iar cei care trăiesc potrivit Duhului cugetă la cele ale Duhului. Fiindcă alipirea gândului de cele trupeşti înseamnă moarte, însă alipirea gândului de cele ale Duhului înseamnă viaţă şi pace. Prin urmare, alipirea gândului de cele trupeşti înseamnă duşmănie faţă de Dumnezeu, fiindcă nu se supune Legii lui Dumnezeu, pentru că nici nu poate, iar cei care trăiesc sub stăpânirea trupului nu pot să-I placă lui Dumnezeu. Voi însă nu sunteţi sub stăpânirea trupului, ci a Duhului, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte într-adevăr în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort faţă de păcat, dar duhul este viaţă datorită dreptăţii. Iar dacă Duhul celui care L-a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel care L-a înviat pe Hristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare prin Duhul Său care locuieşte în voi. Prin urmare, fraţilor, nu suntem datori trupului ca să trăim potrivit trupului, pentru că dacă trăiţi potrivit trupului veţi muri. Dar dacă prin duhul ucideţi faptele trupului, veţi fi vii. Fiindcă toţi cei sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Căci nu aţi primit duhul robiei ca să vă temeţi iarăşi, ci aţi primit Duhul înfierii prin care strigăm: „Avva, Tată!” Duhul Însuşi dă mărturie împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Iar dacă suntem copii, atunci suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Hristos, dacă pătimim într-adevăr împreună cu El, ca să şi fim slăviţi împreună cu El. Socotesc că suferinţele de acum nu sunt vrednice să se măsoare cu slava care ni se va descoperi. Căci creaţia aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu, fiindcă această creaţie a fost supusă zădărniciei, nu cu voia ei, ci din cauza celui ce a supus-o, având însă nădejdea că şi creaţia însăşi va fi eliberată din sclavia putrezirii pentru libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu. Ştim că întreaga creaţie suspină şi suferă în durerile naşterii; şi nu doar ea, ci şi noi, cei care avem primele roade ale Duhului, suspinăm în noi aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru. Căci prin nădejde am fost mântuiţi; dar nădejdea care se vede nu mai este nădejde, fiindcă cine nădăjduieşte ceea ce vede deja? Dar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare. De asemenea, şi Duhul ne vine în ajutor în slăbiciunea noastră, fiindcă nu ştim pentru ce trebuie să ne rugăm, dar Duhul Însuşi se roagă pentru noi cu suspine de negrăit. Iar Cel care cercetează inimile ştie care este gândul Duhului, pentru că El se roagă pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu. Ştim deci că celor care Îl iubesc pe Dumnezeu, adică celor ce sunt chemaţi după planul Său, totul le este rânduit spre bine. Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi rânduit mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie întâiul născut dintre mulţi fraţi. Iar pe cei pe care i-a rânduit mai dinainte, pe aceştia i-a şi chemat; iar pe cei pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptăţit; şi pe cei pe care i-a îndreptăţit, pe aceştia i-a şi preamărit. Deci ce vom spune despre acestea? Dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră? El, care nu L-a cruţat nici măcar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cu cât mai mult nu ne va dărui totul împreună cu El? Cine îi va învinui pe aleşii lui Dumnezeu? Dumnezeu este cel care îndreptăţeşte. Cine îi condamnă? Hristos Iisus este cel ce a murit dar a şi înviat, cel care stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi. Cine ne va despărţi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea, persecuţia sau foametea, lipsa de îmbrăcăminte, primejdia sau sabia? După cum stă scris: Pentru Tine suntem daţi morţii în toate zilele, suntem socotiţi ca nişte oi de înjunghiat. Însă în toate acestea suntem mai mult decât învingători prin Cel care ne-a iubit. Sunt convins că nici moartea, nici viaţa, îngerii sau stăpânirile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puterile, înălţimea ori adâncul şi nici vreo altă făptură nu ne vor putea despărţi de iubirea lui Dumnezeu în Hristos Iisus Domnul nostru. Spun adevărul în Hristos. Nu mint! Conştiinţa mi-e martoră în Duhul Sfânt că întristarea mi-e mare şi durerea inimii, nesfârşită. Căci mai degrabă aş fi dorit să fiu eu însumi despărţit de Hristos pentru fraţii mei cei de un neam cu mine, după trup, care sunt israeliţi, care au înfierea, slava, legămintele, Legea, închinarea şi făgăduinţele; ai lor sunt părinţii şi din ei, după trup, este Hristosul, cel care este peste toate Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin! Dar cuvântul lui Dumnezeu nu a rămas neîmplinit. Căci nu toţi cei din Israel sunt cu adevărat Israel şi nu toţii urmaşii lui Avraam sunt copiii lui Avraam, ci numai cei din Isaac vor fi socotiţi urmaşii tăi. Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt şi copii ai lui Dumnezeu, ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi „urmaşi”. Căci cuvântul făgăduinţei este acesta: La anul pe vremea aceasta voi veni şi Sara va avea un fiu. Ba mai mult, când Rebeca i-a zămislit pe amândoi copiii din acelaşi Isaac, părintele nostru, – înainte ca ei să fi făcut ceva bun sau rău, ca să rămână hotărârea şi alegerea lui Dumnezeu, alegere care nu ţine de fapte, ci de Cel care cheamă – i s-a spus că cel mai mare îi va sluji celui mai mic, după cum stă scris: Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât. Ce vom spune deci? Oare Dumnezeu este nedrept? Nicidecum! Căci El îi spune lui Moise: Voi avea milă de cine vreau să am milă şi mă voi îndura de cine vreau să Mă îndur. Prin urmare, nu ţine de cel care vrea, nici de cel care aleargă, ci de Dumnezeu care se îndură. Căci Scriptura îi zice faraonului: De aceea te-am ridicat, ca să-Mi arăt puterea prin tine şi ca Numele Meu să fie vestit pe tot pământul. Aşadar Dumnezeu are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea. Îmi vei spune deci: Atunci de ce mai învinuieşte? Căci cine I-a stat împotrivă voinţei Lui? O, omule! Cine eşti tu ca să te cerţi cu Dumnezeu? Oare un lucru îi va spune făuritorului său: „De ce m-ai făcut aşa?” Oare olarul nu are putere peste lutul lui, aşa încât din aceeaşi frământătură să facă un vas pentru ceva de cinste şi un altul pentru ceva fără cinste? Şi ce dacă Dumnezeu, voind să-şi arate mânia şi să-şi facă cunoscută puterea, a îndurat cu multă răbdare vasele mâniei hărăzite pieirii ca să facă cunoscută bogăţia slavei Sale pentru vasele îndurării pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă? Adică pentru noi, pe care ne-a şi chemat, nu numai dintre iudei, ci şi dintre păgâni, aşa cum spune şi în Osea: Îl voi numi poporul Meu pe cel care nu este poporul Meu şi iubită pe cea care nu era iubită. Şi unde li se spunea: Voi nu sunteţi poporul Meu, acolo vor fi numiţi fii ai Dumnezeului celui Viu. Iar Isaia strigă despre Israel: Chiar dacă numărul fiilor lui Israel va fi ca nisipul mării, doar rămăşiţa se va mântui, pentru că Domnul va împlini pe deplin şi grabnic cuvântul Său pe pământ. Şi precum a profeţit Isaia: Dacă Domnul oştirilor nu ne-ar fi lăsat urmaşi, am fi ajuns ca Sodoma şi ne-am fi asemănat cu Gomora. Ce vom zice deci? Că neamurile care nu căutau îndreptăţirea au dobândit îndreptăţirea, însă îndreptăţirea din credinţă, în schimb Israel, care a căutat îndreptăţirea din Lege, nu a găsit-o în Lege. Şi de ce? Fiindcă nu o căutau din credinţă, ci din faptele Legii, s-au împiedicat de piatra de poticnire, după cum stă scris: Iată pun în Sion o piatră de poticnire şi o stâncă de cădere, dar cine crede în El nu va fi dat de ruşine. Fraţilor, îndemnul inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu pentru Israel este pentru mântuirea lor. Căci le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt lipsiţi de cunoaştere. Deoarece, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu şi căutând să-şi statornicească ei înşişi dreptatea, nu s-au supus dreptăţii lui Dumnezeu. Căci ţinta Legii este Hristos spre îndreptăţirea oricărui om care crede. Căci Moise scrie despre dreptatea care vine din Lege: Omul care face acestea va fi viu prin ele. Iar dreptatea care vine din credinţă vorbeşte aşa: „Să nu spui în inima ta: Cine se va sui la cer?” – adică să-L coboare pe Hristos – „sau: Cine se va coborî în adânc?” – adică să-L ridice pe Hristos din morţi… Dar ce spune Scriptura? Cuvântul este aproape de tine, în gura ta şi în inima ta. Acesta este cuvântul credinţei pe care-l propovăduim. Căci dacă vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire. Pentru că Scriptura spune: Oricine crede în El nu se va ruşina. Fiindcă nu este deosebire între iudeu şi grec, şi pentru toţi este acelaşi Domn, care îi îmbogăţeşte pe toţi cei care-L cheamă. Căci oricine va chema Numele Domnului se va mântui. Dar cum vor chema Numele aceluia în care încă nu au crezut? Şi cum vor crede în Cel de care n-au auzit? Şi cum vor auzi fără cineva care să vestească? Şi cum vor vesti, dacă nu vor fi trimişi? Precum stă scris: Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor care aduc veşti bune! Dar nu toţi s-au supus evangheliei, căci Isaia spune: Doamne, cine a crezut cele auzite de la noi? Prin urmare, credinţa vine din auzirea cuvântului, iar auzirea este prin cuvintele lui Hristos. Dar întreb: Oare n-au auzit ei? Dimpotrivă. Vestirea lor a ajuns pe tot pământul şi cuvintele lor până la marginile lumii. Dar întreb: Nu cumva Israel nu a înţeles? Moise spune cel dintâi: Vă voi întărâta râvna prin oameni care nu sunt un popor şi vă voi aţâţa mânia printr-un popor nepriceput. Isaia îndrăzneşte şi zice: Am fost aflat de cei care nu Mă căutau şi m-am arătat celor ce nu întrebau de Mine. Dar către Israel zice: Toată ziua mi-am întins mâinile către un popor neascultător şi sfidător. Întreb deci: oare şi-a părăsit Dumnezeu poporul? Nicidecum! Căci şi eu sunt israelit, din sămânţa lui Avraam, din seminţia lui Beniamin. Dumnezeu nu şi-a părăsit poporul pe care l-a cunoscut mai înainte. Nu ştiţi, oare, ce spune Scriptura despre Ilie? Cum se roagă el împotriva lui Israel: Doamne, pe profeţii Tăi i-au omorât, altarele Tale le-au distrus şi eu am rămas singur, iar ei caută să-mi ia sufletul? Dar ce îi spune răspunsul ceresc? Mi-am pus deoparte şapte mii de bărbaţi, care nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal. Deci tot aşa, în vremea de acum, mai există încă o rămăşiţă aleasă prin har. Iar dacă este prin har, atunci nu mai este din fapte. Altfel harul nu mai este har. Şi atunci? Nu tot Israelul a dobândit ceea ce căuta. Cei aleşi au dobândit, dar ceilalţi s-au împietrit, precum stă scris: Dumnezeu le-a dat un duh de amorţire, ochi ca să nu vadă şi urechi ca să nu audă până în ziua de azi. Iar David zice: Facă-se masa lor cursă şi laţ, un prilej de poticnire spre răsplătirea lor. Să li se întunece ochii ca să nu vadă şi spinarea să li se încovoaie pentru totdeauna. Întreb aşadar: S-au poticnit ei oare ca să cadă? Nicidecum! Ci prin căderea lor neamurile au primit mântuirea, ca Israel să aibă şi mai multă râvnă decât ele. Dar dacă greşeala lor a fost o bogăţie pentru lume şi căderea lor a fost o bogăţie pentru neamuri, cu cât mai mult va fi deplina lor întoarcere! Căci v-o spun vouă, neamurilor: întrucât sunt apostol al neamurilor, îmi laud slujirea, măcar de-aş reuşi să trezesc râvna celor din neamul meu şi să-i mântuiesc pe unii dintre ei. Căci dacă înlăturarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor înapoi, dacă nu o înviere din morţi? Iar dacă primul rod este sfânt, şi plămada este sfântă. Iar dacă rădăcina este sfântă, la fel sunt şi ramurile. Dar dacă unele ramuri au fost tăiate, iar tu, care erai măslin sălbatic, ai fost altoit printre cele rămase, şi te-ai făcut părtaş rădăcinii şi sevei măslinului, nu te mândri faţă de ramuri. Iar dacă te mândreşti, să ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine. Mi-ai putea zice: ramurile au fost tăiate ca să fiu altoit eu. Bine! Au fost tăiate din cauza necredinţei, iar tu stai în picioare prin credinţă. Deci nu te îngâmfa, ci teme-te! Căci dacă Dumnezeu n-a cruţat ramurile fireşti, nici pe tine nu te va cruţa. Vezi, dar, bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime faţă de cei ce au căzut şi bunătate faţă de tine, dacă vei stărui în această bunătate. Altfel, şi tu vei fi tăiat. Dar şi ei, dacă nu vor stărui în necredinţă, vor fi altoiţi. Căci Dumnezeu are puterea să-i altoiască iarăşi. Căci dacă tu ai fost tăiat din măslinul sălbatic din fire şi împotriva firii ai fost altoit într-un măslin bun, cu atât mai mult aceştia, care sunt aşa din fire, vor fi altoiţi chiar în măslinul lor. Nu vreau să nu ştiţi, fraţilor, taina aceasta, ca să nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi: o parte din Israel s-a împietrit, până la intrarea deplină a neamurilor. Şi astfel, întregul Israel se va mântui, după cum stă scris: Din Sion va veni Răscumpărătorul şi va îndepărta nelegiuirile de la Iacov. Şi acesta este legământul Meu cu ei, când voi ridica păcatele lor. Cât priveşte evanghelia, ei sunt vrăjmaşi spre binele vostru, dar cât priveşte alegerea, ei sunt iubiţi datorită părinţilor lor. Căci darurile şi chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi. Deci după cum voi nu aţi ascultat de Dumnezeu, dar acum aţi aflat îndurare prin neascultarea lor, tot aşa şi ei, nu au ascultat acum pentru ca prin îndurarea faţă de voi şi ei să găsească acum îndurare. Căci Dumnezeu i-a închis pe toţi în neascultare, ca să se îndure de toţi. O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi cunoaşterii lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât sunt de neînţeles căile Lui! Căci cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Sau cine I-a dat ceva mai înainte, ca să primească înapoi de la El? Pentru că de la El şi prin El şi pentru El sunt toate. A Lui să fie slava în veci, amin! Prin îndurarea lui Dumnezeu, vă îndemn deci, fraţilor, oferiţi-vă trupurile ca jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, ca pe o închinare duhovnicească a voastră. Şi nu vă potriviţi acestei lumi, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voinţa lui Dumnezeu: ceea ce este bun, plăcut şi desăvârşit. Căci prin harul ce mi-a fost dat, îi spun fiecăruia dintre voi să nu se socotească pe sine mai presus decât trebuie, ci să se măsoare cu înţelepciune, după măsura credinţei pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia. Căci după cum într-un trup avem mai multe mădulare şi nu toate mădularele fac acelaşi lucru, aşa şi noi, cei mulţi, suntem un trup în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii pentru alţii. Dar avem daruri diferite, după harul care ne-a fost dat. Dacă avem darul profeţiei, să profeţim după măsura credinţei. Dacă avem darul slujirii, să stăruim în slujire. Dacă cineva învaţă, să stăruie în învăţătură. Dacă îndeamnă, să îndemne. Dacă împarte altora, să împartă cu dărnicie. Cine stă în frunte, să fie plin de zel. Cine se îndură de alţii, să se îndure cu bucurie. Iubirea să fie neprefăcută. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine. Iubiţi-vă unii pe alţii cu iubire frăţească. Daţi-vă întâietate unii altora în cinstire. Fiţi plini de râvnă, nu leneşi. Fiţi înflăcăraţi în duh. Slujiţi Domnului. Bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în suferinţă. Stăruiţi în rugăciune. Ajutaţi-i pe sfinţi în nevoile lor. Căutaţi să fiţi primitori cu străinii. Binecuvântaţi-i pe cei care vă prigonesc. Binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi. Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu cei ce plâng. Gândiţi la fel unul despre altul, nu vă gândiţi la ranguri înalte, ci lăsaţi-vă atraşi de cele smerite. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi. Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Aveţi grijă să faceţi lucruri bune înaintea tuturor oamenilor. Pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în pace cu toţi oamenii. Nu vă răzbunaţi singuri, preaiubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei lui Dumnezeu, căci este scris: A Mea este răzbunarea. Eu voi răsplăti, zice Domnul. Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare, dacă îi este sete, dă-i să bea; căci, făcând aceasta, îl vei face să-i fie ruşine. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele. Toţi să se supună autorităţilor care vă conduc, pentru că nu există stăpânire decât de la Dumnezeu, iar cele ce sunt, sunt rânduite de Dumnezeu. Prin urmare, cel care se împotriveşte autorităţii se împotriveşte poruncii lui Dumnezeu, iar cei ce se împotrivesc vor primi osândă. Căci conducătorii nu sunt de temut pentru cei care fac fapte bune, ci pentru cei care fac fapte rele. Vrei deci să nu-ţi fie teamă de stăpânire? Fă binele şi vei fi lăudat de către aceasta, fiindcă ea este în slujba lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar dacă faci răul, teme-te! Fiindcă nu în zadar poartă sabia. Căci ea este în slujba lui Dumnezeu şi Îl răzbună aducând mânia Lui asupra celui ce face răul. Prin urmare, trebuie să vă supuneţi nu numai din cauza mâniei pedepsei, ci şi datorită conştiinţei voastre. De aceea plătiţi şi dările, căci conducătorii sunt slujitori ai lui Dumnezeu, stăruind în această slujire. Daţi tuturor ceea ce le datoraţi: fie dări, fie vamă, fie teamă, fie cinste, fiecăruia ce i se cuvine. Nimănui să nu-i fiţi datori cu nimic, doar cu iubire unul faţă de altul, fiindcă cel care-l iubeşte pe celălalt a împlinit Legea. Pentru că poruncile: să nu te desfrânezi, să nu ucizi, să nu furi, să nu pofteşti şi orice altă poruncă este cuprinsă în acest cuvânt, adică: să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iubirea nu-i face rău aproapelui, prin urmare iubirea este împlinirea Legii. Şi aceasta întrucât cunoaşteţi timpul: că este deja vremea să vă treziţi din somn, fiindcă acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am primit credinţa. Noaptea este pe sfârşite, s-a apropiat ziua. Să lepădăm faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să trăim cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi beţii, nu în desfrânări şi fapte de ruşine, nu în ceartă şi invidie, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi să nu faceţi din grija pentru trup prilej pentru pofte. Primiţi-l pe cel slab în credinţă, fără să-i judecaţi părerile. Unul crede că poate să mănânce de toate, însă cel slab mănâncă numai legume. Cel ce mănâncă să nu-l dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă, iar cel ce nu mănâncă să nu-l judece pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit. Cine eşti tu să judeci pe slujitorul altuia? Pe stăpânul său îl priveşte dacă stă sau cade. Însă va sta, pentru că Domnul are putere să îl facă să stea. Unul deosebeşte o zi de alta, iar pentru altul toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie pe deplin convins în mintea lui. Cel ce ţine o zi, pentru Domnul o ţine, iar cel ce mănâncă, pentru Domnul mănâncă, fiindcă îi mulţumeşte lui Dumnezeu. Iar cel ce nu mănâncă, pentru Domnul nu mănâncă şi îi mulţumeşte şi el lui Dumnezeu. Nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim, iar dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem. Fiindcă pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să domnească şi peste morţi şi peste vii. Dar tu, de ce îl judeci pe fratele tău? Sau tu, de ce îl dispreţuieşti pe fratele tău? Pentru că toţi vom sta înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu. Fiindcă stă scris: Viu sunt Eu, spune Domnul, căci în faţa Mea se va pleca orice genunchi şi orice limbă Îl va lăuda pe Dumnezeu. Astfel, fiecare dintre noi îi va da socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu. Aşadar, să nu ne mai judecăm unii pe alţii, ci mai degrabă luaţi seama la aceasta: să nu pui înaintea fratelui vreun prilej de poticnire sau de cădere. Ştiu şi sunt convins în Domnul Iisus că nimic nu este întinat prin sine, decât pentru cel care crede că e ceva întinat; pentru acela este întinat. Dar dacă din cauza unei mâncări fratele tău se mâhneşte, atunci nu mai umbli potrivit iubirii. Să nu-l împingi la pierzare din cauza unei mâncări pe acela pentru care a murit Hristos. Aşadar, binele vostru să nu fie defăimat, fiindcă Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt. Iar cel ce îi slujeşte astfel lui Hristos îi este plăcut lui Dumnezeu şi este cinstit de oameni. De aceea, să căutăm ceea ce aduce pacea şi să ne încurajăm unul pe altul. Nu strica din cauza unei mâncări lucrarea lui Dumnezeu. Toate sunt curate, dar este rău ca prin mâncare să împingi pe cineva la cădere. Este bine să nu mănânci carne şi să nu bei vin, nici să faci ceva de care fratele tău se poticneşte. Credinţa pe care o ai să o ai pentru tine însuţi, înaintea lui Dumnezeu. Fericit este cel care nu se acuză pe sine în alegerile sale. Iar cel ce se îndoieşte şi totuşi mănâncă este condamnat, pentru că nu o face din credinţă. Iar tot ce nu este din credinţă este păcat. Noi, cei tari, suntem datori să purtăm neputinţele celor slabi şi să nu căutăm plăcerea noastră. Fiecare dintre noi să caute să placă aproapelui său în ceea ce este bine, spre zidire, fiindcă nici Hristos nu a căutat ceea ce-I era pe plac, ci precum stă scris: ocările celor care Te ocărăsc au căzut asupra mea. Căci toate câte au fost scrise mai înainte, au fost scrise pentru învăţătura noastră, ca prin răbdarea şi mângâierea care vin din Scripturi să avem nădejde. Iar Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă facă să gândiţi la fel unii pentru alţii, ca Iisus Hristos, ca toţi împreună, într-un singur glas, să-L slăviţi pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos. De aceea, primiţi-vă unii pe alţii, după cum şi Hristos v-a primit pe voi, spre slava lui Dumnezeu. Vă spun că Hristos s-a făcut slujitor al circumciziei, pentru adevărul lui Dumnezeu, ca să adeverească făgăduinţele date părinţilor, iar neamurile să-L slăvească pe Dumnezeu pentru mila Lui, după cum stă scris: Pentru aceasta Te voi lăuda între Neamuri şi Numelui Tău voi cânta. Şi iarăşi: Veseliţi-vă neamuri împreună cu poporul Său Şi iar: Lăudaţi-L pe Domnul toate neamurile şi pe El să-L laude toate popoarele! Şi tot Isaia spune: Va fi rădăcina lui Iesei şi Cel care se ridică să domnească peste neamuri, în El vor nădăjdui neamurile. Iar Dumnezeul nădejdii să reverse peste voi bucurie deplină şi pace în credinţă, ca să fiţi îmbogăţiţi în nădejde, prin puterea Duhului Sfânt. Sunt încredinţat eu însumi, fraţii mei, că şi voi sunteţi plini de bunătate, plini de toată cunoaşterea, în stare să vă îndrumaţi unii pe alţii. Însă v-am scris pe alocuri mai cu îndrăzneală, aducându-vă aminte de harul dăruit mie de Dumnezeu, ca să fiu slujitor al lui Hristos Iisus la neamuri, slujind ca un preot evanghelia lui Dumnezeu, ca ofranda neamurilor să fie bine primită, sfinţită în Duhul Sfânt. Prin urmare ceea ce fac eu pentru Dumnezeu îmi este laudă în Hristos Iisus. Căci nu voi îndrăzni să spun altceva decât ceea ce a lucrat Hristos prin mine ca să aducă neamurile la ascultare, prin cuvânt şi faptă, cu puterea semnelor şi a minunilor, cu puterea Duhului lui Dumnezeu. Aşa am împlinit evanghelia lui Hristos, de la Ierusalim şi din împrejurimile lui până în Iliria, râvnind astfel să vestesc evanghelia acolo unde Numele lui Hristos nu fusese rostit, ca să nu zidesc pe temelie străină, ci, precum stă scris: Cei cărora nu li s-a vestit despre El Îl vor vedea şi cei care nu au auzit vor înţelege. Tocmai de aceea, de multe ori am fost împiedicat să vin la voi. Acum însă, nemaiavând unde să vestesc în aceste ţinuturi şi fiindcă doream de mai mulţi ani să vin la voi, dacă voi merge în Spania, nădăjduiesc să vă văd când voi trece pe acolo şi să fiu însoţit de voi, după ce mă voi bucura mai întâi cu voi pentru o vreme. Acum însă merg la Ierusalim, ca să slujesc sfinţilor. Căci Macedonia şi Ahaia au dorit cu bunăvoinţă să strângă ajutoare pentru cei săraci dintre sfinţii de la Ierusalim. Au dorit cu bunăvoinţă, dar le sunt şi datori, fiindcă dacă neamurile s-au împărtăşit din bunurile lor duhovniceşti, sunt şi ele datoare să le slujească în nevoile lor trupeşti. Aşadar, după ce voi face aceasta şi le voi încredinţa acest rod, voi pleca spre Spania, trecând pe la voi. Şi ştiu că atunci când voi veni, voi veni în deplinătatea binecuvântării lui Hristos. Dar, fraţilor, vă rog prin Domnul nostru Iisus Hristos şi prin iubirea Duhului, să vă luptaţi împreună cu mine în rugăciuni către Dumnezeu pentru mine, ca să fiu scăpat de necredincioşii din Iudeea, iar slujirea mea la Ierusalim să fie bine primită de către sfinţi, astfel încât, venind cu bucurie la voi, prin voia lui Dumnezeu, să mă odihnesc împreună cu voi. Dumnezeul păcii să fie cu voi toţi. Amin! V-o încredinţez pe Febe, sora noastră, care este diaconiţă a Bisericii din Kenchrea, ca să o primiţi în Domnul, cum se cuvine sfinţilor, şi să o ajutaţi cu tot ce va avea nevoie din partea voastră, căci şi ea a ajutat pe mulţi, chiar şi pe mine. Salutaţi-i pe Priscila şi Acvila, care lucrează împreună cu mine în Hristos Iisus, care s-au pus în primejdie pentru viaţa mea şi cărora nu numai eu le mulţumesc, ci şi toate Bisericile dintre neamuri. Salutaţi şi Biserica din casa lor. Salutaţi-l pe Epenet, cel drag mie, care este cel dintâi rod al Asiei pentru Hristos. Salutaţi-o pe Maria, care s-a ostenit mult pentru voi. Salutaţi-i pe Andronic şi Iunia, cei de un neam cu mine care au fost închişi împreună cu mine, care sunt vestiţi între apostoli şi care au venit la Hristos înainte de mine. Salutaţi-l pe Ampliat, preaiubitul meu în Domnul. Salutaţi-l pe Urban, care lucrează împreună cu mine în Hristos, şi pe Stahis, cel pe care-l îndrăgesc. Salutaţi-l pe Apelles, cel încercat în Hristos. Salutaţi-i pe cei din casa lui Aristobul. Salutaţi-l pe Irodion, cel de un neam cu mine. Salutaţi-i pe cei din casa lui Narcis, care sunt în Domnul. Salutaţi-le pe Trifena şi Trifosa, care s-au ostenit în Domnul. Salutaţi-o pe Persida cea preaiubită, care s-a ostenit mult în Domnul. Salutaţi-l pe Rufus, cel ales în Domnul, şi pe mama lui, care mi-a fost şi mie ca o mamă. Salutaţi-i pe Asincrit, pe Flegon, pe Hermes, pe Patrobas, pe Herma şi pe fraţii care sunt împreună cu ei. Salutaţi-i pe Filolog şi pe Iulia, pe Nereu şi pe sora lui, pe Olimpa şi pe toţi sfinţii care sunt împreună cu ei. Salutaţi-vă unii pe alţii cu o îmbrăţişare sfântă. Vă salută şi pe voi toate Bisericile lui Hristos. Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei care aduc dezbinări şi scandaluri împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Feriţi-vă de ei, fiindcă astfel de oameni nu slujesc Domnului nostru Hristos, ci pântecelui lor, şi prin vorbe frumoase şi cuvântări plăcute înşeală inimile celor simpli. Într-adevăr, ascultarea voastră le este cunoscută tuturor. Mă bucur de voi şi doresc să fiţi înţelepţi la bine şi nepricepuţi la rău. Iar Dumnezeul păcii îl va zdrobi curând pe Satana sub picioarele voastre. Harul Domnului nostru Iisus să fie cu voi! Vă salută Timotei, cel care lucrează împreună cu mine şi Lucius, Iason şi Sosipater, cei de un neam cu mine. Vă salut în Domnul şi eu, Tertius, cel care am scris epistola. Vă salută Gaius, gazda mea şi a întregii Biserici. Vă salută Erastos, vistierul cetăţii, şi fratele Quartus. Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi cu toţi. Iar celui care vă poate întări după evanghelia mea şi după vestirea lui Iisus Hristos, potrivit cu descoperirea tainei ascunse din veşnicie, însă arătată acum prin scrierile profetice, după porunca Dumnezeului celui veşnic, şi făcută cunoscută tuturor neamurilor spre ascultarea credinţei, Lui, unicului, înţeleptului Dumnezeu, prin Iisus Hristos, să-I fie slava în vecii vecilor. Amin! Pavel, cel chemat să fie apostol al lui Hristos Iisus prin voia lui Dumnezeu, şi fratele Sostene, către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, către cei sfinţiţi în Hristos Iisus, chemaţi să fie sfinţi, şi către toţi cei care pretutindeni cheamă Numele Domnului nostru Iisus Hristos, Domnul lor şi al nostru. Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul Iisus Hristos! Mulţumesc întotdeauna Dumnezeului meu pentru voi, pentru harul lui Dumnezeu care vi s-a dat în Hristos Iisus, căci în El v-aţi îmbogăţit în toate, pe deplin, şi în cuvânt, şi în cunoaştere – aşa s-a adeverit în voi mărturia lui Hristos – încât nu sunteţi lipsiţi de nici un dar duhovnicesc câtă vreme aşteptaţi arătarea Domnului nostru Iisus Hristos. El vă va întări până la sfârşit, ca să fiţi fără prihană în ziua Domnului nostru Iisus Hristos. Credincios este Dumnezeu, prin care aţi fost chemaţi să aveţi parte la moştenirea Fiului Său Iisus Hristos, Domnul nostru. Vă rog, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Iisus Hristos, să fiţi cu toţii de acord şi să nu mai fie între voi dezbinări, ci să fiţi uniţi în acelaşi cuget şi în acelaşi gând. Pentru că mi s-a spus despre voi, fraţii mei, de către cei din casa lui Hloe, că între voi sunt certuri. Şi spun aceasta fiindcă fiecare dintre voi zice: „Eu sunt al lui Pavel”! „Eu sunt al lui Apolo”! „Eu al lui Chefa”! „Iar eu al lui Hristos”! A fost oare Hristos împărţit? Nu cumva Pavel s-a răstignit pentru voi? Sau nu cumva în numele lui Pavel aţi fost botezaţi? Mulţumesc lui Dumnezeu că nu am botezat pe nimeni, în afară de Crispus şi Gaius, ca să nu spună cineva că v-aţi botezat în numele meu. Şi am mai botezat pe cei din casa lui Stefanas; în rest nu ştiu să mai fi botezat pe altcineva. Pentru că Hristos nu m-a trimis să botez, ci să vestesc evanghelia, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca nu cumva crucea lui Hristos să fie în zadar. Căci cuvântul despre cruce este nebunie pentru cei ce pier, dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci aşa stă scris: Voi face să piară înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi o voi lepăda. Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este gânditorul veacului acestuia? Nu a arătat Dumnezeu că înţelepciunea lumii acesteia este nebună? Căci, de vreme ce, în înţelepciunea lui Dumnezeu, lumea nu L-a cunoscut pe Dumnezeu prin înţelepciunea ei, Dumnezeu a binevoit să-i mântuiască pe cei care cred prin nebunia celor vestite; pentru că iudeii cer semne, iar grecii caută înţelepciune, dar noi Îl vestim pe Hristos cel răstignit, care pentru iudei este piatră de poticnire, iar pentru neamuri nebunie, însă pentru cei chemaţi, iudei sau greci, Îl vestim pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Pentru că ceea ce pare a fi nebunie a lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii, iar ceea ce pare a fi slăbiciune a lui Dumnezeu este mai tare decât oamenii. Fraţilor, uitaţi-vă la chemarea voastră: nu mulţi sunteţi înţelepţi după măsura oamenilor, nu mulţi sunteţi puternici, nu mulţi sunteţi de neam bun; dar, ca să îi ruşineze pe cei înţelepţi, Dumnezeu le-a ales pe cele socotite nebune de lume; şi, ca să le ruşineze pe cele tari, Dumnezeu le-a ales pe cele slabe ale lumii; şi pe cele fără de neam bun ale lumii şi pe cele nebăgate în seamă de lume le-a ales Dumnezeu, pe cele ce nu sunt, ca să le nimicească pe cele ce sunt, pentru ca nici un om să nu se laude înaintea lui Dumnezeu. Din El sunteţi şi voi în Hristos Iisus, cel care s-a făcut pentru noi înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate şi sfinţire şi răscumpărare, ca să fie precum stă scris: Cel ce se laudă, în Domnul să se laude. Iar eu, când am venit la voi, fraţilor, am venit să vă vestesc taina lui Dumnezeu, dar nu prin cuvântări meşteşugite sau prin înţelepciune omenească, pentru că am hotărât să nu ştiu nimic altceva între voi, în afară de Iisus Hristos, şi încă şi pe acesta răstignit. Aşa am şi fost la voi: cu trupul slab, cu frică şi cu mare cutremur. Iar cuvântul meu şi predica mea nu au fost ca acelea care conving prin înţelepciunea cuvintelor, ci s-au dovedit adevărate prin arătarea Duhului şi a puterii lui Dumnezeu, astfel încât credinţa voastră să nu se întemeieze pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu. Totuşi, noi vestim o înţelepciune pentru cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea veacului acestuia, nici cea a stăpânitorilor acestui veac, care vor şi pieri; ci vestim înţelepciunea lui Dumnezeu cea cu taine, cea ascunsă, pe care a rânduit-o Dumnezeu mai înainte de veacuri spre slava noastră. Această înţelepciune n-a cunoscut-o nici unul dintre stăpânitorii veacului acestuia, căci, dacă ar fi cunoscut-o, nu L-ar fi răstignit pe Domnul slavei. Însă, precum stă scris: Cele pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe care le-a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc, pe acestea ni le-a descoperit nouă Dumnezeu prin Duhul; pentru că Duhul pe toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu. Cine dintre oameni cunoaşte cele ale omului, în afară de duhul omului care este în el? Tot aşa este şi cu cele ale lui Dumnezeu: nimeni nu le-a cunoscut, în afară de Duhul lui Dumnezeu. Iar noi nu am primit duhul lumii, ci Duhul care este din Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu. Pe acestea vi le vestim, dar nu prin cuvinte pe care le învaţă înţelepciunea omenească, ci prin cuvinte pe care le învaţă Duhul, supunând cele duhovniceşti judecăţii oamenilor duhovniceşti. Omul care are numai suflare de viaţă în el nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, fiindcă pentru el sunt nebunie şi nu le poate cunoaşte, pentru că ele se judecă duhovniceşte. Însă cel care are Duhul le judecă pe toate, iar el nu poate fi judecat de nimeni. Căci: cine a cunoscut gândul Domnului ca să-L poată învăţa pe El? Dar noi avem gândul lui Hristos. Dar vouă, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unor oameni trupeşti, ca unor prunci în Hristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu mâncare, pentru că nu puteaţi mânca; şi nici acum nu puteţi, pentru că încă sunteţi oameni trupeşti. Câtă vreme există între voi invidie şi ceartă, nu arătaţi oare că sunteţi doar trupeşti şi că vă purtaţi la fel ca ceilalţi oameni? Atunci când spune cineva: „Eu sunt al lui Pavel”, iar altul: „Eu sunt al lui Apolo”, nu sunteţi ca ceilalţi oameni? Dar ce este Apolo? Ce este Pavel? Sunt slujitori prin care aţi crezut. Şi slujim după cum a dat Domnul fiecăruia dintre noi. Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Astfel că nici cel care a sădit nu este ceva, nici cel care a udat, ci Dumnezeu, care a făcut să crească. Cel ce sădeşte şi cel ce udă sunt una şi fiecare îşi va primi plata după osteneala sa; pentru că noi lucrăm împreună cu Dumnezeu, iar voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. Pe cât mi-a dat Dumnezeu har, eu, ca un meşter iscusit, am pus temelie, dar altcineva zideşte. Şi fiecare să ia seama cum zideşte. Pentru că nimeni nu mai poate pune o altă temelie afară de cea aşezată deja, care este Iisus Hristos. Iar dacă cineva zideşte pe această temelie aur, argint, pietre scumpe, lemn, iarbă, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă, pentru că ziua o va arăta şi focul o va descoperi; şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea cuiva rămâne, cel ce a zidit va primi răsplată, iar dacă lucrarea va arde, acela va fi păgubit, dar el va scăpa, aşa cum scapă cineva din foc. Nu ştiţi că sunteţi templu al lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă va strica cineva templul lui Dumnezeu, Dumnezeu îl va strica pe acel om, căci templul lui Dumnezeu este sfânt şi voi sunteţi acest templu. Nimeni să nu se înşele pe sine; dacă i se pare cuiva că este înţelept între voi în lumea aceasta, să se facă nebun, ca să ajungă înţelept. Pentru că înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu, aşa cum stă scris: Dumnezeu îi prinde pe cei înţelepţi în vicleşugul lor; şi iarăşi: Domnul cunoaşte gândurile celor înţelepţi, ştie că sunt deşarte. Aşa încât nimeni să nu se laude cu oamenii; căci toate sunt ale voastre, fie Pavel, fie Apolo, fie Chefa, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie prezentul sau viitorul; toate sunt ale voastre, iar voi ai lui Hristos şi Hristos al lui Dumnezeu. Aşa trebuie să fim noi socotiţi de fiecare om, ca slujitori ai lui Hristos şi administratori ai tainelor lui Dumnezeu. Iar de la administratori se cere mai ales ca fiecare să fie găsit credincios. Mie nu îmi pasă dacă sunt judecat de voi sau de judecăţile de zi cu zi ale oamenilor. Şi nici măcar eu nu mă judec pe mine însumi, căci nu mă ştiu vinovat în nici un fel. Dar nu mă voi îndreptăţi prin aceasta, pentru că cel ce mă judecă este Domnul. De aceea, nu judecaţi nimic înainte de vreme, până nu va veni Domnul, care va şi lumina cele ascunse ale întunericului şi va da pe faţă gândurile inimilor; şi atunci fiecare va primi laudă de la Dumnezeu. Aceste lucruri, fraţilor, le-am spus despre mine şi Apolo, dar pentru folosul vostru, ca să învăţaţi de la noi să nu cugetaţi mai presus de cele ce sunt scrise, ca să nu vă făliţi unul cu altul împotriva celuilalt. Căci cine te deosebeşte pe tine de alţii? Şi ce ai tu fără să fi primit? Iar dacă ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu ai fi primit? Iată-vă, sunteţi sătui! Iată, v-aţi îmbogăţit, aţi început să domniţi fără noi! Măcar de-aţi fi domnit cu folos, ca să domnim şi noi cu voi! Socot însă că Dumnezeu ne-a arătat pe noi, apostolii, drept cei mai de pe urmă, ca pe nişte osândiţi la moarte, pentru că am ajuns un spectacol pentru lume, pentru îngeri şi pentru oameni. Noi suntem nebuni pentru Hristos, voi înţelepţi în Hristos; noi suntem slabi, voi sunteţi tari; voi sunteţi slăviţi, noi suntem lipsiţi de orice cinstire. Chiar şi în ceasul de acum stăm flămânzi şi însetaţi, goi şi pălmuiţi, pribegim şi trudim, lucrând cu mâinile noastre. Dacă suntem ocărâţi, binecuvântăm, dacă suntem prigoniţi, răbdăm, dacă ne ponegresc, ne rugăm. Acum am ajuns ca un gunoi pentru lume, ca pulberea călcată de toţi. Nu vă scriu acestea ca să vă ruşinez, ci vă sfătuiesc ca pe copiii mei preaiubiţi. Fiindcă şi dacă aţi avea mii de învăţători în Hristos, nu aveţi mai mulţi părinţi; iar în Hristos Iisus eu v-am născut, prin evanghelie. Aşadar, vă rog: Urmaţi-mi exemplul! De aceea vi l-am trimis pe Timotei, care îmi este fiu preaiubit şi credincios în Domnul şi care vă va aminti căile mele în Domnul Hristos Iisus, aşa cum învăţ eu peste tot, în întreaga Biserică. Şi pentru că n-am mai venit pe la voi, unii s-au semeţit. Însă, dacă va vrea Domnul, voi veni la voi grabnic şi voi cunoaşte nu vorbele lor, ci puterea lor. Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvinte, ci în putere. Ce vreţi? Să vin la voi cu toiagul, sau cu duhul iubirii şi al blândeţii? De pretutindeni se aude că la voi este desfrânare, aşa o desfrânare cum nici la neamuri nu se întâlneşte, să trăiască cineva cu soţia tatălui său. Iar voi rămâneţi la fel de semeţi, în loc să fi plâns mai degrabă şi să-l fi scos până acum din mijlocul vostru pe cel ce face o astfel de faptă. Căci eu, nefiind cu trupul între voi, dar fiind prezent cu duhul, deja am judecat ca unul acolo de faţă, pe cel ce a făcut aşa ceva. În Numele Domnului nostru Iisus Hristos fiind adunaţi, aşadar, voi şi duhul meu împreună cu puterea Domnului nostru Iisus, să-l daţi pe un astfel de om Satanei, spre pieirea trupului, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului. Lăudăroşenia voastră nu e bună. Nu ştiţi că puţină plămădeală dospeşte tot aluatul? Curăţiţi plămădeala cea veche, ca să fiţi un aluat nou, precum şi sunteţi, fără drojdie, căci Paştele nostru a fost jertfit: adică, Hristos. Aşa încât prăznuim nu cu plămădeala cea veche, nici cu drojdia răutăţii şi a vicleniei, ci cu azimele adevărului şi ale curăţiei inimii. V-am scris în epistolă să nu vă amestecaţi cu desfrânaţii, dar nu vorbeam de toţi desfrânaţii acestei lumi sau de lacomi, de răpitori sau de idolatri, căci altfel ar trebui să ieşiţi din lumea aceasta. Acum însă v-am scris să nu vă amestecaţi cu acela care, deşi se numeşte frate, este desfrânat sau lacom, idolatru sau ocărâtor, beţiv sau hrăpăreţ. Cu unul ca acesta nici să nu staţi la masă. Fiindcă ce treabă am eu să-i judec pe cei din afară? Dar pe cei dintre voi nu trebuie să îi judecaţi voi? Pe cei din afară îi judecă Dumnezeu. Scoateţi-l afară dintre voi pe cel rău! Atunci când cineva dintre voi are o plângere împotriva celuilalt, îndrăzneşte să se ducă să se judece înaintea celor nedrepţi şi nu se duce la cei sfinţi? Oare nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Iar dacă lumea va fi judecată de voi, sunteţi cumva nevrednici să fiţi judecători ai unor lucruri atât de mici? Nu ştiţi că şi pe îngeri îi vom judeca? Şi atunci, de ce nu şi lucrurile vieţii acesteia? Dacă aveţi de judecat ceva din lucrurile vieţii, îi puneţi cumva drept judecători pe cei care nu înseamnă nimic în Biserică? Spre ruşinea voastră o spun. Nu este oare nimeni între voi înţelept ca să poată judeca între fraţii săi? La voi însă se judecă frate cu frate şi, mai mult, înaintea celor necredincioşi! Deja faptul că vă judecaţi unul cu altul este înjositor pentru voi. De ce n-aţi rămâne mai degrabă nedreptăţiţi? De ce n-aţi suferi mai bine pagubă? Dar voi înşivă sunteţi cei care nedreptăţiţi şi păgubiţi pe alţii, mai ales pe fraţi. Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Şi nici desfrânaţii, nici idolatrii, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici lacomii, nici beţivii, nici bârfitorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Şi unii dintre voi aţi fost aşa. Dar v-aţi spălat, v-aţi sfinţit, aţi fost făcuţi drepţi în Numele Domnului nostru Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru. „Toate îmi sunt îngăduite”, dar nu toate sunt de folos. „Toate îmi sunt îngăduite”, dar nu mă voi lăsa stăpânit de nimic. „Mâncărurile sunt pentru pântece” şi „pântecele pentru mâncăruri”, iar Dumnezeu le va nimici pe amândouă. Trupul, însă, nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul pentru trup; Iar Dumnezeu L-a înviat şi pe Domnul şi ne va învia şi pe noi prin puterea Sa. Nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos? Voi lua aşadar mădularele lui Hristos pentru a le face mădulare ale unei desfrânate? Niciodată! Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de o desfrânată este un singur trup cu ea? Căci cei doi, zice Scriptura, vor fi un singur trup. Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un singur duh cu El. Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care îl va face omul este în afară de trup. Cel ce se desfrânează însă păcătuieşte chiar în trupul său. Nu ştiţi că trupul vostru este templu al celui ce este în voi, al Duhului Sfânt, pe care Îl aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri? Şi asta pentru că aţi fost cumpăraţi cu preţ mare. Slăviţi-l, aşadar, pe Dumnezeu în trupul vostru. Cât despre cele ce mi-aţi scris, „dacă este bine pentru bărbat să nu se atingă de femeie”, eu spun că pentru a împiedica desfrânarea, fiecare bărbat să-şi aibă soţia lui şi fiecare femeie să-şi aibă soţul ei. Bărbatul să-şi împlinească datoria faţă de soţie şi, la fel, şi femeia faţă de soţ. Femeia nu mai este ea stăpână pe trupul ei, ci soţul; la fel, nici bărbatul nu mai este el stăpân pe trupul lui, ci soţia. Să nu vă lipsiţi unul de altul, afară numai dacă vă înţelegeţi mai dinainte, pentru o vreme, ca să vă îndeletniciţi cu rugăciunea. După aceea însă, să fiţi iarăşi împreună, ca să nu vă ispitească Satana din cauza neînfrânării voastre. Aceasta o spun însă ca pe un sfat, nu ca pe o poruncă. Eu aş vrea ca orice om să fie ca mine; dar fiecare are darul de la Dumnezeu în felul lui, unul într-un fel, altul altfel. Celor ce sunt necăsătoriţi şi văduvelor le spun că este bine dacă vor rămâne ca mine. Dar dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească, pentru că este mai bine să se căsătorească decât să ardă. Celor ce s-au căsătorit le poruncesc, nu eu, ci Domnul: femeia să nu se despartă de soţ! Iar dacă s-a despărţit, să rămână necăsătorită sau să se împace cu soţul ei. Şi bărbatul la fel: să nu-şi lase soţia. Celorlalţi le zic eu, nu Domnul: Dacă vreun frate are o soţie necredincioasă şi aceasta vrea să locuiască împreună cu el, să nu se despartă de ea. Şi femeia, dacă are un soţ necredincios, iar acesta vrea să locuiască împreună cu ea, să nu se despartă de soţ. Pentru că bărbatul necredincios se sfinţeşte prin soţie şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin soţul credincios. Altfel copiii voştri ar fi necuraţi. Acum însă ei sunt sfinţi. Iar dacă cel necredincios vrea să se despartă, să se despartă; în astfel de împrejurări fratele sau sora nu mai sunt legaţi; pentru că Dumnezeu ne-a chemat la pace. Şi ce ştii tu, femeie, dacă îţi vei mântui soţul? Sau tu, bărbatule, dacă îţi vei mântui soţia? Dar fiecare să rămână în starea pe care i-a rânduit-o Dumnezeu şi în care l-a chemat. Eu aşa poruncesc în toate Bisericile. Cine e chemat în starea de circumcis, să nu se ascundă; cine e chemat în starea de necircumcis, să nu se circumcidă. Pentru că circumcizia nu înseamnă nimic şi, la fel, nici necircumcizia nu înseamnă nimic, ci păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Fiecare să rămână în starea aceea, în care a fost şi chemat. Ai fost chemat în starea de rob? Nu te îngrijora! Dar dacă poţi ajunge liber, foloseşte-te de toate mijloacele! Pentru că cel chemat de Domnul în starea de rob este un eliberat al Domnului şi, la fel, şi cel chemat în starea de om liber este un rob al lui Hristos. Aţi fost cumpăraţi cu mare preţ: nu intraţi în robie la oameni! Fiecare în ce stare a fost chemat, fraţilor, în acea stare să stea lângă Dumnezeu! Despre fecioare nu am poruncă de la Domnul, dar vă dau sfatul meu, ca unul de care s-a îndurat Domnul ca să fiu vrednic de crezare. Judecând după lipsurile din ziua de azi, cred că este mai bine ca omul să rămână aşa cum este. Dacă eşti legat de o soţie, nu căuta să te desparţi. Dacă nu eşti legat de femeie, nu căuta femeie. Dacă însă te vei căsători, nu greşeşti. Dacă fecioara se căsătoreşte, nu greşeşte. Numai că aceştia vor avea de suferit în trup, iar eu vreau să vă cruţ. Fraţilor, spun aceasta pentru că s-a apropiat clipa: deci, cei care au soţii să fie ca şi cum nu ar avea, cei care plâng, ca şi cum nu ar plânge, cei care se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura, cei care cumpără, ca şi cum nu ar stăpâni, iar cei ce se folosesc de lume, ca şi cum nu s-ar folosi de lume. Pentru că felul vieţii lumii acesteia va trece. Şi, de aceea, eu aş vrea ca voi să fiţi feriţi de îngrijorări. Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să îi placă Domnului. Cel căsătorit însă se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să-i placă soţiei, şi astfel este împărţit. Femeia nemăritată şi fecioara se îngrijesc de cele ale Domnului, ca să fie sfinte şi cu trupul şi cu duhul, dar cea măritată se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să-i placă soţului. Vă spun lucrurile acestea pentru folosul vostru, nu ca să vă întind vreo cursă, ci ca să trăiţi în orânduială frumoasă şi să Îl slujiţi bine pe Domnul, cu toată inima, neabătuţi. Iar dacă socoteşte cineva că e nepotrivit ca fecioara lui, dacă trece de floarea vârstei, să rămână fecioară, să facă aşa cum va crede, căci dacă o căsătoreşte, nu păcătuieşte. Însă cel care stă hotărât în inima sa şi nu se simte în nevoie, şi are deplină stăpânire peste voinţa sa, şi judecă în inima lui ca să-şi păstreze fecioara, bine va face. Astfel, cel ce îşi căsătoreşte fecioara sa, bine face, iar cel ce nu o căsătoreşte, şi mai bine face. Femeia este legată câtă vreme trăieşte soţul ei, iar dacă soţul ei va muri, este liberă să se mărite cu cine vrea, dar numai în Domnul. Însă, după părerea mea, este mai fericită dacă va rămâne aşa, necăsătorită. Şi socotesc că şi eu am Duhul lui Dumnezeu. Despre cele jertfite idolilor, ştim că „toţi avem cunoaştere”. Cunoaşterea duce însă la mândrie, în timp ce iubirea zideşte. Dacă i se pare cuiva că ştie ceva, încă nu a cunoscut aşa cum trebuie să cunoască. Iar dacă Îl iubeşte cineva pe Dumnezeu, acesta este cunoscut de El. Despre mâncărurile jertfite idolilor, ştim că idolul nu este nimic pe lumea aceasta şi că nu există nici un alt Dumnezeu, în afară de Unul. Şi, chiar dacă unii sunt numiţi „dumnezei”, fie în cer, fie pe pământ, după cum şi sunt mulţi „dumnezei” şi mulţi „domni”, pentru noi unul este Dumnezeu, Tatăl, de la care sunt toate şi întru El suntem şi noi, şi unul este Domn, Iisus Hristos, prin care sunt toate şi noi prin El. Dar cunoaşterea aceasta nu este în toţi. Pentru că unii, din obişnuinţa lor de până acum cu idolul, mănâncă din cele jertfite idolilor şi conştiinţa lor, fiind slabă, se întinează. Dar nu mâncarea ne va înfăţişa pe noi înaintea lui Dumnezeu. Pentru că dacă nu mâncăm, nu pierdem nimic, după cum nici dacă mâncăm, nu câştigăm ceva. Aveţi grijă însă ca această libertate a voastră să nu ajungă o poticnire pentru cei slabi. Căci dacă cineva te vede pe tine, care ai cunoaşterea, aşezat la masă în templul idolilor, oare conştiinţa lui, cea slabă, nu îl va îndemna să mănânce şi el din cele jertfite idolilor? Astfel, din pricina cunoaşterii tale, fratele tău cel slab pentru care a murit Hristos, va pieri! Şi aşa, păcătuind împotriva fraţilor şi lovindu-le conştiinţa lor slabă, voi păcătuiţi împotriva lui Hristos. De aceea, dacă o mâncare îl face pe fratele meu să se poticnească, nu voi mânca în veac nici o carne, ca nu cumva fratele meu să se poticnească! Nu sunt eu liber? Nu sunt eu apostol? Nu L-am văzut eu pe Iisus, Domnul nostru? Nu sunteţi voi lucrarea mea în Domnul? Dacă altora nu le sunt apostol, vouă cu siguranţă vă sunt; pentru că voi sunteţi pecetea slujirii mele de apostol în Domnul. Aceasta este apărarea mea împotriva celor ce mă judecă: Nu avem oare libertatea să mâncăm şi să bem? Nu avem oare libertatea de a lua împreună cu noi o femeie dintre creştine, aşa cum au şi ceilalţi apostoli, fraţii Domnului sau Chefa? Sau numai eu şi Barnaba nu avem libertatea să nu lucrăm? Cine slujeşte vreodată în oaste pe banii lui? Cine sădeşte o vie şi nu mănâncă din roadele ei? Sau cine păstoreşte o turmă şi nu mănâncă din laptele turmei? Şi oare eu spun acestea numai după judecata omenească? Nu spune şi Legea acelaşi lucru? Căci în Legea lui Moise stă scris: Să nu legi gura boului care treieră! Oare de boi se îngrijeşte Dumnezeu? Sau, de fapt, este vorba despre noi? Cu siguranţă că pentru noi s-a scris aceasta. Pentru că cine ară trebuie să are cu nădejde şi cine seceră trebuie să treiere cu nădejdea că va avea şi el parte de cele nădăjduite. Dacă noi am semănat cele duhovniceşti, e mare lucru dacă vom secera din bunurile voastre pământeşti? Dacă alţii au parte de această libertate oare nu cu atât mai mult avem şi noi? Dar nu ne-am folosit de această libertate, ci răbdăm orice, ca să nu ridicăm nici o piedică în calea evangheliei lui Hristos. Nu ştiţi că cei ce săvârşesc slujbele sfinte mănâncă din lucrurile aduse la Templu? Sau că cei ce slujesc la altar au parte din lucrurile aduse la altar? Tot aşa a poruncit şi Domnul celor ce vestesc evanghelia: să trăiască din roadele evangheliei. Dar eu nu m-am folosit deloc de toate acestea. Şi nu v-am scris acestea ca să faceţi la fel şi cu mine; fiindcă eu aleg mai degrabă să mor, decât să-mi răpească cineva acest motiv de laudă. Căci dacă vestesc evanghelia nu am de ce să mă laud, fiindcă e datoria mea să o vestesc; şi vai mie dacă nu o voi vesti! Dacă o vestesc de bună voie, am o răsplată; iar dacă o fac fără să vreau, este totuşi o slujire care mi-a fost încredinţată. Deci care este plata mea? Aceea că eu vestesc evanghelia şi o pun înaintea oamenilor fără să primesc ceva de la ei şi fără să mă folosesc de dreptul pe care mi-l dă evanghelia. Căci, deşi sunt liber faţă de toate, am slujit ca un rob tuturor, ca să-i câştig pe cât mai mulţi. Şi m-am făcut iudeu cu iudeii, ca să îi câştig pe iudei; cu cei de sub Lege ca unul ce este sub Lege, deşi eu însumi nu sunt sub Lege, ca să-i câştig pe cei de sub Lege; Pentru cei din afara Legii am fost ca unul din afara Legii, deşi nu sunt în afara Legii lui Dumnezeu, ci în legea lui Hristos, ca să îi câştig pe cei din afara Legii. Pentru cei slabi m-am făcut ca unul slab, ca să îi câştig pe cei slabi; cu toţi m-am făcut toate, ca, în orice chip, măcar pe unii să îi mântuiesc. Şi toate le fac pentru evanghelie, ca să fiu părtaş la ea. Nu ştiţi că cei ce aleargă în arenă, aleargă toţi, dar numai unul ia premiul? Astfel, dar, să alergaţi şi voi, ca să-l luaţi! Toţi cei ce se luptă se abţin de la toate lucrurile, şi ei fac aceasta ca să câştige o cunună care piere, noi însă să alergăm pentru cununa care nu piere! Eu aşa alerg, acum, nu la întâmplare; aşa mă şi lupt, nu lovind în gol. Dimpotrivă, îmi trudesc trupul şi mi-l supun, ca nu cumva, după ce am vestit aceste lucruri celorlalţi, eu însumi să ajung nevrednic de ele. Pentru că nu vreau ca voi, fraţilor, să nu luaţi în seamă că părinţii noştri au fost cu toţii sub nor şi au trecut toţi prin mare. Toţi, în timpul lui Moise, au fost botezaţi în nor şi în mare. Toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească; fiindcă au băut din stânca duhovnicească care venea în urmă, iar stânca era Hristos. Dar cei mai mulţi dintre ei nu I-au plăcut lui Dumnezeu, de vreme ce au căzut morţi în pustiu. Acestea, aşadar, au fost pilde pentru noi, ca să nu fim şi noi ca ei, poftind lucrurile rele, aşa cum au poftit ei. Să nu fiţi nici închinători la idoli ca unii dintre ei, precum stă scris: S-a aşezat poporul să mănânce şi să bea, apoi s-a sculat să joace. Să nu ne desfrânăm ca unii dintre aceia care s-au desfrânat şi au căzut morţi, într-o singură zi, douăzeci şi trei de mii de oameni. Să nu-L punem la încercare pe Hristos ca unii dintre aceia care L-au pus la încercare şi au murit muşcaţi de şerpi. Nici să nu cârtiţi, aşa cum au cârtit unii dintre ei şi au pierit loviţi de îngerul nimicitor. Iar toate acestea li s-au întâmplat lor ca pildă pentru noi şi au fost scrise ca sfat pentru noi, cei care am ajuns la sfârşitul veacurilor. Astfel, cel care crede că stă pe picioarele sale să ia aminte să nu cadă. Căci nu v-a ajuns nici o ispită, peste ce-i omenesc să înduri. Şi Dumnezeu este credincios şi nu vă va lăsa să fiţi încercaţi mai mult decât puteţi, ci, odată cu îngăduirea ispitei, a făcut şi scăparea din ea, ca să o puteţi depăşi. De aceea, iubiţii mei fraţi, fugiţi de închinarea la idoli! Vă vorbesc ca unor oameni înţelepţi; judecaţi voi înşivă ceea ce zic: paharul binecuvântării pe care îl binecuvântăm nu este el o împărtăşire cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este ea o împărtăşire cu trupul lui Hristos? Devreme ce este o singură pâine, noi, cei mulţi, suntem un singur trup, pentru că toţi ne împărtăşim dintr-o singură pâine. Priviţi la poporul lui Israel, cel socotit după trup: cei ce mănâncă din jertfă nu se împărtăşesc cu jertfele altarului? Ce vreau să zic? Că cele jertfite idolilor sunt ceva sau că idolul este ceva? Nu! Ci că lucrurile jertfite sunt jertfite demonilor şi nu lui Dumnezeu; Şi eu nu vreau ca voi să ajungeţi să fiţi în împărtăşire cu demonii. Nu puteţi să beţi şi paharul Domnului şi paharul demonilor! Nu puteţi să vă împărtăşiţi din masa Domnului şi din masa demonilor! Vrem oare să stârnim mânia Domnului? Suntem oare mai tari decât El? Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate folosesc; toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc. Nimeni să nu se îngrijească de sine, ci să ia aminte la cele ale celuilalt. Mâncaţi tot ce se vinde în măcelărie, fără să întrebaţi nimic din pricina conştiinţei, pentru că al Domnului este pământul şi tot ce e pe el. Dacă cineva dintre cei necredincioşi vă cheamă la masă şi vreţi să vă duceţi, mâncaţi tot ce vă pune pe masă, fără să întrebaţi nimic din pricina conştiinţei. Iar dacă cineva vă va spune: „Aceasta este carne jertfită”, să nu mâncaţi, din pricina celui care v-a atras atenţia şi pentru conştiinţă. Şi aici nu vorbesc despre conştiinţa ta, ci despre a celuilalt. Dar de ce libertatea mea este judecată de o altă conştiinţă? Dacă eu sunt părtaş al harului, de ce să fiu hulit pentru ceea ce eu mulţumesc? Deci fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi ceva, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu. Nu fiţi pricină de poticnire nici pentru iudei, nici pentru elini, nici pentru Biserica lui Dumnezeu, ci fiţi ca mine, care mă silesc să plac tuturor în toate, fără a căuta folosul meu, ci pe al celorlalţi, ca ei să fie mântuiţi. Urmaţi-mă în toate, după cum şi eu Îl urmez pe Hristos. Vă laud că vă amintiţi de toate cuvintele mele şi ţineţi învăţăturile pe care vi le-am transmis aşa cum vi le-am dat. Vreau să ştiţi că Hristos este capul oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos este Dumnezeu. Orice bărbat care se roagă sau profeţeşte cu capul acoperit, îşi necinsteşte capul. Orice femeie care se roagă sau profeţeşte cu capul descoperit, îşi necinsteşte capul. Fiindcă este totuna cu a se tunde. Căci dacă o femeie nu îşi acoperă capul, să se şi tundă de tot; iar dacă pentru o femeie este ruşinos să-şi taie părul sau să se tundă, atunci să îşi acopere şi capul. Fiindcă bărbatul nu e dator să-şi acopere capul, fiind chip şi slavă a lui Dumnezeu. Iar femeia este slava bărbatului. Pentru că nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat şi nu bărbatul a fost creat pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. De aceea, din pricina îngerilor, femeia este datoare să aibă pe cap semnul stăpânirii. Acum însă, în Domnul, nici femeia nu este fără bărbat, nici bărbatul fără femeie. Fiindcă aşa cum femeia este din bărbat, la fel şi bărbatul este prin femeie. Şi toate sunt de la Dumnezeu. Judecaţi voi înşivă: se cade ca femeia să se roage cu capul neacoperit? Nu vă învaţă chiar firea lucrurilor că este o necinstire pentru bărbat dacă îşi lasă părul lung şi este o slavă pentru femeie dacă îşi lasă părul lung? Fiindcă părul i-a fost dat ca acoperământ. Deci, dacă îi place cuiva să se certe, noi nu avem un astfel de obicei, nici Bisericile lui Dumnezeu. Poruncindu-vă aceasta, nu vă laud, fiindcă vă adunaţi nu spre mai bine, ci spre mai rău. În primul rând aud că atunci când vă adunaţi în Biserică există între voi dezbinări, şi în parte cred. Căci trebuie să fie între voi şi erezii, ca să se arate între voi cei încercaţi. Aşadar, atunci când vă adunaţi în acelaşi loc, nu puteţi mânca cum se cuvine Cina Domnului; fiindcă fiecare se grăbeşte să-şi mănânce mâncarea sa şi astfel unul rămâne flămând, în timp ce altul se îmbată. Nu aveţi case ca să mâncaţi şi să beţi? Sau oare vreţi să vă bateţi joc de Biserica lui Dumnezeu şi să îi faceţi pe cei ce nu au să se ruşineze? Ce să vă mai zic? Să vă laud? Pentru asta nu vă laud. Eu am primit de la Domnul ceea ce v-am dat şi vouă; că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a zis: Acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi. Faceţi aceasta spre amintirea Mea. La fel, după Cină, a luat şi paharul, zicând: Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu. Aceasta să faceţi, de fiecare dată când veţi bea, spre amintirea Mea. Fiindcă de fiecare dată când veţi mânca această pâine şi veţi bea paharul, voi vestiţi moartea Domnului până când El va veni. Astfel, oricine va mânca pâinea sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului. Fiecare însă să se judece pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Fiindcă acela care mănâncă şi bea cu nevrednicie, fără să ţină seama că este trupul Domnului, îşi mănâncă şi îşi bea pedeapsa. Din această pricină sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, iar unii au şi murit. Dacă ne-am judeca noi înşine, nu am mai fi judecaţi. Dar, când suntem judecaţi de Domnul, suntem şi pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea. Astfel, fraţii mei, atunci când vă adunaţi împreună ca să mâncaţi, aşteptaţi-vă unii pe alţii. Dacă vreunuia îi este foame, să mănânce acasă, ca în felul acesta să nu vă adunaţi spre pedeapsă. Iar pe celelalte le voi rândui atunci când voi veni. Fraţilor, în ceea ce priveşte darurile duhovniceşti nu vreau să fiţi neştiutori. Ştiţi că, pe când eraţi păgâni, alergaţi la idolii fără glas, ca şi cum vă mâna cineva de la spate. De aceea, vreau să ştiţi că nimeni, când vorbeşte în Duhul Domnului, nu zice: „Blestemat fie Iisus! ” şi că nimeni nu poate să zică: „Iisus este Domn!” decât în Duhul Sfânt. Darurile sunt felurite, dar este acelaşi Duh. Şi slujirile sunt felurite, dar este acelaşi Domn. Şi lucrările sunt felurite, dar este acelaşi Dumnezeu care le lucrează pe toate în toţi. Iar fiecăruia i s-a dat o lucrare a Duhului spre folosul tuturor. Unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt înţelept, altuia, prin acelaşi Duh, cuvântul cunoaşterii. Unuia credinţă, în acelaşi Duh, altuia darurile vindecărilor, în unul şi acelaşi Duh. Unuia puterea de a săvârşi minuni, altuia profeţia, altuia deosebirea duhurilor, altuia darul vorbirii în limbi felurite, altuia darul tălmăcirii limbilor. Pe toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, care împarte fiecăruia darurile Sale după cum voieşte. Fiindcă la fel cum trupul este unul şi are multe mădulare, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un singur trup, aşa şi Hristos. Pentru că noi toţi am fost botezaţi într-un singur Duh, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; la fel, toţi am băut dintr-un singur Duh. Fiindcă şi trupul nu este numai un singur mădular, ci mai multe. Dacă piciorul ar zice: „Pentru că nu sunt mână, nu sunt din trup”, pentru această pricină nu este el din trup? Iar dacă urechea ar zice: „Pentru că nu sunt ochi, nu sunt din trup”, pentru această pricină nu este ea din trup? Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar mai fi auzul? Dacă tot trupul ar fi auz, unde ar mai fi mirosul? Dar Dumnezeu a pus mădularele în trup după cum a voit, pe fiecare dintre ele. Dacă toate ar fi acelaşi mădular, unde ar mai fi trupul? Acum însă sunt multe mădulare, dar un singur trup. Deci ochiul nu poate să zică mâinii: „Nu am nevoie de tine” sau, iarăşi, capul să zică picioarelor: „Nu am nevoie de voi!” Dar mădularele trupului – şi cu atât mai mult cele care par a fi mai slabe – sunt foarte folositoare. Iar mădularele care par a fi mai de necinste noi le îmbrăcăm cu mai multă cinste; şi mădularele noastre mai ruşinoase noi le împodobim mai mult. Căci mădularele noastre cele socotite mai nobile nu au nevoie de vreo cinstire. Iar Dumnezeu a alcătuit trupul în aşa fel, încât a dat mai multă cinste mădularului căruia îi lipseşte cinstea, ca să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească unele de altele. Iar dacă un mădular suferă, suferă toate mădularele. Şi dacă un mădular este slăvit, se bucură împreună toate mădularele. Voi sunteţi trupul lui Hristos şi, fiecare în parte, mădulare ale lui. Şi în Biserică Dumnezeu i-a pus pe unii mai întâi apostoli, în al doilea rând profeţi, în al treilea rând învăţători; apoi pe cei ce săvârşesc minuni, pe cei ce au darurile vindecărilor, pe cei care ajută, pe cei care cârmuiesc, pe cei ce vorbesc în limbi felurite. Aşadar, sunt oare toţi apostoli? Sunt oare toţi profeţi? Sunt oare toţi învăţători? Sunt oare toţi făcători de minuni? Au cumva toţi darurile vindecărilor? Oare toţi vorbesc în limbi? Oare toţi pot tălmăci? Voi însă să râvniţi la darurile cele mai mari. Şi, iată, vă arăt o cale care le depăşeşte pe toate. Dacă aş vorbi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar dragoste nu am, sunt doar aramă care sună sau un chimval zăngănitor. Chiar de-aş avea şi darul profeţiei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată cunoştinţa, de aş avea toată credinţa încât să mut din loc şi munţii, dar dragoste nu am, nimic nu sunt. Chiar de mi-aş împărţi toată averea şi trupul meu dacă l-aş da să fie ars, dar dragoste nu am, nu-mi foloseşte la nimic. Căci dragostea rabdă-ndelung, ea se milostiveşte; dragostea nu pizmuieşte, nu se făleşte, nu se mândreşte. Nu e fără cuviinţă, nu caută câştigul său, ea nu se mânie şi nici nu se gândeşte la rău, ea nu se bucură de nedreptate, ci dragostea se bucură de adevăr. Toate le-ndură, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu piere niciodată. Cât despre profeţii, vor înceta, iar limbile – vor amuţi, cunoaşterea se va sfârşi. Căci noi cunoaştem doar în parte şi profeţim „în parte”. Când va veni însă ce e desăvârşit, ce este doar „în parte” se va sfârşi. Pe când eram copil, vorbeam ca un copil, gândeam ca un copil, şi judecam ca un copil; când am ajuns bărbat, am încheiat purtarea de copil. Acum vedem ca prin oglindă, în chip nedesluşit, dar vom vedea odată faţă către faţă. Acum cunosc numai în parte, atunci voi cunoaşte deplin, aşa cum şi eu am fost pe deplin cunoscut. Acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Dar cea mai mare dintre ele e dragostea. Căutaţi dragostea! Râvniţi după cele duhovniceşti, şi mai ales după darul profeţiei. Pentru că acela care vorbeşte într-o limbă neînţeleasă, nu le vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu. Şi nimeni nu-l înţelege, fiindcă spune taine, prin Duhul. Dar cel care profeţeşte le spune oamenilor cuvinte de zidire, de încurajare şi de mângâiere. Cel care vorbeşte într-o limbă neînţeleasă, se zideşte numai pe sine, dar cel care profeţeşte zideşte întreaga Biserică. Eu vreau ca voi toţi să vorbiţi în limbi, dar mai ales să profeţiţi. Fiindcă cel ce profeţeşte este mai mare decât cel ce vorbeşte în limbi, doar dacă acesta nu este şi tălmăcitor, ca Biserica să primească cuvinte care o zidesc. Acum fraţilor, dacă eu aş veni la voi vorbind în limbi, ce folos aţi avea de la mine dacă nu v-aş spune fie vreo descoperire sau vreo taină, fie vreun cuvânt profetic sau un cuvânt de învăţătură? Dacă lucrurile neînsufleţite care scot sunete – fie fluier, fie chitară – nu ar scoate sunete diferite, cum s-ar putea cunoaşte care este sunetul fluierului şi care este al chitarei? Iar dacă trâmbiţa scoate un sunet neclar, cine se va pregăti de război? Tot aşa şi voi, când vorbiţi o limbă, dacă nu scoateţi sunete uşor de înţeles, cum se va înţelege ce aţi spus? Şi veţi fi nişte oameni care vorbesc în vânt. Sunt multe feluri de limbi în lume, dar nici una nu este lipsită de înţeles. Deci dacă nu ştiu înţelesul cuvintelor, voi fi un străin pentru cel care vorbeşte, iar cel care vorbeşte va fi un străin pentru mine. Aşa şi voi, pentru că râvniţi lucrurile duhovniceşti, căutaţi să le dobândiţi spre zidirea Bisericii, ca să creşteţi în ele. De aceea, cel ce vorbeşte într-o limbă, să se roage ca să aibă şi darul tălmăcirii. Fiindcă dacă eu mă rog într-o limbă, duhul meu se roagă, dar mintea este neroditoare. Aşadar ce trebuie să fac? Trebuie să mă rog cu duhul, dar trebuie să mă rog şi cu mintea; trebuie să cânt cu duhul, dar trebuie să cânt şi cu mintea. Dacă tu binecuvântezi cu duhul, cum va răspunde omul de rând „Amin” la rugăciunea ta de mulţumire? Pentru că el nu înţelege ce spui tu. Într-adevăr, tu aduci mulţumire bine, dar celălalt nu este zidit. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că vorbesc în limbi mai mult decât voi toţi. Dar în Biserică vreau să spun cinci cuvinte pe înţeles, cu mintea mea, ca să îi învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă. Fraţilor, nu fiţi copii la minte, ci fiţi copii când vine vorba de răutate. La minte însă, fiţi desăvârşiţi. În Lege stă scris: În alte limbi şi prin buzele altora voi vorbi acestui popor şi nici aşa nu Mă vor asculta! zice Domnul. Astfel, vorbirea în limbi este un semn nu pentru cei ce cred, ci pentru cei necredincioşi, iar profeţia nu este pentru cei necredincioşi, ci pentru cei ce cred. Deci, dacă s-ar aduna Biserica întreagă în acelaşi loc şi toţi ar vorbi în limbi neînţelese şi ar intra oameni simpli sau necredincioşi, nu vor zice oare că sunteţi nebuni? Iar dacă toţi ar profeţi şi ar intra un om necredincios sau un om simplu, el va fi dat pe faţă de toţi, va fi judecat de toţi. Ascunzişurile inimii lui vor fi arătate şi astfel, căzând cu faţa la pământ, el se va închina lui Dumnezeu şi va mărturisi: Cu adevărat Dumnezeu este în voi! Ce trebuie să facem, fraţilor? Când vă adunaţi, fie că cineva vine cu un psalm, cu un cuvânt de învăţătură, cu o descoperire, cu darul limbilor sau cu darul tălmăcirii, toate acestea să fie spre zidire! Dacă sunt oameni care vorbesc în limbi, să fie câte doi sau cel mult trei. Să vorbească pe rând şi unul să tălmăcească! Iar dacă nu are cine să tălmăcească, aceia să tacă în Biserică. Să-şi vorbească numai lor înşişi şi lui Dumnezeu. Profeţii să vorbească numai doi sau trei, iar ceilalţi să judece. Iar dacă i se va descoperi ceva unuia dintre cei care stau aşezaţi, cel care vorbea înainte să tacă. Puteţi să profeţiţi toţi, dar pe rând, câte unul, ca toţi să înveţe şi toţi să fie încurajaţi. Pentru că duhurile profeţilor se supun profeţilor, fiindcă Dumnezeu nu este Dumnezeul dezordinii, ci al păcii. Femeile să tacă în Biserici! Căci, după cum zice şi Legea, nu le este îngăduit să vorbească. Dacă vor să înveţe ceva, să-şi întrebe soţii acasă, fiindcă este ruşinos ca femeile să vorbească în Biserică. Oare de la voi a ieşit cuvântul lui Dumnezeu? Sau doar la voi a ajuns? Dacă cineva crede că este profet sau om duhovnicesc, să priceapă atunci că lucrurile pe care vi le scriu sunt porunca Domnului. Iar dacă cineva nu vrea să ştie de ele, atunci să nu ştie! Deci, fraţii mei, râvniţi să profeţiţi şi nu puneţi piedică vorbirii în limbi. Dar toate să se întâmple cuviincios şi după rânduială. Vă aduc aminte, fraţilor, evanghelia pe care v-am vestit-o, pe care aţi şi primit-o, în care, de altfel, staţi cu tărie, prin care sunteţi mântuiţi, dacă o păstraţi aşa cum v-am vestit-o. Altfel, aţi crezut în zadar. Căci v-am dat în primul rând ceea ce am primit şi eu, că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după cum au scris Scripturile, şi că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după cum au scris Scripturile; şi că i s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece; apoi s-a arătat în acelaşi timp la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au adormit. Apoi i s-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor; În urma tuturor, ca unui prunc născut la timp nepotrivit, mi s-a arătat şi mie. Fiindcă eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli şi nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am persecutat Biserica lui Dumnezeu. Însă prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt şi harul Lui care este în mine nu a fost degeaba, căci m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine. Deci, fie eu, fie ei, noi aşa propovăduim şi voi aşa aţi crezut. Dacă Hristos este vestit că a înviat din morţi, cum de spun unii dintre voi că nu există înviere din morţi? Dacă nu există înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat! Dacă Hristos nu a înviat, degeaba este şi propovăduirea noastră, degeaba este şi credinţa voastră. Mai mult, suntem dovediţi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, căci împotriva lui Dumnezeu am mărturisit că L-a înviat pe Hristos, pe care Dumnezeu, dacă morţii nu învie, nu L-a înviat. Căci dacă morţii nu învie, nici Hristos nu a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, deşartă este credinţa voastră şi sunteţi încă în păcatele voastre; iar cei care au adormit în Hristos, au pierit. Dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii. Dar Hristos a înviat acum, fiind primul rod al învierii dintre cei adormiţi. Şi pentru că printr-un om a venit moartea, tot printr-un om a venit şi învierea morţilor. Căci precum în Adam toţi mor, la fel şi în Hristos toţi vor învia, însă fiecare la rândul lui: Hristos rodul cel dintâi, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui. Apoi va veni sfârşitul, când Domnul îi va da lui Dumnezeu Tatăl Împărăţia, când se va desfiinţa orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Fiindcă trebuie ca El să domnească până ce îi va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Şi va fi nimicit şi ultimul vrăjmaş, moartea. Căci toate le-a supus sub picioarele Lui. Iar când zice că toate I-au fost supuse, este limpede că toate, afară însă de Cel care I-a supus Lui toate. Iar când toate Îi vor fi supuse, atunci Fiul Însuşi se va supune Celui ce I-a supus Lui totul, ca Dumnezeu să fie totul în toate. Deci ce vor face cei care se botează pentru cei morţi? Dacă morţii nu învie nicicum, atunci de ce se mai botează pentru ei? Iar noi, noi de ce mai înfruntăm primejdii în fiecare clipă? În fiecare zi stau în faţa morţii! Da, într-adevăr, fraţilor, jur pe cinstea pe care o primesc pentru voi în Hristos Iisus, Domnul nostru. Dacă omeneşte vorbind, m-am luptat cu fiarele din Efes, ce folos aş avea dacă morţii nu ar învia? Să mâncăm şi să bem că mâine vom muri. Nu vă amăgiţi! Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune. Treziţi-vă cum se cuvine şi nu mai păcătuiţi, fiindcă unii dintre voi nu au cunoaştere de Dumnezeu – spre ruşinea voastră o spun! Dar poate cineva se întreabă: „Cum învie morţii? Cu ce trup vor veni?” Om nesăbuit! Ceea ce semeni nu prinde viaţă decât dacă moare mai întâi. Ceea ce semeni tu nu este trupul care va fi apoi, ci doar un grăunte, fie de grâu fie de altceva. Dar Dumnezeu îi dă acelui grăunte un trup, după cum voieşte; şi fiecărei seminţe câte un trup. Nu toate trupurile sunt la fel, ci unul este trupul omului, altul al animalului, altul al păsării, altul al peştelui. Sunt şi trupuri cereşti şi trupuri pământeşti; dar una este slava celor cereşti, alta a celor pământeşti. Una este slava soarelui, alta este slava lunii, alta a stelelor. Fiindcă fiecare stea se deosebeşte de cealaltă. Tot aşa este şi învierea morţilor: se seamănă în stricăciune, dar este înviat în neputrezire. Se seamănă în necinste, dar învie în slavă; se seamănă în slăbiciune, dar învie în putere; se seamănă un trup firesc, dar învie un trup duhovnicesc. Dacă există un trup firesc, există şi unul duhovnicesc, precum stă scris: omul cel dintâi, Adam, a fost făcut cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă, cu Duh dătător de viaţă. Deci nu a fost întâi cel duhovnicesc, ci cel firesc. Iar cel duhovnicesc vine pe urmă. Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer. Precum este cel pământesc, la fel sunt şi cei pământeşti; şi cum este cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul celui ceresc. Eu zic aceasta, fraţilor: trupul şi sângele nu pot moşteni Împărăţia lui Dumnezeu, nici putrezirea nu moşteneşte neputrezirea. Iată, vă spun o taină: nu toţi vom muri, dar toţi vom fi preschimbaţi deodată, cât ai clipi din ochi, la trâmbiţa de apoi; căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nesupuşi putrezirii, iar noi vom fi preschimbaţi, pentru că trebuie ca acest trup supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire şi acest trup muritor să se îmbrace în nemurire. Iar când acest trup supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi acest trup muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care stă scris: Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde-ţi este, moarte, biruinţa? Unde-ţi este, moarte, ghimpele? Iar ghimpele morţii este păcatul, iar puterea păcatului este legea. Să aducem mulţumire lui Dumnezeu, cel ce ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea, fraţii mei iubiţi, fiţi tari, neclintiţi, sporind totdeauna în lucrarea Domnului, ştiind că truda voastră nu este degeaba în Domnul. Despre strângerea de ajutoare pentru sfinţi vă spun şi vouă să faceţi aşa cum am rânduit în Bisericile Galatiei. În prima zi de după sâmbătă, fiecare din voi să pună deoparte ce vrea să dăruiască, ca să nu stea să facă aceasta atunci când voi veni eu. Iar atunci când voi veni, pe cei pe care îi veţi alege, pe aceia îi voi trimite cu scrisori să ducă darul vostru la Ierusalim. Şi dacă va fi nevoie să merg şi eu, vor merge împreună cu mine. Voi veni la voi când voi trece prin Macedonia, fiindcă prin Macedonia trec. Poate că voi rămâne sau voi ierna la voi, ca să mă petreceţi în călătoria ce o voi face. Fiindcă aş vrea să nu vă văd acum numai în treacăt, ci sper să rămân la voi câtva timp, dacă Domnul o va îngădui. Voi rămâne acum în Efes, până la Cincizecime, fiindcă mi s-a deschis larg o uşă ca să pot lucra, dar sunt şi mulţi împotrivă. Dacă va veni Timotei, aveţi grijă să stea fără frică la voi; fiindcă lucrează, ca şi mine, pentru Domnul. Nimeni să nu-l dispreţuiască, ci să-l trimiteţi în pace, ca să vină la mine, fiindcă îl aştept cu fraţii. Despre fratele Apolo vă spun că l-am rugat mult să vină la voi împreună cu fraţii. Cu toate acestea, nu a vrut să vină acum, ci va veni când va găsi prilej. Vegheaţi, fiţi tari în credinţă, îmbărbătaţi-vă, întăriţi-vă. Tot ceea ce faceţi să faceţi cu dragoste. Fraţilor, vă mai rog încă ceva. Ştiţi casa lui Stefanas, care este cel dintâi rod al Ahaiei şi care s-au pus pe ei înşişi în slujba sfinţilor. Unora ca aceştia şi voi, fraţilor, să vă supuneţi, precum şi tuturor celor care lucrează şi trudesc împreună cu ei. Mă bucur de venirea lui Stefanas, a lui Fortunat şi a lui Ahaic, pentru că ei au împlinit lipsa voastră şi mi-au adus şi mie şi vouă, tihnă în suflet. Preţuiţi-i, aşadar, pe unii ca ei. Bisericile din Asia vă îmbrăţişează. Vă îmbrăţişează mult, în Domnul, Acvila şi Priscila, împreună cu Biserica adunată în casa lor. Vă îmbrăţişează toţi fraţii. Îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu o sărutare sfântă. Eu, Pavel, am scris salutarea cu mâna mea. Dacă cineva nu-L iubeşte pe Domnul, să fie anatema. Domnul nostru vine! Harul Domnului Iisus să fie cu voi. Dragostea mea să fie cu voi în Hristos Iisus. Pavel, apostol al lui Hristos Iisus prin voinţa lui Dumnezeu, şi fratele Timotei, către Biserica lui Dumnezeu care se află în Corint şi către toţi sfinţii care se află în toată Ahaia: har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul Iisus Hristos. Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl îndurărilor şi Dumnezeul tuturor mângâierilor, care ne mângâie în orice suferinţă a noastră, ca şi noi să-i putem mângâia pe cei care se află în orice suferinţă prin mângâierea cu care am fost mângâiaţi şi noi de Dumnezeu. Căci după cum sunt din belşug pătimirile lui Hristos pentru noi, la fel, prin Hristos, este din belşug şi mângâierea noastră. Aşadar, când suntem în necaz, suntem pentru mângâierea şi mântuirea voastră; când suntem mângâiaţi, suntem pentru mângâierea care vă face să înduraţi cu răbdare aceleaşi suferinţe pe care le îndurăm şi noi. Şi nădejdea noastră în ceea ce vă priveşte este neclintită, ştiind că, după cum sunteţi părtaşi la pătimirile noastre, tot aşa sunteţi şi la mângâieri. Fiindcă, fraţilor, vrem să ştiţi şi voi prin ce necaz am trecut în Asia, un necaz de care am fost copleşiţi peste măsură şi peste puterile noastre, încât ne pierduserăm nădejdea de a mai trăi. Am crezut chiar că suntem condamnaţi la moarte, ca să nu ne încredem în noi înşine, ci în Dumnezeu, cel care învie morţii. El ne-a scăpat de o astfel de moarte şi ne va scăpa, şi noi avem această nădejde că ne va scăpa din nou, fiind ajutaţi prin rugăciunea voastră pentru noi, astfel încât prin darul dobândit de mai mulţi oameni, mulţi să aducă mulţumiri pentru noi. Căci aceasta este mândria noastră: mărturia cugetului nostru că ne-am purtat, în lume şi mai ales faţă de voi, cu sinceritatea şi nevinovăţia lui Dumnezeu, nu cu înţelepciunea omenească, ci cu harul lui Dumnezeu. Căci nu vă scriem altceva decât ceea ce citiţi şi cunoaşteţi. Şi sper că până la sfârşit veţi înţelege, după cum aţi înţeles deja, că mândria voastră suntem noi, iar voi sunteţi mândria noastră în ziua Domnului nostru Iisus. Cu această încredinţare voiam să vin mai întâi la voi, ca să primiţi un al doilea har. De la voi să trec în Macedonia, apoi, din nou, din Macedonia să mă întorc la voi, iar voi să mă ajutaţi să plec în Iudeea. Aşadar, plănuind acest lucru m-am purtat oare cu uşurătate? Sau ceea ce vreau, vreau oare după trup, astfel încât în mine să fie în acelaşi timp şi da şi nu? Martor este Dumnezeu că faţă de voi cuvântul nostru nu este şi „da” şi „nu”. Căci Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, cel pe care noi L-am vestit printre voi – eu, Silvan şi Timotei – nu a fost şi „da” şi „nu”, ci în el, nu a fost decât „da!” Şi toate făgăduinţele lui Dumnezeu au devenit în El „da”. Şi de aceea, prin El, îi înălţăm lui Dumnezeu „aminul” nostru pentru slava sa. Iar Dumnezeu este cel care ne întăreşte şi pe noi şi pe voi în Hristos. El ne-a uns, ne-a pecetluit şi ne-a dat arvuna Duhului în inimile noastre. Îl chem pe Dumnezeu ca martor al sufletului meu că nu am mai venit la Corint fiindcă am vrut să vă cruţ. Nu că am fi noi stăpâni pe credinţa voastră, ci lucrăm împreună pentru bucuria voastră, fiindcă aţi rămas tari în credinţă. M-am hotărât să nu mai vin la voi cu întristare, fiindcă dacă eu vă întristez, atunci cine să mă înveselească dacă nu cei pe care i-am întristat? Şi v-am scris aceasta ca, atunci când vin, să nu mă întristeze cei care trebuiau să mă bucure, încredinţat fiind, în ceea ce vă priveşte pe voi toţi, că bucuria mea este şi a voastră, a tuturor. V-am scris fiind foarte mâhnit şi îngrijorat, cu multe lacrimi, nu ca să fiţi întristaţi, ci ca să cunoaşteţi dragostea nespus de mare pe care o am pentru voi. Dacă cineva a adus întristare, nu m-a întristat doar pe mine, ci, măcar în parte, pe voi toţi, ca să nu spun mai mult. Este de ajuns pentru el pedeapsa dată de majoritatea adunării, aşa încât este mai bine să-l iertaţi şi să-l încurajaţi, ca să nu fie doborât de prea multă tristeţe. Vă îndemn deci să vă arătaţi mai mult iubirea faţă de el. De aceea v-am scris, ca să aflu din această încercare dacă sunteţi ascultători în toate. Pe cel pe care-l iertaţi voi îl iert şi eu. Iar ceea ce am iertat, dacă am iertat ceva, am făcut-o pentru voi în faţa lui Hristos, ca să nu fim înşelaţi de Satana, ale cărui gânduri le cunoaştem. Când am ajuns la Troas şi Domnul mi-a deschis o uşă pentru evanghelia lui Hristos, nu am avut pace în duhul meu, fiindcă nu l-am găsit pe fratele meu Tit şi, luându-mi rămas bun de la ei, am plecat spre Macedonia. Mulţumire să-I fie adusă lui Dumnezeu, care ne duce la biruinţă în Hristos, şi care, prin noi, răspândeşte pretutindeni mireasma cunoaşterii Sale. Fiindcă înaintea lui Dumnezeu noi suntem mireasma lui Hristos, şi între cei care se mântuiesc, şi între cei care pier. Pentru unii suntem mireasma ce duce de la moarte spre moarte, iar pentru alţii mireasma ce duce de la viaţă spre viaţă. Şi cine este vrednic pentru acestea? Căci noi nu suntem ca cei mulţi care fac negoţ cu cuvântul lui Dumnezeu, ci vorbim cu sinceritate din partea lui Dumnezeu şi înaintea lui Dumnezeu în Hristos. Începem iarăşi să ne recomandăm? Sau avem nevoie, ca alţii, de scrisori de recomandare pentru voi sau de la voi? Scrisoarea noastră sunteţi voi, scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii. Căci este limpede că voi sunteţi scrisoarea lui Hristos, alcătuită şi scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui Viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimilor voastre. Avem această încredere înaintea lui Dumnezeu prin Hristos. Nu că noi am fi în stare să gândim că ceva ar veni de la noi; puterea noastră vine de la Dumnezeu, care ne face pe noi slujitorii noului legământ, nu ai literei, ci ai Duhului, fiindcă litera ucide, însă Duhul dă viaţă. Iar dacă slujirea morţii, săpată în piatră, a fost atât de măreaţă încât fiii lui Israel nu puteau privi faţa lui Moise din cauza slavei trecătoare, cu cât mai măreaţă şi mai slăvită nu va fi slujirea Duhului? Căci dacă slujirea care a adus pedeapsa a fost slăvită, cu cât mai mult o va întrece în slavă slujirea dreptăţii? Iar în această privinţă, ceea ce a fost slăvit atunci, nici măcar nu a fost slăvit, faţă de slava covârşitoare de acum. Căci dacă ceea ce era trecător a fost slăvit, cu mult mai mult este slăvit ceea ce nu piere! De aceea, fiindcă avem această nădejde, ne purtăm în toate pe faţă, nu ca Moise, care îşi punea un văl pe faţă, astfel încât fiii lui Israel să nu privească sfârşitul a ceea ce era trecător. Dar gândurile lor s-au împietrit. Fiindcă şi până în ziua de azi, la citirea vechiului legământ, rămâne acelaşi văl, care nu s-a mai ridicat, fiindcă este desfiinţat doar în Hristos. Până astăzi, ori de câte ori este citit Moise, se aşterne un văl peste inimile lor, dar, de fiecare dată când cineva se întoarce spre Domnul, vălul este dat la o parte. Căci Domnul este Duhul şi oriunde este Duhul Domnului, acolo este libertate. Iar noi toţi, cu faţa descoperită, vedem ca într-o oglindă slava Domnului şi în acelaşi timp suntem schimbaţi într-o slavă tot mai mare, prin Duhul Domnului. De aceea, având această slujire pe care am primit-o prin îndurarea Domnului, noi nu ne pierdem curajul. Dimpotrivă, am părăsit lucrurile ascunse şi ruşinoase, şi nici nu umblăm cu şiretenie, nici nu falsificăm cuvântul lui Dumnezeu, ci, arătând adevărul, ne recomandăm pe noi înşine conştiinţei fiecărui om înaintea lui Dumnezeu. Şi dacă evanghelia noastră rămâne sub un văl, ea este ascunsă pentru cei care pier, pentru necredincioşi, cărora dumnezeul lumii acesteia le-a orbit gândurile necredincioase, ca să nu înţeleagă lumina evangheliei slavei lui Hristos, cel care este chipul lui Dumnezeu. Căci noi nu ne vestim pe noi înşine, ci pe Iisus Hristos Domnul, noi fiind slujitorii voştri pentru Iisus. Fiindcă Dumnezeu, cel care a spus: Să strălucească lumina din întuneric, este şi cel care a strălucit în inimile noastre, ca să lumineze cunoaşterea slavei lui Dumnezeu prin chipul lui Iisus Hristos. Purtăm această comoară în vase de lut, ca puterea nemărginită să fie a lui Dumnezeu şi nu de la noi. Suntem încolţiţi din toate părţile, dar nu suntem striviţi; suntem în impas, dar nu disperaţi; suntem persecutaţi, dar nu părăsiţi; purtăm întotdeauna în trupul nostru uciderea lui Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru. Căci noi, cei care trăim, suntem mereu daţi la moarte din cauza lui Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor. Aşa încât în noi lucrează moartea, iar în voi viaţa. Noi avem acelaşi duh al credinţei despre care stă scris: Am crezut, de aceea am vorbit. Şi noi credem şi de aceea vorbim, ştiind că Cel care L-a înviat pe Domnul Iisus ne va învia şi pe noi împreună cu Iisus şi ne va aşeza împreună cu voi. Şi toate acestea sunt pentru voi, pentru ca, prisosind harul, să se înmulţească prin cât mai mulţi mulţumirile aduse pentru slava lui Dumnezeu. De aceea nu ne pierdem curajul, ci dimpotrivă, dacă omul nostru din afară se nimiceşte, cel lăuntric se înnoieşte din zi în zi. Pentru că încercarea noastră uşoară de acum ne pregăteşte o nespus de mare şi veşnică slavă. Noi nu privim la cele văzute, ci la cele nevăzute, fiindcă cele care se văd sunt trecătoare, iar cele care nu se văd sunt veşnice. Căci ştim că, deşi cortul nostru va fi distrus, adică această casă pământească, avem o locuinţă de la Dumnezeu în ceruri, o casă veşnică şi nefăcută de mână omenească. De aceea suspinăm în coliba aceasta, dorind cu ardoare să ne înveşmântăm cu locuinţa noastră din cer, desigur, dacă vom fi găsiţi îmbrăcaţi, nu goi. Căci, fiind în acest cort, suspinăm împovăraţi: fiindcă nu vrem să ne dezbrăcăm, ci să ne îmbrăcăm, pentru ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă. Cel care ne-a făcut pentru aceasta este Dumnezeu, care ne-a dat arvuna Duhului. De aceea avem întotdeauna încredere şi ştim că, dacă locuim în trup, suntem departe de casă, de Domnul, fiindcă umblăm prin credinţă, nu prin ceea ce se vede. Avem încredere şi mai degrabă am vrea să plecăm din trup şi să locuim la Domnul. De aceea ne străduim să-I fim plăcuţi Lui, fie că rămânem în trup, fie că îl părăsim. Căci toţi trebuie să ne arătăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca fiecare să fie răsplătit potrivit cu ceea ce a făcut pe când era în trup, fie bine, fie rău. Cunoscând, aşadar, teama de Domnul, îi convingem pe oameni; Dumnezeu ne cunoaşte pe deplin şi sper că şi voi ne cunoaşteţi pe deplin în cugetul vostru. Nu ne recomandăm iar în faţa voastră, ci vă dăm prilejul să vă mândriţi cu noi, ca să aveţi răspuns în faţa celor ce se laudă cu ce se vede, nu cu inima. Dacă ne-am purtat nebuneşte, am făcut-o pentru Dumnezeu, iar dacă ne purtăm cu înţelepciune, o facem pentru voi. Căci iubirea lui Hristos ne obligă, deoarece socotim că unul singur a murit pentru toţi şi deci toţi au murit. Şi a murit pentru toţi, ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care a murit şi a înviat pentru ei. Aşadar, de acum înainte noi nu mai cunoaştem pe nimeni în felul oamenilor. Dacă L-am cunoscut pe Hristos în felul oamenilor, acum nu-L mai cunoaştem astfel. Dacă cineva este în Hristos, este o făptură nouă: lucrurile vechi au trecut şi iată s-au înnoit. Şi toate sunt de la Dumnezeu, cel care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi ne-a dat misiunea împăcării. Aşadar, Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine, neţinând seama de greşelile oamenilor şi încredinţându-ne cuvântul împăcării. Noi suntem deci solii lui Hristos, ca şi cum Dumnezeu v-ar îndemna prin noi: vă rugăm, pentru Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu! Pe Cel care nu a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim, în El, dreptatea lui Dumnezeu. Ca unii care lucrăm împreună cu El, vă rugăm deci să nu primiţi în zadar harul lui Dumnezeu, căci El spune: La timpul potrivit te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat. Iată, acum este timpul potrivit, iată, acum este ziua mântuirii. Nu dăm nimănui nici un prilej de poticnire, ca să nu fie defăimată slujirea, ci ne arătăm în toate ca nişte slujitori ai lui Dumnezeu, prin multă răbdare în suferinţe, în nevoi şi strâmtorări, în bătăi, temniţe, răscoale, în trudă, vegheri şi posturi, prin curăţie, cunoaştere, îndelungă răbdare, bunăvoinţă, prin Duhul Sfânt, prin iubirea neprefăcută, prin cuvântul adevărului şi puterea lui Dumnezeu: prin armele dreptăţii, cele de atac şi cele de apărare, în cinste, dar şi în dispreţ, în defăimare cât şi în bunul renume; priviţi ca nişte înşelători, deşi suntem sinceri; ca nişte necunoscuţi, deşi suntem cunoscuţi; ca nişte muribunzi deşi, iată, trăim; ca nişte condamnaţi, deşi nu suntem încă daţi la moarte; ca nişte oameni întristaţi, dar întotdeauna veseli; ca nişte săraci, deşi îi îmbogăţim pe mulţi; ca unii care nu au nimic, deşi stăpânim totul. Corintenilor, v-am vorbit deschis, inima noastră s-a deschis larg. Nu inima noastră s-a închis pentru voi, ci dragostea voastră pentru noi. Vă vorbesc ca unor copii, răsplătiţi-ne la fel, deschideţi-vă şi voi! Nu vă înjugaţi în chip nepotrivit cu necredincioşii: ce legătură este între dreptate şi nelegiuire? Şi ce au în comun lumina şi întunericul? Ce înţelegere poate exista între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii? Fiindcă noi suntem Templul Dumnezeului celui Viu, după cum a spus Dumnezeu: Voi locui între ei şi voi umbla în mijlocul lor. Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu. De aceea, ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, spune Domnul, nu vă atingeţi de ceea ce este necurat şi Eu vă voi primi. Eu voi fi pentru voi Tată, iar voi îmi veţi fi fii şi fiice, spune Domnul cel Atotputernic. Preaiubiţilor, fiindcă avem aceste făgăduinţe, să ne curăţăm de orice întinare a trupului şi a duhului, şi să ne desăvârşim în sfinţenie, în teama de Dumnezeu. Deschideţi-vă inima faţă de noi! Nu am nedreptăţit pe nimeni, nu am vătămat pe nimeni, nu am profitat de nimeni. Nu spun aceasta ca să condamn pe cineva, fiindcă am spus mai înainte că voi sunteţi în inima noastră, ca să murim şi să trăim împreună. Am mare încredere în voi şi mă mândresc mult cu voi: am avut parte din plin de mângâiere şi am fost copleşit de bucurie în toate încercările noastre. Căci şi după ce am venit în Macedonia, trupurile noastre nu au găsit nici un pic de odihnă, ci am avut necazuri din toate părţile: din afară lupte, dinăuntru necazuri. Însă Dumnezeu, cel care îi mângâie pe cei smeriţi, ne-a mângâiat prin venirea lui Tit şi nu numai prin venirea lui, ci şi prin mângâierea pe care a primit-o de la voi; el ne-a făcut cunoscută dorinţa voastră mare, suspinul vostru, râvna voastră pentru mine, ceea ce m-a bucurat şi mai mult. Şi chiar dacă v-am mâhnit cu scrisoarea, nu îmi pare rău. Şi chiar dacă mi-ar fi părut rău – deşi scrisoarea aceasta v-a întristat doar pentru o scurtă vreme – acum mă bucur, nu fiindcă aţi fost întristaţi, ci fiindcă întristarea v-a dus la căinţă. Căci v-aţi întristat după voinţa lui Dumnezeu, ca să nu suferiţi nimic din partea noastră. Tristeţea după voinţa lui Dumnezeu naşte o căinţă care duce la mântuire şi nimeni nu o regretă; dar întristarea lumii duce la moarte. Căci iată câtă râvnă a născut în voi tocmai această întristare de la Dumnezeu! Dar ce râvnă, ce apărare, ce indignare, ce teamă, ce dorinţă aprinsă, cât zel, ce pedeapsă! În toate v-aţi dovedit curaţi în această privinţă! Însă dacă v-am scris, nu am făcut-o din cauza celui care a săvârşit nedreptatea, nici a celui care a suferit-o, ci ca să se arate râvna voastră pentru noi înaintea lui Dumnezeu. Pentru aceasta am fost mângâiaţi. Pe lângă această bucurie a noastră, ne-am bucurat şi mai mult de bucuria lui Tit, căruia voi toţi i-aţi liniştit sufletul. Căci dacă m-am mândrit cu ceva în privinţa voastră faţă de el, nu m-am făcut de ruşine, ci, după cum în toate v-am spus adevărul, şi mândria noastră în faţa lui Tit a fost adevărată. Iar iubirea lui pentru voi este şi mai mare când îşi aduce aminte de ascultarea voastră a tuturor şi de felul în care l-aţi primit, cu frică şi cutremur. Mă bucur că pot avea încredere în voi în toate privinţele. Fraţilor, vă facem cunoscut harul pe care l-a dat Dumnezeu în Bisericile din Macedonia. Căci în mijlocul marii suferinţe cu care au fost încercaţi, belşugul bucuriei şi sărăcia lor grea au prisosit prin bogăţia dărniciei lor. Eu dau mărturie că au dat de bunăvoie după puterile lor, ba chiar peste puterile lor şi ne-au cerut cu multe rugăminţi harul de a lua parte la ajutorarea sfinţilor. Şi nu aşa cum speram noi, ci mai întâi s-au dăruit pe ei înşişi Domnului şi apoi nouă, prin voinţa lui Dumnezeu, aşa încât l-am rugat pe Tit să ducă la capăt şi printre voi această strângere de ajutoare pe care o începuse. Dar, aşa cum prisosiţi în toate, în credinţă şi în cuvânt, în cunoaştere şi zel şi în dragostea pe care aţi primit-o de la noi, să prisosiţi şi în această binefacere. Nu spun aceasta ca pe o poruncă, ci, prin exemplul râvnei altora, vreau să pun la încercare adevărul iubirii voastre. Căci voi cunoaşteţi harul Domnului nostru Iisus Hristos care, deşi era bogat, s-a făcut sărac, astfel încât prin sărăcia Lui voi să deveniţi bogaţi. În această privinţă vă dau un sfat: această binefacere vă este folositoare vouă care, încă de anul trecut, aţi dorit să faceţi ceva şi aţi şi făcut. Acum, din ceea ce aveţi, duceţi la bun sfârşit această lucrare, pentru ca împlinirea ei să fie pe măsura voinţei voastre pline de râvnă. Fiindcă dacă există bunăvoinţă, darul este primit, potrivit cu ceea ce are cineva, nu cu ceea ce nu are. Nu trebuie să li se aducă uşurare altora prin strâmtorarea voastră, ci să fie un echilibru: belşugul vostru de acum să umple sărăcia lor, ca şi belşugul lor să fie pentru sărăcia voastră, să fie un echilibru, după cum este scris: Celui care a strâns mult nu i-a prisosit, iar cel care a strâns puţin nu a dus lipsă. Să-I mulţumim lui Dumnezeu, cel care a pus acelaşi zel pentru voi în inima lui Tit, căci el nu numai că a primit îndemnul nostru, dar, fiind şi mai plin de râvnă, a plecat la voi de bunăvoie. Împreună cu el l-am trimis şi pe fratele care este lăudat în toate Bisericile datorită evangheliei, ba, mai mult, a fost şi ales de către Biserici ca însoţitorul nostru de călătorie în această lucrare de binefacere înfăptuită de noi pentru însăşi slava Domnului şi pentru a vă arăta înflăcărarea noastră. Prin aceasta ne ferim ca cineva să ne vorbească de rău pentru strângerea de daruri pe care am făcut-o, deoarece căutăm să facem ceea ce este bine nu numai înaintea Domnului, ci şi înaintea oamenilor. L-am trimis cu ei şi pe fratele pe care l-am pus la încercare în multe împrejurări, de multe ori, şi a fost plin de zel. Acum însă este şi mai plin de râvnă, prin marea lui încredere pe care o are în voi. Astfel, fie pentru Tit, însoţitorul şi colaboratorul meu pe lângă voi, fie pentru fraţii noştri, apostolii Bisericii şi slava lui Hristos, arătaţi înaintea Bisericilor dovada iubirii voastre şi motivul pentru care suntem mândri de voi. Despre această slujire în folosul sfinţilor este de prisos să vă mai scriu: cunosc bunăvoinţa voastră cu care mă laud în faţa macedonenilor când vine vorba de voi, spunându-le că Ahaia este gata încă de anul trecut, iar zelul vostru i-a încurajat pe mai mulţi. I-am trimis pe fraţi pentru ca mândria noastră în ceea ce vă priveşte să nu fie zădărnicită în această privinţă, ci să fiţi gata, aşa cum am spus, aşa încât dacă vor veni cu mine nişte macedoneni şi vă vor găsi nepregătiţi, să nu cumva să fim făcuţi noi de ruşine, ca să nu mai spun că şi voi, pentru încrederea avută. Aşadar, am socotit că trebuie să îi rog pe fraţi să vină înainte la voi şi să pregătească darul pe care l-aţi promis, ca el să fie gata ca un adevărat dar, nu cu zgârcenie. Cine seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va secera, dar cine va semăna din belşug, din belşug va secera. Fiecare să dea cum a hotărât în inima lui: nu cu regret, nici din obligaţie, căci Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dă cu bucurie. Iar Dumnezeu are puterea să vă facă să prisosiţi în orice har, ca să fiţi mereu îndestulaţi în toate şi să prisosiţi în orice faptă bună, după cum stă scris: A împărţit, a dat săracilor, dreptatea Lui rămâne în veac. Cel ce-i dă sămânţă semănătorului şi pâine pentru hrană vă va da şi vă va înmulţi şi vouă ce aţi semănat şi va face să crească roadele dreptăţii voastre. Şi veţi fi îmbogăţiţi în toate ca să puteţi face orice faptă de dărnicie, care, prin noi, îi aduce mulţumire lui Dumnezeu: fiindcă împlinirea acestei slujiri nu numai că acoperă nevoile sfinţilor, dar face şi să se înmulţească aducerile de mulţumire către Dumnezeu. Prin dovada acestei slujiri ei Îl vor preamări pe Dumnezeu pentru supunerea de care daţi dovadă faţă de evanghelia lui Hristos şi pentru dărnicia venită din comuniunea voastră cu ei şi cu toţi; iar prin rugăciunea lor pentru voi vă vor arăta dragostea lor, prin harul îmbelşugat al lui Dumnezeu faţă de voi. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru harul Său nespus de mare. Eu însumi, Pavel, vă îndemn, pentru blândeţea şi bunătatea lui Hristos, eu, cel „atât de smerit când sunt în faţa voastră, dar plin de îndrăzneală când sunt departe”, vă rog ca atunci când voi fi de faţă să nu fiu nevoit să-mi arăt îndrăzneala pe care am de gând să o folosesc împotriva unora care cred că noi trăim potrivit dorinţelor omeneşti. Căci, deşi trăim în trup, noi nu ne luptăm trupeşte. Căci armele luptei noastre nu sunt trupeşti, ci puternice prin Dumnezeu, ca să dărâme întăriturile; noi distrugem argumentele şi orice trufie care se ridică împotriva cunoaşterii de Dumnezeu şi supunem orice gând ascultării de Hristos şi suntem gata să pedepsim orice neascultare, odată ce ascultarea voastră se va fi împlinit. Priviţi lucrurile în faţă! Dacă cineva crede că este al lui Hristos, să se gândească şi aşa: după cum el este al lui Hristos, tot aşa suntem şi noi. Şi chiar dacă m-aş mândri mai mult cu autoritatea pe care Domnul ne-a dat-o pentru zidirea, nu pentru dărâmarea voastră, tot nu m-aş ruşina. Nu vreau să par că vă înspăimânt cu scrisorile mele, fiindcă ei spun: „Da, scrisorile lui sunt grele şi tari, dar când e de faţă e slab, iar cuvântul lui fără greutate”. Să ţină seamă aceştia că, aşa cum suntem în cuvânt, în scrisorile noastre, când nu suntem de faţă, tot aşa vom fi în faptă şi când vom fi de faţă. Noi nu îndrăznim să ne numărăm printre ei sau să ne comparăm cu unii care se recomandă singuri; fiindcă ei sunt lipsiţi de judecată, căci se măsoară pe ei cu ei înşişi şi se compară tot cu ei înşişi. Noi însă nu ne vom mândri peste măsură, ci după măsura hotărâtă de Dumnezeu ca măsură: să ajungem până la voi. Fiindcă nu ne întindem peste măsură ca şi cum nu am fi ajuns până la voi, căci până la voi am ajuns cu evanghelia lui Hristos. Nu ne mândrim peste măsură cu truda altora, ci avem nădejde, odată cu creşterea credinţei voastre, să devenim şi mai mari printre voi, potrivit măsurii hotărâte nouă, pentru a duce vestea cea bună în ţinuturile de dincolo de voi, fără să intrăm peste lucrarea altuia, ca să nu ne mândrim cu lucruri deja făcute. Cel care se laudă, să se laude în Domnul, fiindcă nu acela care se recomandă singur este recunoscut, ci acela pe care Îl recomandă Domnul! Ah! Dacă aţi putea răbda puţină nebunie din partea mea! Dar, chiar aşa, răbdaţi-mă! Căci sunt gelos pentru voi cu gelozia lui Dumnezeu! V-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată, dar mă tem ca nu cumva gândurile voastre să fie abătute de la simplitatea şi de la curăţia lui Hristos, aşa cum şi şarpele a amăgit-o pe Eva cu şiretenia lui. Într-adevăr, dacă vine cineva şi vă vesteşte un alt Iisus, pe care nu L-am vestit noi, sau dacă primiţi un alt Duh, pe care nu L-aţi primit, sau o altă evanghelie, pe care nu aţi primit-o, ce bine îl primiţi! Totuşi eu nu cred că am fost cu ceva mai prejos decât aceşti apostoli „nemaipomeniţi”! Dar dacă sunt, cumva, nepriceput în vorbire, nu sunt şi în cunoaştere, aşa cum v-am arătat în toate felurile şi mereu. Am făcut oare un păcat umilindu-mă astfel încât voi să fiţi înălţaţi când v-am predicat fără plată evanghelia lui Dumnezeu? Am păgubit alte Biserici, primind de la ele plată, ca să vă slujesc vouă! Chiar şi între voi, când am dus lipsă, nu am fost pentru nimeni o povară, fiindcă nevoia mi-au acoperit-o fraţii care au venit din Macedonia şi în toate am avut şi voi avea grijă să nu vă fiu o povară. Pe adevărul lui Hristos care este în mine, această pricină de laudă nu îmi va fi luată în ţinuturile Ahaiei! De ce? Pentru că nu vă iubesc? Dumnezeu ştie! Dar fac aceasta şi o voi face ca să le înlătur orice prilej celor ce caută prilej să fie socotiţi deopotrivă cu noi în lucrurile cu care se mândresc. Astfel de oameni sunt apostoli falşi, lucrători vicleni care se prefac apostoli ai lui Hristos. Şi nu e de mirare! Fiindcă însuşi Satan se preface în înger de lumină. De aceea nu e lucru mare dacă şi slujitorii lui se prefac că sunt slujitori ai dreptăţii. Sfârşitul lor va fi pe măsura faptelor lor. Vă spun încă o dată: să nu creadă nimeni că sunt om fără minte! Sau mai degrabă socotiţi-mă ca pe un om fără minte, ca să mă pot lăuda şi eu puţin. Ceea ce spun când mă laud, nu spun de la Domnul, ci ca şi cum aş vorbi fără minte. De vreme ce atât de mulţi se laudă cu lucruri omeneşti, mă voi lăuda şi eu. Căci voi, care sunteţi înţelepţi, îi răbdaţi cu bucurie pe cei fără de minte! Fiindcă voi răbdaţi dacă cineva vă subjugă, vă mănâncă, vă ia în stăpânire, se poartă cu trufie sau dacă vă loveşte: cu ruşine o spun, am fost slabi! Dar, orice ar îndrăzni cineva – vorbesc ca un nebun – îndrăznesc şi eu! Sunt ei evrei? Sunt şi eu! Sunt ei israeliţi? Sunt şi eu! Sunt ei seminţia lui Avraam? Sunt şi eu! Sunt ei slujitori ai lui Hristos? – vorbesc ca ieşit din minţi – eu sunt mai mult: în osteneli şi mai mult, în închisori, şi mai mult, în bătăi, cu mult mai mult, adesea fiind chiar aproape de moarte. De cinci ori am primit de la iudei cele treizeci şi nouă de lovituri, de trei ori am fost bătut cu vergile, o dată am fost bătut cu pietre, de trei ori am naufragiat, petrecând o zi şi-o noapte în largul mării, adesea în călătorii, în primejdiile râurilor, în pericole din cauza tâlharilor, în pericole din partea celor din neamul meu, în pericole din partea neamurilor, în primejdii în cetate, în primejdii în deşert, în primejdii pe mare, în primejdii printre fraţii falşi, în muncă grea şi în osteneală, adesea veghind, flămând şi însetat, de multe ori postind, înfrigurat şi gol. Şi, pe lângă lucrurile din afară, mai aveam şi grija mea de fiecare zi, neliniştea pentru toate Bisericile. Cine este slab fără să fiu şi eu slab? Cine este ispitit la păcat fără să-mi pese şi mie? Dacă ar fi să mă mândresc, m-aş mândri cu slăbiciunea mea. Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, care este binecuvântat în veci, ştie că nu mint. În Damasc, etnarhul regelui Areta păzea cetatea Damascului ca să mă aresteze, dar am fost coborât într-un coş, pe lângă zid, şi am scăpat din mâinile lui. Trebuie să mă laud, deşi nu-mi este de nici un folos! Totuşi voi vorbi despre viziunile şi revelaţiile primite de la Domnul. Ştiu un om în Hristos care, cu paisprezece ani în urmă – dacă era în trup, nu ştiu; dacă era în afara trupului, nu ştiu, Dumnezeu o ştie – a fost răpit până la al treilea cer. Şi ştiu că acest om – dacă era în trup sau în afara trupului, nu ştiu, Dumnezeu o ştie – a fost răpit până în paradis şi a auzit cuvinte de negrăit, pe care omului nu îi este îngăduit să le rostească. Cu acel om mă voi mândri, dar cu mine nu mă voi mândri, decât în slăbiciunile mele. Chiar dacă aş vrea să mă laud, nu aş fi om fără minte, fiindcă aş spune adevărul. Dar mă feresc, ca nu cumva cineva să mă considere mai mult decât ceea ce vede în mine sau aude de la mine. Şi datorită măreţiei revelaţiilor, ca să nu devin trufaş, mi-a fost dat un spin în trup, un trimis al Satanei, să mă lovească, aşa încât să nu mă îngâmf. De trei ori L-am rugat pe Domnul despre lucrul acesta, ca să-l îndepărteze de la mine, dar El mi-a spus: „Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune”. De aceea mai degrabă mă voi mândri bucuros cu slăbiciunile mele, ca să rămână peste mine puterea lui Hristos. Deci mă bucur în slăbiciuni, în insulte, în greutăţi, prigoane şi strâmtorări, pentru Hristos: când sunt slab, atunci sunt tare. Am ajuns om fără minte! Voi m-aţi silit! Căci voi eraţi datori să mă recomandaţi pe mine. Fiindcă nu am fost cu nimic mai prejos decât aceşti apostoli nemaipomeniţi, chiar dacă eu nu sunt nimic. Într-adevăr, semnele apostolului au fost săvârşite printre voi cu toată statornicia, prin semne, minuni şi fapte pline de putere. Prin ce sunteţi voi mai prejos decât celelalte Biserici? Oare pentru că nu v-am fost o povară? Iertaţi-mi, vă rog, această nedreptate! Iată, sunt gata să vin la voi pentru a treia oară şi nu voi fi o povară, pentru că eu nu umblu după lucrurile voastre, ci după voi, fiindcă nu copiii sunt datori să adune comori pentru părinţi, ci părinţii pentru copii. Iar eu, cu cea mai mare bucurie, voi cheltui şi mă voi cheltui cu totul pentru sufletele voastre. Dacă vă iubesc mai mult, trebuie să fiu iubit mai puţin? Fie! Nu v-am fost o povară, dar fiind priceput, v-am prins prin vicleşug. V-am stors eu oare prin vreunul din cei pe care i-am trimis la voi? L-am rugat pe Tit, iar cu el am mai trimis un frate. A fost Tit lacom la voi? Nu am umblat noi în acelaşi duh, pe aceleaşi urme? De multă vreme vă închipuiţi că ne apărăm în faţa voastră. Noi vorbim înaintea lui Dumnezeu în Hristos: preaiubiţilor, toate aceste lucruri sunt pentru zidirea voastră. Căci mă tem ca atunci când voi veni să nu vă găsesc aşa cum nu vreau, iar eu să fiu găsit de voi aşa cum nu vreţi. Nu cumva să găsesc certuri, invidie, mânie, răzvrătiri, bârfe, şuşoteli, înfumurare şi neînţelegeri! Nu cumva, atunci când voi veni din nou, să mă umilească Dumnezeu din cauza voastră şi să trebuiască să-i plâng pe mulţi dintre aceia care au păcătuit înainte şi nu s-au întors de la necurăţia, desfrânarea şi neruşinarea pe care le-au săvârşit. Aceasta este a treia oară când vin la voi: „orice cuvânt să fie întemeiat pe mărturia a doi sau trei martori.” Când am fost cu voi a doua oară, le-am spus acelora care păcătuiseră şi o spun din nou tuturor celorlalţi, acum, când sunt departe, că dacă vin iarăşi, voi fi necruţător, de vreme ce căutaţi o dovadă că în mine vorbeşte Hristos, cel care nu este slab faţă de voi, ci este puternic în mijlocul vostru. Căci El a fost răstignit din slăbiciune, dar trăieşte prin puterea lui Dumnezeu. Şi noi suntem slabi în El, dar vom trăi cu El prin puterea lui Dumnezeu pentru voi. Cercetaţi-vă pe voi înşivă să vedeţi dacă sunteţi în credinţă, puneţi-vă pe voi înşivă la încercare. Oare nu înţelegeţi că Iisus Hristos e în voi? Numai să nu cădeţi la încercare! Sper că veţi şti că noi nu suntem nişte căzuţi la încercare! Ne rugăm înaintea lui Dumnezeu să nu faceţi nici un rău, nu ca să apărem noi ca trecuţi de încercare, ci ca voi să faceţi binele, iar noi să fim ca nişte căzuţi la încercare. Căci noi nu avem nici o putere împotriva adevărului, ci pentru adevăr. Noi ne bucurăm când suntem slabi, iar voi puternici şi ne rugăm şi pentru desăvârşirea voastră. De aceea vă scriu aceste lucruri fiind departe, ca atunci când voi fi prezent să nu mă port cu asprime, după autoritatea pe care mi-a dat-o Domnul, spre zidire şi nu spre dărâmare. În rest, fraţilor, bucuraţi-vă, fiţi desăvârşiţi, încurajaţi-vă, fiţi un singur cuget, iar Dumnezeul iubirii şi al păcii va fi cu voi. Îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu o sărutare sfântă. Toţi sfinţii vă îmbrăţişează. Harul Domnului Iisus Hristos, iubirea lui Dumnezeu şi comuniunea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi! Pavel, apostol netrimis de oameni, nici numit de vreun om, ci de Iisus Hristos şi Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat din morţi, şi toţi fraţii care sunt împreună cu mine, către Bisericile din Galatia: har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru şi de la Domnul Iisus Hristos, Cel care s-a dat pentru păcatele noastre ca să ne scoată din veacul rău de acum, după voia lui Dumnezeu, Tatăl nostru. A Lui să fie slava în vecii vecilor, amin! Mă mir că vă întoarceţi aşa de repede de la Cel care v-a chemat prin harul lui Hristos şi treceţi la o altă evanghelie. De fapt, nu există alta, dar s-au găsit unii care să vă tulbure şi care vor să strâmbe evanghelia lui Hristos. Dar, chiar dacă noi înşine sau un înger din cer v-ar vesti altă evanghelie decât cea pe care v-am vestit-o noi, să fie anatema! Aşa cum v-am mai spus, vă spun încă o dată: oricine vă vesteşte altceva decât ceea ce aţi primit, să fie anatema! Pe cine încerc să câştig eu, pe oameni sau pe Dumnezeu? Caut cumva să plac oamenilor? Dacă aş fi vrut să plac oamenilor nu aş mai fi robul lui Hristos. Fraţilor, vă fac cunoscut că evanghelia pe care aţi auzit-o de la mine nu este după mintea omenească, fiindcă eu nu am primit-o de la vreun om, nici nu am învăţat-o de la cineva, ci o am de la Iisus Hristos, prin revelaţie. Aţi auzit despre purtarea mea de altădată, când eram în iudaism: cum persecutam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o nimiceam, cât de învăţat eram în iudaism, cum îi întreceam pe mulţi din generaţia mea şi din poporul meu, şi cum eram plin de zel pentru tradiţia strămoşilor mei. Iar când a hotărât Dumnezeu în bunătatea Lui, El care m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Lui să mi-L descopere pe Fiul Său, ca să-L vestesc neamurilor, nu m-am sfătuit deloc, cu nici un om, nici nu m-am dus la Ierusalim la cei care erau apostoli înainte de mine, ci am plecat în Arabia şi mai târziu m-am întors în Damasc. Abia după trei ani m-am dus la Ierusalim ca să-l cunosc pe Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile. Nu m-am întâlnit cu nici un alt apostol, în afară de Iacov, fratele Domnului. Ce vă scriu, iată, vă scriu înaintea lui Dumnezeu, nu mint. După aceea am plecat în ţinuturile Siriei şi Ciliciei, fără ca Bisericile lui Hristos din Iudeea să mă fi cunoscut în persoană. Ele doar auziseră despre mine zicându-se „cel care ne persecuta odată vesteşte acum credinţa pe care altădată o nimicea” şi, astfel, Îl slăveau pe Dumnezeu pentru cele întâmplate cu mine. Apoi, după paisprezece ani, am urcat din nou la Ierusalim, împreună cu Barnaba, luându-l cu mine şi pe Tit. M-am dus acolo însă datorită unei revelaţii şi le-am prezentat doar celor mai de seamă evanghelia pe care o predic eu neamurilor, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar. Şi nici măcar Tit, care era împreună cu mine şi care era grec, nu a fost obligat să fie circumcis, aşa cum cereau fraţii prefăcuţi, care se strecuraseră printre noi ca să ne pândească libertatea pe care o avem în Iisus Hristos, ca să ne înrobească. Nu ne-am supus lor nici măcar o clipă, pentru ca adevărul evangheliei să rămână cu voi întotdeauna. Iar cei socotiţi mai de seamă – orice ar fi fost ei cândva, nu mă interesează, căci Dumnezeu nu este părtinitor – cei mai de seamă deci, nu au mai adăugat nimic. Dimpotrivă, după ce au văzut că mie mi-a fost încredinţată evanghelia pentru cei necircumcişi, după cum lui Petru i-a fost încredinţată pentru cei circumcişi, – fiindcă Acela care a lucrat prin Petru în misiunea pentru cei circumcişi a lucrat şi prin mine pentru neamuri – şi după ce au cunoscut harul care îmi fusese dat, Iacov, Chefa şi Ioan, cei socotiţi a fi stâlpii Bisericii, au dat mâna cu mine şi cu Barnaba în semn de sprijin, ca noi să mergem la neamuri, iar ei la cei circumcişi, numai să ne aducem aminte de cei săraci. Şi aşa m-am şi străduit să fac. Dar când a venit Chefa în Antiohia, l-am înfruntat pe faţă, pentru că merita să fie mustrat; fiindcă înainte de a veni unii de la Iacov, Petru obişnuia să stea la masă cu cei dintre neamuri; însă când au venit aceia, el se ferea şi stătea deoparte, temându-se de cei circumcişi. Iar ceilalţi iudei au devenit şi ei ipocriţi, astfel încât până şi Barnaba a fost atras în prefăcătoria lor. Când am văzut că ei nu se poartă drept şi conform adevărului evangheliei, i-am spus lui Chefa de faţă cu toţi: „Dacă tu, iudeu fiind, trăieşti ca neamurile şi nu ca iudeii, atunci de ce obligi neamurile să trăiască asemenea iudeilor?” Noi suntem iudei din naştere şi nu păcătoşi dintre neamuri. Ştiind însă că nici un om nu ajunge drept prin faptele Legii, ci prin credinţa în Iisus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Iisus, pentru a fi făcuţi drepţi prin credinţa în Hristos şi nu prin faptele Legii, pentru că prin faptele Legii nimeni nu va fi făcut drept. Dar dacă noi, căutând să ajungem drepţi în Hristos, am fost găsiţi noi înşine păcătoşi, înseamnă oare că Hristos este slujitor al păcatului? Nicidecum! Pentru că dacă zidesc din nou ceea ce am dărâmat, mă arăt ca unul care încalcă Legea. Pentru că eu, prin Lege, am murit faţă de Lege ca să trăiesc cu Dumnezeu. Am fost răstignit împreună cu Hristos; şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Iar ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Cel care m-a iubit şi s-a dat pe Sine pentru mine. Eu nu nesocotesc harul lui Dumnezeu: dacă dreptatea ar veni prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar. O, galateni fără minte, cine v-a fermecat să nu vă încredeţi în adevăr, voi, în ochii cărora a fost zugrăvit Iisus Hristos cel răstignit? Atât vreau să ştiu de la voi: datorită faptelor Legii aţi primit voi Duhul sau pentru că aţi ascultat cuvântul credinţei? Atât de fără de minte sunteţi? După ce aţi început în Duhul căutaţi acum desăvârşirea în trup? Aţi suferit atâtea degeaba? – dacă într-adevăr a fost degeaba! Cel care vă dă Duhul şi face minuni între voi le face oare fiindcă împliniţi faptele Legii sau fiindcă ascultaţi cuvântul credinţei? La fel şi Avraam: a crezut în Dumnezeu şi credinţa i-a fost socotită ca dreptate. Să ştiţi dar, că cei care cred, aceia sunt fiii lui Avraam. Iar Scriptura, văzând dinainte că Dumnezeu prin credinţă va face drepte neamurile, i-a vestit mai dinainte lui Avraam: În tine vor fi binecuvântate toate neamurile. Deci, cei care cred sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios. Însă toţi cei care se încred în faptele Legii sunt sub blestem, căci este scris: Blestemat este oricine nu stăruie în toate cele scrise în cartea Legii, ca să le împlinească. Iar faptul că prin Lege nimeni nu devine drept înaintea lui Dumnezeu este clar, deoarece: cel drept va fi viu prin credinţă. Legea însă nu se bazează pe credinţă, ci pe cuvintele: cel care face aceste lucruri va fi viu prin ele. Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-se blestem pentru noi, deoarece este scris: Blestemat este orice om atârnat pe lemn, pentru ca, prin Hristos Iisus, binecuvântarea vestită lui Avraam să vină la neamuri, să primim făgăduinţa Duhului prin credinţă. Fraţilor, vorbesc ca un om: până şi legământul dintre oameni, odată încheiat, nu mai poate fi anulat şi nu se mai poate adăuga nimic la el. Iar făgăduinţele au fost rostite lui Avraam şi vlăstarului său. Nu zice: şi vlăstarelor, ca şi cum ar vorbi despre mai mulţi, ci doar despre unul singur: şi vlăstarului tău, care este Hristos. Ce vreau să spun cu asta? Legea venită după patru sute treizeci de ani nu poate anula legământul încheiat mai dinainte de către Dumnezeu, aşa încât făgăduinţa să fie desfiinţată. Dacă moştenirea vine prin Lege, nu mai vine prin făgăduinţă; iar lui Avraam Dumnezeu i-a dăruit-o prin făgăduinţă. Atunci, pentru ce a fost dată Legea? Ea a fost adăugată din cauza încălcărilor de Lege, până când avea să vină Vlăstarul căruia i s-a dat făgăduinţa. A fost dată prin îngeri în mâna unui mijlocitor. Mijlocitorul nu este doar al unei singure părţi, Dumnezeu însă este Unul. Este oare Legea împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu? În nici un fel! Dacă s-ar fi dat o Lege care să poată da viaţa, într-adevăr dreptatea ar veni prin Lege. Scriptura însă le-a închis pe toate sub păcat, pentru ca făgăduinţa să se dea prin credinţa în Iisus Hristos, celor care cred. Înainte de venirea credinţei noi eram păziţi sub Lege, închişi în vederea credinţei care avea să fie revelată. Astfel Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos ca să fim îndreptăţiţi prin credinţă. Iar după ce a venit credinţa nu mai suntem sub acest îndrumător. Căci toţi, în Hristos Iisus, sunteţi fiii lui Dumnezeu prin credinţă, pentru că cei care v-aţi botezat în Hristos, v-aţi îmbrăcat în Hristos. Nu mai este nici iudeu nici grec, nu mai este nici rob nici liber, nu mai este nici bărbat nici femeie, pentru că voi toţi sunteţi una în Hristos Iisus. Iar dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi vlăstarul lui Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei. Şi vă spun că atâta vreme cât moştenitorul este copil, nu se deosebeşte cu nimic de un sclav, chiar dacă este stăpân peste toate, ci este sub tutori şi administratori, până la vremea hotărâtă de tatăl său. La fel şi noi, când eram copii, eram sub robia superstiţiilor lumii. Dar când s-a împlinit timpul hotărât, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, să-i răscumpere pe cei care erau sub Lege, ca să primim înfierea. Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu L-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului Său, care strigă: „Avva”, adică „Tată!” Aşadar, nu mai eşti sclav, ci fiu, iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu prin harul Lui. Odinioară, pe când nu-L cunoşteaţi pe Dumnezeu, slujeaţi celor care nu sunt dumnezei prin firea lor. Dar acum, după ce L-aţi cunoscut pe Dumnezeu sau, mai bine zis, după ce aţi fost cunoscuţi de El, cum de vă întoarceţi la puterile neputincioase şi sărace ale lumii, cărora vreţi să le slujiţi din nou? Voi ţineţi zile, luni, anotimpuri şi ani. Mă tem să nu mă fi trudit degeaba cu voi. Fraţilor, vă rog fiţi ca mine, pentru că şi eu sunt ca voi! Nu m-aţi nedreptăţit cu nimic. Ci ştiţi că într-o stare de slăbiciune trupească v-am vestit evanghelia prima oară şi, faţă de ceea ce era în trupul meu o încercare pentru voi, nu aţi arătat nici dispreţ, nici dezgust. Dimpotrivă, m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Hristos Iisus. Unde este, aşadar, bucuria voastră? Vă mărturisesc că dacă s-ar fi putut v-aţi fi scos până şi ochii din cap şi mi i-aţi fi dat. Oare am ajuns vrăjmaşul vostru pentru că v-am spus adevărul? Ei sunt plini de zel pentru voi, dar nu cu un zel bun, ci vor să vă despartă de mine ca să fiţi plini de râvnă pentru ei. Este bine să fiţi întotdeauna plini de zel în cele bune, şi nu doar când sunt eu cu voi. Copiii mei, pentru care sufăr din nou durerile naşterii, până când Hristos va lua chip în voi, cum aş vrea să fiu acum la voi, să-mi schimb tonul, fiindcă mă întreb, ce se întâmplă cu voi! Spuneţi-mi, voi, care vreţi să fiţi sub Lege, nu auziţi ce spune Legea? Căci este scris că Avraam a avut doi fii: unul de la sclavă şi unul de la femeia liberă. Dar cel născut din sclavă s-a născut simplu, ca orice om, pe când cel din femeia liberă, prin făgăduinţă. Acestea au un înţeles alegoric pentru că reprezintă două legăminte. Cel de pe muntele Sinai, care naşte pentru sclavie, este Agar. Agar este muntele Sinai din Arabia şi corespunde Ierusalimului de acum, care este în sclavie împreună cu copiii săi. Iar cea liberă este Ierusalimul de sus; aceasta este mama noastră. Căci este scris: Bucură-te, tu, cea stearpă, care nu naşti, izbucneşte de bucurie şi strigă, tu, care nu ai cunoscut durerile naşterii, căci sunt mai mulţi copiii celei părăsite decât ai celei care are bărbat. Iar voi, fraţilor, sunteţi copii ai făgăduinţei, asemenea lui Isaac. Dar aşa cum, atunci, cel născut simplu, trupeşte, îl prigonea pe cel născut prin Duhul, la fel este şi acum. Dar ce spune Scriptura? Alung-o pe sclavă şi pe fiul ei, căci nu va moşteni fiul sclavei împreună cu fiul celei libere. De aceea, fraţilor, nu suntem copiii sclavei, ci ai celei libere. Hristos ne-a eliberat ca să fim liberi; rămâneţi, aşadar, tari şi nu luaţi din nou jugul robiei. Iată, eu, Pavel, vă spun că dacă vă circumcideţi, Hristos nu vă foloseşte la nimic. Şi încă o dată, spun deschis oricărui om care se circumcide că este dator să împlinească toată Legea. Voi, căutând să deveniţi drepţi prin Lege, v-aţi îndepărtat de Hristos, aţi pierdut harul. Pe când noi aşteptăm cu nădejde, în Duhul, dreptatea care vine din credinţă. Căci în Hristos Iisus nu au nici o putere nici circumcizia, nici lipsa ei, ci credinţa care lucrează prin iubire. Cândva voi alergaţi bine: cine v-a oprit să vă încredeţi în adevăr? Insistenţa lor nu vine de la Cel care v-a chemat. Doar puţină drojdie dospeşte tot aluatul. Eu, în Domnul, am încredere că nu veţi gândi altfel: iar cel care vă tulbură, va suferi pedeapsa, oricine ar fi el. Iar eu, fraţilor, dacă încă vestesc circumcizia, atunci de ce mai sunt persecutat? Ar însemna că piatra de poticnire a crucii a fost înlăturată. Mai bine s-ar tăia de tot cei ce vă tulbură! Voi însă, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate. Numai să nu faceţi din această libertate un prilej să slujiţi trupului, ci slujiţi-vă prin iubire unii pe alţii. Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi! Dar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi între voi, vedeţi să nu vă distrugeţi unii pe alţii! Aşadar vă spun: umblaţi în Duhul şi nu împliniţi poftele trupului! Fiindcă trupul pofteşte împotriva Duhului, iar Duhul împotriva trupului, se împotrivesc unul altuia şi vă împiedică să faceţi ceea ce doriţi. Iar dacă sunteţi conduşi de Duhul Sfânt, nu sunteţi sub Lege. Şi faptele trupului sunt cunoscute: desfrânarea, necurăţia, destrăbălarea, idolatria, vrăjitoria, duşmănia, cearta, gelozia, mâniile, ambiţiile egoiste, dezbinările, ereziile, invidiile, beţiile, orgiile şi altele asemănătoare cu acestea. Vă spun dinainte, după cum v-am mai spus: cei care fac astfel de fapte nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Iar rodul Duhului este iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, binefacerea, credinţa, blândeţea, înfrânarea. Împotriva acestora nu există lege. Cei care sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi poftele lui. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm. Să nu fim trufaşi, provocându-ne şi invidiindu-ne unii pe alţii. Fraţilor, chiar dacă un om a greşit, voi, cei duhovniceşti, aduceţi-l înapoi cu duhul blândeţii, păzindu-se fiecare să nu fie ispitit. Purtaţi-vă greutăţile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos. Căci dacă i se pare cuiva că este cineva, cu toate că nu e, se înşeală. Fiecare să-şi cântărească faptele şi să se laude doar cu sine, nu cu altul, pentru că fiecare îşi va purta povara lui însuşi. Ucenicul care învaţă cuvântul Domnului să dea învăţătorului său din toate bunurile. Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu poate fi batjocorit. Ceea ce seamănă omul, aceea va şi secera. Pentru că cel ce seamănă în pornirile trupului, din trup va secera putreziciune, dar cel ce seamănă în Duhul, va secera din Duh viaţa veşnică. Să nu încetăm să facem binele, pentru că noi, cei care vom răbda până la sfârşit, vom secera la vremea potrivită. Deci acum, cât mai avem timp, să facem bine tuturor şi mai ales celor ce sunt de o credinţă cu noi. Vedeţi cu ce fel de litere v-am scris, chiar cu mâna mea. Cei care vor să se laude cu trupul vostru vă silesc să vă circumcideţi numai ca să nu fie ei prigoniţi pentru crucea lui Hristos. Pentru că nici măcar ei, cei circumcişi, nu păzesc Legea, dar vor să vă circumcideţi voi, ca să se mândrească ei cu trupul vostru. Iar eu cu nimic nu m-aş mândri – Doamne fereşte! – în afară de crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume. Căci nici circumcizia, nici lipsa ei nu înseamnă nimic, ci să fii o făptură nouă. Şi pentru cei ce vor respecta regula aceasta, pacea şi mila să fie peste ei şi peste Israelul lui Dumnezeu. De acum înainte nimeni să nu mă mai necăjească, pentru că eu port semnele lui Iisus în trupul meu. Fraţilor, harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu duhul vostru! Amin. Pavel, apostol al lui Hristos Iisus prin voinţa lui Dumnezeu, către sfinţii care sunt în Efes şi care cred în Hristos Iisus, har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul Iisus Hristos. Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos care ne-a binecuvântat, în Hristos, cu toată binecuvântarea duhovnicească, în ceruri, după cum ne-a ales în El, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi nevinovaţi înaintea Lui. Din iubire, Dumnezeu a hotărât de mai înainte să ne înfieze pentru Sine, prin Iisus Hristos, după cum a vrut în bunăvoinţa sa, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dăruit în Fiul Său cel iubit. În El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţia harului Său pe care l-a revărsat cu prisosinţă asupra noastră, în toată înţelepciunea şi priceperea. Dumnezeu ne-a făcut cunoscută, după bunăvoinţa sa, taina voii Lui, pe care a hotărât-o de mai înainte în Hristos, pentru a o aduce la desăvârşire la împlinirea vremurilor: să adune toate în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ, în El. Dumnezeu a hotărât mai dinainte, conform planului Său – căci El înfăptuieşte totul după hotărârea voinţei Lui – să ne aleagă în El, ca să fim spre lauda slavei Lui, noi, primii care am nădăjduit în Hristos. În El, şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului, evanghelia mântuirii voastre, şi aţi crezut în El, aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt cel făgăduit. Duhul Sfânt este garanţia moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de El, spre lauda slavei Lui. De aceea, de când am auzit despre credinţa voastră în Domnul Iisus şi despre iubirea pe care o aveţi pentru toţi sfinţii, nu încetez să mulţumesc pentru voi, pomenindu-vă în rugăciunile mele, pentru ca Tatăl slavei, Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, să vă dea Duhul înţelepciunii şi al revelaţiei, ca să-L cunoaşteţi. Mă rog ca înţelegerea voastră să fie iluminată astfel încât să cunoaşteţi nădejdea la care El v-a chemat, bogăţia slavei moştenirii Lui în cei sfinţi, şi măreţia covârşitoare a puterii Lui în noi, cei credincioşi, potrivit cu lucrarea puterii Lui celei mari. Prin ea, Dumnezeu a lucrat în Hristos, înviindu-L din morţi şi aşezându-L la dreapta Lui, în ceruri, mai presus decât orice stăpânire, putere, tărie şi domnie, şi mai presus de orice nume invocat, nu numai în lumea de acum, ci şi în cea viitoare. Şi Dumnezeu a supus toate lucrurile la picioarele lui Hristos şi pe El L-a dat mai presus de toate cap Bisericii, care este trupul Său, plinătatea celui ce împlineşte totul în toţi. Voi eraţi morţi din cauza greşelilor şi păcatelor voastre în care trăiaţi cândva, potrivit cu veacul acestei lumi, potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, duhul care lucrează acum în cei neascultători. Între ei eram şi noi cândva, trăind în poftele trupului nostru, împlinind dorinţele trupului şi ale simţurilor, şi eram din fire sub mânia lui Dumnezeu, ca şi ceilalţi. Însă Dumnezeu, cel ce este bogat în milă, datorită marii Lui iubiri pentru noi, pe când eram morţi din cauza greşelilor noastre, ne-a înviat împreună cu Hristos – prin har sunteţi mântuiţi! El ne-a înviat împreună cu Hristos şi ne-a aşezat împreună cu El în ceruri, în Hristos Iisus, pentru ca în veacurile viitoare să arate covârşitoarea bogăţie a harului Său, în bunătatea Sa faţă de noi, în Hristos Iisus. Fiindcă prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi lucrul acesta nu este de la voi, este darul lui Dumnezeu, nu prin fapte, pentru ca nimeni să nu se laude. Fiindcă noi suntem făpturile Lui, creaţi în Hristos Iisus, pentru faptele bune pe care Dumnezeu le-a pregătit de mai înainte, ca să le împlinim. De aceea, amintiţi-vă că în trecut voi, cei care eraţi păgâni prin naştere, numiţi „necircumcişi” de către cei numiţi „circumcişi”, dar circumcişi în trup de către oameni, amintiţi-vă că în vremea aceea eraţi fără Hristos, despărţiţi de poporul lui Israel şi străini de legămintele întemeiate pe făgăduinţa lui Dumnezeu, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume. Acum însă, în Iisus Hristos, voi, care în trecut eraţi departe aţi fost aduşi aproape, prin sângele lui Hristos. Fiindcă El este pacea noastră, Cel ce a făcut din două popoare unul singur şi a dărâmat zidul care le despărţea, desfiinţând în trupul Său duşmănia dintre ele, Legea poruncilor cu prescripţiile ei. El a făcut toate acestea ca din cei doi să facă în El Însuşi un singur om nou, făcând pace, şi prin cruce să îi împace pe amândoi cu Dumnezeu, într-un singur trup, nimicind prin ea duşmănia. El a venit şi a vestit pacea pentru voi, cei care eraţi departe, şi pacea pentru cei care erau aproape, fiindcă prin El, şi unii şi alţii, într-un singur Duh, avem calea deschisă spre Tatăl. Prin urmare, nu mai sunteţi străini şi fără drepturi, ci sunteţi concetăţeni ai sfinţilor şi membri ai familiei lui Dumnezeu, zidiţi pe temelia Apostolilor şi a Profeţilor, piatra din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos. În El, toată construcţia este bine alcătuită şi creşte pentru a fi un templu sfânt, în Domnul. În El, sunteţi zidiţi şi voi, pentru a fi o casă a lui Dumnezeu, în Duhul. De aceea, eu, Pavel, întemniţat de dragul lui Hristos pentru voi, neamurile – cu siguranţă aţi auzit de harul pe care Dumnezeu, în planul Său, mi l-a dat pentru voi, de taina pe care, prin revelaţie, El mi-a făcut-o cunoscută, după cum v-am scris pe scurt mai înainte. De acolo, dacă citiţi, puteţi înţelege cunoaşterea pe care o am despre taina lui Hristos, care în veacurile trecute nu a fost arătată oamenilor aşa cum a fost revelată acum sfinţilor Săi apostoli şi profeţi, în Duhul: prin evanghelie, neamurile au şi ele parte de moştenire, aparţin aceluiaşi trup şi sunt şi ele părtaşe la făgăduinţă, în Hristos Iisus. Eu am devenit slujitorul acestei evanghelii prin harul pe care Dumnezeu mi l-a dat în dar după cum lucrează puterea Sa. Mie, celui mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat acest har de a vesti neamurilor bogăţia de nepătruns a lui Hristos şi de a arăta tuturor care este planul tainei ascunse din veci în Dumnezeu, care pe toate le-a creat, pentru ca înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu să fie cunoscută acum, prin Biserică, de stăpânirile şi domniile din ceruri, după hotărârea din veci pe care El a împlinit-o în Hristos Iisus, Domnul nostru. În El avem, încredinţaţi fiind, îndrăzneală şi cale deschisă către Dumnezeu, prin credinţa în El. Pentru aceasta, vă rog, să nu vă pierdeţi curajul din pricina suferinţelor mele pentru voi, fiindcă ele sunt slava voastră. De aceea, îmi plec genunchii înaintea Tatălui, de la care îşi trage numele orice neam în cer şi pe pământ ca să vă dea darul, după bogăţia slavei Lui, de a fi întăriţi cu putere, prin Duhul Lui, în omul lăuntric, iar Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă, înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire, ca să puteţi înţelege împreună cu toţi sfinţii care este lăţimea şi lungimea şi înălţimea şi adâncimea şi să cunoaşteţi iubirea lui Hristos care întrece orice cunoaştere, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu. Iar lui Dumnezeu, care poate să facă, prin puterea care lucrează în noi, cu mult mai mult decât putem noi cere sau gândi, a Lui să fie slava, în Biserică şi în Hristos Iisus, în toate popoarele care vor fi în veacul veacurilor, amin! Aşadar, eu, cel întemniţat pentru Domnul, vă îndemn să vă purtaţi vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia, blândeţea şi îndelungă răbdarea. Îngăduiţi-vă unii pe alţii cu dragoste şi străduiţi-vă să păstraţi unitatea Duhului prin legătura păcii. Este un singur trup şi un singur Duh, aşa cum una este nădejdea la care aţi fost chemaţi; un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez, un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toţi, prin toţi şi în toţi. Însă fiecăruia dintre noi i-a fost dăruit harul după măsura darului lui Hristos. De aceea spune: Urcând pe înălţime a luat robi şi a dat daruri oamenilor. Dar ce altceva înseamnă a urcat dacă nu şi că a coborât în părţile cele mai de jos ale pământului? Cel ce a coborât este şi Cel ce a urcat mai presus de toate cerurile, ca să umple totul. Şi El i-a dat pe unii să fie apostoli, pe alţii profeţi, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, ca să îi pregătească pe sfinţi pentru lucrarea slujirii, pentru zidirea trupului lui Hristos, până când vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea de om desăvârşit, la măsura staturii depline a lui Hristos. El a făcut aceasta ca noi să nu mai fim copii, clătinaţi de valuri şi purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii prin viclenia oamenilor, prin îndemânarea lor de a aduce rătăcirea, ci, dimpotrivă, spunând adevărul cu dragoste, să creştem în toate privinţele în El, cel care este capul, Hristos. Din El, întregul trup, bine alcătuit şi legat prin încheieturile prin care este susţinut, creşte şi se zideşte în dragoste, făcându-şi fiecare în parte lucrarea. Prin urmare, vă spun şi mărturisesc în Domnul: nu mai trăiţi aşa cum trăiesc neamurile în deşertăciunea minţii lor. Ele au mintea întunecată şi sunt înstrăinate de viaţa lui Dumnezeu, din cauza lipsei lor de cunoaştere, prin împietrirea inimii lor. Ei au pierdut orice urmă de simţire şi săvârşesc cu lăcomie ceea ce este imoral şi pervers. Însă nu aşa L-aţi cunoscut voi pe Hristos, dacă, într-adevăr, L-aţi auzit şi aţi învăţat despre El, conform adevărului în Iisus. Voi aţi fost învăţaţi ca, în privinţa purtării voastre din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică din cauza poftelor amăgitoare. Aţi fost învăţaţi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre şi să vă îmbrăcaţi cu omul cel nou, creat după chipul lui Dumnezeu, în dreptatea şi sfinţenia adevărului. De aceea, părăsind minciuna, fiecare să spună aproapelui său adevărul, fiindcă facem parte din acelaşi trup. Mâniaţi-vă, dar nu păcătuiţi! Să nu apună soarele peste mânia voastră şi să nu-i daţi prilej diavolului. Hoţul să nu mai fure, ci, dimpotrivă, să se ostenească lucrând cu mâinile lui ceea ce este bine, ca să dea celui ce are nevoie. Nici un cuvânt rău să nu vă iasă din gură, ci doar cuvinte bune, ziditoare, după cum e nevoie, care dau har celor ce ascultă. Nu Îl întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, în care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. Îndepărtaţi orice amărăciune, furie, mânie, răstire şi insultă, şi orice fel de răutate. Fiţi plini de bunătate şi blândeţe unul faţă de altul, iertându-vă unul pe altul, după cum şi Dumnezeu v-a iertat în Hristos. Urmaţi-L deci pe Dumnezeu, ca nişte copii iubiţi şi trăiţi în iubire, după cum şi Hristos ne-a iubit şi s-a dat pe Sine lui Dumnezeu pentru noi ca ofrandă şi jertfă de bună mireasmă. Iar desfrânare şi orice fel de necurăţie sau lăcomie nici să nu se pomenească între voi, aşa cum se cuvine sfinţilor, nici cuvinte fără ruşine, vorbire prostească sau glume murdare, lucruri care nu se cuvin, ci, mai degrabă, mulţumire. Să ştiţi lucrul acesta: nici un desfrânat sau necurat sau lacom de avere – care, de fapt, este un idolatru – nu are moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu. Nimeni să nu vă înşele cu vorbe goale. Din cauza unor astfel de lucruri vine mânia lui Dumnezeu asupra celor neascultători. Aşa că nu vă faceţi părtaşi cu ei! Dacă în trecut eraţi întuneric, acum sunteţi lumină în Domnul. Trăiţi aşadar, ca fii ai luminii – pentru că rodul luminii stă în tot ce e bun, drept şi adevărat – şi deosebiţi ceea ce este bine plăcut Domnului. Nu luaţi parte la faptele fără rod ale întunericului, ci mai degrabă daţi-le pe faţă, fiindcă este o ruşine chiar şi a vorbi despre lucrurile pe care ei le săvârşesc în ascuns. Toate lucrurile date pe faţă, sunt arătate de lumină, pentru că tot ce este arătat este lumină. De aceea se spune: Trezeşte-te, tu, cel ce dormi, şi ridică-te dintre cei morţi şi te va lumina Hristos! Aveţi deci grijă cum trăiţi, nu ca nişte oameni neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi, răscumpărând timpul, fiindcă zilele sunt rele. De aceea, nu fiţi fără minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului. Şi nu vă îmbătaţi cu vin, pentru că duce la destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duhul Sfânt, rostind între voi psalmi, imnuri şi cântări duhovniceşti, cântând şi lăudându-L pe Domnul cu inima voastră, mulţumind întotdeauna pentru toate lui Dumnezeu Tatăl, în Numele Domnului nostru Iisus Hristos. Fiţi supuşi unii altora, în teamă de Hristos, soţiile faţă de soţii lor, ca Domnului, pentru că bărbatul este capul femeii, după cum şi Hristos este capul şi Mântuitorul Bisericii, trupul Său. Şi după cum Biserica se supune lui Hristos, tot astfel şi soţiile să fie supuse soţilor, în toate privinţele. Bărbaţilor, iubiţi-vă soţiile, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi s-a dat pe Sine pentru ea, ca să o sfinţească, după ce a curăţit-o cu apă, prin cuvânt, ca El Însuşi să o aducă înaintea sa, Biserică slăvită, fără pată, zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană. Tot aşa sunt datori şi soţii să-şi iubească soţiile, ca pe propriile lor trupuri. Cel ce îşi iubeşte soţia, pe sine se iubeşte. Fiindcă nimeni nu şi-a urât vreodată trupul, ci îl hrăneşte şi îl îngrijeşte, după cum face şi Hristos cu Biserica, pentru că noi suntem membre ale trupului Său. De aceea îşi va lăsa omul tatăl şi mama şi se va uni cu femeia sa şi cei doi vor deveni un singur trup. Taina aceasta este mare – vorbesc despre Hristos şi Biserică. Astfel, fiecare dintre voi să-şi iubească soţia ca pe sine însuşi, iar soţia să-şi respecte soţul. Copii, ascultaţi de părinţii voştri în Domnul, fiindcă aşa este drept. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, aceasta este prima poruncă însoţită de o făgăduinţă: Ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mult pe pământ. Iar voi, părinţilor, să nu-i provocaţi pe copiii voştri la mânie, ci creşteţi-i în disciplina şi învăţătura Domnului. Sclavilor, ascultaţi de stăpânii voştri pământeşti cu teamă şi cutremur, în sinceritatea inimii voastre, ca de Hristos; nu-i slujiţi doar când sunteţi văzuţi, cu gândul de a plăcea oamenilor, ci ca nişte robi ai lui Hristos, făcând din inimă voia lui Dumnezeu. Slujiţi de bunăvoie, ca Domnului, şi nu ca oamenilor, ştiind că Domnul va răsplăti fiecăruia – sclav sau liber – pentru orice lucru bun pe care l-a făcut. Iar voi, stăpânilor, faceţi la fel faţă de ei, lăsând deoparte ameninţarea, fiindcă ştiţi că Stăpânul lor şi al vostru este în cer şi El nu este părtinitor. În rest, fiţi tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu armura lui Dumnezeu, ca să puteţi rezista uneltirilor Diavolului. Fiindcă lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva stăpânirilor duhurilor, a autorităţilor îngereşti, a puternicilor acestei lumi a întunericului, a duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. De aceea, luaţi armura lui Dumnezeu, ca să puteţi rezista în ziua cea rea şi, după ce veţi fi învins tot, să rămâneţi în picioare. Prin urmare, staţi pregătiţi, cu mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa dreptăţii şi încălţaţi, gata pentru vestirea evangheliei păcii. Luaţi întotdeauna cu voi scutul credinţei, ca să puteţi stinge toate săgeţile aprinse ale celui Rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. În toate rugăciunile şi cererile voastre, rugaţi-vă în Duhul, mereu. Vegheaţi la aceasta cu toată stăruinţa, rugându-vă pentru toţi sfinţii. Rugaţi-vă şi pentru mine, ca atunci când vorbesc, să mi se dea cuvânt, să fac cunoscută cu îndrăzneală taina evangheliei, al cărei sol în lanţuri sunt eu. Rugaţi-vă să vestesc evanghelia cu îndrăzneală, aşa cum trebuie. Iar ca să ştiţi şi voi despre mine, ce mai fac, Tihic, fratele iubit şi slujitor credincios în Domnul, vă va spune totul. Pentru aceasta l-am trimis la voi, ca să ştiţi despre noi şi să vă mângâie inima. Pace tuturor fraţilor şi iubire cu credinţă, de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul Iisus Hristos. Harul să fie cu toţi cei ce Îl iubesc pe Domnul nostru Iisus Hristos cu o dragoste nepieritoare. Pavel şi Timotei, slujitori ai lui Hristos Iisus, către toţi sfinţii în Hristos Iisus care sunt în Filipi împreună cu episcopii şi diaconii. Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul Iisus Hristos. Îi mulţumesc Dumnezeului meu ori de câte ori îmi amintesc de voi. Întotdeauna, în fiecare rugăciune a mea, mă rog cu bucurie pentru voi toţi, pentru participarea voastră la vestirea evangheliei, din prima zi până acum, fiind convins că Cel care a început în voi lucrarea aceasta bună o va desăvârşi până în ziua lui Hristos Iisus. Este drept să gândesc astfel despre voi toţi, pentru că vă am în inima mea; atât în lanţurile mele cât şi în apărarea şi întărirea evangheliei, voi toţi sunteţi părtaşi cu mine la har. Căci Dumnezeu îmi este martor că mi-e dor de voi toţi din adâncul iubirii lui Hristos Iisus. Şi mă rog ca dragostea voastră să crească tot mai mult în cunoaştere şi în orice pricepere, ca să discerneţi lucrurile mai de preţ, ca să fiţi curaţi şi nevinovaţi în ziua lui Hristos Iisus, plini de roadele dreptăţii care vine prin Iisus Hristos, spre slava şi lauda lui Dumnezeu. Vreau să ştiţi, fraţilor, că ceea ce mi s-a întâmplat a fost pentru răspândirea evangheliei, astfel încât toţi cei din pretoriu şi toţi ceilalţi au cunoscut că lanţurile mele sunt pentru Hristos, şi cei mai mulţi dintre fraţii în Domnul, încurajaţi de lanţurile mele, îndrăznesc tot mai mult să vestească fără teamă cuvântul. Unii Îl vestesc pe Hristos din invidie şi duşmănie, pe când alţii din bunăvoinţă. Iar cei care-L vestesc pe Hristos din iubire, ştiu că pentru apărarea evangheliei stau eu aici, pe când cei care o fac din duşmănie, cu rea voinţă, cred că măresc suferinţa lanţurilor mele. Dar ce contează? Oricum ar fi, cu făţărnicie sau cu sinceritate, Hristos este vestit, şi de aceea mă bucur. Şi cu atât mai mult mă voi bucura, cu cât ştiu că aceasta se va întoarce spre mântuirea mea prin rugăciunea voastră şi cu ajutorul Duhului lui Iisus Hristos, după dorinţa adâncă şi nădejdea mea că nu voi fi ruşinat de nimic; ci cu toată îndrăzneala, ca întotdeauna, şi acum Hristos va fi preamărit în trupul meu, fie prin viaţă fie prin moarte. Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig. Dar dacă trăind în trup lucrarea mea aduce roade, nu ştiu ce să aleg. Sunt prins între acestea două, între dorinţa de a pleca şi a fi împreună cu Hristos, ceea ce ar fi mult mai bine, şi dorinţa de a rămâne în trup, lucru de care voi aveţi mai multă nevoie. Şi încredinţat de aceasta, ştiu că voi rămâne şi vă voi sluji spre creşterea şi bucuria credinţei voastre, pentru ca lauda voastră în Hristos Iisus să crească prin mine, prin revenirea mea la voi. Numai să vă purtaţi în chip vrednic de evanghelia lui Hristos, pentru ca, fie că voi veni şi vă voi vedea, fie că voi fi departe, să aud despre voi că rămâneţi într-un singur duh, lucrând împreună ca un singur suflet pentru credinţa în evanghelie. Şi să nu vă temeţi deloc de cei care vă stau împotrivă. Acesta este semnul pieirii lor şi al mântuirii voastre. Şi aceasta este de la Dumnezeu. Pentru că vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu doar să credeţi în El, ci şi să pătimiţi pentru El, ducând aceeaşi luptă pe care aţi văzut-o la mine şi despre care auziţi şi acum că o duc. Aşadar, dacă există vreo încurajare în Hristos, vreo mângâiere a iubirii, vreo împărtăşire a Duhului, dragoste şi îndurare, faceţi-mi bucuria deplină şi gândiţi la fel, având aceeaşi iubire, aceeaşi simţire, un singur cuget. Nu faceţi nimic din duşmănie sau pentru slavă deşartă ci, cu smerenie, fiecare să-l considere pe celălalt mai presus de el. Nimeni să nu aibă grijă doar de ale sale, ci şi de cele ale altora. Gândiţi şi voi la fel ca Hristos Iisus, care fiind din fire Dumnezeu, nu a profitat de egalitatea Sa cu Dumnezeu, ci s-a golit pe Sine şi a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor, fiind cunoscut după înfăţişare ca om. S-a smerit pe Sine, făcându-se ascultător până la moarte şi încă moarte pe cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Numele, care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Iisus să se plece orice genunchi: al celor din cer, al celor de pe pământ şi al celor de dedesubt şi toată lumea să dea mărturie că Iisus Hristos este Domn spre slava lui Dumnezeu Tatăl. Astfel, preaiubiţilor, după cum aţi fost întotdeauna ascultători, nu doar atunci când eram eu de faţă, ci mai ales acum, când lipsesc, duceţi până la capăt, cu frică şi cutremur, mântuirea voastră, fiindcă Dumnezeu este Cel care lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să înfăptuiţi totul după bunăvoinţa sa. Să faceţi totul fără murmur şi fără ceartă, ca să fiţi fără vină şi curaţi, copii neprihăniţi ai lui Dumnezeu, în mijlocul unor oameni nedrepţi şi rătăciţi, în care voi să străluciţi ca nişte lumini în lume, păzind cuvântul vieţii, spre lauda mea în ziua lui Hristos, fiindcă nu am alergat şi nici nu m-am trudit în zadar. Şi chiar dacă îmi voi vărsa sângele peste jertfa şi slujirea credinţei voastre, mă bucur, mă bucur împreună cu voi toţi. De aceea, bucuraţi-vă! Bucuraţi-vă şi voi împreună cu mine! Nădăjduiesc în Domnul Iisus să vi-l trimit curând pe Timotei ca să fiu şi eu cu inima uşoară, aflând veşti despre voi. Căci nu am pe nimeni atât de apropiat sufleteşte, care să se îngrijească de voi cu adevărat. De fapt, toţi îşi văd de treburile lor şi nu de cauza lui Hristos. Dar ştiţi cât a fost de încercat, fiindcă a slujit evanghelia împreună cu mine, asemenea unui copil cu tatăl său. Aşadar, sper să-l trimit îndată ce voi afla ce se va întâmpla cu mine. Am încredere în Domnul că în curând voi veni şi eu. M-am gândit că e necesar să vi-l trimit pe Epafrodit, fratele meu, cel care lucrează şi luptă împreună cu mine, cel pe care voi l-aţi trimis să mă slujească la nevoie. Îi era dor de voi toţi şi era mâhnit fiindcă aflaserăţi că a fost bolnav. A fost foarte aproape de moarte, dar Dumnezeu s-a îndurat de el şi nu numai de el, ci şi de mine, ca să nu am întristare peste întristare. Aşadar, l-am trimis mai repede pentru ca văzându-l, să vă bucuraţi din nou, iar eu să fiu mai puţin mâhnit. Primiţi-l în Domnul, cu toată bucuria şi preţuiţi astfel de oameni, fiindcă el a fost aproape de moarte şi şi-a riscat viaţa pentru lucrarea lui Hristos, slujindu-mă pe mine ca să suplinească lipsa voastră. În rest, fraţii mei, bucuraţi-vă în Domnul. Pentru mine nu este o povară să vă scriu aceste lucruri, în timp ce vouă vă este de folos. Feriţi-vă de câini! Feriţi-vă de cei care fac răul! Feriţi-vă de cei ce se circumcid! Căci noi suntem adevăraţii circumcişi, cei care slujim în Duhul lui Dumnezeu şi ne lăudăm în Hristos Iisus şi nu ne încredem în trup, cu toate că eu aş putea să mă încred în trup. Dacă altcineva este de părere că se poate încrede în semnul trupului său, cu atât mai mult eu. Am fost circumcis la opt zile, sunt din neamul lui Israel, tribul lui Beniamin, evreu dintre evrei, fariseu după Lege, după zel, prigonitor al Bisericii iar după dreptatea care ţine de Lege, fără cusur. Dar cele care erau pentru mine câştig, le socotesc acum pierdere datorită lui Hristos. Ba mai mult, cred că totul este pierdere pe lângă binele mai mare care este cunoaşterea lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru care am lăsat totul. Şi socotesc că totul este gunoi ca să-L câştig pe Hristos şi să fiu găsit în El, fără să am dreptatea mea, care vine de la Lege, ci pe cea care vine prin credinţa în Hristos, dreptate de la Dumnezeu întemeiată pe credinţă, ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui, să iau parte la patimile Lui, să mă fac asemenea Lui în moarte, ca să ajung, cumva, la învierea din morţi. Nu spun că deja am dobândit ceva sau că am ajuns desăvârşit, dar mă străduiesc să o câştig, pentru că şi eu am fost câştigat de Hristos Iisus. Fraţilor, eu însumi nu cred că am câştigat, dar fac un singur lucru: uit ce este în urmă şi mă îndrept spre ce este înainte. Alerg spre ţintă, spre răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu în Hristos Iisus. Aşadar, cei care suntem desăvârşiţi, să avem acest gând, iar dacă gândiţi altfel, Dumnezeu vă va dezvălui aceasta. Totuşi, dacă am ajuns undeva împreună, să mergem la fel. Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, şi priviţi la cei care se poartă după exemplul nostru. Căci mulţi, despre care v-am spus de nenumărate ori, iar acum vă spun iarăşi, plângând, se poartă ca duşmani ai crucii lui Hristos. Sfârşitul lor este pieirea, pântecele este dumnezeul lor, mărirea lor stă în ruşinea lor şi se gândesc la lucrurile pământeşti. Dar cetatea noastră este în ceruri de unde Îl aşteptăm, ca Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, care va schimba trupul smereniei noastre, făcându-l asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea Sa prin care poate să-şi supună toate. Astfel, fraţii mei iubiţi şi doriţi, bucuria şi cununa mea, stăruiţi în Domnul, preaiubiţilor! Pe Evodia şi pe Sintihia le rog să trăiască în înţelegere, în Domnul. Şi te rog şi pe tine, credinciosule Sizig, ajută-le pe ele care au luptat pentru evanghelie împreună cu mine şi cu Clement şi cu ceilalţi tovarăşi ai mei, ale căror nume sunt în cartea vieţii. Bucuraţi-vă mereu în Domnul! Iarăşi vă spun: bucuraţi-vă! Blândeţea voastră să fie cunoscută tuturor oamenilor. Domnul este aproape. Nu vă îngrijoraţi pentru nimic, ci în orice rugăciune şi cerere înfăţişaţi-I lui Dumnezeu, cu mulţumire, nevoile voastre. Iar pacea lui Dumnezeu, care copleşeşte orice înţelegere, vă va păzi inimile şi gândurile voastre în Hristos Iisus. În rest, fraţilor, gândiţi-vă la ceea ce este adevărat, cinstit, drept, curat, vrednic de iubit şi cu faimă bună, la tot ceea ce este virtute şi laudă. Faceţi ceea ce aţi învăţat şi aţi primit de la mine, ceea ce aţi auzit şi aţi văzut la mine şi Dumnezeul păcii va fi cu voi. M-am bucurat mult în Domnul că a renăscut acum, în sfârşit, grija voastră pentru mine. Voi vă gândeaţi la aceasta, dar vă lipsea prilejul. Nu vorbesc astfel pentru că duc lipsă, fiindcă eu am învăţat să mă mulţumesc cu ce am. Ştiu să trăiesc şi în sărăcie, ştiu să trăiesc şi în belşug; în orice împrejurare, m-am obişnuit să fiu şi sătul şi să-mi fie foame, să trăiesc în belşug şi să duc lipsă. Toate le pot în Cel care mă întăreşte. Totuşi, aţi făcut bine că aţi luat parte la necazul meu. Ştiţi şi voi, filipenilor, că încă de la începutul vestirii evangheliei, de când am plecat din Macedonia, nici o Biserică, în afară de voi, nu s-a unit cu mine pentru a da sau a primi. Căci şi la Tesalonic mi-aţi trimis o dată, chiar de două ori ce aveam nevoie. Nu caut daruri, ci caut roadele care sporesc în folosul vostru. Am de toate, ba chiar din belşug; am fost îndestulat cu ceea ce am primit de la voi, prin Epafrodit, ca o bună mireasmă, jertfă bine primită şi plăcută lui Dumnezeu. Dumnezeul meu să se îngrijească de orice nevoie a voastră după bogăţia sa, în slavă, în Hristos Iisus. Iar lui Dumnezeu, Tatăl nostru, să-I fie slavă în vecii vecilor. Amin. Îmbrăţişaţi pe fiecare sfânt în Hristos Iisus. Fraţii, care sunt cu mine, vă îmbrăţişează. Toţi sfinţii vă îmbrăţişează, mai ales cei din casa Cezarului. Harul Domnului Iisus Hristos să fie cu duhul vostru. Pavel, apostol al lui Hristos Iisus prin voinţa lui Dumnezeu, şi fratele Timotei, către fraţii în Hristos, sfinţi şi credincioşi, care sunt în Colose: har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru. Întotdeauna îi mulţumim pentru voi lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, când ne rugăm, fiindcă am auzit despre credinţa voastră în Hristos Iisus şi despre iubirea pe care o aveţi pentru toţi sfinţii. O aveţi datorită nădejdii care este pregătită pentru voi în ceruri şi despre care aţi auzit mai înainte în cuvântul cel adevărat, evanghelia care a ajuns la voi. În întreaga lume, această evanghelie aduce rod şi creşte, ca şi între voi, din ziua în care aţi auzit şi aţi cunoscut cu adevărat harul lui Dumnezeu. Voi aţi învăţat astfel de la Epafras, preaiubitul nostru, rob alături de noi, slujitor credincios al lui Hristos pentru voi, care ne-a spus despre iubirea pe care o aveţi în Duhul Sfânt. De aceea şi noi, din ziua în care am auzit aceste lucruri, nu am încetat să ne rugăm pentru voi şi să-I cerem lui Dumnezeu să vă umple de cunoaşterea voinţei Lui, în toată înţelepciunea şi priceperea duhovnicească, ca să trăiţi într-un chip vrednic de Domnul şi să-I fiţi plăcuţi lui în toate, să aduceţi rod în orice lucru bun şi să creşteţi în cunoaşterea lui Dumnezeu, luând putere din slava lui cea puternică astfel încât să aveţi deplină stăruinţă şi răbdare. Cu bucurie să-I mulţumiţi Tatălui, cel ce v-a învrednicit să luaţi parte la moştenirea sfinţilor, în lumină. El ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a mutat în împărăţia iubitului Său Fiu, în care avem răscumpărarea, iertarea păcatelor. El este Chipul lui Dumnezeu cel nevăzut, Întâiul Născut înainte de toată creaţia. Fiindcă prin El Dumnezeu a creat toate cele din cer şi de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri sau domnii, stăpâniri sau puteri; toate prin El şi pentru El au fost create, iar El este mai înainte de toate şi toate există în El. El este Capul trupului, al Bisericii, El este Începutul, Întâiul Născut dintre cei morţi, ca El să aibă întâietate în toate; fiindcă Dumnezeu a binevoit ca în El să locuiască întreaga plinătate a dumnezeirii şi prin El să împace cu Sine toate lucrurile, atât cele de pe pământ, cât şi cele din cer, făcând pace prin sângele Său vărsat pe cruce. Altădată, voi eraţi înstrăinaţi de Dumnezeu şi duşmani ai Lui, cu mintea voastră, prin faptele voastre rele. Acum însă v-a împăcat în trupul Său de carne, pentru ca prin moartea Sa să vă înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu sfinţi, nepătaţi şi nevinovaţi, dar numai dacă rămâneţi întemeiaţi şi fermi în credinţă, fără să fiţi clintiţi din nădejdea evangheliei pe care aţi auzit-o, cea vestită întregii creaţii de sub cer; iar eu, Pavel, sunt slujitorul acestei evanghelii. Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi, în trupul meu, duc la îndeplinire ceea ce lipseşte suferinţelor lui Hristos pentru trupul Său, care este Biserica. Slujitorul ei am devenit eu, potrivit misiunii pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi, să vă vestesc pe deplin cuvântul lui Dumnezeu, taina cea din veci ascunsă oamenilor şi acum revelată sfinţilor. Lor a vrut Dumnezeu să le arate care este bogăţia slavei acestei taine între neamuri. Taina aceasta este Hristos în voi, nădejdea slavei lui Dumnezeu. Pe Hristos Îl vestim, îndemnând şi învăţând pe orice om, cu toată înţelepciunea, pentru a desăvârşi orice om în Hristos. Pentru aceasta mă străduiesc şi mă lupt, potrivit cu lucrarea Lui pe care El o săvârşeşte în mine, cu putere. Căci vreau să ştiţi cât de mare este lupta pe care o duc pentru voi şi pentru cei din Laodiceea şi pentru toţi cei care nu m-au întâlnit până acum, ca inimile lor să fie încurajate, astfel încât, strâns uniţi prin iubire, să aibă toată bogăţia deplinei înţelegeri, pentru cunoaşterea tainei lui Dumnezeu: Hristos. În El sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale cunoaşterii. Vă spun acestea pentru ca nimeni să nu vă înşele cu vorbe amăgitoare. Pentru că, deşi cu trupul sunt departe, cu duhul sunt cu voi, bucurându-mă să văd rânduiala voastră şi tăria credinţei voastre în Hristos. Aşadar, precum L-aţi primit pe Hristos Iisus, Domnul, tot aşa să şi trăiţi în El, rămânând înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi în credinţă, după cum aţi fost învăţaţi, mulţumind tot mai mult lui Dumnezeu. Aveţi grijă să nu vă subjuge nimeni prin filozofie şi argumentări fără conţinut, după învăţăturile oamenilor, după credinţele în forţele cosmice, iar nu după Hristos. Pentru că în El locuieşte, trupeşte, întreaga plinătate a dumnezeirii, iar voi sunteţi deplini în El, cel ce este capul oricărei stăpâniri sau puteri. În El, voi aţi fost circumcişi cu o circumcizie nefăcută de mână omenească, cu circumcizia lui Hristos, prin eliberarea de natura păcătoasă. Prin botez, aţi fost îngropaţi împreună cu Hristos şi aţi fost înviaţi împreună cu El, prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi. Voi eraţi morţi din cauza păcatelor şi a necircumciziei voastre, însă Dumnezeu v-a făcut vii împreună cu Hristos, iertându-ne toate păcatele. El a desfiinţat înscrisul cu datoriile noastre care era împotriva noastră şi ne condamna; l-a înlăturat, pironindu-l pe cruce. El a dezbrăcat stăpânirile şi puterile şi le-a făcut de ruşine în văzul tuturor, triumfând asupra lor prin cruce. Prin urmare, nimeni să nu vă judece cu privire la vreo mâncare sau băutură, la vreo sărbătoare, vreun festival de lună nouă sau zile de sâmbătă. Acestea sunt doar o umbră a celor ce vor veni; realitatea însă este Hristos. Nimeni din cei ce îşi găsesc plăcerea într-o falsă umilinţă şi în închinarea îngerilor să nu vă smulgă biruinţa; ei se complac în viziunile lor şi se mândresc în zadar cu judecata lor omenească. Ei au pierdut legătura cu capul de la care întregul trup, susţinut şi unit prin încheieturi şi ligamente, primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu. Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de superstiţiile lumii, atunci de ce, ca şi cum aţi aparţine lumii, încă, vă mai supuneţi unor reguli ca: „Nu lua!”, „Nu gusta!”, „Nu atinge!”? Toate acestea au în vedere lucrurile care se strică prin folosire şi sunt doar porunci şi învăţături omeneşti. Ele par pline de înţelepciune, având propria lor religiozitate, o falsă umilinţă, fiind necruţătoare faţă de trup, când, de fapt, nu au nici o valoare, nici măcar pentru mulţumirea trupului. Prin urmare, dacă aţi fost înviaţi împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde Hristos este aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Cugetaţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ! Pentru că voi aţi murit, iar viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Hristos se va arăta, El, viaţa voastră, atunci şi voi vă veţi arăta împreună cu El, în slavă. Aşadar, omorâţi tot ce ţine de natura voastră pământească: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este idolatrie. Din cauza acestora vine mânia lui Dumnezeu asupra celor ce sunt neascultători. Şi voi făceaţi lucrurile acestea în trecut, pe când trăiaţi în ele. Acum însă, părăsiţi toate acestea: mânia, furia, răutatea, blasfemia, şi orice cuvânt obscen din vorbirea voastră. Nu vă minţiţi unul pe altul, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, pe care Creatorul îl înnoieşte după Chipul Său, pentru cunoaşterea deplină. Astfel nu mai există nici grec nici iudeu, circumcis sau necircumcis, barbar, scit, rob sau liber, ci Hristos este totul în toate. Aşadar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, să aveţi o inimă milostivă, bunătate, smerenie, blândeţe, răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi iertaţi-vă unul pe altul, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva. După cum v-a iertat Domnul, aşa să faceţi şi voi! Şi mai presus de toate acestea, să aveţi iubire, căci ea este legătura desăvârşirii. Iar pacea lui Hristos, la care aţi şi fost chemaţi ca un singur trup, să stăpânească în inimile voastre; şi fiţi recunoscători. Cuvântul lui Hristos să locuiască în voi din belşug; învăţaţi-vă şi îndemnaţi-vă unii pe alţii, cu toată înţelepciunea. În har, cântaţi-I lui Dumnezeu în inimile voastre psalmi, laude şi cântări duhovniceşti. Şi tot ceea ce faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, pe toate să le faceţi în Numele Domnului Iisus, mulţumind prin El lui Dumnezeu Tatăl. Femeilor, fiţi supuse soţilor voştri, precum se cuvine în Domnul! Bărbaţilor, iubiţi-vă soţiile şi nu ţineţi supărare împotriva lor! Copiilor, fiţi în toate ascultători faţă de părinţii voştri, pentru că acest lucru este plăcut Domnului. Părinţilor, nu-i provocaţi pe copiii voştri, ca să nu se descurajeze. Robilor, fiţi în toate ascultători faţă de stăpânii voştri pământeşti, nu doar când vă văd şi nu ca unii care vor să placă oamenilor, ci cu inimă sinceră, temându-vă de Domnul. Orice aţi face, să lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ştiind că veţi primi o moştenire de la Domnul, ca răsplată. Slujiţi Domnului Hristos! Fiindcă cel ce face rău va fi răsplătit după răul făcut, fără nici o părtinire. Stăpânilor, daţi-le robilor voştri ceea ce este drept şi potrivit muncii lor, ştiind că şi voi aveţi un Stăpân în cer. Stăruiţi în rugăciune şi vegheaţi în ea cu mulţumire. Rugaţi-vă în acelaşi timp şi pentru noi, ca Dumnezeu să ne deschidă o uşă să vestim cuvântul, taina lui Hristos, pentru care şi sunt în lanţuri. Rugaţi-vă să o fac cunoscută aşa cum trebuie să o vestesc. Purtaţi-vă cu înţelepciune faţă de cei din afara Bisericii! Nu pierdeţi nici o ocazie! Cuvântul vostru să fie întotdeauna blând şi dres cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia. Tihic vă va spune tot ce se întâmplă cu mine; el este un frate preaiubit, slujitor credincios şi rob în Domnul, împreună cu mine. Tocmai pentru aceasta l-am trimis la voi, ca să ştiţi despre noi şi ca să vă încurajeze inimile. El vine împreună cu Onisim, fratele credincios şi preaiubit, care este unul dintre ai voştri; ei vă vor face cunoscute toate lucrurile de aici. Vă îmbrăţişează Aristarh, cel întemniţat împreună cu mine, şi Marcu, vărul lui Barnaba – în privinţa căruia aţi primit porunci: dacă vine la voi, primiţi-l bine; şi Iisus, cel numit Iustus. Aceştia sunt singurii dintre cei circumcişi care au lucrat împreună cu mine pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi ei au fost o încurajare pentru mine. Vă îmbrăţişează Epafras, care este dintre voi, slujitor al lui Iisus Hristos; el se luptă pentru voi întotdeauna în rugăciune, ca să staţi neclintiţi în toată voinţa lui Dumnezeu, desăvârşiţi şi plini de încredere. Fiindcă mărturisesc despre el că se străduieşte mult pentru voi şi pentru cei din Laodiceea şi din Hierapolis. Vă îmbrăţişează preaiubitul medic Luca şi Dimas. Îmbrăţişaţi-i pe fraţii din Laodiceea, pe Nimfa şi Biserica din casa ei. Şi după ce scrisoarea aceasta se va citi la voi, faceţi în aşa fel ca ea să fie citită şi în Biserica Laodiceenilor; iar pe cea din Laodiceea citiţi-o şi voi. Şi spuneţi-i lui Arhip: ai grijă să împlineşti slujirea pe care ai primit-o în Domnul. Eu, Pavel, vă scriu această salutare cu mâna mea. Aduceţi-vă aminte de lanţurile mele! Harul să fie cu voi! Pavel, Silvan şi Timotei către Biserica tesalonicenilor, în Dumnezeu Tatăl şi în Domnul Iisus Hristos: har vouă şi pace! Îi mulţumim mereu lui Dumnezeu pentru voi toţi, pomenindu-vă fără încetare în rugăciunile noastre, când ne amintim de lucrarea credinţei, de strădania iubirii şi de răbdarea nădejdii voastre în Domnul nostru Iisus Hristos înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru. Noi ştim, fraţi iubiţi de Dumnezeu, cum aţi fost aleşi, fiindcă evanghelia noastră nu a ajuns la voi numai prin cuvânt, ci şi cu putere, prin Duhul Sfânt şi cu deplină convingere, pentru că ştiţi cum am fost între voi, pentru voi. Iar voi ne-aţi urmat în toate, pe noi şi pe Domnul, primind cuvântul cu bucuria Duhului Sfânt în multe necazuri, astfel încât aţi devenit un exemplu pentru toţi credincioşii din Macedonia şi Ahaia. Căci, de la voi, cuvântul Domnului a răsunat nu numai în Macedonia şi în Ahaia, ci credinţa voastră în Dumnezeu s-a răspândit pretutindeni, aşa încât nici nu mai este nevoie să vorbim despre acest lucru. Şi ei înşişi povestesc despre noi ce fel de primire am avut la voi şi cum v-aţi întors la Dumnezeu de la idoli, ca să-I slujiţi Dumnezeului celui Viu şi adevărat şi ca să-L aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care El L-a înviat din morţi, pe Iisus, Cel ce ne mântuieşte de mânia care va veni. Voi ştiţi, fraţilor, că venirea noastră la voi nu a fost zadarnică. Aşa cum ştiţi, după ce am suferit şi am fost batjocoriţi mai înainte la Filipi, am prins curaj în Dumnezeul nostru să vă vestim evanghelia lui Dumnezeu, deşi aveam multe greutăţi. Căci îndemnul nostru nu venea dintr-o rătăcire, nici dintr-un gând necinstit sau din viclenie, ci, după cum am fost găsiţi vrednici de Dumnezeu să ne fie încredinţată evanghelia, aşa vorbim, nu ca să le fim pe plac oamenilor, ci lui Dumnezeu care ne încearcă inimile. Şi, după cum ştiţi, niciodată nu am folosit cuvinte linguşitoare, nici nu am avut motive de lăcomie, Dumnezeu ne e martor, nici nu am căutat să fim slăviţi de oameni, nici de voi, nici de alţii, deşi, ca apostoli ai lui Hristos, puteam să o facem. Noi însă ne-am purtat cu blândeţe în mijlocul vostru, aşa cum se îngrijeşte o doică de copiii ei. Atât de apropiaţi eram de voi, încât ne-ar fi plăcut să vă dăm nu numai evanghelia lui Dumnezeu, ci chiar vieţile noastre, fiindcă ne deveniserăţi cu-adevărat dragi. Vă amintiţi, fraţilor, de munca şi de truda noastră: lucram zi şi noapte, ca să nu devenim o povară pentru nici unul dintre voi şi vă vesteam evanghelia lui Dumnezeu. Voi sunteţi martori şi Dumnezeu, de asemenea, că ne-am purtat cu sfinţenie, cu dreptate şi fără greşeală faţă de voi, care credeţi. Ştiţi că ne-am purtat cu fiecare dintre voi ca un tată faţă de copiii lui, îndemnându-vă, încurajându-vă şi dând mărturie ca să vă purtaţi vrednic de Dumnezeu, cel care vă cheamă la Împărăţia şi la slava Sa. De aceea îi mulţumim fără încetare lui Dumnezeu fiindcă, primind cuvântul pe care l-aţi auzit de la noi, nu l-aţi primit ca pe un cuvânt al oamenilor, ci, aşa cum este într-adevăr, ca pe cuvântul lui Dumnezeu, cuvânt care lucrează în voi, cei care credeţi. Căci voi, fraţilor, v-aţi purtat asemenea celor din Bisericile care sunt în Iudeea în Hristos Iisus, pentru că aţi pătimit din partea celor de acelaşi neam cu voi, ceea ce au suferit şi ei din partea iudeilor, care L-au dat morţii pe Iisus Domnul la fel ca pe profeţi şi care ne-au persecutat şi pe noi. Ei nu îi sunt plăcuţi lui Dumnezeu şi sunt împotriva oamenilor, împiedicându-ne să le vorbim neamurilor ca să fie mântuite. Ei au umplut, astfel, măsura păcatelor lor. Şi, la urmă, a venit asupra lor mânia lui Dumnezeu. Dar noi, fraţilor, după ce am fost despărţiţi de voi pentru o vreme – însă am rămas cu inima la voi – am căutat şi mai mult să vă vedem faţă în faţă, cu şi mai mare dor. De aceea am vrut să venim la voi – eu, Pavel, o dată, chiar de două ori – dar Satana ne-a împiedicat. Care este nădejdea sau bucuria sau cununa noastră de laudă în faţa Domnului nostru Iisus Hristos la venirea Lui, dacă nu voi? Căci voi sunteţi slava şi bucuria noastră. De aceea, nemaiavând răbdare, ne-am hotărât să rămânem singuri în Atena şi l-am trimis pe Timotei, fratele nostru, care lucrează împreună cu Dumnezeu pentru evanghelia lui Hristos, ca să vă întărească şi să vă încurajeze în credinţa voastră, ca nimeni să nu se clatine în aceste necazuri, fiindcă ştiţi şi voi că pentru aceasta am fost meniţi. Şi când eram la voi, v-am spus de mai înainte că va trebui să îndurăm necazuri, după cum s-a şi întâmplat, şi ştiţi. De aceea şi eu, nemaiavând răbdare, am trimis după veşti despre credinţa voastră, ca nu cumva să vă fi ademenit Ispititorul şi astfel munca noastră să devină zadarnică. Dar acum s-a întors Timotei de la voi şi ne-a adus veşti bune despre credinţa şi iubirea voastră şi că vă amintiţi întotdeauna cu iubire de noi, dorind să ne vedeţi, aşa cum şi noi dorim să vă vedem. Din pricina aceasta, fraţilor, suntem mângâiaţi prin voi în orice strâmtorare şi necaz al nostru, prin credinţa voastră, fiindcă acum parcă prindem viaţă dacă voi rămâneţi tari în Domnul. Ce mulţumire putem să-I aducem lui Dumnezeu pentru voi, pentru toată bucuria pe care o avem datorită vouă înaintea Dumnezeului nostru? Zi şi noapte, fără încetare Îl implorăm să vă putem vedea la faţă şi să împlinim ceea ce încă lipseşte credinţei voastre. Însuşi Dumnezeu, Tatăl nostru şi Domnul nostru Iisus să ne călăuzească pe calea spre voi. Iar pe voi să vă facă Domnul să creşteţi şi să prisosiţi în iubire unii faţă de alţii şi pentru toţi, aşa cum suntem şi noi faţă de voi, ca să vă întărească inimile şi să fie fără vină, în sfinţenie, în faţa lui Dumnezeu, Tatăl nostru la venirea Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu toţi sfinţii Săi. Amin. În rest, fraţilor, vă rugăm şi vă îndemnăm în Domnul Iisus să trăiţi aşa cum aţi învăţat de la noi, ca unii care trebuie să-I fiţi plăcuţi lui Dumnezeu – precum şi faceţi – şi să sporiţi tot mai mult în aceasta. Ştiţi ce porunci v-am dat în Numele Domnului Iisus. Căci voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră. Feriţi-vă de desfrânare! Fiecare să ştie să-şi stăpânească propriul trup în sfinţenie şi cinste, nu în patima poftei, ca neamurile care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Nimeni să nu fie viclean şi să-l înşele pe fratele său într-un asemenea lucru, fiindcă Domnul răzbună toate aceste fapte, aşa cum v-am spus şi v-am arătat mai înainte. Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţenie. De aceea, cel care dispreţuieşte toate acestea, nu dispreţuieşte un om, ci pe Dumnezeu, care vi-L dă pe Duhul Său Sfânt. Despre iubirea frăţească nu mai aveţi nevoie să vă scriem, fiindcă voi aţi învăţat de la Dumnezeu să vă iubiţi unii pe alţii şi fiindcă aşa vă purtaţi faţă de toţi fraţii din întreaga Macedonie. Totuşi, vă îndemnăm, fraţilor, să prisosiţi şi mai mult în iubire şi să căutaţi să vă purtaţi astfel: să trăiţi în pace, să vă vedeţi de treburile voastre şi să lucraţi cu mâinile voastre, aşa cum v-am poruncit, să vă purtaţi cuviincios faţă de cei din afară şi să nu depindeţi de nimeni. Fraţilor, cu privire la cei ce au murit nu vreau să vă las în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi asemenea celor care nu au nădejde. Fiindcă dacă noi credem că Iisus a murit şi a înviat, la fel, Dumnezeu, prin Iisus, îi va aduna împreună cu El pe cei care au murit. Iar acestea vi le spunem după cuvântul Domnului: noi, care trăim şi care vom mai trăi încă la venirea Domnului, nu o vom lua înaintea celor morţi. Căci Domnul, la porunca lui Dumnezeu, cu glas de arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî din cer şi îi va învia mai întâi pe cei morţi în Hristos. Apoi noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi cu ei în nori ca să-L întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi cu Domnul pentru totdeauna. Aşadar încurajaţi-vă unul pe altul cu aceste cuvinte. Cât despre timpuri şi vremuri, fraţilor, nu aveţi nevoie să vă scriu, căci voi ştiţi bine că ziua Domnului va veni pe neaşteptate, ca hoţul noaptea. Când se va zice: „Pace şi linişte!”, atunci, pe neaşteptate, îi va lovi nimicirea, ca durerile pe femeia însărcinată, şi nu vor putea scăpa. Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, ca ziua aceea să vă prindă pe neaşteptate, ca hoţul noaptea. Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei. Noi nu suntem nici ai nopţii, nici ai întunericului. Aşadar, să nu dormim, ca ceilalţi, ci să veghem şi să fim treji. Căci cei care dorm, noaptea dorm, iar cei care se îmbată, noaptea se îmbată. Noi, care suntem ai zilei, să veghem îmbrăcaţi cu platoşa credinţei şi a iubirii, având drept coif nădejdea mântuirii. Căci Dumnezeu nu ne-a rânduit pentru mânie, ci ca să dobândim mântuirea prin Domnul nostru Iisus Hristos, care a murit pentru noi aşa încât fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El. De aceea, mângâiaţi-vă şi întăriţi-vă unii pe alţii, aşa cum faceţi deja. Vă rugăm, fraţilor, să îi respectaţi pe cei care muncesc în mijlocul vostru şi pe cei care vă călăuzesc în Domnul şi vă îndeamnă. Cinstiţi-i mult, cu iubire, pentru lucrarea lor. Trăiţi în pace între voi. Vă îndemnăm, fraţilor, să-i mustraţi pe cei care trăiesc în dezordine, să-i încurajaţi pe cei temători, să-i sprijiniţi pe cei slabi şi să aveţi răbdare cu toţi. Aveţi grijă ca nimeni să nu răsplătească răul cu rău, ci încercaţi întotdeauna să faceţi binele între voi şi faţă de toţi. Bucuraţi-vă întotdeauna! Rugaţi-vă fără încetare! Mulţumiţi pentru toate! Căci aceasta este, într-adevăr, voia lui Dumnezeu pentru voi în Hristos Iisus. Nu stingeţi Duhul! Nu dispreţuiţi profeţiile! Puneţi la încercare toate lucrurile, păstraţi ceea ce este bun şi staţi departe de orice fel de rău! Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe deplin, iar duhul, sufletul şi trupul vostru să fie păstrate fără pată până la venirea Domnului nostru Iisus Hristos. Credincios este Cel care vă cheamă, şi care şi lucrează! Fraţilor, rugaţi-vă şi pentru noi! Salutaţi-i pe toţi fraţii cu o sărutare sfântă. Vă rog stăruitor, pentru Domnul, ca această scrisoare să fie citită tuturor fraţilor. Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi. Pavel, Silvan şi Timotei către Biserica tesalonicenilor, care este în Dumnezeu, Tatăl nostru şi în Domnul Iisus Hristos, har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru şi de la Domnul Iisus Hristos. Suntem datori să-I mulţumim mereu lui Dumnezeu pentru voi, fraţilor, aşa cum se cuvine, căci credinţa voastră creşte tot mai mult, iar iubirea pe care o aveţi unii pentru alţii sporeşte în fiecare dintre voi. Astfel, noi înşine ne lăudăm cu voi în Bisericile lui Dumnezeu, pentru statornicia şi credinţa voastră în toate persecuţiile şi necazurile pe care le suferiţi. Ele sunt dovada judecăţii drepte a lui Dumnezeu, ca să vă învredniciţi de împărăţia lui Dumnezeu, pentru care şi suferiţi. Într-adevăr este drept ca Dumnezeu să-i răsplătească cu necazuri pe cei care vă fac necazuri, iar vouă, celor care suferiţi, să vă dea alinare împreună cu noi, când se va arăta Domnul Iisus din cer, cu îngerii puterii Sale, într-o văpaie de foc, ca să-i pedepsească pe cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi nu se supun evangheliei Domnului nostru Iisus. Ei vor fi pedepsiţi cu pieirea veşnică, departe de faţa Domnului şi de slava puterii Lui, când va veni, în ziua aceea, pentru a fi preaslăvit în sfinţii Lui şi privit cu uimire în toţi cei ce au crezut. Iar voi aţi crezut mărturia pe care v-am adus-o. De aceea ne şi rugăm mereu pentru voi, pentru ca Dumnezeul nostru să vă facă vrednici de chemarea Sa şi să împlinească cu putere orice dorinţă de a face binele şi orice faptă de credinţă, ca să fie preaslăvit Numele Domnului nostru Iisus în voi şi voi în El, prin harul Dumnezeului nostru şi al Domnului nostru Iisus Hristos. Cu privire la venirea Domnului nostru Iisus Hristos şi întâlnirea noastră cu El, vă rugăm fraţilor, să nu vi se tulbure aşa de uşor mintea şi să nu vă înspăimântaţi de vreun duh, nici de vreun cuvânt şi nici de vreo scrisoare care ar părea venită de la noi, cum că ziua Domnului ar fi sosit deja. Nimeni să nu vă amăgească în nici un fel, pentru că ziua Domnului nu va veni înainte de părăsirea credinţei şi de dezvăluirea omului fărădelegii, a nimicitorului, a potrivnicului, a celui care se înalţă peste tot ceea ce se numeşte Dumnezeu sau este vrednic de închinare. Astfel, el se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte că v-am spus acestea pe când eram încă la voi? Şi acum ştiţi ce-l împiedică să nu se arate decât la timpul lui. Căci taina fărădelegii lucrează deja; trebuie doar să fie dat la o parte cel care o împiedică acum. Atunci se va arăta cel nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici prin arătarea venirii Sale. Venirea celui nelegiuit va fi prin lucrarea Satanei, cu toată puterea, cu semne şi minuni false, cu toată amăgirea adusă de nedreptatea celor care sunt nimiciţi pentru că nu au primit iubirea adevărului ca să fie mântuiţi. De aceea, Dumnezeu le trimite o putere care înşeală ca să ajungă să creadă o minciună, aşa încât să fie pedepsiţi toţi cei care nu s-au încrezut în adevăr, ci s-au complăcut în nelegiuire. Noi însă trebuie să-I mulţumim mereu lui Dumnezeu pentru voi, fraţi iubiţi de Domnul, căci Dumnezeu v-a ales de la început pentru mântuire, prin sfinţirea Duhului şi prin credinţa în adevăr. La aceasta v-a chemat prin evanghelia noastră, ca să dobândiţi slava Domnului nostru Iisus Hristos. Aşadar, fraţilor, rămâneţi neclintiţi şi ţineţi ceea ce v-am transmis şi aţi primit fie prin cuvânt fie prin scrisoarea noastră. Şi Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi Dumnezeu Tatăl nostru, care ne-a iubit şi ne-a dat, în har, o mângâiere veşnică şi o nădejde bună, să vă mângâie inimile şi să vă întărească în orice faptă şi cuvânt bun. În sfârşit, fraţilor, rugaţi-vă pentru noi, astfel încât cuvântul Domnului să se răspândească şi să fie slăvit aşa cum e la voi şi să fim izbăviţi de oamenii vicleni şi răi, pentru că nu toţi au credinţă. Domnul este credincios, El vă va întări şi vă va păzi de cel Rău. Cât despre voi, suntem încredinţaţi în Domnul că faceţi şi veţi continua să faceţi ceea ce vă poruncim. Domnul să vă îndrepte inimile spre iubirea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos. Fraţilor, vă poruncim, în Numele Domnului Iisus Hristos, să vă feriţi de orice frate care trăieşte în lenevie, şi nu după învăţăturile primite de la noi. Voi înşivă ştiţi cum trebuie să ne urmaţi exemplul, căci noi n-am trândăvit între voi. Nici nu am mâncat de la nimeni pâine de pomană, ci am muncit cu trudă şi osteneală zi şi noapte, ca să nu împovărăm pe nimeni dintre voi. Deşi aveam acest drept, am vrut să vă dăm un exemplu pe care să-l urmaţi. Într-adevăr, pe când eram la voi aşa v-am poruncit: dacă cineva nu vrea să muncească, nici să nu mănânce! Am auzit însă că unii dintre voi trăiesc în lenevie, nu muncesc deloc, şi se mai amestecă şi în treburile altora. Acestora le poruncim şi îi îndemnăm în Domnul Iisus Hristos să-şi câştige pâinea muncind în linişte. Iar voi, fraţilor, să nu vă descurajaţi în facerea binelui. Dacă cineva nu se supune poruncii din această epistolă, însemnaţi-l şi să nu mai aveţi de-a face cu el, ca să-i fie ruşine. Dar nu-l socotiţi duşman, ci mustraţi-l ca pe un frate. Însuşi Domnul păcii să vă dea pacea întotdeauna şi în orice fel. Domnul să fie cu voi toţi! Eu, Pavel, am scris cu mâna mea salutarea, acesta este semnul meu în toate scrisorile. Aşa scriu. Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi toţi. Pavel, apostol al lui Hristos Iisus, după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi a lui Hristos Iisus, nădejdea noastră, către Timotei, adevărat fiu în credinţă, har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Hristos Iisus, Domnul nostru. După cum te-am îndemnat când am plecat spre Macedonia, rămâi în Efes, ca să porunceşti unora să nu răspândească alte învăţături şi să nu dea atenţie miturilor şi genealogiilor care nu se mai sfârşesc. Acestea aduc mai degrabă certuri decât lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu care se înfăptuieşte prin credinţă. Iar ţinta poruncii este dragostea care vine din inimă curată, din conştiinţa bună şi din credinţa sinceră. Unii s-au abătut de la acestea şi au alunecat în vorbire deşartă. Ei vor să fie învăţători ai Legii, fără să înţeleagă însă nici ce spun, nici lucrurile de care vor să îi convingă pe alţii. Noi ştim că Legea este bună dacă cineva o foloseşte cum se cuvine. Ştim că Legea nu este dată pentru oamenii drepţi, ci pentru cei fărădelege şi nesupuşi, necredincioşi şi păcătoşi, fără evlavie şi întinaţi, pentru ucigaşi de tată şi de mamă, pentru asasini, pentru desfrânaţi, homosexuali, pentru negustori de sclavi, pentru mincinoşi, pentru cei care jură strâmb sau săvârşesc orice alt lucru care se împotriveşte învăţăturii sănătoase, cea după evanghelia slavei fericitului Dumnezeu, evanghelie care mi-a fost încredinţată. Îi mulţumesc Celui ce m-a întărit, Hristos Iisus, Domnul nostru, fiindcă m-a găsit vrednic de încredere şi m-a chemat să-I slujesc. Deşi în trecut huleam, prigoneam şi batjocoream Biserica, El mi-a arătat îndurare, pentru că am făcut acele lucruri din neştiinţă, în lipsa credinţei. Iar harul Domnului nostru s-a revărsat din plin asupra mea, împreună cu credinţa şi dragostea care sunt în Iisus Hristos. Vrednic de crezut şi pe deplin vrednic de primit este cuvântul: „Hristos Iisus a venit în lume să-i mântuiască pe cei păcătoşi”, dintre care cel dintâi sunt eu. De aceea mi s-a arătat îndurare, ca în mine, cel dintâi dintre păcătoşi, Hristos Iisus să-şi arate pe deplin îndelunga Sa răbdare, ca exemplu pentru cei care vor crede în El şi vor primi viaţa veşnică. Iar Împăratului veacurilor, nemuritorului, nevăzutului, unicului Dumnezeu – cinste şi slavă, în vecii vecilor. Amin! Această poruncă ţi-o încredinţez, Timotei, fiule, potrivit profeţiilor făcute în trecut despre tine, ca prin ele să duci lupta cea bună, având credinţă şi o conştiinţă bună, pe care unii au părăsit-o şi de aceea şi-au pierdut credinţa. Printre ei sunt Imeneu şi Alexandru, pe care i-am dat Satanei, ca să se înveţe să nu mai vorbească împotriva lui Dumnezeu. Astfel, vă îndemn, mai înainte de toate, să înălţaţi cereri, rugăciuni, mijlociri şi mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei care conduc, ca să trăim în pace şi în linişte, cu toată evlavia şi cuviinţa. Acesta este un lucru bun şi plăcut înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la cunoaşterea adevărului. Fiindcă există un singur Dumnezeu şi un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, omul Iisus Hristos, care s-a dat pe Sine ca preţ de răscumpărare pentru toţi – şi ca mărturie adusă la timpul potrivit. Pentru acest lucru am fost eu făcut propovăduitor şi apostol – spun adevărul, nu mint – învăţător al neamurilor în credinţă şi adevăr. Prin urmare, vreau ca bărbaţii să se roage pretutindeni, înălţându-şi mâinile curate, fără mânie şi fără îndoieli. De asemenea, şi femeile, să se roage îmbrăcându-se decent, cu modestie şi cuminţenie, fără pieptănături pretenţioase, aur, mărgăritare sau veşminte costisitoare, ci cu fapte bune, aşa cum li se cuvine unor femei care spun că sunt evlavioase. Femeia să primească învăţătura în linişte, în deplină supunere. Femeia să nu-l înveţe pe bărbat şi nici să-l stăpânească; dimpotrivă, să fie liniştită. Fiindcă mai întâi a fost plăsmuit Adam, apoi Eva. Şi nu Adam a fost înşelat, ci femeia a fost înşelată şi a păcătuit; însă va fi mântuită prin naşterea de copii, dacă rămâne în credinţă, iubire şi sfinţenie, şi în cuminţenie. Vrednic de crezut este cuvântul acesta: „dacă cineva râvneşte să devină episcop, bun lucru doreşte”. Dar episcopul trebuie să aibă o viaţă fără reproş, să fie bărbatul unei singure femei, să fie treaz, cumpătat, vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, capabil să-i înveţe pe alţii, nu beţiv sau violent, ci blând, paşnic şi să nu fie iubitor de bani. El trebuie să îşi conducă bine propria casă, să aibă copii supuşi, cu tot respectul, pentru că, dacă cineva nu ştie să îşi conducă propria casă, cum va avea grijă de Biserica lui Dumnezeu? El nu trebuie să fie recent convertit, ca nu cumva, mândrindu-se, să cadă în osânda Diavolului. Şi trebuie să fie respectat şi de cei din afara Bisericii, ca să nu fie dispreţuit şi să cadă în osânda Diavolului. Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cinstiţi, sinceri, nu băutori de mult vin, nu lacomi de câştig necinstit. Ei trebuie să păstreze taina credinţei având conştiinţa curată. Să fie mai întâi puşi la încercare şi doar apoi, dacă se dovedesc fără reproş, să îndeplinească slujba de diaconi. Femeile, de asemenea, trebuie să fie cinstite, să nu fie bârfitoare, să fie cumpătate şi credincioase în toate privinţele. Diaconul să fie bărbatul unei singure femei şi să îşi conducă bine copiii şi casa. Fiindcă cei ce slujesc bine ca diaconi dobândesc un loc de cinste şi mult curaj în credinţa în Hristos Iisus. Nădăjduiesc să vin la tine în curând, însă îţi scriu aceste lucruri pentru ca, dacă eu întârzii, tu să ştii cum trebuie să te porţi în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui Viu, stâlpul şi temelia adevărului. Şi cu adevărat, mare este taina credinţei adevărate: El s-a arătat în trup, a fost dovedit drept în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă. Iar Duhul spune lămurit că, în timpurile de pe urmă, unii vor părăsi credinţa şi se vor lua după duhuri înşelătoare şi învăţăturile demonilor, din cauza ipocriziei unor mincinoşi însemnaţi cu fierul roşu în conştiinţa lor. Aceştia interzic căsătoria şi impun abţinerea de la unele mâncăruri pe care Dumnezeu le-a făcut pentru a fi primite cu mulţumire de către cei care cred şi cunosc adevărul. Pentru că orice lucru pe care l-a creat Dumnezeu este bun şi nimic nu este de lepădat, dacă este primit cu mulţumire, fiindcă este sfinţit prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune. Dacă îi vei învăţa pe fraţi aceste lucruri vei fi un bun slujitor al lui Hristos Iisus, hrănit din cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături pe care ai urmat-o. Iar de basmele lumeşti şi de poveştile băbeşti, fereşte-te! Străduieşte-te să trăieşte în evlavie, fiindcă strădania trupească nu foloseşte atât de mult, dar evlavia este folositoare în toate privinţele, având atât făgăduinţa vieţii de acum, cât şi a celei viitoare. Vrednic de crezut şi de primit este acest cuvânt şi pentru aceasta lucrăm şi ne luptăm noi, fiindcă nădăjduim în Dumnezeul cel Viu, care este Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor. Porunceşte aceste lucruri şi învaţă-i! Nimeni să nu te dispreţuiască pentru că eşti tânăr, ci fii un model pentru credincioşi: în cuvânt, în purtare, în iubire, în credinţă, în nevinovăţie. Până când voi veni, dedică-te citirii Scripturii, îndemnându-i şi învăţându-i pe cei credincioşi. Să nu fii nepăsător faţă de harul care este în tine şi care ţi-a fost dat prin profeţie, prin punerea mâinilor de către prezbiteri. Cugetă la aceste lucruri şi stăruie în ele, aşa încât toţi să vadă creşterea ta duhovnicească. Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătura pe care o dai, stăruie în acestea, căci dacă faci astfel, te vei mântui şi pe tine şi pe cei care te ascultă. Pe cel bătrân nu-l mustra, ci îndeamnă-l ca pe un tată, pe cei tineri ca pe nişte fraţi, pe bătrâne ca pe nişte mame, pe tinere ca pe nişte surori, cu toată curăţia. Respectă văduvele, pe cele ce sunt cu adevărat văduve. Dacă o văduvă are copii sau nepoţi, aceştia să înveţe mai întâi să-şi dovedească evlavia faţă de propria lor familie şi să-şi răsplătească părinţii, fiindcă acest lucru este plăcut înaintea lui Dumnezeu. Cea cu adevărat văduvă şi rămasă singură şi-a pus nădejdea în Dumnezeu şi stăruie în cereri şi rugăciuni zi şi noapte, însă văduva care trăieşte în plăceri, deşi trăieşte, este moartă. Porunceşte-le aceste lucruri, ca să nu li se poată reproşa nimic. Dacă cineva nu se îngrijeşte de ai săi, şi mai ales de cei din casa lui, atunci acesta îşi tăgăduieşte credinţa şi este mai rău decât un necredincios. Ca să fie înscrisă şi ajutată ca văduvă, o femeie trebuie să aibă mai mult de şaizeci de ani, să fi fost femeia unui singur bărbat, să fie cunoscută pentru faptele ei bune: să fi crescut copii, să fi fost ospitalieră, să fi spălat picioarele sfinţilor, să-i fi ajutat pe cei în necazuri, să se fi dedicat tuturor faptelor bune. Însă văduvele tinere să nu fie numărate printre ele, fiindcă atunci când dorinţele trupeşti le îndepărtează de Hristos vor să se mărite şi se fac vinovate, încălcându-şi făgăduinţa dintâi. În acelaşi timp se învaţă să fie leneşe şi să umble din casă în casă, şi nu numai că devin leneşe, dar şi bârfitoare şi iscoditoare, vorbind ceea ce nu trebuie. Prin urmare, vreau ca văduvele tinere să se căsătorească, să aibă copii, să aibă grijă de casă şi să nu-i dea potrivnicului nici un prilej de ocară, fiindcă unele s-au şi rătăcit deja şi îl urmează pe Satana. Dacă vreun credincios sau vreo credincioasă are văduve în familie, să se îngrijească de ele şi să nu împovăreze Biserica, pentru ca aceasta să se poată îngriji de cele cu adevărat văduve. Prezbiterii care conduc bine să fie consideraţi vrednici de o cinste îndoită, mai ales cei care se ostenesc cu învăţătura şi cuvântul. Pentru că Scriptura spune: Să nu legi gura boului care treieră! şi Vrednic este lucrătorul de plata sa! Împotriva unui prezbiter să nu primeşti nici o învinuire decât dacă vine de la doi sau trei martori. Pe cei care păcătuiesc, mustră-i înaintea tuturor, pentru ca şi ceilalţi să se teamă. Înaintea lui Dumnezeu, a lui Hristos Iisus şi a îngerilor aleşi, te îndemn stăruitor să păzeşti aceste lucruri, fără prejudecăţi şi fără părtinire. Nu te grăbi să-ţi pui mâinile peste cineva, ca nu cumva să te faci părtaş la păcatele altora. Păstrează-te curat! De acum înainte să nu bei doar apă, ci şi puţin vin, din cauza stomacului tău şi a deselor tale slăbiciuni. Păcatele unora sunt vădite şi cunoscute înainte de judecată, în timp ce ale altora sunt date la iveală atunci. La fel şi faptele bune sunt vădite, iar cele care sunt altfel nu pot fi ascunse. Cei care se află sub jugul sclaviei să îi considere pe stăpânii lor vrednici de toată cinstea, pentru ca Numele lui Dumnezeu şi învăţătura să nu fie defăimate. Iar cei care au stăpâni credincioşi să nu îi dispreţuiască deoarece sunt fraţi; dimpotrivă, cu atât mai mult să îi slujească, fiindcă sunt credincioşi şi iubiţi, dedicaţi faptelor bune. Aşa să-i înveţi şi să-i îndemni. Dacă cineva învaţă altceva şi nu se ţine de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura potrivită cu evlavia, acela este plin de mândrie şi nu înţelege nimic, ci suferă de patima disputelor şi a contrazicerilor. Din acestea vin: invidia, cearta, blasfemiile, bănuielile rele şi certurile nesfârşite ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care văd în credinţă un mijloc de câştig. Într-adevăr, credinţa este un mare câştig pentru cel ce se mulţumeşte cu ceea ce are. Pentru că noi nu am adus nimic în lume, aşa încât nu putem lua nimic din ea. Dacă avem hrană şi îmbrăcăminte, să ne mulţumim cu ele! Însă cei care vor să se îmbogăţească vor cădea în ispită şi în cursă şi în tot felul de pofte nebuneşti şi vătămătoare, care-i cufundă pe oameni în ruină şi pierzare. Fiindcă iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor şi cei care tânjesc după arginţi s-au rătăcit de la credinţă şi şi-au atras multe suferinţe. Dar tu, om al lui Dumnezeu, fereşte-te de aceste lucruri şi urmează dreptatea, evlavia, credinţa, iubirea, răbdarea şi blândeţea. Du lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat şi pentru care ai dat mărturie bună înaintea multor martori. Înaintea lui Dumnezeu, care dă viaţă tuturor, şi înaintea lui Hristos Iisus, care a dat mărturia cea bună înaintea lui Ponţiu Pilat, te îndemn să păzeşti porunca fără pată şi fără vină, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos, pe care, la vremea potrivită, o va arăta fericitul şi unicul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Singurul care are nemurirea şi locuieşte în lumina de nepătruns, pe care nici un om nu L-a văzut şi nici nu poate să-L vadă. A Lui să fie cinstea şi stăpânirea veşnică. Amin! Porunceşte-le celor bogaţi în veacul de acum să nu se mândrească şi să nu se încreadă în bogăţiile nesigure, ci în Dumnezeu care ne dăruieşte toate lucrurile din belşug ca să ne bucurăm de ele. Porunceşte-le să facă binele, să se îmbogăţească în fapte bune, să fie darnici, să împartă cu ceilalţi. În felul acesta îşi vor aduna o comoară, o temelie bună pentru veacul viitor, ca într-adevăr să dobândească viaţa. O, Timotei, păzeşte comoara care ţi-a fost încredinţată şi fereşte-te de vorbăria goală şi lumească şi de împotrivirile aşa-zisei cunoaşteri, pe care unii o predică, îndepărtându-se de la credinţă. Harul să fie cu voi! Pavel, apostol al lui Hristos Iisus prin voinţa lui Dumnezeu, potrivit cu făgăduinţa vieţii în Hristos Iisus, către Timotei, copilul meu iubit: har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Hristos Iisus, Domnul nostru. Îi mulţumesc lui Dumnezeu, pe care Îl slujesc, asemenea strămoşilor mei, cu o conştiinţă curată, atunci când te pomenesc neîncetat în rugăciunile mele, zi şi noapte. Îmi aduc aminte de lacrimile tale şi doresc să te văd, ca să mă umplu de bucurie. Îmi amintesc de credinţa ta sinceră pe care au avut-o mai întâi bunica ta Loida şi mama ta Eunice şi pe care acum sunt sigur că o ai şi tu. Din această cauză, îţi aduc aminte să aprinzi tot mai mult harul lui Dumnezeu care este în tine, prin punerea mâinilor mele, fiindcă Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de iubire şi de înţelepciune. De aceea, să nu te ruşinezi să-L mărturiseşti pe Domnul nostru şi nici de mine, cel întemniţat pentru El. Dimpotrivă, suferă împreună cu mine pentru evanghelie, prin puterea lui Dumnezeu, care ne-a mântuit şi ne-a chemat cu o chemare sfântă, nu datorită faptelor noastre, ci potrivit planului şi harului Său. Acest har ne-a fost dăruit în Hristos Iisus mai înainte de începutul veacurilor, însă acum a fost făcut cunoscut prin venirea Mântuitorului nostru Hristos Iisus, care a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi nemurirea, prin evanghelie. Pentru această evanghelie eu am fost ales predicator, apostol şi învăţător şi de aceea sufăr toate acestea. Dar nu mă ruşinez, fiindcă ştiu în Cine am crezut şi sunt încredinţat că El are puterea să păzească ce i-am încredinţat până în ziua aceea. Păstrează modelul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, în credinţa şi în iubirea care sunt în Hristos Iisus. Păzeşte comoara cea bună care ţi-a fost încredinţată, prin Duhul Sfânt care locuieşte în noi. Tu ştii că toţi cei din Asia m-au părăsit, printre care şi Fighel şi Ermogen. Domnul să aibă milă de casa lui Onisifor căci de multe ori m-a îmbărbătat şi nu i-a fost ruşine de lanţurile mele, dimpotrivă, venind în Roma, m-a căutat stăruitor şi m-a găsit. Domnul să aibă milă de el în ziua aceea! Şi cât de mult m-a ajutat în Efes, tu ştii prea bine. Tu, deci, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Hristos Iisus. Iar lucrurile pe care le-ai auzit de la mine înaintea multor martori, încredinţează-le unor oameni credincioşi care vor fi în stare să-i înveţe şi pe alţii. Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos Iisus. Nici un ostaş nu rămâne prins în treburile vieţii dacă vrea să-i placă celui care l-a înrolat. Iar când cineva ia parte la o competiţie, nu e încununat dacă nu respectă legile competiţiei. Plugarul care munceşte din greu trebuie să fie cel dintâi care se bucură de recoltă. Înţelege ceea ce îţi spun, fiindcă Domnul îţi va da pricepere în toate. Adu-ţi aminte de Iisus Hristos cel înviat din morţi, din neamul lui David, după evanghelia mea, pentru care sufăr şi am ajuns chiar în lanţuri, ca un răufăcător. Însă cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi legat! De aceea, îndur totul pentru cei aleşi, ca şi ei să dobândească mântuirea în Hristos Iisus şi slava veşnică. Vrednic de crezut este cuvântul: Dacă am murit împreună cu El, împreună cu El vom şi trăi; dacă îndurăm, vom şi domni împreună cu El; dacă Îl vom tăgădui, şi El ne va tăgădui; dacă îi suntem necredincioşi, El rămâne credincios, fiindcă nu se poate tăgădui pe Sine. Adu-le aminte de aceste lucruri, îndemnându-i înaintea lui Dumnezeu să nu se certe, pentru că nu le este de nici un folos, ci îi duce la pierzare pe cei ce ascultă. Străduieşte-te să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om priceput, ca un lucrător care nu are de ce să se ruşineze, care împarte drept cuvântul adevărului. Fereşte-te de vorbele deşarte şi lumeşti fiindcă cei care stăruie în ele se vor afunda tot mai mult în nelegiuire, şi cuvântul lor roade ca o cangrenă. Printre ei sunt Imeneu şi Filet, care s-au îndepărtat de adevăr şi dărâmă credinţa unora, spunând că învierea a avut deja loc. Însă temelia cea tare a lui Dumnezeu stă neclintită şi pe ea stă scris: Domnul îi cunoaşte pe cei ce sunt ai Săi şi Să se îndepărteze de nedreptate oricine cheamă Numele Domnului. Într-o casă mare nu sunt doar vase de aur şi de argint, ci şi vase de lemn şi de lut; unele sunt de preţ, iar altele sunt obişnuite. Deci, dacă se va curăţa cineva de lucrurile rele pe care le-am amintit, va fi un vas de preţ, sfinţit, folositor stăpânului, gata pentru orice faptă bună. Fugi de poftele tinereţii, caută dreptatea, credinţa, iubirea şi pacea împreună cu cei ce-L cheamă pe Domnul cu inima curată. Fereşte-te de întrebările prosteşti şi nesăbuite, ştiind că ele provoacă certuri. Slujitorul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi, capabil să-i înveţe pe alţii, îngăduitor, povăţuindu-i cu blândeţe pe cei ce se împotrivesc. Poate că Dumnezeu le va dărui pocăinţă ca să cunoască adevărul şi vor scăpa din cursa Diavolului care îi ţine prinşi pentru a-i face voia. Să ştii acest lucru: în zilele din urmă vor veni vremuri grele. Oamenii vor fi egoişti, iubitori de bani, lăudăroşi, aroganţi, hulitori, nesupuşi părinţilor, nerecunoscători, fără sfinţenie, fără inimă, neînduplecaţi, calomniatori, violenţi, cruzi, duşmani ai binelui, trădători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât de Dumnezeu, având o evlavie de formă, dar negându-i puterea. Fereşte-te de ei! Dintre ei sunt cei ce se strecoară prin case şi vânează femei pline de păcate, târâte de tot felul de pofte, care învaţă mereu, dar nu pot ajunge niciodată la cunoaşterea adevărului. După cum Iannes şi Iambres s-au ridicat împotriva lui Moise, tot aşa şi aceştia se împotrivesc adevărului, oameni stricaţi la minte, nevrednici în credinţă. Aceştia, însă, nu vor ajunge departe, pentru că nebunia lor va fi dată pe faţă înaintea tuturor, aşa cum s-a întâmplat şi cu aceia. Tu, însă, m-ai urmat în învăţătură, în purtare, în năzuinţă, în credinţă, în răbdare, în dragoste, în statornicie, în persecuţiile şi suferinţele pe care le-am pătimit în Antiohia, în Iconiu şi în Listra. Câte persecuţii am îndurat! Şi din toate m-a scăpat Domnul! Într-adevăr, toţi cei care vor să trăiască evlavios în Hristos Iisus vor fi persecutaţi. Iar oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, înşelându-i pe alţii şi fiind ei înşişi înşelaţi. Tu, însă, rămâi la lucrurile pe care le-ai învăţat şi de care eşti încredinţat, fiindcă ştii de la cine le-ai învăţat. Din copilărie cunoşti Sfintele Scripturi care pot să te facă înţelept pentru mântuire, prin credinţa în Hristos Iisus. Întreaga Scriptură este inspirată de Dumnezeu şi este de folos să înveţe, să mustre, să îndrepte, să educe în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice faptă bună. Te îndemn stăruitor înaintea lui Dumnezeu şi a lui Hristos Iisus, care va judeca viii şi morţii, şi înaintea Împărăţiei Lui şi a venirii Lui: vesteşte cuvântul, stăruie la vreme potrivită dar şi nepotrivită, mustră, îndeamnă, cu multă răbdare şi în toată învăţătura. Căci va veni vremea când oamenii nu vor mai suporta învăţătura sănătoasă, ci, dornici să îşi desfete auzul, îşi vor lua învăţători după propriile lor pofte şi nu vor mai asculta adevărul, ci se vor abate către basme. Tu, însă, fii treaz în toate, îndură suferinţele, fă-ţi lucrarea de evanghelist, împlineşte-ţi slujirea! Cât despre mine, eu sunt oferit deja ca jertfă, iar timpul plecării mele s-a apropiat. Am luptat lupta cea bună, mi-am sfârşit călătoria, am păzit credinţa. De acum mi s-a pregătit cununa dreptăţii, pe care, în ziua aceea, mi-o va dărui Domnul, Judecătorul cel Drept, nu numai mie, ci şi tuturor celor care îi iubesc venirea. Străduieşte-te să vii cât mai curând la mine, fiindcă Dimas, din iubire pentru veacul de acum, m-a părăsit şi a plecat la Tesalonic, iar Crescent, în Galatia, Tit, în Dalmaţia. Doar Luca a rămas cu mine. Adu-l şi pe Marcu pentru că îmi este de folos în slujire. Pe Tihic l-am trimis la Efes. Când vei veni, adu-mi mantaua pe care am lăsat-o în Troas, la Carp, precum şi cărţile, mai ales pergamentele. Alexandru, arămarul, mi-a făcut mult rău; îi va răsplăti Domnul după faptele lui. Păzeşte-te şi tu de el, fiindcă s-a împotrivit foarte mult cuvintelor noastre. La prima mea apărare, nimeni nu mi-a venit în ajutor, dimpotrivă, toţi m-au părăsit. Să nu li se ţină în socoteală! Dar Domnul mi-a stat în ajutor şi m-a întărit, pentru ca prin mine vestirea evangheliei să fie împlinită şi toate neamurile să o audă. Iar eu am fost izbăvit din gura leului. Domnul mă va izbăvi de orice lucru rău şi mă va mântui pentru Împărăţia Lui cerească. A Lui să fie slava, în vecii vecilor. Amin! Îmbrăţişează-i pe Prisca şi pe Acvila, şi pe cei din casa lui Onisifor. Erast a rămas în Corint, iar pe Trofim l-am lăsat în Milet, fiind bolnav. Străduieşte-te să vii înainte să înceapă iarna. Te îmbrăţişează Eubul, Pudens, Linus, Claudia şi toţi fraţii. Domnul să fie cu duhul tău! Harul să fie cu voi! Pavel, rob al lui Dumnezeu şi apostol al lui Iisus Hristos – ca să vestesc aleşilor lui Dumnezeu credinţa şi cunoaşterea adevărului dreptei credinţe, ca toţi să aibă nădejdea vieţii veşnice pe care Dumnezeu, care nu minte, a făgăduit-o mai înainte de toţi vecii; El, la timpul potrivit, şi-a făcut cunoscut cuvântul prin propovăduirea încredinţată mie, după porunca Mântuitorului nostru, Dumnezeu – către Tit, adevărat fiu în credinţa pe care o avem noi toţi împreună, har şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Hristos Iisus, Mântuitorul nostru. Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să pui în ordine lucrurile care au mai rămas de făcut şi să numeşti prezbiteri în fiecare cetate, aşa cum ţi-am poruncit. Prezbiterul trebuie să fie fără vină, bărbat al unei singure femei, având copii credincioşi, în afara oricărei învinuiri de depravare sau nesupunere. Căci episcopul trebuie să fie fără vină, ca administrator al lui Dumnezeu; să nu fie arogant, mânios, beţiv, violent sau lacom de câştig necinstit. Dimpotrivă, el trebuie să fie ospitalier, iubitor de bine, cumpătat, drept, cuvios, înfrânat, să se ţină cu tărie de cuvântul demn de încredere – cel învăţat, ca să fie în stare să îndemne în învăţătura sănătoasă şi să-i înfrunte pe cei care vorbesc împotriva ei. Pentru că sunt mulţi, mai ales dintre cei circumcişi, care sunt nesupuşi, palavragii şi înşelători; acestora trebuie să li se închidă gura, fiindcă pentru un câştig necinstit, ei răvăşesc familii întregi, învăţând ceea ce nu trebuie. Unul dintre ei, chiar un profet de-al lor, a spus: „Cretanii sunt întotdeauna mincinoşi, fiare rele, pântece leneşe”. Mărturia aceasta este adevărată. De aceea ceartă-i cu asprime, ca să fie sănătoşi în credinţă şi să nu se ia după basme iudaice şi după poruncile oamenilor care întorc spatele adevărului. Toate sunt curate pentru cei curaţi; însă pentru cei întinaţi şi necredincioşi nimic nu este curat, ci şi mintea şi conştiinţa le sunt întinate. Ei pretind că-L cunosc pe Dumnezeu, însă prin faptele lor Îl neagă, fiind dezgustători, nesupuşi şi incapabili de vreun lucru bun. Tu însă spune lucrurile care se potrivesc cu învăţătura sănătoasă. Bătrânii să fie treji, demni de cinste, cumpătaţi, sănătoşi în credinţă, în dragoste, în răbdare. Bătrânele, de asemenea, să aibă o purtare cum se cuvine sfinţilor, să nu fie bârfitoare şi nici robite de vin mult. Ele trebuie să îndemne la bine, să le îndrume pe cele tinere să-şi iubească bărbaţii, să-şi iubească copiii, să fie cumpătate, curate, să aibă grijă de casa lor, să fie bune, supuse bărbaţilor lor, ca să nu fie defăimat cuvântul lui Dumnezeu. Pe cei tineri, de asemenea, îndeamnă-i să fie cumpătaţi, în toate arătându-te că tu însuţi eşti model de fapte bune. Dă dovadă de învăţătură neschimbătoare, demnă, arată că ai cuvânt sănătos, ireproşabil, pentru ca cei ce se împotrivesc să fie ruşinaţi şi să nu aibă nimic rău de spus despre noi. Îndeamnă-i pe sclavi să se supună stăpânilor lor în toate privinţele, să fie plăcuţi, să nu le întoarcă vorba, să nu fure nimic, ci să arate pe deplin bună credinţă, ca în toate să facă cinste învăţăturii lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru. Pentru că harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne să părăsim fărădelegea şi poftele lumeşti, şi să trăim în veacul acesta în chip cumpătat, cu dreptate şi cucernicie, aşteptând fericita nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Iisus Hristos, care s-a dat pe Sine pentru noi, ca să ne răscumpere din nelegiuire şi să curăţească pentru Sine un popor ales, plin de râvnă pentru fapte bune. Spune aceste lucruri, îndeamnă şi mustră cu toată autoritatea. Nimeni să nu te dispreţuiască! Aminteşte-le să fie supuşi conducătorilor şi autorităţilor, să fie ascultători, să fie gata pentru orice faptă bună, să nu defăimeze pe nimeni, să fie paşnici, arătând deplină blândeţe faţă de toţi oamenii. Fiindcă şi noi eram în trecut fără minte, neascultători, amăgiţi, slujind poftelor şi plăcerilor de multe feluri, trăind în răutate şi invidie, duşmăniţi fiind de oameni şi duşmănindu-ne unii pe alţii. Dar când s-a arătat bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, El ne-a mântuit, nu datorită faptelor de dreptate pe care le-am săvârşit, ci datorită milei Lui. El ne-a mântuit prin spălarea naşterii din nou şi a reînnoirii făcute de Duhul Sfânt, pe care l-a revărsat din belşug asupra noastră prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, pentru ca noi să fim făcuţi drepţi prin harul Său şi să devenim moştenitori, după cum spune nădejdea vieţii veşnice. Cuvântul acesta este vrednic de crezare; şi vreau ca să spui răspicat aceste lucruri, pentru ca cei care cred în Dumnezeu să fie primii la fapte bune. Acestea sunt bune şi folositoare pentru oameni. Fereşte-te de întrebările prosteşti, de genealogii, de certuri şi de dispute privind Legea, pentru că sunt nefolositoare şi zadarnice. Cu omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, să nu mai ai nimic de-a face, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi păcătuieşte, fiind condamnat de propriile lui fapte. Când îi voi trimite la tine pe Artemas sau pe Tihic, străduieşte-te să vii la mine, la Nicopole, căci acolo m-am hotărât să-mi petrec iarna. Pe Zenas, învăţătorul Legii, şi pe Apolo trimite-i înainte şi ai grijă să nu le lipsească nimic. Să înveţe şi ai noştri să fie primii la fapte bune, oricând este nevoie, şi să nu stea neroditori. Te îmbrăţişează cei care sunt împreună cu mine. Îmbrăţişează-i pe cei ce ne iubesc în credinţă. Harul să fie cu voi toţi! Pavel, întemniţat pentru Hristos Iisus, şi fratele Timotei, către Filimon, preaiubitul şi tovarăşul nostru, către sora Apfia şi către Arhip, care se luptă alături de noi, şi către Biserica din casa ta: har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru şi de la Domnul Iisus Hristos. Îi mulţumesc întotdeauna Dumnezeului meu şi te amintesc în rugăciunile mele, pentru că am auzit despre credinţa pe care o ai în Domnul Iisus şi despre dragostea ta pentru toţi cei sfinţi. Mă rog ca tu, fiind părtaş la credinţă, să lucrezi tot mai mult ca între noi să se arate deplina cunoştinţă a oricărui lucru bun, în Hristos. Într-adevăr, am avut o mare bucurie şi mângâiere datorită iubirii tale pentru cei sfinţi, pentru că inimile lor au fost încurajate prin tine, frate! De aceea, deşi am tot dreptul în Hristos să-ţi poruncesc, de dragul iubirii, eu, bătrânul Pavel, care sunt acum şi întemniţat pentru Hristos Iisus, te rog, totuşi: pentru copilul meu, te rog, pentru Onisim, pe care l-am născut în lanţuri, cel care altădată ţi-a fost nefolositor, dar acum ne este folositor, şi ţie şi mie. Ţi-l trimit înapoi, ca pe inima mea, deşi doream să-l ţin lângă mine ca să-mi slujească în locul tău cât sunt în lanţuri pentru evanghelie. Dar n-am vrut să fac nimic fără încuviinţarea ta, aşa încât binele pe care mi-l faci să nu fie din silă, ci de bunăvoie. Poate de aceea a fost despărţit de tine doar pentru o vreme, ca să-l ai alături veşnic, dar nu ca pe un rob, ci, mult mai mult decât un rob, ca pe un frate preaiubit, al meu mai întâi şi cu atât mai mult al tău, şi ca om, şi în Domnul. Dacă mă socoteşti părtaş cu tine, primeşte-l aşa cum m-ai primi pe mine! Iar dacă te-a păgubit în vreun fel sau îţi datorează ceva, trece-le în socoteala mea. Eu, Pavel, îţi scriu cu mâna mea: îţi voi plăti – ca să nu mai spun că tu îmi eşti dator cu tot ceea ce eşti! Da, frate, fă-mi acest bine în Domnul – şi adu linişte inimii mele, în Hristos! Ţi-am scris, fiind convins că vei asculta, şi ştiu că vei face chiar mai mult decât ţi-am spus. Pregăteşte-mi şi mie un loc de găzduit, căci sper ca, în urma rugăciunilor voastre, să ajung la voi. Te salută Epafras, cel întemniţat împreună cu mine pentru Hristos Iisus, şi Marcu, Aristarh, Dimas şi Luca, cei care lucrează împreună cu mine. Harul Domnului Iisus Hristos să fie cu duhul vostru! De multe ori şi în multe feluri le-a vorbit Dumnezeu părinţilor noştri, prin profeţi, în trecut, dar în aceste zile din urmă El ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor peste toate şi prin care a creat şi lumea. El este strălucirea slavei lui Dumnezeu şi chipul fiinţei Sale şi ţine totul prin cuvântul Său puternic. El a înfăptuit curăţirea păcatelor şi s-a aşezat la dreapta slavei în cerurile preaînalte, cu mult mai presus decât îngerii, pentru că Numele pe care l-a moştenit este un Nume cu mult mai strălucit decât al lor. Într-adevăr, căruia dintre îngeri i-a spus Dumnezeu vreodată: Tu eşti Fiul Meu, Eu astăzi Te-am născut, sau, la fel: Eu îi voi fi Tată, iar El îmi va fi Fiu! Iar când Îl aduce în lume pe Fiul Său întâi născut, El zice: Lui să I se închine toţi îngerii lui Dumnezeu! În vreme ce despre îngeri spune: El îi face pe îngerii Săi suflare de vânt, şi pe slujitorii Lui, văpăi de foc, despre Fiul spune: Tronul Tău, Dumnezeule, este veşnic şi sceptrul Împărăţiei Tale este sceptrul dreptăţii. Tu ai iubit dreptatea şi ai urât nelegiuirea. De aceea, Dumnezeul Tău Te-a uns pe Tine, Dumnezeule, cu untdelemnul bucuriei, mai presus decât pe părtaşii Tăi. Şi, încă: Tu, Doamne, ai întemeiat de la început pământul şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele pier, dar Tu dăinuieşti; toate se vor învechi ca o haină, le vei strânge ca pe o manta, le vei înfăşura şi le vei schimba la fel ca pe o haină. Dar Tu eşti acelaşi şi anii Tăi nu se vor sfârşi. Căruia dintre îngeri i-a spus El vreodată: Şezi la dreapta Mea până când îi voi pune pe toţi vrăjmaşii Tăi aşternut sub picioarele Tale? Oare nu sunt toţi îngerii nişte duhuri slujitoare trimise să-i slujească pe cei ce vor moşteni mântuirea? De aceea, noi trebuie să fim cu şi mai mare luare aminte faţă de cele auzite, ca nu cumva să ne îndepărtăm. Căci, după cum cuvântul rostit prin îngeri a fost întărit, aşa încât toate încălcările sau neascultările şi-au primit răsplată dreaptă, cum vom scăpa noi, dacă nu ne pasă de o asemenea mântuire ca cea pe care am primit-o, vestită de Domnul la început şi întărită, apoi, de cei ce L-au auzit, adeverită şi de Dumnezeu prin semne, minuni şi puteri felurite şi prin darurile Duhului Sfânt împărţite după voia Sa? Căci nu îngerilor le-a supus El lumea viitoare despre care vorbim. Cineva dădea mărturie, într-un loc: Ce este omul să-Ţi aminteşti de el, ce este fiul omului ca să ţii seama de el? l-ai pus pentru puţin timp mai prejos de îngeri, l-ai încununat cu slavă şi cinste, toate le-ai pus sub picioarele lui. Iar atunci când i-a supus toate, nu a lăsat nimic deoparte, nesupus. Dar până astăzi, încă nu vedem că toate îi sunt supuse! Totuşi, pe Iisus, cel care a fost mai prejos decât îngerii pentru puţină vreme, Îl vedem încununat cu slavă şi cu cinste, pentru că a suferit moartea, astfel încât, prin harul lui Dumnezeu, El a gustat moartea pentru toţi. Se cuvenea, aşadar, ca El, cel prin care şi pentru care sunt toate, conducătorul mântuirii lor, cel ce duce mulţi fii la slavă, să fie desăvârşit prin suferinţă. Fiindcă cel care sfinţeşte şi cei care sunt sfinţiţi sunt toţi dintr-unul. Din această pricină, El nu se ruşinează să-i numească fraţi şi spune: Voi vesti Numele Tău fraţilor mei, în mijlocul adunării îţi voi cânta laudă. Şi, mai departe: Eu voi fi plin de încredere în El, iar în alt loc: Iată-mă, Eu şi copiii pe care mi i-a dat Dumnezeu. De aceea, aşa cum toţi copiii primesc trup şi sânge, la fel a primit şi El, ca prin moarte să-l nimicească pe cel ce are puterea morţii, pe Diavol. Astfel, Iisus i-a eliberat pe toţi cei ce, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor. Căci este limpede că El nu a luat asupra Sa firea îngerilor, ci pe cea a lui Avraam. De aceea, a trebuit ca El să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să fie un mare preot îndurător şi credincios înaintea lui Dumnezeu, pentru ispăşirea păcatelor poporului. Şi, astfel, El îi poate ajuta pe cei ispitiţi, prin faptul că El Însuşi a fost ispitit. De aceea, fraţi sfinţi, părtaşi la chemarea cerească, gândiţi-vă cu luare aminte la Iisus, apostolul şi marele preot al mărturisirii noastre, care I-a fost credincios lui Dumnezeu, cel ce L-a făcut apostol şi mare preot, aşa cum şi Moise a fost credincios în toată casa lui. El a fost vrednic de o slavă mai mare decât slava lui Moise, după cum cel care a zidit o casă primeşte o cinste mai mare decât casa însăşi. Căci orice casă are un ziditor, iar cel ce le zideşte pe toate este Dumnezeu. Moise, în ceea ce-l priveşte, a fost credincios în toată casa lui Dumnezeu, dar numai ca slujitor, ca o mărturie pentru cele ce urmau să fie spuse mai târziu. Hristos însă a fost slujitor peste casa Lui – ca Fiu, iar casa aceasta suntem noi, dacă ne păstrăm îndrăzneala şi nădejdea cu care ne lăudăm. De aceea, aşa cum spune Duhul Sfânt: Astăzi dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ceasul răzvrătirii, ca în ziua ispitirii din pustiu, când părinţii voştri m-au ispitit, când m-au pus la încercare şi au văzut lucrările Mele vreme de patruzeci de ani. De aceea, m-am mâniat pe neamul acesta şi am zis: „Mereu îşi rătăcesc inimile, n-au cunoscut căile Mele!” Aşa cum am jurat în mânia Mea: „Nu vor intra în odihna Mea!” Aveţi grijă, fraţilor, să nu fie nimeni între voi cu inimă vicleană şi necredincioasă, care să vă îndepărteze de Dumnezeul cel Viu, ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, cât încă se mai spune „astăzi”, ca nimeni dintre voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului; căci noi suntem părtaşi cu Hristos, dacă ne păstrăm nezdruncinată până la sfârşit încrederea de la început, după cum se zice: Astăzi dacă auziţi glasul Lui nu vă împietriţi inimile ca atunci, la răzvrătire! Şi cine au fost cei care au auzit şi totuşi s-au răzvrătit? Nu au fost ei toţi cei care au ieşit din Egipt conduşi de Moise? Şi pe cine s-a mâniat El timp de patruzeci de ani, nu pe ei, care au păcătuit şi ale căror trupuri au căzut moarte în pustiu? Şi cui s-a jurat El că nu vor intra în odihna Lui? Nu lor, celor care nu-L ascultaseră? Vedem că n-au putut intra din cauza necredinţei lor. Să ne temem, aşadar, ca nu cumva, atâta vreme cât ne-a fost lăsată făgăduinţa intrării în odihna Lui, să pară că vreunul dintre voi a rămas în urmă, căci şi noi am primit vestea cea bună, la fel ca şi ei; dar lor nu le-a folosit cuvântul auzit, pentru că nu a fost primit cu credinţă de cei ce l-au ascultat. Noi însă, cei care am crezut, intrăm în odihna Lui, despre care spusese: Cum am jurat în mânia Mea: „Nu vor intra în odihna Mea!” deşi lucrările Lui de la crearea lumii, erau împlinite. Şi în altă parte se spune astfel despre ziua a şaptea: Şi Dumnezeu s-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrările Lui iar, tot aici, se zice, mai departe: Nu vor intra în odihna Mea! Aşadar, dacă cei dintâi care au primit vestirea nu au intrat din cauza neascultării, a rămas ca alţii să poată intra în această odihnă. El hotărăşte din nou o zi, vorbind prin David: Astăzi, după atâta vreme, la fel cum s-a spus şi mai înainte, astăzi, dacă auziţi glasul Lui, ascultaţi, nu vă împietriţi inimile! Dacă Iosua le-ar fi dat odihna, nu ar fi zis aici nimic despre o altă zi, după atâta timp. Mai rămâne deci o altă sărbătoare de odihnă pentru poporul lui Dumnezeu. Iar cel ce a intrat în odihna lui Dumnezeu s-a odihnit şi el de lucrările făcute, după cum şi Dumnezeu s-a odihnit de lucrările Sale. Să ne străduim deci să intrăm în această odihnă ca să nu cădem în acelaşi fel de neascultare! Căci cuvântul lui Dumnezeu este viu şi puternic, mai tăios decât orice sabie cu două tăişuri, el pătrunde până unde se despart sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, şi este în stare să judece gândurile şi dorinţele inimii. Nici o fiinţă nu este ascunsă de El, toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor Săi, în faţa Lui vom da socoteală. Având, aşadar, un mare preot care a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu putere mărturia, căci noi nu avem un mare preot care să nu poată suferi împreună cu noi, în slăbiciunile noastre, ci unul care a fost ispitit în toate, asemenea nouă, dar fără păcat. Să ne apropiem, aşadar, cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim milă şi să găsim har, ca să primim ajutorul Lui, la timpul potrivit. Căci, oricare mare preot ales dintre oameni, este pus să-L slujească pe Dumnezeu, pentru oameni, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate. El poate fi îngăduitor faţă de cei neştiutori şi rătăciţi, fiindcă el însuşi este supus slăbiciunii şi, din cauza ei, trebuie să aducă jertfă şi pentru păcatele sale, aşa cum aduce pentru cele ale poporului. Şi nimeni nu-şi ia cinstea aceasta singur, ci este chemat de Dumnezeu, aşa cum a fost Aaron. La fel şi Hristos, nu s-a slăvit pe Sine Însuşi, făcându-se mare preot, ci Dumnezeu I-a zis: Tu eşti Fiul Meu, Eu astăzi Te-am născut! După cum spune şi în alt loc: Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec. În zilele vieţii Sale în trup, El a adus rugăciuni şi cereri, cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel care Îl putea salva de la moarte şi a fost ascultat datorită credincioşiei Lui. El, deşi era Fiu, a învăţat ascultarea prin ceea ce a suferit şi a ajuns desăvârşit, devenind pentru toţi cei care Îl ascultă cauza mântuirii veşnice, fiind numit de Dumnezeu mare preot după rânduiala lui Melhisedec. Despre acestea avem multe de spus, lucruri greu de explicat, căci aţi devenit greoi la pricepere. Trebuia să fiţi deja învăţători, după atâta vreme, dar voi mai aveţi încă nevoie să vă înveţe cineva temelia şi începutul cuvintelor lui Dumnezeu, şi aţi ajuns să aveţi nevoie iarăşi de lapte, nu de hrană tare. Fiindcă oricine se hrăneşte cu lapte, este nepriceput în învăţătura despre îndreptăţire şi este încă prunc. Mâncarea tare este pentru cei maturi care şi-au folosit priceperea cu sârguinţă şi au ajuns să deosebească binele de rău. De aceea, lăsând deoparte începuturile învăţăturii despre Hristos, să ne îndreptăm spre maturitate, fără să mai punem iarăşi temelia pocăinţei pentru faptele moarte şi temelia credinţei în Dumnezeu, a învăţăturii despre botezuri şi despre punerea mâinilor sau despre învierea morţilor şi judecata veşnică. Şi aşa vom face, dacă ne va îngădui Dumnezeu. Căci cei care au fost luminaţi mai înainte, care au gustat darul din cer şi au devenit părtaşi ai Duhului Sfânt, care au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor – şi totuşi au căzut – nu mai pot fi înnoiţi spre pocăinţă, fiindcă ei înşişi Îl răstignesc din nou pe Fiul lui Dumnezeu şi Îl dau să fie batjocorit. Căci dacă un ogor, adăpat de ploaia care cade adesea pe el, dă naştere unei plante folositoare agricultorului, el primeşte binecuvântare din partea lui Dumnezeu; dar dacă aduce spini şi mărăcini, este nevrednic şi aproape blestemat, iar sfârşitul său va fi focul. Cu privire la voi însă, preaiubiţilor, chiar dacă vorbim astfel, noi credem lucruri mai bune şi aducătoare de mântuire. Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite lucrarea voastră şi dragostea pe care o arătaţi în Numele Lui, ca unii care i-aţi slujit pe sfinţi şi încă îi slujiţi. Dorim însă ca fiecare dintre voi să arate acelaşi zel faţă de împlinirea nădejdii, până la sfârşit, ca să nu deveniţi leneşi, ci să-i urmaţi pe cei care moştenesc făgăduinţele prin credinţă şi îndelungă răbdare. Pentru că Dumnezeu i-a făgăduit lui Avraam şi, de vreme ce nu putea jura pe cineva mai mare, s-a jurat pe Sine, zicând: Te voi binecuvânta pe deplin şi te voi înmulţi nespus de mult. Şi aşa, cu îndelungă răbdare, Avraam a căpătat făgăduinţa. Pentru că oamenii jură pe cineva mai mare şi pentru ei jurământul este o garanţie care pune capăt oricărei neînţelegeri. La fel şi Dumnezeu, vrând să arate şi mai limpede moştenitorilor făgăduinţei că hotărârea Lui este una de nestrămutat, a întărit-o cu un jurământ, aşa încât, prin două lucruri de neschimbat, pentru că este cu neputinţă ca Dumnezeu să fi minţit, să avem o încurajare puternică noi, cei care am scăpat, ca să ne ţinem de nădejdea pusă înaintea noastră. Ea ne este o ancoră a sufletului, sigură şi de nezdruncinat, care pătrunde dincolo de perdea, în locul unde Iisus, înainte-mergătorul nostru, a intrat pentru noi, fiind mare preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec. Acest Melhisedec, rege al Salemului, preot al lui Dumnezeu cel Prea Înalt, l-a întâmpinat pe Avraam când se întorcea de la nimicirea regilor şi l-a binecuvântat, iar Avraam i-a dat a zecea parte din toate; Melhisedec înseamnă, mai întâi de toate, rege al dreptăţii, apoi rege al Salemului, adică „regele păcii”. Fără tată, fără mamă, fără genealogie, fără să aibă un început al zilelor ori un sfârşit al vieţii, asemănat însă cu Fiul lui Dumnezeu, el rămâne preot pentru vecie. Înţelegeţi, dar, cât de mare este el, dacă până şi patriarhul Avraam i-a dat zeciuială din prada de război! Fiii lui Levi care au ajuns preoţi au primit poruncă să ia zeciuială de la popor, după Lege, adică tocmai de la aceia care sunt fraţii lor, născuţi şi ei tot din Avraam. Dar Melhisedec, care nu se trage din neamul lor, a luat zeciuială de la Avraam şi l-a binecuvântat, ca pe unul ce avea făgăduinţele. Fără îndoială că cel mai mic este binecuvântat de cel mai mare. Pe deoparte iau zeciuială nişte oameni muritori, iar pe de alta unul despre care se mărturiseşte că este viu! Iar prin Avraam, ca să zicem aşa, a plătit şi Levi zeciuială, el, cel ce strângea zeciuiala de la ceilalţi! Şi aceasta pentru că Levi era în coapsa părintelui său când Avraam l-a întâlnit pe Melhisedec. Aşadar, dacă desăvârşirea ar fi fost prin preoţia leviţilor – pentru că sub această preoţie a primit poporul Legea, ce nevoie mai era să se ridice un alt preot, după rânduiala lui Melhisedec, şi nu unul numit după rânduiala lui Aaron? Căci, dacă se schimbă preoţia, atunci neapărat trebuie să se schimbe şi Legea! Iar Cel despre care se zic aceste lucruri face parte dintr-o altă seminţie, din care nimeni nu a mai slujit la altar: căci este ştiut că Domnul nostru se trage din seminţia lui Iuda, despre care Moise n-a spus nimic cu privire la preoţie. Iar lucrurile devin încă şi mai limpezi cu privire la ridicarea unui preot asemenea lui Melhisedec, pentru că el nu ajunge preot după legea descendenţei trupeşti, ci după puterea unei vieţi nepieritoare. Căci se dă mărturia: Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melhisedec. Astfel, porunca dintâi este desfiinţată pentru că este slabă şi nefolositoare, – căci Legea nu a dus nici un lucru la desăvârşire – şi se aduce în locul ei o nădejde mai bună, prin care ne apropiem de Dumnezeu. Iar aceasta nu s-a făcut fără jurământ. În timp ce leviţii deveneau preoţi fără jurământ, despre El, Cel ce a jurat zice aşa: Domnul a jurat şi nu se va căi: Tu eşti preot în veac. Prin aceasta, Iisus a devenit garantul unui legământ mai bun. Iar, dacă leviţii sunt mulţi la număr, din cauză că moartea îi împiedica să rămână preoţi la nesfârşit, Iisus, prin faptul că rămâne în veac, are o preoţie netrecătoare. De aceea, poate să-i mântuiască în mod desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că El este viu pentru totdeauna ca să mijlocească pentru ei. Şi tocmai un astfel de mare preot ne trebuia: sfânt, fără răutate, fără pată, aparte de cei păcătoşi şi înălţat mai presus de ceruri. El nu are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă în fiecare zi o jertfă pentru păcate, mai întâi pentru ale Sale şi apoi pentru ale poporului, căci a adus jertfă o singură dată, când s-a jertfit pe Sine. Căci Legea pune mari preoţi nişte oameni cu slăbiciuni, dar cuvântul jurământului, venit după Lege, Îl pune mare preot pe Fiul care este desăvârşit în veci. Cel mai important lucru din cele spuse este că avem un astfel de mare preot, care stă la dreapta tronului măririi, în ceruri, şi slujitor al celor sfinte şi al cortului celui adevărat, care a fost ridicat de Domnul, nu de vreun om. Pentru că orice mare preot este pus să aducă daruri şi jertfe, de aceea trebuia ca şi marele nostru preot să aibă ceva de adus. Dacă ar fi fost pe pământ, nici nu ar fi putut fi preot, pentru că aici erau deja cei ce aduc darurile după Lege. Aceştia slujesc chipului şi umbrei celor cereşti, aşa cum i s-a spus lui Moise când a fost să ridice cortul: Vezi, i s-a zis, să faci totul după modelul care ţi s-a arătat pe munte! Acum, însă, El a dobândit o slujire mai bună, pentru că este mijlocitorul unui legământ mai bun, care se întemeiază pe făgăduinţe mai bune. Dacă legământul dintâi ar fi fost desăvârşit, atunci nu s-ar fi lăsat loc pentru un al doilea legământ. Căci Dumnezeu îi mustră şi le zice: Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia un nou legământ cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda, nu ca legământul pe care l-am făcut cu părinţii lor când i-am luat de mână şi i-am scos afară din ţara Egiptului. Pentru că ei nu au rămas în legământul meu, nici Eu nu m-am mai îngrijit de ei, zice Domnul. Acesta este legământul pe care îl voi încheia cu casa lui Israel după zilele acelea, spune Domnul: Voi pune legile Mele în cugetul lor şi le voi scrie în inima lor. Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu. Şi nimeni nu-l va mai învăţa pe aproapele său sau pe fratele său, zicând: „Cunoaşte-L pe Domnul!” căci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic la cel mai mare dintre ei. Pentru că Mă voi purta cu milă faţă de nedreptăţile lor şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor. Iar când zice nou, legământul dintâi devine vechi; iar ceea ce este vechi şi îmbătrânit este gata să piară. Legământul dintâi avea rânduieli pentru slujbe şi un locaş sfânt pământesc. Astfel, s-a ridicat o primă încăpere numită Sfânta unde erau sfeşnicul, masa şi pâinile puse înaintea lui Dumnezeu. Dincolo de ea, după cea de-a doua perdea, venea încăperea numită Sfânta Sfintelor. Acolo erau cădelniţa de aur şi chivotul legământului, ferecat peste tot cu aur, unde se aflau vasul de aur cu mană şi toiagul lui Aaron, care dăduse vlăstari, şi tablele legământului. Deasupra chivotului erau heruvimii slavei care adumbreau capacul numit ispăşire. Nu putem vorbi însă, acum, cu de-amănuntul despre acestea. Astfel fiind aşezate toate, preoţii intrau mereu în încăperea dintâi, săvârşind slujbele; în cea de-a doua încăpere însă, intra numai marele preot doar o dată pe an, iar atunci venea cu sângele jertfei adus pentru sine şi pentru păcatele din neştiinţă ale poporului. Prin acestea Duhul Sfânt arată că drumul către Sfânta Sfintelor nu fusese încă descoperit atâta timp cât încă mai stă în picioare prima încăpere. Aceasta este o pildă pentru timpul de acum, potrivit căreia darurile şi jertfele aduse nu pot desăvârşi pe cel ce se închină, în conştiinţa lui. Ele erau doar nişte rânduieli privitoare la trup, legate de mâncăruri, băuturi şi diferite spălări, şi toate ţin până la vremea îndreptării lucrurilor. Hristos, însă, ca mare preot al bunurilor ce aveau să vină, a trecut prin cortul mai mare şi desăvârşit care nu este făcut de oameni, adică nu face parte din creaţia aceasta, şi a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sângele ţapilor şi al viţeilor, ci cu însuşi sângele Său, dobândind o răscumpărare veşnică. Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa unei vaci, stropite peste cei întinaţi, îi sfinţesc şi le dau curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, care a fost adus prin Duhul cel veşnic ca jertfă fără pată lui Dumnezeu, ne va curăţi conştiinţa de faptele moarte ca să slujim Dumnezeului celui Viu! Şi prin aceasta El este mijlocitorul unui testament nou, aşa încât cei chemaţi să primească făgăduinţa moştenirii veşnice, întrucât moartea Lui răscumpără păcatele făcute sub primul testament. Iar unde este un testament, cel ce l-a făcut trebuie să moară neapărat, pentru că testamentul este confirmat doar după moarte şi nu poate avea niciodată putere atât timp cât cel ce l-a făcut încă trăieşte. Astfel, nici primul legământ nu a fost încheiat fără vărsarea sângelui. Căci Moise, după ce a sfârşit de spus toate poruncile Legii, a luat în faţa întregului popor sângele viţeilor şi al ţapilor, cu apă, lână roşie şi isop, şi a stropit cartea şi întregul popor cu el. Apoi le-a zis: Acesta este sângele legământului, al legământului pe care l-a poruncit Dumnezeu pentru voi. Şi în acelaşi fel a stropit cu sânge cortul şi toate vasele de slujbă. Şi aproape toate lucrurile sunt curăţite cu sânge, potrivit Legii, căci fără vărsare de sânge nu este iertare. Aşadar, dacă chipurile celor din ceruri au fost curăţite prin astfel de mijloace, trebuia ca cele cereşti însele să fie curăţite prin jertfe mai bune decât cele dintâi. Căci Hristos nu a intrat în cele sfinte făcute de mâini omeneşti, chipul celor adevărate, ci chiar în cer, ca să se înfăţişeze acum pentru noi înaintea lui Dumnezeu. Şi nu a intrat să se aducă pe Sine jertfă de mai multe ori, cum intră an de an marele preot în Sfânta Sfintelor, cu un sânge care nu este al lui, căci, atunci, ar fi trebuit să pătimească de multe ori de la crearea lumii; acum, însă, El s-a arătat o singură dată, la împlinirea veacurilor, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa. Şi, după cum este dat oamenilor să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, la fel şi Hristos, s-a adus pe Sine o singură dată pentru cei mulţi ca să le îndepărteze păcatele; iar a doua oară, fără legătură cu păcatul, se va arăta celor care Îl aşteaptă să îi mântuiască. Căci Legea, având doar umbra lucrurilor bune ce vor veni şi nu chipul lucrurilor adevărate, nu poate, prin aceleaşi jertfe aduse an de an, fără încetare, să îi desăvârşească vreodată pe cei ce iau parte la ele. Altfel, n-ar fi încetat ei oare să mai aducă jertfe, dacă nu mai aveau conştiinţa păcatelor, de vreme ce fuseseră curăţiţi o dată? Prin jertfe însă, păcatele sunt reamintite în fiecare an, pentru că sângele taurilor şi al ţapilor nu le poate îndepărta. De aceea, când vine în lume, El zice: Jertfe şi ofrande nu ai vrut, ci mi-ai pregătit un trup. Nu ţi-au plăcut arderi de tot şi jertfe pentru păcat. Atunci am zis: Iată, am venit, în sulul cărţii este scris despre Mine. Vin să fac voia Ta, Dumnezeule. După ce a spus mai întâi: Jertfe şi ofrande, arderi de tot şi jertfe pentru păcat tu nu ai vrut, nici nu ţi-au plăcut, în timp ce toate erau aduse potrivit Legii, El zice, după aceea: Iată, vin să fac voia Ta! şi, astfel, primele sunt desfiinţate ca să rămână în picioare următoarele. Şi prin această voie suntem sfinţiţi noi, prin jertfa trupului lui Iisus Hristos, o dată pentru totdeauna. Şi orice preot stă în fiecare zi să slujească şi aduce aceleaşi jertfe de nenumărate ori, dar ele nu pot niciodată să îndepărteze păcatele. Iisus însă a adus o singură jertfă pentru păcate şi s-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu. Iar de-atunci, El aşteaptă ca vrăjmaşii să fie puşi la picioarele Lui, pentru că, printr-o singură jertfă, i-a desăvârşit o dată pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi. Şi Duhul Sfânt ne aduce mărturie, căci, după ce spune: Acesta este legământul pe care îl voi face cu ei după zilele acelea, spune Domnul; voi pune legile Mele în inima lor şi le voi scrie în cugetul lor, zice şi: De păcatele şi de nelegiuirile lor nu îmi voi mai aduce aminte niciodată. – Iar unde a venit iertarea păcatelor, nu se mai aduce jertfă pentru păcat. De aceea, fraţilor, avem îndrăzneală să intrăm în locaşurile sfinte prin sângele lui Iisus, căci ne-a deschis o cale nouă, vie, prin perdeaua despărţitoare care este trupul Său, şi avem un mare preot peste toată casa lui Dumnezeu. Să ne apropiem deci cu inimi sincere, în credinţă deplină, cu inimi stropite şi curăţite de conştiinţa relelor, cu trupul spălat cu apă curată. Să păstrăm neclintiţi mărturisirea nădejdii, căci Cel ce a promis este credincios, să ne încurajăm unul pe altul în dragoste şi în fapte bune, fără să părăsim adunarea, cum e obiceiul unora, ci îndemnându-ne, cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua aceea se apropie. Căci, dacă păcătuim voit, după ce am primit cunoaşterea adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar aşteptarea înfricoşătoare a judecăţii şi a focului aprins care îi va mistui pe cei care se împotrivesc. Dacă cineva nesocotea legea lui Moise era dat la moarte fără milă, pe mărturia a doi sau trei oameni. Cu cât credeţi că va fi mai aspră pedeapsa pe care o merită cel care-L calcă în picioare pe Fiul lui Dumnezeu şi nesocoteşte sângele legământului ca pe ceva neînsemnat, deşi a fost sfinţit prin el, şi îşi bate joc de Duhul harului? Căci noi Îl cunoaştem pe Cel ce a zis: A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti! Şi iarăşi: Domnul va judeca poporul Său. Este înfricoşător să cazi în mâinile Dumnezeului celui Viu! Aduceţi-vă aminte de zilele dintâi, când aţi fost luminaţi şi aţi răbdat lupte mari şi suferinţe, când unii erau batjocoriţi şi ajunseseră un spectacol în suferinţa lor, în timp ce alţii i-au sprijinit pe cei de-abia scăpaţi cu viaţă; cum aţi avut milă de cei închişi şi aţi întâmpinat cu bucurie luarea averilor voastre, ştiind că, de fapt, toţi aveţi averi mai bune, care nu pier! Nu părăsiţi, aşadar, această îndrăzneală a voastră, care are o mare răsplată! Aveţi nevoie de răbdare ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să primiţi făgăduinţa. Doar puţin, încă foarte puţin şi Cel ce vine va veni şi nu va întârzia! Cel drept prin credinţă va fi viu, iar dacă dă înapoi sufletul Meu nu se va bucura de el! Noi însă nu dăm înapoi ca să ne pierdem, ci avem credinţă ca să ne păstrăm sufletele. Iar credinţa face reale lucrurile nădăjduite, este dovada lucrurilor nevăzute. Şi cei din vechime au primit prin ea o bună mărturie. Prin credinţă înţelegem că veacurile au fost făcute prin cuvântul lui Dumnezeu şi că lucrurile văzute n-au fost create din ceea ce se vede. Prin credinţă Abel a adus o jertfă mai bună decât Cain; prin ea s-a dat mărturie despre el că a fost un om drept, Dumnezeu dând mărturie despre darurile lui; tot prin ea, Abel vorbeşte şi astăzi, deşi a murit. Prin credinţă Enoh a fost strămutat la cer ca să nu mai vadă moartea şi nu a mai fost găsit pentru că Dumnezeu îl strămutase, iar înaintea strămutării a primit mărturia că îi este plăcut lui Dumnezeu. Iar fără credinţă, este cu neputinţă să-I placi lui Dumnezeu, pentru că cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că Dumnezeu este şi că îi răsplăteşte pe cei ce Îl caută. Prin credinţă Noe, fiind înştiinţat de venirea lucrurilor care încă nu se vedeau, s-a temut şi a construit arca pentru ca astfel casa lui să fie mântuită; iar prin aceasta el a condamnat lumea şi a ajuns moştenitorul dreptăţii dobândite prin credinţă. Prin credinţă Avraam, când a fost chemat, a ascultat şi a plecat spre locul pe care avea să-l primească drept moştenire: şi a plecat fără să ştie încotro se îndreaptă. Prin credinţă a locuit în pământul făgăduinţei, ca un străin, în corturi, la fel şi Isaac şi Iacov, care au fost şi ei moştenitorii aceleiaşi făgăduinţe; pentru că el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu. Prin credinţă, însăşi Sara cea stearpă a primit putere să nască un fiu, deşi era trecută de vârsta potrivită, fiindcă ea L-a socotit vrednic de încredere pe Cel care i-a făgăduit. Şi astfel, dintr-un singur om, şi acela cu trupul aproape de moarte, s-au născut mulţi, cât stelele cerului şi nisipul mării, care nu poate fi numărat. Toţi aceştia au murit în credinţă, deşi n-au primit ce li se făgăduise, ci doar le-au văzut de departe şi s-au plecat înaintea lor, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Iar cei ce vorbesc astfel arată că sunt în căutarea unei patrii. Dacă s-ar fi gândit la cea din care plecaseră, cu siguranţă că ar fi avut timp să se întoarcă. Dar ei doreau patria mai bună, cea din cer. De aceea, Dumnezeu nu s-a ruşinat să se numească Dumnezeul lor, pentru că El le-a pregătit o cetate. Prin credinţă Avraam, când a fost pus la încercare, l-a adus pe Isaac, pe singurul său fiu, ca jertfă, deşi abia primise făgăduinţa, căci lui i se spusese: Din Isaac va ieşi sămânţa care îţi va purta numele! El gândea că Dumnezeu îi poate învia pe cei morţi, de aceea l-a şi primit înapoi ca o prefigurare a învierii! Prin credinţă Isaac i-a binecuvântat pe Iacov şi pe Esau, cu privire la ce va veni. Prin credinţă Iacov, pe patul de moarte, i-a binecuvântat pe fiecare dintre fiii lui Iosif şi s-a închinat sprijinit pe toiagul său. Prin credinţă Iosif, murind, a pomenit ieşirea fiilor lui Israel din Egipt şi a dat porunci cu privire la oasele sale. Prin credinţă, când s-a născut Moise, părinţii lui l-au ascuns timp de trei luni, căci văzuseră că era un copil frumos şi nu s-au temut de porunca împăratului. Prin credinţă Moise, când a crescut, nu a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a ales mai degrabă să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să aibă parte, pentru o vreme, de desfătările păcatului. El gândea că este bogăţie mai mare să fii dispreţuit pentru Hristos decât să ai bogăţiile Egiptului, căci privea spre răsplată. Prin credinţă a părăsit el Egiptul, fără teamă de mânia împăratului, şi a rămas neclintit ca unul care Îl vede pe Cel nevăzut. Prin credinţă a ţinut Paştele şi a stropit cu sânge, astfel încât Nimicitorul să nu se atingă de întâii lor născuţi. Prin credinţă au trecut ei apoi Marea Roşie, ca pe uscat, pe când egiptenii, când au încercat să o treacă, au fost înghiţiţi de ape. Prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului după ce au fost înconjurate timp de şapte zile. Prin credinţă prostituata Rahab nu a pierit împreună cu cei necredincioşi, pentru că ea primise iscoadele cu pace. Şi ce să mai zic? Timpul nu îmi ajunge să mai istorisesc despre Ghedeon, despre Barac, Samson, Iefta, David şi Samuel şi despre profeţi, care prin credinţă au cucerit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au închis gurile leilor, au stins văpaia focului, au scăpat de tăişul săbiei, au devenit din slabi tari, au fost puternici în război şi au alungat oştile străine. Femeile şi-au primit morţii înapoi înviaţi. Alţii au fost chinuiţi şi ucişi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească o înviere mai bună. Iar alţii au suferit batjocuri şi biciuiri, chiar lanţuri şi închisoare: au fost loviţi cu pietre, tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit îmbrăcaţi în piei de oaie şi capre, lipsiţi, suferind, dispreţuiţi de ceilalţi – ei, de care lumea nu era vrednică, au pribegit prin deşert, prin munţi şi prin peşteri, prin crăpăturile pământului. Toţi aceştia, care au primit o bună mărturie prin credinţă, nu au primit însă ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avusese în vedere ceva mai bun pentru noi, ca ei să nu ajungă la desăvârşire fără noi. Astfel, şi noi, fiind înconjuraţi cu un asemenea nor de martori, să dăm la o parte orice greutate şi păcatul care ne împresoară atât de repede şi să alergăm cu răbdare în lupta care stă înaintea noastră. Să privim ţintă la Iisus, cel care a întemeiat şi care împlineşte credinţa noastră şi care, pentru bucuria ce îi era pusă înainte, a răbdat crucea, nu i-a păsat de ocara ei şi stă aşezat la dreapta tronului lui Dumnezeu. De aceea, gândiţi-vă la cel care a îndurat din partea păcătoşilor o asemenea împotrivire faţă de Sine, ca să nu obosiţi în sufletele voastre, descurajându-vă. În lupta împotriva păcatului, voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge. Şi aţi uitat îndemnul care vă vorbeşte ca unor fii: Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nu te descuraja când eşti mustrat de El. Căci Dumnezeu îl ceartă pe cel pe care îl iubeşte; El pedepseşte pe fiul căruia îi poartă de grijă. Răbdaţi ca să deveniţi înţelepţi: Dumnezeu se poartă cu voi ca un tată cu fiii lui; şi care este fiul pe care tatăl nu-l ceartă? Iar dacă nu sunteţi mustraţi, aşa cum toţi au parte, atunci nu mai sunteţi fii adevăraţi, ci fii nelegitimi. Apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne certau – şi tot îi cinsteam, cu atât mai mult cum să nu ne supunem părintelui duhurilor şi să trăim? Căci ei ne certau după cum găseau de cuviinţă, pentru câteva zile. El însă o face spre folosul nostru, ca să luăm parte la sfinţenia Lui. Fiecare mustrare, la vremea ei, nu pare să fie o bucurie, ci o durere; dar mai târziu, ea le aduce ca răsplată celor pregătiţi de ea, rodul paşnic al dreptăţii. De aceea, întăriţi-vă mâinile slăbite de oboseală şi genunchii fără vlagă şi faceţi cărări drepte cu picioarele voastre, încât cel olog să nu se rătăcească, ci mai degrabă să se vindece. Urmăriţi cu toţii pacea şi sfinţenia, fără de care nimeni nu-L va vedea pe Domnul, şi fiţi cu luare aminte ca să nu se lipsească cineva de harul lui Dumnezeu, sau vreo rădăcină amară să dea lăstari întinându-i, astfel, pe mulţi; nici să nu fie cineva desfrânat sau batjocoritor, ca Esau, care în schimbul unei mâncări şi-a vândut chiar dreptul lui de întâi-născut. Ştiţi bine cum, după aceea, când a vrut să moştenească binecuvântarea, nu a fost ascultat şi nu s-a mai găsit loc pentru pocăinţa lui, deşi cerea binecuvântarea cu lacrimi. Căci voi nu v-aţi apropiat de muntele ce putea fi atins sau de focul învăpăiat sau de negură şi de întuneric sau de furtună, nici de sunetul trâmbiţei sau de vuietul cuvintelor care i-a făcut pe cei ce-l ascultau să se roage să nu li se mai vorbească, pentru că nu puteau îndura porunca: oricine se va atinge de munte, chiar şi un animal, să fie ucis cu pietre – iar priveliştea era atât de înfricoşătoare încât Moise a spus: sunt înspăimântat şi mă cutremur! Ci voi v-aţi apropiat de muntele Sion, de cetatea Dumnezeului celui Viu, de Ierusalimul ceresc şi de zecile de mii de îngeri adunaţi la sărbătoare, de Biserica celor întâi-născuţi, scrişi în ceruri, şi de Dumnezeu, judecătorul tuturor, şi de duhurile celor drepţi şi desăvârşiţi şi de mijlocitorul legământului celui nou, de Iisus şi de sângele acelei stropiri care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel. Vedeţi să nu vă împotriviţi cumva Celui care vă vorbeşte! Căci dacă aceia, pe pământ, n-au scăpat de pedeapsă când nu L-au primit pe cel care îi mustra, cu atât mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel din ceruri. El, al cărui glas a cutremurat pământul atunci, a făgăduit acum: Voi mai cutremura încă o dată nu doar pământul, ci şi cerul! Iar cuvintele încă o dată arată limpede că vor fi înlăturate cele ce se cutremură, ca nişte lucruri create, ca să rămână doar cele care nu se clatină. De aceea, să mulţumim că am primit o Împărăţie care nu se clatină şi cu mulţumire să ne închinăm lui Dumnezeu aşa cum îi place Lui, cu evlavie şi teamă, căci Dumnezeul nostru este foc mistuitor. Rămâneţi în dragostea frăţească! Nu uitaţi primirea de oaspeţi, căci astfel, unii, fără să ştie, au găzduit îngeri. Aduceţi-vă aminte de cei ce sunt în lanţuri ca şi cum aţi fi puşi în lanţuri împreună cu ei, şi de cei care trec prin chinuri, căci şi voi trăiţi în trup! Căsătoria să fie trăită cu cinste, iar patul nespurcat, căci pe desfrânaţi şi pe adulteri îi va judeca Dumnezeu. Trăiţi-vă viaţa fără iubire de bani şi fiţi mulţumiţi cu ce aveţi, fiindcă El a zis: Nicidecum nu am să te las şi cu nici un chip nu te voi părăsi! Aşa că putem zice şi noi cu îndrăzneală: Domnul este ajutorul meu, nu îmi va fi teamă: ce îmi poate face omul? Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, de cei care v-au spus cuvântul lui Dumnezeu, şi priviţi cum şi-au sfârşit viaţa şi urmaţi-le credinţa! Iisus Hristos este acelaşi, ieri şi azi şi în veci! Nu vă lăsaţi rătăciţi de feluritele învăţături străine! Este bine ca inima să fie întărită prin har, nu prin mâncăruri care n-au fost de folos celor ce le-au ţinut. Noi avem un altar de la care nu au dreptul să mănânce slujitorii cortului. Căci trupurile animalelor, al căror sânge îl aduc jertfă pentru păcate preoţii în cortul sfânt, sunt arse în afara taberei. De aceea şi Iisus, ca să sfinţească poporul cu sângele Său, a pătimit dincolo de poarta cetăţii. Să ieşim, astfel, la El, afară din tabără, luând asupra noastră ocara Lui. Căci noi nu avem aici cetate statornică, ci o căutăm pe cea viitoare. Prin El, aşadar, să aducem întotdeauna jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui. Nu vă lăsaţi de înfăptuirea binelui şi de întrajutorare, căci astfel de jertfe îi plac lui Dumnezeu. Ascultaţi de mai marii voştri şi fiţi supuşi faţă de ei, căci ei veghează asupra sufletelor voastre şi vor da socoteală. Şi faceţi în aşa fel ca ei să poată veghea cu bucurie, nu cu suspine – căci aceasta nu v-ar folosi la nimic. Rugaţi-vă pentru noi, fiindcă suntem încredinţaţi că avem o conştiinţă bună şi dorim ca în toate lucrurile să ne purtăm aşa cum se cuvine. Încă mai mult, vă rog să faceţi aşa ca să vă fiu înapoiat mai repede. Iar Dumnezeul păcii, cel care L-a înviat din morţi pe Păstorul cel mare al oilor, pe Domnul nostru Iisus, prin sângele legământului veşnic, să vă desăvârşească în tot ce este bun, aşa încât să faceţi voia Lui, a Celui ce lucrează în noi ce-I este plăcut, prin Iisus Hristos, căruia i se cuvine slava în vecii vecilor, amin. Vă rog, fraţilor, să primiţi bine cuvântul acesta, deşi v-am scris doar pe scurt. Să ştiţi că fratele nostru Timotei a fost eliberat. Am să vă văd împreună cu el, dacă vine mai repede. Salutaţi-i pe toţi mai-marii voştri şi pe toţi sfinţii! Vă salută toţi cei din Italia. Harul să fie cu voi toţi! Iacov, robul lui Dumnezeu şi al Domnului Iisus Hristos, către cele douăsprezece seminţii răspândite în lume: Bucuraţi-vă! Să consideraţi drept o mare bucurie, fraţii mei, când vin peste voi diferite încercări, ştiind că din încercarea credinţei voastre se naşte răbdarea, iar răbdarea trebuie să ajungă la desăvârşire în voi, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, fără a vă lipsi ceva. Dacă cineva dintre voi este lipsit de înţelepciune, să o ceară de la Dumnezeu, cel ce dă tuturor cu dărnicie, fără să reproşeze ceva, şi i se va da. Dar să ceară cu credinţă, fără a se îndoi de nimic, pentru că cel care se îndoieşte este asemenea valului mării, clătinat de vânt şi tras încoace şi încolo. Omul acela să nu creadă că va primi ceva de la Domnul, căci este om cu sufletul împărţit, nestatornic în toate căile lui. Fratele sărac să se laude cu înălţimea la care îl duce Dumnezeu, iar cel bogat să se laude cu nimicnicia lui, pentru că va trece ca floarea ierbii. Căci a răsărit soarele cu văpaia lui şi a uscat iarba şi floarea ei a căzut şi podoaba feţei ei a pierit; tot aşa se va veşteji şi bogatul în drumurile sale. Fericit este omul care îndură ispita, pentru că, fiind încercat, va primi cununa vieţii pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc. Nimeni, atunci când este ispitit, să nu zică: „Sunt ispitit de Dumnezeu!” fiindcă Dumnezeu nu este ispitit de cele rele şi El Însuşi nu ispiteşte pe nimeni; ci fiecare se ispiteşte singur, fiind târât şi momit chiar de pofta sa; apoi pofta, după ce a zămislit, naşte păcatul, iar păcatul, după ce e înfăptuit, aduce pe lume moarte. Nu vă înşelaţi, fraţii mei iubiţi! Toată dăruirea cea bună şi orice dar desăvârşit sunt de sus şi se coboară de la Părintele luminilor, în care nu este schimbare, nici măcar umbră de schimbare. El, după voia Sa, ne-a născut prin cuvântul adevărului ca să fim primul rod al făpturilor Lui. Înţelegeţi, iubiţii mei fraţi: orice om să fie gata să asculte şi să nu se grăbească să vorbească sau să se mânie, pentru că mânia omului nu înfăptuieşte dreptatea lui Dumnezeu. De-aceea, lăsând deoparte orice murdărie şi revărsare a răutăţii, primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în voi, care are putere să vă mântuiască sufletele. Împliniţi cuvântul, nu fiţi numai ascultători ai lui, înşelându-vă singuri. Căci dacă cineva este ascultător al cuvântului şi nu-l împlineşte, se aseamănă omului care îşi priveşte chipul în oglindă; s-a privit, a plecat şi-ndată a uitat cum era. Dar cine a privit spre legea desăvârşită a libertăţii şi a stăruit în ea, făcându-se nu numai un ascultător care uită, ci un împlinitor al ei cu fapta, acesta va fi fericit în ceea ce va face. Dacă i se pare cuiva că este evlavios, dar nu-şi înfrânează limba, îşi înşeală inima, evlavia lui este zadarnică. Evlavia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este aceasta: să ai grijă de orfani şi de văduve în necazul lor şi să te păzeşti nepătat de lume. Fraţii mei, credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, Domnul slavei, nu se potriveşte cu părtinirea. Pentru că dacă intră în adunarea voastră un bărbat cu inel de aur şi îmbrăcăminte strălucitoare şi intră şi un sărac cu haină ponosită, iar voi ţineţi seama numai de cel ce poartă haină strălucitoare şi-i ziceţi: „Tu aşează-te comod aici!” pe când săracului îi ziceţi: „Tu stai acolo în picioare!” sau: „Aşează-te la picioarele mele!” oare nu aţi făcut voi deosebire în sinea voastră şi v-aţi făcut judecători cu gânduri rele? Ascultaţi, fraţii mei iubiţi: Oare nu Dumnezeu i-a ales pe cei săraci în ochii lumii, dar bogaţi în credinţă şi moştenitori ai Împărăţiei pe care a făgăduit-o celor ce-L iubesc? Iar voi nu l-aţi cinstit şi pe cel sărac. Oare nu bogaţii vă asupresc şi nu ei vă târăsc prin judecătorii? Nu ei hulesc Numele bun al lui Iisus Hristos care a fost chemat asupra voastră? Dacă, într-adevăr, împliniţi legea împărătească, potrivit Scripturii: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi, bine faceţi; dar dacă sunteţi părtinitori, săvârşiţi păcat, fiind condamnaţi de Lege drept călcători ai ei. Pentru că oricine păzeşte toată Legea, dar greşeşte într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile. Căci Cel ce a zis: Să nu săvârşeşti adulter! a zis şi: Să nu ucizi!; iar dacă tu nu săvârşeşti adulter, dar ucizi, ai ajuns călcător al Legii. Aşa să vorbiţi şi aşa să lucraţi, ca unii care veţi fi judecaţi prin legea libertăţii; pentru că judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă, dar mila biruieşte asupra judecăţii. Care este folosul, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, dar nu are fapte? Poate credinţa să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana zilnică, iar cineva dintre voi le-ar zice: „Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi săturaţi-vă!”, fără a le oferi cele necesare trupului, care este folosul? Tot aşa şi credinţa, dacă nu are fapte, este moartă în ea însăşi. Însă altcineva îi poate spune: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte, iar eu îţi voi arăta din faptele mele credinţa mea. Tu crezi că este un singur Dumnezeu şi bine faci, dar şi demonii cred şi se cutremură. Nu vrei să înţelegi o dată, om necugetat, că fără fapte credinţa nu lucrează? Avraam, părintele nostru, oare nu din fapte a fost socotit drept, când l-a aşezat pe altarul de jertfă pe Isaac, fiul său? Vezi cum credinţa lucra împreună cu faptele lui şi cum faptele au desăvârşit credinţa? Şi aşa s-a împlinit Scriptura, care spune: Avraam s-a încrezut în Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit lui ca dreptate şi a fost numit prieten al lui Dumnezeu. Vedeţi că prin fapte este pus omul în starea de dreptate şi nu numai prin credinţă! La fel a fost şi cu Rahab, prostituata: nu a fost ea prin fapte pusă în starea de dreptate, când i-a primit pe cei trimişi şi i-a scos afară din cetate pe alt drum? Aşadar, precum trupul fără duh este mort, la fel şi credinţa fără fapte este moartă. Fraţii mei, să nu deveniţi mulţi dintre voi învăţători, ştiind că noi, învăţătorii, vom fi judecaţi mai aspru; căci toţi greşim în multe. Iar dacă cineva nu greşeşte în cuvânt, acesta este om desăvârşit, care are putere să-şi ţină în frâu şi tot trupul. Nu punem noi zăbală în gura cailor ca să ni-i supunem şi astfel le conducem tot trupul? Iată şi corăbiile, cât sunt ele de mari şi împinse de vânturi aprige, sunt totuşi conduse de o cârmă foarte mică unde vrea cârmaciul. La fel şi limba: cât de mică este şi cu ce lucruri mari se făleşte! Iată un foc mic ce pădure mare aprinde! Şi limba este un foc, lume a nelegiuirii. Ea stă între mădularele noastre, întinează tot trupul şi aprinde viaţa în tot cursul ei, fiind aprinsă de focul gheenei. Toată firea fiarelor şi a păsărilor, a celor ce se târăsc pe pământ şi a vietăţilor din mare este domolită şi a fost domolită de firea omenească, dar limba, răul fără astâmpăr, nimeni dintre oameni n-a putut-o domoli; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea Îl binecuvântăm pe Domnul, pe Tatăl, şi cu ea îi blestemăm pe oameni, pe cei făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu; din aceeaşi gură iese binecuvântare şi blestem. Fraţii mei, nu trebuie să se întâmple aşa! Scoate cumva izvorul din aceeaşi vână şi apa dulce şi apa amară? Poate oare smochinul, fraţilor, să facă măsline sau viţa de vie smochine? Tot aşa, izvorul sărat nu poate să dea apă dulce. Cine este înţelept şi priceput între voi? Acela să-şi arate faptele din purtarea lui cea bună, în blândeţea care vine din înţelepciune. Iar dacă inima voastră e plină de invidie amară şi ambiţii egoiste, nu vă mai lăudaţi atâta şi nu mai minţiţi împotriva adevărului. Aceasta nu este înţelepciunea care vine de sus, ci este înţelepciunea pământească, omenească, a Diavolului. Căci unde există invidie şi ambiţie egoistă, acolo e dezordine şi e orice lucru rău. Iar înţelepciunea de sus este mai întâi de toate curată, apoi paşnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă şi de roade bune, nepărtinitoare, neprefăcută. Şi rodul dreptăţii se seamănă în pace prin cei ce fac pace. De unde vin războaiele şi de unde certurile între voi? Nu cumva din pofte care se luptă în mădularele voastre? Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi invidiaţi şi nu puteţi dobândi ce poftiţi; vă luptaţi şi vă războiţi, dar nu aveţi pentru că nu cereţi; cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca să risipiţi în plăcerile voastre. Adulterilor! Nu ştiţi că prietenia cu lumea înseamnă duşmănie faţă de Dumnezeu? Deci dacă cineva vrea să fie prieten cu lumea se face duşman al lui Dumnezeu. Vi se pare cumva că în zadar zice Scriptura: Dumnezeu doreşte până la gelozie Duhul pe care L-a trimis să locuiască în noi? Dumnezeu dă mult har. Pentru aceasta zice: Dumnezeu stă împotriva celor mândri, iar celor smeriţi le dă har. De aceea, supuneţi-vă lui Dumnezeu! Împotriviţi-vă Diavolului şi el va fugi de la voi! Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi se va apropia şi El de voi! Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor, şi faceţi-vă inimile curate, voi cei cu inima împărţită! Jeliţi, plângeţi şi tânguiţi-vă! Râsul vostru să se prefacă în plâns şi bucuria voastră în întristare. Smeriţi-vă înaintea feţei Domnului şi El vă va înălţa. Nu vă vorbiţi de rău unul pe altul, fraţilor. Cel ce vorbeşte de rău pe fratele său sau îl judecă pe fratele său, acela vorbeşte de rău Legea şi judecă Legea; iar dacă judeci Legea, nu eşti împlinitor al Legii, ci judecător al ei. Unul este Dătătorul Legii şi Judecătorul ei, Cel ce poate să mântuiască şi să nimicească; dar tu cine eşti de-ţi judeci aproapele? Veniţi acum voi, cei care ziceţi: Astăzi sau mâine vom merge în cutare cetate şi acolo timp de un an vom face negoţ şi vom câştiga; voi, care nu ştiţi nimic despre ce se va întâmpla mâine! Căci ce este viaţa voastră? Abur sunteţi, care se arată o clipă şi-apoi piere. Mai bine ziceţi: „De va vrea Domnul şi vom trăi, vom face aceasta sau aceea.” Dar voi acum, în trufia voastră, vă lăudaţi. Orice laudă de acest fel este rea. Aşadar, cel ce ştie să facă binele şi nu-l face, păcătuieşte. Iar acum voi, bogaţilor, plângeţi şi tânguiţi-vă pentru necazurile ce vor veni asupra voastră. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele v-au fost mâncate de molii, aurul vostru şi argintul au ruginit, iar rugina lor va da mărturie împotriva voastră şi ca focul vă va mistui carnea, pentru că aţi strâns comori în zilele din urmă. Iată, plata lucrătorilor care au secerat pământurile voastre şi pe care voi aţi oprit-o strigă, iar strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului Savaot. V-aţi desfătat pe pământ şi v-aţi dezmierdat, v-aţi îngrăşat inimile în ziua junghierii; l-aţi osândit, l-aţi omorât pe cel drept, deşi el nu vi se împotrivea. Fraţilor, răbdaţi îndelung până la venirea Domnului. Iată, plugarul aşteaptă rodul de mare preţ al pământului şi pentru el rabdă mult, până primeşte ploaie timpurie şi târzie. Răbdaţi şi voi îndelung, întăriţi-vă inimile, pentru că venirea Domnului s-a apropiat. Nu murmuraţi unul împotriva celuilalt, fraţilor, ca să nu fiţi judecaţi. Iată, Judecătorul e chiar la uşă. Luaţi-i ca pildă de suferinţă şi îndelungă răbdare pe profeţii care au vorbit în Numele Domnului. Iată, noi îi fericim pe cei ce au răbdat; aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul dăruit lui de Dumnezeu, căci Domnul este plin de milostivire şi îndurător. Înainte de toate, fraţii mei, să nu juraţi nici pe cer, nici pe pământ şi cu nici un fel de jurământ; ci la voi „da” să fie „da”, iar „nu” să fie „nu”, ca să nu cădeţi sub judecată. Este cineva dintre voi în suferinţă? Să se roage! Este cineva bucuros? Să cânte psalmi! Este cineva bolnav printre voi? Să cheme prezbiterii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în Numele Domnului. Şi rugăciunea cu credinţă îl va salva pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica; şi dacă a făcut păcate, i se vor ierta. Mărturisiţi-vă, aşadar, păcatele unul altuia şi rugaţi-vă unul pentru altul ca să vă vindecaţi. Rugăciunea stăruitoare a celui drept are multă putere. Ilie era un om care suferea ca şi noi şi când s-a rugat el să nu plouă, nu a plouat pe faţa pământului trei ani şi jumătate; şi când s-a rugat iarăşi, cerul a dat ploaie şi pământul a odrăslit şi a dat rod. Fraţii mei, dacă vreunul din voi se va rătăci de la calea adevărului şi cineva îl va întoarce, să se ştie că cel ce l-a întors pe păcătos din rătăcirea căii lui i-a mântuit sufletul din moarte şi i-a acoperit mulţime de păcate. Petru, apostol al lui Iisus Hristos, către cei aleşi care locuiesc ca străini în diaspora: în Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia, aleşi după preştiinţa lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea făcută de Duhul, spre ascultare şi spre stropirea cu sângele lui Iisus Hristos. Har vouă şi pacea să sporească! Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos care, în marea Lui îndurare, ne-a născut din nou, prin învierea din morţi a lui Iisus Hristos, pentru nădejdea cea vie, pentru moştenirea care nu se strică, nu se pătează şi nu se ofileşte, păstrată în ceruri pentru voi, care sunteţi păziţi prin puterea lui Dumnezeu prin credinţă, pentru mântuirea gata să se descopere în timpul de pe urmă. De aceea bucuraţi-vă, chiar dacă acum, pentru puţin timp, trebuie să fiţi întristaţi prin diferite încercări, astfel încât, credinţa voastră încercată, cu mult mai de preţ decât aurul pieritor, care, totuşi, este încercat în foc, să fie spre laudă, slavă şi cinste la arătarea din nou a lui Iisus Hristos. Pe El, deşi nu L-aţi văzut, Îl iubiţi; crezând în El, deşi acum nu-L vedeţi, vă bucuraţi cu nespusă şi slăvită bucurie, primind răsplata credinţei: mântuirea sufletelor voastre. Despre această mântuire întrebau şi cercetau profeţii care au profeţit despre harul ce urma să vă fie dat, căutând să afle timpul şi împrejurările pe care le arăta Duhul lui Hristos care era în ei, când mărturisea mai dinainte despre patimile lui Hristos şi despre slava care avea să vină după ele. Lor li s-a descoperit că nu pentru ei, ci pentru voi slujeau cele ce v-au fost vestite acum de cei care v-au adus evanghelia prin Duhul Sfânt trimis din cer, lucruri pe care şi îngerii doresc să le înţeleagă. De aceea, pregătiţi-vă, fiţi treji, puneţi-vă pe deplin încrederea în harul care vă va fi adus la arătarea din nou a lui Iisus Hristos. Ca nişte copii ascultători, nu vă potriviţi poftelor de mai înainte, pe care le aveaţi pe când eraţi în neştiinţă, ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, să fiţi şi voi sfinţi, în toată purtarea voastră, fiindcă este scris: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt! Şi dacă-L numiţi „Tată” pe Acela care, fără părtinire, judecă pe fiecare după fapta lui, purtaţi-vă cu teamă de Dumnezeu în timpul peregrinării voastre, ştiind că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din vieţuirea voastră deşartă, moştenită de la părinţi, ci cu sângele scump al lui Hristos, ca al unui miel fără pată şi fără cusur, care a fost cunoscut înainte de întemeierea lumii, dar a fost arătat în timpurile mai de pe urmă pentru voi, cei ce prin El credeţi în Dumnezeu, care L-a înviat din morţi şi I-a dat slavă ca să vă puneţi credinţa şi nădejdea voastră în Dumnezeu. Întrucât v-aţi curăţit sufletele prin ascultarea de adevăr pentru o dragoste frăţească sinceră, iubiţi-vă stăruitor unii pe alţii, cu o inimă curată, fiindcă aţi fost născuţi din nou, nu dintr-o sămânţă pieritoare, ci nepieritoare, prin cuvântul cel viu şi nepieritor al lui Dumnezeu, fiindcă: orice făptură este ca iarba şi toată slava ei ca floarea ierbii: iarba se usucă şi floarea cade, dar cuvântul Domnului rămâne în veac. Şi acesta este cuvântul care v-a fost vestit, evanghelia. Dând la o parte, aşadar, orice răutate şi orice înşelăciune, ipocrizie, invidie şi bârfă, ca nişte nou-născuţi să doriţi laptele duhovnicesc cel adevărat, pentru ca, prin el să creşteţi spre mântuire, dacă aţi gustat şi aţi văzut cât de bun este Domnul. Apropiaţi-vă de El, Piatra cea Vie, neluată în seamă de oameni, dar aleasă şi preţioasă înaintea lui Dumnezeu, şi ca nişte pietre vii zidiţi-vă pe voi înşivă ca o casă duhovnicească, spre a fi o preoţie sfântă, care aduce jertfe duhovniceşti, bine primite de Dumnezeu, prin Iisus Hristos, fiindcă Scriptura zice: Iată, pun în Sion o piatră, piatra din capul unghiului, aleasă, preţioasă. Şi cine se încrede în ea, nicidecum nu se va ruşina. Aşadar, pentru voi, care credeţi, ea este cinstea voastră. Dar pentru cei ce nu cred: piatra pe care n-au luat-o în seamă ziditorii, aceea a ajuns în capul unghiului şi este piatră de poticnire şi stâncă de cădere. De ea se împiedică toţi cei ce nu se încred în cuvântul lui Dumnezeu şi la aceasta au fost sortiţi. Voi însă sunteţi „o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor adunat de Dumnezeu” ca să vestiţi faptele măreţe ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată. Voi, care altădată nu eraţi un popor, acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care nu primiserăţi îndurare, acum aţi primit îndurare. Preaiubiţilor, ca pe nişte străini şi peregrini în lume, vă îndemn să vă feriţi de poftele trupeşti, care se luptă cu sufletul. Să aveţi o purtare frumoasă în mijlocul păgânilor, pentru ca, văzând faptele voastre bune, chiar atunci când vă blamează ca pe nişte răufăcători, să dea slavă lui Dumnezeu în ziua când vor fi cercetaţi. Supuneţi-vă oricărei orânduiri omeneşti, de dragul Domnului: atât împăratului ca suveran, cât şi guvernatorilor, ca trimişi ai Lui să-I pedepsească pe răufăcători şi să-I laude pe cei ce fac binele, întrucât aşa este voia lui Dumnezeu, ca, făcând binele, să reducem la tăcere prostia oamenilor ignoranţi. Ca nişte oameni liberi, dar care nu faceţi din libertate un paravan pentru rele, ci, ca nişte robi ai lui Dumnezeu, respectaţi-i pe toţi oamenii, iubiţi frăţia credincioşilor, temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi cinste împăratului. Slugilor, supuneţi-vă stăpânilor voştri cu tot respectul, nu numai celor buni şi cumsecade, chiar şi celor duri, fiindcă este un har dacă cineva rabdă suferinţe, pătimind pe nedrept, din cauza credinţei în Dumnezeu. De fapt, ce laudă este dacă răbdaţi când sunteţi bătuţi pentru că aţi făcut rău? Dar dacă răbdaţi, pătimind pentru că aţi făcut binele, este un har de la Dumnezeu. Căci la aceasta aţi fost chemaţi, fiindcă şi Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă un exemplu ca să călcaţi pe urmele Lui. El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a aflat înşelăciune, batjocorit fiind, nu întorcea batjocura, pătimind, nu ameninţa, ci lăsa totul în seama Celui ce judecă drept. El Însuşi a purtat păcatele noastre în trupul Lui, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru dreptate. Prin rănile Lui aţi fost vindecaţi, fiindcă eraţi ca nişte oi rătăcite, dar acum aţi fost aduşi înapoi la Păstorul şi Păzitorul sufletelor voastre. La fel şi voi, femeilor, fiţi supuse bărbaţilor voştri, încât, chiar dacă unii nu vor să asculte cuvântul lui Dumnezeu, să poată fi câştigaţi fără cuvânt, prin comportarea soţiilor lor, văzând purtarea voastră respectuoasă şi curată. Frumuseţea voastră să nu fie cea exterioară: împletituri complicate ale părului, zorzoane de aur sau purtarea de veşminte luxoase, ci să fie cea dinlăuntru – inima, în frumuseţea nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Astfel se împodobeau altădată femeile sfinte, care îşi puneau nădejdea în Dumnezeu, fiind supuse bărbaţilor lor, aşa cum Sara asculta de Avraam, numindu-l „domnul meu”. Făcând binele şi netemându-vă de nimic, aţi devenit fiicele ei. Tot aşa şi voi, bărbaţilor, purtaţi-vă cu înţelegere faţă de soţiile voastre, ca şi cu un vas mai fragil, şi cinstiţi-le ca unele care moştenesc împreună cu voi harul vieţii, ca să nu fie împiedicate rugăciunile voastre. Aşadar, fiţi toţi cu acelaşi gând, cu aceleaşi simţiri, iubitori de fraţi, buni la suflet şi smeriţi, nerăsplătind răul cu rău, nici batjocura cu batjocură, ci, dimpotrivă, binecuvântând, întrucât la aceasta aţi fost chemaţi, ca să moşteniţi binecuvântarea. Aşadar, cine vrea să trăiască şi să aibă parte de zile bune, să-şi oprească limba de la rău şi buzele de la vorbe înşelătoare, să se abată de la rău şi să facă binele, să caute pacea, să alerge după ea, fiindcă ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile lui iau aminte la rugăciunea lor, dar faţa Domnului este împotriva celor ce fac răul. Şi cine să vă facă rău, dacă sunteţi plini de zel pentru bine? Şi chiar dacă aţi suferi pentru dreptate, ferice de voi! Nu vă temeţi de ameninţarea lor şi nu vă tulburaţi, ci sfinţiţi-L în inimile voastre pe Hristos ca Domn, fiind întotdeauna gata să răspundeţi în apărarea credinţei voastre, oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră, însă cu blândeţe şi cu respect, având conştiinţa curată, ca tocmai în ceea ce sunteţi vorbiţi de rău, să fie ruşinaţi cei care defăimează buna voastră purtare în Hristos, fiindcă este mai bine să pătimiţi făcând binele, dacă aşa este voia lui Dumnezeu, decât făcând răul. Căci şi Hristos a pătimit o singură dată pentru păcate, El, Cel Drept pentru cei nedrepţi, ca să vă aducă la Dumnezeu, fiind omorât în trup, dar fiind înviat în Duhul, în care, mergând, a vestit şi acelor duhuri întemniţate, care n-au ascultat pe vremuri, când răbdarea lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe, când se construia acea arcă, în care au fost salvate, prin apă, numai opt suflete. Aceasta prefigurează botezul care vă salvează şi pe voi acum. Nu este o spălare a murdăriei trupeşti, ci răspunsul unei conştiinţe curate, faţă de Dumnezeu, prin învierea lui Iisus Hristos, care este la dreapta lui Dumnezeu, de când s-a înălţat la cer, fiindu-I supuşi îngerii, stăpânirile şi puterile. Aşadar, deoarece Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu aceeaşi gândire, fiindcă oricine a pătimit în trup, a terminat cu păcatul, ca să nu mai petreacă timpul care-i rămâne de trăit în trup după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu. Ajunge că în trecut aţi făcut voia păgânilor, trăind în destrăbălări, în pofte, în beţii, în chefuri, în petreceri şi în slujiri idolatre interzise de Lege! De aceea se miră că nu mai daţi năvală împreună cu ei în acelaşi potop al depravării şi vă defăimează, însă vor da socoteală Celui care este gata să judece viii şi morţii. Căci pentru aceasta a fost vestită evanghelia chiar şi morţilor, pentru că, deşi au fost judecaţi ca oameni în trup, să primească viaţa de la Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Sfârşitul lumii s-a apropiat. Aşadar, fiţi cu mintea întreagă şi treji ca să vă puteţi ruga. Mai întâi de toate să aveţi o dragoste fierbinte unii pentru alţii, fiindcă iubirea acoperă o mulţime de păcate. Fiţi ospitalieri unii cu alţii, fără să murmuraţi, slujiţi unii altora, fiecare după darul pe care l-a primit, ca nişte buni administratori ai harului de multe feluri al lui Dumnezeu. Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, slujirea lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, ca în toate să fie slăvit Dumnezeu, prin Iisus Hristos, a căruia să fie slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin! Preaiubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc prin care treceţi, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva neobişnuit, ci, bucuraţi-vă că sunteţi părtaşi la patimile lui Hristos, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi, săltând de fericire. Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi, fiindcă Duhul slavei şi al lui Dumnezeu se odihneşte peste voi. Nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaş, hoţ, răufăcător sau ca unul care se amestecă în treburile altora, dar dacă suferă cineva pentru că este creştin, să nu se ruşineze, ci să dea slavă lui Dumnezeu pentru acest nume, fiindcă este timpul ca judecata să înceapă de la casa lui Dumnezeu; şi dacă începe cu noi, atunci care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de evanghelia lui Dumnezeu? Şi dacă cel drept cu greu este mântuit, ce va fi cu cel nelegiuit şi păcătos? Prin urmare, cei ce suferă după voia lui Dumnezeu să-şi încredinţeze sufletele credinciosului Creator, făcând binele. Pe prezbiterii voştri îi rog eu, prezbiter ca şi ei, martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei care va fi descoperită: păstoriţi turma lui Dumnezeu care este în grija voastră nu din obligaţie, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig necinstit, ci din toată inima; nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au fost rânduiţi prin sorţi, ci făcându-vă exemple pentru turmă. Iar când se va arăta mai marele păstorilor veţi primi cununa cea nepieritoarea a slavei. La fel şi voi, tinerilor, supuneţi-vă prezbiterilor, şi toţi, unii faţă de alţii să vă îmbrăcaţi cu smerenie fiindcă: Dumnezeu stă împotriva celor mândri, iar celor smeriţi le dă har. Smeriţi-vă, dar, sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul cuvenit, El să vă înalţe. Lăsaţi în seama Lui toată grija voastră, fiindcă El are grijă de noi. Fiţi treji la minte, vegheaţi! Vrăjmaşul vostru, Diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, căutând pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui, tari în credinţă, ştiind că fraţii voştri din toată lumea trec prin aceleaşi suferinţe. Şi Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat la veşnica Lui slavă în Hristos Iisus, după ce veţi fi pătimit puţin timp vă va pregăti întru totul, vă va întări şi vă va face destoinici şi neclintiţi. A Lui să fie stăpânirea în veci! Amin! V-am scris pe scurt, prin Silvan, pe care îl socotesc un frate credincios, încurajându-vă şi mărturisind că acesta este adevăratul har al lui Dumnezeu în care să staţi. Biserica de aici, din Babilon, aleasă împreună cu a voastră, şi Marcu, fiul meu, vă îmbrăţişează. Îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu sărutarea iubirii creştine. Pace vouă, tuturor care sunteţi în Hristos! Simon Petru, rob şi apostol al lui Iisus Hristos, către cei care au primit o credinţă la fel de preţioasă ca a noastră, prin dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Har vouă şi pacea să vă sporească prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lui Iisus Hristos, Domnul nostru! Puterea Lui dumnezeiască ne-a dat toate cele necesare vieţii şi evlaviei, prin cunoaşterea Aceluia care ne-a chemat la propria-I slavă şi lucrare minunată. Prin acestea ne-au fost dăruite făgăduinţele Lui, nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să deveniţi părtaşi firii dumnezeieşti, scăpând de degradarea care este în lume din cauza poftei. Pentru aceste motive, daţi-vă toată silinţa şi adăugaţi la credinţa voastră virtutea, la virtute cunoaşterea, la cunoaştere stăpânirea de sine, la stăpânirea de sine răbdarea, la răbdare evlavia, la evlavie dragostea frăţească, la dragostea frăţească iubirea. Într-adevăr, dacă aveţi din belşug aceste lucruri, ele nu vă lasă să fiţi leneşi sau neroditori în cunoaşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Însă acela căruia îi lipsesc acestea este ca un orb sau un miop care bâjbâie fiindcă a uitat că a fost curăţit de vechile lui păcate. De aceea, cu atât mai mult, fraţilor, străduiţi-vă să vă întăriţi chemarea şi alegerea, fiindcă dacă veţi împlini cele amintite, nu veţi greşi niciodată şi astfel vi se va oferi din belşug intrarea în Împărăţia veşnică a Domnului nostru Iisus Hristos. De aceea, voi fi mereu gata să vă aduc aminte de lucrurile acestea, cu toate că le ştiţi şi sunteţi statornici în adevărul pe care-l aveţi acum, dar cred că este drept să vă aduc aminte cât timp sunt în viaţă, fiindcă ştiu că în curând voi fi luat din viaţa aceasta, după cum mi-a arătat Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos; însă mă voi strădui ca şi după plecarea mea să vă puteţi aminti mereu aceste lucruri. Noi v-am făcut cunoscute puterea şi venirea Domnului nostru Iisus Hristos, nu luându-ne după poveşti bine ticluite, ci pentru că am fost martori oculari ai măreţiei Lui, căci El a primit cinste şi slavă de la Dumnezeu Tatăl, când un glas I-a vorbit din măreţia slavei: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, în care îmi găsesc bucuria!” Noi înşine am auzit acest glas venit din cer, când eram cu El pe acel munte sfânt. Şi astfel, cuvântul profetic este şi mai demn de crezare, iar voi bine faceţi că-l priviţi ca pe o făclie care luminează într-un loc întunecos, până se va lumina de ziuă şi va răsări luceafărul în inimile voastre. Înţelegeţi înainte de toate că nici o profeţie din Scriptură nu este lăsată la propria interpretare a cuiva, fiindcă nici o profeţie n-a venit vreodată prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu conduşi de Duhul Sfânt. În popor au fost însă şi profeţi falşi, după cum vor fi şi printre voi învăţători falşi care vor strecura erezii aducătoare de pieire, tăgăduindu-L chiar pe Stăpânul care i-a răscumpărat şi atrăgându-şi o nimicire grabnică. Mulţi îi vor urma în destrăbălările lor şi, din cauza acestor oameni, calea adevărului va fi defăimată. În lăcomia lor vor profita de voi prin cuvinte bine ticluite – ei, a căror sentinţă, de mult hotărâtă, nu va întârzia, şi a căror nimicire nu doarme. Dacă nu i-a cruţat Dumnezeu nici pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc legaţi în lanţurile întunericului, păstraţi pentru judecată, dacă n-a cruţat El lumea veche, ci a ocrotit doar opt persoane, pe Noe vestitorul dreptăţii şi alţi şapte, şi a adus potopul peste o lume de nelegiuiţi, dacă a condamnat la pieire cetăţile Sodoma şi Gomora, prefăcându-le în cenuşă, pentru a da un exemplu celor care pe viitor aveau să fie nelegiuiţi, şi l-a izbăvit pe dreptul Lot, care suferea din cauza purtării destrăbălate a acelor nelegiuiţi – fiindcă dreptul acesta, care locuia în mijlocul lor, îşi chinuia zi de zi sufletul său drept, văzând şi auzind fărădelegile lor – atunci într-adevăr Domnul ştie să-i scape din încercare pe cei evlavioşi şi să-i păstreze pentru ziua Judecăţii pe cei nedrepţi, ca să fie pedepsiţi, mai ales pe cei care umblă după plăcerile trupeşti în poftă necurată şi dispreţuiesc stăpânirea. Îndrăzneţi, aroganţi, ei nu se tem să defăimeze slăvitele stăpâniri, în timp ce îngerii, care sunt superiori în forţă şi putere, nu aduc împotriva lor o judecată defăimătoare de la Domnul. Dar aceştia, defăimând ce nu cunosc, vor şi pieri în stricăciunea lor, ca nişte animale necuvântătoare, sortite din fire să fie prinse şi omorâte, – culegând rău pentru rău, răsplata nedreptăţii – deoarece îşi găsesc plăcerea în a se destrăbăla în plină zi, fiind nişte lepre şi lichele care se delectează cu ademenirile lor, în timp ce se ospătează împreună cu voi, cu ochii scăpărând după desfrânare şi nesătui de păcat, ademenind sufletele nestatornice. Ei au inima deprinsă cu lăcomia, sunt fii ai blestemului, care au părăsit calea dreaptă şi s-au rătăcit, luând-o pe calea lui Balaam, fiul lui Bosor, care a iubit răsplata nedreptăţii şi a fost mustrat pentru călcarea de lege, când animalul necuvântător i-a vorbit cu glas omenesc, punând capăt nebuniei profetului. Aceştia sunt izvoare seci, neguri mânate de furtună, cărora le-a fost păstrată bezna adâncă. Rostind vorbe trufaşe şi deşarte, ei, în poftele trupului lor, îi ademenesc la destrăbălări pe cei care abia au scăpat de cei ce trăiesc în rătăcire. Le promit libertatea în timp ce ei înşişi sunt sclavii stricăciunii – fiindcă ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte. Dar dacă, după ce au scăpat de spurcăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, se încurcă iar în ele şi sunt învinşi, atunci starea lor de pe urmă ajunge mai rea decât cea dintâi. Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă care le-a fost încredinţată. Lor li se potriveşte, cu adevărat, proverbul: „Câinele se întoarce la vărsătura lui” şi „scroafa scăldată se întoarce la noroiul mocirlei ei”. Preaiubiţilor, aceasta este a doua epistolă pe care v-o scriu. În amândouă am dorit ca, apelând la memoria voastră, să vă trezesc gândirea limpede şi să vă amintesc cuvintele spuse mai dinainte de sfinţii profeţi şi porunca Domnului şi Mântuitorului dată prin apostolii voştri. Să ştiţi, mai întâi, că în zilele din urmă vor veni batjocoritori care vor trăi după poftele lor şi care vor zice în derâdere: „Unde e făgăduinţa venirii Lui? Pentru că, de când au adormit strămoşii, toate au rămas aşa cum erau la începutul Creaţiei!” Ei uită însă, cu bună ştiinţă, că prin cuvântul lui Dumnezeu au fost făcute cerurile şi un pământ a fost întemeiat din apă şi prin apă, şi că lumea de atunci a pierit tot prin apă, înghiţită de potop. Iar cerurile şi pământul de acum sunt puse deoparte prin acelaşi cuvânt şi păstrate pentru focul din ziua judecăţii şi a nimicirii celor netemători de Dumnezeu. Dar nu uitaţi un lucru, preaiubiţilor: înaintea Domnului o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi. Domnul nu întârzie să-şi ţină făgăduinţa, deşi unii cred că întârzie, ci are îndelungă răbdare spre binele vostru, nedorind ca cineva să piară, ci toţi să ajungă la pocăinţă. Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ, când cerurile vor dispărea într-un vuiet puternic, stihiile arzând în foc se vor distruge şi pământul cu toate cele de pe el nu va mai fi. Astfel, dacă toate acestea vor fi distruse ce fel de oameni trebuie să fiţi voi, cu viaţă sfântă şi cu evlavie, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerul se va mistui în foc şi stihiile, arzând, se vor topi! Dar noi, după făgăduinţa lui, aşteptăm un cer nou şi un pământ nou, în care va locui dreptatea. De aceea, preaiubiţilor, aşteptând aceste lucruri, străduiţi-vă să fiţi găsiţi de El în pace, fără pată şi fără vină. Iar îndelunga răbdare a Domnului nostru consideraţi-o mântuire, după cum v-a scris şi iubitul nostru frate Pavel, potrivit cu înţelepciunea care i-a fost dată, când vorbeşte despre acestea în toate epistolele lui. În ele sunt unele lucruri mai greu de înţeles, pe care cei neştiutori şi nestatornici le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre propria lor pierzare. Aşadar, preaiubiţilor, ştiind mai dinainte toate acestea, păziţi-vă, ca să nu fiţi târâţi şi voi în rătăcirea acestor nelegiuiţi şi să vă pierdeţi statornicia, ci creşteţi în harul şi cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. A lui să fie slava şi acum şi în ziua veşniciei! Amin. Ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri şi am atins cu mâinile noastre despre Cuvântul vieţii – fiindcă Viaţa s-a arătat şi noi am văzut-o – despre aceasta dăm mărturie şi vă vestim viaţa veşnică ce era la Tatăl şi ni s-a arătat. Ceea ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă, ca şi voi să fiţi uniţi cu noi. Iar comuniunea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos. Acestea vi le scriem ca bucuria noastră să fie deplină. Şi aceasta este vestea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: Dumnezeu este lumină şi în El nu este deloc întuneric. Dacă spunem că suntem în comuniune cu El, dar umblăm în întuneric, minţim şi nu împlinim adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El este în lumină, suntem în comuniune unii cu alţii şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat. Dacă spunem că nu avem păcat, ne înşelăm şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice vină. Însă dacă spunem că nu am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu este în noi. Copiii mei, vă scriu acestea ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva ar păcătui, avem un apărător la Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru cele ale întregii lumi. Şi din aceasta ştim că Îl cunoaştem: dacă păzim poruncile Lui. Cel care spune „Îl cunosc” şi nu ţine poruncile Lui, este mincinos şi adevărul nu este în el. Însă cel care îi păzeşte cuvântul, în el cu adevărat iubirea Lui Dumnezeu este desăvârşită: prin aceasta cunoaştem că suntem în El. Cel care spune că rămâne în El este dator să umble aşa cum a umblat El. Preaiubiţilor, nu vă scriu o poruncă nouă, ci porunca veche, pe care o aveţi de la început. Porunca cea veche este cuvântul pe care l-aţi auzit. Dar vă scriu iarăşi porunca cea nouă – ceea ce este adevărat în El şi în voi – că întunericul trece, iar lumina cea adevărată străluceşte deja. Cel care spune că este în lumină, dar îl urăşte pe fratele său, este încă în întuneric. Cel ce îl iubeşte pe fratele său rămâne în lumină şi în el nu este nici un prilej de poticnire. Cel ce îl urăşte pe fratele său este în întuneric, umblă în întuneric şi nu ştie unde merge, pentru că întunericul i-a orbit ochii. Vă scriu vouă, copiilor, fiindcă v-au fost iertate păcatele datorită Numelui Său. Vă scriu vouă, părinţilor, fiindcă L-aţi cunoscut pe Cel ce este de la început. Vă scriu vouă, tinerilor, fiindcă l-aţi învins pe cel Rău. V-am scris vouă, copii, fiindcă L-aţi cunoscut pe Tatăl. V-am scris vouă, părinţilor, fiindcă L-aţi cunoscut pe Cel ce este de la început. V-am scris vouă, tinerilor, fiindcă sunteţi puternici şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi şi l-aţi învins pe cel Rău. Să nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este în el. Căci tot ceea ce este în lume, pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu este de la Tatăl, ci este din lume. Iar lumea trece, la fel şi pofta ei; dar cel ce face voia Lui Dumnezeu rămâne în veac. Copii, este ceasul din urmă şi, după cum aţi auzit, vine Antihrist; iar acum au venit mulţi antihrişti. Prin aceasta cunoaştem că este ceasul din urmă. Dintre noi au ieşit, dar nu erau dintre ai noştri. Pentru că dacă erau dintre ai noştri ar fi rămas cu noi, dar trebuia să se arate că nu toţi sunt de-ai noştri. Voi aveţi ungere de la Cel Sfânt şi toţi cunoaşteţi aceasta. Nu v-am scris fiindcă n-aţi cunoaşte adevărul, ci pentru că-l cunoaşteţi şi pentru că nici o minciună nu vine din adevăr. Cine este mincinosul, dacă nu cel care neagă că Iisus este Hristosul? Acesta este Antihristul, cel care Îi neagă pe Tatăl şi pe Fiul. Cine-L neagă pe Fiul, nu-L are nici pe Tatăl. Cel care-L mărturiseşte pe Fiul, Îl are şi pe Tatăl. Cât despre voi, să rămână în voi ceea ce aţi auzit de la început. Şi dacă rămâne în voi ceea ce aţi auzit de la început şi voi veţi rămâne în Fiul şi în Tatăl. Şi aceasta este făgăduinţa pe care El ne-a făcut-o: viaţa veşnică. V-am scris acestea despre cei care vă înşeală. Cât despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi şi nu aveţi nevoie să vă înveţe cineva; ci aşa cum ungerea Lui vă învaţă toate – şi ea este adevărată, nu falsă – aşa cum v-a învăţat, rămâneţi în El. Şi acum, copiii mei, rămâneţi în El, ca atunci când se va arăta să avem îndrăzneală şi să nu fim făcuţi de ruşine înaintea Lui când va veni. Dacă ştiţi că El este drept, ştiţi că oricine înfăptuieşte dreptatea este născut din El. Vedeţi cât de mult ne-a iubit Tatăl, încât să fim numiţi copii ai Lui Dumnezeu. Şi suntem! Dar lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu, dar ce vom fi nu s-a arătat încă. Ştim că atunci când se va arăta vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea aşa cum este. Şi oricine are această nădejde în El devine curat, aşa cum El este curat. Oricine săvârşeşte păcat, săvârşeşte nelegiuire, căci păcatul este nelegiuire. Ştiţi că El s-a arătat ca să ridice păcatele. Şi în El nu este păcat. Oricine rămâne în El nu păcătuieşte. Oricine păcătuieşte nu L-a văzut şi nici nu L-a cunoscut. Copiii mei, să nu vă înşele nimeni. Cel care înfăptuieşte dreptatea este drept, aşa cum El este drept. Cel care săvârşeşte păcatul este de la Diavol, pentru că Diavolul a păcătuit încă de la început. Pentru aceasta s-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să nimicească lucrările Diavolului. Oricine s-a născut din Dumnezeu nu săvârşeşte păcat, căci sămânţa Lui rămâne în el şi nu poate păcătui, pentru că s-a născut din Dumnezeu. Prin aceasta se arată care sunt copiii lui Dumnezeu şi care sunt copiii diavolului: oricine nu săvârşeşte dreptatea şi nu-l iubeşte pe fratele său, nu este din Dumnezeu. Pentru că aceasta este vestea pe care aţi auzit-o de la început: să ne iubim unii pe alţii. Nu asemenea lui Cain, care era de la cel Rău şi care l-a ucis pe fratele său. Şi din ce cauză l-a ucis? Pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau drepte. Să nu vă miraţi, fraţilor, dacă vă urăşte lumea. Noi ştim că am trecut de la moarte la viaţă fiindcă îi iubim pe fraţi. Cel care nu iubeşte rămâne în moarte. Oricine nu-l iubeşte pe fratele său este un ucigaş. Şi ştiţi că nici un ucigaş nu are viaţa veşnică în el, viaţă care să rămână în el. Prin aceasta am cunoscut iubirea: El şi-a dat viaţa pentru noi. De aceea, şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi. Dacă cineva are bogăţiile lumii şi îl vede pe fratele său că se află în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum să rămână în el iubirea lui Dumnezeu? Copiii mei, să nu iubim cu vorba, nici prin cuvinte, ci cu fapta şi cu adevărul. Şi prin aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr şi ne vom linişti inimile noastre înaintea Lui, căci, chiar dacă inimile noastre ne condamnă, Dumnezeu este mai mare decât inimile noastre şi cunoaşte totul. Preaiubiţilor, dacă inima noastră nu ne condamnă, avem îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu. Şi orice i-am cere vom primi de la El, pentru că păzim poruncile Lui şi înfăptuim ceea ce este plăcut înaintea Lui. Şi aceasta este porunca Lui: să credem în Numele Fiului Său Iisus Hristos şi să ne iubim unii pe alţii, după cum ne-a dat poruncă. Şi cel ce păzeşte poruncile Lui rămâne în El şi Dumnezeu rămâne în el. Din aceasta cunoaştem că rămâne în noi: din Duhul pe care ni L-a dat. Preaiubiţilor, să nu vă încredeţi în orice duh, ci puneţi duhurile la încercare şi vedeţi dacă sunt de la Dumnezeu; fiindcă mulţi profeţi falşi au apărut în lume. Prin aceasta cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu. Şi orice duh care nu Îl mărturiseşte pe Iisus, nu este de la Dumnezeu, ci duhul Antihristului, despre care aţi auzit că vine, iar acum este deja în lume. Copiii mei, voi sunteţi de la Dumnezeu şi i-aţi învins pe aceştia, pentru că Cel care este în voi este mai mare decât cel care este în lume. Ei sunt din lume, de aceea vorbesc ca din lume, iar lumea îi ascultă. Noi suntem din Dumnezeu. Cel care-L cunoaşte pe Dumnezeu ne ascultă, cel care nu este din Dumnezeu nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaştem Duhul adevărului şi duhul înşelăciunii. Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, pentru că iubirea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte s-a născut din Dumnezeu şi Îl cunoaşte pe Dumnezeu. Cel care nu iubeşte nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire. Prin aceasta s-a arătat iubirea lui Dumnezeu în noi, că Dumnezeu L-a trimis în lume pe Fiul Său, Unul Născut, ca să trăim prin El. În aceasta stă iubirea: nu în faptul că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci în aceea că El ne-a iubit pe noi şi L-a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Preaiubiţilor, dacă Dumnezeu ne-a iubit astfel, şi noi trebuie să ne iubim unul pe altul. Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată. Dar dacă ne iubim unii pe alţii Dumnezeu rămâne în noi şi iubirea Lui în noi este desăvârşită. Din aceasta cunoaştem că rămânem în El şi El în noi, fiindcă ne-a dat din Duhul Său. Iar noi L-am văzut şi dăm mărturie că Tatăl L-a trimis pe Fiul ca Mântuitor al lumii. Oricine dă mărturie că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el şi el în Dumnezeu. Noi am cunoscut şi am crezut iubirea pe care o are Dumnezeu pentru noi. Dumnezeu este iubire, iar cel care rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el. Astfel se desăvârşeşte iubirea în noi, că să avem îndrăzneală în ziua judecăţii, pentru că aşa cum este El, le fel suntem şi noi în această lume. În iubire nu există teamă; dimpotrivă, iubirea desăvărşită alungă teama, căci teama presupune pedeapsă, iar cel care se teme nu este desăvârşit în iubire. Noi Îl iubim fiindcă El ne-a iubit mai întâi. Dacă cineva spune: „Eu Îl iubesc pe Dumnezeu”, dar îl urăşte pe fratele său, este mincinos. Căci cel care nu-l iubeşte pe fratele său, pe care îl vede, nu-L poate iubi pe Dumnezeu, pe care nu-L vede. Şi aceasta este porunca pe care o avem de la El: cel care Îl iubeşte pe Dumnezeu să-l iubească şi pe fratele său. Oricine crede că Iisus este Hristosul este născut din Dumnezeu şi oricine Îl iubeşte pe Cel care a născut îl iubeşte şi pe cel care s-a născut din El. Prin aceasta cunoaştem că îi iubim pe copiii lui Dumnezeu, dacă Îl iubim pe Dumnezeu şi împlinim poruncile Lui. Căci aceasta înseamnă să-L iubim pe Dumnezeu: să păzim poruncile Lui; iar poruncile Lui nu sunt grele. Fiindcă oricine este născut din Dumnezeu învinge lumea; şi aceasta este biruinţa care a învins lumea: credinţa noastră. Dar cine este cel ce învinge lumea, dacă nu cel care crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu? Acesta este cel care a venit prin apă şi sânge, Iisus Hristos. Nu numai prin apă, ci prin apă şi sânge. Iar Duhul este cel care dă mărturie, pentru că Duhul este adevărul. Căci trei sunt cei care dau mărturie: Duhul, apa şi sângele. Şi acestea trei sunt una. Dacă primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este şi mai mare, fiindcă aceasta este mărturia lui Dumnezeu: El a dat mărturie despre Fiul Său. Cel care crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în el însuşi. Cel care nu Îl crede pe Dumnezeu Îl face mincinos, pentru că nu a crezut în mărturia pe care a dat-o Dumnezeu despre Fiul Său. Şi aceasta este mărturia că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. Cel care Îl are pe Fiul are viaţa. Cel care nu-L are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa. V-am scris acestea, vouă, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, ca să ştiţi că aveţi viaţă veşnică. Aceasta este încrederea pe care o avem înaintea Lui: dacă cerem ceva potrivit voinţei lui, El ne ascultă. Iar dacă ştim că ne ascultă orice am cere, ştim că am dobândit ce am cerut de la El. Dacă cineva îl vede pe fratele său săvârşind un păcat care nu duce la moarte, să ceară pentru fratele său şi Dumnezeu îi va da viaţă; dar aceasta pentru cei ce nu păcătuiesc de moarte. Există şi păcate care duc la moarte. Nu spun să se roage cineva pentru acestea. Orice nedreptate este păcat, dar există şi păcat care nu duce la moarte. Ştim că oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte; însă Cel care este născut din Dumnezeu îl păzeşte, iar cel Rău nu se atinge de el. Ştim că noi suntem din Dumnezeu şi că întreaga lume zace sub puterea celui Rău. Dar ştim şi că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat înţelegere, ca să-L cunoaştem pe Cel Adevărat. Iar noi suntem în Cel Adevărat, în Fiul Său Iisus Hristos. Acesta este Dumnezeul cel Adevărat şi aceasta este viaţa cea veşnică. Copiii mei, feriţi-vă de idoli! Bătrânul către aleasa Doamnă şi către copiii ei, pe care eu îi iubesc în adevăr – şi nu numai eu, ci şi toţi cei care cunosc adevărul – datorită adevărului care rămâne în noi şi care va fi cu noi în veci. Cu noi să fie harul, mila, pacea de la Dumnezeu Tatăl şi de la Iisus Hristos, Fiul Tatălui, în adevăr şi iubire. M-am bucurat foarte mult să-I găsesc pe unii din copiii tăi umblând în adevăr, după porunca pe care am primit-o de la Tatăl. Şi acum îţi cer, Doamnă, nu ca şi cum ţi-aş scrie o poruncă nouă, ci aceea pe care o avem de la început – să ne iubim unii pe alţii! Iar iubirea este aceasta: să trăim potrivit poruncilor Lui. Aceasta este porunca, aşa cum aţi auzit de la început, să trăiţi în iubire. Pentru că au ieşit mulţi înşelători, care nu-L mărturisesc pe Iisus Hristos venit în trup. Acesta este înşelătorul şi antihristul. Luaţi aminte la voi înşivă, ca să nu pierdeţi ceea ce aţi dobândit, ci să puteţi primi o răsplată deplină. Oricine nu rămâne în învăţătura lui Hristos şi se îndepărtează de ea, nu-L are pe Dumnezeu. Cel ce rămâne în învăţătura lui Hristos, acela îi are şi pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi şi nu aduce această învăţătură, să nu-l primiţi în casă şi să nu îi uraţi „bun venit”, fiindcă cel care îi spune aşa devine părtaş la faptele lui rele. Aş avea multe să vă spun, dar nu am vrut să vi le scriu cu cerneală pe hârtie; sper să vin la voi şi să vă vorbesc faţă în faţă Te îmbrăţişează copiii surorii tale alese. Bătrânul către preaiubitul Gaius, cel pe care îl iubesc în adevăr. Preaiubitule, mă rog ca toate să-ţi meargă bine şi să fii sănătos, aşa cum îi merge bine sufletului tău. Căci m-am bucurat mult atunci când au venit fraţii şi au dat mărturie despre adevărul din tine şi că umbli în adevăr. Eu nu am bucurie mai mare decât să aud că fiii mei umblă în adevăr. Preaiubitule, tu te îngrijeşti cu credinţă de fraţi, chiar şi de cei străini, care au dat mărturie înaintea Bisericii despre iubirea ta. Bine o să faci dacă îi ajuţi în călătoria lor într-un mod vrednic de Dumnezeu, căci au plecat pentru Numele Lui, fără să primească nimic de la neamuri. Iar noi suntem datori să primim astfel de oameni, ca împreună cu ei să lucrăm pentru adevăr. Am scris ceva Bisericii, dar Diotref, căruia îi place să fie cel dintâi dintre ei, nu ne primeşte. De aceea, când voi veni, îi voi aminti de faptele lui, că răspândeşte împotriva noastră cuvinte rele; şi, fiind nemulţumit cu acestea, nici el nu-i primeşte pe fraţi nici celor ce vor să-I primească nu le îngăduie, şi îi dă afară din Biserică. Preaiubitule, nu urma răul, ci binele. Cel care face binele este de la Dumnezeu. Cel care face răul nu L-a văzut pe Dumnezeu. Cât despre Dimitrie, pentru el au dat mărturie toţi fraţii şi chiar şi adevărul; şi dăm mărturie şi noi, şi tu ştii că mărturia noastră este adevărată. Aveam multe să-ţi spun, dar nu vreau să-ţi scriu cu cerneală şi condei. Sper să te văd curând şi să vorbim faţă în faţă. Pace ţie. Prietenii te îmbrăţişează. Îmbrăţişează-i pe fiecare în parte. Iuda, robul lui Iisus Hristos şi fratele lui Iacov, către cei chemaţi, iubiţi de Dumnezeu Tatăl şi păstraţi pentru Iisus Hristos. Mila, pacea şi dragostea să sporească între voi! Preaiubiţilor, pe când mă străduiam să vă scriu despre mântuirea noastră de care avem parte cu toţii, am simţit nevoia să vă scriu şi să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna, fiindcă între voi s-au strecurat nişte oameni nelegiuiţi. Sentinţa lor este scrisă mai dinainte, întrucât ei schimbă harul Dumnezeului nostru în destrăbălare şi Îl tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, pe Iisus Hristos. Vreau să vă aduc aminte, deşi voi cunoaşteţi deja toate acestea, că Domnul a salvat mai întâi poporul Său din ţara Egiptului şi după aceea i-a distrus pe cei care n-au crezut. Iar pe îngerii care nu şi-au păstrat slujirea, ci şi-au părăsit locul, i-a închis în întuneric, legaţi cu lanţuri veşnice, pentru judecata din Ziua cea Mare. Tot aşa, oamenii din Sodoma şi Gomora şi din cetăţile din împrejurimi, care s-au dedat în acelaşi fel la desfrânare, poftind după trupul celorlalţi, sunt un exemplu, fiind pedepsiţi cu focul veşnic. La fel şi aceştia, în visările lor îşi pângăresc trupul, dispreţuiesc stăpânirea şi rostesc blasfemii împotriva celor slăvite. Arhanghelul Mihail însă, pe când se împotrivea Diavolului, certându-se cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o condamnare defăimătoare, ci a zis doar: „Domnul să te judece!” Aceştia dimpotrivă, defăimează ce nu cunosc, iar în cele pe care le cunosc din fire – asemenea animalelor necuvântătoare – în acelea îşi găsesc pieirea. Vai lor! Au mers pe calea lui Cain şi, pentru răsplată, s-au lăsat târâţi în rătăcirea lui Balaam şi au fost nimiciţi ca în revolta lui Core! Ei sunt pericole ascunse la agapele voastre, mâncând fără ruşine împreună cu voi, îngrijindu-se doar de ei, nori seci împinşi de vânturi, pomi tomnatici fără roade, de două ori morţi şi dezrădăcinaţi, valuri furioase ale mării, spumegându-şi neruşinarea, stele rătăcitoare, cărora le-a fost păstrată bezna adâncă şi veşnică. Despre ei a profeţit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a zis: „Iată că a venit Domnul cu miriadele Lui de sfinţi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să-I osândească pe toţi cei răi pentru toate faptele lor nelegiuite şi pentru toate cuvintele batjocoritoare spuse de aceşti păcătoşi nelegiuiţi împotriva Lui.” Sunt cârtitori, nemulţumiţi, trăiesc după poftele lor, gura lor e plină de vorbe mari şi îi linguşesc pe alţii ca să obţină avantaje. Voi însă, preaiubiţilor, amintiţi-vă cuvintele spuse mai dinainte de apostolii Domnului nostru Iisus Hristos. Ei vă spuneau: „În zilele din urmă vor fi batjocoritori care vor trăi potrivit dorinţelor lor nelegiuite.” Aceştia sunt cei care dezbină, cei lumeşti, care nu au Duhul. Dar voi, preaiubiţilor, zidiţi-vă în credinţa voastră preasfântă, rugându-vă în Duhul Sfânt! Rămâneţi în dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi îndurarea Domnului nostru Iisus Hristos care duce la viaţa veşnică. Fie-vă milă de cei şovăitori! Pe unii, salvaţi-i smulgându-i din foc. De alţii înduraţi-vă, dar cu grijă, urând până şi cămaşa întinată de trupul lor. Iar Celui ce poate să vă păzească de orice cădere şi poate să vă înfăţişeze fără pată şi plini de bucurie înaintea slavei Lui, unicului Dumnezeu, Mântuitorul nostru prin Iisus Hristos, Domnul nostru. Lui să-I fie slava, mărirea, puterea şi stăpânirea, mai înainte de toţi vecii, acum şi în vecii vecilor. Amin. Revelaţia lui Iisus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să le arate robilor Săi lucrurile care trebuie să se întâmple în curând, şi pe care a făcut-o cunoscută robului Său Ioan, trimiţând-o prin îngerul Său. Ioan a mărturisit cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus Hristos, tot ce a văzut. Fericit este cel care citeşte şi cei care ascultă cuvintele profeţiei şi păzesc cele scrise în ea, fiindcă timpul este aproape. Ioan, către cele şapte Biserici din Asia: Har vouă şi pace de la Cel care este, Cel care era şi Cel care vine, şi de la cele şapte duhuri care sunt înaintea tronului Său şi de la Iisus Hristos, martorul cel credincios, Întâiul Născut din morţi şi Stăpânul împăraţilor pământului. Celui care ne iubeşte şi ne-a eliberat de păcatele noastre prin sângele Său şi a făcut din noi Împărăţie, preoţi ai lui Dumnezeu, Tatăl Său – a Lui să fie slava şi puterea, în vecii vecilor! Amin! Iată, El vine pe nori şi orice ochi Îl va vedea, chiar şi cei care L-au străpuns, şi se vor tângui din pricina Lui toate seminţiile pământului. Da! Amin! „Eu sunt Alfa şi Omega”, zice Domnul Dumnezeu, „Cel care este, Cel care era şi Cel care vine, Cel Atotputernic.” Eu, Ioan, fratele vostru şi părtaş împreună cu voi la suferinţa, la Împărăţia şi răbdarea în Iisus, eram, pentru cuvântul lui Dumnezeu şi mărturisirea lui Iisus, în insula numită Patmos. În ziua Domnului am fost în duh şi am auzit în spatele meu un glas puternic, ca de trâmbiţă, care spunea: „Ceea ce vezi scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea.” Iar eu m-am întors să văd al cui era glasul care vorbea cu mine, şi când m-am întors am văzut şapte sfeşnice de aur, iar în mijlocul lor pe cineva asemenea Fiului Omului, îmbrăcat cu un veşmânt lung până la pământ şi încins la piept cu un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau strălucitoare ca lâna albă, ca zăpada, iar ochii Lui erau ca para focului, picioarele Lui asemenea aramei topite în cuptor, iar glasul Lui ca vuietul multor ape. Ţinea în mâna dreaptă şapte stele şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri. Faţa Lui era ca soarele când străluceşte în toată puterea Lui. Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui, ca mort. Dar El şi-a pus mâna dreaptă peste mine şi mi-a spus: „Nu te teme, Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu! Am fost mort şi, iată, sunt viu în vecii vecilor şi am cheile morţii şi ale sălaşului morţilor. Aşadar, scrie ceea ce ai văzut, cele ce sunt şi cele ce vor fi după acestea. Cât despre taina celor şapte stele pe care le-ai văzut în mâna Mea dreaptă şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici, iar cele şapte sfeşnice sunt cele şapte Biserici.” Îngerului Bisericii din Efes scrie-i: Aşa spune Cel care ţine în mâna dreaptă cele şapte stele, Cel care umblă în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur: Ştiu faptele tale, strădania şi răbdarea ta şi că nu-i poţi suferi pe cei răi şi că i-ai pus la încercare pe cei care se dau drept apostoli, dar nu sunt, ci i-ai dovedit mincinoşi. Ai răbdat şi ai suferit de dragul Numelui Meu şi nu ai obosit. Dar am ceva împotriva ta: nu mai ai dragostea de la început. Aminteşte-ţi deci de unde ai căzut şi pocăieşte-te şi fă iar faptele dinainte. Iar dacă nu te pocăieşti, voi veni la tine şi îţi voi muta sfeşnicul din locul lui. Totuşi ai ceva bun: urăşti faptele nicolaiţilor, pe care şi Eu le urăsc. Cel ce are urechi să asculte ceea ce Duhul le spune Bisericilor: celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii care este în raiul lui Dumnezeu. Iar îngerului Bisericii din Smirna scrie-i: Aşa spune Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a înviat: Îţi ştiu necazul şi sărăcia – dar eşti bogat – şi batjocura din partea celor care se numesc iudei, dar nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei. Nu te teme de ceea ce vei suferi. Iată, diavolul îi va arunca în închisoare pe unii dintre voi, ca să fiţi puşi la încercare, şi veţi avea zece zile de necaz. Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii. Cine are urechi să asculte ceea ce Duhul le spune Bisericilor: cel ce va birui nu va fi vătămat de a doua moarte! Iar îngerului Bisericii din Pergam scrie-i: Aşa spune Cel ce are sabia ascuţită cu două tăişuri: Ştiu unde locuieşti, acolo unde este tronul Satanei. Tu ţii cu tărie Numele Meu şi nu ai tăgăduit credinţa în Mine nici chiar în zilele lui Antipa, martorul Meu, cel credincios mie, care a fost ucis acolo, la voi, unde locuieşte Satana. Însă am împotriva ta câteva lucruri: ai acolo pe unii care ţin învăţătura lui Balaam, cel care îl învăţa pe Balac să pună piatră de poticnire înaintea fiilor lui Israel, ca să mănânce carne jertfită idolilor şi să se desfrâneze. De asemenea, ai şi tu câţiva care ţin învăţătura nicolaiţilor. Aşadar, pocăieşte-te! Iar dacă nu, Eu voi veni îndată la tine şi Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele. Cel ce are urechi să asculte ceea ce Duhul le spune Bisericilor: celui care învinge îi voi da din mana cea ascunsă şi îi voi da o pietricică albă, iar pe pietricică va fi scris un nume nou, pe care nimeni nu-l cunoaşte, decât cel care-l primeşte. Iar îngerului Bisericii din Tiatira scrie-i: Aşa spune Fiul lui Dumnezeu, Cel ce are ochii ca para focului, iar picioarele asemenea aramei: Îţi cunosc faptele şi dragostea şi credinţa şi slujirea şi răbdarea, iar faptele tale din urmă sunt mai mari decât cele dintâi. Însă am ceva împotriva ta: o îngădui pe Izabela, femeia care se pretinde profet şi îi învaţă şi îi amăgeşte pe robii Mei să se desfrâneze şi să mănânce carne jertfită idolilor. Şi i-am dat timp să se pocăiască, dar ea nu vrea să se pocăiască de desfrânarea ei. Iată, o arunc bolnavă la pat, iar pe cei ce se desfrânează cu ea îi arunc într-o mare suferinţă, dacă nu se pocăiesc de faptele ei, iar pe copiii ei îi voi lovi cu moarte. Şi vor cunoaşte toate Bisericile că Eu sunt Cel care cercetează lăuntrul şi inima omului şi vă voi da fiecăruia după faptele voastre. Însă celorlalţi din Tiatira, vouă, care nu ţineţi această învăţătură şi nu aţi cunoscut „adâncurile Satanei”, aşa cum zic ei, vă spun: Nu mai pun peste voi altă greutate, doar să ţineţi cu tărie ceea ce aveţi până când voi veni. Iar celui ce învinge şi păzeşte până la sfârşit faptele Mele îi voi da stăpânire asupra neamurilor şi le va păstori cu un toiag de fier şi ca pe nişte vase de lut le va sfărâma. Aşa îi voi da, după cum şi Eu am primit de la Tatăl Meu. Şi îi voi da Steaua dimineţii. Cel ce are urechi să asculte ceea ce Duhul le spune Bisericilor. Iar îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: Aşa spune Cel care are cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: Ştiu faptele tale. Îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort. Veghează şi întăreşte ceea ce a mai rămas şi stă să moară, fiindcă nu am găsit desăvârşite faptele tale înaintea Dumnezeului Meu. Aşadar, adu-ţi aminte cum ai primit şi ai ascultat, păzeşte şi pocăieşte-te. Iar dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ şi nu vei ştii ceasul când voi veni asupra ta. Însă ai în Sardes câteva nume care nu şi-au întinat veşmintele. Ei vor umbla împreună cu Mine, înveşmântaţi în alb, fiindcă sunt vrednici. Cel care învinge va fi astfel îmbrăcat în veşminte albe, iar Eu nu-i voi şterge numele din Cartea Vieţii, ci îi voi mărturisi numele înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui. Cel ce are urechi să asculte ceea ce Duhul le spune Bisericilor. Iar îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: Aşa spune Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce are cheia lui David, Cel care deschide şi nimeni nu închide şi Cel care închide şi nimeni nu deschide: Ştiu faptele tale. Iată, ţi-am pus înainte o uşă deschisă pe care nimeni nu o poate închide fiindcă, deşi ai puţină putere, ai păzit cuvântul Meu şi nu mi-ai tăgăduit Numele. Iată, ţi-i dau din sinagoga Satanei pe cei care îşi spun iudei dar nu sunt, ci mint; iată, îi voi face să vină şi să se închine la picioarele tale şi vor cunoaşte că te-am iubit. Pentru că ai păzit porunca Mea de a fi statornic, şi Eu te voi păzi de ceasul încercării care urmează să vină peste toată lumea ca să îi încerce pe locuitorii lumii. Eu vin curând! Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa. Pe cel care învinge îl voi face stâlp în Templul Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care coboară din cer de la Dumnezeul Meu, şi voi scrie pe el Numele Meu cel nou. Cel ce are urechi să asculte ceea ce Duhul le spune Bisericilor. Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: Aşa spune Cel ce este Amin, martorul credincios şi adevărat, începutul creaţiei lui Dumnezeu: Îţi ştiu faptele: tu nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, măcar de ai fi fost rece sau fierbinte! Aşa, pentru că eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te scuip din gura mea, fiindcă spui: Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu am nevoie de nimic – şi nu ştii că, de fapt, tu eşti nenorocit, vrednic de plâns, sărac, orb şi gol. Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur purificat în foc, ca să te îmbogăţeşti, veşminte albe, ca să te îmbraci şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale şi alifie, ca să îţi ungi ochii şi să vezi. Pe cei pe care îi iubesc, îi mustru şi îi pedepsesc; fii plin de râvnă, aşadar, şi pocăieşte-te! Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva va auzi glasul Meu şi va deschide uşa, Eu voi intra la el şi voi cina împreună cu el şi el cu Mine. Celui care învinge îi voi da să stea împreună cu Mine pe tronul Meu, după cum şi Eu am învins şi stau împreună cu Tatăl Meu pe tronul Său. „Cel ce are urechi să asculte ceea ce Duhul le spune Bisericilor.” Apoi am privit şi, iată, o uşă era deschisă în cer. Iar glasul cel dintâi, pe care îl auzisem ca pe o trâmbiţă când vorbea cu mine, mi-a spus: „Urcă aici şi îţi voi arăta ce trebuie să se întâmple după acestea”. Deodată am fost în duh şi, iată, era un tron în cer, iar pe tron şedea cineva. Iar Cel care şedea semăna la înfăţişare cu piatra de jasp şi de sardiu, iar în jurul tronului era un curcubeu cu înfăţişarea smaraldului. Şi în jurul tronului erau alte douăzeci şi patru de tronuri, iar pe ele şedeau douăzeci şi patru de bătrâni îmbrăcaţi în haine albe şi având pe capetele lor cununi de aur. Iar din tron ieşeau fulgere şi glasuri şi tunete, iar înaintea tronului ardeau şapte făclii de foc, care sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu. Şi în faţa tronului era ceva ce semăna cu o mare de sticlă asemenea cristalului. În mijloc şi în jurul tronului, erau patru fiinţe acoperite cu ochi în faţă şi în spate. Prima fiinţă era ca un leu, a doua fiinţă era ca un viţel, a treia fiinţă avea faţa ca de om, iar a patra fiinţă era ca un vultur zburând. Fiecare din cele patru fiinţe avea câte şase aripi şi erau pline de ochi de jur împrejur şi pe dinăuntru. Zi şi noapte, ele strigau fără încetare: „Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, Cel care era, care este şi care vine”. De câte ori fiinţele dădeau slavă şi cinste şi mulţumire Celui aşezat pe tron, Celui Viu în vecii vecilor, cei douăzeci şi patru de bătrâni cădeau înaintea celui aşezat pe tron şi i se închinau Celui Viu în vecii vecilor şi îşi aruncau cununile înaintea tronului spunând: Vrednic eşti Tu, Domnul şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea, pentru că Tu ai creat toate şi prin voinţa Ta erau şi au fost create. Şi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe tron o carte scrisă şi pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut un înger puternic vestind cu glas răsunător: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-I desfacă peceţile?” Dar nimeni în cer, nici pe pământ, nici sub pământ nu era în stare să deschidă cartea şi nici să se uite în ea. Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu a fost găsit vrednic să deschidă cartea şi nici să se uite în ea. Şi unul din bătrâni mi-a spus: „Nu plânge! Iată, Leul din tribul lui Iuda, vlăstarul lui David, El a învins ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei.” Şi am văzut un Miel stând ca înjunghiat în mijlocul tronului şi al celor patru fiinţe şi în mijlocul bătrânilor, având şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în toată lumea. El a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe tron. Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare o harpă şi cupe de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Ei cântau o cântare nouă, spunând: Vrednic eşti să iei cartea şi să-I desfaci peceţile, pentru că ai fost înjunghiat şi cu sângele Tău ai răscumpărat pentru Dumnezeu oameni din fiecare seminţie şi limbă şi neam şi popor şi i-ai făcut împărăţie şi preoţi ai Dumnezeului nostru şi ei vor domni peste pământ. M-am uitat şi am auzit glasul multor îngeri în jurul tronului, al fiinţelor şi al bătrânilor, iar numărul lor era miriade de miriade şi mii de mii. Ei spuneau cu glas răsunător: Vrednic este Mielul cel înjunghiat să primească puterea şi bogăţia şi înţelepciunea şi tăria şi cinstea şi slava şi binecuvântarea. Şi am auzit toate făpturile care sunt în cer şi pe pământ şi sub pământ şi în mare, pe toate câte sunt în ele zicând: Celui care şade pe tron şi Mielului să fie binecuvântarea şi cinstea şi slava şi puterea, în vecii vecilor! Şi cele patru fiinţe spuneau: „Amin!”, iar bătrânii au căzut la pământ şi s-au închinat. Am văzut când a deschis Mielul prima din cele şapte peceţi şi am auzit-o pe una din cele patru fiinţe spunând cu glas ca de tunet: „Vino!” Am privit şi, iată, era un cal alb, iar călăreţul său avea un arc şi i s-a dat o coroană şi a plecat învingător şi ca să învingă. Şi când a deschis a doua pecete, am auzit a doua fiinţă spunând: „Vino!” Şi a ieşit un alt cal, roşu ca focul, iar călăreţul lui a primit puterea să ia pacea de pe pământ, astfel încât oamenii să se înjunghie unii pe alţii. Şi i s-a dat o sabie mare. Iar când a deschis al treilea sigiliu, am auzit a treia fiinţă spunând: „Vino!” Am privit şi, iată, era un cal negru, iar călăreţul său avea în mână o balanţă. Şi am auzit ceva ca un glas în mijlocul fiinţelor spunând: „măsura de grâu – un dinar, iar trei măsuri de orz – un dinar, însă de ulei şi de vin să nu te atingi.” Şi când a deschis a patra pecete, am auzit glasul celei de a patra fiinţe spunând: „Vino!” Am privit şi, iată, era un cal vânăt, iar numele călăreţului său era Moartea; iar sălaşul morţilor venea cu el, în urma sa. Şi li s-a dat putere asupra unui sfert din pământ să ucidă cu sabia şi foametea şi moartea şi cu fiarele pământului. Şi când a deschis a cincea pecete, am văzut sub altar sufletele celor înjunghiaţi din pricina cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturiei pe care o dăduseră. Şi ei au strigat cu glas puternic, spunând: „Până când, stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei face judecată şi nu vei răzbuna sângele nostru împotriva locuitorilor pământului?” Şi i s-a dat fiecăruia dintre ei un veşmânt alb şi li s-a spus să se odihnească încă puţin timp, până când se va împlini numărul fraţilor lor, robi împreună cu ei, care aveau să fie ucişi ca şi ei. Şi am văzut când a deschis a şasea pecete. A fost un cutremur mare, soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, iar luna întreagă s-a făcut ca sângele. Stelele cerului au căzut pe pământ, aşa cum un smochin îşi leapădă smochinele verzi atunci când e scuturat de un vânt puternic. Cerul a dispărut ca un sul care se înfăşoară şi toţi munţii şi toate insulele s-au mişcat de la locul lor. Împăraţii pământului, conducătorii cei mari şi comandanţii de armate, cei bogaţi şi puternici, toţi sclavii şi toţi cei liberi s-au ascuns în peşterile şi în stâncile munţilor, spunând munţilor şi pietrelor: „Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui care şade pe tron şi de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei lor şi cine poate rămâne în picioare?” După aceasta am văzut patru îngeri stând în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului ca să nu sufle nici un vânt, nici peste pământ nici peste mare şi nici peste vreun copac. Şi am văzut un alt înger înălţându-se de la răsăritul soarelui, având pecetea Dumnezeului celui Viu. El a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri cărora li se dăduse putere să vatăme pământul şi marea, spunând: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu îi vom pecetlui pe frunte pe robii Dumnezeului nostru!” Şi am auzit numărul celor pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii, pecetluiţi din toate triburile fiilor lui Israel. Din tribul lui Iuda, pecetluiţi douăsprezece mii; din tribul lui Ruben, douăsprezece mii; din tribul lui Gad, douăsprezece mii; din tribul lui Aşer, douăsprezece mii; din tribul lui Neftali, douăsprezece mii; din tribul lui Manase, douăsprezece mii; din tribul lui Simeon, douăsprezece mii; din tribul lui Levi, douăsprezece mii; din tribul lui Isahar, douăsprezece mii; din tribul lui Zabulon, douăsprezece mii; din tribul lui Iosif, douăsprezece mii; din tribul lui Beniamin, pecetluiţi douăsprezece mii. Apoi am privit şi, iată, o mare mulţime de oameni, pe care nimeni nu putea să o numere, din fiecare neam şi din toate seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi cu ramuri de palmier în mâini. Ei strigau cu glas puternic spunând: Mântuirea este a Dumnezeului nostru, Cel care şade pe tron – şi a Mielului! Şi toţi îngerii stăteau în jurul tronului şi al bătrânilor şi al celor patru fiinţe, şi au căzut cu faţa la pământ înaintea tronului şi i s-au închinat lui Dumnezeu, spunând: Amin! Binecuvântarea, slava şi înţelepciunea, mulţumirea, cinstea şi puterea şi tăria sunt ale Dumnezeului nostru, în vecii vecilor. Amin! Unul dintre bătrâni mi-a vorbit: „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în veşminte albe, cine sunt şi de unde au venit?” Iar eu i-am zis: „Domnul meu, tu ştii.” Şi el mi-a spus: „Aceştia sunt cei care vin din încercarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele şi le-au înălbit în sângele Mielului. De aceea ei sunt înaintea tronului lui Dumnezeu şi îi slujesc ziua şi noaptea în Templul Lui, iar Cel care şade pe tron îi va adăposti în cortul Său. Ei nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nu îi va mai arde nici soarele, nici arşiţa, pentru că Mielul din mijlocul tronului îi va paşte şi îi va conduce la izvoarele apelor vieţii, iar Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.” Iar când a deschis a şaptea pecete, s-a făcut tăcere în cer ca la o jumătate de ceas. Şi i-am văzut pe cei şapte îngeri care stau înaintea lui Dumnezeu; lor li s-au dat şapte trâmbiţe. Un alt înger a venit cu o cădelniţă de aur şi a stat la altar. Lui i s-a dat multă tămâie ca să o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor pe altarul de aur din faţa tronului. Şi fumul tămâiei s-a înălţat din mâna îngerului, împreună cu rugăciunile sfinţilor, înaintea lui Dumnezeu. Iar îngerul a luat cădelniţa şi a umplut-o din focul altarului şi a aruncat pe pământ; şi s-au făcut tunete şi glasuri şi fulgere şi cutremur. Iar cei şapte îngeri care aveau cele şapte trâmbiţe s-au pregătit să trâmbiţeze. Şi primul a trâmbiţat: grindină şi foc amestecate cu sânge au fost aruncate pe pământ, iar o treime din pământ a ars şi o treime din copaci au ars, şi a ars şi toată iarba verde. Şi al doilea înger a trâmbiţat: şi ceva ca un munte mare arzând în foc a fost aruncat în mare, iar o treime din mare a devenit sânge şi au murit o treime din creaturile mării care au viaţă şi o treime din corăbii au fost nimicite. Şi al treilea înger a trâmbiţat: şi a căzut din cer o stea mare arzând ca o făclie şi a căzut peste o treime din râuri şi peste izvoarele apelor. Iar numele stelei este Absint. O treime din ape au devenit absint şi mulţi oameni au murit din cauza apelor pentru că se făcuseră amare. Şi al patrulea înger a trâmbiţat: o treime din soare a fost lovită şi o treime din lună şi o treime din stele, aşa încât s-au întunecat o treime din ele, iar ziua şi-a pierdut o treime din lumină, la fel şi noaptea. M-am uitat şi am auzit un vultur zburând la zenit, zicând cu glas puternic: „Vai, vai, vai, locuitorilor pământului, din cauza celorlalte glasuri ale trâmbiţelor celor trei îngeri care urmează să trâmbiţeze!” Şi al cincilea înger a trâmbiţat şi am văzut o stea căzută din ceruri pe pământ. Şi i s-a dat cheia fântânii Adâncului. Şi a deschis fântâna Adâncului şi s-a ridicat din fântână fum ca fumul unui cuptor mare şi s-au întunecat soarele şi văzduhul din cauza fumului fântânii. Şi din fum au ieşit pe pământ lăcuste şi li s-a dat putere precum au putere scorpionii pământului. Şi li s-a spus să nu vatăme nici iarba pământului, nici vreo plantă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor. Şi li s-a dat putere, nu să-I ucidă, ci să-I chinuie timp de cinci luni, iar chinul lor este ca atunci când un scorpion înţeapă un om. Iar în acele zile oamenii vor căuta moartea şi nu o vor găsi; şi vor dori să moară, dar moartea va fugi de la ei. Iar înfăţişarea scorpionilor era asemenea cailor pregătiţi de luptă. Pe capetele lor erau ca nişte cununi de aur, iar feţele lor erau ca nişte feţe de oameni; părul lor era ca părul femeilor, iar dinţii lor erau ca ai leilor; aveau platoşe ca nişte platoşe de fier, iar sunetul aripilor lor era asemenea sunetului carelor de luptă trase de cai mulţi care aleargă în bătălie. Aveau cozi asemenea scorpionilor cu ace, iar puterea lor de a-i vătăma pe oameni cinci luni era în cozile lor. Ca stăpân peste ei îl aveau pe îngerul Abisului, al cărui nume în limba ebraică este Abaddon, iar în limba greacă este Apollion. Primul „vai” a trecut; iată, încă două „vaiuri” vin după toate aceste lucruri. Şi a trâmbiţat al şaselea înger. Am auzit atunci un glas dinspre cele patru coarne ale altarului de aur care este înaintea lui Dumnezeu, spunând celui de al şaselea înger care avea trâmbiţa: „Dezleagă-i pe cei patru îngeri care sunt legaţi la râul cel mare, Eufrat!” Şi au fost dezlegaţi cei patru îngeri care fuseseră pregătiţi pentru ceasul şi ziua şi luna şi anul acela ca să ucidă o treime din oameni. Numărul soldaţilor din cavaleria lor era de douăzeci de mii de ori câte zece mii; am auzit numărul lor. Şi astfel am văzut în vedenie caii şi călăreţii: aveau platoşe de foc, de topaz şi de sulf, iar capetele cailor erau asemenea capetelor leilor, iar din gurile lor ieşeau foc, fum şi sulf. Din cauza acestor trei plăgi, a focului, a fumului şi a sulfului care ieşeau din gurile lor au fost ucişi o treime dintre oameni, pentru că puterea cailor este în gurile lor şi în cozile lor, căci cozile lor sunt asemenea şerpilor. Însă ceilalţi oameni, care nu au fost ucişi de aceste plăgi, nu s-au pocăit de faptele lor: nu au încetat să se închine demonilor şi idolilor de aur, de argint, de bronz, de piatră şi de lemn care nu sunt în stare nici să vadă, nici să audă şi nici să umble. Şi nu s-au pocăit nici de crimele lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de desfrânarea lor şi nici de hoţiile lor. Şi am văzut un alt înger puternic care cobora din cer, îmbrăcat într-un nor. Pe capul său era curcubeul, faţa îi era ca soarele, picioarele lui ca nişte stâlpi de foc şi avea în mână o carte mică deschisă. El şi-a pus piciorul drept pe mare şi cel stâng pe pământ şi a strigat cu glas puternic, aşa cum rage leul. Şi când a strigat, cele şapte tunete şi-au făcut auzit glasul. Şi când au vorbit cele şapte tunete, eu eram gata să scriu, însă am auzit un glas din cer zicând: „Pecetluieşte ce au vorbit cele şapte tunete şi nu scrie!” Şi îngerul pe care l-am văzut stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat spre cer mâna dreaptă şi a jurat pe Cel Viu în vecii vecilor, care a creat cerul şi pe cele din el şi pământul şi pe cele din el şi marea şi pe cele din ea, a jurat: „Timpul s-a sfârşit, dar în zilele când va glăsui cel de-al şaptelea înger, când va fi gata să trâmbiţeze, atunci se va împlini taina lui Dumnezeu, aşa cum a vestit profeţilor, robii Săi.” Şi vocea pe care o auzisem vorbind cu mine din cer mi-a spus din nou: „Mergi, ia cartea deschisă din mâna îngerului care stă pe mare şi pe pământ!” Şi am mers la înger şi i-am spus să îmi dea cartea cea mică. Iar el mi-a spus: „Ia-o şi mănânc-o! Va fi amară pentru pântecele tău, însă în gura ta va fi dulce ca mierea.” Şi am luat cartea cea mică din mâna îngerului şi am mâncat-o şi era în gura mea dulce ca mierea, însă când am mâncat-o pântecele mi s-a amărât. Atunci mi s-a spus: „Trebuie din nou să profeţeşti despre multe popoare şi neamuri şi limbi şi împăraţi.” Şi mi s-a dat o trestie asemenea unui toiag, spunându-mi-se: „Ridică-te şi măsoară Templul lui Dumnezeu şi altarul şi pe cei care se închină în el. Însă curtea din afară a Templului las-o deoparte şi nu o măsura, fiindcă a fost dată neamurilor şi timp de patruzeci şi două de luni ele vor călca în picioare cetatea cea sfântă. Şi le voi da putere celor doi martori ai mei, iar ei vor profeţi, îmbrăcaţi în sac, timp de o mie două sute şaizeci de zile.” Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea stăpânului pământului. Şi dacă vrea cineva să-i vatăme, va ieşi foc din gura lor şi îi va mistui pe duşmanii lor; aşa trebuie ucis oricine va vrea să îi vatăme. Ei au puterea să închidă cerul ca să nu cadă ploaie în zilele profeţiei lor şi au putere asupra apelor să le schimbe în sânge şi să lovească pământul cu orice fel de plagă ori de câte ori vor dori. Şi atunci când vor termina mărturia lor, Fiara care se ridică din Abis va face război cu ei şi-i va învinge şi-i va ucide. Şi trupurile lor vor fi în piaţa oraşului celui mare care în înţeles duhovnicesc se numeşte Sodoma şi Egipt, unde şi Domnul lor a fost răstignit. Şi timp de trei zile şi jumătate, oameni din felurite popoare şi triburi şi limbi şi neamuri vor privi trupurile şi nu vor lăsa să fie îngropate. Şi locuitorii pământului se vor bucura de moartea lor şi se vor înveseli şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi profeţi fuseseră un chin pentru locuitorii pământului. Şi după cele trei zile şi jumătate, Duhul vieţii de la Dumnezeu a intrat în ei şi ei s-au ridicat în picioare şi toţi cei care îi priveau au fost cuprinşi de groază. Şi au auzit o voce puternică din cer care le-a spus: „Urcaţi aici!”, iar ei s-au înălţat la cer într-un nor şi duşmanii lor i-au privit. Şi în acel ceas a fost un cutremur mare şi o zecime din oraş a căzut şi au fost ucişi în cutremur şapte mii de oameni, iar restul s-au înspăimântat şi au dat slavă Dumnezeului cerului. Al doilea „vai” a trecut; iată, al treilea „vai” vine îndată. Şi al şaptelea înger a trâmbiţat. Şi s-au auzit glasuri puternice în cer zicând: Împărăţia lumii a devenit a Domnului nostru şi a Hristosului Său şi El va domni în vecii vecilor! Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni aşezaţi înaintea lui Dumnezeu pe tronurile lor au căzut cu faţa la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu, zicând: Îţi mulţumim ţie, Doamne Dumnezeule, Atotputernice, Cel care eşti şi Cel care erai, pentru că ai luat puterea Ta cea mare şi ai început să domneşti. Neamurile s-au mâniat, dar a venit mânia Ta şi vremea ca cei morţi să fie judecaţi şi ca să-I răsplăteşti pe robii tăi, pe profeţi, pe sfinţi şi pe toţi cei ce se tem de Numele Tău, pe cei mici şi pe cei mari şi să-I distrugi pe cei ce distrug pământul! Şi s-a deschis templul din cer al lui Dumnezeu şi s-a văzut chivotul legământului său în Templul lui Dumnezeu; şi au fost fulgere şi glasuri şi tunete şi cutremur şi grindină mare. Şi s-a arătat în cer un semn mare: o Femeie îmbrăcată cu soarele, cu luna sub picioarele ei, iar pe capul ei avea o cunună de douăsprezece stele. Ea era însărcinată şi striga în durerile naşterii, chinuindu-se să nască. Şi s-a arătat un alt semn în cer: iată, un Balaur mare şi roşu, cu şapte capete şi zece coarne, iar pe capetele lui, şapte diademe. Coada lui a măturat o treime din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ. Şi Balaurul s-a aşezat înaintea Femeii care urma să nască, pentru ca, atunci când va naşte, să-I înghită copilul. Şi ea a născut un fiu care avea să păstorească toate neamurile cu un toiag de fier. Însă copilul ei a fost răpit şi dus la Dumnezeu şi la tronul Său. Iar Femeia a fugit în pustiu, unde avea un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo timp de o mie două sute şaizeci de zile. Şi a început război în cer. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu Balaurul, iar Balaurul împreună cu îngerii lui a luptat şi el, însă a fost înfrânt şi nici nu s-a mai găsit loc pentru ei în cer. Şi a fost aruncat Balaurul cel mare, Şarpele din vechime, cel numit Diavolul şi Satana, cel care înşeală lumea întreagă, a fost aruncat pe pământ, iar îngerii lui au fost aruncaţi împreună cu el. Şi am auzit un glas puternic în cer zicând: Acum a venit mântuirea şi puterea şi Împărăţia Dumnezeului nostru şi puterea Hristosului Său, pentru că a fost aruncat acuzatorul fraţilor noştri, cel care îi acuză înaintea Dumnezeului nostru zi şi noapte. Însă ei l-au învins prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi nu şi-au iubit viaţa, până la moarte. De aceea, bucuraţi-vă, voi, ceruri, şi cei ce locuiţi în ele! Dar vai vouă, pământ şi mare, căci a coborât Diavolul la voi şi vine cu mânie mare, văzând că nu mai are decât puţin timp! Şi când a văzut Balaurul că a fost aruncat pe pământ, a prigonit-o pe Femeia care născuse copilul de parte bărbătească. Şi i s-au dat Femeii cele două aripi ale vulturului cel mare ca să zboare în deşert la locul ei, unde avea să fie hrănită o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme, ferită de faţa Şarpelui. Şi din gura lui, Şarpele a aruncat după Femeie apă ca un râu, ca să o ia râul. Dar pământul a ajutat-o pe femeie şi şi-a deschis gura şi a înghiţit râul pe care Balaurul îl aruncase din gură. Şi Balaurul s-a aprins de mânie împotriva femeii şi a plecat să se lupte cu restul urmaşilor ei, cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Iisus. Şi Balaurul a rămas stând pe nisipul mării. Şi am văzut o Fiară ridicându-se din mare, având zece coarne şi şapte capete; pe coarnele ei erau zece diademe, iar pe capetele ei erau nume de blasfemie. Şi Fiara pe care am văzut-o era asemenea leopardului, picioarele ei ca ale ursului, iar gura ei ca gura leului. Iar Balaurul i-a dat ei puterea lui, tronul lui şi stăpânire mare. Unul din capetele Fiarei era ca înjunghiat de moarte, însă rana de moarte a fost vindecată. Întreg pământul s-a minunat în urma Fiarei şi s-a închinat Balaurului, fiindcă îi dăduse stăpânire Fiarei, şi s-a închinat şi Fiarei, zicând: „Cine este asemenea Fiarei şi cine este în stare să se lupte cu ea?” Şi Fiarei i s-a dat gură să grăiască vorbe mari şi blasfemii şi i s-a dat stăpânire să lucreze timp de patruzeci şi două de luni. Şi Fiara şi-a deschis gura cu blasfemii împotriva lui Dumnezeu ca să-I hulească Numele şi Cortul din ceruri şi pe cei care locuiesc acolo. Şi i s-a dat să facă război împotriva sfinţilor şi să îi învingă şi i s-a dat stăpânire peste orice trib şi popor şi limbă şi neam. Şi i se vor închina toţi locuitorii pământului ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieţii Mielului înjunghiat de la întemeierea lumii. Dacă cineva are urechi, să audă: Dacă cineva trebuie să meargă în robie, în robie va fi dus. Dacă cineva trebuie să fie ucis cu sabia, cu sabie va fi ucis. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor. Şi am văzut o altă Fiară ridicându-se din pământ; ea avea două coarne asemenea unui miel şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea primei Fiare înaintea ei şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine Fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Făcea semne mari, şi făcea să se coboare chiar şi foc pe pământ înaintea oamenilor. Şi îi înşela pe locuitorii pământului prin semnele pe care i-a fost dat să le facă înaintea Fiarei, poruncind locuitorilor pământului să-I facă un chip Fiarei care fusese rănită cu sabia şi totuşi trăia. Şi a primit putere să dea duh chipului Fiarei, aşa încât să şi vorbească chipul Fiarei şi să facă să fie ucişi toţi cei care nu se vor închina chipului Fiarei. Şi îi silea pe toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, liberi şi sclavi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, astfel încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât dacă are semnul, adică numele Fiarei sau numărul numelui ei. Aici este înţelepciunea: cel care are minte să socotească numărul Fiarei, fiindcă este număr de om şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase. Şi am privit şi, iată, Mielul stătea pe muntele Sion şi împreună cu El erau o sută patruzeci şi patru de mii care aveau Numele Lui şi Numele Tatălui Lui scris pe frunţile lor. Şi am auzit un glas din cer ca un vuiet de ape multe şi ca un bubuit de tunet puternic, iar glasul pe care l-am auzit era ca al celor care cântă cu harpele lor. Şi ei cântau un cântec nou înaintea tronului şi a celor patru fiinţe şi a bătrânilor, dar nimeni nu putea să înveţe cântecul, în afara celor o sută patruzeci şi patru de mii, cei răscumpăraţi de pe pământ. Aceştia sunt cei care nu s-au întinat cu femei, căci sunt feciorelnici. Ei sunt cei care îl urmează pe Miel oriunde merge. Aceştia au fost răscumpăraţi dintre oameni ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Iar în gura lor nu s-a găsit minciună, ei sunt fără prihană. Şi am văzut alt înger zburând în zenit, având o evanghelie veşnică pe care trebuia să o vestească celor care locuiesc pe pământ: fiecărui neam, seminţie, limbă şi popor. El spunea cu glas puternic: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-i slavă, fiindcă a venit ceasul judecăţii Lui, şi închinaţi-vă Celui care a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!” Şi a urmat un alt înger, al doilea, spunând: „A căzut! A căzut Babilonul cel mare, cel care a dat tuturor neamurilor să bea din vinul aprinderii desfrânării lui!” Şi le-a urmat un alt înger, al treilea, zicând cu glas puternic: „Dacă cineva se închină Fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în potirul mâniei Lui şi va fi chinuit în foc şi sulf înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Iar fumul chinului lor se ridică în vecii vecilor şi nu au odihnă cei care se închină Fiarei şi chipului ei şi oricine primeşte semnul numelui ei.” Aici este răbdarea sfinţilor, cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa în Iisus. Şi am auzit un glas din cer zicând: „Scrie: Fericiţi sunt cei morţi, cei care de acum înainte mor în Domnul!” – „Da”, spune Duhul – „după atâtea osteneli ei se vor odihni, fiindcă faptele lor îi urmează!” Am privit şi, iată, un nor alb, iar pe nor şedea cineva asemenea Fiului Omului, având pe cap o coroană de aur, iar în mână avea o seceră ascuţită. Şi un alt înger a ieşit din Templu strigând cu glas puternic către cel aşezat pe nor: „Trimite-ţi secera şi seceră, fiindcă a sosit ceasul secerişului şi secerişul pământului s-a copt!” Iar cel care şedea pe nor şi-a aruncat secera pe pământ şi pământul a fost secerat. Şi un alt înger a ieşit din Templul care este în cer, având şi el o seceră ascuţită. Şi un alt înger a ieşit din altar, îngerul care are putere asupra focului, şi a strigat cu glas puternic către cel care avea secera ascuţită, zicând: „Trimite-ţi secera cea ascuţită şi culege ciorchinii viei pământului, fiindcă strugurii ei s-au copt!” Şi îngerul şi-a aruncat secera pe pământ şi a cules via pământului şi a turnat totul în teascul mâniei celei mari a lui Dumnezeu. Şi teascul a fost călcat în afara cetăţii şi din teasc a ieşit sânge, până la zăbalele cailor, pe o distanţă de o mie şase sute de stadii. Şi am văzut un alt semn în cer, mare şi minunat: şapte îngeri având şapte plăgi, cele din urmă, fiindcă mânia lui Dumnezeu se termină cu ele. Şi am văzut ceva ca o mare de sticlă amestecată cu foc, iar cei care învinseseră Fiara şi chipul ei şi numărul numelui ei stăteau pe marea de sticlă, având harpele lui Dumnezeu. Şi ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului, zicând: Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule Atotputernic! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Fiindcă Tu singur eşti sfânt! Şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, căci judecăţile Tale s-au arătat! Şi după acestea m-am uitat şi în cer s-a deschis Templul cortului mărturiei. Şi au ieşit din Templu cei şapte îngeri care aveau cele şapte plăgi, îmbrăcaţi în in curat, strălucitor, şi încinşi la piept cu cingători de aur. Şi una din cele patru fiinţe a dat celor şapte îngeri şapte cupe de aur pline cu mânia Dumnezeului celui Viu în vecii vecilor. Şi s-a umplut Templul cu fum de la slava lui Dumnezeu şi de la puterea lui şi nimeni nu a putut să intre în Templu până când nu s-au sfârşit cele şapte plăgi ale celor şapte îngeri. Şi am auzit un glas mare din Templu spunând celor şapte îngeri: „Mergeţi şi vărsaţi pe pământ cele şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu!” Şi s-a dus cel dintâi, şi-a turnat cupa pe pământ şi a apărut o rană rea şi cumplită pe oamenii care aveau pecetea fiarei şi care se închinau chipului ei. Şi cel de-al doilea şi-a turnat cupa în mare şi marea s-a făcut sânge, ca de mort, şi întreaga suflare de viaţă din mare a pierit. Şi cel de-al treilea şi-a turnat cupa în râuri şi în izvoarele apelor şi ele s-au făcut sânge. Şi l-am auzit pe îngerul apelor zicând: Drept eşti Tu, Cel care eşti şi care erai, Cel sfânt, fiindcă astfel i-ai judecat: pentru că ei au vărsat sângele sfinţilor şi al profeţilor, le-ai dat tot sânge să bea. Vrednici sunt! Şi am auzit altarul grăind: „Da, Doamne Dumnezeule Atotputernic, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale!” Şi cel de-al patrulea şi-a turnat cupa pe soare şi i s-a dat acestuia să îi ardă pe oameni cu foc. Şi oamenii au fost arşi cu dogoare mare şi au blasfemiat Numele lui Dumnezeu, care stăpâneşte peste plăgile acestea, şi nu s-au pocăit şi nu I-au dat slavă. Şi cel de-al cincilea şi-a turnat cupa pe tronul Fiarei şi împărăţia ei s-a întunecat, iar oamenii îşi muşcau limbile de durere şi din cauza durerilor şi a rănilor lor L-au blasfemiat pe Dumnezeul cerului şi nu s-au pocăit de faptele lor. Şi cel de-al şaselea şi-a turnat cupa peste Eufrat, râul cel mare, şi apa lui a secat ca să le fie pregătită calea regilor de la răsăritul soarelui. Şi am văzut trei duhuri necurate ca nişte broaşte, ieşind din gura balaurului, din gura Fiarei şi din gura profetului mincinos. Acestea sunt duhuri de demoni, care fac minuni şi merg la regii din toată lumea să îi adune la războiul din ziua cea mare a lui Dumnezeu cel Atotputernic. „Iată, Eu vin ca un hoţ. Fericit este cel care veghează şi îşi păstrează hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” Şi i-au adunat la locul care în limba ebraică se numeşte Armaghedon. Şi cel de-al şaptelea şi-a turnat cupa în aer şi un glas puternic a ieşit din Templu, de la tron, zicând: „S-a împlinit!” Şi au fost fulgere şi glasuri şi tunete şi s-a făcut un cutremur mare, aşa cum nu a mai fost de când e omul pe pământ, atât de mare a fost. Cetatea cea mare s-a rupt în trei părţi, iar cetăţile neamurilor au căzut. Iar numele Babilonului celui mare a fost amintit înaintea lui Dumnezeu ca să-I dea din paharul cu vin al mâniei Lui aprinse. Şi toate insulele au fugit, iar munţii nu s-au mai găsit. Şi peste oameni a căzut din cer grindină mare cât talantul, iar oamenii L-au blasfemiat pe Dumnezeu din pricina plăgii grindinii, fiindcă plaga aceasta era îngrozitor de grea. Şi unul din cei şapte îngeri care aveau cele şapte cupe a venit şi a vorbit cu mine: „Vino, îţi voi arăta judecata desfrânatei celei mari care stă pe ape multe, cu care s-au desfrânat împăraţii pământului, iar locuitorii pământului s-au îmbătat cu vinul desfrânării ei.” Şi m-a dus în pustiu, în duh, şi am văzut o femeie aşezată pe o fiară stacojie, plină de nume blasfemiatoare, având şapte capete şi zece coarne. Iar femeia era îmbrăcată în purpură şi veşmânt stacojiu, împodobită cu aur, pietre preţioase şi mărgăritare. Avea în mână un potir de aur plin cu urâciunile şi necurăţiile desfrânării ei, iar pe fruntea ei era scris un nume tainic: „Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi urâciunilor pământului”. Şi am văzut că femeia era îmbătată cu sângele sfinţilor şi cu sângele martirilor lui Iisus. Şi m-am mirat mult când am văzut-o. Iar îngerul mi-a spus: „De ce te miri? Eu îţi voi spune taina femeii şi a fiarei cu şapte capete şi zece coarne care o poartă. Fiara pe care ai văzut-o era şi nu mai este şi se va ridica din Adânc şi va merge spre pieire. Iar locuitorii pământului ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieţii de la întemeierea lumii se vor minuna văzând Fiara că era şi nu mai este şi că vine. Aici este mintea care are înţelepciune. Cele şapte capete sunt şapte munţi pe care stă aşezată femeia. Şi aceştia sunt şapte regi. Cinci au căzut, unul este, iar ultimul nu a venit încă, iar când va veni, trebuie să rămână puţină vreme. Iar Fiara care era şi nu mai este, este şi ea un al optulea rege, unul dintre cei şapte, şi merge spre pieire. Cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece regi, care nu au primit încă împărăţie, ci doar vor primi putere ca de rege, vreme de un ceas, împreună cu Fiara. Aceştia au o singură voinţă şi îi vor da Fiarei puterea şi stăpânirea lor. Ei vor lupta împotriva Mielului, dar Mielul îi va învinge, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor, iar cei împreună cu El sunt chemaţi şi aleşi şi credincioşi.” Şi mi-a spus: „Apele pe care le-ai văzut, unde stă aşezată desfrânata sunt popoare şi mulţimi, neamuri şi limbi. Iar Fiara şi cele zece coarne pe care le-ai văzut vor urî Desfrânata, o vor pustii şi o vor despuia, îi vor înghiţi cărnurile şi pe ea o vor arde în foc, fiindcă Dumnezeu le-a dat în inimi să-I facă voia şi, având o singură voinţă, să-I dea Fiarei împărăţia lor până se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu. Iar femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care stăpâneşte peste regii pământului.” După acestea am văzut un alt înger care cobora din cer şi avea putere mare, iar pământul s-a luminat de slava lui. Şi a strigat cu voce puternică: A căzut, a căzut Babilonul cel mare A devenit o locuinţă a demonilor temniţă a oricărui duh necurat, temniţă a oricărei păsări necurate şi temniţă a oricărei fiare necurate şi urâte, căci din vinul aprinderii desfrânării ei toate neamurile au băut şi regii pământului s-au desfrânat cu ea, iar negustorii pământului s-au îmbogăţit din puterea desfătărilor ei. – Şi am auzit o altă voce din cer zicând: Ieşiţi din ea, voi, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei iar de plăgile ei să nu aveţi parte, căci păcatele ei au ajuns până la cer şi Dumnezeu şi-a amintit de nedreptăţile ei. Plătiţi-i aşa cum şi ea a plătit răsplătiţi-i îndoit după faptele ei; în paharul în care a turnat, turnaţi-i de două ori mai mult. Pe cât s-a slăvit pe sine şi a trăit în desfătări, tot pe atât daţi-i chin şi plângere, fiindcă îşi spune în inima ei: M-am aşezat ca o regină, şi nu sunt văduvă şi nu voi şti ce-i plânsul. De aceea, într-o singură zi vor veni plăgile ei, moarte, plângere şi foamete, şi va fi arsă în foc, pentru că puternic este Domnul Dumnezeu, Cel care a judecat-o. Iar regii pământului care s-au desfrânat cu ea şi au trăit cu ea în desfătări o vor plânge şi o vor jeli când vor vedea fumul mistuirii ei. Vor sta departe de teama chinului ei spunând: Vai, vai ţie, cetatea cea mare, Babilon, cetatea cea tare, căci într-un singur ceas a venit judecata ta! Iar negustorii pământului plâng şi jelesc după ea, pentru că nimeni nu le mai cumpără marfa – aur, argint, pietre preţioase şi mărgăritare, ţesături fine şi purpură, mătase şi stofă stacojie, tot felul de lemn parfumat, tot felul de vase din fildeş şi din lemn de mare preţ, aramă, fier şi marmură, scorţişoară şi mirodenii, tămâie, mir şi smirnă, vin şi untdelemn, făină de grâu curat, grâu, vite, oi, cai şi căruţe, trupuri şi suflete de oameni. Şi roadele pe care le dorea sufletul Tău s-au dus de la tine şi tot fastul şi toată strălucirea ta au pierit din tine şi nicicând, cu nici un chip nu se vor mai găsi. Negustorii acestor lucruri, cei ce s-au îmbogăţit de pe urma ei, vor sta departe de teama chinului ei, plângând şi văitându-se, şi zicând: Vai, vai, cetatea cea mare, cea îmbrăcată în ţesăturile fine, în purpură şi stofă stacojie împodobită cu aur şi pietre scumpe şi mărgăritare, căci într-un singur ceas s-a pierdut asemenea bogăţie! Şi orice căpitan de vas, orice călător pe mare, corăbierii şi toţi cei care lucrează pe mare au stat departe şi, privind fumul arderii ei, strigau: „Cine era asemenea cetăţii celei mari?” Îşi puneau ţărână în cap şi strigau plângând şi jelindu-se, zicând: Vai, vai, cetatea cea mare, în care s-au îmbogăţit toţi stăpânii cu corăbii pe apele mării, din bogăţiile ei, căci într-un singur ceas a fost pustiită! Veseleşte-te însă de ea, cerule, şi voi, sfinţi, apostoli şi profeţi, căci Dumnezeu a judecat-o şi v-a făcut dreptate. Şi un înger puternic a ridicat o piatră cât o piatră mare de moară şi a aruncat-o în mare, zicând: Cu aşa furie va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, şi nu va mai fi niciodată, iar glasul celor ce cântă din alăută şi din gură, din flaut şi din trâmbiţă nicicând nu se va mai auzi în tine, de-acum, şi nici un meşteşugar de orice fel de meşteşug nicicând nu se va mai găsi în tine, de-acum, nici huruitul morilor nu se va mai auzi în tine vreodată, de-acum! Şi nici lumina lămpii nu va mai lumina vreodată, de-acum, nici glasul mirelui şi-al miresei nu se vor mai auzi vreodată, de-acum, căci neguţătorii tăi erau stăpânitorii lumii şi vrăjitoria ta a rătăcit toate neamurile, În ea s-a găsit sânge de profeţi şi de sfinţi şi sângele tuturor celor înjunghiaţi pe pământ. După acestea, am auzit ca un glas puternic de mulţime multă în cer zicând: Aleluia! Mântuirea, slava şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru, fiindcă adevărate şi drepte sunt judecăţile Lui, fiindcă a judecat-o pe desfrânata cea mare cea care a stricat pământul cu desfrânarea ei şi El a răzbunat sângele robilor lui din mâna ei! Şi au spus şi a doua oară: Aleluia! Fumul ei se ridică în vecii vecilor! Iar cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru fiinţe au căzut şi s-au închinat lui Dumnezeu care stă pe tron şi au spus: Amin! Aleluia! Şi un glas a ieşit dinspre tron spunând: Lăudaţi-L pe Dumnezeul nostru toţi robii Lui şi cei ce vă temeţi de El, cei mici şi cei mari! Şi am auzit ca un glas de multă mulţime şi ca un vuiet de ape multe şi ca un bubuit de tunete puternice, care zicea: Aleluia! Pentru că şi-a început domnia Domnul Dumnezeul nostru, Atotputernicul! Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă, căci a venit nunta Mielului şi Mireasa Lui s-a gătit şi i s-a dat să îmbrace, ţesături fine, strălucitoare, curate, căci ţesăturile fine sunt faptele drepte ale celor sfinţi. Şi mi-a spus: „Scrie: fericiţi sunt cei chemaţi la ospăţul de nuntă al Mielului!” Şi mi-a zis: „Acestea sunt cuvintele adevărate ale lui Dumnezeu.” Iar eu am căzut la picioarele lui ca să mă închin lui. Dar el mi-a spus: „Nu face asta! Sunt un rob împreună cu tine şi cu fraţii tăi care Îl mărturisesc pe Iisus. Lui Dumnezeu închină-te! Căci mărturisirea lui Iisus este duhul profeţiei.” Şi am văzut cerul deschis, şi iată, un cal alb, iar Cel ce şade pe el se numeşte Credincios şi Adevărat, şi cu dreptate face judecată şi război. Ochii Lui sunt ca para focului, iar pe capul Său sunt multe cununi. El are un nume scris pe care nimeni nu îl cunoaşte în afară de El Însuşi. El este îmbrăcat cu un veşmânt stropit cu sânge şi Numele Lui este: Cuvântul lui Dumnezeu. Oştirile din cer Îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate în ţesături fine albe, curate. Iar din gura Lui iese o sabie ascuţită ca să lovească neamurile cu ea. El îi va păstori cu toiag de fier şi va călca teascul vinului aprinderii mâniei lui Dumnezeu, Atotputernicul. Pe haina şi pe coapsa Lui are un Nume scris: „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor”. Şi am văzut un înger stând în soare şi a strigat cu glas puternic zicând tuturor păsărilor care zboară la zenit: „Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu, ca să mâncaţi cărnuri de regi, de comandanţi de oştiri şi de oameni puternici, carne de cai şi de călăreţi, carne de oameni liberi şi de sclavi, mici şi mari!” Şi am văzut Fiara şi pe regii pământului şi oştirile lor adunate să pornească război împotriva Celui ce şade pe cal şi împotriva oştirii Lui. Iar Fiara a fost prinsă şi împreună cu ea şi profetul mincinos care făcuse înaintea ei semne prin care îi înşelase pe cei care primiseră pecetea Fiarei şi care se închinau chipului ei. Fiara şi profetul au fost aruncaţi de vii în lacul de foc aprins cu sulf. Iar restul au fost ucişi cu sabia care ieşea din gura Celui care şedea pe cal şi toate păsările s-au săturat din carnea lor. Şi am văzut un înger care cobora din cer şi avea cheia adâncului şi un lanţ mare în mâna sa. El l-a prins pe Balaur, Şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana şi l-a legat pentru o mie de ani şi l-a aruncat în adânc, l-a închis şi a pus pecetea deasupra lui ca să nu mai înşele neamurile până când se vor sfârşi cei o mie de ani. După acestea trebuie să fie dezlegat pentru puţin timp. Şi am văzut tronuri, iar celor care s-au aşezat pe ele li s-a dat să facă judecată. Am văzut sufletele celor cărora li s-a tăiat capul pentru mărturisirea lui Iisus şi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pe toţi cei care nu s-au închinat Fiarei, nici chipului ei şi nici nu au primit pecetea pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au domnit împreună cu Hristos o mie de ani. Ceilalţi morţi nu au înviat până când nu s-au terminat cei o mie de ani. Aceasta este prima înviere. Fericit şi sfânt este cel care are parte de prima înviere. Asupra lor a doua moarte nu are putere, ci ei vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani. Şi când se vor sfârşi cei o mie de ani Satana va fi dezlegat din închisoarea lui şi va ieşi să înşele neamurile din cele patru colţuri ale pământului, Gog şi Magog, şi să îi adune la război. Numărul lor este ca nisipul mării. Ei s-au întins pe tot pământul şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită. Însă a coborât foc din cer şi i-a nimicit. Iar Diavolul, care i-a înşelat, a fost aruncat în lacul de foc şi sulf în care sunt Fiara şi Profetul mincinos şi vor fi chinuiţi zi şi noapte, în vecii vecilor. Şi am văzut un tron mare şi alb şi pe cel care şedea pe el, dinaintea feţei căruia au fugit pământul şi cerul şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi i-am văzut pe cei morţi, pe cei mari şi pe cei mici stând înaintea tronului, şi au fost deschise nişte cărţi; şi s-a mai deschis o carte, cartea vieţii. Iar morţii au fost judecaţi din cele scrise în cărţi, după faptele lor. Iar marea i-a dat pe morţii din ea şi moartea şi iadul i-au dat pe morţii din ele şi au fost judecaţi fiecare după faptele lor. Iar moartea şi iadul au fost aruncate în lacul de foc. Aceasta este a doua moarte, lacul de foc. Iar dacă cineva nu a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în lacul de foc. Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou, fiindcă primul cer şi primul pământ trecuseră, iar marea nu mai era. Şi am văzut cetatea cea sfântă coborând din cer de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas puternic din tron zicând: „Iată, cortul lui Dumnezeu este printre oameni şi El va locui cu ei şi ei vor fi popoarele lui şi Însuşi Dumnezeu va fi împreună cu ei, va fi Dumnezeul lor. Şi El va şterge orice lacrimă din ochii lor şi nu va mai fi moarte, nici plâns, nici strigăt, nici durere, fiindcă lucrurile dintâi au trecut.” Şi a spus Cel aşezat pe tron: „Iată, Eu înnoiesc totul!” Şi a mai zis: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt adevărate şi vrednice de crezare!” Şi mi-a spus: „S-au împlinit! Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Celui ce însetează Eu îi voi da în dar din izvorul apei vieţii. Cel ce învinge va moşteni acestea şi Eu îi voi fi Dumnezeu, iar el îmi va fi fiu. Cât despre cei fricoşi, necredincioşi, întinaţi, ucigaşi, desfrânaţi, vrăjitori, idolatri şi toţi cei mincinoşi, partea lor este în lacul aprins cu foc şi sulf.” Şi a venit unul din cei şapte îngeri care aveau cele şapte cupe pline cu ultimele şapte plăgi şi mi-a vorbit: „Vino, îţi voi arăta Mireasa, Soţia Mielului!” Şi m-a dus în duh pe un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, care cobora din cer de la Dumnezeu. Ea avea slava lui Dumnezeu, iar strălucirea ei este asemănătoare cu aceea a unei pietre de mare preţ, a unei pietre de jasp cristalin. Ea avea un zid mare şi înalt, douăsprezece porţi, iar deasupra porţilor erau doisprezece îngeri şi nume înscrise, numele celor douăsprezece triburi ale fiilor lui Israel. La răsărit erau trei porţi, la miazănoapte, trei porţi, la miazăzi, trei porţi, iar la apus, trei porţi. Zidul cetăţii avea douăsprezece pietre de temelie, iar pe ele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului. Iar îngerul care vorbea cu mine avea ca măsură o trestie de aur ca să măsoare cetatea, porţile şi zidul ei. Cetatea avea patru colţuri, iar lungimea ei era tot atât cât şi lăţimea. Şi a măsurat cetatea cu trestia: douăsprezece mii de stadii. Lungimea şi lăţimea şi înălţimea ei erau la fel. Şi i-a măsurat şi zidul: o sută patru zeci şi patru de coţi, măsură omenească pe care o folosea îngerul. Zidul ei este din jasp, iar cetatea era de aur curat, asemenea sticlei curate. Temeliile zidului cetăţii sunt împodobite cu tot felul de pietre preţioase: prima temelie este de jasp, a doua de safir, a treia de calcedonie, a patra de smarald, a cincea de onix, a şasea de sardiu, a şaptea de crisolit, a opta de beril, a noua de topaz, a zecea de crisopraz, a unsprezecea de turcoază, a douăsprezecea de ametist. Iar cele douăsprezece porţi sunt douăsprezece mărgăritare şi piaţa cetăţii este din aur curat ca de sticlă străvezie. Şi nu am văzut nici un templu în ea, pentru că templul ei este Domnul Dumnezeu, Atotputernicul, şi Mielul. Iar cetatea nu are nevoie de soare, nici de lună ca să o lumineze, fiindcă slava lui Dumnezeu o luminează, iar făclia ei este Mielul. Neamurile vor umbla în lumina ei, iar regii pământului îşi vor aduce în ea măreţia lor. Porţile ei nu se vor închide ziua niciodată şi acolo nu va fi noapte. Şi în ea vor fi aduse măreţia şi cinstea neamurilor. În ea nu va intra nimic întinat, nici cel care săvârşeşte nelegiuiri şi nici cel mincinos, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului. Şi mi-a arătat râul apei vieţii, strălucitor ca un cristal, ieşind din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului, în mijlocul pieţei cetăţii. De o parte şi de alta a râului era pomul vieţii, rodind de douăsprezece ori, dându-şi rodul în fiecare lună, iar frunzele pomului erau pentru tămăduirea neamurilor. Şi nu va mai fi nimic blestemat. Iar în ea va fi tronul lui Dumnezeu şi al Mielului, iar robii Lui Îi vor sluji. Ei Îi vor vedea faţa şi Numele Lui va fi pe fruntea lor. Acolo nu va mai fi noapte şi nu va fi nevoie de lumina lămpii şi de lumina soarelui, fiindcă Domnul Dumnezeu va lumina peste ei şi ei vor domni în vecii vecilor. Şi mi-a spus: „Aceste cuvinte sunt adevărate şi vrednice de crezare, iar Domnul Dumnezeul duhurilor profeţilor l-a trimis pe îngerul Lui să le arate robilor Săi cele ce trebuie să se întâmple în curând.” „Iată, Eu vin curând! Fericit este cel care păzeşte cuvintele profeţiei acestei cărţi!” Şi eu, Ioan, sunt cel care am auzit şi am văzut acestea. Şi când am auzit şi am văzut, am căzut să mă închin înaintea picioarelor îngerului care mi-a arătat lucrurile acestea. Dar el mi-a spus: „Vezi să nu faci asta! Sunt slujitor împreună cu tine şi cu fraţii tăi, profeţii, şi cu cei care păstrează cuvintele acestei cărţi. Lui Dumnezeu închină-te!” Şi mi-a spus: „Nu pecetlui cuvintele profeţiei acestei cărţi, fiindcă vremea este aproape. Cel care este nedrept să fie nedrept şi în continuare, cel care e necurat să continue să fie necurat, cel care e drept să facă dreptate în continuare, iar cel sfânt să continue să fie sfinţit!” „Iată, Eu vin curând, iar plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după cum îi este fapta. Eu sunt Alfa şi Omega, Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă, începutul şi sfârşitul.” Fericiţi cei care îşi spală veşmintele, ca să aibă stăpânire peste pomul vieţii şi să poată intra prin porţi în cetate. Afară să rămână câinii şi vrăjitorii, desfrânaţii şi ucigaşii, idolatrii şi oricine iubeşte şi săvârşeşte minciuna! „Eu, Iisus, l-am trimis pe îngerul Meu să vă mărturisească acestea pentru Biserici. Eu sunt rădăcina şi mlădiţa lui David, steaua care străluceşte dimineaţa.” Iar Duhul şi Mireasa spun: „Vino!” Iar cel care aude să spună: „Vino!” Iar cel însetat să vină, cel care vrea să primească în dar apa vieţii. Eu îi mărturisesc oricui ascultă cuvintele profeţiei acestei cărţi: dacă cineva le va mai adăuga ceva, Dumnezeu îi va adăuga plăgile care sunt adăugate în cartea aceasta. Iar dacă cineva va scoate ceva din cuvintele cărţii acestei profeţii, Dumnezeu îi va scoate partea lui din pomul vieţii şi din cetatea cea sfântă, care sunt arătate în această carte. Cel care mărturiseşte acestea spune: „Da, vin curând!” Amin! Vino, Doamne Iisuse! Harul Domnului Iisus să fie cu toţi!